La câteva zile după ce mi-am anunțat participarea, am fost invitat la Biblioteca Astra din Sibiu, pentru a-mi ridica kit-ul competițional, unde am primit instrucțiuni și o hartă cu trei locuri din oraș pe care trebuia să le fotografiez în mod obligatoriu. Inițial, am crezut că doar la aceste imagini se rezumă maratonul de fotografie, dar în urma unui schimb de e-mailuri cu organizatorii am aflat că de fapt pot fotografia orice, atâta vreme cât este vorba de fotografie urbană din orașul în care locuiesc, adică Sibiu.

Chiar dacă cele trei imagini obligatorii, fără de care aș fi fost descalificat, nu au intrat și la jurizarea finală, ele fiind doar un pretext pentru a descoperi orașul, mi-am autoimpus să le tratez cât mai serios și să încerc să surprind momente inedite. Și cele mai mari dificultăți le-am avut când a venit vorba de Casa cu Cariatide, de pe strada Mitropoliei. Pentru că trec aproape zilnic pe acolo, mi-a fost greu să mă gândesc la o abordare creativă a locației. Nu aș fi vrut să fac doar o poză banală, turistică, cum probabil oricine este capabil să o înregistreze în memoria oricărui aparat sau telefon. Așa că am revenit aproape obsesiv în acel loc, până când am obținut o fotografie de care să fiu mulțumit.

Primele zile de maraton fotografic au fost grele. Mi-am dat seama că nu mai aveam nici pe departe antrenamentul și încrederea de pe vremea proiectului “Octombrie a venit“, când eram obișnuit să ies în fiecare zi la fotografiat pe străzile orașului. Dar cu fiecare nouă declanșare și cu fiecare metru parcurs, mă simțeam din ce în ce mai bine și mai integrat în peisajul urban, în așa fel încât la un moment dat am simțit că mă contopesc cu acesta, iar oamenii din jur nu mai erau conștienți de prezența mea.

Cum nu mă gândeam deloc la premii sau la ce ar crede cineva despre fotografiile mele, mi-am inventat niște reguli de urmat pe parcursul maratonului de fotografie urbană. În primul rând, am decis că nu voi fotografia obiective turistice din Sibiu, cum ar fi Turnul Sfatului, Turnul Bisericii Evanghelice, Piața Mare, Teatrul Național Radu Stanca și altele asemenea. Și chiar dacă vreuna dintre fotografii urma să fie făcută în preajma acestor obiective, să o încadrez în așa fel încât locul respectiv să nu fie ușor de recunoscut.

În al doilea rând, am decis să reduc la minimum echipamentul foto pe care urma să-l folosesc. Fotografia de stradă și fotografia urbană necesită oricum discreție și nu mi s-a părut deloc o idee bună să car după mine vreun rucsac plin de obiective și aparate, care mai mult m-ar fi încurcat. Așa că am folosit un Canon 6D și un obiectiv manual, atât ca focalizare cât și ca diafragmă, un Carl Zeiss Jena Flektogon de 35 mm și f/2.4. Această combinație între aparat și obiectiv a avut darul de a mă face mai atent la compoziția imaginilor și m-a făcut să declanșez mai puțin și cu mai multă responsabilitate.

În timpul maratonului de fotografie urbană, mai exact pe 1 octombrie, organizatorii de la Asociația Artografica au avut inspirația de a-l invita pe Mircea Maieru, unul dintre membrii juriului, să susțină un “Workshop de fotografie de stradă” la Sibiu. Atunci am avut ocazia să-i cunosc pe mulți dintre ceilalți fotografi înscriși în competiție și să observ modul de lucru al fiecăruia dintre ei. Am învățat și câteva tehnici interesante de la Mircea Maieru, și mai ales m-a inspirat modul lui de a aborda fotografia de stradă. În timpul acestui workshop, nu am ratat ocazia de a mai face câteva fotografii, dar nu am selectat niciuna din cele făcute împreună cu ceilalți participanți, pentru că am considerat că nu sunt 100% ale mele. În schimb, odată am rămas în urma grupului și chiar dacă mi-a tremurat puțin mâna în mod intenționat, mi-a plăcut fotografia rezultată.

Dintre toate imaginile trimise spre jurizare, una dintre ele a ieșit complet din tiparele urbanului. Chiar dacă bănuiam că o fotografie cu Luna plină nu prea se potrivește cu tema concursului, am ales totuși să o înscriu în competiție. A fost și imaginea cel mai greu de realizat pentru că alinierea dintre Lună și Crucea de pe Dealul Gușteriței nu este un lucru tocmai ușor de anticipat. Am calculat precis ora și locul unde ar fi trebuit să fiu pentru ca fotografia să devină realitate, și chiar și după ce aveam aceste date, tot depindeam de vreme, mai precis de nori și de smog-ul de deasupra orașului. Așadar, am găsit un loc de pe malul Lacului lui Binder, cu vedere liberă spre Dealul Gușteriței, pe care l-am vizitat pe parcursul zilei și apoi am cerut permisiunea administratorilor locației, să mă lase să revin spre seară împreună cu tot echipamentul necesar (trepied, Canon 7D Mark II și obiectivul Canon 300mm f/2.8, împrumutat de la Ovidiu Matiu). Mă aflam la o distanță de aproximativ 5 km de cruce, și chiar dacă au fost ceva nori la orizont și o atmosferă turbulentă care a făcut ca imaginea să nu fie chiar așa de clară cum mi-aș fi dorit, până la urmă tot efortul depus a fost răsplătit.

Pe data de 14 octombrie, cu o zi înainte de termenul limită, am trimis spre jurizare cele zece cadre pe care le-am selectat, iar pe data de 3 noiembrie am primit prin e-mail rezultatele obținute de fotografiile mele. Nu mi-a venit să cred. Cinci dintre ele obținuseră premii, după cum urmează:

• Premiul I – Cărări întortocheate
• Premiul II – Domnul cenușiu
• Mențiune – Cele două fețe ale orașului
• Mențiune – Rămășițele unei amintiri pierdute
• Premiul special – Ziduri și umbre

Alte trei dintre imaginile înscrise în concurs, intitulate “Un motan?”, “O lună foarte albastră” și “Lumea dintre două lumi”, au apărut și ele în catalogul tipărit al primei ediții, un superb album editat la înalte standarde de calitate.

Sâmbătă, 9 decembrie, de la ora 13, în Sala Festivă a Bibliotecii Astra a avut loc vernisajul expoziției “Maratonul de fotografie urbană”, un eveniment la care au participat mulți dintre fotografii înscriși în concurs, membrii juriului Oscar Iustin și Ștefan Dragomir, precum și alți invitați de seamă precum directorul Bibliotecii Astra, Răzvan Pop, sau muzicienii Monica Florescu și Makcim Fernandez Samodaiev, care au suținut un recital de muzică simfonică.

