Alb în creion

Experiencing India - II - Surprize, surprize...

2011-04-25T17:23:00.026+03:00

Mă trezesc după 2 ore de somn, după o repriză de muncă şi refăcut bagajul, şi dau comandă de un taxi: "La Otopeni." Şoferu' cam strambă din nas, după ce porneşte şi în creierii dimineţii începe să flirteze. "Dacă nu aveam aşa o companie plăcută nici prin cap nu îmi trecea să te duc la aeroport...Că vezi e altceva să ai o clientă cu care să ai ce vorbi, că unora nu le scoţi 2 cuvinte nici cu cleştele." Eu "Deh...". I'm not a morning person, însă îmi calc pe coadă şi îmi dau drumul la small talk să nu am surprize. Săturându-mă să îl aud smiorcăindu-se că nu are cursă cu care să vină înapoi de la aeroport, mă hotărăsc să îi las ceva mai multişor. Cer bon ştampilat...n-are, pentru că i s-a stricat aparatul şi alte bla bla-uri.

Cobor şi o aştept pe Niko să ne facem check-in-ul. Încă nu îmi dau seama că plec. Cu jumate de ora înainte, Niko îşi ia la revedere de la ai ei şi mergem. Prima oprire: Paris! Avem escală de o ora jumate şi nici una nu ştie aeroportul. Întrebăm un gardian: "Do you speak english?". El:" A little". Bine dom'le, dacă ai înţeles ce te-am întrebat, tot îi bun. "Do you know where Terminal C is?" Nenea ne arata dreapta, însă cu stupoare pe tabelă sunt toate celelalte mai puţin C. Zic, stai stai că francezu ne zăpăceşte. Niko ochi de şoim vede scris în stânga pe o săgetuţă direcţia către terminalul nostru şi mergem şi luam zi bus de la un terminal la altul. Şi apoi aşteptăm, că mai avem timp berechet. Cam cu altă jumate de oră ne deplasăm spre poarta de îmbarcare. Coada frăţică, exact ca pe vremea lu' Ceaşcă la "adidaşi". Mulţişori albi pentru zborul spre Mumbai, îmi zic în sinea mea. În final, ne urcăm în avion şi ne loveşte, ce crezi? Mirosul. Cei care au avut "ocazia" să stea în preajma negrişorilor prin Franţia ştiu, numai că de data asta sursa e de altă naţie. Eu stau la margine, de Niko mi-e mai milă căci negrişorul din dreapta ei s-a cam certat cu apa şi săpunul de ceva timp. Numai hop că înainte de a decola, căpitanul ne anunţă că pentru siguranţa şi sănătatea noastră, stewardesele vor purifica aerul. Şi le vezi pe dragele flight attendant cu câte un spray în fiecare mână, fiecare pe unul din culoare purificând. Cred că mai bine amenajau un duş şi ne împărţeau un săpun sau gel ceva...Temporar, după ceva vreme, puteam să respiram: ori spray-ul şi-a făcut efectul, ori ni s-a călit nasul. Cert e că tot zborul am îngheţat cu toate păturicile date de Air France. Probabil dăduseră, for our health, AC-ul la maxim să nu ne sufocăm de mireasma negrişorilor.

Zborul frumos-frumos şi nu prea după atâtea ore petrecute într-un scaun. Eu nu pot sa dorm şi nenea din faţa şi-a lăsat spatarul la maxim şi stau cu toate în poală. După muuulte ore de nesomn coborâm în Mumbai direct în aeroport de unde ne preia un autobuz. Trecem pe la control, lui Niko îi fug actele din mână nerăbdătoare să vadă India. Ne găsim repejor bagajele undeva într-un hol intacte şi pornim spre ieşire să-l găsim pe şoferul cu pancarta firmei. Niko ochi de şoim îl zăreşte şi ne înţelegem cu el să aştepte să ne luam apă. Între timp aduce maşina şi pornim înspre Pune după prima surpriză: şoferul ne întreabă unde mergem...să recapitulăm: am plecat în interes de afaceri, cu aranjamentele unei companii şi timp de vreo săptămână, pe puţin, se ştia că vom ajunge în Mumbai. Zic bine, dar nu ţi-a spus Varsha unde mergem? Zic poate ne-a întrebat aşa să vadă dacă avem alte planuri... Îi arăt adresa printată şi ne pierdem apoi în trafic prin slam-ul Mumbai-ului.

