Insa prima impresie conteaza. Cum ma lasi sa te miros. Cum raspunzi la o gluma, cum ma lasi sa te privesc in ochi, cum vezi cat de tare ma sperie primele intalniri. Cum vad in tine povesti care mai de care. Cum imi place un nasture sau un smoc de par, o chestie ghidusa sa-mi arate ca putem sa radem impreuna.

Cu oamenii importanti din viata mea, din fericire, am si uitat – sau ma prefac ca am uitat – primele intalniri. Ma bucur ca am uitat – sau ca ma prefac atat de bine.

Mi-e frica sa ma intalnesc cu oameni prima data. Mi-e frica de potentialul din ei si din noi. Mie mi-e frica de multe lucruri. Ma intrebam acum cateva zile de ce mi-o fi zis un test din ala stupid de pe feisbuc ca eu sunt The March hare din Alice in Wonderland. Cum sa nu fiu! Fac ochii mari si ma trag de urechi. Mi-e frica si sunt paranoica. Beau ceai, cateodata.

Da. Iepurele de martie. Asta-s eu si asa o sa raman. Eu, cu primele mele impresii, prieteni care aduc a Palarieri si cate o Alice ratacita prin viata.

Inainte aveam o portiune a inimii care se ocupa de trasat limite; o astept sa intre in functiune. Astept sa nu-mi mai fie teama si sa simt pana in cel mai profund colt ca e, intr-adevar, bine. Un bine pe care l-am croit, pentru care m-am luptat si, poate daca nu m-as razvrati impotriva lui, n-ar mai fi la fel de bine, ar insemna ca nu a meritat mare lucru. Dar ce sa ma fac daca pentru asta am nevoie sa stau cateva zile nemiscata in coltul meu – si nu pot – si daca am nevoie de soare sa ma inunde si sa ma curete – si ia-l de unde nu-i.

Cel mai nasol e ca, printre rahatele astea metafizice de mi le fac singura, trebuie sa ma ocup si de chestii concrete, facturi, chitante, oameni si altele de genul asta.

Mi-am pus The Cure. Mai bine depresie decat nimic. Mai bine tristete decat suparare cauzata de lucruri concrete. Mai bine oboseala cauzata de alergat prin amintiri si ganduri negre decat oboseala cauzata de sindromul ochi-in-monitor.

Am avut senzatia ca-mi lipseste ceva, inca o am. E o slabiciune fizica; oricui imi spune ca mi se pare ii zambesc, nu stiu daca fals sau nu. Am o lipsa, e un mecanism ce nu functioneaza din cauza unei piese care nu e acolo. Sau poate sunt mai multe piese, cine sa stie. Am mers pe la toate magazinele, dar nu o au pe stoc. Cred ca nu se vinde, ci se gaseste. Si de unde sa stiu eu care e cand o gasesc? Eu gasesc multe lucruri in fiecare zi.

Nu neaparat melodii, nu albume, nu instrumente, ci soapte si cuvinte pe care le-am auzit de mult. Mi-e dor de unele glasuri, de unele intonatii pe care numai eu le stiu. Cat de repede pot uita vocile – unul din necazurile mele cele mai mari. retin asa de bine culori si sentimente si texturi, dar asa de greu glasuri. Stiu – imi amitesc ce simteam, dar nu mai stiu exact cum suna ceea ce ma facea sa simt ceea ce simteam.

Asa ca vreau postul meu de radio, cel mai personal post de radio din cate pot exista. Si mai vreau ca, atunci cand imi scot castile magice din urechi, sunetele din lumea reala sa fie cel putin la fel de placute. Un “noapte buna”, un “buna dimineata”, un “ce mai faci”, un “hai sa bem o cafea” – toate reale si bune de pus in heavy rotation.

Si toate astea pentru ca ma descurajez la primul semn, las umerii in jos si dau din picioare anemic, toate astea pentru ca imi place sa chem dezastrul, e singurul care raspunde asa de prompt de parca numai asta ar face, ar sta toaaaata ziulica langa telefon, doar-doar il cheama Silvia.

Dar am darul de a ma plictisi repede, chiar si de dezastru.

Si ninge iar. Cred ca de-aia mi se intorc mecanismele interioare pe dos. Nici chiar absurdul din mine nu stie ce sa mai creada. Toata ziua ma uit la poze din vara. Si rad.

Vreau sa fiu Alice. Vreau propriul meu taram cu tot felul de culori care inca n-au fost inventate. Vreau bucurii despre care altii nici nu stiu. Vreau sa simt ce inseamna dulce, vreau sa ating cerul, vreau sa am maini si picioare de guma, care se intind peste mari, tari, oameni si amintiri. Vreau sa iau un ceas si sa schimb cursul timpului. Vreau sa traiesc. Intr-o poveste.

