Si da, scaun si paine. Cuvinte din sfera concretului de care am incercat atata sa scap ieri. Concret care mi-a facut rau, durere de cap, de spate si de suflet toata ziua. Nici macar blugii rupti, antidot pentru seriozitate si concret in alte zile, n-au facut fata. Nici macar rasfat la Caru cu Bere, unde totul a fost stricat de un chelner idiot si de faptul ca nu intelegeam nimic. Nici macar somnul de seara, nimic.

Si nici pixul si nici hartia nu au facut mare lucru. Ma uit la cum am scris, ce am scris, nu ma vad pe mine decat putin. Ca atunci cand vezi de departe o mana si te intrebi a cui e, si intrevezi o silueta care imediat dispare, cum te apleci putin mai mult spre ea.

Stiai si tu ca a venit toamna? De-aia imi transmiti semnale cum ca ar trebui sa ma apuc si sa (ma) scriu? Stii doar ca toamna ma apuca toate melancoliile, starile de neliniste, angoasele si gandurile negre – cu alte cuvinte, tot arsenalul unui scriitor versat. Pai si daca stiai, de ce nu mi-ai zis si mie?

Daca stiam, imi scoteam si esarfele, nu numai amintirile. Imi priveam mai rar mainile, ca sa nu vad nisipul imaginar cum se scurge printre degete. Imi curatam sandalele si le puneam in cutii, mintindu-le ca e pentru putin timp. Imi gaseam ceva, o ocupatie, un drum.

Nu mai stiu ce sa fac cu toamna. Nu ma incalzeste nici daca maine or sa fie 40 de grade. Daca mi-a intrat in cap ideea ca a venit toamna, bagata cu forta de oamenii din autobuz si cei care asculta “Forever Autumn” sau Nicu Alifantis, ca o fiinta influentabila ce ma aflu, n-o sa-mi mai iasa din cap ea, ideea.

Numai despre tine nu stiu daca stii ca a venit toamna. Aseara credeam ca stii. Azi de dimineata, nu mai credeam nimic. E bine sa stiu ca nu o sa stiu ce sa stiu despre tine. Ca intr-o ghicitoare de copii, pe care te straduiesti sa o dezlegi cu mintea ta de om mare. Si te miri ca nu poti.

Imi caut, mai bine, scopuri noi. Azi noapte m-am uitat la Sunset Blvd. Mi-am dat seama ca imi trebuie un prieten cu alura de Bogey, cu o palarie sui si cu un chef de a se uita toata noaptea cu mine la filme noir. All right, Mr. DeMille, I’m ready for my close-up. Si sa ne intristam.

Bine-bine, dar cred ca prietenul asta este acolo unde este si acel prieten gay cu care pot sa merg la cumparaturi si unde e si acel prieten care stie cand sa vina noaptea sa ma scoata din casa. Stau ei toti acolo, potentialii mei prieteni, intr-o vara perpetua, distrandu-se pe cinste. In timp ce eu nu vreau. Nu sa nu ma distrez, ci sa vina toamna.

Pentru ca, daca vine toamna, eu, care oricum inteleg mai greu anumite lucruri, acum n-o sa le mai inteleg deloc.

In weekend am fost ca un melc. Inchisa in mine si in casa. Dezamagirea de a nu fi facut ceea ce am vrut, de fapt, sa fac m-a facut sa consider ca m-am impiedicat. Cand, ce sa vezi, eu de fapt mergeam pe un alt drum.

Cred ca incepe sa-mi fie dor de scoala. Macar aveam un reper, un vesnic vinovat pentru cand nu aveam timp. Atunci nu era un dat faptul ca o sa am mereu de facut. Mereu ma gandeam ca o sa se termine si ea, scoala. Ah, mica mare fericire de cand am terminat cu examenele si mi-am dat seama ca nu voi mai da niciodata examen la franceza. Era bine. In ziua aia a fost bine.

Nu-mi convine deloc ca vine toamna. Ca e nor si ca o sa ploua. Nu, nici macar un pic.

Intotdeauna mi-e tarziu pentru ceva, devreme pentru altceva si merg mai departe, tot cautand calea de mijloc, pe care fireste ca, atunci cand o gasesc, nu merg pe ea, caci imi suna a compromis.

E oarecum firesc omului sa se dea dupa cum bate vantul, la fel cum e firesc sa-si construiasca case si sa se ascunda de vant in ele. Firescul meu si al tau care o fi? Se schimba si el.

Nu mi se mai actualizeaza gandurile. Nu-mi mai gasesc butoanele. Nu-mi mai trebuie categoriile. E vineri si merg mai departe, cu prea tarziu-urile si prea devreme-urile mele, cu toate cuvintele inventate si rufele de pus la spalat, cuminti, in sacul lor verde, care, daca cumva se umple, imi apasa pe un nerv, cu drumul meu care nu merge spre mare nici de data asta si mai ales, cu un pic de blond spalacit care mi s-a urcat la cap.

O idee care nu-ti apartine, la origine, dar pe care o duci la, hai sa-i zicem, indeplinire, e a ta sau nu? Isi pot apartine ideile doar lor si nimanui altcuiva? Mai exista idei pure, nealterate de experientele omenesti? Au existat vreodata?

