Credeaţi că românii sunt campioni la lene? Cum vi se pare programul ăsta de vizitare, la un monument deschis în mai 2009, după vreo 12 ani de restaurări?

 Ziarul britanic Daily Mail publică, în ediţia online, un articol extrem de documentat despre moartea lui Michael Jackson, în care se sugerează că megastarul s-ar fi sinucis pentru a nu se face de râs în faţa fanilor, cu ocazia maratonului de 50 de concerte care trebuia să debuteze săptămâna aceasta la arena londoneză O2. Autorul articolului, Ian Halperin, a realizat în urmă cu câţiva ani o investigaţie despre presupusa pedofilie a lui Michael Jackson, sfârşind prin a fi acceptat în cercul cântăreţului, iar acum prezintă publicului detalii şocante, care nu lasă prea mult echivoc în legătură cu motivul morţii artistului.

 Textul, intitulat “‘I’m better off dead. I’m done’: Michael Jackson’s fateful prediction just a week before his death” , oferă detalii cumplite atât despre starea de sănătate a lui Michael Jackson, cât şi despre felul în care artistul era exploatat nemilos de către un anturaj de o lăcomie sălbatică. Michael ar fi suferit de o boală genetică rară, “Alpha-1 antitrypsin deficiency”, care îi distrugea plămânii şi, în plus, ar fi devenit anorexic şi dependent de medicamente în urma ultimului proces de pedofilie. În aceste condiţii, anturajul, dominat de membrii grupării militante “Nation of Islam”, l-ar fi păcălit să accepte 10 concerte la Londra, ademenindu-l cu mirajul “celui mai mare come-back văzut vreodată”. Numai că, odată semnat contractul, Michael s-a dumirit că a acceptat de fapt un maraton de 50 de concerte, iar conştientizarea faptului că nu are nici pe departe  resursele fizice necesare pentru a susţine un asemenea show l-a aruncat în braţele disperării.

  În final, conform declaraţiilor unor apropiaţi, Michael ajunsese să fie realmente îngrozit de concertele de la Londra: nu mai mânca, nu mai dormea, şi lua pastile cu pumnul. Iar când reuşea să doarmă, avea coşmaruri în care era asasinat. Totul culminând, cu o săptămână înaintea morţii, cu afirmaţia ”I’m better off dead”:

 ”He wasn’t eating, he wasn’t sleeping and, when he did sleep, he had nightmares that he was going to be murdered. He was deeply worried that he was going to disappoint his fans. He even said something that made me briefly think he was suicidal. He said he thought he’d die before doing the London concerts.

He said he was worried that he was going to end up like Elvis. He was always comparing himself to Elvis, but there was something in his tone that made me think that he wanted to die, he was tired of life. He gave up. His voice and dance moves weren’t there any more. I think maybe he wanted to die rather than embarrass himself on stage.”

  Una peste alta, articolul din Daily Mail sugerează că Michael şi-a sfârşit viaţa la fel cum o începuse: exploatat nemilos, împins de la spate să muncească pentru alţii. Dacă la 5 ani aflase din gura propriului tată că nu are părinţi, ci doar manageri, şi i se furase literalmente copilăria, ultimele luni l-au adus în situaţia de a fi mânat de la spate de nişte paraziţi pentru care cântăreţul reprezenta doar o vacă de muls.

 Cu toate acestea, fie ea sinucidere sau stop cardiac provocat de anorexie, moartea lui Michael pare a-i fi adus acestuia mult-dorita izbăvire: “megapedofilul” de care se făcea mişto în comediile de serie C a redevenit megastarul din anii ‘80, iar melodiile sale răsună din nou pe toate posturile de radio şi televiziune.

 În pauza finalei Cupei Confederaţiilor, când americanii conduceau cu 2-0 după o repriză aproape perfectă, probabil că doar cei mai fanatici suporteri brazilieni mai îndrăzneau să spere într-o răsturnare de situaţie.  Şi asta în special din cauză că echipa SUA făcuse un joc chiar peste nivelul semifinalei în care eliminase Spania, în timp ce Brazilia se zbătuse haotic, singurele ocazii venind în urma unor sclipiri individuale. Mai mult, americanii dăduseră 200%, luptând feroce pentru fiecare minge, în vreme ce brazilienii păreau şi oarecum lipsiţi de tonus, nu numai de idei.