Cam aceasta a fost povestea participării mele la “Maratonul Internațional de Fotografie Urbană”. Desigur, ar mai fi multe de adăugat, dar probabil că deja v-am plictisit cu atâtea amănunte. Aș putea spune, acum la final, doar că mi-ar fi plăcut să pot atașa și link-ul spre un articol despre vernisaj apărut în presa locală. Din păcate, nu știu exact din ce motiv, evenimentul nu a fost considerat destul de important pentru a fi demn de câteva rânduri în paginile de cultură ale ziarelor sibiene. Dar… sper că am reușit și eu să-l descriu cât de cât bine, chiar dacă nu atât de obiectiv ca un jurnalist.

The post Maratonul de fotografie urbană appeared first on Adrian Bugariu.

Mi-am luat doar aparatul pe umăr, alături de un teleobiectiv cu o focală de 200 mm, și am pornit pe străzile Sibiului în căutarea unei locații cu vedere bună spre Munții Făgăraș, locul de unde urma să răsară luna eclipsată. În zilele precedente, precum și în dimineața acelei zile, crestele Făgărașilor fuseseră greu vizibile și de aceea nu îmi făceam mari speranțe că lucrurile vor sta altfel pe timpul eclipsei.

Dar aveam să mă înșel amarnic. Cerul era de un albastru imaculat, iar lumina caldă a razelor de soare, scălda orașul într-o nuanță aurie, de parcă toate casele ar fi fost poleite cu prețiosul metal. Atunci am simțit că urma să fie una dintre acele zile minunate, în care voi avea privilegiul să fiu martorul unui fenomen astronomic deosebit. Altădată aș fi fotografiat orașul și străduțele lui întortocheate, așa cum am făcut-o de atâtea ori înainte, dar am ales să trec aproape nepăsător pe lângă locurile unde în anii precedenți surprinsesem imagini interesante, dar care acum erau eclipsate de ceea ce anticipam că urma să se întâmple acolo sus pe cer.

Cu pași grăbiți și inima aproape sărindu-mi din piept, am parcurs în viteză drumul de la strada Cetății până la Podul Gării, locul public aflat la cea mai mare înălțime de unde aveam vizibilitate bună spre munți. Mai erau câteva minute și soarele avea să coboare sub linia orizontului, iar luna să apară din spatele vârfurilor înzăpezite ale munților. Știam exact direcția și ora la care urma să se întâmple acest lucru și am așteptat cu răbdare, dar și cu mare emoție acel moment. Lumina ambientală scădea din ce în ce mai mult și începusem să mă îngrijorez că până ce luna va escalada munții, ei vor deveni invizibili pentru aparatul de fotografiat, a cărui latitudine de expunere este totuși destul de limitată. Din fericire, temerile mele s-au dovedit a fi nefondate și un entuziasm de nedescris m-a cuprins atunci când am zărit luna eclipsată răsărind.

Se spune că eclipsele de lună ar avea influență asupra destinului oamenilor care le privesc. Nu știu dacă este adevărat și nici măcar nu pot spune dacă tot ceea ce ni se întâmplă în această viață, persoanele pe care le întâlnim, alegerile pe care le facem, sunt predeterminate sau totul este hazard și întâmplare. Uneori ai impresia că ești stâpânul propriei vieți, pentru ca la scurt timp să realizezi că nu ești nimic mai mult decât un fir de praf de stele purtat pe aripile vântului schimbării. De aceea, de cele mai multe ori când admir un apus de soare, un cer înstelat sau o eclipsă, mă cuprinde o stare contemplativă și o nostalgie profundă.

Întunericul se instala cu repeziciune și știam că munții înzăpeziți urmau să se cufunde în noapte. Iar o lună plină pe cerul negru este o imagine mult prea comună pentru ca fotografia să mai prezinte vreun interes pentru cineva. Și chiar când mă pregăteam să las aparatul din mână și să privesc pentru ultima dată minunata priveliște ce se desfășura în fața ochilor mei, zăresc prin vizor siluetele a două păsări. Instinctiv, apăs butonul declanșator al aparatului și imortalizez poate imaginea cea mai dragă mie a seriei de fotografii cu eclipsa de lună prin penumbră, din seara zilei de 5 mai 2023.

Mai târziu, în acea seară, când luna era deja sus pe cer și eclipsa aproape imposibil de distins cu ochiul liber, am revăzut fotografiile pe ecranul computerului și am retrăit emoțiile pe care le experimentasem puțin mai devreme. Privindu-le rând pe rând, mi-am amintit de o melodie pe care o ascultam foarte des cu ani în urmă și care se intitulează “To the moon and back“. Am început să o fredonez ușor și cred că era timpul potrivit să ies din starea de visare și să revin cu picioarele pe Pământ, pentru că orice călătorie până la Lună are și un drum înapoi spre realitate.

Iar realitatea mea fotografică din ultima perioadă constă în imagini spectaculoase de la meciuri de fotbal, în suprinderea unei veverițe participante la Maratonul Internațional Sibiu, într-o expoziție de grup la Galeria Uniunii Artiștilor Plastici din Sibiu, precum și în alte proiecte pe care le voi dezvălui la timpul lor. Pentru că… nu-i așa? …”de acum înainte este suficient timp pentru toate”.

The post Până la lună și înapoi appeared first on Adrian Bugariu.

Din fericire însă, din luna decembrie a anului trecut, Sibiul are, în sfârșit, un stadion la standarde internaționale. Reconstruită din temelii, noua arenă oferă toate facilitățile pe care ar trebui să le aibă un stadion ultramodern și astfel s-au creat condițiile pentru ca echipa orașului, intitulată nemțește FC Hermannstadt, să se întoarcă din pribegia de la Mediaș, pentru a juca meciul inaugural cu liderul campionatului FC Farul Constanța, echipa antrenată de celebrul Gheorghe Hagi.

În acea zi de 10 decembrie 2022, întreaga suflare fotbalistică sibiană, și-a dat întâlnire pe noul Stadion Municipal, acolo unde peste 13.000 de spectatori au așteptat cu sufletul la gură primul fluier al arbitrului, iar cei unsprezece jucători ai formației sibiene, trimiși pe teren de antrenorul Marius Măldărășanu, au reușit un meci fantastic, al cărui rezultat a umplut de bucurie inimile suporterilor. Acolo pe margine, foarte aproape de acțiune, am fost și eu, cu aparatul de fotografiat, gata să imortalizez cele mai interesante momente ale meciului.

Cu siguranță, tot ceea ce am scris mai sus vă este cunoscut. Întreaga presă a relatat despre stadionul din Sibiu și despre evenimentul de inaugurare. Ați văzut, cel mai probabil, o sumedenie de fotografii colorate cu stadionul, cu faze din meci, cu celebritățile locale și naționale care au asistat la partidă. De aceea, nu am să mai insist asupra acestor aspecte și am să descriu în cele ce urmează, cum trăiește un fotograf sportiv, un astfel de eveniment și cu ce provocări se confruntă atunci când fotografiază un meci din primul eșalon al fotbalului românesc.

