Acvabio

Pastravii de altadat'

2012-02-23T21:58:00.000+02:00

dupa A.I. Bratescu-Voinesti- Tratat de pescuit, 1938

"Pastravul e un salmonid cu corpul acoperit cu solzi mici si subtiri. Gura îi e largä, armata cu dinti pe amândouä falcile, pe vomer si pe limba. Toti acesti dinti sunt indreptati cu varfurile inauntru, pentru a permite pastravului sa retina prada care ar aluneca afara. Pe spate, intre aripioara dorsala si coada, pästravul are o aripioara adipoasa caracteristica tuturor salmonizilor. Dimensiunile si greutatile la care ajung pastravii sunt foarte variabile, dupa mediul in care traiesc. Se poate preciza, totusi, prinderea cu undita a unui pastrav (Salmo fario) de 76 cm lungime, 4 kg greutate, intr-unul din lacurile muntilor nostri. La noi in tara traiesc trei varietati de pastravi care, asemanandu-se ca forma, se deosebesc prin moravuri si mai cu seama prin coloratiune. Cea mai raspandità este varietatea indigenä (Salmo fario). Culoarea acestui pastrav variaza foarte mult, dupa mediul in care traieste. Hrana, lumina, culoarea fundului, determinä schimbari de la individ la individ. Unii sunt bruni cafenii pe spate, cu flancurile degradate, aurii patate, cu burta alba ; altii sunt verzi-albastrui pe spate, argintii pe flancuri ; altii, in fine, prinsi pe fund de nisip, la soare, sunt blonzi ca fondul pe care ochiul nu-i putea distinge ; iar dela adapostul intunecat al cate unei stanci sub care curge apa torentului, e scos adesea un pastrav negru ca un tipar. La toti, pe fondul mai deschis al petelor de pe flancuri, se vad punctele rosii, mari, caracteristice. A doua varietate, fântânelul (Salmo fontinalis), este unul din pestii cei mai minunat colorati. Spinarea lui, in general verde, e incondeiata cu serpuituri egal distribuite, de o culoare mai inchisa. Flancurile se deschid trecând prin auriu, portocaliu, roz si, in fine, burta devine albä. Aripioarele pectorale sunt marginite cu o dubla linie rosie si alba. lar pe fondul flancurilor stralucesc, intr'un halo albastru luminos, punctele rosii ca sangele. In fine a treia varietate, pastravul curcubeu sau american (Salmo irideus), e un peste cu solzi mai mari si de o coloratie mai stearsa, care trece dela albastrul cenusiu al spinärii la argintiu pe flancuri si la alb pe hurta. Pe flancuri se distinge o dara sidefie roz, care merge pe toata lungimea trupului. Punctele de pe trup sunt negre. Aceasta din urma varietate are avantajul asupra celorlalte de a se aclimata foarte usor si de a indura temperaturi mai ridicate. Pe langa aceasta, e un peste de sport foarte interesant, vorace, cu o aparare remarcabila. Prins, sare de multe ori afara din apa, scapa adesea, iar cand e de talie mai mare, da pescarului emotii serioase. Cu toate acestea e putin recomandabil in ape libere sau in lacuri, unde exista celelalte varietati de pastrav. Atat din pricinä ca el se aflä in plina perioada de crestere, când pastravii ceilalti depun icrele, cat si in general din pricina voracitatii lui, pastravul curcubeu se desvolta in detrimentul celorlarlalti, substituindu-se in scurt tirnp varietatii indigene, pentru ca, odata stapan, sa degenereze foarte repede sau, ajuns la talie mare, sa emigreze. Pe länga toate astea, carnea lui e mai putin gustoasa. De aceea, cultivarea lui se recomanda in ape inchise si numai acolo unde temperatura apei ridicându-se vara peste 18°C, viata pastravului indigen nu e posibila. Epoca de reproducere a pastravului, desi variabila dupa regiuni anotimp, se poate situa intre Septembre si Decembre pentru Salmo fario si Salmo fontinalis si intre Martie si Iunie pentru Salmo irideus. Perechea cauta locuri unde apa e bine primenita. Pe funduri de prundis, dupà ce a sapat un santulet cu coada, femeia leapada icrele pe care barbatul, dupa ce le-a fecundat, le acopere cu pietricele pentru a le pune la adapost. Perioada de incubatie poate tine pana la 3 luni. In lacuri, pastravul cauta intrarea sau iesirea paraelor pentru a-si depune icrele, carora le e indispensabila primenirea aerului prin miscarea apei. Animal capricios, curajos, combativ, pastravul are si meritele de a fi frumos si excelent la gust. El poate fi socotit cu drept cuvant primul peste de sport dela noi. Peste de ape reci, limpezi si bine aerisite, el alege paraele repezi care intrunesc mai usor conditiile prielnice vieii si desvoltarii lui. Sunt insa lacuri unde temperatura scazuta si continutul in oxigen al apei sunt asigurate de izvoarele care se varsa in lac sau ies din funduri, constituind astfel medii excelente pentru traiul pastravilor. Sunt numeroase asemenea lacuri de munte in Romania, in care pastravii cresc pana la dimensiuni respectabile. Pastravu1 e un peste rapitor care alege in apa locul cel mai prielnic pentru supravegherea trecerii a tot ce aduce curentul: larve, viermi, insecte, pestisori luati de apa, etc. E in special un insectivor si un peste de suprafata. Parcurge insa apa in toate sensurile vanand si nu lasä scape nimic. E foarte circonspect si once miscare anormalä, orice umbra sau stralucire proiectata in apa il fac sa dispara ca prin farmec. De aceea se pescuieste greu si numai dela distanta sau din locuri unde pescarul e in afara de vederea lui. In apele curgatoare de munte, pastravul, atata vreme cat regimul apei e normal, urmeaza un ciclu aproape constant: dis de dimineata iese de sub malurile roase de ape, din cotloane, de langa radacini de pomi, etc.; ziua trece in plin curent, la trecatorile hranei ; iar seara iese la revarsuri, in apa lina si putin adânca, uneori de cativa centimetri, unde poate încà, in lumina palidà a cerului de amurg, sa deosebeasca, pe luciul apei, silueta prazii trecatoare. Chiar si in plin curent, pastravul cauta un vad, un adäpost, un sprijin si, de aceea, sta sau imediat sub o cadere de apa in dosul scocului ; sau imediat deasupra coloanei lichide a unei caderi, sprijinit de o piatra ; sau pe laturile unui suvoi ; sau in fine in coada unei balti care urmeazä caderii. Pastravul cel mai mare alege locul cel mai bun si nu tolereaza in vecinatate decat indivizi de talie suficienta pentru a-i rezista. Aceasta se confirmä prin faptul ca, un pescar care cunoaste apa, nu prinde niciodata pastravi de dimensiuni mici, pescuind locurile preferate de pesti. Pastravul se pescuieste cu momeli naturale ca : larve, insecte, viermi, pestisori, etc. ; precum si cu muste sau pesti artificiali, linguri de de metal, etc. Cel mai frumos, dar si cel mai greu din pescuiturile de pastrav, e acela cu musca artificiala. Paralel cu practica lui, are laturi pline de interes, ca entomologia pescareasca, cunoasterea apelor si fabricarea mustelor artificiale. Talia minimä a pastravului care poate fi pastrat e de 20 cm. Toti pastravii sub aceastä dimensiune trebuiesc desgatati cu bagare de seama si pusi inapoi in apa. Pentru Salmo fario si Salmo fontinalis, epoca interzisa este 15 Septembre - 1 Martie ; iar pentru Salmo irideus 15 Martie -15 Iunie. Este insa in interesul pescarilor ca aceste epoci sä fie prelungite intr'adevar, daca in loc sa se deschida la 1 Martie, pescuitul pastravului s'ar deschide numai la 1 Aprilie, acest supliment de interdictiune n'ar lovi decat braconajul, pescuitul cu undita nefiind posibil in niciun caz placut in ape de munte pe jumatate inghetate".

Puteti descarca manualul complet cu fotografii de epoca de aici

Pestele cu gust

2012-02-12T15:10:00.001+02:00

Urmariti un video in care Dan Barber, un chef care apreciaza gustul pestelui crescut natural "pune punctul pe I" in privinta sustenabilitatii acvaculturii moderne si a falsei probleme privind salvarea omenirii de la infometare prin promovarea excesiva a biotehnologiilor. Extrem de interesant!

http://www.ted.com/talks/dan_barber_how_i_fell_in_love_with_a_fish.html

Crapul ecologic

2012-01-10T23:57:00.000+02:00

Acvacultura ecologica a crapului in iazuri si helestee poate fi considerata una dintre cele mai sustenabile modalitati de productie a hranei de origine animala. Aceasta se datoreaza in principal modului de hranire al crapului, care la densitati mici utilizeaza din plin hrana naturala oferita de bazinul piscicol (viermi, larve, moluste, alge, plante) carnea sa capatand astfel un gust deosebit, datorita preferintelor sale pentru bazinele piscicole naturale cu fundul din pamant natural, precum si din cauza cerintelor mai mici fata de continutul in oxigen al apei (comparativ cu alti pesti). Cresterea crapului in policultura cu speciile de ciprinide asiatice (novac, sanger, scoicar, cten) sau cu sturioni si pesti rapitori da posibilitatea practicarii unei acvaculturi integrate pe diverse nivele trofice, ceea ce duce in final la obtinerea unei productii variate de peste si la evitarea poluarii organice a apei si a eutrofizarii. In Marea Britanie, crapul organic este crescut si-n iazuri de mici dimensiuni, in sistem familial, similar crapilor japonezi. Crapul crescut in aceste iazuri de gradina se hraneste natural mai adesea cu Daphnii, hrana suplimentara constand din viermi de faina, viermi de compost si boabe de grau din surse locale. Cu o saptamana inainte de recoltare, crapii sunt transferati in apa proaspata de izvor, pentru a capata o savoare deosebita, eliminand astfel gustul caracteristic de mal. Crapii ecologici nu pot fi stimulati hormonal pentru reproducere, nu pot fi hraniti cu furaje continand OMG-uri, nu pot fi tratati in caz de imbolnavire cu antibiotice, ci doar folosind remedii homeopatice si probiotice, iar apa trebuie sa nu contina nici un fel de poluanti. Pentru stimularea productiei organice de plancton se aplica gunoiul de grajd, iar pentru corectarea pH-ului se poate folosi piatra de var. Se utilizeaza cu precadere energia provenita din surse regenerabile (eoliana, solara etc), se aereaza apa doar in cazuri de forta majora, iar sistemul de productie caracteristic este cel semi-intensiv.

Referitor la familia crapului (Cyprinidae) și a altor specii înrudite în contextul policulturii (inclusiv biban, știucă, lup-de-mare de Atlantic, pește din familia Coregonide, sturion), acvacultura ecologica se desfasoara strict in urmatoarele conditii (conform Regulamentului (CE) nr.710/2009):

· În iazuri piscicole care sunt periodic drenate complet și în lacuri. Lacurile trebuie să fie destinate exclusiv producției ecologice, această cerință referindu-se și la culturile în zone uscate.
· Zona de captură din unitatea piscicolă trebui să fie dotată cu o aducțiune de apă curată și trebuie să aibă dimensiuni care să permită calitatea optimă a vieții peștilor. După captură, peștii trebuie să fie depozitați în apă curată.
· Utilizarea îngrășămintelor ecologice și minerale în cazul iazurilor și lacurilor respectă cerințele din anexa I la Regulamentul (CE) nr. 889/2008 prin aplicarea de maximum 20 kg de azot la hectar.
· Sunt interzise tratamentele care implică utilizarea de substanțe chimice sintetice pentru combaterea plantelor hidrofite și a vegetației din apă.
· Se mențin zone cu vegetație naturală în jurul unităților de apă interioară ca zone tampon față de zonele exterioare de uscat care nu sunt implicate în operațiunile de creștere a animalelor în conformitate cu normele privind acvacultura ecologică.
· Pentru stadiul de îngrășare se utilizează «policultura» cu condiția respectării criteriilor stabilite în prezentele specificații pentru celelalte specii de pești care trăiesc în lacuri.
· Producția totală de specii este limitată la 1 500 kg de pește la hectar per an.

Puteti citi aici mai multe Despre acvacultura organica

Merry Christmas and a Happy New Year !

2011-12-18T19:11:00.000+02:00

Am implinit de ceva vreme primul an de activitate ca blogger, dar cum sfarsitul anului 2011 reprezinta un bun prilej de bilant, va prezint articolele de pe Acvabio care au avut cea mai mare popularitate printre voi:

Salaul si bibanul in acvacultura intensiva

Conditiile infiintarii unei pastravarii

Hranirea eficienta a crapului

Principalele specii in acvacultura europeana

Sfaturi pentru administratorii helesteelor de crap
Productia economica de crap
Crapul romanesc
Metode de productie in acvacultura

Sa speram ca in 2012 vor exista tot mai multi pasionati de acvacultura si pescuit si ca tot mai multe familii din Romania vor dori sa-si amenajeze iazuri de gradina in care sa creasca crapi comuni pentru consum sau crapi japonezi pentru ornament... sa speram ca baltile de pescuit vor fi mai bine administrate, in respect pentru pescarii sportivi, ca raurile patriei vor fi din nou pline de ciortani, marlite si strapazani care nu vor mai fi agatati in plasele chinezesti sau curentati, ca apele de munte vor avea din nou pastravi, iar in Dunare se vor pescui iarasi moruni uriasi…

La anu’ si la multi ani!