 Rezultatul final a fost însă 3-2 pentru Brayilia, după o a doua repriză care a fost exact opusul primeia: nişte americani vlăguiţi au făcut practic figuraţie în faţa starurilor braziliene, care au marcat suficiente goluri pentru a câştiga trofeul la capătul celor 90 de minute, fără a mai fi nevoie nici măcar de prelungiri. Şi asta deşi arbitrii suedezi au prestat cu temă de la Blatter, făcându-se că nu văd cum excelentul portar american Tim Howard a scos o minge intrată cu vreo 30 de centimetri în poartă, umplându-i de galbene pe fundaşii brazilieni şi, în general vorbind, făcând aproape totul pentru a-i ajuta pe americani. Lucru oarecum firesc, dacă ne gândim că n-ai cum să faci fotbalul mai popular decât este deja în Brazilia, în vreme ce un succes american ar fi deschis larg porţile SUA pentru ceea ce americanii numesc şi acum soccer.

 Personal, nu pot să înţeleg ce s-a întâmplat cu americanii la pauză. Explicaţia facilă, că jucătorii s-au crezut deja învingători şi relaxarea psihică i-a “scos din priză”, nu cred că poate justifica diferenţa enormă dintre felul în care a jucat echipa  SUA în prima şi, respectiv, a doua repriză. Nu este mai puţin adevărat că şi brazilienii au revenit cu altă atitudine de la cabine, ultramotivaţi de ruşinea fără precedent care se profila la orizont, dar nici asta nu explică subita răsturnare a partidei. Una peste alta, metaforic vorbind, americanii au alergat în a doua jumătate a meciului de parcă le pusese cineva somnifere în pahar, încât mă întreb dacă nu cumva, în alea 15 minute, câţiva dintre jucătorii lor au pariat pe Brazilia, la cote frumuşele,  toţi banii de care dispuneau.

 Meciul a demonstrat însă, dacă mai era nevoie după victoriile obţinute de americani în partidele cu Egiptul şi Spania, că la Mondialele de anul viitor, echipa SUA va avea un cuvânt greu de spus. Despre Brazilia lui Dunga nu ştiu dacă putem trage concluzii prea ferme, dată fiind dificultatea de a motiva nişte supervedete la capătul unui sezon obositor. În tot cazul, dacă joacă şi la CM cum a făcut-o aseară în prima repriză, reprezentativa Cariocas nu prinde nici sferturile de finală.

 Din păcate, se pare că de data aceasta nu mai este o glumă proastă: tmz.com relatează că regele pop-ului a murit în urma unui stop cardiac, iar medicii sosiţi la reşedinţa din Holmby Hills nu au mai putut decât să constate decesul. Michael Jackson avea doar 50 de ani şi lasă în urmă, pe lângă cei trei copii şi câteva scandaluri de proporţii epice, nu mai puţin de 750 de milioane de discuri vândute în lumea întreagă.

 Nu am fost niciodată un fan al lui Michael, dar talentul său nu poate fi negat nici măcar de către cei care, ca mine, apreciază alte genuri muzicale. Odihnească-se în pace.

 Telespectatorii care au reuşit să-şi înfrângă sila faţă de circul grotesc făcut în tribune de negrotimea sud-africană au avut parte, în această seară, de un spectacol de zile mari: cvasi-necunoscuta echipă de soccer a Statelor Unite a bătut meritat. cu 2-0, o Spanie considerată de mulţi aproape invincibilă. Semifinala Cupei Confederaţiilor s-a încheiat, acum câteva minute, cu un rezultat pe care mai toată lumea l-ar fi considerat imposibil înaintea meciului, un rezultat care a demonstrat, dacă mai era nevoie, că în fotbal numele şi palmaresul nu câştigă meciuri decât dacă adversarul se lasă bătut de ele.

 Spre lauda lor, americanii nu numai că nu s-au lăsat intimidaţi de uluitoarea serie de meciuri fără înfrângere a Spaniei, sau de numele şi salariile jucătorilor spanioli, dar au şi predat o lecţie de fotbal angajat şi inteligent în acelaşi timp, cu care au făcut şah-mat trupa condusă de pe margine de abulicul del Bosque. Desigur, acest uriaş succes al americanilor ar fi fost probabil imposibil dacă Spania avea un antrenor capabil să realizeze, măcar după 45 de minute de atacuri sterile, că a ploua centrări peste o apărare atletică şi cu un cap mai înaltă decât atacanţii proprii reprezintă cea mai tâmpită tactică pe care o poate alege. Asta nu ştirbeşte însă cu nimic meritele echipei SUA, care, exceptând ultimele 6-7 minute, nu a încercat nici să facă antijoc, nici să rupă adversarii la picioare, ci şi-a jucat corect şi inteligent sansa ivită din incompetenţa antrenorului spaniol.