Intr-adevar, nu mai e ca atunci cand eram mica. Acum, pot sa fac asa incat sa traiesc intr-o poveste, nu doar sa-mi imaginez. Ma straduiesc foarte tare, sa stii! Ma lupt cu tot felul de dragoni pe care tu nu-i vezi. Ma straduiesc zi de zi sa resping realul. Uneori, imi iese atat de bine personificarea unui om mare, incat seara, acasa, rad sub plapuma ca i-am pacalit pe toti. Alteori, zambesc si dau din cap cu cea mai mare seriozitate, dar in mintea mea stiu ca e un joc si incerc sa anticipez urmatoarea miscare. E greu. Uneori obosesti si taci. Insa eu n-am sa obosesc niciodata. Am sa alerg si am sa alerg, pana cand simt ca mi se taie picioarele, pana cand splina sta sa-mi iasa din corp, pana cand ma lasa respiratia – am sa alerg spre povestea mea.

Eu, daca as ajunge sa vorbesc singura, as vrea sa vorbesc despre momentele frumoase, despre incantari, despre mirosuri dulci pe care n-o sa le uit nicicand, despre carti citite si ras-citite pana cand au ramas fara de coperta.

Uneori am senzatia ca vorbesc singura. Oamenii selecteaza atat de bine ce vor sa auda, incat nu inteleg de ce nu traim cu totii intr-o lume in care nu trebuie sa vorbim unii cu altii, doar sa ne imaginam ce ne-am spune unul altuia.

Prefer sa vorbesc despre nimic decat sa-mi racesc gura stiind ca ce spun nu ajunge unde si cum trebuie.

Sa fie ciudat ca singurii oameni cu care m-am inteles, din putinele si sincerele cuvinte pe care am stiut sa ni le spunem, sunt acum departe?

E vineri si ar trebui sa ma bucur. In schimb, stau aici si caut cuvintele potrivite pentru a determina unii oameni sa faca ce nici eu, nici ei nu vor.

Greu cu umanitatea asta. Nu-i de mirare ca imi plac cainii mai mult. Nu-i de mirare ca uneori, in loc sa vorbesc, scot un caietel si scriu in el. La urma urmei, eu reusesc sa ma inteleg cel mai bine; si chiar si cand nu ma inteleg, nu ma inteleg cel mai bine.

Mi-e dor de cand am tacut. Ce simplu era.

In ultimul timp ma gandesc mult la ideea universurilor paralele. De aceea, cred, sunt dimineti in care ma trezesc sfarsita. Realizez cate vieti pot duce si duc in acelasi timp si mi-e suficient pentru a ma simti lipsita de vlaga si de energie. De aceea mi se intampla ca unele lucruri care se intampla aici sa treaca pe langa mine neobservate si nesimtite, netraite la maximum de potential, pentru ca sunt deja ostenita in urma a ceea ce probabil ca am facut sau am simtit sau am trait dincolo.

Universurile paralele sunt o treaba de vis. E refugiul meu cand ceva e prea banal, prea fara gust si culoare. Insa in acelasi timp, sunt si o treaba al naibii de obositoare. Nu stiu in cate poti sa imparti un suflet.

As vrea tare mult sa pot dormi chiar acum. As vrea sa ma intind in pat, ca o pisica. As vrea sa-mi savurez starea de lene, as vrea sa alung durerea de cap cu un comn bun. As vrea sa-mi ostoiesc setea de poezie cu franturi din viata altora, as vrea sa-mi curat de nisip tenisii rosii si sa am curaj sa-i port iar. As vrea sa arunc intr-un colt, impotriva tuturor previziunilor meteo, hainele groase si cizmele suparacioase. As vrea sa ma inconjor de cafele si de zambile.

In schimb, port conversatii ametite cu o masa de gaz care straluceste si scriu incontinuu, de azi de dimineata. Cred ca asta e ceea ce se cheama, in functie de persoana pe care o intrebi, “caleala”, “razbunare divina” sau “o zi normala”.

Vai,c e mi-as dori sa fie permanent vara. OK, cu pauza de Craciun, cand poate sa ninga. Dar zau daca un august permanent mi-ar face rau. Nu cred asta, nu cred deloc. August, nisip si mintea pe dealuri – viata perfecta.

Azi in autobuz ascultam ceva, nu mai stiu ce, care zicea ceva de genul “ai tot ce ti-ai dorit deocamdata”. Si m-am speriat. Nu stiu cum sa nu astept ceva, nu stiu cum sa respir si cred ca nici nu vreau. Fara putina anxietate, totul pare prea ciudat si ma apuca pandaliile si ratacirile.

Asadar, sa astept cu drag ratacirile de vara si uitarile de atunci. Intre timp, trebuie sa stau putin si sa-mi rod unghiile, intrebandu-ma daca nu cumva izvorul asta nesecat al creativitatii mele o sa dea ortul popii. Adica stiu ca o sa dea, pentru ca scriu din ce in ce si in ce mai mult, dar sunt taaare curioasa cand o sa fie asta.