În primul rând, nu prea poți face fotografie serioasă la un meci de fotbal fără a avea echipamentul necesar. Acțiunea se desfășoară, de cele mai multe ori, departe de locurile unde li se permite accesul fotografilor și de aceea un teleobiectiv de cel puțin 200 mm este absolut necesar, pentru că majoritatea luptelor pentru balon se duc la mijlocul terenului. De asemenea, un aparat cu autofocus rapid și precis este esențial pentru reușită, întrucât viteza jucătorilor este în realitate mult mai mare la nivelul terenului, decât este percepută din tribune sau de la televizor. Dar pe lângă aparatură, mai este nevoie și de atenție sporită, de fler și de simț pentru momentele esențiale ale meciului. Bucuria jucătorilor de după un gol este și ea o sursă excelentă de imagini pline de emoție, care completează fotografiile de acțiune și duelurile pentru minge din timpul partidei de fotbal.

După superba victorie cu 4-0, obținută de sibieni în meciul cu jucătorii din Constanța, au mai urmat încă patru meciuri pe noul stadion, cu FCSB, FC Argeș, UTA Arad și “U” Cluj. Și spre surprinderea mea, la fiecare dintre aceste partide, m-am confuntat cu situații diverse pentru care nu eram pe deplin pregătit. Meciurile cu FCSB și FC Argeș au fost extrem de solicitante din perspectivă meteorologică. La primul dintre ele, am avut de înfruntat ceața și în același timp o ploaie măruntă care mi-a afectat destul de serios aparatura foto, chiar dacă am reușit să fac în așa fel încât să o protejez cu ajutorul unei pungi din plastic. Cu toate că aparatele foto profesionale sunt în general construite să reziste intemperiilor, niciun fotograf nu se simte confortabil să vadă cum stropii de ploaie se preling pe aparat și pe obiectiv, vreme de cel puțin 45 de minute, cât durează o repriză de fotbal. Câțiva colegi fotografi erau extrem de supărați și pe ceață, fiind îngrijorați că fotografiile nu vor mai avea claritate, iar focalizarea automată va eșua. Pentru mine însă, ceața a fost cel mai bun prieten și a condus spre realizarea unor imagini inedite și pline de mister.

Următorul meci, cel cu FC Argeș Pitești, a început cu câteva raze de soare, a continuat cu o ploaie măruntă și s-a terminat într-o furtună de zăpadă. Mi-au înghețat mâinile pe aparat și am fost acoperit de nea din cap până în picioare, dar cu toate acestea nu am reunțat și am continuat să apăs pe butonul declanșator, pentru că știam că asemenea fotografii nu voi mai face prea curând. Într-una dintre ele, l-am surprins pe atacantul echipei sibiene, Daniel Paraschiv, un tânăr jucător cu un mare viitor, în luptă cu fundașii adverși, imagine de care am fost foarte încântat și care mi-a confirmat că vremea rea este de cele mai multe ori un element benefic pentru o fotografie reușită.

La meciul cu UTA Arad, deja mă simțeam destul de stăpân pe mine și pe priceperea mea de fotograf sportiv, așa că am încercat să duc lucrurile la un alt nivel și am îndrăznit să montez un al doilea aparat undeva în spatele uneia dintre porți, în speranța că voi prinde o imagine unică, de preferință un gol spectaculos. Cu ajutorul unui sistem de transmițătoare prin unde radio, deși mă aflam la o distanță considerabilă, am reușit să declanșez aparatul aflat în spatele porții de fiecare dată când mingea se apropia de zona respectivă, dar din păcate acțiunile de atac au fost destul de rare și nicio fotografie nu mi s-a părut demnă de păstrat. Cu toate acestea, în pauza meciului, unul dintre portarii echipei sibiene, Vlad Muțiu, a observat aparatul și mi-a oferit un portret memorabil, pe cât de interesant, pe atât de neașteptat.

Acest campionat se apropie cu pași repezi de final și cu siguranță, dacă mi se vor mai aproba acreditările, am să încerc să ajung la cât mai multe meciuri ale echipei FC Hermannstadt, atunci când timpul îmi va permite. Și poate că pe viitor, voi reuși să fac fotografii din ce în ce mai bune, care să spună pe deplin atât povestea unui meci, dar și a întregului sezon. Deocamdată învăț, experimentez noi tehnici și descopăr metode de prelucrare a fotografiilor. Înainte de încheia această scurtă povestioară despre fotbal și fotografia de sport, vreau doar să mai spun că deși am ales să public toate imaginile în alb-negru din rațiuni artistice, fotbalul practicat de echipa sibiană nu este nici pe departe monocrom și îmi exprim speranța că la finalul întrecerii, locul ocupat în clasament va fi pe măsura valorii jucătorilor și a antrenorului.

The post Fotbal monocrom pe noul stadion appeared first on Adrian Bugariu.

Nu am mai umblat sute de kilometri în căutarea imaginii ideale și nu m-am mai obosit nici măcar să-mi caut din timp filtrele ND, rătăcite undeva prin colțurile apartamentului. Noroc că am dat din pură întâmplare peste ochelarii de la eclipsa totală din 1999 și mi-am zis în sinea mea că dacă avea să fie senin, am să mă uit vreme de câteva minute la fantasticul dans ceresc dintre Lună și Soare.

S-a văzut frumos prin ochelarii fumurii, așa că am făcut un efort “supraomenesc” și am șters de praf aparatul și un obiectiv 70-200 de la Tamron, dar de îndată ce am început să fotografiez mi-am dat seama că nu am șanse de reușită. Nici măcar la niște setări extreme de 1/8000, ISO 50 și f/22, umbra lunii nu se putea înregistra pe suprafața senzorului, lumina soarelui fiind mult prea puternică. În ciuda eșecului evident, am continuat să fotografiez. Nu știu nici eu de ce, mai ales că, nu cu mult timp înainte, citisem undeva că este un semn de prostie să faci același lucru în același fel de mai multe ori și să aștepți rezultate diferite. Dar se pare că de data aceasta s-a aplicat în cazul meu binecunoscuta zicală românească “Prost să fii, noroc să ai.”, pentru că un strat subțire de nori a acoperit soarele și astfel expunerea a devenit ideală, iar fotografia s-a transformat dintr-o dată, dintr-un dezastru total, în ceva spectaculos.