Oxigenarea iazului

2011-12-11T16:26:00.001+02:00

Avantajele oxigenarii prin difuzarea de bule fine

Colmatarea bazinelor acvatice are ca efect acumularea materiilor organice, care in absenta cantitatii suficiente de oxigen dizolvat in apa, nu se descompun. Asta si datorita faptului ca particulele coloidale ale malului format impiedica patrunderea oxigenului. Urmarea: pestii nu-si pot gasi hrana, se formeaza acumulari de gaze toxice - metan, hidrogen sulfurat - , algele se dezvolta accelerat consumand oxigenul din apa, apar fenomene de stratificare a apei si de eutrofizare, pestii se asfixiaza etc. Principalele motive de ingrijorare intr-un bazin piscicol sunt continutul mare de materie organica, azotul, fosforul si solidele in suspensie. In cazul salmonidelor se remarca faptul ca doar 30% din hrana, ingrasamintele azotoase si fosforice sunt retinute de pesti, excesul de fosfor se depune in sedimente, iar azotul se regaseste dizolvat in apa. Pentru a spori hrana naturala si pentru a realiza circuitul fosforului, azotului si calciului, elemente care reprezinta sursa dezvoltarii algelor si mai departe a planctonului, de asemenea pentru intensificarea actiunii bacteriilor nitrificatoare care descompun si mineralizeaza substantele organice in substante minerale asimilabile se impune oxigenarea fundului bazinelor piscicole. Recircularea apei impiedica stratificarea apei si accelereaza degradarea materiilor organice de pe fundul bazinelor. Intr-un bazin aerat, materiile organice se vor oxida rapid. Mentinerea concentratiei oxigenului dizolvat la 4-5 mg/l sporeste apetitul pestilor si contribuie la o buna rata de conversie a hranei.

Cea mai eficienta metoda de aerare a unui bazin piscicol este prin difuzarea fina de bule de oxigen pe fundul acestuia, fapt care permite o mai buna dizolvare a oxigenului in apa, precum si antrenarea solidelor aflate in suspensie catre suprafata bazinului. Utilizarea energiilor regenerabile (eoliene, panouri solare) in alimentarea acestor aeratoare reprezinta premisele dezvoltarii unei acvaculturi durabile si ecologice.

Aflati cum puteti deosebi tipurile de poluanti ai unui bazin piscicol si de ce apare fenomenul de algal bloom sau "inflorire a apelor"

Noutati in acvacultura

2011-10-24T18:15:00.004+03:00

SUBflex este un punct de acostare submersibil unic (SPM), un sistem de viviere flotabile care actioneaza in ocean deschis. Tehnologia SUBflex constituie a 3-a generaţie de sisteme de acvacultura de larg. Astfel se realizeaza avansarea pisciculturii în largul mării în cazul în care calitatea apei este superioara si se realizeaza protectia custilor in caz de mare agitata. Fiind un sistem off-shore, sistemul SUBflex se poate scufunda controlat prin deschiderea unei valve in caz de furtuna, fiind cunoscut faptul ca odata cu cresterea adancimii, scade energia valurilor. Dupa trecerea furtunii, sistemul de custi se poate ridica usor catre suprafata. sursa

Tehnologiile Bio-floc constau in cresterea intensiva a pestilor in helestee sau tancuri si bazine de crestere in care aportul de apa proaspata este minim. Practic, in conditii de management performant al azotului si al oxigenului dizolvat, in conditii de aerare extrem de eficienta, in apa de cultura a pestilor se formeaza o masa floculara de bacterii, ciuperci, micro-alge si protozoare care se constituie mai apoi intr-o sursa de hrana pentru organismele acvatice cultivate. In fapt, se transforma azotul si nitritii rezultati din deseurile metabolice ale pestilor si din furajele neconsumate in proteine valoroase pentru hrana crevetilor sau a pestilor. Aceste biotehnologii asigura o densitate sporita a productiei acvacole, un consum mai redus de furaje deoarece pestii consuma in permanenta aceste proteine si o descarcare mai redusa a apelor tehnologice in exterior ceea ce duce in final la reducerea costurilor Astfel, acvacultura devine tot mai sustenabila. Biotehnologia Bio-floc a fost utilizata mai intai in acvacultura crevetilor, apoi a fost aplicata cu succes si la pestii gen Tilapia. sursa

Mai multe despre Bio - floc Technology

Somonul de crescătorie este hrănit în mod tradiţional cu o dieta marina pe baza de peşte, ulei şi făină de peşte. În loc de aceasta, oamenii de stiinta de la NIFES au formulat o dieta in care 70% din uleiul de peste a fost înlocuit cu ulei vegetal şi 80% din făina de peşte, cu proteine vegetale. S-a constatat ca somonii au stocat mai multe grăsimi în sângele lor, in ficat şi în jurul organelor interne, devenind mai grasi prin hranirea cu o dieta bazata pe vegetale. Este normal pentru somon sa aiba grăsime în corp, dar in acest caz somonii au dezvoltat grăsime în locuri greşite, şi acest lucru poate cauza un dezechilibru metabolic avand efecte negative asupra sănătăţii. Cu alte cuvinte, se presupune că somonul de Atlantic ar putea dezvolta boli de inima si diabet, dacă are prea multe materii prime derivate din plante in dieta, fără a respecta cerintele esentiale de nutrienti. Acest lucru presupune ca in viitor acvacultura somonului nu va mai fi sustenabila datorita reducerii stocurilor de peste oceanic utilizat la fabricarea fainii si uleiului de peste. Cercetarile ulterioare vor demonstra sau infirma aceasta presupunere. sursa

În agricultură, Monsanto este "celebra" deja pentru seminţele modificate genetic şi erbicidul total Roundup. Anterior, Monsanto a contribuit în domeniul militar cu gazele de lupta din Vietnam cunoscute ca “Agentul Orange” şi în industria electrica cu bifenilii policlorurati (PCB) care sunt un grup de substante chimice extrem de toxice, destinate lubrifierii/racirii in transformatoarele electrice, substante foarte persistente in timp, găsite în râuri şi oceane, şi care se concentrează acum în trupul vieţuitoarelor acvatice spre disperarea pescarilor deoarece asta duce la numeroase interdicţii de pescuit a anghilelor, sardinelor, crabilor .... Etoxichina a fost sintetizata în anii ‘ 50 tot de către firma Monsanto SUA. Aceasta este utilizata pentru tratamentul fructelor si în calitate de conservant în unele condimente alimentare, dar este folosita si ca antioxidant/conservant in faina de peste importata din America de Sud, care altfel se poate autoaprinde pe parcursul calatoriei, in cala vaporului. Faina de peste intra apoi in compozitia furajelor utilizate in hrana pestilor de crescatorie. Au fost gasite urme de etoxichina pana si in carnea ”somonilor bio” care au fost hraniti cu furaje continand faina de peste, deoarece toxicitatea acestei substante nu este inca suficient studiata sursa

Mai puteti citi si:
Despre somonii de crescatorie si de ce carnea lor este rosie
Despre alianta globala impotriva somonului de crescatorie

Pestii din Dunare/ Fish of the Danube

2011-10-17T18:20:00.002+03:00

După preferinţele peştilor faţă de viteza apei, calitatea hranei, oxigenare şi temperatură, Dunărea poate fi împărţită în patru zone, cu specii caracteristice (Buşniţă,1967, citat de Pricope, 2000):

Zona I- este cuprinsă între Baziaş şi Corabia. Albia minoră nu are braţe, viteza apei este mare, fundul albiei este nisipos, pietros sau stâncos, lunca inundabilă este redusă. Ihtiofauna zonei este un amestec de specii reofile ce coboară din afluenţi (mreana, scobar, fusar) şi specii migratoare precum morunul, nisetrul şi mai rar păstruga care urcă în această zonă pentru reproducere. Este locul preferat de hrană şi reproducere pentru cegă. Din totalul speciilor din zonă răpitorii reprezintă circa 40%.

Zona a II-a se întinde între Corabia şi Călăraşi, albia minoră este flancată de lunca inundabilă cu numeroase bălţi. Este locul preferat de reproducere pentru sturioni (morun, nisetru, păstrugă) şi locul aproape exclusiv de reproducere a scrumbiei de Dunăre. Zona se află sub influenţa luncii inundabile unde există locuri de reproducere pentru crap, caras, platică, batcă. La scăderea apelor puietul care s-a hrănit în bălţile luncii se retrage în şenal.

Zona a III-a este cuprinsă între Călăraşi şi Brăila. Albia are pantă mică, fundul bălţilor este sub nivelul minim al Dunării. Este locul de creştere al puietului de crap, somn, văduviţă, rizeafcă şi scrumbie. Aici se reproduce şi gingirica.

Zona a IV-a se întinde de la Brăila până la vărsare în Mare. Panta albiei este mică, viteza curentului redusă, este o zona bogată în plancton şi bentos. Sunt prezente majoritatea speciilor de peşti din şenal. Speciile caracteristice zonei sunt morunul, nisetrul, păstruga, scrumbia de Dunăre (după Pricope, 2000).

Specii migratoare anadrome sunt cele care migreaza împotriva curentului apei. Se hrănesc şi iernează în mare şi intră în fluviu pentru reproducere. Migraţia acestora este legată de originea dulcicolă a speciilor respective. Speciile de peşti migratori anadromi din Dunăre sunt morunul, nisetrul, păstruga, sipul, scrumbia de Dunăre, rizeafca şi gingirica.

Morunul (Huso huso) migrează în Dunăre în februarie apoi urcă pe fluviu până la 800 km, reproducerea având loc în aprilie. Sunt şi exemplare care încep migraţia în toamnă, iernează în Dunâre şi se reproduc primăvara primele în zona Călăraşi - Baziaş.

Nisetrul (Acipenser gueldenstaedtii) migrează în Dunăre primăvara în perioada martie - aprilie, izolat, nu cârduieşte. Este bine adaptat la mediul dulcicol, se hrăneşte cu bentofaună în timpul migraţiei. Unele exemplare rămân permanent în Dunăre.

Păstruga (Acipenser stellatus) migrează din martie până în iunie dar uneori migraţia continuă toată vara. Este considerat cel mai marin dintre sturioni. Uneori pătrunde şi în lacuri şi lagune marine şi nu este exclus să se reproducă aici. De obicei face migraţii pe distante scurte în zona Brăila - Galaţi, rar mai sus.

Scrumbia de Dunăre (Alosa pontica) migrează în Dunăre în cârduri mari începând din martie până la sfârşitul lui iunie. Se reproduce în zona Călăraşi - Corabia, alevinii şi puii fiind duşi de curent spre mare. De obicei puietul se hrăneşte în zona avandeltei, bogată în plancton, unde de obicei rămâne un an.

Rizeafca (Alosa caspica nordmani) pătrunde în Dunăre neregulat, numai în anii cu debite mari. Uneori este găsită în bălţile din lunca inundabilă.

Gingirica (Clupeonella cultriventris) migrează în Dunăre, în bălţile din lunca inundabilă dar şi în lagunele marine. Reproducerea are loc în lacuri unde adesea rămâne şi iarna.

Specii migratoare catadrome sunt speciile care migrează în sensul curentului apei. În Dunăre există o singură specie catadromă, anghila (Anguilla anguilla). Femelele trăiesc în fluvii şi râuri până la 9 - 12 ani, apoi migreazâ în mare de unde însoţite de masculi migrează până în Oceanul Atlantic în vecinătatea Insulelor Bermunde. Reproducerea are loc la adâncimi de 300 - 400 m (uneori până la 1.000 m) la o temperatură de 7°C si o salinitate de 35‰. Curenţii marini poartă leptocefalii şi apoi civelele spre coastele Europei timp în care metamorfoza se continuă. Puietul intră în mările Nordului, Baltică, Mediteraneeana, Neagră şi de aici puii masculi rămân în mare iar femelele urcă pe fluvii şi râuri, se hrănesc şi rămân aici până la maturitate.

Speciile semimigratoare sunt specii care fac migraţii pe distanţe scurte în special pentru hrănire. După originea lor acestea pot fi semimigratoare reofile şi semimigratoare stagnefile. Specii semimigratoare reofile sunt cele care trăiesc în afluenţii Dunării şi pâtrund în fluviu şi în bălţile din lunca inundabilă sau din deltă. În această grupă intră mreana, scobarul, mihalţul, morunaşul, cleanul. Alte specii semimigratoare reofile trăiesc în Dunăre şi de aici intră în afluenţi. Asa sunt bibanul, avatul, roşioara, văduviţa, babuşca. Specii semimigratoare stagnofile sunt acelea care trăiesc în Dunăre şi afluenţii mari şi se reproduc în bălţile din lunca inundabilă pe vegetaţie (specii fitofile), pe substrat tare(specii litofile) sau pe alte substrate şi se hrănesc în bălţile din lunca inundabilă sau din deltă. Astfel de specii sunt crapul, platica, somnul, şalăul (după Pricope, 2000).

Poluarea în Marea Neagră

2011-09-15T14:52:00.001+03:00

Modificarea calităţilor fizice, chimice şi biologice a apelor M.Negre este legată în primul rând de impactul antropic asupra întregului bazin marin. Raportat la suprafaţă, densitatea populaţiei din bazinul M. Negre este de proape 30 de ori mai mare decât cea din bazinul M. Mediterane (la 1 km² de ecosistem marin corespund 3000 de oameni pentru M. Neagră şi circa 100 pentru M. Mediterană)

Procesul de eutrofizare a M. Negre este accelerat prin cantităţile enorme de elemente biogene aduse de Dunăre din întrega Europă.