E 1 dimineaţa şi oraşul mişună mai ceva ca un furnicar. Nu mă aşteptam la atâta activitate la ora aia târzie din noapte. De-o parte şi de alta a drumului se construieşte...sau se dărâmă deopotrivă. Peste tot e un amalgam de şantier şi ruină cu multe barăci colorate lipite între ele ca într-un bazar şi din când în când câte un negrişor iese în stradă să se întâlnească în intersecţie cu vecinu'. Ne amestecăm printre maşini şi camioane de zici că eram pe-o centură şi nu pe-o autostradă între două metropole. De-o parte şi de alta suntem flancaţi de camioane colorate în spatele cărora scrie cu litere mari "HORN OK PLEASE" asemănătoare cu ăsta:

Pe lângă ele, maşinuţa noastra pare o furnicuţă în lumea hipopotamilor. Şoferul îşi pune căştile în urechi şi conduce. Nu ştie multă engleză şi evită conversaţia. Eu sunt curioasă să aflu cam cum e viaţa lor aici, în lumea asta total diferită de civilizaţia europeană. Nu reuşesc să scot de la el decât un "Yes, yes" iar când vrem să dea AC-ul mai încet, îi facem amândouă semne disperate cu mâinile din spatele maşinii, sperând că ne vede şi îşi face milă de sinusurile noastre. Într-un final în închide de tot dar deschide geamul şi atunci îmi mustrez sinusurile că au protestat la un pic de răcoare, căci le e dat să suporte mirosul autostrăzii îmbâcsit cu benzină şi aerul umed şi greu. Traficul e infernal şi stăm pe loc ceva vreme sau ne miscăm cam câte un metru în 20 de minute. Din când în când îşi clăteşte gura cu apă şi fără jenă o scuipă pe asfalt. Mi se face greaţă şi nu-i mai zic nimic.

După vreo 3 ore jumate ajungem în Pune la complexul de apartamente Fortaleza, "A slice of Paradise"...aveam să aflăm curând ironia mesajului:

Experiencing India - I - Preparing

2011-03-10T00:00:00.019+02:00

Vaccin-checked
Medicamente-checked
Haine de vară-checked
Trolere-checked

Azi îmi fac bagajul pentru India. Chiar plec. Îmi mai lipsesc câteva lucruri: vreo 2-3 medicamente, crema de plajă, autan...Mâine e ultima zi în România.

Şi îmi încep vineri dimineaţă ultimele pregătiri. Alerg tot Crângaşiul înainte de muncă pentru un amărât de autan şi cremă de plajă. Ce-i drept, cine naiba s-a gândit că în mijlocul lui martie ţi-ar trebui cremă de plajă...Încerc să explic dragelor farmaciste ce şi cum, cremă cu factor de protecţie mare şi mă trezesc că îmi pun în faţă tot felul de brand-uri care mai de care, cu nişte scoruri de mă ustura inima doar când le priveam. Zic să încerc şi un plafar, să se minuneze şi doamna vânzătoare. Şi reiau povestea: ştiţi caut cremă de plajă cu factor de protecţie mare, 30+ măcar...aveţi? Tanti mă măsoară din cap până în picioare, se uită la mine cu o privire de "săraca nebună" şi îmi întinde un noname cu SPF20. Până să îi explic eu că plec in the farfarawayland unde termometru merge lejer la 40+ şi că vezi eu albă, piele sensibilă, predispunere la arsuri and all that crap, picioarele m-au scos afară şi aleargă spre o altă farmacie; mă împac cu gandul că tre' să dau o avere pe o amărâtă de cremă de plajă. 5 farmacii mai târziu şi vreo 45 lei minus găsesc şi crema într-un helpnet.

Vineri confrunt cu Niko bagajul şi mă întreb ce să scot să fac loc cumpărăturilor din INDIA. Nu am multe lucruri, câteva haine office, 2 tricouri, sandale şi chestii de-ale fetelor.

Mă trec tot felul de fiori şi sentimente amestecate, entuziasm, frică şi curiozitate. Plec pentru prima dată din ţară, zbor pentru prima dată. Mă abandonez noului...