Nu cu mult timp înainte de eclipsă, am fost într-o plimbare până la Cisnădioara, la Kunsthaust 7B, unde artistul vizual Daniel Munteanu și-a prezentat, pentru a doua oară pe meleaguri sibiene, expoziția sa “Transience – The Impermanence of Being”. Acolo am văzut o mulțime de fotografii mișcate, realizate cu tehnica ICM (Intentional Camera Movement) și bineînțeles că nu m-am putut abține să nu-l copiez pe artist și să-mi încerc și eu norocul cu turnul Bisericii Evanghelice din Sibiu, pentru că idei pentru un alt subiect oricum nu mai aveam. Este drept că atunci când vezi numai terase peste tot, mulțimi de oameni care se înghesuie la târguri și bâlciuri, sau brazi de Crăciun de plastic montați încă din luna noiembrie, toate în numele profitului și a unei eficiențe economice cât mai mari, nu îți mai vine decât să îndrepți aparatul de fotografiat spre cer sau spre turlele bisericilor.

Așa că am fugit cât mai departe, spre locurile cele mai retrase din parcul Sub Arini. Eram doar eu și aparatul de fotografiat. M-am plimbat ore întregi și m-am gândit la multe persoane și întâmplări din viața mea recentă, iar din când în când am mai apăsat și butonul declanșator, mai ales când lumina caldă a toamnei părea să sculpteze lucrurile din jur într-un mod cum nu mai fusese văzut probabil niciodată până atunci.

Chiar dacă era o zi senină și relativ călduroasă, puțini oameni ieșiseră la plimbare în parc, ceea ce m-a mirat oarecum, dar pe de altă parte m-a și bucurat pentru că astfel puteam să-mi găsesc liniștea necesară pentru a-mi imagina compoziții deosebite. Și cum lăsasem acasă obiectivele moderne și nu aveam la mine decât niște obiective vechi cu comenzi manuale, care mă încetineau în mod evident, trebuia să fiu și mai receptiv la mediul înconjurător și la toate lucrurile care se vedeau peste tot în jurul meu.

În mod special mi-a plăcut felul în care lumina caldă a soarelui după-amiezii se reflecta din galbenul puținelor frunze care încă se mai agățau de ramurile copacilor, așa că am încercat să le fac și acestora câteva fotografii. Lumina deosebită în combinație cu imperfecțiunile obiectivelor, au oferit un farmec aparte acestor imagini, care probabil nu ar fi ieșit așa dacă aș fi folosit un obiectiv modern, tratat împotriva tuturor erorilor optice și aberațiilor cromatice. De aceea, uneori, când fac fotografie doar pentru mine și nu pentru vreun client, care are inevitabil anumite așteptări, îmi permit luxul să folosesc aceste obiective vechi care pe vremuri aparțineau aparatelor pe film SLR cu montură M42.

Soarele a coborât apoi încet sub linia orizontului, dar din păcate nu am văzut apusul din cauza câtorva blocuri mult prea înalte din cartierul Valea Aurie, așa că am pornit pe jos spre casă spunându-mi în șoaptă că a meritat să fac această plimbare și că oricât de greu mi s-ar părea uneori să mai găsesc motivația necesară pentru a fotografia, merită să depășesc toate obstacolele mai mult autoimpuse decât reale.

The post Doar o plimbare în parc appeared first on Adrian Bugariu.

Sfârșitul anului trecut credeam că va reprezenta și un sfârșit fotografic în ceea ce mă privește. Nu mai simțeam nicio tragere de inimă în legătură cu fotografia și probabil că lucrurile ar fi stat așa și astăzi, dacă nu aș fi fost căutat de Gabriela Cuzepan, coordonatoarea fotografilor de la Maratonul Internațional Sibiu, care mi-a propus să mă alătur echipei făuritorilor de imagini. Fără să stau foarte mult pe gânduri, am acceptat să mă ocup în prima zi de zona Parcului Sub Arini, iar a doua zi să fotografiez cursele copiilor din Centrul Istoric al Sibiului.

Pe măsură ce se apropia evenimentul, mi-am dat seama că emoțiile mele deveneau tot mai intense, pentru că una este să faci fotografii de plăcere și cu totul altceva să-ți iei angajamentul că vei surprinde imagini variate și inedite dintr-o zonă atât de vastă cum este Parcul Sub Arini. Mă gândeam tot mai des dacă voi fi în stare să imortalizez ipostaze cel puțin la fel de interesante ca în anul precedent, când fotografiasem fără vreo urmă de presiune. Așadar, am ajuns în parc cu o jumătate de oră înainte de startul primei curse, programată să înceapă la ora 8:30. Am studiat puțin lumina de dimineață și am constatat că prezenta anumite provocări, dar imediat am găsit reglajele potrivite pentru aparat și am făcut primele teste. Iar la momentul când au sosit primii alergători, eram pregătit 100%.

În următoarele patru ore am fotografiat cam tot ce se putea fotografia, deși experiența mi s-a părut copleșitore. Concurenții veneau parcă de peste tot și sunt convins că fiecare dintre ei ar fi vrut să rămână cu măcar o imagine a bucuriei, amestecată cu efort fizic, care le-a fost oferită de acest maraton. Nu știu cum a fost în ceilalți ani, dar parcă am vrut să cred că oamenii se bucurau de libertatea de a alerga și de a se întâlni fără restricții și fără teama de boală. De fiecare dată când mă vedeau pe traseu, alergătorii făceau tumbe, mă salutau sau arătau semnul victoriei, pentru că în definitiv terminarea unei curse reprezintă și o izbândă asupra propriei persoane și a limitelor fiecăruia.

Pe tot parcursul întrecerii, am încercat să suprind ipostaze cât mai variate și de aceea m-am plimbat în lung și în lat prin tot parcul Sub Arini, pentru ca la finalul primei zile să constat că am terminat și eu o cursă de 10 km, dar cu aparatul la gât și cu geanta foto în spinare. Iar prin locurile prin care m-am perindat, am întâlnit mereu voluntari entuziaști și dornici să-i ajute și să-i încurajeze pe concurenți. Chiar dacă nu am avut număr de concurs, la unul dintre punctele de alimentare am primit și eu un binemeritat pahar cu apă care să mă determine să fotografiez în continuare, și pe această cale vreau să le mulțumesc celor care m-au sprijinit.

Atât sâmbătă cât și duminică, am asistat la tot felul de scene emoționante și în același timp pline de umor care s-au petrecut pe traseu, dar sunt convins că multe dintre poveștile maratonului au stat bine ascunse de aparatul meu foto. Din fericire, colegii mei din echipa fotografilor nu au lăsat prea multe momente deosebite să le scape și de aceea cred că s-au adunat suficiente imagini bune chiar pentru o viitoare posibilă expoziție. Și dacă tot veni vorba de momente speciale, două mi-au rămas în memorie și totodată sunt păstrate pentru eternitate: fiica ajutându-și mama să urce o pantă abruptă la cursa de 10 km, și un tată îmbrăcat la fel ca micuța lui concurentă, pe care o ajuta să încheie cursa copiilor de 4 și 5 ani.