Anual sunt cărate de fluviu peste 60,000 tone de fosfor, 340,000 tone de nitriţi şi nitraţi. Impreună cu aceste substanţe, sunt introduse în M. Neagră anual 1000 l de crom, 900 tone de cupru, 60 tone mercur, 4500 tone de plumb, 6000 tone de zinc. Parţial aceste substanţe se acumulează în sedimente sau prin bioconcentrare şi bioacumulare ajung în corpul hidrobionţilor de unde prin intermediul lanţurilor trofice ajung până la om. Un aspect deosebit al fenomenului de poluare în M. Neagră este poluarea cu petrol. Dunărea transportă anual în mare circa 50,000 tone de petrol. La aceasta se adaugă produsele petroliere pierdute de vasele care transportă petrolul rusesc sau cel răspândit în mare la spălarea calelor petroliere. Contaminări însemnate cu petrol au loc şi de la rafinăriile riverane şi de la platformele de foraj marin. Consecinţele acestei poluări intense asupra M. Negre se manifestă în special prin reducerea biodiversităţii. Ca urmare a eutrofizării apelor marine ce au avut ca efect creşterea turbidităţii apei, in nord-vestul M.Negre a dispărut practic cea mai mare zona cu alge roşii din oceanul planetar, câmpul de Phyllophora. Tot mai frecvent au loc înfloriri algale de mare amploare cu consecinţe grave asupra hidrobionţilor. In acelaşi timp asistăm la dispariţia multor specii de alge, rotifere, crustacee, copepode. Numeroase specii de peşti au dispărut din M. Neagră iar altele sunt rare sau in pericol de dispariţie. Cantităţile de peşte cu valoare economică au scăzut de la an la an, iar productivitatea piscicolă nu depăşeşte 3 kg/ha/an. Pentru salvarea mării de la declinul biologic evident, în ultimii ani M. Neagră a devenit obiectul unor programe de monitorizare şi redresare ecologică. In 1994 s-a încheiat "Convenţia pentru Protecţia Mării Negre" care are ca obiective generale crearea şi întărirea capacităţii regionale pentru managementul ecosistemului Mării Negre, dezvoltarea unui cadru legal pentru evaluarea, controlul şi prevenirea poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea biodiversităţii.

Este drept ca-n ultimiul deceniu lucrurile au inceput sa se indrepte datorita reducerii poluarii colosilor industriali care s-au inchis intre timp, iar Marea Neagra da semne de refacere, dar echilibrul este in continuare extrem de sensibil. In acest sens, graitoare sunt semnalele imbucuratoare pentru biologii marini cum ar fi invazia de alge de pe litoralul romanesc care nemultumeste turistii si relativa abundenta a chefalului, scrumbiei si hamsiei fata de anii trecuti.

Despre poluarea M. Negre si scaderea alarmanta a capturilor pescaresti cititi mai multe aici
Film documentar despre poluarea M. Negre aici

Crapii chinezesti -II-

2011-08-05T13:46:00.007+03:00

Introducerea în bazinele acvatice continentale ale României a speciilor: Ctenopharyngodon idella (cosaş),consumatoare de macrofite, în special plante submerse, Hypophthalmichthys molitrix (sânger), consumatoare de microfite (fitoplancton), Aristichthys nobilis (novac), consumatoare de zooplancton, Mylopharyngodon piceus (scoicar), consumatoare de moluşte a fost determinată de faptul că aceste verigi trofice, ca resurse de hrană, se găsesc în exces în apele noastre fiindcă peştii autohtoni nu le consumă deloc (macro şi microfite şi moluşte) sau insuficient (zooplanctonul)
precum şi pe considerentul ca ihtiofauna românească să se îmbogăţească cu noi specii valoroase (Manea, 1985). Peştii asiatici s-au adaptat perfect în etapa 1960-1965 la condiţiile ecologice din heleşteele de creştere din România, iar creştererea lor în amestec cu crapul de cultură s-a dovedit a fi foarte rentabilă . Fiind de origine reofilă în mediul lor natural, aceşti peşti se reproduc numai în fluvii, la curent puternic de apă, în perioada marilor viituri. Ca urmare, în condiţii de creştere dirijată intensivă, în ecosisteme amenajate, este necesar să se aplice reproducerea artificială prin stimularea maturării gonadelor cu hormon hipofizar sau să se facă reproducerea în bazine amenajate, în care să fie imitate condiţiile de reproducere naturale aşa cum s-a realizat la Nucet, jud. Dâmboviţa. În conformitate cu potenţialul trofic: fitoplancton, zooplancton şi macrovegetaţie în special submersă la indicatorii medii realizaţi în sistem de policultură se pot obţine următoarele sporuri medii de producţie de peşte, consumatorii acestor verigi în următoarele variante: a) - 250 kg/ha; b) – 500 kg/ha; c) – 750 kg/ha; d) – 1000 kg/ha. În prima variantă, a unui bazin cu troficitate naturală redusă, la un hectar de heleşteu trebuie lansaţi 1500 de exemplare/hectar pui peşti planctonofagi de un an în greutate medie de 10-30 g/exemplar după următorul calcul: 250 kg = 0,250 kg/exemplar x 1000 exemplare, care reprezintă 70% supravieţuire în vara a II-a. Novacul şi sângerul sunt peşti filtratori pelagici, hrănindu-se cu zooplancton şi fitoplancton. Aceste rase de peşti nu sunt concurente la hrana crapului care consumă în special hrană de fund. Importanţa creşterii sîngerului constă în aceea că el consumă plancton vegetal, asigurând o mai bună valorificare a potenţialului trofic al bazinelor piscicole. Acest peşte are o carne foarte gustoasă, bogată în grăsimi, până la 23%, iar ritmul de creştere în heleştee este foarte bun. Astfel, la vârsta de un an ajunge la 700 g, la doi ani la 2 kg, iar la 3 ani la 4 kg. Hrana novacului o formează în principal zooplanctonul, la care se adaugă viermii şi fitoplanctonul. Firi domoale, sângerul şi novacul preferă straturile superioare ale apelor. Conform unor cercetări recente de genetică moleculară, aceste specii aparţin familiei leuciscine fiind rude foarte apropiate ale cleanului. Carnea sângerului este mai fadă decât a crapului, seamănă mai mult cu cea a bibanului, însă conform cercetărilor efectuate de mai mulţi nutriţionişti, conţine numeroşi acizi graşi valoroşi în prevenirea şi vindecarea bolilor cardio-vasculare. Fiind foarte ieftină, este căutată pe piaţă, iar creşterea lui este în ascensiune . Carnea exemplarelor mai mari de novac este deosebit de gustoasă. Pierderea la prelucrare este semnificativă, ca şi la sânger, din cauza suprafeţei mari a organului de filtrare, deci şi a capului, iar ceea ce rămâne după curăţare este aproximativ 50% din greutatea lui în viu. O valorificare superioară a cărnii de fitofag se poate realiza prin filetare, afumare şi condimentare, obţinându-se astfel produse afumate gen batog, apreciate de consumatori, la un preţ foarte avantajos.

Planctonofagii au o rată de creştere mulţumitoare chiar şi în lacurile de baraj datorită prezenţei unei coloane mari de apă şi-a unei suprafeţe întinse, în condiţiile unui climat mai rece decât în lunca Dunării, acolo unde se realizează producţii importante. Factorul limitativ nu este aşa cum pare la prima vedere insuficienţa resurselor de hrană, ci durata scurtă a perioadei de temperaturi active biologic pentru hrănire. Aceste specii pot ajunge la DIMENSIUNI IMPRESIONANTE în aceste lacuri datorita lipsei prădătorilor şi a braconierilor. Din fericire, ei nu se pot reproduce în aceste lacuri asa cum se pot reproduce în Dunăre sau Olt. În iazuri, ciprinidele asiatice au un ritm de creştere foarte rapid şi utilizează resurse de hrană mai puţin folosite de alte specii de cultură. Prin urmare, valorifică bine resursele trofice din iazuri şi nu necesită hrănire suplimentară. Ciprinidele asiatice pot tolera o mare varietate de condiţii de mediu şi habitate, consumă o hrană variată, au o creştere foarte rapidă şi ating dimensiuni impresionante. În plus, sunt avantajate pentru că provin din centrul genetic al ciprinidelor (Extremul Orient), unde există foarte multe specii de ciprinide (peste 300) care coexistă într-o concurenţă acerbă. În prezent, peste 45% din productia internă de acvacultură este constituită din sânger şi novac (după datele furnizate de a.n.p.a.). De asemenea, trebuie avut în vedere că speciile de ciprinide asiatice pot transmite paraziţi şi boli care afectează speciile native acolo unde sunt introduse. Pe parcursul ultimilor ani, producerea „crapilor chinezeşti”, a crescut la nivel mondial, extinzându-se în afara zonei native, Asia de Est, din cauza capacităţii de eliminare a vegetaţiei în exces în acvacultură şi a stopării eutrofizării apei. Odată cu aceştia, s-au răspândit viruşi, bacterii, ciuperci, şi un anumit număr de paraziţi care provoacă creşterea mortalităţii peştilor. Aceşti agenţi patogeni prezintă risc de răspândire şi pentru fauna ihtiologică nativă, specifică fiecărei zone unde au fost introduşi.

Asian carps - invasive species - înmultirea necontrolata a exemplarelor scapate din crescatorii, în lipsa pradatorilor naturali şi a consumului carnii acestora de catre americani, a dus la invadarea bazinele fluviilor Missouri si Mississippi. Stoparea inaintarii frenetice a „chinezilor” pe teritoriul american şi a invadarii Marilor Lacuri s-a putut realiza numai cu ajutorul barierelor de curent electric (vezi foto). Utilizarea exemplarelor sterile (triploide) de crapi chinezesti în combaterea algelor şi a vegetatiei în exces din SUA este astazi obligatorie.

Crapii chinezesti

2011-07-30T22:52:00.003+03:00

Novacul (Arystichtys nobilis) este originar din China şi a fost răspandit prin aclimatizare şi in Europa, Africa de Sud, SUA, Noua Zeelandă. In unele ţări a fost introdus şi aclimatizat pentru combaterea planctonului din bazinele amenajate in alte scopuri decat piscicultura. In multe ţări a fost introdus pentru obţinerea de producţii mari cu investiţii minime. In Romania au fost adus in 1960-1962, impreună cu celelalte specii de ciprinide asiatice, sub formă de puiet predezvoltat de 4 săptămani cu g=0,2g/ex.
Aducerea a avut ca scop reducerea consumului specific de furaje. In timp s-a ajuns ca ponderea ciprinidelor asiatice in amenajări să fie de 60-70%. Ca formă şi dimensiuni novacul seamănă foarte mult cu sangerul. Se deosebeşte morfologic de acesta prin faptul că are capul mai mare, abdomenul are carena fără solzi numai intre ventrale şi anus iar ochii sunt aşezaţi mai jos. Dinţii faringieni (egali ca număr şi dispoziţie) au suprafaţa de masticaţie netedă. Pe părţile laterale prezintă nişte dungi de culoare maronie, aşezate transversal, pe un fond al corpului argintiu ceea ce-i oferă un aspect marmorat. Biologia sa se aseamănă in mare parte cu aceea a sangerului. Se intalneşte atat in ape lent curgătoare cat şi in cele stătătoare, preferand straturile superioare ale apei. Reproducerea incepe la varsta de 4-5 ani in ţara de origine şi la 5-6-7 ani in zonele de aclimatizare, ponta fiind depusă in straturile inferioare ale apei, la temperaturi de 24-26oC. Icrele sunt pelagice, avand o perioadă scurtă de dezvoltare embrionară (24-30 ore). Spre deosebire de sanger, hrana novacului este constituită din zooplancton,novacul fiind inzestrat cu un aparat filtrator specializat in acest sens. In apele cu hrană din abundenţă, ritmul de creştere este deosebit de accentuat putand ajunge in vara a III-a chiar şi la 3kg. Ca şi celelalte specii din complexul asiatic, novacul prezintă importanţă mare pentru că valorifică in bune condiţiuni zooplanctonul existent in bazinele acvatice şi poate fi crescut uşor in policultură cu crapul. Materialul de populare se obţine prin lucrări de reproducere artificială.

Sangerul (Hypophthalmichtys molitrix) face parte tot din grupul ciprinidelor asiatice aclimatizate recent in ţara noastră. Este originar din China de unde a fost adus spre aclimatizare in anii 1960. Corpul este alungit, comprimat lateral, mai pronunţat pe linia ventrală, unde formează o carenă fără solzi, incepand de la istm pană la anus. Ochii sunt dispuşi foarte jos, pe un cap cu dimensiuni mari. In funcţie de varstă culoarea evoluează de la alb-argintiu la exemplarele tinere spre albicios-plumburiu la cele adulte, in toate cazurile partea dorsală fiind cenuşie inchisă.Corpul este acoperit cu solzi cicloizi, mărunţi, cu excepţia capului, unde aceştia lipsesc. Inotătoarea dorsală are 8 radii, anala 13-15 radii. Linia laterală poate avea intre 83 şi 125 solzi. In ceea ce priveşte dimensiunile poate atinge peste 1m lungime şi circa 20 kg greutate. Este o specie de apă dulce, care trăieşte in cursul superior al apelor curgătoare dar şi in cele stătătoare, unde pătrunde după reproducere pentru a se hrăni. Se menţine in straturile superioare ale apei. Este un bun inotător, iute in mişcări, la zgomote neaşteptate putand face salturi in afara apei pană la circa 2 metri inălţime. Pentru reproducere urcă pe cursul fluviilor către zonele cu curent mai puternic, icrele fiind pelagice. Se reproduce in raurile din China in perioada aprilie-mai, la temperaturi de 22-24oC. In Romania reproducerea are loc mai tarziu decat in ţara de origine (iunie-iulie). Dezvoltarea embrionară este rapidă (24-30 ore). Maturitatea sexuală este atinsă la noi la varsta de 5-6 ani (in alte zone geografice chiar la 3 ani). Prolificitatea este de 300000-1100000 icre cu diametrul de 1-1,5mm. Hrănirea incepe primăvara la 9-10oC şi durează pană toamna cand se ating aceleaşi temperaturi. Hrana este compusă exclusiv din fitoplancton, sangerul suferind o modificare a aparatului branhial (spinii branhiali au fost inlocuiţi cu o membrană filtratoare cu aspect buretos). Dat fiind regimul de hrană, este un peşte deosebit de important pentru piscicultură, putand fi crescut in policultură cu crapul. Materialul de populare se obţine numai prin reproducere artificială.

