14 nuanțe de roșu de Cristina Gherghel

Între cărți și glume monahale: O actualizare sinceră de la Cristina Gherghel

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Fri, 26 May 2023 11:41:00 +0300

Salut!

Bineînțeles că am glumit când am anunțat că merg la mănăstire în această postare: https://14nuantederosu.blogspot.com/2023/04/mesaj-de-adio-merg-la-manastire.html.

Am atâtea bloguri și lucrez la atât de multe proiecte încât am uitat să infirm această știre oficială de 1 aprilie.

În acest moment fac, încerc să fac coperta mai bine zis la ultima mea carte în engleză: „iPerimenopause: The latest Upgrade to the Operating System of my Life.”

Nu are nicio legătură cu „14 nuanțe de roșu,” dar are coperta roșie, așa că se potrivește cumva cu tema. Nu?

Poate că nu.

Cumva trebuie să o promovez pe toate blogurile pe care le am, nu?

Vreo 90. Wow. Am să stau o lună să scriu despre ea. Ce-mi trebuie cărți? Scriu una și apoi investesc 3 ani să o promovez.

Apropo, „iPerimenopause” va fi lansată pe 6 iunie în ambele formate: electronic și tipărit.

O poți găsi peste tot online, dar pornește de pe Amazon (apasă).

Asta dacă ești interesată. Dar am scris o carte în română despre același subiect, numai că nu este la fel de hilară ca asta în engleză.

De 3 ani vreau să mă întorc la scris cărți în engleză. În sfârșit am reușit și n-am să mă mai opresc. Nu te speria că o să continui să public și în română, adică în ambele limbi, bineînțeles.

Apropo de călugărie, în adevăr, am vrut să mă retrag într-o mănăstire, da, acum vreo 20 de ani, dar am fost sfătuită prietenos să renunț la idee. Sincer, nu știu exact de ce. Om de lume nu prea am fost niciodată. Mai bine că nu m-am dus, nu? Oare aș fi putut să scriu acolo? Nu cred.

Îți mulțumesc că ai citit această postare care infirmă știrea bombă care a fost publicată pe mai multe bloguri de 1 aprilie.

Și acum, pentru a adăuga o notă amuzantă: Dacă aș fi mers la mănăstire, probabil aș fi scris „Cronicile călugăriței haioase” sau „Misterele roșii ale călugăriei.”

Dar cine știe, poate e mai bine așa.

Mă bate gândul să le scriu pe acestea. De ani de zile vreau să scriu despre așa ceva. Ha.

Off, dacă nu aș avea atât de multe proiecte și vreo 100 de cărți începute.

Gluma asta monahală mi-a dat idei... de parcă n-aș avea destule.

Mulțumesc frumos pentru vizită!

🕮

Cărțile mele de auto-ajutor și dezvoltare personală se găsesc peste tot online, în ambele formate: electronic și de hârtie.

Aici un link direct (apasă, se va deschide o altă pagină sigură 100%), ca să vezi titlurile pe Google Play – doar pe acelea noi, semnate cu numele meu întreg: Cristina Gherghel.

Știi că obișnuiam să public cu Cristina G. (cu punct după G.). Aici ai linkul cărților semnate cu acest nume.

🎁

Le poți avea GRATUIT dacă dorești să le recenzezi.

Contactează-mă prin formularul de contact. Pe rețelele de socializare intru rar.

💞

Dacă te-am ajutat cu ceva sau te-am făcut să zâmbești, consideră să te înscrii la canalul meu pe YouTube, să apeși pe îmi place, să împarți cu prietenii și, în cazul în care ai timp, m-aș bucura nespus să-ți citesc părerile pozitive.

💯Legea recompensei

Comentatorii care împart fericire au foarte multe șanse să citească gratis cărțile mele de auto-ajutor și pentru dezvoltare personală. Dar nu numai. ☺️

Credit fotografii

Unele sunt de pe Pixabay, altele de pe PngTree.

Mesaj de adio: Merg la mănăstire

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Sat, 1 Apr 2023 09:04:00 +0300

Dragul meu cititor,

Ce faci în sâmbătă asta plină de culoare?

Cum am spus în scrisoarea pe care am trimis-o abonaților, la mine plouă cu găleata. „It's raining cats and dogs.” ar spune englezii.

Nu te rețin mult, că sigur ești ocupat. Vreau doar să îmi iau adio, căci merg la mănăstire. Mă fac soră de clauzură. Măicuță, călugăriță.

Lumea asta este prea cruntă pentru mine. Am încercat, dar în zadar.

Eu, printre oameni, nu mă simt acasă.

Aici e raiul pe pământ.

Sunt doar pisici și șoareci.

Unde merg sunt doar 3 femei. Vom locui într-o casă de lut, fără electricitate, fără apă curentă.

Baia este în grădină. O toaletă. Dar sunt obișnuită, cum am spus în „14 nuanțe de roșu”, așa am copilărit, cu baia în grădină.

Doresc să-ți mulțumesc pentru sprijinul pe care mi l-ai acordat de-a lungul carierei mele de blogger și scriitor.

Îți mulțumesc dacă mi-ai cumpărat cartea. Îți mulțumesc dacă ai citit-o. Îți mulțumesc dacă ai vorbit cuiva despre ea.

A fost o adevărată onoare și un absolut privilegiu să am atenția ta, chiar și numai pentru o secundă, poate doar ca să mă insulți.

Te iert dacă ai făcut asta și sper ca și tu să ierți pe alții care ți-au greșit.

Dumnezeu să te aibă în pază în toate zilele vieții tale. 🙏 🙏 🙏

Cu umilință,
Sora Maria-Cristina Benedictina

PS Cărțile mele vor rămâne la vânzare, deoarece, oricât de mult mi-aș dori, nu pot trăi cu aer și rugăciuni. Poate pe lumea cealaltă. 🙏

Mulțumesc frumos pentru vizită!

🕮

Cărțile mele de auto-ajutor și dezvoltare personală se găsesc peste tot online, în ambele formate: electronic și de hârtie.

Aici un link direct (apasă, se va deschide o altă pagină sigură 100%), ca să vezi titlurile pe Google Play – doar pe acelea noi, semnate cu numele meu întreg: Cristina Gherghel.

Știi că obișnuiam să public cu Cristina G. (cu punct după G.). Aici ai linkul cărților semnate cu acest nume.

🎁

Le poți avea GRATUIT dacă dorești să le recenzezi.

Contactează-mă prin formularul de contact. Pe rețelele de socializare intru rar.

💞

💯Legea recompensei

Comentatorii care împart fericire au foarte multe șanse să citească gratis cărțile mele de auto-ajutor și pentru dezvoltare personală. Dar nu numai. ☺️

Credit fotografii

Unele sunt de pe Pixabay, altele de pe PngTree.

Lasă-ți opiniile și câștigă 14 nuanțe de roșu cu autograf

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Fri, 30 Sep 2022 23:56:00 +0300

Drag iubitor de lectură dar și de lucruri frumoase.

Săptămână trecută, umblam prin mansardă printre lucrul mele împânzite peste tot, când dau peste o cutie plină cu exemplare ale cărții „14 nuanțe de roșu”.

Ce surpriză! Ce bucurie nesperată, că așa de mulți oameni m-au întrebat dacă mai am vreuna acasă și eu mereu am zis „Nu” cu mare părere de rău. Și uite-acum, c-am o cutie!

Nu mă mai săturam să le privesc!

După ce am cântărit una dintre copii, și-am strâns-o la piept, am hotărât să le ofer pe toate cititorilor și ascultătorilor mei, care decid să-și lase opiniile la vlogurile mele publicate în luna octombrie 2022.

Fiind exemplare din prima ediție, într-o zi, aceste cărți cu autograf vor avea o valoare materială foarte mare. Asta pe lângă bogăția conținutului culm de povestiri adevărate.

Dacă ai visat să ai și tu 14 nuanțe de roșu în biblioteca ta, acum este momentul cel mai bun.

Altul nu se va mai ivi niciodată, căci ediția a doua va fi publicată cu numele părinților mei, Gherghel. Cristina Gherghel.

Mai jos ai textul din unul dintre vlogurile publicate pe această temă.

Salut,

În luna octombrie 2022, eu, Cristina Gherghel, am decis să lansez o campanie de premiere a ta, adică a cititorului și ascultătorului meu, care hotărăște să-și scrie părerile pertinente subiectelor vlogurilor publicate pe canalul meu de YouTube în această lună.

Comentariile lungi sau scurte, legate de tema fiecărui vlog în parte, este musai să conțină unul dintre hashtagurile: #cristinagherghel și #14 nuanțe de roșu.

Trei exemple oarecare de comentarii la vlogul despre bârfa și răutăți gratuite (care nu este live încă):

„Ai perfectă dreptate #CristinaGherghel. Bârfele fac rău, dar numai cum reacționăm noi în fața lor este în puterile noastre. Prietena mea a citit #14nuanțederosu și i-a plăcut foarte mult. Vreau să citesc și eu despre Epoca de aur.”

„Am ascultat ce-ai zis, dar nu este ușor să ignori când oamenii te vorbesc de rău. Nu toți avem o voință de fier. În altă ordine de idei, mi-ar plăcea să am în biblioteca mea cartea #14nuantederosu cu autograf.”

„Ce tot atâta bârfă, bârfă. Cui îi pasă? Mie nu, #cristinagherghel. M-ai făcut să ascult până la capăt, doar pentru vreau neapărat să am autograful tău pe #14nuantederosu!”

Doi fericiți ascultători

Doi fericiți ascultători – unul ales la întâmplare dintre toate comentariile publicate la fiecare vlog în parte, iar altul ales pe mustață pentru particularitatea comentariului – vor primi separat acasă #14nuantederosu cu autograf și respectiv celălalt obiect oferit (poate o rochie, o pereche de teniși și un tricou), plus o mică surpriză.

Câștigătorii vor fi anunțați pe blogurile și rețelele mele de socializare și pe YouTube, pe 28 Octombrie, și imediat ce adresele lor vor ajunge în căsuța mea poștală, premiile vor fi împachetate și trimise cu mult drag.

Te bagi?

Bagă-te, zic eu, chiar dacă obiectul de îmbrăcăminte îți este mare sau mic, nu-ți place ori nu-ți stă bine, căci îl poți dărui mamei, surorii, iubitei, prietenei, mătușii, verișoarei, colegei tale. Nu? La fel și cartea.

Mai multe detalii aici (apasă/click), fotografii ale premiilor și regulamentul complet aici (apasă/click).

Împarte cu prietenii și abonează-te la canalul meu de YouTube, ca să fii informat ori de câte ori public un vlog nou!

Abia aștept să-ți citesc părerile!

Disclaimer

O parte dintre linkurile de pe blog sunt linkuri de afiliat.
Asta înseamnă că eu câștig un procentaj din (eventualele) vânzări generate de aceste linkuri și bannere.

Pentru detaliile complete, apasă aici.

Ce m-a determinat să scriu 14 nuanțe de roșu

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Sun, 24 Oct 2021 15:36:00 +0300

Am fost întrebată de multe ori „Ce m-a determinat să scriu 14 nuanțe de roșu”.

Copiii, mai ales, mă-ntreabă. Că adulții nu-s chiar interesați de ce am scris, ci mai degrabă: „Ce mare scriitoare te crezi tu?!”

Fleacuri.

Alaltăieri în schimb, mi-am luat-o grozav peste ochi. Din nou și iară. Sau poate doar mi s-a părut. Dar tonul... tonul m-a călcat pe nervi.

Subliniez că nu eu am zis c-am scris ceva, orice.

Când eram în Anglia, chiar atunci când publicasem primele mele cărți, vorbind cu alți colegi de breaslă, le-am zis c-am scris și eu ceva. Și-așa de amar mi-a rămas în gură, c-am jurat că n-am să mai zic nimănui niciodată.

Scena asta recentă s-a petrecut cam așa. Mărturisesc că nu eram foarte atentă și poate-mi amintesc greșit din cauza stării în care eram.

„A (deloc impresionat, ori invers, foarte contrariat).... Ați scris o carte (despre comunism). De ce? Cu ce motive?”

Cum eu mă uitam prostită le el (sincer, n-aveam dispoziția necesară să răspund la asemenea întrebări), a continuat: „Aveți deținuți politici în familie!?! Sau ce!?!”