Uneori bucuriile pe care le traiesc ma fac sa ma bucur ca stiu sa gandesc si sa croiesc atatea idei. Alteori, libertatea asta, tocmai ea, ma ingradeste. Cred ca e mai usor pentru unii sa traiasca in ROGVAIV, liniar. E mult mai putin impovarator.

Tot aseara, in scaunul ala de la cinema, am avut foarte viu senzatia ca stiu ce vreau, atunci cand luminile se sting si nu mai sunt culori. Sper sincer ca ideea asta, oricui ar fi si de oriunde ar veni, o sa corespunda mereu realitatii pe care mi-o tot desenez.

Nu mai cred in statul pe loc, nu mai cred in toate planurile pe care mi le-am facut, eu pentru mine, in acest loc, in aceasta stare de fapt. Incepe sa-mi fie din ce in ce mai greu sa traiesc si sa muncesc, chiar daca – culmea – fac ceea ce imi place si incerc, ca o persoana constiincioasa ce sunt, sa nu am datorii, mai cu seama la statul roman. Degeaba, daca, pentru ca vreau sa muncesc si sa-mi permit un trai, ma simt haituita, agresata, agasata, pusa pe drumuri, amenintata cu amenzi. Mi se pare halucinant statul roman. Ii respect pe cei care traiesc aici si se descurca, dorm bine noaptea si nu au griji, ii compatimesc pe cei care, ca si mine, au incercat sa faca ceva in plus, dar au esuat lamentabil, dand cu capul de “sistem”.

Mi se pare ingrozitor ca sunt pusa, ca un detinut in custodie, sa ma duc la doua sau trei, ca nu m-am lamurit, ghisee separate pe luna, sa completez 12 X 2 declaratii pe langa celelalte doua pe care deja le completam anual, sa platesc pentru niste servicii pe care nu le primesc si pe care nici nu le vreau, dat fiind ca nu am de gand sa devin somera, ca de asta m-am facut PFA, si ca ori de cate ori am avut nevoie, am mers la clinici private.

De doi ani platesc la stat, intotdeauna la timp, intotdeauna tot ce mi s-a cerut. Sunt unii care o fac de mai mult timp. Ii respect, mai ales pentru ca stiu ca traiesc cu acest gust amar in gura cu care traiesc si eu, de la o vreme. E prea mult; e prea mult pentru varsta pe care o am si normal nu este, in niciun caz.

Asa cum nu e normal nici orasul asta plin, nici gropile, nici traficul, nici cainii vagabonzi, nici manelele in miez de noapte, nici scuipatul pe strada, nici… o mie de alte lucruri pe care nu am chef sa le scriu.

Eu nu cred ca a pleca din tara asta e fuga. Incep sa cred ca e un act firesc, de auto-aparare in fata unui sistem din ce in ce mai absurd, din ce in ce mai rau, din ce in ce mai sufocant.

In mijlocul strazii sunt gropi, e trafic si praf, iar uneori mai sunt si politisti care fluiera suprarati la tine si incearca sa-ti indice pe unde sa mergi. Daca esti o fire submisiva, vei fi incantat ca-ti spune cineva pe unde sa mergi. Daca esti o fire care respecta autoritatea, vei mustaci, dar tot vei merge pe unde iti indica fluierul umblator. Daca esti mai rebel, ei bine, viata ta e foarte, foarte grea.

In mijlocul strazii nu prea ai ce sa cauti fara simt al directiei si fara sa vrei sa ajungi undeva. Asta pentru ca sunt prea multi oameni cu prea multe directii, astfel incat devine aproape imposibil sa nu nimeresti pe drumul altuia.

As vrea sa gasesc locul ala de pe pamant unde sunt niste bariere, pe care scrie “omul modern” si pe care eu sa le sparg cu sete si furie, cu dorinta de mai bine, cu un pumn mic, dar hotarat, cu energia unui om care si-a baut cafeaua venetiana, care si-a pierdut starea de joi si care e in acea etapa unde nu se mai fac lucruri vechi si nu se descopera, inca, altele noi.

Aceeasi senzatie de cafea buna de acasa si de chef sa sparg niste bariere am mai avut cand eram la liceu si se intamplau lucruri din sfera anilor de atunci. Inca incerc sa inteleg daca nu cumva la baza a tot e vorba de nevoia de a schimba ceva sau faptul ca stii ca se va schimba ceva.

Azi nu prea e joi, n-am starea de joi, au scos-o din mine zilele trecute, toate pline, revelatiile avute cu oameni care nu se cunosc, dar mi-au spus aproape aceleasi lucruri, in esenta lor, oamenii la care ma gandesc atat, dat atat de mult, desi n-am mai vorbit cu ei de mult, pantofii care ma bat atat de tare incat 1. jur sa cumpar numai tenisi, asa sa ma ajute cel de sus si 2. nu vreau sa ma duc la baie, de frica sa nu las o dara sangeranda in urma mea.

Joi nu stie sa mai fie nici ea buna cu mine, m-a trezit in ciocanelile insistente ale mesterilor din bloc si nu mi-a pregatit cafeaua, nu mi-a dat chef sa ascult muzica si nu m-a tinut de mana cat timp am constatat cata treaba am, de fapt.

Si toate astea in timp ce as pleca la mare, sa ma numar inca o data. Poate de data asta imi da cu virgula.