Cosaşul (Ctenopharyngodon idella) este o specie de origine est-asiatică, aparţinand familiei Cyprinidae, specifică cursurilor inferioare ale raurilor din China şi bazinului Amurului, introdusă şi aclimatizată in Romania in anii 1959-1960. Ajunge la o lungime de peste 1m şi la o greutate de circa 40kg. Cosaşul are corpul alungit, fusiform, de bun inotător cu solzi cicloizi bine infipţi in tegument. Corpul este lăţit dorso-ventral cu gura terminală. Dinţii faringieni sunt puternic dezvoltaţi cu faţa masticatoare zimţată şi dispuşi pe ultima pereche de arcuri branhiale pe două randuri. Culoarea este dependentă de parametrii fizico-chimici ai apei, dar indiferent de aceştia partea dorsală este de un verde-cenuşiu inchis, mai deschis pe părţile declive şi argintiu pe abdomen. Capul este mai inchis la culoare comparativ cu restul corpului. Este o specie reofilă, de apă dulce, semi-migratoare. Primăvara, incepand din luna aprilie, in ţara de origine, la temperatura de 17-18oC urcă pe fluvii către locurile cu curent mai puternic, pentru reproducere. Depunerea pontei are loc in aprilie-august la temperaturi de 20-22oC. Locurile de depunere a icrelor sunt situate de obicei in apropierea gurilor de vărsare a afluenţilor mai mari ai fluviilor. Prolificitatea, in funcţie de talia femelelor, oscilează intre 200000-800000 icre cu diametrul de 1,2-1,8mm. Icrele sunt pelagice şi nelipicioase. In timp sunt purtate pasiv către sectoarele inferioare ale raurilor principale, unde are loc incubaţia. Incubaţia durează 1-2 zile. După depunerea pontei, exemplarele adulte intră in bălţi pentru hrănire, iar la scăderea temperaturii se retrag in fluvii pentru iernat. In sezonul de iarnă hrănirea incetează. Maturitatea sexuală se atinge la 5 ani in apele Chinei şi la 6-7 ani in bazinul Amurului. După resorbţia sacului vitelin, puietul (11-15mm) se hrăneşte cu organisme planctonice mărunte (rotifere, crustacee, alge). La lungimi de 17-18 mm incepe să consume fragmente de plante macrofite, rolul planctonului reducandu-se. Adulţii in mediul natural consumă aproape exclusiv vegetaţie acvatică şi intamplător organisme animale. Cosaşul are o mare importanţă economică pentru piscicultură, atat pentru calitatea cărnii, cat mai ales pentru obţinerea unor producţii sporite, prin valorificarea vegetaţiei acvatice, insuficient utilizată de alte specii. In plus in ultima perioadă au apărut certitudini in ceea ce priveşte consumul furajelor administrate crapului de aceea se impune evitarea suprapopulării cu cosaş, care poate deveni un concurent important la hrana crapului. Deoarece in condiţii de ape stagnante nu se reproduce, deşi se dezvoltă bine, materialul necesar populării bazinelor ciprinicole se obţine prin lucrări de reproducere artificială.

Despre crapii chinezesti ca specii invazive intr-o postare viitoare

Pescuitul traditional in apele Dunarii

2011-07-13T07:55:00.005+03:00

Datorita masivelor indiguiri si constructiei barajului de la Portile de Fier, regimul hidrologic al Dunarii s-a modificat simtitor. Pescuitul in amontele Dunarii se practica din cele mai vechi timpuri, uneltele de pescuit fiind uneori distincte de cele utilizate in cursul mijlociu si inferior al Dunarii.
Chipcelul este o unealta folosita de un singur pescar de pe mal. Pescarul il manevreaza de pe mal astfel incat sa patrunda fara zgomot in apa cu unul din coarne, din amonte catre aval. In timpul cat este dus de apa la vale, pescarul il intoarce cu gura in sus, apoi il salta rasturnandu-l pe mal. Se prinde mai ales oblete si sabita. Pripoanele sunt folosite in Dunare inca de la intrarea fluviului in tara. Se utilizeaza tot timpul anului pentru pescuirea speciilor de fund. Carstaciul este mai productiv decat chipcelul. Pentru o manevrare mai buna se sprijina pe o furca de lemn, iar coada trebuie prevazuta si cu o contragreutate. Sacovistea se utilizeza in curent puternic, unde se poate amenaja un podet. Sacovistea pescuieste cu gura la vale, fiind manevrata de unul sau doi pescari. Uneori coada este sprijinita cu o contragreutate. Pestele se scoate cu minciogul. Se pescuiesc: oblete, sabita, vaduvita, avat, morunas, somn, crap, platica si cega. Tot in partea din amonte a Dunarii se mai folosesc: volocul, varsa metalica si tarabufurile. Alovul (volocul mare) este folosit la intinsura. Are o lungime de 30-40 m si este manevrat de doi pescari. Unul merge cu clecea pe langa mal si pe fund, iar al doilea cu barca spre adanc. Dupa ce parcurge o portiune, unealta este scoasa la mal. Carmacutele de cega au un rand de carlige indreptate in sus. Se foloseste vara cand se prinde aproape numai cega. Prostovolul, carmacele, avele de crap, setcile de cega, oriile, laptasele si trandadaia sunt prezente de asemenea in pescuitul din amontele Dunarii. Trandadaia (taratoarea) se foloseste pe fundurile accidentate unde nu pot fi folosite alte unelte. Pescarul care sta in barca pe otorac, lanseaza unealta din amonte si se lasa la vale odata cu curentul. Din timp in timp se smuceste franghia. Trandadaia se ridica la intervale de cateva minute si dupa descarcarea pestelui este lasata din nou la apa. Se pescuieste cega, somn, crap si mreana.

In cursul mediu si inferior al Dunarii, la maluri potrivit de inalte se utilizeaza undite, chipcele, pripoane, prostovoale, iar la maluri abrupte se folosesc visilele si cloncul pentru prinderea somnului. Pescuitul cu cloncul se bazeaza pe atragerea somnului datorita zgomotului produs de o piesa de lemn scobita astfel incat aceasta, lovind apa, produce un zgomot asemanator caderii broastei in apa. In carlig se afla prinsa ca nada o broasca. Pescuitul cu tarabuful se executa la mal, sub salcii sau sub buturugi. Se recomanda inconjurarea acestor locuri cu mai multe tarabufuri. Acestea se tin dedesubt cu gura in sus si cu ajutorul unor stiulbuce se sperie pestele adapostit sub salcii, care in tendinta de-a fugi intra in tarabuf. Pescuitul la intinsura se practica cu pripoane de crap si pripoane mici de somn, vintire, voloace, tifane, navoade si cu carmace pentru locuri mai adanci. Priponul de crap. Ca nada se folosesc mamaliga, rame sau peste marunt. Se prinde crap, somotei, salau, platica. Verificarea priponului se face seara si dimineata. Pripoanele mici de somn se aseaza perpendicular pe mal. Ca nada se pune tipar, coropisnita si peste marunt. Vintirele se folosesc langa maluri, cu gura catre acestea sau catre aval. Voloacele si tifanele. Cu tifanul pescuiesc 6-8 pescari, in functie de lungimea uneltei. Carmacele se folosesc cu un rand sau doua de carlige (mai ales spre gurile Dunarii). Cu acestea se pescuiesc: somn, nisetru, pastruga si morun. Locurile unde stau pescarii carmagii si sunt ingrijite carmacele sunt numite zavoade. Se pescuieste din primavara pana in decembrie. Uneltele se ingrijesc prin ascutire, ungere si impregnarea materialului textil. Carmacele se fixeaza cu tarusi de care se leaga parame si se verifica in fiecare dimineata. Pripoanele (carmacutele) de cega sunt folosite pe fundul Dunarii, izolat sau in siruri. Ca nada servesc larvele de rusalii (vetrice). Pescuitul cu oria de somn cu clonc se practica in lunile mai si iunie. Pescarul de la mijlocul barcii loveste permanent cu cloncul in apa atragand somnul. Se pescuieste la adanc si in apropierea buturugilor. Pescuitul cu laptasul se executa in sezonul rece, pe fundul apelor curgatoare. Pentru pescuitul cu laptasul este nevoie de doua barci cu cate trei pescari fiecare. Pescuitul sub gheata se executa in locurile unde se presupune ca este zatonit pestele. Pescuitul cu avele de crap este larg raspandit.

Avele de crap se adapteaza din punct de vedere al flotabilitatii, in functie de conditiile din zona, adaugand sau scotand plumbi. O ava este manevrata de doi pescari dintr-o barca de 16-17 crevace. Lansarea se face din amontele toanei, de la firul apei catre mal. Pescarii cauta sa mentina ava in aceeasi pozitie prin manevrarea barcii. Cu setcile de cega se pescuieste in acelasi mod. Setca de scrumbie se compune din 6-12 bucati in functie de latimea toanei. Sunt necesari doi pescari si o barca. Se pescuieste atat ziua cat si noaptea, la suprafata, dar si in masa apei, in perioada de migratie a scrumbiei. Pescuitul cu navoadele reprezinta cea mai importanta metoda de pescuit din baltile situate in lunca inundabila a Dunarii. Intrucat cantitatea de peste recoltat depinde de suprafata de apa inconjurata, se folosesc mai multe navoade unite. In general se folosesc patru navoade, dar pot fi folosite si cinci sau sase navoade unite pe o toana. Alegerea toanei se face functie de observatiile si experienta pescarilor. Astfel, de exemplu, daca in seara dinaintea pescuitului, la apa linistita, sare pestele (crap), este un indiciu ca in acea zona va fi un pescuit bogat. Daca nu a batut vantul in acea zi si totusi apa este tulbure pe alocuri, in acel loc este aglomerat pestele bentonic. Pescuitul cu tifanul se practica in zone putin adanci, acesta fiind manevrat de sase-opt oameni. Se prinde in special oblete si babusca. Pescuitul cu vintirele (varse) era frecvent in lunca Dunarii in ape a caror adancime era mai mica decat diametrul cercului mare, dar si la apa mai adanca (de 1-1,5 m), acestea fiind dispuse in siruri si asezate in pozitie inclinata. Verificarea varselor se face din barca, un singur pescar putand pescui cu 50-80 de vintire.(dupa Ene Constantin)

O prezentare cu imagini de altadata despre viata pescarilor si-a porturilor din Dobrogea si Delta Dunarii

Dunarea veche

View more presentations from Mihail Radu

Anghila

2011-06-30T15:55:00.004+03:00

Anguilla anguilla, Linnaeus 1758

Numita in popor pestele sarpe, de unde si numeroasele povestiri fantastice despre acest peste, anghila (European Eel engl.) masoara 50-80 cm dar poate ajunge la peste 1,5 m. Greutatea maxima (omologata) este de 6,5 kg. Varsta maxima cunoscuta este de 85 ani.

Are o singura aripioara de jur imprejurul corpului, de la cea dorsala pana la cea anala, incluzand si caudala, aceasta aripioara numara peste 500 radii. In plus mai are aripioarele laterale, foarte mici in comparatie cu restul corpului. Culoarea este de la verde inchis - maroniu pana la negru lucios, uneori (la exemplarele batrane) negru - argintiu. Anghila este celebra prin modul sau de viata, dupa ce in antichitate si in evul mediu s-au tesut adevarate povesti legate de originea si reproducerea anghilei, cercetarile ultimilor ani au descoperit un destin ciudat al acetui peste. Ca toate speciile de Amphihaline, anghila migreaza in Marea Sargaselor pentru reproducere. Depunerea are loc la sfarsitul iernii - inceputul primaverii in Marea Sargaselor. Larvele leptocefale sunt aduse pe coastea Europei de Curentul Golfului in aproximativ 7 - 11 luni dar poate dura pana la 3 ani. In stadiul de larve, puii de anghila nu seamana deloc cu parintii avand forma unor frunze, semitransparente si se hranesc numai cu plancton. In perioada in care sunt purtate de Curentul Golfului larvele cresc transformandu-se in elveri (este un termen dat pentru puii de anghile). Acum incep sa capete forma de anghila, corpul se alungeste si ia forma rotunda iar elveri incep sa se hraneasca intens cu tot ce misca in apa: viermi, crustacee, moluste, pesti, amfibieni etc, este inceputul unei vieti de pradator. Odata cu transformarea in elveri ajung pe coastele Europei si se aduna in mari grupuri la gurile de varsare ale raurilor. In urma analizelor genetice din ultimii sani s-a stabilit ca Anghila Americana (Anguilla Rostrata) difera de Anghila Europeana desi multa vreme s-a crezut ca sunt una si aceasi specie. In plus cercetarile au dovedit ca desi sunt adunate in grupuri imense in Marea Sargaselor in timpul imperecherii anghilele isi aleg partenerii veniti de pe acelasi continent iar puii nu sunt dusi ce curent in voia intamplarii ci isi aleg singuri drumul urmand calea pe care au venit parintii lor. Atfel, se pare ca puii unor anghile crescute pe un rau vor ajunge tot pe acelasi rau.