Și-atunci am reacționat prost. Foarte prost. Eram supărată, că-s super necăjită din motive personale. Și sincer, nu am atâta energie să mă gândesc la ce am scris, când nu știu când voi mai scrie.

Și foarte alterat am răspuns „Cum, mă luați la 13-14 de ce am scris?! Am scris despre țăranul român, din perspectiva mea de copil ce a trăit pe vremea aia. Foarte subiectiv.”

Că mie, repet, mi s-a părut că nu a întrebat „ce am scris” sau „ce m-a determinat să scriu”, ci „de ce am scris?”

Poate ție-ți pare același lucru, dar mie mi-a sunat așa:

„Cu ce drept scrii tu despre comunism? Ce mare filozofie ți s-a-ntâmplat ție?!”

O dojană disprețuitoare.

Și nu mi-a picat bine.

Dar poate el a vrut să-ntrebe exact ce mă-ntreabă copiii: „Ce te-a determinat să scrii asta?”

Nu știu, repet. Tonul mi-a cășunat rău de tot și d-aia am sărit în sus.

Aș fi sărit în jos dacă ar fi fost niște trepte sau o gaură... dar nu au fost.

Cred că orice om are dreptul să scrie despre orice, dacă vrea. Și nu trebuie să dea socoteală celor care întreabă pe tonuri de genul.

N-am scris 14 nuanțe de roșu pentru glorie, dar nici n-am scris-o pentru mine.

Am scris-o pentru generațiile care vor veni. Pentru cei ce vor voi să știe ce-a simțit un copil de țăran când vedea că părinții erau sclavi pe pământurile lor. Când o vedea pe mama lui rugându-se-n genunchi să nu i se ia bucata de pământ, moștenire de la părinți, că are o casă de copii și n-are cu ce-i hrăni.... când toți munceam din noapte-n noapte.

Un copil oarecare, prezent nu numai fizic, dar mai cu seamă psihic, în mai multe câmpuri.

Într-o zi, peste ani și ani, poate sute sau mii, „14 nuanțe de roșu” va fi o carte de referință pentru chinurile (ignorate total ale) țăranilor moldoveni, ori numai din Gherăești (nu știu), din timpurile comuniste.

Și, mă crezi sau nu, nu simt nicio mândrie. Zero absolut.

Și tocmai pentru că nu simt nicio mândrie și nu mă laud c-am scris „ceva”, mă deranjează când sunt întrebată cu dispreț de ce. De ce am scris așa ceva?

Jur c-am vrut să răspund la fel de disprețuitor. Dar mi-e rușine să pun negru pe alb. Că una-i să gândești, și alta-i să zici.

Și dacă omul n-a avut nici cea mai mică intenție să mă rănească, atunci ar fi trebuit să-și controleze tonul.

Dar cred că mai bine ar fi fost ca nimeni să nu menționeze nimic, ca să evităm astfel de reacții. Știu sigur însă că s-a menționat cu cele mai bune intenții. Data viitoare, mă retrag umil din conversații similare, înainte de a părea că mă fălesc. Că azi sinceritatea este-un mit.

Că nu o fac deloc. Nu mă fălesc. Nu „mă cred cineva” și nici mai presus de nimeni.

Am avut câteva mici tentative de „mândrie păcătoasă”, dar am trecut de mult de etapa aceea, de care mă voi rușina profund până-n ultima zi a vieții mele fără importanță.

14 nuanțe de roșu - memoriile acestea comuniste din Epoca de Aur - a (au) fost scrisă/e din dorința de a da credit țăranului român care, călcat în picioare de toți, a dus greul țării în spate. Datorită țăranilor făcuți sclavi pe pământurile lor s-au plătit datoriile țării. Eu așa cred. Că ei munceau în întuneric pentru țară și popor. Și dacă nu-și plăteau datoriile față de stat, un ou de le lipsea, li se negau rațiile la ulei, zahăr și orez. Că lapte-n Gherăești eu n-am văzut să se vândă niciodată atunci. Și nici ouă (pe asta le dădeam noi). Cred că nici carne. Sincer, de asta cu carnea nu sunt 100% sigură.

Poate se vindea, dar noi nu cumpăram?

N-are cum, că eu mergeam la Pașcani să cumpăr cărnărituri. Pe jos până la Mircești și de-acolo cu trenul. Deci, nu se vindea. Că țăranii aveau animale și păsări. Da, are logică.

Dar când aveai o casă de copii, cât îți ținea un porc conservat în untură?

Frigiderele erau știință și imaginație. Congelatoarele, visuri înghețate de copiii fără copilărie.

Fotografie de pe Pixabay

14 nuanțe de roșu a fost scrisă din iubire față de clasa socială cea mai batjocorită și exploatată din Epoca de Aur.

Din datorie morală.

Pentru cine vrea să știe azi, mâine și poimâine. Și nu pentru glorie. Gloria nu-mi ține de foame. Gloria n-are grijă de mama.

Atât.

Și mulțumesc acelora care consideră c-am făcut o treabă bună. O treabă pe care oricine ar fi putut și poate să o facă.

Imi cer scuze

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Fri, 16 Oct 2020 21:54:00 +0300

Una dintre cititoarele memoriilor mele din copilăria comunistă – o fostă vecină – este așa de lezată de unele povestiri scrise de mine, în forma în care mi le amintesc, încât a pretins scuze oficiale. 😰

Surpriza mi-a fost mare, deoarece această cerință a fost expusă la o postare personală pe Facebook, care nu are nimic de-a face cu 14 nuanțe de roșu.

Mai rău este că intru foarte rar pe rețelele de socializare și nu am știut nimic despre această... poveste, până când nu mi-a fost adusă la cunoștință de un prieten.

Ceea ce citiți aici este continuarea răspunsului dat pe pagina mea de Facebook. Din respect pentru prietenii și familia mea, nu am dorit să mă lungesc cu explicații detaliate unde nu este locul.

Înainte de toate, iată ce spune Wikipedia despre memorii.

„Memorii (din substantivul masculin francez memoire, cu sensul de înregistrare a unui eveniment, o utilizare particulară a femininului memoire - memorie) este o specie a literaturii autobiografice, în care evenimente istorice sau de altă natură sunt recompuse pornind de la observații și experiențe strict personale.”

Mult din ce am în scris în 14 nuanțe de roșu a stârnit controverse.

Era de așteptat, fiecare dintre noi gândește, simte și reacționează diferit în mai toate situațiile vieții.

Unii m-au acuzat c-am făcut propagandă comunistă, alții c-am batjocorit trecutul comunist.

Din punctul meu de vedere, nu am făcut nici una, nici alta. Dar oricât aș încerca să clarific, unii oameni înțeleg ceea ce vor să înțeleagă.

Asta știm cu toții, dacă alegem să fim corecți.

Respect opinia tuturor celor care și-o exprimă în mod educat, dar nu sunt obligată să fiu de acord.

Următoarele o privesc direct pe fosta vecină, care a simțit că i-am denigrat familia. Și pentru asta îmi pare deosebit de rău. Am cel mai mare respect pentru această persoană. Să te simți atacat într-o carte, nu este un lucru de nimic. Niciun autor nu-și dorește să se găsească în situația în care mă aflu acum.

*******

Sunt mortificată că v-ați supărat pentru lucruri ce nu cred că am scris. Cerul mi-e martor că nu am avut nici pe departe intenția de a vă denigra familia.

Am încercat să fiu cât mai diplomatică posibil în fiecare paragraf scris și publicat în 14 nuanțe de roșu.

Nicăieri în carte nu găsiți numele soțului dvs., pe care nici nu știu cum îl cheamă și nici nu știu cum arată.

Nu-mi amintesc să fi afirmat vreodată că înghețata pe care o face dumnealui nu este bună. Dacă e adevărat că am scris asta, îmi cer scuze.
Toată lumea – ori aproape toată – adoră înghețata de la căruță, face parte din cultura noastră. Sincer, nu știam că doar soțul dvs. vinde înghețată, credeam că sunt mai mulți oameni care au făcut și fac asta.
Nu-mi place înghețata în general, niciodată nu mi-a plăcut. În carte am scris că am preferat înghețata pe care o făcea mama, pentru că o savuram în familie. Dar asta nu înseamnă că înghețata de la căruță (ori din comerț, sau pe care o fac alții) nu este bună. Repet, dacă asta s-a înțeles, îmi pare rău.

Despre bunica dvs. mulți mi-au scris (în privat) să-mi spună cât de frumos a fost din partea mea să o ajut, cum și când am putut, pe bătrânica blajină cu suflet de aur. Îmi pare rău că nu am știut că se numea Catia, dar nu am scris nimic derogatoriu despre dumneaei.

Tot ce am narat în memoriile mele, sunt amintirile imprimate în mintea mea, adevărurile mele.

A trecut mult timp de atunci și poate mi le amintesc altfel de cum și le amintesc unii și alții. Asta este perfect normal, deoarece avem principii, mentalități și sensibilități diferite, dar nimeni nu mă poate acuza că nu sunt adevărate.

Ce mi s-a întâmplat mie, știu doar eu. Nu mi se poate imputa că ce am simțit sau perceput nu este adevărat.

În cazul în care au existat martori la aceste întâmplări, este clar că povestea acestora va diferi de a mea.

Cu cât sunt mai mulți participanți sau martori la o întâmplare, cu atât vor exista mai multe variante ale pățaniei – mai cu seamă când martorii sunt cei care au nedreptățit, acuzat, batjocorit, umilit, abuzat, defăimat etc.

De aceea s-au inventat tribunalele.

Îmi cer scuze că nu v-am consultat ca să ne comparăm amintirile înainte de a-mi publica memoriile.

Realitatea este că dvs. aveți adevărurile dvs., eu le am pe ale mele.

Îmi pare cu adevărat rău dacă aceste elucidări nu sunt exhaustive. Mi-am dat toată silința să aplanez situația și să nu ofensez și mai mult.

Dacă doriți să contestați, vă rog să comentați la această postare, aici, pe blog, și nu pe pagina mea personală de Facebook, la istorii care nu au nimic de-a face cu 14 nuanțe de roșu.
Asta din respect pentru cei care au deja prea multă negativitate în viața lor.

*******

În altă ordine de idei, mă simt deosebit de onorată când cineva decide să investească timp în a citi una dintre cărțile sau povestirile mele. Ultimul lucru pe care mi-l doresc să-mi rănesc cititorii.

Sincer, nu am cuvinte să-mi exprim gratitudinea celor care aleg cărțile mele.

Îmi dau seama că ceea ce scriu poate și este interpretat într-o infinitate de moduri. Nu mă supăr când cineva este în dezacord cu părerile mele, mă supăr când acestea sunt aruncate la gunoi, ca și cum numai ce spune interlocutorul sau opoziția are relevanță.

Mă supăr când opiniile contrastante sunt exprimate fără respect. Aroganța mă calcă pe nervi.

Nu am avut niciodată nici cea mai mică intenție de a arunca cu noroi în ceilalți, dimpotrivă. Nu trag plăcere din suferința altora.

De când m-am maturizat, urmez cu religiozitate anumite reguli de aur și anume:

Fă altora așa cum ai vrea ca alții să-ți facă ție.

Comportă-te cu ceilalți așa cum ai vrea ca ceilalți să se comporte cu tine.

Ori, cum zicem noi:

Ce ție nu-ți place, altuia nu face.

Îmi cer scuze prietenilor de pe Facebook care au fost martori forțați la ceva ce nu-i privește.

Și dacă tot suntem aici, invit pe cei care îmi poartă pică dintr-un motiv sau altul și chiuie de bucurie când mi se aduc fel de fel de învinuiri, să-și expună reproșurile deschis, aici, într-un comentariu anonim.

Aș dori ca bunul simț să prevaleze.

Comentariile care conțin cuvinte neobrăzate nu vor fi făcute public.

Îmi rezerv dreptul de a contracara. Sau nu.

Dar dacă mă acuzați sau mă plezniți peste față, nu vă așteptați să întorc și celălalt obraz.

Nu mă voi ruga: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac.” Din nefericire, nu sunt o sfântă.

Fotografiile sunt de pe Pixabay.

