Începutul cărţii “Oameni cu 4 degete”, de Miodrag Bulatovič, Editura Univers 1986.

Mai întâi, snowboarderul american Scott Lago a fost fotografiat oferind unei fete medalia de bronz cucerită la halfpipe spre a fi sărutată. Exista totuşi un clenci: panglica medaliei era pusă în jurul taliei. După apariţia pozelor pe un site, americanului i s-a sugerat că ar fi mai bine să plece acasă. Şi omul s-a dus. Nu se ştie dacă a fost obligat să se şi tundă ori dacă CIO l-a chemat pe Lago-senior la şedinţă.

Se mai întâmplă şi altele, cum ar fi: un sportiv e urecheat pentru că, după încheierea cursei, a băut dintr-o halbă de bere când era filmat. Urmează scandalul total: echipa feminină de hochei a Canadei câştigă turneul olimpic şi, după ce sala se goleşte, fetele revin pe gheaţă, unde sărbătoresc cu bere, şampanie şi trabucuri. Comitetul de Moralitate Olimpică sare din nou în aer. Scandalul e sporit de faptul că marcatoarea celor două goluri ale finalei cu SUA, Marie-Philip Poulin, nu are încă 19 ani, vârsta legală pentru a bea în Canada britanică.

“Nu asta am fi vrut să vedem. Nu cred că e o bună promovare a valorilor sportive”, a declarat Gilbert Felli, unul dintre directorii executivi ai CIO. Păi, domnule Felli, dacă nu asta aţi fi vrut să vedeţi, atunci priviţi în altă parte, asemenea unui poliţist isteţ, care judecă în spiritul legii, nu în litera ei! De pildă, priviţi spre cazurile de mită olimpică sau de dopaj. Aşadar, Marie-Philip Poulin are vârsta necesară pentru a se antrena patru ore pe zi, e suficient de matură încât să primească ghionturi care pe mulţi dintre noi ne-ar fărâma, dar nu poate bea o bere. Lago e bun să facă nişte tumbe prin aer care, mai devreme sau mai târziu, duc la accidente urâte, dar la o petrecere trebuie să se comporte ca un pastor constipat, de teamă ca nu care cumva să intre pe lista neagră a CIO.

Nu ştiu dumneavoastră, însă eu, dacă aş fi câştigat o medalie olimpică la hochei, aş fi aflat din ziare cum am sărbătorit. “Noi am făcut găurile acelea în gheaţă cu fierăstrăul şi am întors tabela cu susu-n jos? Ups. Scuze”, ar fi fost declaraţia mea oficială. Dacă le-aş reproşa ceva hocheistelor, ar fi combinaţia aleasă: cu bere plus şampanie nu prea prinzi sfârşitul filmului. Dar, evident, în cazul lor nu s-a întâmplat nimic deosebit: doar câteva sorbituri şi fumuri.

În această afacere ceva duhneşte mai rău ca berea sau tutunul: ipocrizia. Aceşti sportive sunt trataţi doar ca nişte interfeţe, ca nişte panouri publicitare prin care sunt promovate valori care nu mai ţin de omenesc, ci de un suprauman sterp şi inutil. Sunt buni, eventual, să şi moară atunci când organizatorul nu-şi pune problema învelirii unor stâlpi, sau să cadă într-o râpă de trei metri adâncime, pentru că nimeni nu a aşezat unui parapet acolo. E ceva în aceste cazuri care mă înfioară: toţi aceşti oameni au fost nevoiţi să-şi ceară scuze. Toată treaba asta seamănă cu o şedinţă de partid, în care sancţiunea cea mai perversă era că trebuia să-ţi faci autocritica, să-ţi negi propriul eu.

Să se întâmple toate acestea pentru că în fruntea CIO se află nişte birocraţi bine plătiţi, care au avut prea puţine legături cu sportul adevărat?

2. Un blog, Sport la Rece,  care urmăreşte pas cu pas sporturile de iarnă …

3. … şi unul despre pedale şi spiţe, Ciclism pe 3 roţi. Foarte bun şi acesta.

Avatar, The Blind Side, District 9, An Education, The Hurt Locker, Inglorious Basterds, Precious, A Serious Man, Up, Up in the Air.

Actori în rol principal:

Jeff Bridges în „Crazy Heart”, George Clooney în „Up in the Air”, Colin Firth în „A Single Man”, Morgan Freeman în „Invictus”, Jeremy Renner în „The Hurt Locker”.