Inca nu se stie care este sistemul de ghidare al tinerelor anghile si ce anume le face sa caute cu orice pret aceasi apa cu a parintilor lor. Dupa stadiul de elveri, anghilele trec la stadiul de "tineret", acum este timpul sa intre in apele continentale, rauri sau lacuri mari si sa traiasca aici pana la maturitatea sexuala. Durata de ajungere la maturitate sexuala depaseste cu mult ceilalti pesti, masculul ajunge la 6-12 ani iar femela este apta pentru reproducere in 10-20 ani. Acest fapt, plus pescuitul intensiv al acestei specii a dus la scaderea drastica a populatiei de anghile. Timpul in care populatia de anghile isi poate dubla numarul (minimum population doubling time) este de peste 14 ani. Dupa ce ajung la maturitate, anghilele migreaza in mare, isi incep lunga calatorie de reproducere si apoi raman in mare unde pot fi intalnite pana la adancimi de 700m. Adultii nu se hranesc pe timpul migratiei de imperechere, astfel odata ajunse in Marea Sargaselor multe exemplare mor de extenuare. Desi uneori tinde sa se aglomereze in mari carduri anghilele nu sunt pesti de grup ci niste mari "individualisti", singurul motiv pentru care se aduna in carduri in fata gurilor raurilor este asteptarea conditiilor propice pentru urcare (temperatura in special este un factor hotarator pentru inceperea colonizarii apelor dulci). Dupa maturizare (12-30 ani) anghilele trec in ultima faza de metamorfozare ochii se maresc, capul ia o forma ascutita, pielea devine negru lucios pana la negru argintiu. Marea proprietate a acestor pestei este rezistenta la mediul extra acvatic, elverii sunt recunoscuti ca pot trece peste diguri, se catara pe pereti uzi, trec prin iarba uda sau chiar pe pamantul ud de la o apa la alta. Exista chiar marturii despre anghile iesite pe uscat in cautarea ramelor de gazon. Exemplarele mature pot sta cateva zile afara din apa daca sunt umezite.

Anghila are o carne foarte gustoasa si foarte apreciata ceea ce a dus la un pescuit intensiv asupra speciei. Pretul bun, al carnii si cererea constanta, rezistenta la conditii vitrege de mediu, precum si necesitatea protejarii speciei fac ca producerea anghilelor in sisteme acvacole recirculante sa se bucure de un real succes in Europa de ceva vreme. De exemplu, firma FISCHTECHNIK FREDELSLAH GmbH proiecteaza şi fabrica incepand din anul 1997 sisteme inchise cu apa recirculata pentru pesti. O astfel de instalaţie a fost construită într-o ferma din Voldagsen, in sudul Saxoniei de Jos, pentru o producţie de 75 tone anghila. Aceasta instalatie acopera intreaga linie de productie, de la primul stadiu de dezvoltare (0,2 g) pana la masa comerciala (peste 200 g). Ferma este impartita in 4 unitati independente, una pentru acomodarea puietului cu hranirea (0,2 g până la 1,5 g), una pentru puiet (de la 1,5 g până la 20 g) şi două pentru crestere şi ingrasare. Efectivul din intregul sistem este de 25 t. Ferma poseda o camera a calculatoarelor (pentru monitorizare, control şi alarma), o zona de manipulare a pestilor (unde peştele este colectat, sortat, numarat si cantarit) si o hala de productie (cu suprafaţa de 797 mp). Anghilele sunt crescute in tancuri de fibra de sticla de 25 mc. Densitatea de creştere este de 75-150 kg peşte/mc apa, în functie de varsta si marime. Hranirea este facuta de un robot, care furnizeaza automat fiecarui tanc cantitatea de furaje programata la ora stabilita.

Cititi si despre:

virtutile grasimii de anghila, numita si „ginsengul apelor” pe bodyalchemist.wordpress.com

misterele anghilelor (patru articole bine documentate) pe valuriledunarii.blogspot.com

Aquaculture news

2011-06-16T10:26:00.038+03:00

Blue Frontiers analizează producţia din acvacultură, principalele specii şi sisteme de producţie la nivel mondial. Acest demers are ca scop informarea factorilor de decizie politică cu privire la impactul acvaculturii asupra mediului şi stimularea dezbaterilor publice privind sistemele de crestere ale diverselor animale viitor.

Daca nu stiati incă, productia mondială de acvacultură (2008) a fost realizată in proportie de 91 % pe continentul asiatic, numai China reprezentand 61,5% din productia inregistrată la nivel global... Sursa

In Orientul Mijlociu, societatea Caviar Royal va deveni in scurt timp cel mai mare producător de sturion filetat si caviar de calitate din lume. De asemenea va reprezenta şi cel mai avansat producator din punct de vedere tehnologic, in conditii sustenabile. Primul caviar va fi produs aici din a doua jumatate a anului 2012... Sursa

Cercetatorii de la Institutul Norvegian de Cercetări Marine au propus un prim set de măsuri pentru îmbunătăţirea conditiilor de viata ale somonului de crescătorie şi care sa conducă la creşterea producţiei. Prin lansarea furajelor la adancime şi folosind lumini subacvatice există posibilitatea să fie evitate larvele de păduchi (sea lice), iar monitorizarea mai bună a somonilor din custi va face posibilă optimizarea mediului de viata, iar fermierii vor putea să descopere semnele de boală într-un stadiu mai timpuriu... Sursa

O echipa de cercetatori de la Institutul Oceanografic Spaniol (IEO) au reuşit să adapteze douăzeci de pui de ton roşu (Thunnus thynnus) la viata în captivitate în instalaţii existente pe uscat la Centrul Oceanografic Murcian. Adaptari similare au mai fost realizate în Japonia, Australia, Statele Unite ale Americii, dar cu alte specii de ton, cum ar fi tonul roşu de Pacific (Thunnus orientalis), tonul roşu din sud (Thunnus maccoyii), tonul galben (Thunnus albacares) şi tonul blackfin (Thunnus atlanticus). Realizarea europenilor cu tonul roşu din Atlantic (Thunnus thynnus) este o premiera mondiala... Sursa

Productia economica de crap

2011-06-03T11:52:00.001+03:00

Metoda clasica de crestere a crapului este in bazine de pamant (helestee, iazuri), productia de peste fiind diferita in functie de conditiile de mediu pe care le ofera bazinul piscicol si conditiile oferite de ferma piscicola. Conditiile geografice, conditiile pedo-climatice in care sunt amplasate bazinele piscicole, dar si infrastructura existenta a fermei precum si distanta fata de piata de desfacere sunt factori determinanti in succesul afacerii. Principalele sisteme de crestere a crapului sunt:

1. Productii extensive care se bazeaza doar pe productivitatea naturala a bazinului fara a interveni cu furaje suplimentare. Hrana crapului de bazeaza pe plancton, larve, viermi, vegetatie. La aceasta metoda nu se pot depasi productii de 250 – 500 kg peste/ha. Acest sistem de cresterea se preteaza in lacurile cu suprafete mari unde nu este rentabila furajarea si stimularea cu ingrasaminte a productivitatii naturale si in lacurile de acumulare pentru alimentarea cu apa a localitatilor unde nu este permisa furajarea pestilor.

2. Productii semiintensive in care se intervine cu ingrasaminte (organice sau chimice) pentru stimularea productivitatii naturale a bazinului (zooplancton si fitoplancton) si se utilizeaza ca hrana suplimentara furajele clasice - amestec de cereale cu sroturi de soia sau floarea soarelui. Acest tip de crestere se preteaza in bazinele piscicole cu suprafete intre 15 – 100 ha. Productia de peste poate varia intre 600 si 2,000 kg/ha in functie de sursa de apa, volumul de apa al bazinului si calitatea furajarii. Acest sistem de crestere este cel mai des utilizat in tara noastra prezentand mai putine riscuri ale intoxicatiei pestilor cu amoniac/nitriti datorita productiilor relativ mici pe volumul de apa.

3. Productia intensiva este mai pretentioasa si necesita mai multa atentie in privinta calitatii apei. Nu se utilizeaza ingrasaminte deoarece calitatea apei se poate degrada rapid. In acest caz hrana pestilor se bazeaza doar pe furaje granulate cu un nivel adecvat de proteina pentru fiecare specie in parte. Un factor deosebit de important este debitul de apa ce primeneste bazinele, dar si aerajul (oxigenarea) apei pentru a evita astfel intoxicatia cu amoniacul rezultat din metabolismul pestilor si din degradarea furajelor neconsumate. Debitul de apa se calculeaza in functie de productia pe care dorim sa o realizam. Productia intensiva se poate realiza in helestee cu dimensiuni mici de pana la 1-2 ha deoarece la aceste suprafete se poate controla si interveni usor asupra calitatii apei si a oxigenului solvit. O alta varianta a productiilor intensive sunt vivierele sau custile flotante ce pot fi amenajate pe cursul unui rau sau pe suprafata unui lac. In sistemul intensiv se pot realiza productii intre 2,000 kg /ha - 20,000 kg/ha.

4. Productiile superintensive se pot realiza numai in sisteme cu recirculare si termostatare a apei. Productiile in acest sistem sunt mai mari de 20,000 kg/ha dar necesita o investitie initiala destul de mare. Sistemul superintensiv se realizeaza de obicei in hale cu bazine din fibra de sticla iar sistemul este foarte complex avand nevoie de pompe pentru recircularea apei, filtre de particule, filtre bilologice unde se neutralizeaza amoniacul si nitritii rezultati din metabolismul pestilor, filtre cu ultraviolete pentru distrugerea germenilor patogeni si sisteme de incazire si racire a apei. Demarajul de crestere este foarte mare datorita mentinerii temperaturii constante a apei, lucru care mentine metabolismul pestelui in parametri ideali de unde rezulta o digestie buna, o conversie a furajului buna, deci o crestere rapida.

La noi in tara, tipul de crestere al crapului in policultura, in sistem semiintensiv, in ciclu de 3 ani, incepe sa devina neprofitabil, iar majoritatea acvacultorilor incep sa acorde o atentie mai mare furajelor si calitatii apei, scurtand astfel ciclul productiei la 2 ani. Inainte de populare bazinele se tin o iarna intreaga pe uscat si se administreaza clorura de var in zonele de baltire. La gura de alimentare se monteaza o sita metalica pentru a impiedica patrunderea altor specii de pesti care pot prada puietul (biban, ghibort, salau) sau care pot fi concurente la hrana (caras, rosioara etc). Puietul de crap introdus va fi de rasa sau hibrid cu un demaraj bun de crestere iar furajele administrate vor fi de tip extrudat cu minim 35% proteina bruta. Furajarea trebuie facuta in doua tainuri la interval de 12 ore. Pentru a evita aglomerarea pestilor la masa de furajare si pentru consumul egal de catre toti pestii sunt necesare 10-15 mese de furajare /ha. Pe timpul cresterii puietului trebuie prevenita aparitia fenomenului de inflorire a apei datorat dezvoltarii explozive a algelor si vegetatia submersa si plutitoare. Este foarte important ca greutatea medie a puietului de o vara sa ajunga la 120 g pentru ca in anul doi de crestere sa putem realiza crap de consum cu o greutate de 1100 –1500 g. La productiile ce depasesc 2,000 kg/ ha aeratoarele sunt obligatorii. Productiile difera de la o ferma la alta. In anul doi de crestere se trece de la furajele granulate la cele de tip clasic din motive economice dar si datorita faptului ca in helesteele de crestere, mai mari de 2 ha, pierderile furajului granulat in masa apei sunt mari. Cresterea crapului pentru consum este mai economica in bazinele de 15 – 40 ha in care se realizeaza o productie de 2,000 kg/ha. Administratrarea furajelor in luna aprilie si inceputul lunii mai se face la adancimea de 50 – 60 cm deoarece apa este mai calda si consumul furajului este mai bun. De la jumatatea lunii mai se muta mesele de furajare la adancimea de 150 – 170 cm. Rezultate bune se pot obtine cu o reteta clasica cu 40% srot floarea soarelui, 10% srot soia, 30% grau, 20% porumb adminstrata incepand din luna aprilie pana in luna iulie, apoi se merge pe un procent de 25% srot floarea soarelui, 5% srot soia, 30% grau si 40% porumb. In concluzie se pot face productii in ciclu de doua veri daca acordam atentie calitatii apei si furajului. Calitatea apei este un factor foarte important asupra productiilor piscicole. Orice incarcare a apei cu amoniac si nitriti scade considerabil ritmul de crestere al pestilor iar la concentratii mari se produc mortalitati in masa. Amoniacul (in forma NH3) este neurotoxic. Acesta se absoarbe in sange la nivelul branhiilor si afecteaza creierul. In concentratii mari distruge branhiile si provoaca hemoragii la baza inotatoarelor. Contrar conceptiei generale, amoniacul rezultat din metabolismul pestelui se elimina in proportie de aproape 90% prin branhii, si doar restul prin rinichi. Ca simptome ale intoxicatiei cu amoniac enumeram agitatia, inotul pe o parte, gura si opercule deschise, branhii de culoare inchisa sau deschisa (la extreme), hemoragii, decolorarea pielii,respiratie accelerata. Nitritii (NO2), sunt mai putin toxici decat amoniacul, iar in concentratii mici nu afecteaza vizibil pestele, dar ii incetinesc ritmul de crestere. Nitritii se leaga de hemoglobina formand methemoglobina, care nu transporta oxigenul la celule. Ca un prim simptom in aceasta afectiune este inotul pestilor la suprafata si colorarea branhiilor in brun.