Povestea nespusă a lui Moș Crăciun (Gerilă)

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Tue, 24 Dec 2019 10:34:00 +0200

Contrar unor credințe moderne, Moș Crăciun există cu adevărat!
Eu l-am văzut aproape în fiecare ajun de Crăciun, până când am împlinit 9 ani.
Pe atunci însă, adică în Epoca de Aur, românii îi spuneau Moș Gerilă. Asta pentru că în țara noastră nu se sărbătorea Crăciunul în mod public. Din decizia liderului comunist Ceaușescu, pruncul Isus nu venea pe lume în noaptea dintre 24 și 25 decembrie și nimeni nu avea dreptul să pronunțe cuvântul Crăciun.

Copiii luau vacanță de la școală și grădiniță, cei care lucrau aveau zile libere, dar nu cu ocazia nașterii Mântuitorului ci cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă.
Povestea-i lungă și nu vreau să te plictisesc.

Se îmbodoleau brazii cu ciocolate cumpărate de la ruși și cu bomboane „în aur” – adică învelite-n staniol aurit sau argintiu – copiii luau vacanță de la școală,
Moș Gerilă venea la majoritatea copiilor din sat, dar, de regulă pornea de la noi.

De ce eram noi cei norocoși?
Dacă ai citit amintirile mele din copilăria comunistă, ai deja răspunsul la întrebarea asta.

Deoarece această poveste a fost deja trimisă spre publicare (ziarul de Roman) în versiune mai lungă, aici voi include doar ultima parte și poate cea mai importantă.

***

După ce Moș Gerilă pleca și ne lăsa cu lacrimi pe obraji și mirați pănă peste poate de tot ce știa despre fiecare dintre cei din casă, cei mai mici - Sebi și eu - ne așezam lângă mama (Maria) și o întrebam aceleași lucruri ca în fiecare an.

— Unde e tata (Iosif), mamă? De ce nu este niciodată acasă când vine Moș Gerilă?
— La serviciu. Cineva trebuie să hrănească animalele.

— Dar, mamă, de ce îi tremură glasul și mâinile așa de tare lui Moș Gerilă?
— Pentru că-i mai bătrân decât lumea.

— Dar, mască, mască de ce poartă?
— Ca să-și ascundă fața hidoasă.
— Văleu... ne cutremuram noi.
— Acum mulți ani, a avut un accident...
— Îii... bolboroseam noi îndurerați.
— Da, i se stricase sania și a trebuit să ia avionul ca să ducă darurile la copiii din întreaga lume. Avionul acela s-a prăbușit, arzând ca o făclie. Moșul a supraviețuit, că nu se poate ca lumea să rămână fără el, dar corpul lui e plin de cicatrici urâte. Se acoperă ca să nu sperie copiii.
— Bietul de el, murmuram noi cu ochii în lacrimi. Dar, mamă, sunt mulți copii pe lumea asta?
— Ehehe... Câtă frunză și iarbă.
„Câtă frunză și iarbă... ”, repetam noi în sinea noastră, neavând nici cea mai mică idee ce însemna asta.

— Dar de ce poartă mănuși și-n casă? Tot ca să-și ascundă cicatricile?
— Tot, răspundea ea gânditoare.

— Dar de ce bea rachiu?
— Păi, știți că-i ger afară. În văzduh este și mai și. Rachiul pune sângele în mișcare și încălzește corpul.
— Da?! ne miram noi până peste poate.
— Da, dădea mama din cap.

— Dar, mamă, de unde știe Moș Gerilă ce facem în fiecare zi? De unde știe ce ne dorim? Că-n fiecare an ne aduce exact ce-am fi vrut. Nu înțelegem cum este cu putință. Este oare Dumnezeu?
Mama râdea și răspundea enigmatic.
— Nu, dragii mei. Nu este Dumnezeu, dar aproape.

Pentru mai multe povești adevărate cu Moș Gerilă, apasă aici.

Indiferent de vârsta pe care o ai, să nu încetezi niciodată să crezi în Moș Crăciun și să fii om bun de mic.
Că ce ești azi, ai decis ieri.

Urez fiecăruia dintre cei care mă citesc și respectă ceea ce fac Un Crăciun luminos, bogat în iubire, fericire și pace sufletească.

Fotografii de pe Pixabay

Încet, încet ne ducem toți

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Wed, 18 Dec 2019 12:44:00 +0200

Astăzi, 18 decembrie 2019, am dus pe ultimul drum pe vecinul Dănuț, care s-a stins fulgerător la vârsta de 45 de ani.

Fotografie de pe Pixabay

Dacă eu nu reușesc încă să cred ca Dănuț doarme acum somnul de veci, nu-mi pot imagina ce simte mama, soția, copilul, fratele, sora, prietenii și ceilalți dragi.
Durerea lor nu se poate descrie în cuvinte.

Am copilărit cu Dănuț - Dan Blaj (numele din buletin).
Nu m-am jucat mult în copilăria mea, dar atunci când am făcut-o Dănuț era mereu alături de noi, ceilalți vecini și prieteni. Căci eram toți prieteni.
„Băteam la filănți” împreună.
Și verișoara lui, Mihaela, mi-a zis azi că ne jupuia la jocul ăsta.
Ne lua tot, practic.
Curios cum am descris acest joc din Epoca de Aur în „14 nuanțe de roșu”, dar nu-mi aminteam cine era acel profesionist care zbura toate filănțile afară din groapă și ne lăsa lefteri - deseori cu lacrimi pe obraji și cu ciudă-n suflet.
Filănțile alea erau averea noastră și el era cel mai bogat dintre noi.
Eu eram bâtă la jocul ăla. Și nici nu-mi plăceau competițiile, așa că nu prea mă interesa atunci când mă-ntorceam acasă cu buzunarele goale. Întotdeauna de fapt.

Dar Dănuț este protagonistul unei amintiri care mi-a marcat copilăria și poate întreaga viață.
Nu știu dacă i-am menționat vreodată numele în memoriile mele comuniste, dar acum îmi dau seama că ar fi trebuit.
Dacă ai cartea, în mod sigur vei găsi acel fragment unde vorbeam de sfârșitul lumii.

Aveam 4 ani poate, Dănuț avea 5 și ceva și ne jucam în curte la părinții lui, care nu erau acasă.
Tata era la serviciu, mama prin vecini ori la cumpărături.
Deodată auzim voci și pași care se apropiau de poartă.
Și-atunci am fugit în casă și ne-am ascuns sub masa de lângă ușă.
Habar nu am de ce. Nu e că ne muștruluiam dacă ne jucam. Dar copiii...
Și-ascunși acolo am auzit o discuție șocantă între mama lui Dănuț - tanti Măriuța - și o altă vecină.
Aceasta din urmă a întrebat-o pe tanti Măriuța dacă a auzit că-n anul 2000 va fi sfârșitul lumii.
Nu-mi amintesc exact răspunsul primit, dar impactul ce a avut asupra mea acea veste a fost monstruos.
Am făcut repede calculele - cum am crezut eu, băbește - adică pe degete - și am descoperit că șirul vieții mele se va întrerupe brusc la 25 de ani.
Și m-a cuprins o așa disperare de am început să smiorcăi înfundat în colțul casei, sub masă fiind.

Nu știu cum am ieșit de acolo, dacă am fost descoperită sau nu. Nu știu nici unde a dispărut Dănuț, partenerul meu de joacă, căci gândul îmi era la sfârșitul lumii.

Și au trecut 40 de ani de atunci. A venit anul 2000 și nu a fost niciun „bang”. Pământul nu a dispărut iar oamenii au rămas pe el.

Dar azi i-am spus „Adio” lui Dănuț.

Și m-am gândit din nou la sfârșitul lumii... care poate nu va veni pentru noi toți, deodată, ci vom pleca pe rând.
Unul câte unul sau doi câte doi...
Și ceilalți vor rămâne cu fața brăzdată de lacrimi și un gol în suflet, pe care nimeni și nimic nu-l va mai umple niciodată.
Căci afectul ce purtăm unuia sau altuia nu poate fi înlocuit de o altă făptură.

Dănuț era fratele Mihaelei, prietena și partenera mea de dans din discotecile din Gherăești.
Discoteci în care Dănuț a fost DJ (disk jockey) - adică el se ocupa de muzică și sunet.
Datorită lui, Mihaela nu plătea intrarea la discotecă și pentru că noi eram nedespărțite, nici eu nu o plăteam.
Dănuț era „pila” mea.
Și nu i-am mulțumit niciodată, chiar dacă aveam inima plină de recunoștință.
Discoteca era singura mea sursă de distracție în vremuri de mult apuse. Dar nu numai a mea, ci a multor generații de gherăeșteni.
Și câte cântece ce prețuiam numai eu făcea Dănuț să răsune-n discotecă la cererea mea....
Și eu dansam de nebună, poate singură, căci nici Mihaela nu înțelegea de ce-mi plăcea atât de mult „Russian Lullaby” de E-Type, de exemplu.

Astăzi, îți dedic ție, prieten din copilărie „Paint it, Black” de Rolling Stone.

Odihnește-te în pace, Dănuț!

Fotografie de pe Pixabay

Și mult, mult curaj soției lui îndurerate, Tina (Leontina).
Cât de greu trebuie să-i fie ei și copilului lor...

O îmbrățișare lui tanti Măriuța, care nu-mi pot imagina ce simte... A pierdut un copil.
O îmbrățișare și un gând curat Mihaelei și lui Marius, sora și fratele lui Dănuț.

Câștigătorii cărților cu autograf anunțați de ziua României

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Sun, 1 Dec 2019 13:17:00 +0200

Așteptarea s-a terminat.
Așa cum am anunțat și pe blogul meu de autor, câștigătorii celor 4 exemplare ale amintirilor din Epoca de aur au fost deciși și sunt aceștia (în ordine alfabetică):

Carmen Nemeth
Cristina Scacun
Ioana Varninschi
Lucia Rîtan

Lucia Rîtan este și câștigătoarea setului de bijuterii handmade.

Cristina Scacun va avea ocazia să primească cartea în persoană.

Toți ceilalți participanți vor primi câte o carte electronică (scrise de mine) la alegere. De preferabil „14 nuanțe de roșu: Amintiri din copilăria comunistă” și „ADA: un roman”.

Contactează-mă să-mi lași adresa ta de email.

Unde?

Dacă dorești o altă carte, aruncă o privire pe această listă și alege.

Felicitări și mulțumesc pentru încredere și apreciere.

Cer iertare iubitorilor de lectură și celor interesați de perioda comunistă că nu am mediatizat acest concurs.

Am avut multe planuri, însă s-au ivit unele dificultăți neprevăzute care m-au împiedicat să mă concentrez pe acest concurs.

Voi lansa multe inițiative de acest gen pe viitor și, dacă vei decide să mă urmărești, vei afla la timp despre ele.

Cititorii care își vor arăta aprecierea muncii mele prin intermediul comentariilor și recenziilor respectuoase pe Goodreads, rețelele de socializare, blog-uri etc. vor fi selectați să primească exemplare ale viitoarelor mele cărți.

La mulți ani, România!

Invitație la concurs: Participă gratuit

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Thu, 14 Nov 2019 14:37:00 +0200

Așa cum am anunțat pe alte bloguri și pe rețelele de socializare, de ziua mea, doresc să fac cadouri unor oameni deosebiți, prin intermediul unui concurs.

De ce fac asta?

Pentru că am o admirație profundă față de iubitorii de lectură.

„14 nuanțe de roșu” este o carte deosebit de valoroasă din punct de vedere cultural și istoric. Toți românii de ieri, de azi și de mâine - indiferent de educația, cultura și meseria lor - sunt invitați să o citească.

Pentru mai multe detalii, apasă aici.

Amintirile din comunism trebuie să rămână vii în memoriile noastre, pentru că „Epoca de aur” a fost o perioadă deosebit de importantă pentru România.

Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la căderea comunismului, știi asta.

Este de datoria mea să o fac cunoscută celor interesați. E mare păcat să rămână în anonimat.

Dacă mă urmărești, știi că-n 2019 m-am întors în țară să mă ocup de mama și nu am avut nici timp, nici energie să mă dedic scrisului și publicității.

Acum mama e bine iar eu doresc să continui să lupt pentru visurile mele.

De ce bijuterii?

