Pentru că busuiocul nu era defel prezentabil dar încă utilizabil, am decis să-l toc și să-l pun în suipa caldă. A fost o idee bună, în felul acesta orezul meu a căpătat un iz discret de busuioc.

Am găsit și pancetta în oraș, într-un magazin nou deschis. Preț rezonabil, calitate bună. I-am găsit un loc aici.

Am tocat ceapa mărunt și am pus-o la înmuiat cu o linguriță de ulei și două linguri de apă. Am adăugat orezul și l-am lăsat să se acopere cu o peliculă de grăsime înainte de a începe să torn supa. 

Tot înainte de a pune supa am pus și un gât de vin peste orez. L-am lăsat să scadă un minut.

Între timp am pus pancettaîn tigaia de fontă, fără grăsime, pe foc mic. Am lăsat-o să se rumenească încet.

Desigur, m-am ocupat și de orez, turnând supă peste el și amestecând constant, să devină cremos.

Când pancetta s-a transformat în foițe crocante, am luat tigaia de pe foc.

La urmă am pus untul și pancetta rumenită. Am amestecat bine.

Mă rog, la urma urmelor e brânza rasă. Bună.

A fost un risotto mai mult decât decent.

Ai nevoie de 20 de minute să-l faci dar merită.

Atât pentru prânz. Să fiți sănătoși.

Dacă ai familie cu trei sau patru membri și o masă de prânz înseamnă șase sau opt farfurii plus tacâmurile aferente, să ai spălător de vase angajat, nu prea-i pont. Dacă ești holtei, nici atât. În schimb cred că o mașină de spălat vase poate face diferența dintre curat și murdar, dintre „nu pot acum, spăl vasele” și „ne plimbăm puțin după prânz”. Nu mai vorbesc de bureții de spălat vase, care-s ok preț de trei-patru utilizări apoi se îmbibă cu nu-știu-ce-uri de trebuie să-i arunci (apropo, nu-mi iese din minte imaginea unei femei care spăla vase într-un râu negru ca smoala, undeva-n Thailanda și replica ghidului, „the water it’s clean, don’t worry”).

În lumina noilor fapte (m-am mutat într-o casă cu grădină mare, vine vara și se tot petrec musafiri și mici evenimente în casa asta), mă tem că va trebui să-mi cumpăr mașină de spălat vase. Oricum m-am apucat de dotat bucătăria și n-aș vrea să-mi scape amănunte esențiale (cuptor, frigider, mașină de spălat vase). Aș putea să optez pentru o mașină de spălat vase încorporabilă în mobilierul de bucătărie sau pentru una independentă. N-am o bucătărie grozav de mare (3/3 m) dar pot să găsesc un loc fără să trebuiască să renunț la ceva. Și, dacă mă gândesc un pic la faptul că uneori mă trezesc cu 10-12 oameni în casă, cred că o să aleg una care poate să spele mai multe seturi de vase simultan. Până la urmă, una care spală mai multe poate să spele și mai puține, invers nu prea merge. Mă mai gândesc și la consumul de apă, care-i mai mic dacă folosești mașina de spălat vase (asta prsupunând că nu lași apă în chiuvetă și speli toate vasele în aceeași apă murdară – big No!No!). În fine, tot socotesc, că-s ardelean și nu iau deciziile prea ușor.

Aș vrea să aflu părerea voastră despre acest lucru. Adică nu despre faptul că vreau să-mi cumpăr mașină de spălat vase, că nu-i interesant pentru voi ci despre obiect în sine. Despre utilitatea lui ori din contră, despre inutilitate. Despre mărci (puteți să puneți și linkuri în comentarii, nu mă supăr și promit să le aprob) și avantajele unora în fața altora. Despre subiect, în general. Despre experiențele voastre cu mașinile de spălat vase. Ce ziceți? Îmi dați o mână de ajutor? Mulțumesc. Să fiți sănătoși.