Un articol interesant scris de prof. Adrian Grozea de la Timisoara despre: Crapul de crescatorie in timpul verii

Dorada (Gilthead seabream)

2011-05-20T11:53:00.004+03:00

Dorada (Sparus aurata) este un membru al familiei Sparidae. Denumirea ei vine din limba portugheza "Doirada" sau "Dourada" insemnand Aurie. In Spania se numeste „Dorada”, in Catalonia "Orada" sau "Daurada", in Franta "Daurade", in Italia „Orata”. Asemanatoare cu bibanul, carnea sa alba este bogata in proteine si vitamine, moale si are un gust cu totul aparte.

Aceasta specie este comuna în Marea Mediterană, fiind prezenta de asemenea de-a lungul coastelor Atlanticului de Est din Marea Britanie pana in Senegal şi mai rar în Marea Neagră. Traieste atat în apa sarată cat şi salmastră, fiind intalnita in lagunele de coastă şi zonele de estuar, în special în timpul etapelor iniţiale ale ciclului de viaţă. Larvele sunt născute în largul mării în perioada octombrie-decembrie dar migrează de obicei primăvara devreme în apele de coastă în care pot să găsească resurse abundente trofice şi temperaturi mai blande. Peştii tineri rămân în zone cu adancime relativ superficială (până la 30 m), în timp ce adulţii pot ajunge la o adâncime mai mare, în general, nu mai mult de 50 m. Ca o curiozitate a speciei, aceasta este protandrous hermafrodit: fiind de sex masculin în primii doi ani şi la peste 30 de cm devine de sex feminin. Masculii intră la pubertate la 2 ani (20-30 cm), iar femele la 2-3 ani (33-40 cm). În captivitate, inversarea sexului este condiţionată de viata socială şi factorii hormonali. Dorada a fost în mod tradiţional cultivata în lagunele de coastă mediteraneene şi salmastre în special în nordul Mării Adriatice. Aceste sisteme extensive acţionau ca niste capcane naturale pentru peşti, profitând de migraţia naturala a acestora. La sfârşitul anilor 1970, disponibilitatea redusă a capturii sălbatice şi cererea tot mai mare de peste din fermele intensive au sporit dezvoltarea unor tehnici induse de depunere a icrelor, stabilirea până la sfârşitul anului 1980 a unui sistem de producţie bazat pe obtinerea de puiet. Acvacultura extensivă rămâne o activitate tradiţională în unele regiuni, dar cu un impact foarte redus asupra pieţei. Deoarece reproducerea artificială a doradei a fost realizata cu succes în Italia în 1981-1982 şi producţia pe scară largă a puietului a fost realizata în 1988-1989 în Spania, Italia şi Grecia, s-au realizat densităţi medii de 2-10 kg/ m³ cu valori ale FCR de 1,5-2:1. (Rata de conversie a furajului, FCR, reprezintă cantitatea de furaje necesare (kg) pentru a produce un kilogram de peşte). Acvacultura intensivă a doradei se bazează astăzi pe producţia larvelor în incubator. De obicei, fiecare ferma are propria unitate de reproducători pe diferite categorii de vârstă, tinuti pe termen lung, în conditii controlate de mediu, de la masculi de un an la femele de 5 ani. Maturizarea sexuală este obţinută prin expunerea reproducătorilor la fotoperioadă şi temperatura apei care apar în condiţii naturale în perioada de depunere a icrelor. Depunerea icrelor poate fi de asemenea stimulată prin injecţie cu GnRHa (5-20 mg / kg). Creşterea intensivă a doradei poate fi efectuată în tancuri dreptunghiulare din beton, amplasate pe uscat, care variază în dimensiune (200-3,000 m³) în funcţie de mărimea peştilor şi cerinţele de producţie sau în cuşti amplasate direct în mare. In tancuri, sunt necesare temperaturi ridicate ale apei (24-26 ° C) şi introducerea de oxigen sub presiune pentru a asigura supravieţuirea peştelui la densităţi mari (20-45 kg / m³). Cresterea în cuşti este mai simplă şi mai economică, aceste sisteme fiind utilizate în mod normal în Bazinul mediteranean. Deşi densitatea este mai mică (sub 30 kg/ m³) decât în bazinele de beton, costurile de productie mai reduse fac acvacultura în cuşti mai profitabilă. Deoarece nu este posibil controlul temperaturii de creştere pentru acvacultura marină, acest aspect se traduce printr-o perioadă de creştere mai mare pentru a atinge dimensiunea comercială. În medie, peştii mai mari (10 g) ajung la dimensiuni de consum (350-400 g) în aproximativ un an, în timp ce pestii mai mici (5 g) ajung la aceeaşi mărime în aproximativ 16 luni. Grecia (44%) este de departe cel mai mare producător în 2008. Turcia (20%), Spania (18%) şi Italia (14%) sunt, de asemenea, cei mai importanti producători din Marea Mediterană. Producţii considerabile se realizeaza în Croaţia, Cipru, Egipt, Franţa, Malta, Maroc, Portugalia şi Tunisia. Există, de asemenea, producatori de dorada în Marea Roşie, Golful Persic, si Marea Arabiei (Israel, Kuweit şi Oman; 3%).

Informatii suplimentare puteti gasi pe:

http://www.fao.org/fishery/culturedspecies/Sparus_aurata/en

http://www.fishbase.org/Summary/speciesSummary.php?ID=1164&genusname=Sparus&speciesname=aurata&lang=English

http://www.fao.org/docrep/008/y6018e/y6018e00.HTM

http://www.apromar.es/Informes/informe%202009/Informe-APROMAR-2009.pdf

http://lifecycle-fp7.eu/

Lacul de acumulare

2011-05-14T10:24:00.010+03:00

Apa acumulată într-un lac de baraj montan are calităţi fizico - chimice sensibil diferite faţă de apa ce curgea pe râu înainte de realizarea amenajării hidroenergetice. În lacuri apar procese noi din punct de vedere calitativ. Un astfel de proces este stratificarea apei. În perioada călduroasă zona superioară a lacului (epilimnion) se încălzeşte sub acţiunea soarelui şi a aportului de apă caldă din râu, în timp ce în zona inferioară (hipolimnion) rămâne la o temperatură apropiată de 4^°C, care corespunde densităţii maxime a apei.

Aceste două zone sunt separate de o zonă cu un gradient termic crescut (metalimnion). Variaţiile termice datorate vântului sau diferenţelor temperaturii exterioare se regăsesc astfel numai în epilimnion. În perioada rece temperatura exterioară scăzută, acţiunea vântului şi aportul de apă de râu aduc epilimnionul la o temperatură mai scăzută decât hipolimnionul, determinând în final, prin curenţii verticali care iau naştere, dispariţia metalimnionului şi practic uniformizarea din punct de vedere termic a apelor lacului. Lipsa de oxigen din hipolimnion determină procese anaerobice producătoare de amoniu şi fosfor, periculoase la schimbul între straturi. Conţinutul de oxigen dizolvat scade odată cu creşterea temperaturii şi a gradului de poluare. Acumulările adânci au un deficit de oxigen semnificativ în zona hipolimnionului, care la deversări prelevate din această zonă (în perioada călduroasă) pot da neplăceri în aval (neasigurarea unui conţinut minim de oxigen dizolvat). Calitatea biologică a apei este afectată esenţial de eutrofizare, fenomen favorizat de realizarea amenajărilor hidroelectrice. Eutrofizarea constă în îmbogăţirea apei cu elemente nutritive peste o limită de la care începe deteriorarea calităţii apei (se ajunge la o supraproducţie biologică). În funcţie de stadiile trofice (trophos = hrană) lacurile pot fi: - oligotrofe, caracterizate de predominanţa factorilor fizico - chimici, sărace în substanţe nutritive, cu o producţie biologică minoră; - mezotrofe, caracterizate de o îmbogăţire în substanţe nutritive care duce la o sporire a producţiei biologice şi un deficit de oxigen minor; - eutrofe, foarte bogate în substanţe nutritive, ce determină o dezvoltare biologică rapidă, excesivă şi implicit o creştere aberantă a deficitului de oxigen, în special în hipoliminom.

Eutrofizarea este accelerată de poluarea cu detergenţi, hidrocarburi şi ape uzate menajere sau industriale (fosforul şi azotul au un efect special de favorizare a eutrofizării). Efectele eutrofizării într-un lac sunt: - supraproducţia de plante macrofite şi de alge la mal şi plancton la fund; - modificarea ponderii speciilor de peşti în economia lacului ca urmare a apariţiei deficitului de oxigen (înlocuirea salmonidelor cu ciprinidele, până la dispariţia primelor); - diminuarea transparenţei şi schimbarea culorii apei; - dispariţia conţinutului de oxigen în hipolimnion; - apariţia hidrogenului sulfurat, fierului liber, magneziului şi a amoniacului; -depunerea pe fund a unor masive cantităţi de materiale în descompunere; - apariţia bulelor de gaz. Consecinţele eutrofizării apei din lac sunt: - dificultatea de a utiliza apa din lac ca apă potabilă şi chiar industrială, datorită gustului şi mirosului dezagreabile, a înfundării filtrelor şi a coroziunii accentuate; - diminuarea importantă a potenţialului biologic prin degradarea calităţii apei şi implicit a pescuitului industrial; - diminuarea până la suprimare a unor activităţi de agrement (înot, pescuit sportiv). Luminozitatea apei reprezinta un alt factor fizic important al apei lacurilor, care ajuta la explicarea unor procese biotice. Intensitatea luminii scade odata cu cresterea adancimii, datorita dispersiei si absobtiei razelor solare de catre materialele in suspensie. Pe baza masuratorilor de penetratie a luminii in apa lacului Izvoru Muntelui – Bicaz s-a constatat existenta unor mari diferentieri in ceea ce priveste intensitatea luminoasa intre straturile superficiale si profunde, fapt care determina conditii fizice net diferite pentru dezvoltarea vietii, intre orizonturi apropiate ca adincime; prezenta in lac a unei zone afotice (lipsite complet de lumina), pusa in evidenta la adincimi ce depasesc 35-40 m; variatia longitudinala a iluminarii prezinta un paralelism cu cea a transparantei, grosimea stratului luminos crescand din amonte spre aval.

Amenajarea şi valorificarea apelor de munte este o sarcină destul de dificilă şi complexă, în care intervin un mare număr de factori şi influenţe de care trebuie să se ţină seama. De aceea, cunoaşterea lor este o condiţie absolut necesară pentru realizarea acestui obiectiv, la nivelul exigenţelor actuale. Valorificarea ştiinţifică a apelor de munte ar permite o producţie anuală de 20—100 kg/ha, ceea ce reprezintă un aport economic şi alimentar demn de luat în consideraţie. Este cunoscut faptul că diversele asociaţii de plante şi animale (biocenoze) din apele de munte, împreună cu mediul abiotic în care trăiesc, constituie ecosisteme. Acestea realizează un permanent schimb de energie, constituind un ciclu, pornind de la prelucrarea energiei luminoase şi utilizarea ei de către producătorii reprezentaţi de planctonul vegetal, plante verzi şi unele bacterii, care prin fenomenul de fotosinteză produc biomasă vegetală. Pe seama acesteia trăiesc consumatorii, care pot fi primari (zooplancton, peşti fitofagi etc.), secundari şi terţiari, constituiţi din peştii carnivori (păstrăv, lipan, lostriţă etc.). În final, intră în acţiune organismele descompunătoare, care readuc în circuitul materiei substanţele minerale componente, provenite din degradarea resturilor organice animale sau vegetale. Asociaţiile de plante şi animale, între care se stabilesc relaţii de interdependenţă, constituie un lanţ trofic, iar fiecare etapă a acestuia constituie un nivel trofic. Fiecare peşte îşi are locul său, unde-l găsim ocupând o anumită nişă ecologică, în care consumă, se odihneşte, se reproduce, se mişcă şi moare. În acest context, transformările energetice din ecosistem înregistrează un bilanţ periodic, care este reflectat de productivitatea sa. Se distinge o producţie brută, care este reprezentată de cantitatea de biomasă produsă într-un an de un nivel trofic sau de unul din constituenţii săi. Producţia netă este egală cu producţia brută, minus energia consumată prin respiraţie. Producţia totală a ecosistemului este compusă din producţia primară, constituită din plantele acvatice şi fitoplancton, producţia secundară, constituită din consumatorii primari (peştii fitofagi) şi producţia terţiară, reprezentată de consumatorii secundari (peştii carnivori), între producători şi categoriile de consumatori există raporturi cantitative, ca şi în cazul ecosistemelor terestre.