Micuții alergători, încurajați la tot pasul de părinții lor, au parcurs distanțele rezervate fiecărei categorii de vârstă cu mult entuziasm și cu dorința de a se remarca, chiar dacă nu s-a contabilizat niciun timp și nu a existat vreun clasament. Am văzut atât de multă determinare și hotărâre pe chipurile unora dintre copii, dar și confuzie, lacrimi și deznădejde pe fețele altora. Din fericire, voluntarii au fost din nou pregătiți să intervină în cazul celor mai puțin obișnuiți cu alergarea. Cu siguranță, mulți dintre ei vor râmâne cu pasiunea maratonului și în viitor când vor deveni adulți. Până atunci însă, mai au timp să-și ia zborul spre visele frumoase pe care ți le oferă doar copilăria.

Ajunși la finalul poveștii, nu pot decât să mai spun că pentru mine această competiție atât de iubită de sibieni și nu numai, a reprezentat un adevărat maraton al renașterii mele fotografice. Simt acum că mi s-a reaprins din nou pasiunea pentru fotografie și că este cazul să nu renunț la lucrurile care mi-au adus atâtea satisfacții de-a lungul anilor, chiar dacă uneori oricui i se poate părea că ceea ce face nu mai are niciun sens. Și poate că și pentru alergători, organizatori, sponsori, acest maraton să fie tot unul al renașterii și al revenirii la momentele frumoase și senine din anii anteriori.

The post Maratonul renașterii appeared first on Adrian Bugariu.

Acum totul pare schimbat. Restricții peste restricții, măști de toate felurile, “Divide et impera” și implicit o stare de neliniște care se reflectă în lipsa mea de dorință în a mai continua cu fotografia. Am tot încercat pe parcursul anului trecut să scriu ceva, să vă povestesc ultimele mele aventuri fotografice așa cum o făceam înainte, să născocesc o poveste frumoasă și antrenantă, dar de fiecare dată nu am reușit să găsesc inspirația necesară. Scriam ce scriam și apoi totul mi se părea lipsit de sens. Am cochetat chiar și cu ideea să șterg acest blog definitiv, dar deocamdată m-am răzgândit și va rămâne aici pentru cel puțin încă un an, deși serverele și înregistrarea domeniului nu sunt tocmai ieftine.

Chiar dacă activitatea mea fotografică a fost foarte redusă anul trecut, am trăit totuși câteva momente memorabile. Unul dintre ele a fost o cățărare nocturnă pe Vârful Iezerul Caprei din Munții Făgăraș. O experiență de neuitat, care a fost posibilă grație bunului meu prieten Ovidiu Matiu. Reputat fotojurnalist la agenții de presă ca Inquam sau Mediafax, și totodată un om cu un bun simț deosebit, căruia nu îi place deloc să se laude, Ovidiu a fost unul dintre fotografii oficiali ai evenimentului “2X2 Race”, un ultramaraton montan dificil care a testat limitele alergătorilor în drumul spre cele mai înalte vărfuri din țara noastră. Am plecat, la ora 3 dimineața, din Sibiu și am urcat pe o beznă completă până pe Șaua Caprei. Ajutați doar de lumina frontalelor și cu destul echipament foto în spate, pe mine m-a cam epuizat ascensiunea, mai ales că trebuia să ajungem într-un anume loc, prielnic pentru fotografie, înaintea concurenților. Zorii acelei zile de august, ne-au dăruit însă un răsărit minunat, pe care nu l-am fi experimentat dacă nu am fi fost acolo sus, pe crestele munților.

Anul trecut am mai avut ocazia să urc pe un vârf din apropierea Sibiului, și anume pe Vârful Guga Mare. Și tot pe timp de noapte. De data aceasta, împreună cu Viorel Ghiță și gașca lui de prieteni. Viorel este unul dintre cei mai serioși cursanți pe care i-am avut de când mă ocup și cu predarea tenisului de câmp, și în același timp un artist bijutier foarte priceput. Planul era să prindem apusul chiar acolo în vârf de munte, dar din păcate am ajuns un pic mai târziu decât era planificat. Drumul de la Sibiu la Crinț este unul extrem de accidentat, și calculele ne-au fost puțin date peste cap. Asta nu ne-a împiedicat să ne bucurăm de un cer superb și mai ales de miliardele de stele care parcă se prăvăleau peste frunțile noastre. Cum ne aflam și în perioada Perseidelor, am admirat și câțiva meteori ai acestui curent, iar eu nu am ratat ocazia să și încerc fotografierea lor, fără prea mare succes însă. Totuși, când ești perseverent, uneori vine și răsplata, chiar dacă nu întotdeauna condițiile atmosferice sunt cele mai bune și nici nu ai mereu timpul necesar pentru a realiza suficiente imagini de astrofotografie.

Într-un mod cu totul și cu totul paradoxal, în anul 2021 am participat și la cele mai multe expoziții din întreaga mea “carieră” de fotograf. Am expus la Shopping City din Șelimbăr, la Primăria Sibiu și la Biblioteca Astra. Am reușit chiar să câștig concursul “Sibiu, orașul bunelor maniere” și să primesc o mulțime de laude și aprecieri, care pe alocuri m-au stânjenit. Dacă în urmă cu un număr de ani, aș fi fost în culmea fericirii cu premiile și expunerea fotografiilor mele, de data aceasta probabil contextul pandemic, restricțiile, cerficatele verzi și în general suspiciunea care și-a sădit adânc locul în inimile oamenilor, m-au făcut să fiu mai puțin entuziast ca de obicei. Și este într-adevăr straniu ca lucruri pe care le-ai sperat o viață întreagă să nu mai aibă aceeași însemnătate atunci când, în sfârșit, reușești să le obții.

Nu știu când și dacă voi mai fotografia. Deocamdată nu simt nevoia, iar pasiunea a dispărut de ceva vreme. Acum când am acces la cele mai avansate echipamente fotografice, parcă îmi lipsește totuși ceva… altceva. Și cred că este vorba de interacțiunea umană, de ieșirile în oraș cu fotoclubul de altădată, de discuțiile interminabile la o terasă cu prieteni fotografi, de glume, bucurie, veselie. Mi-aș dori un vechi început în fotografie, cu toate că știu că atmosfera minunată de acum zece ani, când aveam tehnică limitată, dar mai mulți prieteni și puneam mai mult suflet în tot ceea ce făceam, nu prea are cum să se mai întoarcă.

The post Un vechi început appeared first on Adrian Bugariu.

După mai multe tentative, în care fie norii de pe cer, fie alte probleme pe care le aveam de rezolvat pe timpul zilei nu ne-au permis să o fotografiem, norocul ne-a surâs într-o senină sâmbătă dimineață de iulie. Am pornit spre locul stabilit, un câmp în apropiere de Daia, în jurul orei două noaptea și spre surprinderea mea, am identificat cometa cu ochiul liber destul de ușor.