Am făcut trei rețete dintre care două vegetariene (așa a ieșit) dar gustoase și una cu bacon, smântână dulce și multă brânză rasă, despre care o doamnă mi-a spus că a fost “revelatoare”. Ceea ce vă doresc și vouă. Mai jos pun niște poze de acolo. O să găsiți și povesteaa două dintre rețete, tot în acest articol. Deci, puțintică răbdare vă doresc:

Să vedem: pastele fierte conform instrucțiunilor de pe ambalaj. Sosul: două cepe, doi căței de usturoi, tocate mărunt, înmuiate pe foc mic cu o lingură de ulei și trei linguri de apă. Când s-au înmuiat, adaugi o cană de suc de roșii sau roșii pasate (și mai bine). Puțină sare și foarte puțin zahăr, pui apoi pastele, amesteci bine, ieie repede de pe foc, presari parmezan ras și frunze verzi de busuioc ori pătrunjel ori cozi de ceapă verde.

Paste fierte conform indicațiilor de pe ambalaj. Bacon mărunțit, o lingură de ulei, cratiță și foc iute. Când e rumenit baconul, turnați peste el un pahar de vin alb. Amestecați bine-n cratiță, se formează un sos nu prea gros dar foarte aromat. Turnați o cană de smântână dulce și reduceți focul. lăsați să scadă, adăugați pastele, puțin piper și multă brânză rasă. Amestecați bine și terminați cu frunze de busuioc.

Mi-a plăcut că la aceste întâlniri (pentru mine a fost a doua) vin mamele cu tot cu copii.

Mi-a plăcut și că la micul concurs de gătit pus la cale de organizatori, doamnele s-au grăbit să se înscrie apoi s-au implicat foarte serios în rezolvarea temei.

Următoarea întâlnire cu cititorii revistei Bucătăria pentru toți va avea loc în Septembrie. Până atunci, să fim sănătoși cu toții.

Am umplut mușchiulețul cu două mâini bune de carne de berbecuț tocată, frământată bine cu un amestec de piper, chimen, enibahar, sare dură, zdrobit bine-n mojar. Nu am avut un cârnățar așa că am improvizat unul, dintr-un flacon de oțet balsamic (uitați-vă la emisiune să vedeți ingineria). Am rulat mușchiul într-o foaie de prapure de oaie de Dobrogea și l-am pus într-o tavă împreună cu o mulțime de legume tăiate-n bucăți mari (morcov, pătrunjel, păstârnac, țelină, ceapă, ceapă verde). Am lăsat tava două ore-n cuptor la 180 de grade Celsius.

Ne-a ieșit cam bine. Ah, să nu uit, am stropit lucrarea asta cu vin, cam un pahar plin.

Delicios. Ca România.

Am povestit mâncarea. Apoi am mâncat-o. Abia aștept să văd emisiunea.

Mai târziu în acea zi am mers la Metro în Militari. Acolo m-am întâlnit cu o mulțime de doamne și domnișoare drăguțe și harnice, cititoare ale revistei Bucătăria pentru toți. Am avut o mică demonstrație în fața lor. Tema – pastele. Asta e însă o poveste pentru mâine. Vă rog să mai treceți pe aici. Să fiți sănătoși.

Ingredientele pentru 6 porții (pe care le-am micșorat, mâncarea asta, oricum o faci, e destul de bogată-n calorii,o porție de 200-220 de grame e îndestulătoare) cinașe de varză a la Cluj pe stil nou, numa’ bune de pus pe masă alături de alte bunătăți la mesele-n familie, sunt următoarele: 600 de grame de carne tocată, amestec de vită cu porc, jumătate-jumătate. Doar porc e prea gras, prea greu. Apoi o jumătate de kilogram de varză murată. Atenție, există în piețe și varza acrită, cu sare de lămâie și apă fiartă, aceea nu-i bună. Apoi mai ai nevoie de 200 de grame de orez din cel bun, că nu degeaba i se mai spune mâncării ăsteia “sarmale despăturate”. Trei linguri de ulei (una jumate pentru carne, una jumate pentru varză, mărar proaspăt, cimbru proaspăt, piper, puțină sare, suc de roșii (cam o cană, una peste alta). Și o ceapă mare ori două mai mici.