Fauna caracteristică râurilor de munte înainte de apariţia lacurilor de acumulare, era reprezentată de speciile din zona păstrăvului şi lipanului: Salmo trutta-fario (păstrăvul indigen), Cottus gobio (zglăvoaca), Phoxinus phoxinus (boişteanul sau verdeaţa), Noemacheilus barbatulus (grindelul sau molanul), Leuciscus cephalus (cleanul), Chondrostoma nasus (scobarul), Alburnoirles bipunctatus (beldiţa), Gobio gobio (porcuşorul) şi uneori Lota lota (mihalţul). Datorită despăduririi malurilor s-au creat condiţii de dezvoltare şi a altor specii cum ar fi Barbus meridionalis petenyi (mreana vânătă sau moioaga) care a invadat arealul păstrăvului. Odată cu inundarea lacului o parte din aceste specii printre care ciprinidele s-au dezvoltat iar altele au migrat spre izvoare, ca în cazul păstrăvilor. Populările efectuate de autorităţile silvice în anii ’60-’80 cu Salmo trutta fario în varianta lacustris au redat lacurilor de acumulare caracterul salmonicol. Incercarile de aclimatizare a coregonilor importati din fosta U.R.S.S. in lacurile de baraj montan au esuat din pacate, iar populările efectuate de Apele Române cu peşti planctonofagi - Hipophtalmichtys molitrix (sânger) şi Aristichtys nobilis (novac) pentru reducerea fenomenului de eutrofizare, precum şi populările efectuate de filiale locale ale A.V.P.S.-ului cu specii de ciprinide şi răpitori apreciate mai ales de către pescarii sportivi (Crap, Caras, Biban, Şalău, Ştiuca), precum si desele variaţii de nivel ale apei mai ales in perioada depunerii pontei, colmatarea lacurilor, eutrofizarea şi pescuitul selectiv practicat de catre pescarii sportivi vor contribui in final la diminuarea până la dispariţie a populaţiilor de păstrăvi. Lacurile de acumulare deja constituite în tara noastră, precum Izvorul Muntelui-Bicaz, Vidraru, Vidra, Fântânele etc, însumând zeci de mii de hectare luciu de apă şi un volum de miliarde metri cubi, deşi au ca folosinţă principală hidroenergia, susţin dezvoltarea durabilă a comunităţilor limitrofe, prin valoarea lor agrementală sau prin potabilitatea apei. Asigurarea acestor folosinţe multiple şi sincrone este posibilă numai prin păstrarea calităţii apei la nivelul standardelor europene. Una din aceste folosinţe este şi bioproducţia piscicolă. Potenţialul lacurilor montane este estimat de unii specialişti la cca 10.000 tone păstrăv pe an, cu o valoare a producţiei marfă de cca 100 milioane RON. Organele silvice de specialitate au fost preocupate în anii trecuţi de o bună valorificare a lacurilor de baraj. Restructurarea regiei pădurilor, privatizările, lipsa unor specialişti piscicoli în cadrul Apelor Române si Hidroelectrica (proprietarii de drept ai lacurilor de acumulare) ar fi cauzele indiferentei manifestate de autoritati. Gospodărirea judicioasă a acestor suprafeţe de apă ar permite o substanţială creştere a producţiei salmonicole în ţara noastră, din care o însemnată cantitate de peşte s-ar putea creşte în viviere flotante amplasate în lacurile de acumulare.

Aceste ferme salmonicole sunt însă un factor de poluare a apei prin nutrienţii eşapaţi din fluxul de creştere, dacă se depăşeşte capacitatea de autoepurare a apei prin lanţul trofic natural. Existenţa unor laboratoare ecologice in acest caz este foarte necesară. În lacurile de acumulare care îndeplinesc şi funcţia de alimentare cu apă, amplasarea vivierelor flotabile nu este permisă deoarece peştii ar trebui furajaţi, iar legea apelor nu permite furajarea peştilor, dar se poate practica cu succes acvacultura în regim natural alături de pescuitul recreativ-sportiv, valorificându-se potenţialul amenajărilor hidrotehnice. În activitatea de acvacultură din ţara noastră este necesară sprijinirea pisciculturii tradiţionale, în regim natural, care presupune realizarea unor producţii mici la hectar, dar asigură produse ecologice sănătoase şi reduce substanţial impactul negativ asupra mediului, comparativ cu practicile care se execută în mod obişnuit în acest sector de activitate.

Acvacultura urbana

2011-05-11T12:04:00.004+03:00

How can we farm everywhere? Plecand de la conceptele de acvacultura integrata si de agricultura sustenabila si utilizand energia verde, Charlie Price, expert britanic in acvaponie, ne demonstreaza in acest videoclip cum se poate face agricultura ecologica chiar si-n mediul urban obtinand maximum de produse cu minimum de resurse.
preluat dupa Aquaculturehub

Stiri externe pe scurt

2011-04-12T11:52:00.009+03:00

Cresterea somonului in viviere

Norvegia a inregistrat un record in exportul de peste oceanic in primul trimestru al anului 2011 (in special hering si macrou), cu 24% mai mult decat in primul trimestru al anului 2010, datorita cererii crescute si celui mai ridicat pret din ultimii ani, in conditiile diminuarii cotei de pescuit Sursa De asemenea, Norvegia a inregistrat un record si la exportul de somon (17% fata de aceeasi perioada a anului trecut) datorita preturilor stabile si cresterii cererii de consum Sursa
In Marea Baltica, pescarilor profesionisti li s-a atribuit o cota de 265,528 bucati de somon salbatic de Atlantic pentru anul 2011. In acelasi timp, in Franta se organizeaza campionatul mondial de pescuit la somon Sursa
In ultima perioada, se remarca un interes sporit pentru cultura traditionala a crapului in Franta. Acvacultorii de apa dulce se plang de pierderile cauzate de cormorani care sunt protejati de lege Sursa
De la 1 iulie 2011 intra in vigoare standardul comun privind acvacultura organica in UE Sursa
Tarile europene fara iesire la mare (Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Luxemburg ) au emis o declaratie comuna privind viitorul acvaculturii de apa dulce si pozitia lor in viitoarea politica comuna privind pescuitul si acvacultura Sursa

In Brazilia se obtin rezultate spectaculoase in policultura de tilapia cu creveti, cu beneficii importante pentru ambele specii Sursa

Danemarca este deja cunoscuta prin acvacultura sistemelor recirculante si aparitia fermelor de pastrav "model" devenind astfel lider mondial in acvacultura verde. Extinderea conceptului de ferma model la somon si cresterea salmonidelor de apa sarata pe uscat, evitand astfel efectele poluarii in mari si oceane, preocupa specialistii danezi Sursa

In Japonia s-au inregistrat pentru prima data in pestele oceanic continuturi de iod radioactiv peste limitele admise. Pescuitul a fost interzis pe o raza de 20 de km in jurul centralei nucleare Sursa S-au emis primele norme pentru peste si fructe de mare in Japonia Sursa

Comisia Europeana a permis importul de produse de acvacultura din Vietnam de la producatori care respecta codul de bune practici sub stricta supraveghere a inspectorilor UE Sursa

Crapul Romanesc

2011-04-02T00:11:00.017+03:00

Exista doua forme de crap: crap salbatic si crap de cultura. Crapul salbatic este adaptat perfect conditiilor naturale, capatand forma care ii asigura maximum de mobilitate, obtinerea hranei naturale, lupta contra valurilor si a curentilor, apararea impotriva rapitorilor. În România, crapul sălbatic se întâlnea în toate apele interioare până la altitudinea de 450 m. Condiţiile cele mai bune pentru reproducere şi creştere le ofereau bălţile permanente din zona inundabilă a Dunării şi Delta Dunării.
Crapul salbatic de Dunare prezinta trei varietati: gibossus (crapul ghebos) - foarte raspandit in baltile Dunarii; hungaricus (crapul saltaret) - capul mic, corpul foarte alungit, mai mult cilindric, traieste in Dunare si oblongus (crapul lung) - capul mare, corpul lung, subtire si ingust, traieste in ghiolurile Deltei. Strămoşul sălbatic al crapului comun îşi are originea în bazinele mărilor Negre, Caspice şi Aral cu dispersie în est până în China şi în vest până în Germania. În Europa, creşterea crapului a fost iniţiată de către romani şi dezvoltată mai târziu în cadrul mănăstirilor creştine. În decursul secolelor, ca urmare firească a preocupărilor privind creşterea crapului, s-au efectuat şi lucrări de selecţie soldate cu realizarea celor 3 rase principale de crap de cultură: Lausitz, Galitia şi Aischgrund. La noi sunt denumite popular crap cu solzi, crap oglinda sau Salonta si crap golas. Primele două rase sunt importate în România în sec. XIX şi populate, iniţial la Salonta şi ulterior la Cozmeni (Cernăuţi) şi Stăuceni (Botoşani). În prima jumătate a sec. XX aceste rase sunt dispersate în toate crescătoriile existente. Datorită încrucişărilor necontrolate, în crescătoriile actuale se poate considera că nu mai există rasele pure Lausitz şi Galiţia. Atât în România, cat şi în alte ţări, s-au creat în mod deliberat sau întâmplător multe rase, linii şi forme locale de crap de cultură cu însuşiri bioproductive diverse. Crapul de cultura a fost obtinut printr-o selectie, tinandu-se seama de folosirea cu maximum de randament a hranei suplimentare, de satisfacerea unor pretentii ale consumatorilor, de acumularea maximului de carnozitate in detrimentul partilor necomestibile, de inregistrarea unor sporuri de crestere maxime. Rasa Lausitz provine din Germania (Saxonia) si este caracterizata printr-un cap mic, un profil drept si un corp acoperit complet cu solzi. Este adaptata la apele mai reci. Rasa de Galitia a aparut in sec. XIV de unde s-a raspandit apoi in Bohemia si Germania. Are ca principala caracteristica existenta unui sir de solzi dispus pe partile laterale ale corpului golas. Aischgrund este o rasa originara din Germania (Bavaria) si prezinta un corp ghebos, golas, cu cativa solzi in apropierea liniei dorsale si la baza aripioarelor anale si ventrale. Are o crestere rapida si se preteaza cresterii in apele mai calde. Prin incrucisarea raselor Lausitz si Galitian cu crapul salbatic de Olt a luat nastere rasa de Dumbrava-Sibiu. Este crescut mai mult in vestul tarii. Crapul de Moldova – Podul Iloaiei este obtinut prin incrucisarea unor rase provenite din Ungaria, Ucraina si Iugoslavia cu crapul salbatic de Siutghiol. Se creste in special in Moldova. Crapul de Frasinet s-a obtinut prin incrucisarea unor rase importate din Ungaria, Iugoslavia si URSS cu crapul de Cefa.

Crap de Frasinet - CCDP Nucet

Crapul de Frasinet are o forma gheboasa fiind destinat cresterii in sudul tarii in zonele deluroase si submontane. Crapul de Seleus a fost obtinut din crapul de Ineu prin incrucisari repetate cu diferite rase importate, fiind crescut mai mult in vestul tarii. Metisii obtinuti sunt in general rezistenti la boli, avand si un indice de crestere superior.
Obtinerea de hibrizi prezinta interes pentru piscicultura insa caracterele obtinute sunt valabile doar pentru prima generatie si nu sunt stabile ereditar. In conditii naturale, intre diferitele specii si chiar genuri de pesti se obtin hibrizi viabili, dar hibridarea in mediu natural duce in timp la disparitia speciilor incrucisate. Hibrizii care raman fecunzi (cazuri rare) in conditii naturale nu se incruciseaza intre ei, ci cu formele parentale, deoarece numarul hibrizilor este foarte redus.

Crap salbatic

În apele naturale crapul sălbatic creşte relativ repede. Cel mai mare exemplar pescuit la noi în ţară a avut 27 kg şi 1,1 m lungime. Ritmul de creştere la crapul de cultură este mai rapid datorită alimentaţiei suplimentare cu furaje şi condiţiilor favorabile de mediu create în heleştee. Crapul sălbatic fiind omnivor se hrăneşte cu hrană vegetală: fitoplancton, plante acvatice, resturi de plante submerse şi seminţe de plante şi cu hrană animală: zooplancton, bentos (viermi, larve, insecte, moluşte, icre, pui de peşte etc). Crapul sălbatic începe să se hrănească de la 10 - 12⁰C, mai intens la 20 - 26⁰C şi se opreşte din hrănit la 7 - 8⁰C. De la 14 - 15⁰C începe să se cârduiască, iar la 15 - 16⁰C poate avea loc uneori chiar reproducerea acestuia, deşi în mod normal aceasta se petrece între 18 - 20⁰C în lunile mai-iunie.

In concluzie, parerea mea personala este ca popularea apelor naturale si a celor in care este interzisa furajarea pestilor (iazuri si lacuri de acumulare pentru alimentarea cu apa) ar trebui sa fie populate numai cu exemplare de crap salbatic, mai bine adaptat mediului natural, acestea fiind de asemenea exemplare autoreproducatoare, iar popularea cu hibrizi de crap in cea mai mare parte sterili, dar si cu metisi proveniti din diferite ameliorari ale raselor existente sa fie facuta numai acolo unde se practica o ciprinicultura intensiva cu administrare de hrana suplimentara pentru obtinerea randamentelor urmarite de catre specialisti.

Pentru familiarizarea cu problemele care se pot ivi intr-o exploatare ciprinicola va recomand sa lecturati manualul "Cresterea crapului" care se gaseste si pe internet avandu-i ca autori pe profesorii Grozea Adrian si Bura Marian de la USAMV Banatul Timisoara:

Conditiile infiintarii unei pastravarii

2011-03-27T23:43:00.010+03:00

Speciile cele mai importante din punct de vedere economic de la noi din tara, care constituie o preocupare a salmoniculturii, sunt: Salmo trutta subspecia fario - pastravul de munte sau pastravul indigen; Coregonus albula si Coregonus lavaretus maraenoides – coregonii; Thymallus thymallus – lipanul; Salvelinus fontinalis – pastravul fantanel; Hucho hucho – lostrita; Salmo gairdneri subspecia irideus (denumirea mai veche) sau Oncorhynchus mykiss (denumirea mai noua) – pastravul curcubeu (rainbow trout engl.).

Dupa tipul de circulare a apei in ferma salmonicola, sistemele de crestere pot fi:
Sisteme tip flow-through. In sistemele traditionale de acvacultura cu circulare, apa trece prin sistemul de cultura o singura data si este apoi deversata in mediul acvatic. Curgerea apei prin sistemul de cultura asigura oxigen pestilor si duce cu ea reziduurile dizolvate afara din sistem. Datorita cerintelor sale de crestere si performantei in productivitate, pastravul curcubeu (Oncorhynchus mykiss) domina productia de pastrav din Europa (aprox. 95% din productia totala). Cele mai multe state membre ale EU au ferme de pastravi in apropierea raurilor si folosesc bazine de beton sau iazuri. Alte surse de alimentare sunt apa din izvoare sau apa pompata din puturile subterane forate. Aproximativ 220 000 de tone de pastrav portionat sunt produse si vandute in Europa in fiecare an, 85% sunt produse in UE unde cei mai mari producatori sunt Italia si Franta, urmate de Danemarca, Germania si Spania.