 Din acest punct de vedere, americanii au predat aseară o lecţie extrem de valoroasă pentru toate echipele mici: nu poţi obţine victoria dacă nici măcar nu-ţi propui să ataci, sau o faci în dorul lelii, cu un singur atacant împins aiurea în faţă, fără nici un sprijin. Păcat că meciul ăsta nu  a avut loc înaintea oribilului Olanda-România de la Euro 2008, poate în felul ăsta ar fi realizat şi Mircea Sandu niţel mai devreme ce petardă de antrenor e Piţurcă, şi n-am fi ajuns în situaţia de a vedea Mondialul din 2010 doar la televizor. Pentru că, realist vorbind, Altidore nu e Mutu cum nu e cioara vultur, şi, în general vorbind, luaţi om cu om, probabil ca 9 sau chiar 10 dintre americani sunt net inferiori celor mai buni jucători pe care-i poate alinia România în acest moment.  Diferenţa e însă că SUA a fost în seara asta o echipă bine sudată, care a jucat cu maximă dăruire şi a pus perfect în aplicare un plan tactic inteligent şi realist, în vreme ce România a fost la Euro 2008 o selecţionată alcătuită de un barbugiu după interesele clanului mafiot Becali, şi pusă să joace o parrtitură numai bună pentru insulele Feroe într-un meci cu Spania.

 Revenind însă la splendida victorie a americanilor, nu rămâne decât să vedem dacă echipa lui Bob Bradley va avea puterea să meargă până la capăt, aşa cum a făcut-o Grecia lui Rehagel la Euro 2004. În faţă le mai stă Brazilia, o echipă care, în mod cert, nu va face greşeala să-i ia de sus. Pentru întreaga Americă Latină meciul de duminică va avea o încărcătură pe care un european obişnuit cu greu o poate măcar bănui…

 Filmul nu mai necesită, cred, nici un comentariu. Detaliile tragediei le găsiţi pe site-ul ziarului italian Il Mattino . Când îmi mai trec sila şi oroarea, poate o să traduc si textul.

 În corul de laude la adresa performanţei rarisime reuşite de Unirea Urziceni, nimeni n-a mai stat să analizeze ruşinea petrecută în ultima etapă pe stadionul din Bărăgan. Şi totuşi, Unirea Urziceni a făcut ieri cu Steaua un blat jalnic, în urma căruia echipa oierului Becali s-a calificat in extremis în Europa League, iar Universitatea Craiova a rămas pe dinafară.

 Sigur, se poate argumenta că oricum Universitatea s-a împuşcat singură în picior, pierzând acasă în ultima etapă.  Foarte adevărat, numai că egalul obţinut de Steaua în culisele meciului cu noua campioană scotea oricum din ecuaţie una din participantele meciului de la Craiova. Dacă egala în ultima clipă, Ştiinţa  mergea în Europa League, dar Vasluiul pica sub Steaua în clasament. Aşa că blatul făcut cu echipa lui Bucşaru l-a lăsat pe Berbecali descoperit numai dinspre Giuleşti. Şi cum Poli Iaşi îşi juca în meciul cu Rapid locul din prima divizie, egalul din Grant n-a fost un rezultat chiar neaşteptat.

 În condiţiile în care Unirea n-are stadion de Champions League, iar Becali a anunţat c-o găzduieşte gratuit în Ghencea, blatul de la Urziceni n-ar fi părut prea straniu într-una din ediţiile “obişnuite” ale ligii I. Numai că, după ce DNA Piteşti a început să salte cu duba fluieraşii borfaşi de sub pulpana lui Mircea Sandu, campionatul de anul acesta a devenit brusc mult mai curat, fenomen care, de altfel, i-a şi dat o şansă la titlu echipei din Urziceni. Şansă care, însă, n-ar fi valorat mare lucru, dacă Braşovul lui Răzvan Lucescu nu juca cinstit (şi, practic, pentru Urziceni) meciurile cu Dinamo şi Poli Timişoara, în care a adunat 6 puncte din 6.