Era să uit: niște cârnăciori afumați și un pic de boia, pentru culoare dar și pentru gustul de afumat. Slana ori costița lasă prea multă grăsime, nu-s o opțiune în cazul de față. Cârnații subțirei, uscați și afumați bine ajung pentru a ține linia tradițională.

Am pus uleiul în două tigăi, pe foc.

Într-o tigaie am pus varza murată cu puțin cimbru. Fără sare, avea deja. Am început să o înmoi pe foc mic. lucrul ăsta a durat mai bine de un sfert de oră (poți face asta și cu varză dulce dar varza murată e mai sănătoasă dacă o gătești decât cea dulce și în plus e…acră).

În cealaltă tigaie am pus ceapa tocată și orezul. Am început a le sticli cam ca pentru un risotto. Fără să călesc ceapa, să nu capete mesenii arsuri la stomac. Am văzut unele rețete care spun că orezul trebuie fiert înainte de a fi pus în construcție dar mie mi se pare că așa capătă mai mult gust mâncarea, iar gustu-i important. Că dacă renunțăm la o parte bună din grăsime, la gust nu vrem să renunțăm.

Am pus carnea peste ceapă și orez și am amestecat cu grijă în ea, cam 20 de minute, să se rumenească ușor. Am presărat peste ea puțină sare, puțin piper și niște boia.

Socotesc că-i bine că orezul, ceapa și carnea s-au înmuiat împreună, ușor și cu răbdare. Nu-i nimic agresiv în combinația asta.

Am pus mărarul în amestecul de carne apoi m-am apucat să construiesc varza a la Cluj.

Am folosit niște vase termorezistente mici cât de o porție. Am întins câteva fire de varză pe  fundul lor apoi am pus primul strat de carne cu orez și ceapă.

Am pus câte două linguri de bulion în fiecare vas, peste stratul de carne. Am pus apoi un strat de varză care poate fi fideluță ori tocată mărunt, după preferințe. Mie-mi place fideluță.

Ia, cam așa. Din nou bulion peste varză și alt strat de carne și iar bulion.

Stratul de deasupra trebuie să fie de varză. În el am înfipt bucăți de cârnat afumat. Apoi am pus vasele la cuptor. 35-40 de minute la 170-180 de grade Celsius.

După ce-i coaptă treaba, poți să o decorezi cu o linguriță de smântână. Eu am pus iaurt din lapte de bivoliță și oaie. Un iaurt gras e mai sănătos decât o smântână, fie ea și slabă. Spun nutriționiștii.

Varza și carnea nu înoată-n grăsime, gustul e la locul lui, operația a reușit. Părerea mea. Încercați și voi.

Cred că felul acesta de prezentare (poți să faci mâncarea asta și într-un singur vas, mai mare) e potrivit dacă ai o petrecere acasă, cu temă tradițională. Poți face multe feluri puse-n porții mai mici. Arată bine iar invitații pot alege ce-i atrage mai mult.

Atât am avut să vă spun săptămâna asta. Nu uitați de promoția Unisol începută acum câteva zile. Vă puteți schimba din temelii bucătăria și puteți câștiga o ședință de gătit împreună cu mine. Gătim ce vreți voi:). Să fiți sănătoși.

Am presărat condimentele peste pui și am frecat bine carnea. Apoi am stors peste ea puțină zeamă dintr-un grapefruit. Am lăsat carnea în frigider peste noapte. Sfecla din planul doi e fiartă. Peste ea am presărat chimen și puțină sare grunjoasă Am stropit-o ușor cu ulei.

A doua zi, am aprins focul sub grătar. Am pus și sfecla și carnea pe grătarul încins bine. Și am băut un vin cu fratele meu, via skype.

Carnea și sfecla au stat pe grătar 18 minute, timp în care le-am întors de mai multe ori.