Gol

2009-12-17T09:25:00.002+02:00

Rupi din mine ca şi cum ai rupe dintr-o pită caldă, sfâşiind cu nesaţ pan' ce rămâne doar coaja, fărâmă a unui întreg. Rupi din mine şi loveşti cu sete înarmat cu ale tale idei...Bătăi de cuvinte mă fac să mă chircesc, ca un bătrân cu oase fragile. Rupi din mine şi îmi spui că nu înţelegi de ce-mi lipseşte o bucată şi am sufletul ciunt.

Mirona - Cella Serghi

2009-10-17T13:17:00.001+03:00

Cella Serghi...un nume pe care l-am cunoscut abia în momentul în care cei de la Jurnalul au inclus cartea în colecţie. După ce am terminat Mirona, m-am întrebat cum de n-am auzit de Cella Serghi în liceu, de ce nu am studiat nici un roman al ei?
Lectura a fost placută şi m-a impresionat poate mai mult faptul că e scrisă de o femeie. Până să citesc Mirona, aveam senzaţia că geniul scriitoricesc e prin definiţie masculin. Nu ridic pe Cella Serghi la rang de geniu, dar pot spune că am rămas marcată de talentul ei. Lectura a curs uşor, fără pagini cu descrieri lungi şi obositoare pe care ai impulsul să le sari. Iniţial am avut senzaţia de atmosferă călinesciană, întâlnită în Enigma Otiliei, însă Mirona se concentrează pe căutarea bunicii Fana de către protagonistă şi preocuparea sa de a scrie un roman. Dorinţa Mironei de a deveni scriitoare, publicându-şi prima carte, mi-a apropiat-o şi probabil a ridicat-o pe Cella Serghi în ochii mei. În ultimul timp citesc despre personaje care vor să scrie sau mărturii ale scriitorilor [Romanul adolescentului miop, Creaţie şi morală].
Înglobând munca a 10 ani, romanul Cellei Serghi abordează tema regăsirii feminine şi evocă amintiri din razboi, ilustrând cu naturaleţe experienţa Mironei la Paris în anii studenţiei şi apoi în Micul Paris, revenită lângă parinţi din lipsa susţinerii financiare. Iubirea nu lipseşte din roman, însă destinul feminin parcă nu se centrează în jurul ei, ci caută cu pasiune împlinirea profesională. Mirona caută să devină scriitoare şi experimentează între timp emoţii şi situaţii care trezesc simpatie pentru modul în care ea reacţionează.
Nota: 9/10
p.s.:da, aş recomanda-o tuturor

Despre dependenţă, lene şi alţi demoni

2009-10-03T11:09:00.002+03:00

I’m an addict. Nu contează că e soare afară sau de e frig, nu mi-e foame, nu mi-e sete atât timp cât am sursa dependenţei mele aproape. I’m a tv series addict. Dacă nu e lenea care mă ţintuieşte în faţa monitorului, atunci e dorinţa de a vedea următorul episod – dependenţa. Şi aşa pot digera un întreg sezon într-o zi, chiar dacă examenele de master bat la uşă. Îmi spun de nenumărate ori: “un episod şi gata”, dar odată alimentată, foamea de următorul mă roade, cerându-şi drepturile iar şi iar şi iar... E o chestiune de voinţă. Ca atunci când îţi propui să ieşi la alergat dimineaţa, sau să nu mai mănânci fast-food. Dacă ai noroc, te ţii de treabă o dată, de doua ori, dar apoi se instalează leeeeneaaaaaaaaa. Te simţi vinovat că pierzi atâta timp în faţa monitorului, când ai putea face o sumedenie de lucruri mult mai utile, însă timpul ăla trece aşa plăcut încât nu-ţi vine să te desprinzi din scaun/pat şi-ţi spui că pentru celelalte “şi mâine e o zi”. Mi s-a întâmplat cu Grey’s Anatomy, Bleach, Naruto, MD. House, Private Practice and now Friends.Toate cele 10 sezoane. Mi-a rămas un gust amar, dându-mi seama că, în realitate, nu poţi avea un cerc de prieteni atât de eterogen care totuşi să se închege şi care să-ţi fie mereu alături. Poţi cel mult găsi prieteni pentru diversele preocupări care-ţi bântuie mintea, sufletul, trupul. Dar când încerci să-i aduci în acelaşi anturaj, să-i faci să se cunoască, să devină prieteni între ei, te loveşti de un soi de reticenţă pe care cu greu ţi-o explici. Adevărul e că suntem exclusivişti. Judecăm, cântărim şi măsurăm pe orice individ nou cu care intrăm în contact şi uneori greşim...