Pentru că multe cititoare sunt pasionate și de bijuterii, mai cu seamă dacă sunt făcute la mână de oameni creativi și pentru că admir grozav munca creatoarei de la Indrani Handmade.

Setul (brățară și cercei) este creat special pentru acest concurs și este unicat.

Ceea ce înseamnă că cine-l va câștiga, va fi singurul om ce va avea așa ceva.

Te înscrii în concurs în momentul în care lași un comentariu la postările de pe rețelele de socializare care anunță această inițiativă.

În comentariu spune de ce ai dori această carte. Sau ceva despre mine. Folosește aceste 2 hashtag-uri: #14nuantederosu și #cristinag

M-aș bucura enorm dacă ai da „share” (distribui) concursului, ca să duci vestea mai departe.

Dacă concursul are succes, voi lansa altele cât mai curând.

Mai cu seamă că am foarte multe romane, cărți de auto-ajutor și alte genuri care așteaptă să fie publicate și dăruite și citite.

Dacă ești blogger și vrei să promovezi acest concurs pe pagina ta, primești o carte cu autograf și tu.

Trimite-mi link-ul la postarea în cauză și adresa la care să-ți trimit cartea.

Revista Memoria: Respect, apreciere și recunoștință

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Thu, 24 Oct 2019 14:24:00 +0300

Înainte ca „14 nuanțe de roșu” să ajungă într-o editură pentru a fi tipărită și publicată, am contactat diferite reviste, ziare și blog-uri literare pentru a le propune o colaborare.
Cartea avea nevoie de publicitate - mai ales că numele meu, Cristina G. - nu este faimos.
Puține dintre acestea au răspuns, dar și mai puține au dat curs invitației mele.

Adevărul curat este că la cine m-am așteptat să accepte colaborarea mea, nu a făcut-o și la cine nu m-am așteptat, a acceptat-o.

Revista Memoria este una dintre publicațiile pe hârtie, de la care nu m-am așteptat la niciun fel de răspuns, deoarece este o revistă deosebit de importantă, cunoscută și prețuită de cei interesați de subiectele pe care le tratează (istorie).
Spre marea mea uimire, Revista Memoria a fost singura revistă literară care a acceptat, cu mare entuziasm, să publice un capitol din amintirile mele din copilăria comunistă.

Revista Memoria publică online (apasă aici), dar și pe hârtie, pentru abonații (iubitori de lectură) din întreaga lume.
Capitolul meu a fost publicat (integral) în revista numărul 105-106.

Și, dacă acest miracol n-ar fi fost de-ajuns, cei care se ocupă de această revistă, mi-au trimis acasă, în mod absolut gratuit, 2 copii extraordinar de groase ale acestui număr. Eu eram încă în Anglia atunci.
Când le-am văzut, mi s-au umplut ochii de lacrimi și inima mi-a tresăltat de bucurie.
Recunoștința mea va fi eternă.
Mai cu seamă că acțiunea celor din spatele acestei reviste prestigioase mi-a redat încrederea și curajul de a merge mai departe cu publicarea cărții. La un moment dat, renunțasem din cauza unui răspuns deosebit de crud și ofensiv, primit de la directorul unei alte reviste literare.

În acest moment, numele meu întreg (Cristina Gherghel) apare în paginile lor online, alături de alți autori care au colaborat cu Revista Memoria.

Dacă nu ai auzit de această revistă, îți spun că este editata de Fundația Culturală Memoria, sub egida Uniunii Scriitorilor din Romania.

Unii vor gândi că e trist că trebuie să-mi fac cunoscută singură realizările, dar autorii fără agent sunt constrânși să facă asta, dacă vor ca munca lor să ajungă în mâinile cititorilor.
În viața reală, nu toți cei ce scriu au parte de publicitate gratuită.

Mulțumesc din suflet!

Propagandă comunistă: Păreri și interpretări ale amintirilor din copilăria comunistă

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Tue, 13 Aug 2019 11:13:00 +0300

Alaltăieri, cineva m-a rugat să-i spun de unde poate cumpăra „14 nuanțe de roșu” în versiune electronică.
O găsești peste tot dacă te pricepi să folosești motoare de căutare.
Pentru că nu este o persoană care navighează mult pe internet, m-am dus pe Google Books să-i dau un link direct.

Apăs pe „14 nuanțe de roșu” și, fără să vreau, notez că are 4 stele din 5. Mă refer la notă, la cât de mult a plăcut cartea celor care au citit-o.
De regulă, nu am curajul să verific recenziile. În trecut, am avut multe căderi nervoase din cauza lor.
Ca cititor, ai dreptul să-ți spui părerea despre o carte - ca autor, ai datoria să o accepți, chiar dacă nu ești de acord.
Dar dacă tu, ca cititor, nu suferi deloc când dai o notă proastă unei cărți (că este dreptul tău) - ca autor, simți un cuțit în inimă. Fiecare cuvânt negativ este o tortură.
Am făcut cursuri intensive ca să învăț cum să controlez durerea provocată de recenzii „oneste”.

Este absurd ceea ce spun, știu. Mi-e greu să explic ce se petrece cu un scriitor când cărțile lui primesc note proaste.
Iar, tu, dacă nu vrei să-ți faci o carieră în acest domeniu, n-ai cum să înțelegi, oricât ai vrea.
Și e mai bine pentru tine, crede-mă. Nu vrei să știi cât de mult rău face o recenzie negativă. Și nu numai din punct de vedere emoțional.
Voi dezvolta acest subiect pe un alt blog.

4 stele nu sunt puține, dar, pentru un autor care și-a pus sufletul într-o carte de memorii, nu sunt nici multe.
Tu, să fii autor, câte stele ai dori să aibă cartea ta de referință?
Nu câte crezi că merită, ci câte ai vrea să dea publicul cititor?
Cinstit.

Uitându-mă cu atenție, văd că 5 persoane și-au spus părerea și 4 stele este media.

Ceea ce poate însemna mai multe lucruri:

toate cele 5 persoane consideră că atât merită - și asta nu-i bine, dar nu-i nici rău

2 persoane au dat 5 stele iar 3 au dat 3 stele - nu toți oamenii reacționează la fel. Am citit recenzii extraordinare scrise de unii care au dat 3 sau 2 stele. Un paradox.
etc.

Aceste variabile pot face mai mult rău decât o singură părere de 4 stele.

Verificând linkul cărții pe Google, vezi că 4 persoane au dat 5 stele, iar una a dat 1 stea.
Și persoana care a dat o stea a zis și de ce: „Propagandă comunistă.”

Fotografie de pe Pixabay

N-am simțit nici cea mai mică emoție.
Nu șoc, nu tristețe, nu dezamăgire, nu supărare.
Nu știi niciodată ce-i în capul cuiva.
Dar n-am putut să nu mă întreb cât a citit din carte acest om care mă acuză - chiar dacă nu direct - că fac propagandă comunistă?
Mă gândesc că dacă citești începutul - prefața? - ai putea să crezi că este propagandă, mergând mai departe, nu ai cum să rămâi de aceeași părere.
Dacă crezi asta după ce ai citit cartea-ntreagă, există o mare problemă undeva.
Fie nu m-am exprimat eu cum trebuie, fie ai ales tu să înțelegi ceea ce eu n-am scris și nu gândesc.

Repet.
Nu m-a durut deloc această recenzie de 1 stea. Scriu despre ea deoarece - acum circa o săptămână - am ascultat o predică a unui preot din Iași, care m-a făcut să reflect foarte mult asupra unor lucruri lumești.
„Interviu cu Dumnezeu” de Octavian Paler a fost subiectul central al acelei predici.
Și-n acest interviu, Dumnezeu spune multe lucruri pe care ar trebui să le știm toți.
În acest caz fac referință la fraza (puțin modificată): „Doi oameni se pot uita la același lucru și pot să-l vadă în mod diferit.”

Ca autor, a trebuit să învăț asta pe propria piele - chiar dacă știam de mult.
Noroc că sunt și blogger și-am avut parte de multe atacuri la persoană până acum.
Unele au fost atât de crunte încât am abandonat blogging-ul și chiar țara natală.
Dar datorită acelor atacuri am devenit autor.

Nu zic că nu mă doare când cineva nu apreciază munca mea, dar n-am ce să fac.
Nu pot mulțumi pe toată lumea.
Și nici nu scriu pentru toată lumea, scriu pentru oameni sensibili și obiectivi.

Acum, numele meu nu este extraordinar de cunoscut, dar, într-o zi, știu sigur, se vor găsi oameni care să apere cărțile mele.

Până atunci, mă închin în fața celor care mă sprijină cu fapta și cuvântul.
Orice inițiativă pozitivă este mărturie de apreciere și nu trece neobservată.

Vreau să nu te îngrijorezi pentru mine, te asigur că nu dau multă importanță recenziilor negative, dimpotrivă.
Cele pozitive mă ajută să dorm bine noaptea, căci știu că n-am dat niciodată o carte de 1 stea cititorilor.
Uite câteva aici:

Mulțumesc celor care au dat maximul de stele pe Google, Goodreads etc. Maximul am dat și eu când am scris.
Dar oamenii cresc și se dezvoltă de la o zi la alta. Am învățat multe de atunci și voi învăța și mai multe de-acum încolo.

În viitorul apropiat, vei avea certitudinea că ai contribuit la succesul unui autor care scrie din suflet pentru tine.

Și știi ce mai zic?
Chiar de-ar fi doar un singur om care iubește ceea ce fac, eu aș fi mulțumită.
Că-n epoca asta (a consumerismului) suntem bombardați de informații, cărți, reviste, ziare... Ne este greu să găsim ceva pe gustul nostru.
Ca cititor, mă simt absolut copleșită de numărul uriaș de cărți ce ies în fiecare zi.
Pentru unii, recenziile sunt fundamentale în alegerea unei lecturi.

Din experiență personală, obiectivă, zic că n-ai cum să știi cum este o carte dacă nu o citești tu - valabil și la filme, tablouri, cântece etc.
Asta pentru că fiecare dintre noi are gusturi, percepții, așteptări și idealuri diferite.
Dar să citești o carte cere mult timp.
De aia recenziile au greutate.

Când mă uit la câte stele are „Mizerabilii” de Victor Hugo (pe diferite site-uri - cartea care mi-a deschis apetitul pentru lectură), mi se face rău.
Cred că „Mizerabilii” este una dintre cele mai minunate cărți scrise vreodată.
Evident, asta-i părerea mea.

Recenzează „14 nuanțe de roșu” pe Goodreads

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Wed, 31 Jul 2019 05:45:00 +0300

Drag cititor și fan al cărții „14 nuanțe de roșu”,

Nu vreau să te plictisesc sau să te stresez, dar am o rugăminte mare la tine.
Știu că ești ocupat și poate nu te pricepi să scrii recenzii la cărți, dar sunt sigură că te-ai descurca să intri pe Goodreads (folosește contul de Facebook sau Google), să apeși pe „Rate this book” și să alegi alea 5 stele.

Uită-te la imaginea de jos și urmărește săgețile tricolore.

Da, știu că nu-i frumos să spui oamenilor să recenzeze pozitiv, dar mi-ar plăcea să dai maximul de stele pentru că „14 nuanțe de roșu” merită!

Recenzia este părerea ta despre ceva. Un comentariu.
Și cele ma faine, dorite și visate recenzii sunt cele pozitive.
Are logică, nu?

Generozitatea ta va fi răsplătită cumva.
Sunt sigură pentru că ce împarți, aia găsești. Ce semeni, aia culegi. Ce dai, aia primești.

O carte nu devine faimoasă singură.
Un autor are nevoie de recomandări, așa cum cartea are nevoie de recenzii de la cititori.
Nu autorul, nu povestea, nu coperta contează, ci părerea cititorilor. Distribuirile, comentariile, „like-urile”.
Fii generos și universul îți va da înapoi ceea ce împrăștii.
Karma.

Umilă plecăciune și veșnică recunoștință.

14 nuanțe de roșu a ajuns pe Facebook!

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Sun, 28 Jul 2019 11:35:00 +0300

„14 nuanțe de roșu” are acum și pagină de Facebook.
Asta pentru că așa am fost sfătuită de cei care se pricep la promovarea cărților și a autorilor.