Pentru salată am folosit valeriană, roșii cherry, sare, piper, ulei. Și atât.

Am socotit că acidul din roșii e suficient în salată, valeriana fiind delicată.

Hummusul a fost o idee bună pentru completarea garniturii.

Simplu, gustos. Delicios, aș putea spune. Și sănătos.

Sănătoși să fiți și voi.

1)Asociația Femeilor de Afaceri din Cluj a inițiat un proiect comunitar menit să le atragă atenția responsabililor din instituțiile publice locale asupra felului în care acestea relaționează cu cetățenii. Puteți să intrați pe www.clujulareatitudine.ro și să notați instituțiile cu care ați interacționat în Cluj, în funcție de felul în care ați perceput atât activitatea acestora cât atitudinea lor față de voi. Poate ar fi un model de urmat și-n alte municipalități. La finalul proiectului, AFA va comunica rezultatele obținute către public și, firește, către șefii instituțiilor publice din Cluj. O să mai scriu despre asta.

2) Groparu face un film de lung metraj. Nu un spot publicitar, nu un film cu și despre bloggeri ci un film-film. În care mi-a dat și mie un rol. Deci, mamă dragă, uite că nu m-am dus degeaba doi ani la școala de actori și până la urmă m-am întâlnit cu rolul vieții mele. Între timp, puteți intra pe blogul filmului, puteți să dați vestea mai departe și să așteptați cuminți premiera. Știți că filmul se numește Usturoi, nu? Abia aștept să înceapă filmările. Între timp, mai mănânc o felie de pită prăjită și frecată cu Usturoi.

Rețeta de azi e simplă (și aici revin la marinare): ai nevoie de mușchiuleț de oaie sau de cotlet fără os (sau și una și alta). Le faci bucăți mici și le pui la marinat un ceas de vreme, cu ulei, piper, usturoi și rozmarin. Și oregano proaspăt.

Pentru că am intenționat ca din aceste bucăți de carne să fac frigărui, am înlocuit bețele din lemn de bambus cu plantele aromatice pe care le-am folosit pentru marinare. Adică am străpuns fiecare bucată de carne cu câte o rămurică de rozmarin respectiv oregano.

Le-am pus pe toate într-un bol și le-am amestecat bine. Am zdrobit puțin usturoiul înainte de operațiunea asta.

După o oră le-am fript în tigaia antiaderentă. Puteam să le frig pe grătar, dacă aveam. N-am avut. Am ținut carnea cinci-șase minute pe foc iute de plită electrică.

Pentru că eram la un demo, am făcut multe porții mici de frigărui cu hummus și fasole frecată amestecată cu roșii  uscate.

Povestea de azi e mai scurtă, pornesc la drum mintenaș. Mâine însă revin cu o rețetă ceva mai complexă. Mulțam pentru că treceți pe la mine și pentru că aveți răbdarea să mă citiți. Să fiți sănătoși.

PS: pozele-s de la filmări. A fost o zi lungă, începută la 6 dimineața și încheiată la 1 noaptea.

Cu bunicile însă treaba stătea altfel. Mai așezat. Mai riguros. Nu știu dacă neapărat mai gustos dar cu siguranță cu mai multă rânduială. Știai cine-i șeful, știai clar cui trebuie să-i spui o poezie, eventual cu ochii în lacrimi, pentru o felie de pâine cu marmeladă de prune sau de pită țărănească, coaptă-n cuptorul din curte și unsă cu untură, presărată cu boia și sare și moțată cu trei felii de roșie zemoasă și cu gust de roșie, nu de plastic. Știai clar unde-i cutia cu zahăr cubic și știai clar unde-i cheia de la cămară: în buzunarul din față al șorțului bunicii, alături de cheia bufetului în din care uneori, în zilele bune, ieșeau bomboane, poate chiar învelite-n ciocolată, o tabletă de ciocolată Ambasador, o portocală-n miezul iernii sau cacao dintr-o cutie maronie pe care erau desenate trei corăbii cu pânzele umflate de vânt. Să nu vă închipuiți că mâncam cacao cu lingurița, nu, aceasta ajungea într-o cană din tablă emailată, cu smalțul sărit de pe toartă, împreună cu puțin zahăr și cu lapte proaspăt fiert (detestam spuma de pe lapte, azi mi-e dragă tare, ca multe alte lucruri care nu-mi făceau nicio plăcere în copilărie dar care mă leagă cumva de vremurile acelea).