Simţind teii în floare

2009-06-19T23:50:00.003+03:00

12-13 iunie

Timp de o săptămână tot Bucureştiul a mirosit a flori de tei, de parcă ploaia a spălat oraşul ăsta şi cu fiecare strop de apă a aşternut peste el perdeaua plină de mirosul hipnotic al teilor. De când ieşeam pe balcon până-ajungeam iar acasă, după hoinăreala zilnică, nările mele erau în extaz. Chiar şi din colţul mahalalei puturoase se răspândea izul ameţitor.

A venit ziua de absolvire şi nările mele parcă săltau într-un dans nebun...Mă purtau departe, într-un tărâm al viselor împlinite şi eu mă pierdeam prin ele alergând ca zâna verii printre flori.

Apoi de vreo 2 zile l-am pierdut...s-a estompat uşor-uşor şi am aterizat din nou în realitate. Astăzi îl simt din nou, e aici lângă mine şi nările mele cunosc cel mai intens orgasm olfactiv.

Amintiri pentru un înger

2009-05-19T16:53:00.005+03:00

Îţi mai aduci aminte de copilul bălai din tine? Cel care-mi aducea râme la poartă şi multe jivine?
Îţi mai aduci aminte cum toate mâţele lumii le adunai de prin grâul pârguit?
Îţi mai aduci aminte de gorgoaze, chisăliţă şi frăguţe?

Îţi mai aduci aminte cum a ta copilărie s-a sfârşit? Îţi mai aduci aminte cum ai ajuns de-ai iubit?
Îţi mai aduci aminte de ea, fata cu ochii ca marea şi păr de soare?
Îţi mai aduci aminte cum uşa a închis în urma ei şi te-a golit?
Îţi mai aduci aminte de ce ai suferit şi cum ai murit?

Clouds

2009-05-02T21:06:00.030+03:00

I bring to you my obsession! Enjoy:P

Zoom in

Grey

Touching the edge of the world

Rising

Fluffy

Worried

Above all

From the hand of The Painter

Crying

Happy Fluffy

Masa tăcerii

Reunion

Bătrânul şi marea

2009-04-30T17:45:00.008+03:00

Mi-am dorit de mult timp să citesc "Bătrânul şi marea" a lui Hemingway. Numele lui îmi era cunoscut de pe multe buze şi mă simţeam nevoită să-i ştiu scrierile, să-i fi atins opera.

Plimbându-mă prin Cărtureşti, am dat şi de Bătrân. Încă din raft m-a atras cartea, să-mi plimb degetele peste copertă, peste filele noi, să-i citesc ultima pagină, însă misterul era închis în folia de plastic protectoare. Aveam să mai aştept puţin până să mă bucur de el.

Am simţit tot timpul o apatie faţă de scrierile pescăreşti şi îmi era temă de sentimentul ăsta. La fel cum amintea cineva şi eu m-am simţit parcă nevoită să mă înclin în faţa măiestriei autorului şi m-am temut de reacţia mea.

Stilul lui Hemingway m-a surprins prin simplitate şi prin fluenţă. E acel tip de scriere care-ţi dă impresia că şi tu poţi fi un mare scriitor.

"Scriitorul adevărat este un om singur.[...]Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde alţii au dat greş. Dar să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvite ceea ce deja s-a spus - tocmai pentru că au existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astăzi suntem nevoiţi să mergem mai departe decât am fi crezut vreodată  că vom putea ajunge, să ieşim în larg, până când rămânem cu totul singuri, lipsiţi de orice sprijin."

E. Hemingway

Şi aşa începe...ne apropie de un bătrân pescar ce n-a mai prins un peşte de 84 de zile. El îşi încearcă singur norocul, fără puştiul care-l însoţea de obicei, fiindcă tatal acestuia nu-l mai lasă în barca bătrânului ghinionist. Astfel, Santiago iese în larg şi duce acolo o luptă cu peştele şi cu sine.