Nu mă așteptam să fie atât de strălucitoare și să o pot zări atât de repede, mai ales că luna își revărsa razele deasupra peisajului rural, iar poluarea luminoasă era și ea prezentă într-o oarecare măsură. Încântați de primele imagini realizate, care se succedau pe micile ecrane ale aparatelor noastre digitale, atât eu cât și Ovidiu am încercat diverse compoziții, expuneri și distanțe focale, dar în așa fel încât minunata scenă din fața ochilor noștri să păstreze cât mai mult din realitatea subiectivă pe care o experimentasem.

Iar atunci când îți place mult ceea ce faci și ce vezi, timpul parcă zboară. Mi-aș fi dorit ca secundele să nu mai curgă și noaptea să nu se mai sfârșească niciodată, dar inevitabil zorii dimineții se conturau la orizont. Tot mai multă și mai multă lumină cu fiecare minut care trecea, iar cometa se făcea din ce în ce mai mică și mai palidă, până când nu mi-a mai fost cu putință să o zăresc. Nici prin gând nu îmi trecuse că atunci o văzusem de fapt pentru prima și ultima oară, chiar dacă deja știam că uneori în viață se ivește o singură șansă și nu foarte multe, cum mai demult eram tentat să cred. Din fericire, natura ne oferă spectacole dintre cele mai diverse și nu am regretat că am rezistat până la răsărit, când lumina blândă a razelor de soare a relevat ochilor noștri un peisaj montan așa cum nu-l mai văzusem niciodată.

După o zi destul de confuză din cauza nopții petrecute la fotografiat cometa, am revăzut imaginile pe monitorul computerului și am început să le selectez și să le procesez. Iar în decursul acestei activități, mi-am amintit că în urmă cu doi ani, tot în luna iulie, dar în anul 2018, am mai fost martorul unui eveniment astronomic deosebit. Este vorba de o eclipsă totală de lună, pe care am urmărit-o prin tot județul, alături de un alt foarte bun prieten, Dragoș Chirițescu. Trecusem atunci printr-o perioadă mai grea din punct de vedere profesional, dar și personal, și îmi doream cu ardoare să văd și să fotografiez acea eclipsă. Și chiar dacă pe cer erau nori negri și poate ar fi fost mai comod să renunț și să-mi spun că “n-a fost să fie”, m-am încăpățânat să sper că până la urmă eclipsa mi se va arăta. Și așa a și fost, dar în mod paradoxal, am văzut-o relativ aproape de casă, când nici nu mai speram. Cerul s-a luminat și mândra lună roșiatică, înconjurată de stele și de un punct gălbui minuscul, de fapt planeta Marte, și-a dezvăluit întreaga frumusețe.

Splendorile cerului nu sunt rezervate doar nopții sau evenimentelor extrem de rare, cum s-ar putea crede. Un simplu curcubeu are întotdeauna puterea să aducă bucurie și pace chiar și celor mai greu încercate suflete. Vara aceasta am văzut două curcubee. Pe unul l-am și fotografiat. Am alergat în Piața Mare într-un suflet, cu aparatul în mână, în căutare de compoziții inedite, dar și de imagini clasice descriptive care plac atât de mult celor care iubesc Sibiul, orașul nostru. Pe celălalt nu l-am fotografiat. Aș fi putut, dar momentul și contextul au fost mult prea speciale pentru nu fi trăite din plin.

Mi-aș fi dorit să mai văd cometa încă o dată, dar zilele au trecut și n-am mai găsit niciodată timpul necesar. Am tot așteptat și am tot așteptat până când a fost prea târziu. Cometa își continuă și acum nestingherită călătoria sa prin spațiu și se va întoarce peste 7000 de ani. Zadarnic am încercat să o mai privesc o dată, după mai bine de două săptămâni de la primele fotografii. Deja strălucirea ei se estompase prea mult pentru ca ochii mei să o mai întâlnească. Așadar, am îndreptat aparatul de fotografiat spre locul din cer în care știam că se află și am adunat lumina de la 24 de cadre, pe care le-am combinat într-un program specializat.

Nu știu dacă este o reprezentare fidelă a ceea ce mai este acum Cometa Neowise, dar a fost plăcut să o mai fotografiez odată chiar și printr-o metodă mult mai tehnică față de ceea ce fac de obicei.

Aventurile mele astrofotografice alături de prietenii mei nu au rămas fără ecou și am avut un sentiment plăcut când am fost solicitat să povestesc pentru presa locală câteva dintre peripețiile noastre, pe care vă invit să le citiți și voi în Turnul Sfatului, Ora de Sibiu, Ora de Șelimbăr și Sibiul în imagini. Iar ca o cireșă de pe tort, prima fotografie cu cometa din acest articol a fost difuzată la televiziunea Columna TV, în emisiunea “Noi și Cerul”, produsă și prezentată de Valentin Grigore, un pasionat de astronomie cum rar am mai întâlnit și de la care am avut foarte multe de învățat.

The post Cometa, eclipsa și curcubeul appeared first on Adrian Bugariu.

Și pentru că mătușa mea și-a dorit ca măcar o parte dintre aceste picturi rătăcite prin întreaga lume să stea din nou împreună într-un album de artă, intitulat ulterior “Un anotimp numit tandrețe”, m-am oferit să-l coordonez și, de asemenea, să fotografiez tablourile la care am avut acces în România.

Iar misiunea de fotografiere a acestor picturi nu a fost deloc ușoară, din mai multe motive. În primul rând, am fost nevoiți să identificăm persoanele în posesia cărora se află tablourile și să cerem permisiunea pentru o ședință foto la fața locului. În al doilea rând, fotografierea lucrărilor de artă plastică nu este un lucru așa de ușor cum poate părea la prima vedere, mai ales că tablourile realizate în acuarelă erau deja înrămate în sticlă, iar cele în ulei dezvoltă reflexii de lumină încă și mai supărătoare dacă sursele de iluminare sunt plasate necorespunzător. Bineînțeles că scoaterea acestor picturi din ramele lor nu reprezenta o opțiune viabilă pentru mine și de aceea am apelat la niște tehnici avansate de captură fotografică pentru a elimina toate reflexiile directe și de tip strălucitor sau “glare”, cum mai sunt cunoscute în limbajul fotografic internațional. Cel mai ușor a fost totuși să le fotografiez pe cele aflate în posesia mea și cu mare bucurie am digitalizat un portret al bunicii mele și unul cu mine de pe vremea când eram copil.