Bunica din partea mamei a crescut opt copii în vremuri de sărăcie lucie. Bunicul a refuzat să îmbrățișeze comunismul și a devenit cumva proscris. Nu a ajuns în închisori dar nici n-a putut căpăta de lucru altceva mai sus decât nivelul de paznic, în vremuri în care ajungeai secretar de partid cu mult mai puțină școală decât avea el. Banii erau puțini și munca la pădure nu aducea cine știe ce bucurii financiare. Și totuși, opt copii au crescut sănătoși, s-au dus la școli și n-au răbdat de foame niciodată. Pentru că bunicul, veteran de război, aducea mâncarea-n raniță iar bunica avea cheia cămării și știința de a face destul din puțin. E drept, mămăliga cea vârtoasă era făcută de bărbat (nu-i ușor să amesteci un ceas încheiat în ceaun) dar sarcina împărțirii îi revenea femeii. Știa bunica să facă pâine și plăcinte și coc în foc și mălai dulce, scrijele de cartofi pe plită, cartofi întregi în cuptor, zămuri mai lungi ori mai scurte, știa să acrească laptele și să facă brânză, să înșire poamele la uscat și să ne umple traista cu tot ce ne trebuia să fim scutiți de foame când plecam de dimineața până noaptea prin pădurile Maramureșului.
Cât despre bunica din partea tatălui meu, ei bine, avea și ea șorț, cu mai multe buzunare, de nu știai niciodată în care dintre ele-i cheia și trebuia să ghicești. Mă rog, nu trebuia dar era distractiv.

Bunica astalaltă avea un fel de a tăia pâinea mare cât o roată de car de la Sântana, că te săturai doar privind felia. Și dacă nu te săturai, primeai felia unsă cu unt și picurată cu miere stoarsă de bunicu’ din fagurii lui, din stupii lui (știți că mi-am petrecut multe ore și zile pe lângă stupi și printre ei și nu am fost înțepat niciodată?) vopsiți în galben și verde și albstru. Bunicul tăia doar pepenii, roșii ori galbeni, după care ne trimitea în „podrum”, adică-n beciul de sub casă, grozav de adânc (mi se părea atunci, adică acum 20 de ani), grozav de răcoros, grozav de întunecat. Sau mai tăia cârnații uscați luni de zile pe niște stinghii, în cămară, deasupra borcanelor cu compot de struguri, dulceață de caise, zacuscă și murături. Găini nu tăia bunicul, tăia bunica. Ori cocoși obraznici. Ori găște (să știți că nici carnea pe care o găsiți azi în supermarket nu crește-n pomi, ea vine tot ca urmare a sacrificiului, lucru care ar trebui să atragă după sine mai mult respect pentru mâncare) pe care le jumulea, le opărea și le transforma în ciorbe și fripturi. Și pentru că am adus vorba, bunica Florica făcea cele mai bune fripturi pe care le-am mâncat eu vreodată și cel mai bun gulyaș din carne de oaie cu cartofi noi. Și plăcinte cu brânză sărată ori dulce, din foi subțiri de vedeai prin ele, suprapuse și încrețite – o ciudată interpretare bănățeană a plăcintei dobrogene , ori poate a fost invers, cine să mai știe? Și dacă nu le tăia, le aducea de la piață. Piața din Pâncota copilăriei mele era cam cum vezi azi la televizor bazarurile orientale. Sigur, tot în percepția mea, de copil de cinci ani. Vânzători de ceapă verde și ridichi de la Seleuș (legumele erau din abundență, Bantul a fost mereu roditor), vânzători de ardei gras și boia de la Ineu (care toți erau și producători, nu ca azi, când piețele-s pline de „producători” de banane, sweetee, pomelo, cireșe mari și mici, ciuperci chinezești și topinamburi) și vânzători de putine și butoaie veniți tocmai de la Brad. Pe lâncă ei, rromi care pe vremea aceea se numeau țigani și care vindeau cocoșei din zahăr, fluiere din lemn, șoricei cu mosoraș, prăștii și casete audio BASF și AGFA, târgoveți care vindeau păsăret de curte viu sau gata jumulit, pepeni din grădina din spatele casei sau cucuruz de fript ori de cocoși (adică de pus în jar ori pentru floricele). Într-o parte erau caii, mari, enormi, solizi, cai de tracțiune cu picioarele groase și copite gigantice. Ei nu erau de mâncare și i-am pomenit doar pentru că bunicul meu din Maramureș ajungea uneori la Pâncota și mergea sâmbăta la piață, să vadă caii.