Dacă ai citit „14 nuanțe de roșu” și ți-a plăcut, te invit să te alături celorlalți care îți împărtășesc părerile.
Pe scurt: „Dă și tu un Like”, apasă pe „Îmi place” - depinde ce limbă ai la setări.

Ana, cea mai tânără cititoare și fană a cărții „14 nuanțe de roșu”

Nu oblig pe nimeni să facă asta, nu mă aștept și nu pretind, dar m-ar bucura enorm să văd cât mai multe like-uri.

Succesul unei cărți depinde în totalitate de cititorii care aleg să vorbească despre ea.

Da. Oricât ne-ar plăcea nouă - romanticilor și sentimentalilor - să credem că o carte devine faimoasă pentru că povestea-i super minunată, nu este așa.
După 4 ani în care am luptat cu pumnii și am ținut cu dinții să-mi fac un nume în lumea scriitorilor, trebuie să accept asta și să mă adaptez. Am știut de la început, dar n-am vrut să cred - de dragul dreptății.

Nu farmecul poveștii, nu modul în care este scrisă, nu genul contează, nu autorul are puterea de a face o carte cunoscută și apreciată, ci numai cititorii care aleg să ducă vorba mai departe.
Și ca asta să se întâmple, este nevoie de cât mai multă expunere. Cu cât știu mai mulți oameni de o carte, cu atât mai mulți au oportunitatea să se relateze la povestea descrisă și să aleagă să o recomande (sau nu, Doamne ferește!).

De aceea și această pagină de Facebook, care acum este foarte săracă în fani.

„14 nuanțe de roșu” merită aprecierea ta.

Umilă plecăciune în fața celor care au dat deja curs invitației mele și veșnică recunoștință celor care mă sprijină în cariera mea.

Iar dacă ești generos cu like-urile, am alte pagini care au nevoie de fani.
Nu o să crezi, dar numerele contează în lumea mea.
„Unde-s mulți puterea crește.”

https://www.facebook.com/authorcristinag/

https://www.facebook.com/autorcristinag/

https://twitter.com/authorcristinag

https://twitter.com/autorcristinag

https://www.instagram.com/authorcristinag/

https://www.linkedin.com/in/authorcristinag/

https://www.amazon.com/Cristina-G./e/B01N0U3U4P

https://www.goodreads.com/author/show/16277613.Cristina_G_

https://www.youtube.com/c/AuthorCristinaG

Uite și un grup cu și despre lectură pentru cititori și autori:

https://www.facebook.com/groups/autoriromaniindependenti/

#14nuantederosu

Am spus „Adio” unui alt caracter din 14 nuanțe de roșu

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Wed, 26 Jun 2019 12:33:00 +0300

Tocmai ce am dus pe ultimul drum un caracter al cărții mele de memorii comuniste.
Un caracter al cărui nume nu a fost niciodată menționat: Elisabeta - țaia Saveta, cum ii spuneam noi, vecinii și rudele.
Țaia Saveta era mătușa mea prin alianță, adică soțul ei, Ianoș, a fost fratele tatălui meu și respectiv unchiul meu.

Nu mă-mpac cu morții.
Ha! Dacă e să o iau așa, nu mă-mpac nici cu vii...
Voiam să spun că nu-mi plac înmormântările.
Cui îi plac?!
Nu pot să mă uit la un sicriu. Nu pot să-mi iau rămas bun de la un corp inert. Nu pot, căci am coșmaruri toată viața dacă o fac. Știu, că și-acum îi văd...
În sfârșit, sunt oameni și oameni. Toți avem fixații. Asta-i una dintre cele pe care le am eu.

Sunt super sensibilă la durere. Mult mai mult decât majoritatea oamenilor.
Așa am fost de mică. Am crezut că cu trecerea timpului mă voi schimba, îmi voi „întări” inima, dar nu a fost așa, dimpotrivă.
Am plâns.
Am plâns pentru că sunt o plângăcioasă, recunosc. Tot din cauza faptului că sunt sensibilă... și empatică. Dacă alții plâng pe lângă mine, plâng și eu. N-am cum altfel.
Dar am plâns pentru că țaia Saveta era prietenă cu mama. Își mai țineau de urât...
Acum a rămas mama cea mai în vârstă din cot (uliță)... Nu, stai, mai este o tanti care are cu câțiva ani mai mulți decât mama.
Am plâns și la această idee care implică... Știi tu ce.
Nu vreau să mă gândesc.

Am plâns și pentru că tata a fost înmormântat în același cavou numai anul trecut. Am retrăit momentul.
Mi l-am imaginat singur și înfrigurat, așteptând-o pe mama poate. Căci toți cei din cavoul din granit negru (e marmură oare?) au pereche, toți în afară de tata.

Țaia Saveta este cu soțul și cu copiii ei acum.
Vreau să cred că stau toți pe o pajiște verde, ascultând clipocitul unei ape de pârâu, și-și povestesc tinerețile năbădăioase.
Poate Nică chiar pescuiește, căci era tare pasionat.
Nică a fost fiul lui țaia Saveta care a părăsit această lume mult prea devreme. Ce șoc pe toată lumea!

Vreau să cred că-i și tata cu ei și poate și frații mei. Măcar pentru o clipă.
Vreau să cred că nimeni nu-i singur, fără putere, îndurerat și trist acolo.

Parcă-l văd citind pe bădia Ianoș. Știu că iubea mult lectura, îl vedeam des la biblioteca comunală. Oare el m-a văzut vreodată?
Poate i-a dus țaia Saveta cartea mea - asta: 14 nuanțe de roșu - carte în care am scris și despre el. Am scris că datorită lui am descoperit literatura rusă. Și cât de fermecată am rămas...

Viața este una, zicem noi.
Nu știm cu siguranță, nimeni nu știe, dar, oricum ar fi, țaia Saveta nu mai suferă acum.
S-a rugat mult ca firul vieții să i se curme.
Când m-am întors din Anglia, m-am dus s-o vizitez. N-o să crezi, dar a fost prima dată în care am intrat în casa ei (este drept lângă a noastră).
Și mi-a arătat atunci foile cu rugăciuni... și-a plâns că se temea c-a uitat-o Dumnezeu.
Iar eu, când plânge cineva... plâng. Am plâns amândouă.
Și-am avut și eu o discuție cu Dumnezeu pe tema asta. Bine, eu am vorbit iar Dumnezeu a ascultat.

S-a rugat, țaia Saveta, s-a rugat căci era obosită. Avea 91 de ani, draga de ea.
Era obosită și dorul de copiii și de soțul ei devenise prea apăsător.
A vrut mult să meargă la ei.
Și rugile i-au fost ascultate.
Cum a zis preotul la slujbă: „A plecat acasă, nu de acasă. E acasă acum.”

Odihnește-te în pace, țaie Saveta!
Salută-i pe tata și pe bădia, pe Nică, pe bunica, pe bunicul pe care nu l-am cunoscut...
Salută-i pe toți din partea noastră și asigură-i că nu i-am uitat și n-o vom face niciodată.
Și nici mata nu vei fi uitată, căci mult te-au mai iubit copiii, nurorile, nepoții și alte rude mai mult sau mai puțin apropiate.

Încet-încet ne ducem toți.

Gratis de ziua internațională a cărții

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Tue, 23 Apr 2019 18:34:00 +0300

Drag cititor fidel și infidel,

Așa cum am scris și pe https://scriitorcristinag.blogspot.com, cu ocazia zilei mondiale a cărții, fac cadou trei dintre cărțile mele cele mai de succes, printre care și „14 nuanțe de roșu”.

Promoția este valabilă de astăzi, 23 aprilie 2019, până marți, 30 aprilie 2019.

Mă refer la cărți electronice care pot fi citite pe orice dispozitiv electronic, cum ar fi:

calculator (PC/laptop)
tableta
eReader (tabletă numai pentru citit)
telefon „deștept”/smartphone

Nu știu exact cum funcționează pe toate aceste dispozitive. Eu lucrez aproape exclusiv pe laptop și n-am nevoie de programe speciale pentru citit cărți.

Nu cred să fie nevoie de un software special, dar dacă este nevoie, sunt sigură că se găsește gratis pe undeva.

Unde să găsesc aceste cărți electronice gratuite acum?

Pe:

Care alte cărți sunt Gratis?

ADA: Un roman de dragoste

Publică și vinde-ți singur cartea: Oricine poate deveni autor

De ce ofer munca mea Gratis?

Pentru că știu ce-nseamnă să vrei să citești, să te informezi, să afli mai multe despre ceva anume și n-ai de unde să faci rost de acea carte.

Mi-aș dori ca fiecare român interesat de perioada comunismului, în acest caz, să aibă posibilitatea să citească memoriile mele comuniste.

Consider că merită.

Și cartea, și cititorul.

Fără cititori, munca autorilor este inutilă.

Ce mi-aș dori de la cei care apreciază eforturile mele este o recenzie (părere, impresie, recomandare) online, în special pe Goodreads.

Orice mărturie, bogată sau nu în cuvinte, dar generoasă în stele (vezi fotografie), este notată și profund apreciată.

Știu că nu pot împăca toți iubitorii de lectură - gusturile sunt gusturi - ce-ți place ție, pe mine mă lasă rece și invers, de exemplu, de aceea mă închin în fața celor găsesc timpul să recomande munca mea.

Bucuria ce-mi dați este fără margini.

Recunoștința mea este împrăștiată în univers și-ntr-o zi, eforturile voastre și ale mele vor fi răsplătite.

Pentru cei care doresc să aibă în bibliotecă fizic - adică cartea tipărită, 14 nuanțe de roșu se găsește în toate librăriile catolice din țară, pe site-ul editurii Sapientia și pe la cerere în orice librărie din țară.

Prețul este de 30 de Ron.

Dacă o vrei cu autograf și ești din Gherăești (Neamț), împrejurimi sau treci prin zonă, vino să o iei de la mine, personal.

În acest moment, lucrez concomitent la mai multe romane și o carte de auto-ajutor.
Dacă dorești să fii printre primii care află când ies aceste cărți, abonează-te Gratis la scrisoarea ocazională. Apasă aici.

Memoriile comuniste în format electronic

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Mon, 22 Apr 2019 21:25:00 +0300

Nu știu tu, dar eu, când eram mică, iubeam cărțile tipărite.
Mirosul de cerneală mă înnebunea, foșnetul foilor mă calma... mângâiam coperțile de parcă ar fi fost animale de companie.
Și erau. Într-un fel.

Da, iubeam cărțile tipărite pentru că... altfel nu erau!
Nu existau calculatoare, tablete, telefoane „deștepte”, așa că nu existau nici cărți electronice.
Acum însă există de toate și-ncă și mai mult.

Cărțile electronice au un preț relativ mai mic decât cele tipărite și poți purta 3000 sau 3 milioane în buzunar sau în poșetă.
Nu este fantastic?
Dacă ești iubitor de lectură, nu poți să nu apreciezi practicitatea acestui format de carte.

Când am publicat „14 nuanțe de roșu” mulți cititori m-au întrebat pe când și formatul electronic.
Cum prestigioasa editură Sapientia s-a ocupat de tehnoredactarea, formatarea și tipărirea acestui fragment din copilăria mea și am așteptat să văd dacă poate fi publicat și în format electronic.
Dar dacă cititorii mei cer, ce nu fac eu pentru ei?

Așadar „14 nuanțe de roșu” se găsește pe Google Play, Google Books, Draft2Digital și, respectiv pe Scribd, Kobo, Playster, iBooks etc.

Pe platformele de mai sus se găsesc toate cărțile mele electronice în limba română.

Cele în limba engleză sunt pe Amazon.

Drag cititor care ai citit lucrările mele, am o rugăminte la tine.

Poate ai auzit de Goodreads și recenzii la cărți.

Recenziile sunt comentarii, opinii despre un anume produs, păreri personale, impresii sau cum vrei să le numești.

Dacă ai apreciat și ai 2 minute libere, te rog cu umilință să-ți lași părerea pe Goodreads, Google, pe siteul de unde ai luat cartea sau pe paginile tale personale.

Mulțumesc

De unde se poate cumpăra 14 nuanțe de roșu

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Mon, 15 Apr 2019 16:39:00 +0300

„14 nuanțe de roșu” se poate cumpăra, în primul rând, din Gherăești, județul Neamț în persoană, fie de la parohia romano-catolică, fie de acasă de la mine. În acest ultim caz, cu autograf, dar numai la cerere.