După ce am mai reprodus digital câteva tablouri aflate în Sibiu la niște prieteni de familie, am călătorit la Cluj-Napoca, unde cu ajutorul lui Dragoș Chirițescu din postura de asistent, am amenajat un studio improvizat în apartamentul doamnei Iuliana Popovici, o foarte bună prietenă a mătușii mele. Timp de mai bine de trei ore am fotografiat în jur de 30 de tablouri, colectate de la mai multe familii clujene, special pentru acea sesiune foto. Bineînțeles că una dintre picturi era chiar portretul gazdei noastre și de aceea o public și aici, cu mulțumiri pentru tot efortul depus și felul minunat în care ne-a primit în casa ei.

Din fericire pentru mine, tablourile aflate în Australia, locul unde locuiește în prezent Dorina, au fost în responsabilitatea altor studiouri fotografice și rezultatele au fost bune, astfel încât următorul pas a fost selecția imaginilor care urmau să facă parte din albumul căruia îi găsisem deja titlul “Un anotimp numit tandrețe”, după un citat despre picturile mătușii mele:

În dulcele stil clasic, iernile Dorinei Bugariu au o nobilă melancolie, mister, reflexie şi o tandră modernitate. Portretele, peisajele, florile şi pădurile Dorinei Bugariu, iernile şi toamnele ei, reprezintă de fapt un singur anotimp, Al cincilea anotimp, Anotimpul numit Tandreţe.

Vasile Rebreanu, scriitor

Pe măsură ce editam fotografiile astfel încât să fie cât mai apropiate de original ca tonalitate și culoare, am realizat poate mai bine ca niciodată multitudinea de stări pe care poate să o transmită o pictură și cât de bine poți să simți spre exemplu melancolia de toamnă, doar privind un tablou relativ abstract, neclar, dar în care culorile se contopesc atât de frumos într-un peisaj difuz.

Următorul pas făcut în direcția finalizării albumului a fost punerea în pagină a imaginilor și textelor, precum și traducerea din română în engleză, pentru că ne-am gândit că nu ar fi deloc rău ca albumul să aibă și o versiune într-o limbă de circulație internațională. Astfel a apărut și varianta pentru vorbitorii de limba engleză, intitulată “A season named tenderness”. Traducerea textelor a fost făcută de Angharad Frandeș, iar design-ul albumului de Virgil Ispas, cărora le mulțumesc pentru excelenta muncă depusă și care nu a fost deloc ușoară.

Acum mai puțin de o săptămână, după luni bune de muncă, de corecturi, ajustări și altele asemenea, atât eu cât și mătușa mea am răsfoit pentru prima dată albumele tipărite, care au fost livrate aproape simultan de firma producătoare, atât în România cât și în Australia. Iar senzația de a simți și a vedea în realitate rezultatul final, nu poate fi egalată de nicio reprezentare electronică a albumului. Totuși, pentru că prețul acestui album este unul destul de ridicat din motive complexe care țin de faptul că tirajul este foarte mic, de calitatea hârtiei și a materialelor incluse, cred că puțină lume va fi dispusă să-l comande online. Varianta electronică completă o fac disponibilă mai jos, iar cine stă bine cu banii are și posibilitatea să comande varianta tipărită, direct din magazinul online al producătorului. Recomand vizualizarea pe tot ecranul, iar răsfoirea paginilor se face apăsând cu mouse-ul și cu săgețile de la tastatură.

Aceasta este, foarte pe scurt, povestea albumului “Un anotimp numit tandrețe”, experiență din care eu am învățat multe despre cum se fotografiază tablouri și despre cum se coordonează realizarea unui album de artă, iar mătușa mea Dorina și-a împlinit o mai veche dorință, de a avea publicate lucrările într-un album retrospectivă a întregii sale activități artistice.

The post Un anotimp numit tandrețe appeared first on Adrian Bugariu.

După o vizită la medicul de familie și încă una la farmacie, mă îndreptam agale spre casă cu gândul că urma să îmi petrec întreaga zi printre medicamente și ceaiuri, dar atunci s-a întâmplat ceva cu totul și cu totul neașteptat.

Am primit un telefon de la bunul meu prieten Ovidiu Matiu, de altfel un foarte talentat fotojurnalist sibian, cu propunerea de a imortaliza împreună atmosfera de iarnă care se instalase pe străzile orașului, mai ales că era prima zi senină după o săptămână cețoasă și întunecată. Chiar dacă nu eram tocmai în cea mai bună stare de sănătate, am acceptat propunerea și pe măsură ce colindam amândoi străzile, eram din ce în ce mai inspirați de lumina blândă a după-amiezii care se revărsa peste casele vechi din centrul istoric al orașului. De câteva ori era să depunem armele în fața frigului pătrunzător și să pornim spre locuințele noastre mai devreme de cât ar fi fost necesar pentru obținerea unei fotografii bune, dar în cele din urmă ne-am învins toate comoditățile și am fost martorii unei lumini cu adevărat speciale.

Lumina aurie a sfârșitului zilei mi-a fost un aliat de nădejde și cu alte ocazii, iar un exemplu concludent este ședința foto pe care am organizat-o în toamna anului trecut, împreună cu un alt foarte bun prieten, Dragoș Chirițescu, care avea nevoie de niște fotografii deosebite pentru a pune în vânzare o mașină Dacia Logan. Desigur că le-ar fi putut face și el, chiar și cu un telefon mobil, fără să țină cont de lumină și de atmosfera fotografiilor, dar a preferat să rămână cu o amintire frumoasă în legătură cu automobilul de care urma să se despartă. Cu o pasiune dusă până la extrem pentru tot ce înseamnă lumea automobilistică, Dragoș a acceptat să devină și el model pentru câteva minute și astfel caldele raze de soare ale apusului au contribuit la realizarea unei imagini în contralumină, dar și a unui portret în lumină directă.

Nu întotdeauna însă lumina naturală este cea mai bună alegere pentru un anume tip de imagini. De multă vreme, le promisesem Mariei și Teodorei că urma să le fac o fotografie specială care să ilustreze pasiunea lor pentru tenisul de câmp, dar mereu ocupați cu antrenamentele, am tot amânat acest moment. Până într-o zi în care ne-am făcut curaj și am amenajat un studio improvizat la sediul unei firme, care ne-a permis timp de mai multe ore să punem cap la cap toate piesele unui puzzle extrem de complex care a dus, în final, la realizarea fotografiei. Ajutat de neobositul Ovidiu Matiu, am montat două lumini de tip bliț, atent direcționate spre cele două tinere jucătoare de tenis, în așa fel încât fundalul să râmână negru. Am eliminat apoi orice urmă de lumină continuă din cadru, cu excepția unor brățări luminoase lipite pe ramele celor două rachete de tenis, și timp de 15 secunde am combinat, într-o singură imagine, lumina blițurilor cu lumina produsă de brățări și de mișcarile specifice sportului alb.