Toate astea s-au dus și le scriu de câte ori am ocazia, nu vreau să se ducă de tot-de tot. De întors nu se mai întorc și mă tem că istoria nu-și va ține obiceiul de a se repeta, în cazul ăsta. Ce m-a făcut să aleg tema asta? O secvență dintr-o emisiune tv din Anglia, în care un bărbat de vârsta mea (când oi fi devenit bărbat, nu știu) spunea că mama lui nu a gătit niciodată acasă, și ca mama lui, aproape toate mamele din orășelul industrial în care era filmată emisiunea. La noi nu-i atât de grav, veți spune. Sigur că nu-i, mama încă trăiește și încă gătește, nepoții ei o văd prin bucătărie, făcând bunătăți și certându-se cu bunicul pentru prioritate la aragaz. Dar cu mamele copiilor noștri cum rămâne? Nu-mi serviți povestea cu cariera, vă rog frumos, v-am spus povestea cu cariera mamei mele, care-i lua 20 de ore pe zi. Nu-mi spuneți că oricum bărbații gătesc mai bine, pentru că eu știu că nu-i așa. Șase bărbați dintr-o sută pot să taie un morcov fără să-și taie degetele, în mai puțin de trei minute. Nu ne putem baza pe ei iar pe restul de nouăzeci, nici atât. Vreți să mâncați toată viața cartofi pai cu mici și muștar, ochiuri, omlete sau pâine prăjită, eventual niște grătare pe jumătate crude și pe jumătate arse dar pe care trebuie să le lăudați pentru a avea liniște și pentru a putea să vă bucurați de altele la fel, peste o săptămână? Vreți ca pruncii voștri să fie crescuți de industria fast food, recompensați cu o jucărie de plastic la fiecare 3000 de calorii îngurgitate? Mă îndoiesc, sincer și din suflet. Lăsați bărbații să vâneze în continuare (bine, vânați și voi dacă asta vă face să vă simțiți mai egale – cu toate că nu văd de ce ar vrea cineva să coboare o treaptă doar de dragul egalității) și faceți voi tocănița chiar dacă pe prima o ardeți. O să fiți un model bun pentru copiii voștri, ai noștri.

Vă provoc să aveți un pic de curaj și să recuceriți bucătăriile. Vă provoc să fiți stăpânitoarele acestui domeniu fantastic, așa cum ați fost odinioară. Vă provoc să vă creșteți copiii cu mâncare făcută cu dragoste, nu cu formule scrise pe ambalajele colorate frumos într-o fabrică de produs ambalaje pentru mâncarurile ce ies de pe benzile fabricilor de produs mâncare. Vă provoc să-i redați mâncării sufletul pe care-l avea odinioară. Ce spuneți? Faceți față? Eu cred că da. Și mai cred că pe vremea când femeile stăpâneau bucătăriile, ne iubeau mai mult. Și mai cred că pe vremea când femeile stăpâneau bucătăriile, le iubeam mai mult.