Sisteme de acvacultura cu recirculare (RAS) sunt sisteme in care apa este refolosita dupa tratamentul mecanic si biologic pentru a reduce nevoia de apa si energie precum si emisia de nutrienti in mediul inconjurator. Aceste sisteme prezinta cateva avantaje cum ar fi: economisirea de apa si energie, un control riguros al calitatii apei, impact scazut asupra mediului, nivele inalte de biosecuritate si un control mai facil al deseurilor in comparatie cu alte sisteme de productie. Principalele dezavantaje sunt costurile ridicate de capital, costuri ridicate operationale, conditii pentru un management atent (si de accea o forta de munca inalt calificata) si dificultati in tratarea epidemiilor. Tehnologia RAS reprezinta inca o mica parte din productia de acvacultura a Europei si a devenit relevanta in Olanda si Danemarca.

Viviere flotabile în lacuri si râuri (custi plutitoare) daca sunt bine realizate si administrate cu grija, ofera posibilitati limitate dar importante pentru acvacultura de apa dulce. In unele ape, productia extensiva sau intensiva de peste in viviere poate sa corespunda cu folosirea sustenabila a resurselor naturale. De exemplu, pastravul arctic (Salvelinus alpinus) este la ora actuala o afacere mica dar de succes in Suedia si se asteapts ca aceasta sa creasca considerabil in urmatorii ani. Aceste ferme sunt situate in special pe lacuri neexploatate si pe lacurile de acumulare de-a lungul raurilor cu baraje din partea de nord a tarii. Aceste ape sunt sarace in mod natural in nutrienti, dar dupa regularizarea cursurilor de apa au fost epuizate, oferind in prezent conditii aproape sterile. Cresterea de peste in aceste ape ar fi o actiune de restaurare, cantitatea crescuta de nutrienti ar servi la aducerea mediului acvatic mai aproape de starea sa naturala. (dupa SustainAqua – “Integrated approach for a sustainable and healthy freshwater aquaculture” (2009)

Infiintarea fermelor salmonicole traditionale este legata de sursa de alimentare cu apa si de teren. Apa trebuie sa aiba o temperatura de cel putin 3°C in timpul iernii si de cel mult 20°C in timpul verii. Pastravul curcubeu se poate dezvolta si-n bazine a caror temperatura la suprafata apei sa nu depaseasca 25°C. In bazinele de crestere a puietului cu hrana naturala temperatura apei nu trebuie sa depaseasca 24°C, iar temperatura apei in bazinele de tineret cu hranire artificiala trebuie sa fie intre 12-16°C. Temperatura apei determina si pofta de mancare a salmonidelor si influenteaza totodata asupra duratei de incubatie: la temperatura de 1-3°C icrele se dezvolta tare greu, iar la 15°C incep sa sufere. Astfel incubatia icrelor de pastrav indigen insumeaza 512 grade-zile ( la 5°C dureaza 102 zile, iar la 15°C, 34 zile). Cantitatea de oxigen din apa este in stricta legatura cu temperatura apei, presiunea atmosferica, agitatia apei, cantitatea materiilor organice si flora. Continutul in oxigen din apa este mai mare la temperaturi joase si mai mic la temperaturi ridicate. Reactia apei, pH-ul, trebuie sa fie cuprinsa intre 6 si 8; apa cu pH = 4-4,2 este mortala pentru pastravi, cea cu pH = 6-7 este buna, iar cea cu pH = 7-8 este foarte buna. Continutul in saruri minerale este determinat de natura geologica a regiunii si de permeabilitatea rocilor; apele granitice sau silicioase sunt curate si au o valoare mare din punct de vedere piscicol, cele calcaroase si grezoase fiind mai putin valoroase. Debitul este in raport cu suprafata de apa ce se utilizeaza. Pentru salmonicultura este necesar un debit de cel putin 0,03-0,05 l/s/m² luciu de apa sau 300 l/s/ ha. Se vor evita apele bogate in fier, sulf, acelea ce parcurg terenuri turboase, sau situate in aval de intreprinderile sau localitatile ce deverseaza ape poluate. Apa cea mai buna pentru pastravarii este apa de izvor. Apa din forajele subterane este buna, are o temperatura constanta de 13-15°C de-a lungul anului, dar prezinta dezavantajul ca trebuie pompata, filtrata si oxigenata. In acest sens pot fi utilizate pompe aer-lift dupa modelul danez doar in conditiile unei structuri geologice care sa nu permita formarea de cavitati subterane datorita presiunii aerului introdus si apoi surparea putului forat. Terenul pe care se amplaseaza unitatile piscicole trebuie sa fie impermeabil, in cazul in care se utilizeaza o tehnologie mai veche, bazata pe cresterea in iazuri in cascade (toplite), preferandu-se vaile larg deschise, bine luminate, aerisite, cu fund nisipos sau pietros. Cele mai bune terenuri sunt cele argilo-nisipoase. In situatia in care terenul nu este corespunzator, helesteele de crestere trebuie sa fie betonate sau construite din materiale sintetice. Sursa de alimentare cu apa trebuie sa fie constanta, fiind situata de preferinta pe versantii impaduriti ai vaii. Conducerea apei de la punctul de captare la ferma se poate face prin conducte, iar daca nu are continutul de oxigen suficient este trecuta printr-o serie de cascade artificiale pentru imbogatire. Amplasare filtrelor la alimentarea cu apa este necesara mai ales pentru pepiniere si incubarea icrelor. Succes!

Si la final, ca un subiect interesant cateva din trofeele pescarilor norvegieni!
http://ovesjaktogfiske.blogspot.com/

Acvaponia - gradina cu pesti

2011-03-24T08:33:00.002+02:00

Somonul rosu de crescatorie

2011-03-19T19:34:00.006+02:00

Fiind un peste migrator, somonul traieste atat in ocean cat si in rauri. La inceputul vietii, in perioada de crestere din rauri, culoarea carnii sale este alba, dar dupa migrarea sa in mediul marin regimul de hranire se modifica. Pigmentul roşu din carnea sa (astaxantin) este produs de algele şi microorganismele unicelulare care sunt consumate de către creveti; în continuare acest pigment se acumulează în carcasa şi carnea acestora, dar si in alte organisme care fac parte din lantul trofic. Somonul consumă crevetii, rezultând depozitarea astaxantinului în tesutul gras al acestuia. Datorită faptului că somonul nu pierde pigmentul, cu timpul carnea sa se colorează în roşu. Deoarece dieta somonului diferă functie de zona de origine, apare o varietate mare de culori de la roz deschis pană la caramiziu. În prezent, majoritatea somonilor sunt crescuţi in ferme situate in fiorduri sau in tancuri. Norvegia, Scoţia, Alaska şi Chile sunt cunoscute prin exportul de somon crescut artificial. În general acest somon este hranit cu furaje pe baza de faina de peşte, fapt pentru care culoarea carnii sale rămâne albă. Cumparatorii nu agreaza somonul alb, cu toate că gustul este identic. Prin urmare, in hrana somonilor de crescatorie se adauga pigmentul astaxantin, un produs obţinut sintetic sau extras din făina de crevete. Altă alternativă este folosirea drojdiei roşii care produce acelasi pigment, dar amestecul de colorant sintetic este de regula este mult mai ieftin. Astaxantinul face parte din grupul carotenoizilor, însemnând că este un compus similar cu carotenul, ca structură şi proprietăţi.
Alţi carotenoizi sunt responsabili pentru culoarea roşiilor, ardeilor şi morcovilor. Oamenii acumulează şi ei astaxantinul, dar nu în suficientă cantitate ca să se coloreze în roşu. Pasarea Flamingo îşi datorează culoarea roz conţinutului astaxantinului acumulat în acelaşi mod ca şi la somon. In cazul pastravilor somonizati se procedeaza la fel. Iata de ce normele UE obliga ca la comercializarea pestilor (si nu numai), pe eticheta sa se mentioneze provenienta (naturala sau de crescatorie). US Food and Drug Administration (FDA) a aprobat astaxantinul ca un aditiv sau colorant alimentar pentru utilizări specifice în hrana peştilor şi a produselor animale. Comisia Europeană il consideră un colorant alimentar şi i-a dat numărul E161j.

Mai multe pe: http://en.wikipedia.org/wiki/Astaxanthin

Pestii triploizi

2011-03-14T08:38:00.005+02:00


triploid - pescuit sportiv -SUA

Probioticele la pesti

2011-03-10T23:39:00.004+02:00

Probioticele au fost definite ca suplimente vii de hrana, de natura microbiana, care afecteaza benefic echilibrul microbian intestinal al organismului gazda (Fuller 1987). Gatesoupe (1999) afirma ca probioticele sunt celule microbiene, care sunt introduse în tractul gastro-intestinal şi ţinute în viaţă in scopul îmbunătăţirii sănătăţii. Probioticele pot fi bacterii gram-pozitive (Bacillus sp, Carnobacterium inhibens K1, Lactobacillus sp.), bacterii gram-negative (Aeromonas hydrophila, Pseudomonas flurescens, Vibrio fluvialis), drojdii (Saccharomyces cerevisiae, Phaffia rhodozoma, Debaryomyces hansenii) şi microalge (Tetraselmis suecica).

În ceea ce priveşte peştele, Burr et al. (2005) afirma ca microbiota intestinală normală din peşte trebuie să fie identificata şi caracterizata mai înainte de a se adăuga produsele microbiene. Probioticele pot fi administrate mai intai in hrana rotiferilor sau Artemia, cu care sunt apoi hranite larvele de peste, pot fi adaugate direct in furajele granulate sau pot fi introduse in apa de cultura. Cercetatorii incearca sa raspunda la intrebari cum ar fi : care este doza optima, cum si pentru cat timp se mentin probioticele vii in intestin sau in furajele granulate, care este capacitatea de aderare la mucoasa intestinului etc. In general s-au constatat imbunatatiri semnificative ale supravietuirii in cazul pastravului curcubeu, doradei etc., reducandu-se astfel nevoia de chimioterapie si antibiotice, prin adaugarea de Lactobacillus sp. si Carnobacterium sp. in rotiferi, Artemia sau in hrana uscata administrata larvelor si pestilor. Panigrahi et al. (2005), Kim şi Austin (2006), Picchietti et al. (2007), Arndt şi Wagner (2007).

Cercetarile intreprinse la noi in tara au demarat prin constituirea unui grup de specialisti in acvacultura de la Universiatatea din Galati, ICDEAPA Galati si CCDP Nucet in proiectul ProBioAcva. Proiectul va permite identificarea, elaborarea si implementarea, pentru prima data, a unor solutii tehnologice de asigurare a biosecuritatii sistemelor recirculante de acvacultura prin utilizarea probioticelor. Cercetarile fundamentale si experimentale vor contribui la cunoasterea aprofundata a ecobiologiei speciilor : somn (Silurus glanis), crap (Cyprinus carpio) si sturion (din fam Acipenseridae).

Pastravul de Marea Neagra/ Black Sea trout

2011-03-08T13:57:00.006+02:00

Pastravul marin (Salmo labrax Pallas, 1814) este intalnit atat in Marea Neagra cat si in Marea de Azov, fiind prezent in mod sporadic de-a lungul litoralului de primavara pana toamna, dar si de-a lungul Dunarii, toamna cand ajunge pana la Calarasi. Prin formatul corporal poate fi usor confundat cu pastravul indigen din apele de munte, de care se deosebeste totusi prin numarul mai mare de spini branhiali si numarul mai mare de solzi intre inotatoarea dorsala si linia laterala, care la pastravul indigen este de 12-17, iar la pastravul de mare este intre 16 si 23. Sub raportul culorii, pastravul de mare este argintiu pronuntat, tapetat cu pete de culoare neagra si rosii, ultimele mult mai putine. Dimensiunile corporale ale pastravului de mare sunt destul de mari, astfel incat lungimea sa poate depasi 1 m si atinge greutati corporale cuprinse intre 7 si 25 de kg. Obisnuit, exemplarele capturate au avut o lungime de 20-30 cm si o greutate de 800-1000 g. In general, informatiile stiintifice privind aceasta specie sunt putine, sporadice si foarte controversate (dupa Ioan Bud).

Fiind o subspecie a speciei Salmo trutta, alaturi de Salmo trutta trutta (pastravul de mare) care traieste in mare si migreaza in raurile si paraurile de munte pentru reproducere la fel ca ruda sa apropiata, Salmo salar (somonul de Atlantic) si alaturi de subspecia Salmo trutta fario (pastravul indigen) cu varianta Salmo trutta fario lacustris (pastravul de lac), Salmo trutta labrax reprezinta conform ultimelor ipoteze o morpha anadroma a speciei Salmo trutta. Ca stil de viata si mod de hranire, acest pastrav reprezinta de fapt somonul de Marea Neagra, fiind inca prezent in partea de est a Marii Negre, din nordul Anatoliei pana in Georgia. Datorita bararii cursurilor de apa prin baraje construite in scop energetic si de evitarea a inundatiilor, poluarii si secetei, aceasta subpopulatie este aproape de disparitie. Cunoscut sub denumirile de alabalik in limba turca, Black Sea trout sau Black Sea salmon, labraxul face obiectul mariculturii turcesti prin cresterea sa in viviere flotabile amplasate in apropierea litoralului turcesc. Cercetatorii din Rize si Bodrum au dezvoltat tehnologii de cultura a acestei specii, iar fermierii turci obtin in prezent rezultate apreciabile.

http://www.fishbase.org/summary/speciessummary.php?id=48205