În aşteptarea prăzii, bătrânul vorbeşte singur, ţinându-şi de urât, nepăsător la gândul că ceilalţi pescari l-ar fi putut considera nebun, dacă ar fi fost acolo. În fond, nici ei nu respectau regula de aur a pescăriei: tăcerea. Ştia că au în bărcile lor radiouri. Deşi departe de oameni, bătrânul este totuşi preocupat de părerea semenilor, ca şi cum ei ar fi putut să-l vadă şi să-l judece.

Singurătatea devine un chin în lupta cu peştele. Nu de puţine ori gândul îi zboară la puştiul care l-ar fi putut ajuta, dacă ar fi fost lângă el. Dar este singur şi trebuie să se descurce chiar şi atunci când îşi răneşte mâinile, uneltele lui cele mai de preţ.
Pentru el, peştele e fratele lui şi-i vorbeşte întocmai. Ba chiar regretă că trebuie să-l omoare, însă lupta se dă între doi egali şi unul trebuie să câştige. Pe parcursul lecturii am avut impresia că bătrânul va avea o moarte tragică, acolo în larg, în lupta cu prada sa, însă altul este finalul.

"Bătrânul şi marea" e o poveste despre singurătate, despre efortul solitar de a învinge piedicile şi de a ajunge la victoria asupra sinelui. Mă întreb dacă, în final, bătrânul e un învins...Marea îl încearcă fără-ncetare şi chiar dacă învinge peştele, atrage prin asta alţi prădători care-i devorează prada şi-i năruie efortul. Ajunge acasă istovit, purtând dovada măiestriei sale, care nu-l ajută totuşi să scape de sărăcie. Santiago e un învins al destinului, dar un învingător al sinelui şi al semenilor lui.

Nota: 9/10

Noi

2009-04-26T12:41:00.010+03:00

Timpul se dilată între noi,
Ne dezintegrează uşor-uşor în doi.
Distanţa parcă ne-a uitat pe fiecare la poli,
Amândoi mohorâţi şi amândoi goi.
Focul, odată-animat, cenuşă ne-a dat,
Risipită ca prin vis în aerul afumat.
Mă întreb de-ai să vii,
Speranţele tremurânde să-mi învii...
Cât aş vrea ca distanţa s-o calci,
Să-mi aduci un cărbune aprins şi cu el să mă-mbraci!
Ţi-aş surâde blajin şi sufletul meu s-ar spăla de chin
Ţi l-aş lua şi pe-al tău să-l alin.
Inima îmi tresare în piept,
Te aştept, te aştept, te aştept...
Drumul pari să nu-l mai ştii
Te-ai pierdut spre alte zări şi nu vii.

26 aprilie 2009

Eu şi Dali

2009-04-23T18:57:00.002+03:00

În drum spre Bucureşti am terminat o carte, Eu şi Dali a lui Stan Lauryssens. Biografia acestui autor prezintă experienţa sa ca dealer de artă pentru lucrările lui Dali. Dintr-un simplu găuritor de caşcaval, eul cărţii, Stan, se iniţiază în "arta falsificării" inventând interviuri cu celebrităţi pentru revista Panorama, urmând să devină expert în a stoarce banii unor bogătaşi pentru false opere ale lui Dali.

Mărturisesc că nu ştiam destule lucruri despre Dali când am început să citesc biografia. Văzusem câteva tablouri şi atât. Ce-mi rezerva această lectură? Aveam să aflu curând...

Într-o lume a escrocheriei, Stan se apropie de ceea ce se presupune a fi în spatele marelui pictor catalan-un grup de tineri care falsifică lucrările lui, chiar sub îndrumarea maestrului. În amintirea literară a lui Stan, Dali apare ca un falsificator pervers, un grandoman şi un "Avida Dollars".

Nu pot spune că m-a mirat "aura" în care a fost prezentat Dali. Observându-i arta, admit că inspiraţia unui geniu poate surveni în diverse moduri, iar omul Dali poate fi altfel, depărtat de legile normalului-un normal stabilit de altfel de majoritate, care de cele mai multe ori se prezintă aşa cum ar dori să fie şi nu este în esenţă.