 Aşa că, dacă ne reamintim despre insistenţa cu care Dan Petrescu îi pomenea lui Răzvan Lucescu despre onoare în săptămâna dinaintea meciului Dinamo- FC Braşov, nu are cum să nu ne apuce greaţa când vedem cele întâmplate la Urziceni. Sigur, Dan Petrescu s-a făcut la pauză, la 1-0 pentru Steaua, că vrea să plece de la stadion. Poate chiar avea de gând să plece, având în vedere că o victorie a Stelei, care ar fi pus-o la adăpost şi de rezultatul meciului din Giuleşti, ar fi fost un blat mult prea “gros” pentru a fi trecut cu vederea chiar şi de jalnica presă sportivă de la noi. Dar remiza  “de salon” aranjată la pauză de jigodia Meme Stoica îl batjocoreşte la fel de tare pe fostul jucător al lui Chelsea. Mai ales prin comparaţie cu prestaţia Braşovului condus de Răzvan Lucescu.

 Până la urmă, finalul de campionat ne-a lămurit definitiv cu privire la un lucru: între Dan Petrescu şi Răzvan Lucescu, FRF a făcut, de această dată, alegerea corectă. România are nevoie de un selecţioner care cheamă cei mai buni jucători, nu de unul căruia i se transmite “ţintarul” prin SMS. Iar lui Dan Petrescu nu rămâne decât să-i urăm noi succese în Liga lui Mitică, la braţ cu Meme Stoica. În momentul de faţă, ăsta e nivelul lui.

 O excelentă anchetă a Hotnews a dezvăluit mecanismul prin care, la ordinele lui Traian Băsescu, voturile activiştilor PD-L au fost sacrificate în favoarea catindatei Elena Băsescu. 10 voturi la fiecare din cele 17.000 de secţii de votare înseamnă 170.000 de voturi. Adică, în linii mari, exact câte a şi obţinut această pisi de Bamboo la scrutinul care desemnează reprezentanţii românilor în Parlamentul European. Lucru perfect normal, întrucât, exceptându-i pe Ion Ion Ţiriac şi Andrei Hrebenciuc, plus amicii lor de “liniuţe” albe pe masă, mi-e greu să văd cine s-ar putea simţi reprezentat de Elena Băsescu.

 Acum, după ce servim o lămâie fără zahăr, ca să se mai ducă greaţa, ne putem întreba la ce naiba a mai folosit Revoluţia/lovitura de stat/ce-o fi fost, dacă, după ăia 20 de ani prezişi de Brucan, am ajuns nu în democraţie, ci fix de unde plecasem:  în situaţia ca un şef  de stat să-şi poată pune nestingherit nevasta şi copiii în ce funcţie îi trece prin cap. Ba chiar, dacă ne gândim niţel, lucrurile arată mai rău: Leana lu’ cizmaru’ s-o fi cocoţat uşor-uşor până în funcţia de prim-viceprim-ministru, dar începuse ca o biată secretară în MAE. Lenuţa lu’ chioru’ a început tare, ca europarlamentar, dacă la toamnă se realege tăticu’, nu se ştie dacă în 3-4 ani, după oscurtă  ucenicie pe la Bruxelles, n-o vedem în locul lui Boc. În tot cazul, sigur o să-l bată pe Nicu Ceauşescu, a cărui ascensiune s-a oprit la un banal post de secretar de partid pe judeţ, oarecum echivalent unui prefect de azi. Post relativ mic şi, pe deasupra, nasol, cu bătaie de cap, probleme, audienţe, nu o plăcută huzureală la Bruxelles pe banii statului.

  Trăgând însă linie şi adunând, această demonstraţie de forţă politică a lui Băsescu se va dovedi un lucru bun pentru România: cei care am trăit vremurile lui nea Nicu n-avem cum să nu ne dăm seama că, după 20 de ani de învârteală tâmpă în cerc, într-o tranziţie dezumanizantă, riscăm să ajungem de unde am plecat. Într-un regim în care tătucul îşi poate pune nevasta, copiii, fraţii şi surorile în ce funcţii vor muşchii lui, chit că respectivele rubedenii au tot atâta competenţă pentru respectivele posturi cât un câine mort. Aşa că, la toamnă, orice român care nu se simte reprezentat de Lenuţa lu’ chioru’ trebuie să-şi mişte fundul la vot şi să-i spună un nu hotărât noului prim cizmar al ţării.

 NU marşaţi la vrăjeala “analiştilor” făcuţi la apelul de seară, care îndeamnă la sictir şi boicotarea alegerilor. Tot ce vor aceste jigodii este ca, prin intermediul absenteismului masiv, să crească poderea votului activistic. Un calcul simplu ne arată că, dacă azi, în loc de 25% se prezentau la urne măcar 50% dintre românii cu drept de vot, Elena Băsescu rata la mare distanţă intrarea în Parlamentul European. Pentru că alea 170.000 de voturi primite de la activiştii PD-L n-ar mai fi însemnat 3,6% ci doar 1,8% din voturile exprimate.