Întreabă unde locuiesc și găsești tu pe cineva acasă.

Dacă nu-i cumnata mea, este pisica fără nume. Caut-o, umblă numai ușarnică.
Pisica zic, cumnata mea trebuie să fie prin grădină.

În mediul online, se poate cumpăra de pe librăria Sapientia. Cărțile se trimit numai în țară.

De asemenea, „14 nuanțe de roșu” poate fi cerută la comandă la toate librăriile din țară. Vorbește cu vânzătorul sau vânzătoarea.

Editura Sapientia colaborează și distribuie cărțile în următoarele librării:

Județul Bacău
Librăria Sfântul Nicolae Str. Ana Ipatescu, 2A 600002 – Bacău jud. Bacău Tel. 0234 136660; Fax 0234 171583	Librăria Ordinului Carmelit Str. Slatina 607317 – Luncani, com. Mărgineni jud. BacăuTel. 0234 206085



Județul Bihor
Librăria Caritas Eparhial Str. Episcop Mihai Pavel, 4 410210 – Oradea Jud. Bihor Tel./Fax 0259 470843

București
Librăria Sf. Iosif Str. G-ral Berthelot, 19 Sector 1 010164 – București Tel. 021 3154955, 021 3134755, Fax 021 3121207	Librăria Pauline Str. Baratiei, nr. 27 Sector 3 030194 București Tel: 021 312 35 51

Județul Cluj
Librăria Galaxia Gutenberg Piața Bobâlna, 4 405200 – Dej jud. Cluj Tel./Fax 0264 243664	Librăria Viața Creștină str. Moților, nr. 26 400001 Cluj jud. Cluj Tel.



Județul Iași
Librăria Presa Bună Bd. Ștefan cel Mare, 26 700064 – Iași jud. Iași Tel. 0232 212003	Librăria Sapientia Str. Th. Vascauteanu, 6 700462 – Iași jud. Iași Tel.: 0232 225228; 0232 276132, Fax: 0232 211476

Librăria Sf. Tereza a Pruncului Isus Sos. Nicolina, 6 700733 – Iasi jud. Iasi Tel. 0232 220716; Fax 0232 213455	Librăria Sfântul Anton Str. Tabacului, nr.2 700440 – Iasi Jud. Iasi Tel. 0232/251468

Județul Neamt
Librăria Serafica Str. Ștefan cel Mare, 268/B 611040 – Roman jud. Neamț Tel. 0233 741918; Fax 0233 741459	Librăria Gaudium et spes Com. Săbăoani; 617398 – Traian jud. Neamț Tel. 0233 735370; Fax 0233 735448

Librăria Teresianum Str. Stefan cel Mare, 228 611040 – Roman jud. Neamt Tel. 0233 744498

Județul Timiș
Librăria S.C Gerhardus Plus S.R.L. Bd. Regele Carol I, 13 300180 – Timișoara jud. Timiș




Județul Satu Mare
Librăria Surorilor Lauretane Str. Dara, 36 440124 Satu – Mare Tel. 0261 716131 În format electronic se poate cumpăra de peste tot. Este de ajuns să tastezi 14 nuanțe de roșu și-ți vor apărea multe rezultate. Alege platforma ta preferată.

Sapientia și „Magistra vitae”

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Sat, 13 Apr 2019 06:30:00 +0300

Ceea ce vei citi mai jos este descrierea cărții „14 nuanțe de roșu” care se găsește pe siteul editurii Sapientia de unde poate fi cumpărată cartea.

***

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea 14 nuanţe de roşu. Amintiri din copilăria comunistă. „Epoca de Aur”, scrisă de Cristina Gherghel. Cartea apare în colecția „Magistra vitae”, în formatul 14×20, are 502 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 30 lei.

Cristina G. Gherghel este o scriitoare care a debutat în limba engleză, dar care caută acum să se afirme și pe rafturile limbii ei natale, româna. Cartea publicată recent la Editura Sapientia, 14 nuanțe de roșu. Amintiri din copilăria comunistă, „Epoca de aur”, este un volum prin care autoarea dorește să împărtășească memoriile vieții sale, memorii înrădăcinate pe plaiurile moldovene ale satului ei natal, Gherăești, memorii dintr-o epocă tulbure a istoriei române, „Epoca de Aur” a comunismului ceaușist. Mărturiile ei, profund impregnate de sinceritate, de oralitate, de umor, manifestă libertatea cu care un autor simplu își așterne pe foaie trecutul, libertate față de prejudecățile cititorilor pretențioși, dar mai ales libertate în a-și asuma trecutul și a-l putea aprecia. Astfel ea, prin cele 43 de capitole (fără cele trei puncte de introducere, și alte trei de încheiere) ne pune la dispoziție un autentic peisaj rural din „Epoca de Aur”.

În primele capitole suntem luați de mână și purtați spre cunoașterea chipurilor care vor însoți această suită de memorii, chipuri care alcătuiesc familia și cadrul familiar al scriitoarei, chipuri care devenindu-ne familiare ajută la captarea sinceră a trăirilor împărtășite în aceste rânduri. Odată ce ne-am obișnuit cu cadrul familiar, cu ulițele satului din Gherăești, cu activitățile zilnice ale sătenilor, înaintăm cu fiecare pagină prin zilele trecătoare ale unei copilării împărțită între muncă, școală, năzdrăvănii, certuri și clipe de neuitat ale vieții unei fetițe, Cristina.

Lecția pe care ne-o oferă aceste pagini este că, nu trebuie să eliminăm orice rază de lumină din vremurile întunecate ale comunismului. Lacrimile de tristețe izvorâte din numeroase clipe de nedreptate și de răutate ale acelui timp se împletesc cu lacrimile de bucurie ale copilului înconjurat de căldura propriei familii.

Așa cum afirmă în primele pagini ale cărții, autoarea nu se adresează cititorilor snobi, cititorilor cu pretenții intelectualiste, ci oamenilor simpli care nu sunt în căutarea frazeologiilor complexe încărcate de idei incomprehensibile, dar care caută o scriitoare simplă care le înțelege trăirile.

Ciprian Fechetă

Se poate cumpara de aici (apasa/click).

Gherăești: O lansare binecuvântată!

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Thu, 11 Apr 2019 15:10:00 +0300

Dragi cititori,

Deși prezentarea cărții „14 nuanțe de roșu” nu a fost mediatizată și promovată îndelung, cum mi-aș fi dorit, îți spun cu inima pe inimă că a fost un eveniment binecuvântat din toate punctele de vedere.

Până acum, nu am menționat faptul că Sapientia nu este o editură oarecare care publică tot felul de cărți, ci este o editură specială care publică cărți religioase sau cu tentă religioasă.
Acceptarea publicării amintirilor mele din copilărie de către această editură prestigioasă a fost și este prilej de mare bucurie pentru mine.

Acest fapt demonstrează că memoriile mele comuniste sunt o lectură potrivită pentru orice cititor, de la mic la mare, de la cel care muncește pământul la preoți și călugărițe.

La lansare au participat oameni pe care îi respect, îi admir și îi prețuiesc până la Dumnezeu și-napoi.

Mai mult decât atât, deoarece prezentarea acestei cărți istorice a avut loc într-unul dintre lăcașurile sfinte ale satului în care m-am născut, Gherăești, biserica Trupul și Sângele Domnului, slujba „mare” (de la ora 11) a fost prezidată de Preasfințitul Petru Gherghel, ajutat de părintele paroh Daniel Ghitiu, de preotul Ioan Lungu și preotul Mihai Budău.

Pr. prof. dr. Ștefan Lupu directorul editurii Sapientia a ținut predica și a prezentat noile apariții în materie de cărți, dând prioritate amintirilor mele din Epoca de Aur.

„14 nuanțe de roșu” face parte din colecția Magistra vitae și poate fi cumpărată:

de pe siteul editurii Sapientia
din librăriile catolice din țară
și, numai la cerere, din toate librăriile din țară

Doresc să mulțumesc din toată inima celor care au participat la lansarea memoriilor mele comuniste.

Mulțumesc din suflet celor care au cumpărat cărți, celor care mi-au cerut un autograf și celor care au vrut să schimbe o vorbă cu mine.

Mulțumesc celor care și-au exprimat aprecierea în public, poate printr-o fotografie sau un comentariu pozitiv pe rețelele de socializare, pagini personale sau în mesaje private.

Mulțumesc pentru felicitările venite de departe.

Mulțumesc celor care mi-au fost alături cu gândul, dacă altfel nu s-a putut.

Mulțumesc ziarului de Roman care a publicat în timp record un articol cu detaliile lansării.

Mulțumesc Episcopului de Iași Petru Gherghel, care deși are un program deosebit de încărcat, a făcut eforturi uriașe pentru a-mi fi alături. Îi mulțumesc pentru sprijin, încredere și cuvintele deosebite pe care le-a exprimat legat de carte și de mine, ca autoare.

Mulțumesc preoților Ioan Lungu și Mihai Budău pentru prezență și sprijin.

Mulțumesc părintelui paroh Daniel Ghitiu care, în ciuda faptului că nu ne-am cunoscut sau văzut vreodată, a acceptat ca prezentarea cărții „14 nuanțe de roșu” să ia loc în lăcașul sfânt.

Mulțumesc domnului primar Pavel Bereșoae pentru primirea călduroasă, pentru alocuțiunea detaliată și emoționantă, pentru diplomă și flori.

Totul a fost la superlativ.
Am plâns de bucurie și surpriză.

Dacă vrei să vezi mai multe fotografii și să vizionezi frânturi din ceremonie, hai pe Facebook!

P.s. Profundă recunoștință celor care mi-au trimis filmulețele pe care le-au făcut în privat. Credeam că n-am să-mi aud niciodată vocea tremurândă, prezentând în mod stângaci cartea mea de suflet.

În fotografie (icoană) este Fericitul Episcop Martir Anton Durcovici care a murit în pușcărie din cauza tratamentului la care a fost supus de creaturi fără suflet

Ești invitat la lansare! 7 aprilie

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Tue, 2 Apr 2019 14:22:00 +0300

Drag cititor care-mi apreciezi munca,

Duminică, 7 aprilie 2019, va avea loc lansarea cărții 14 nuanțe de roșu.
Asta se va întâmpla în satul meu natal, Gherăești/Neamț, în jurul orei 12:30, în curtea bisericii „Trupul și Sângele Domnului”.

Aveam în minte ceva măreț, căci este o carte extrem de valoroasă din punct de vedere istoric.
Deși știu că nu toți citim, consider că orice român ar trebui să o aibă în bibliotecă.
14 nuanțe de roșu este acel tip de carte pe care ar citi-o și un om care nu iubește lectura deloc.

Mi-aș dori ca mai mulți să fie de acord cu mine. Clar, sunt autorul. :)

14 nuanțe de roșu este parte din viața mea și la propriu și la figurat.
Am petrecut mult timp scriind cele 500 de pagini culme de povestiri adevărate. M-am dedicat trup și suflet. Mi-am pus toată inima în acele pagini.
Am plâns și am râs în hohote. Știu că mulți alții vor avea aceleași reacții.

Este cartea mea de suflet.

Dar este o lansare mică. Minusculă.
Am invitat personal câțiva oameni, dar s-au fofilat.
Nu m-am supărat deloc. Nu sunt absurdă, nu cer oamenilor să mă sprijine când au alte interese.
Nici eu nu m-aș duce la un vernisaj de artă modernă. Nu-i pe gustul meu.
Mă tem că n-am să fiu decât eu și directorul editurii.
Mă rog să se simtă bine sora și cumnata mea și-atunci n-am să fiu singură.

Nu cred că-mi va cere cineva un autograf așa că nu iau pixuri cu mine.
În plus, scriu tare urât. Îmi tremură mâinile și-așa, fără să se uite nimeni la mine, darmite... Nu.
M-aș rușina prea tare.
Apoi... cine sunt să dau autografe?
Pe viitor, după ce termin căsuța mamei, mă voi ocupa de cariera mea în țara natală.

Nu am cum să dau multe detalii căci nu știu cum se fac lansările pe la noi.
Va fi o surpriză și pentru mine.