De cele mai multe ori, însă, atât pe terenul de tenis cât și atunci când faci fotografii, ești singur. Doar tu și gândurile tale. Nu are cine să lovească mingea în locul tău, tot așa cum nimeni nu poate să compună cadrul, să observe lumina și să apese butonul declanșator, în afară de tine. Oricât de mulți prieteni ai avea și indiferent de cât de pricepuți ar fi ei, totul se rezumă la felul în care vezi tu lumea și la imaginația pe care o ai în tentativa ta de a fi un fotograf creator. Uneori imaginile pe care le faci nu vor fi înțelese de public, unora li se vor părea fotografii sience-fiction, alții le vor respinge din start, altora le vor plăcea, iar o altă categorie va decreta că nu sunt utile și că nu vor putea fi folosite într-o campanie de marketing. Oricum ar sta lucrurile pentru tine, ești un om norocos dacă încă mai știi să te bucuri de un apus de soare, de un nor sau de o picătură de ploaie. Sau poate chiar de o fotografie fără înțeles.

The post Nebănuitele lumini ale orașului appeared first on Adrian Bugariu.

Amintirile erau însă vagi, difuze și atunci am apelat la singura mașină a timpului de care dispun în acest moment, arhiva de fotografii. Astfel, am reușit să călătoresc în trecut, mai precis în toamna anului 2003, atunci când am folosit pentru prima dată un aparat de fotografiat.

Eram student în ultimul an, iar printre materiile obligatorii se număra și cursul de fotojurnalism. Câțiva dintre colegii mei studiaseră fotojurnalismul și cu un an înainte, dar ca materie opțională, pe care eu nu mă obosisem să o aleg, pentru că nu mă simțeam absolut deloc atras de fotografie. Mi se părea o pierdere inutilă de timp, iar pozele acelea de grup în care toată lumea stătea în poziție de drepți și care puteau fi făcute doar ziua în amiaza mare când era lumina cea mai puternică, mă scoteau din sărite. La fel ca majoritatea oamenilor, credeam că fotografia se rezumă la a apăsa un buton și nimic nu mi se părea mai banal de atât. Partea teoretică a cursului mi s-a părut un fel de matematică avansată, iar termeni ca ISO 400, deschiderea diafragmei sau distanța focală îmi dădeau fiori reci pe șira spinării. Era clar că oricum nu voi învăța nimic din acest domeniu atât de complicat și în același timp atât de plictisitor.

Convins că fotografia nu este de mine, mi-am zis că totuși ar fi bine să învăț și eu măcar cum se introduce filmul în aparat, așa că am întrebat-o pe profesoara care ne preda partea teoretică. Dar cum eu aveam o cameră foto foarte veche, un model Fed 5B de proveninență sovietică, am fost îndrumat spre laboratorul profesorului Marin Duicu, cel care se ocupa de partea practică a respectivului curs. Este important de menționat că fiecare student primise un film Kodak Portra VC 160 de 24 de poziții din partea facultății și că la examen, pe langă teorie, trebuia să prezentăm și un portofoliu de imagini. Partea tristă era însă că facultatea nu avea fonduri disponibile astfel încât fiecare student să primească filmul lui, așa că el trebuia împărțit cu unul dintre colegi. Așadar mie îmi mai rămâneau disponibile 12 cadre, sau cum îmi place să le spun acum, “armata celor 12 fotografii”, cu care trebuia să promovez examenul.

Spre norocul meu, profesorul Duicu, un om a cărui față radia când venea vorba de fotografie, nu numai că m-a învățat cum să montez acel film în aparatul meu rusesc, dar a și organizat, pentru studenții interesați, o excursie fotografică în “Muzeul Civilizației Populare Tradiționale Astra” din Sibiu, unde sub atenta sa îndrumare, am reușit să facem acele fotografii necesare pentru a trece cu bine de examen.

Era o dimineață cețoasă de noiembrie, iar ceața își făcea simțită prezența nu doar pe aleile Parcului Sub Arini sau pe străzile drumului spre muzeu ci mai ales în mintea mea când venea vorba de a focaliza corect o imagine, de a seta timpul de expunere în așa fel încât fotografia să nu iasă mișcată, sau când venea vorba de încadrarea bună a subiectului. Ajuns în muzeu, ceața se mai ridicase, atât la propriu cât și la figurat, dar eu deja epuizasem cele 12 fotografii și chiar dacă mai aveam încă pe atâtea disponibile în aparat, nu îndrăzneam să-i consum jumătatea de film studentului care nu se trezise așa devreme sâmbătă dimineața pentru a face fotografii alături de colegii lui. Profesoara noastră, o fotojurnalistă excelentă, era și ea fascinată de condițiile atmosferice și fotografia tot felul de subiecte în dreapta și în stânga, colegii mei mai experimentați la fel, iar eu am avut nevoie de încurajările domnului Duicu pentru a expune și cealaltă jumătate de film. Și atunci, eliberat de stres, și chiar așa novice cum eram în ale fotografiei, am reușit să capturez o imagine pe care și acum o consider deosebită.

Povestea ei este simplă. Am rugat-o pe Nicoleta, una dintre colegele mele, să joace rolul de model în interiorul unei căsuțe tradiționale românești. Ea, bineînțeles, nu prea avea răbdare și se aștepta ca eu să fi pregătit din timp setările aparatului și doar să apăs pe butonul declanșator. Lucru care nu s-a întâmplat. Am început să ajustez setări, să mă gândesc și să mă răzgândesc, iar atunci mi-a dăruit această privire care spune multe despre cât de “bun” fotograf eram atunci.

În urma acelei minunate excursii fotografice, a îndrumării profesorului Marin Duicu, și mai ales în urma succesului ulterior al acestei fotografii, care a și fost expusă vreme îndelungată în foaierul Facultății de Jurnalistică din Sibiu, am realizat că prejudecățile mele legate de domeniul scrierii cu lumină nu vor mai avea puterea să-mi stăvilească dorința mereu mai mare de a învăța toate tainele acestei frumoase pasiuni.

După terminarea facultății, a urmat pentru mine o destul de scurtă aventură în București, unde, la firma la care lucram, am primit spre utilizare primul meu aparat digital, un Sony de 3 megapixeli, cu care am cutreierat toate stațiile de metrou și am făcut fotografii interzise, fără ca măcar să știu că nu aș fi avut voie să le fac. Fotografia de mai sus a fost chiar publicată în revista Photo Magazine, pe vremea când aceasta încă mai exista.

Și dacă unii dintre voi poate se mai întreabă ce s-a întâmplat cu studentul căruia îi consumasem jumătatea de film fotografic și dacă el a reușit să promoveze examenul, ei bine, răspunsul este… da, și chiar era să primească o notă mai mare ca a mea. Dar aceasta este o altă poveste… poate am să o spun când voi avea din nou starea sufletească prielnică unei alte călătorii în timp.

The post Armata celor 12 fotografii appeared first on Adrian Bugariu.