Actriţe în rol principal:

Sandra Bullock în „The Blind Side”, Helen Mirren în „The Last Station”, Carey Mulligan în „An Education”, Gabourey Sidibe în „Precious”, Meryl Streep în „Julie&Julia”.

Actori în rol secundar:

Matt Damon în „Invictus”, Woody Harrelson în „The Messenger”, Christopher Plummer în „The Last Station”, Stanley Tucci în „The Lovely Bones”, Christoph Waltz în “Inglorious Basterds”.

Actriţe în rol secundar:

Penélope Cruz în „Nine”, Vera Farmiga în „Up in the Air”, Maggie Gyllenhaal în „Crazy Heart”, Anna Kendrick în „Up in the Air”, Mo’Nique în „Precious”.

Restul nominalizărilor sunt aici.

Apoi, fotbal. De la 18:30, pe Digi Sport, Dinamo – Ceahlăul. De la 19:00, pe Digi Sport +, Fiorentina – Juventus, apoi, de la 21:45, pe acelaşi post, AS Roma – AC Milan. Pe Digi Sport, de la 23:00, Real Madrid – FC Sevilla.

Nu ei sunt însă principala problemă, nici omniprezenţa fotbalului, ci faptul că un sport a fost transformat într-o zemuială de fese şi de rânjete complice, de porcărele ţesute într-o şuetă interminabilă din care a dispărut orice noimă. Nu sunt dintre cei care cred că televiziunea trebuie să educe, dar nici nu cred că ar trebui să te împuşte în cap. Or, ce se întâmplă în acele lungi emisiuni, cum nu există nicăieri în lume, te rog să mă scuzi, e un fel de pornografie. Nu din punct de vedere al conţinutului sexual, ci al formei: este o repetare obstinantă a aceluiaşi act, o păcăleală prelungită în aşteptarea climaxului, ce se va atinge doar când invitaţii vor începe să se înjure, secvenţă care e apoi reluată cu lux de amănunte, din toate unghiurile, la emisiunile de ştiri.

Scrii că românii nu prea au lucruri în comun cu unele sporturi şi că acestea nu se pot digera decât dacă au fost mestecate de compatrioţi. Te contrazic însă propriile realizări. Nemestecat a fost şi ciclismul, înainte de a deveni un sport iubit şi urmărit în România, meritul fiind al tău, al lui Banciu şi al Eurosportului românesc. Chiar dacă astăzi, unul din voi vorbeşte cu un frate pe gsptv, iar celălalt cu un văr pe sport.ro, în urma voastră rămâne această performanţă. La fel s-ar putea întâmpla însă şi cu schiul alpin, patinajul sau skicross-ul, cu condiţia să existe cineva care să investească dacă nu pasiune şi competenţă, măcar un pic de timp şi de bunăvoinţă.

Bănuiesc că îţi aminteşti ce era un “Mănescu”: acel căţel pus în luneta Daciei, care, asemenea primului ministru ceauşist, dădea din cap aprobator, din mersul maşinii. Ei bine, cam asta vedem în general, când deschidem televizoarele pe un post de “sport” românesc: câte un “Mănescu” cu ochii larg deschişi, dând din cap afirmativ la spusele interlocutorului nevăzut, pe care speră să-l ţină cât mai mult timp acolo, cu preţul unor giumbuşlucuri. Nu spun că aceşti inşi pe care îi cultivi zilnic pe micul ecran nu ar trebui să apară deloc. Nici măcar nu cred că sunt nişte oameni răi în toate cele. Spun doar că nu au legătură cu sportul şi că, din această repetată confuzie de termeni la crearea căreia pui umărul se vor naşte nişte monştri ai percepţiei publice: invitaţii tăi vor deveni treptat adevăraţii ambasadori ai sportului, în timp ce schiorii, boberii, patinatorii, cei care ştiu că nu vor fi niciodată daţi la televizor şi că recordul lor naţional valorează mai puţin ca unghia stacojie de bombă sexy, vor sfârşi aruncaţi la groapa comună a indiferenţei.

Un lucru mă bucură: faptul că acest subiect te frământă, pentru că îi dedici multe scrieri. Alţii îl lasă ca pe un stârv de animal în mijlocul străzii, după ce l-au lovit cu maşina. Dacă din această măcinare va răsări măcar o emisiune pe săptămână dedicată unor sportivi români – nu trebuie să fie la orele când se dezbate live priapismul lui Mitică, ci când i se reiau, a o suta oară, elucubraţiile -, tot ar fi ceva.

Altfel, acesta va rămâne doar un dialog al perdanţilor, între unii care îşi vor fi pierdut fie speranţa, fie principiile.

Cu amiciţie, Adrian.