Te invit cu mare drag.
Invit pe fiecare om care are timp și chef să vadă pe viu cartea mea.
M-aș bucura enorm să știu că amintirile mele din copilăria comunistă sunt apreciate.
Cartea, dedicată părinților mei, în mod particular tatălui meu care a trecut la cele veșnice pe 10 aprilie anul trecut, înseamnă totul pentru mine.
În mod sigur tata mă privește de sus. Aș vrea să fie mândru de mine.

Mulțumesc celor care-mi vor fi alături cu gândul, știu că sunt mulți: fani, mama, frați, surori, prieteni.

Ca și în cazul romanului „Ada”, țin să anunț că toate câștigurile nete din vânzarea acestei cărți vor fi donate cauzei umanitare #ajutorpentrumirabela #citestepentrumirabela #alaturidemirabela

E groasă, foarte, foarte groasă!

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Tue, 19 Mar 2019 16:55:00 +0200

Aseară am primit câteva fotografii cu aspectul final al cărții mele de memorii comuniste.

Moamă... ce groasă, ce groasă este!
Nu mă așteptam la așa ceva.

Add caption

E mare și groasă.
Sper să nu se sperie lumea.

Lansarea este în maxim 2 săptămâni, ori pe 31 ori pe 7 aprilie.
Cartea este dedicată tatălui meu care s-a născut pe 21 aprilie, dar a trecut în neființă pe 10 aprilie.
Poate pe 7 aprilie ar fi mai indicat.
Nu știu încă.

Și mai există posibilitatea ca în final hârtia folosită să fie... galbenă.
Poate va arăta altfel peste câteva zile.
Deocamdată, 14 nuanțe de roșu este groasă.
Dacă va fi tipărită pe hârtie galbenă, va fi și mai groasă.
Moamă!
Vom vedea.

O altă veste minunată: E gata coperta!

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Sun, 3 Mar 2019 12:32:00 +0200

Dragă cititor care abia aștepți să iasă cartea asta de memorii de care vorbesc de atâta amar de vreme,
uite, am o altă veste bună care vine în sprijinul postărilor dinainte.
E gata coperta!

Ce zici, îți place?
Mie da! Foarte mult.
Aș vrea câteva modificări minore la ea, dar în linie de maximă, așa rămâne.
E superbă și direct la obiect, zic eu.

Dacă mă urmărești, știi că am publicat o altă copertă mai demult.
Asta-i exact opusul, nu?
Era faină și ailaltă, chiar foarte faină, dar și asta-i super.
În plus, cealaltă a fost făcută de o altă casă de editură.
Și pentru că s-au chinuit la ea, au fost foarte drăguți și mi-au oferit-o când am renunțat la colaborarea cu ei. Nu am acceptat căci știam că editura cu care aveam să lucrez, n-ar fi fost de acord să aduc o copertă făcută de o altă casă de editură.

Și, dacă te uiți cu atenție, vezi și numele casei de editură: Sapientia din Iași.
Ce nume frumos! Ce logo minunat!
Asta înseamnă că memoriile mele sunt o lectură potrivită pentru orice om care citește în română, indiferent de vârsta, clasa socială și educația lui.

Aș fi vrut să se facă vâlvă în jurul lansării deoarece este o lucrare de o mare valoare culturală, însă am făcut ce am putut.
Cartea aceasta dedicată tatălui meu care a trecut la cele veșnice anul trecut (2018), înseamnă totul pentru mine. Am muncit enorm la ea și mă doare inima că nu va avea recunoașterea pe care o merită.
Mi se pare că se face o nedreptate tuturor românilor, nu numai mie, dar sunt recunoscătoare că va fi publicată.
Sunt prea ocupată cu căsuța mamei mele ca să mă amărăsc și din cauza asta.
Recomandările și publicitatea schimbă destinul oricărei povești, oricărui autor și oricărui cititor.
Am făcut tot ce am putut cu ce am avut.
Un om singur împotriva întregului univers nu poate învinge.
Oricum ar fi, sunt împăcată cu mine căci n-am stat cu mâinile în sân și nu mi-am plâns de milă. Nu m-am dat bătută și-am reparat ce am greșit.
Am făcut o grămadă de compromisuri și infinite sacrificii ca să ofer celor interesați o carte valoroasă.
Confesiunile sunt multe, mi-am pus inima pe o tavă, în speranța că vei aprecia candoarea, sinceritatea și obiectivitatea.
Cine vrea să vadă, vede. Cine nu, critică, judecă și condamnă fără drept de apel.
Cei ce fac mult, sunt judecat mult.
Dar eu mă încred în univers.

Drag cititor, poate știi că am început construcția unei căsuțe pentru mama mea fără să am toți banii necesari.
Dacă vrei să mă ajuți să pun un zâmbet pe fața mamei mele care a născut 11 copii și a crescut 10 pe timpuri comuniste, te rog, distribuie postările mele pe rețelele de socializare; vorbește frumos și recomandă munca și proiectele mele de suflet.
Orice like, share, comment are valoare deși pe tine te costă doar un click, o apăsare de buton.

Universul îți va da înapoi ceea ce împrăștii în jurul tău.

Iubiri și mărțișoare - Fragment din Amintiri din Copilăria Comunistă

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Fri, 1 Mar 2019 13:06:00 +0200

Sunt atât de ocupată cu căsuța mamei mele că am uitat complet că azi este 1 Martie. Parcă mi-a venit să plâng când o prietena mi-a trimis o felicitare virtuală cu urări de bine de 1 Martie.

Iubesc tradițiile noastre de 1 Martie. Iubesc mărțișoarele și uite că trece și fără să dau sau să primesc un mărțișor. Real vreau să zic.

Dar, am o surpriză pentru cei ce citesc și sunt interesați de cartea mea de memorii comuniste, 14 nuanțe de roșu, un fragment din capitolul Iubiri și mărțișoare.

Sper să îți placă.

Fotografie de pe Pixabay

...

Dacă ai avut norocul – sau nenorocul (depinde din ce punct de vedere privești) – să trăiești vreo 10 ani în timpul dictaturii lui Ceaușescu, știi că pe atunci mărțișoarele se puneau în piept celor mai mari precum: profesori, învățători și părinți.

Și cât de mult iubeam tradiția asta, chiar dacă-mi bătea inima ca la un pui de șoarece alergat de toate pisicile, ori de câte ori ne ridicam toți smeriți din bancă și mergeam în față să-i prindem cu bold mărțișorul în piept fiecărui profesor, educator sau învățător.

Îmi țineam respirația și mâinile îmi tremurau atât de tare, că nu reușeam să bag boldul bine.

Și cădea afurisitul de mărțișor la pământ, parcă dinadins. Iar eu, roșie ca un rac fiert 10 ore, mă aplecam și-l ridicam, încercând iar, la fel sau poate și mai neîndemânatic, să-l înfig unde nimeream.

Și doamna, ori domnul, aștepta calm ca eu să termin și să dau rândul celor din spatele meu, care, de multe ori, la fel ca mine, tremurau de emoție.

Mărțișorul simboliza multe lucruri pe atunci, asta depinzând de cui îi era oferit și de cine.

Când îl dădeai adulților, în 99,99% din cazuri agățat în piept, era un semn de prețuire și de respect.

Când o fată i-l oferea unui băiat (invers nu era regula la noi în sat pe-atunci), era semn de iubire.

Ori era din simplă complezență sau mai rău: din milă.

Da. Am oferit mărțișoare unor colegi de clasă din milă că nu le oferea nimeni altcineva.

Și lucrul ăsta putea fi extrem de periculos, căci, cum am spus, mărțișorul dat de o fată unui băiat însemna clar „ochi dulci”. Și nu mai puteai scăpa de băiat după asta. Te băgai în bucluc până peste cap dacă te lăsai în balia milei.

Numai că eu... eu nu eram și nu făceam ca alte fete. Nu. Eu nu le agățam mărțișoarele în piept, cum era tradiția. Pregăteam foi de caiete fără linii (nu dictando și nu de matematică, ci foi simple fără nimic pe ele – sigur au un nume) şi agățam mărțișorul de ele. Apoi le îndoiam, ca un fel de plic, și când suna clopoțelul de pauză, așteptam să iasă toți afară și-l vâram cât ai clipi în bancă.

Știi cum erau băncile pe atunci. Aveau un raft unde să ții geanta, caietele și ce mai aveai tu. Acolo puneam foia îndoită și apoi fugeam de-mi scăpărau picioarele.

Și nu făceam asta pentru că voiam să fiu originală, ci pentru că mi-era rușine! Îmi bătea inima ca la un pește pe uscat. Cum am zis, eram peste măsură de timidă.

În plus, o făceam din milă, căci știam clar că acei băieți nu aveau să primească mărțișoare.

Noi, fetele, discutam cu săptămânile care și cui îi dă ce și cum. Ba chiar făceam liste. Nu știu cum puteam să particip la astfel de activități, când, sincer, de pe atunci știam că n-am să mă mărit.

Dar am zis, nu-s toată „cheie de biserică”.

Și anumiți băieți nu erau pe lista niciunei fete. Eu nu spuneam nimănui nimic și le puneam acestor băietani mărțișoare în bancă.

Dar au fost cazuri în care am fost văzută și mi-am atras atențiile unor copilandri care mă lăsau complet rece. Nu era deloc plăcut, deși câteodată mă simțeam flatată.

Îs om și eu, nu?

Totuși, era un băiat căruia îi dădeam mărțișorul cu simbolul corect: iubire. Băiatul deștept și deosebit de drăgălaș. Ținta tuturor fetelor din clasă. Bine, poate nu a tuturor, dar a majorității. Cum am zis, discutam despre asta pe ascuns.

Dar eram șmecheră de mama focului, că deseori nu admiteam c-aveam să-i dau mărțișor. Asta, pentru că mă îngrozeam când auzeam câte mărțișoare avea să primească băiatul în cauză, căruia refuz să-i dau numele. E un om însurat, cu copii.

Poate lui i-ar pica bine să-și găsească numele în cartea mea de memorii într-o astfel de circumstanță amoroasă, dar nu și nevestei lui. De ce să o fac geloasă pe ceva ce s-a întâmplat în trecut, când eram doar niște copilandri care habar n-aveau ce-i dragostea? Eu aș fi geloasă și i-aș refuza drepturile (de exemplu: mă doare capul) cel puțin o lună pentru o astfel de chestie.

Glumesc. Doar nu-s țicnită. Cel puțin 6 luni!

N-o cunosc pe nevasta omului. O fi vreo ex-colegă de clasă? Uite că am devenit instant curioasă. Am să merg să mă uit pe Facebook, că-l am în listă de ceva timp. Mai-mai că nu l-am recunoscut când mi-a cerut prietenia.

Ce se mai schimbă oamenii...

Și pe 1 Martie din fiecare an (1981-1989), umbla băiatul drăgălaș cu pieptul plin de mărțișoare, țanțoș ca un curcan.

Și ceilalți băieți l-ar fi ucis pe loc, dar ce puteau face, dacă nu erau și deștepți, și frumoși, și gentlemeni?

Căci mixtul ăsta ne îndemna pe noi să ne concentrăm atenția pe acest băiat.

Erau mai mulți băieți frumușei în clasă și deștepți pe măsură, dar nu erau drăguți, gentlemeni adică. Nu. Nu știau să se poarte cu fetele. Le vorbeau urât și le tratau fără respect, că ei erau deștepți, iar ele... fete de țărani.

Și cum am zis, deseori ascundeam faptul c-am să-i dau mărțișor. Prea multă concurență la un singur băiat. În plus, nu voiam să știe că aveam și eu o slăbiciune de tip amoros.

De aceea, și lui îi lăsam mărțișorul în bancă în mare secret.

Nu cred că eram singura care făcea asta, dacă mă gândesc bine acum.

Și m-au văzut alții și m-au spus de câteva ori și iată cum, într-un an, de 8 Martie, mi-a dat „înapoi” și el o felicitare scrisă de mama lui.

Că ăsta era prețul mărțișorului oferit de copilandre băietanilor. La 8 Martie, băiatul era așteptat să ofere o felicitare tuturor fetelor ce i-au dat mărțișor.

Și felicitarea, de regulă, avea un preț mai mare decât mărțișorul. Iar multe familii nu-și permiteau să cumpere 10 felicitări odată. Băieții nu aveau bani și nu puteau băga părinții la cheltuială.

Dar părinții unora dintre băieți, mamele mai bine zis, erau mândri de succesul copilașilor lor și se împingeau la mai multe cheltuieli. Două mame, cel puțin, introduceau o ciocolată în plicul cu felicitarea.

Și ce bucuroase erau fetele când le primeau. Cum știi, pe atunci era mare lipsă pe rafturile magazinelor, în special la sate.

Ciocolata era mai rară decât aurul.

Și din nou... numai acum îmi dau seama că poate băiețelul nu era chiar așa de râvnit cum era ciocolata.

Mai bine că am refuzat să-i dau numele, că s-ar întrista să afle asta.

Urât din partea mea să cred că fetele dădeau mărțișoare din interes.

Adevărul era că băiatul merita, ciocolată sau nu. Sper că el știa asta pe atunci. Nu știu.

Am primit și eu ciocolată de 8 Martie, chiar dacă dădeam mărțișoare pe ascuns? Am primit, că m-au prins în fragrant sau m-au pârât alții.

Ciprian, colegul de bancă, îmi dădea. Și nu știu dacă măcar lui aveam curajul să-i agăț mărțișorul în piept. Era o lege nescrisă ca fata să-i ofere un mărțișor colegului de bancă.

Dar dacă băiatul nu dădea felicitare de 8 Martie, anul următor era sigur că pe 1 Martie ar fi umblat cu pieptul gol.

Nu cumva felicitarea era un semn că și băiatul împărtășea aceleași sentimente de... iubire (copilărească)?

Vai de capul meu dacă era așa. Nu m-am gândit niciodată.

Sunt în panică totală acum, căci primeam multe felicitări de 8 Martie. Chiar și de la băieți din alte clase mai mari și mai mici.

Ce nesimțită mă credeau toți dacă era așa, că nu m-am „uitat” la niciunul niciodată.

De-mi plăcea de cineva, mă făceam „proastă”. Adică nu ziceam nimic nimănui. Mai ales fetelor, că m-ar fi dat de gol negreșit. Nu te puteai juca cu astfel de lucruri.

Să mă întorc la mărțișoare.

Așadar, după ce elevii agățau în piept adulților mărișoare, fetele dădeau băieților și apoi fetele își schimbau mărțișoare între ele. De obicei.

Mărțișorul avea o putere divină și dacă cel pe care-l primeai era mai frumos sau mai nou decât cel primit de alte fete, era semn bun.

Între fete, mărțișorul era un simbol de prietenie cu nenumărate interpretări și variante de interpretări... în fine… Fetelor le place să complice, se știe.

Erau cazuri în care o fată agăța un mărțișor în pieptul unei fete, dar cealaltă nu făcea la fel. Ceea ce însemna că cea care oferea prețuia amiciția destinatarei, dar nu și invers.

Câteodată cea care nu oferea la schimb (cam așa era) nu o făcea pentru că pur și simplu nu avea niciun mărțișor. Sau niciun mărțișor demn de fata ce oferea prima.

Ce complicate logici, nu?

Cred că te doare capul. Şi pe mine. Mi-au ieșit pieri suri, dar n-am terminat. Este mai mult și totul se explică până la final.

Și conta foarte mult momentul în care se oferea mărișorul. Dacă se oferea în dimineața zilei, mai ales înainte de a intra în clasă, însemna că fetele țineau mult una la alta.

Dacă se oferea pe la prânz, însemna că renunțaseră să dea mărțișoare cuiva dimineața și te-au ales pe tine, de nevoie.

Iar dacă se oferea după ore, era clar că le rămăseseră mărțișoare și nu aveau cui să le dea.

Dar, în același timp, complet în opoziție cu ce am explicat mai sus, putea să fie că așteptau să primească un mărțișor frumos, ca să ți-l dea ție. Mai ales dacă tu i-ai oferit la prima oră și n-ai primit în loc. Asta însemna că prietenia ta era cea mai importantă pentru fata care aștepta să-ți dea mărțișorul în ultimul moment.

Dar dacă mărțișorul era urât, voia doar să scape de el. Ori că a sperat să primească un mărțișor frumos, dându-le altora pe cele acătării pe care le avea, și a rămas cu buzele umflate.

În acest caz, ambele destinatare cădeau prost.

De multe ori, cea care nu primea la schimb dimineața, sau când oferise ea, se ofensa de moarte și seara (ori la 5 secunde, 10 minute sau o oră după) nu mai voia să-l primească.

Câte prietenii au legat și dezlegat mărțișoarele... Pfff.

Și dacă fetele erau certate, mărțișorul era o ocazie perfectă de împăcare. Însă dacă nu erai un căpos sau căpoasă ca mine și refuzai categoric să permiţi nenorocitei de fete care ţi-a furat bluza dată de unchiul să-ţi agațe un ghiocel (mărțișor) în piept.

....

O primăvară senină și plină de împliniri!
Dacă îți legi șnurul de la mărțișor de un copac, îți urez ca toate dorințele tale să se îndeplinească.

Mărțișoarele leagă iubiri și prietenii.

Fotografie de pe Pixabay

14 nuanțe de roșu a fost corectată profesional

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Sun, 24 Feb 2019 15:55:00 +0200

N-am mai scris de mult despre cartea asta. N-am scris pentru că n-am avut timp și pentru că am fost foarte tristă din pricina ei.
Am muncit atât de mult la ea... mi-am pus sufletul în paginile ei și apoi s-au întâmplat atâtea...
Întâi am făcut eu greșeli cu ea, apoi unii mi-au dat speranțe pe care tot ei mi le-au distrus și...
Nu vreau să mă mai gândesc, nu are rost.

N-am reușit să fac din publicarea ei un triumf căci nu am avut sprijin și recomandări.

Știu că toată lumea crede că dacă o carte este bună va avea succes negreșit. Așa gândeam și eu până când am intrat eu în pâine, adică în acest domeniu.
Acum știu precis că sunt o multitudine de povești extraordinare pe care nimeni nu le-a citit și nu le va citi niciodată. Există milioane de scriitori și poeți cu un har remarcabil de care nu a auzit nimeni și au murit în anonimat.

Asta este valabil în orice domeniu, dar noi vorbim de cărți acum.
În ziua de azi, dar nu numai, și odată era tot așa însă la un alt nivel, doar promovarea masivă face din orice poveste un succes clamoros. Nici măcar nu trebuie să fie ceva nemaipomenit.
Nu vreau să dau nume și titluri, știi și tu bine.
Am mai vorbit despre asta și știu că-i inutil. Dar vreau să-mi apăr munca că dacă nu o fac eu, nu o face nimeni.
Nu toate cărțile scrise de mine sunt fenomenale. Mie îmi plac, e clar, că asta ar mai lipsi, să nu-mi placă ce scriu. Nu aș scrie niciodată ceva ce nu mi-ar plăcea să citesc, dar gusturile sunt gusturi. Ce-mi place mie, tu nu poți suporta și viceversa.

Dar 14 nuanțe de roșu este o lucrare cu o mare valoare culturală. O carte pentru fiecare român indiferent de vârstă și educație.
Și o să iasă în curând.

N-am coperta, e în lucru.
A fost făcută corectarea.
Mi-am pus mâinile în cap de cât a avut de lucru cine s-a ocupat de ea.
Mi s-a subliniat clar că a fost mult de lucru. Nu mi-a picat bine chiar dacă sunt conștientă de limitele mele. Fluența în limba mea natală lasă mult de dorit... dezacorduri, stilistică, punctuația... Mă ia cu leșin când mă gândesc cu rușine și umilință la cât de multe greșeli fac în general. Mai ales că eram așa de bună la gramatică...

Cu ocazia asta am învățat, printre altele, că-n limba română, titlurile de cărți nu se scriu cu majuscule (decât primul cuvânt și cuvinte speciale - nume etc.).

O să mă apuc din nou de studiat căci chiar dacă sunt ocupată cu construirea unei căsuțe pentru mama și a unui Centru de Zi pentru comunitatea din satul meu natal, nu voi renunța să scriu.
Cariera de autor e în standby pentru o perioadă căci mamei îi scapă timpul printre degete.
Am 6 romane începute, toate diferite și toate minunate. Abia aștept să mă întorc la scris! De aceea mă grăbesc extraordinar să fac ce am de făcut pentru alții ca să-mi văd și de cărțile mele.

Editura plănuiește o lansare de carte în satul meu natal.
Nu s-a fixat data, dar nu mai durează mult.
Mi-ar plăcea să fii alături de mine, dacă nu în persoană, măcar cu gândul.
Va fi trimisă în librării, dar nu în toate. Se va putea comanda de pe site-ul editurii, dar și fizic, la cerere în orice librărie.
În plus, varianta electronică va fi găsită peste tot în mediul online.

Voi face cadou cartea unor persoane norocoase prin tragere la sorți. Stai pe fază.

Toate cărțile mele se găsesc în mediul online în ambele formate: electronic și de hârtie, tastând în orice motor de căutare „cărți de Cristina G.” sau, pur și simplu, scriind titlul cărții de care ești interesat, urmat de numele meu.

De asemenea, pe Amazon găsești toate cărțile mele în ambele formate - dar asta numai în engleză.
Cărțile în limba română se găsesc pe Amazon numai în format de hârtie.

ATENȚIE
Dacă cumperi cărți de pe Amazon, ai mare grijă la prețul de transport - diferă de la țară la țară.
Achiziționează mai multe odată ca să nu-l plătești.
Cărțile reprezintă grozave idei de cadouri și nu se învechesc niciodată.

PS. Nu trebuie să fie toate ale mele, dar nu m-aș supăra dacă ar fi așa.

În format electronic (mobi, ePub, PDF), cărțile mele în română se găsesc pe:

Google Books & Play,
Draft2Digital,
iBooks,
Kobo,
Scribd, și-n multe alte biblioteci online. Peste tot. Sincer.

Te invit să te înscrii la scrisoarea ocazională ca să fii ținut la curent cu toate inițiativele mele.

Oh, ce veste minunata! Cand se inchide o usa, se deschide alta

noreply@blogger.com (Cristina Gherghel) — Sun, 23 Dec 2018 19:05:00 +0200

Drag cititor interesat de memoriile mele comuniste, mai întâi de toate, îți mulțumesc din suflet pentru sprijin.
Fără tine eu nu aș exista.

Fotografie de pe Pixabay

Cum am zis în postarea precedentă, când se închidă o ușă, se deschide alta.
Când ai un vis la care ții mult, nu trebuie să-ți pierzi încrederea niciodată.
Determinarea este cheia succesului în orice îți propui.

Drag cititor, te anunț cu mare bucurie că deși am închis tratativele cu o casă de editură care se oferise să publice 14 Nuanțe de Roșu, cartea va fi publicată în 2019 de o altă casă de editură căreia nu-i menționez numele deocamdată.
Suntem în faza preliminară de discuții, dar tot ce s-a menționat până acum este deosebit de încurajator.
Sunt foarte fericită și simt că de data asta lucrurile vor merge încă și mai bine decât mă aștept.

Sunt un om al faptelor.

Deși am scris și publicat o carte care cuprinde cele mai negre gânduri ale mele, The Heaviness of Breathing, știu că totul se întâmplă cu un motiv.
Suferința nu este niciodată degeaba.

Cartea acestea de memorii din vremuri comuniste este opera cea mai importantă din cariera mea de autor.
Publicarea ei este o bucurie imensă pentru familia mea.
Acest eveniment merită o promovare masivă, de aceea rog pe toți cei ce îmi apreciază munca să împartă pe toate rețelele de socializare postările relative la această carte.
Promovarea verbală este de asemenea încurajată și apreciată.

Pe Facebook am peste 1500 de „prieteni” în listă, însă majoritatea sunt de sex masculin interesați de cu totul alte lucruri decât lectura și sprijinul valorilor românești.

Mulțumesc oamenilor cu suflet care doresc să aibă un cuvânt pozitiv de spus în cariera mea.

Îți urez ție și celor dragi, un Crăciun Fericit, dacă crezi în venirea lui Isus, dacă nu, Sărbători Fericite!
Fii bun în fiecare zi a anului, nu doar în această perioadă.

Pace, iubire și înțelegere.

Fotografie de pe Pixabay