Problematica falsurilor încurajate de Dali...discutabilă. Ce frapează la biografia lui Stan Lauryssens este simplitatea cu care se prezintă presupusa faţetă întunecată a geniului, ce capătă o oarecare credibilitatea în măsura în care admiţi excentricitatea omului Dali. Să nu uităm totuşi ca Eu şi Dali este o "poveste suprarealistă", aşa cum o numeşte autorul, iar scopul ei este de a se vinde. Nu întâmplătoare e asocierea din titlu...Se ştie că Dali vinde!

Nota: 7/10

City of God

2009-04-14T22:48:00.005+03:00

"Who knows how to write?
Let's make a black list. We'll kill them all."

Oraşul lui Dumnezeu este orice, numai un oraş divin nu. Guvernat de legea pistolului, ascunde numeroşii vagabonzi ai marilor metropole.

Povestea despre violenţă, droguri şi maturizare ni se revelează din prisma unui viitor fotograf, Rocket, desprins din rândurile puştimii mahalalei. Războiul bandelor îl aduce mai aproape de visul său...

"I forgot to say my name is not Rocket anymore. I'm now Wilson Rodrigues, photographer".

Un must see. Notă: 8.5/10

Wo bist du?

2009-03-31T19:39:00.013+03:00

My heart is full of emptiness and deep inside me is a total mess...

The storm has come,
My sky is grey,
The heart has no more
Words to say...

Earth Hour

2009-03-29T12:38:00.010+03:00

Ieri s-a sărbătorit Ora Pămăntului şi în căminul meu. La 8.30 s-a dat stingerea şi au început reproşurile. Tot auzeam de pe hol nişte pisi care se plăngeau că au "fobie de întuneric" şi nu le pasă de ora pământului nostru- de parcă pământul n-ar fi şi al lor...S-a trişat cu Earth Hour. După vreun sfert de oră, s-au aprins luminile (probabil la insistenţele domnişoarelor cu fobie de întuneric).
Earth Hour trebuia să fie un gest voluntar, un gest de solidaritate faţă de mediul în care trăim. O oră dintr-un an, o oră în care ştii că prin simplul gest de a stinge lumina contribui la binele planetei, e o acţiune care nu cere atât de mult efort din partea ta! Aşa că data viitoare, stinge lumina!... Şi calculatorul... şi veioza!

Şi pentru că tot vorbim de verde...să lăsăm cuvintele şi să ne punem pe treabă! Dacă vrei un oraş mai verde, dacă îţi pasă de locul în care trăieşti şi vrei să schimbi ceva, ia atitudine! Participă la marşul AIESEC Bucureştiul fluieră fault!

Handshake

2009-03-25T22:31:00.005+02:00

Băieţii dau noroc. Se întâlnesc, îşi dau mâna şi pecetluiesc un fel de afacere doar de ei înţeleasă. Gestul ăsta al lor parcă-i leagă mai mult şi dincolo de el poţi ghici o camaraderie care la fete lipseşte. Ele ce fac atunci când se întâlnesc? Se pupă. Chiar dacă se văd zi de zi la şcoală, sau chiar se întâlnesc de mai multe ori pe zi cu alte ocazii, ce fac? Se pupă. Asta nu-mi inspiră decât o prefăcătorie, o treabă de pisi! Înţeleg să pupi cunoştinţe sau prieteni pe care nu i-ai mai văzut de mult...Însă gestul ăsta repetat faţă de o aceeaşi persoană, de mai multe ori pe zi, şi-a pierdut ceva din semnificaţie, a devenit comun.
Mi-aş fi dorit să avem altfel de salut înrădăcinat în cultura noastră, aşa cum e hongi pentru maori sau namaste, folosit de indieni. În schimb, kowtow al chinezilor mi se pare cam exagerat. Cel mai drăguţ e eskimo kiss. Click-uiţi!

Mărţişor

2009-03-03T10:28:00.008+02:00

Suntem în primăvară de 3 zile şi se pare că va fi o vreme foarte capricioasă. Soarele se ascunde după nori şi lasă toată firea într-o atmosferă gri.

Deşi vremea e îmbufnată, marţişoarele de la MŢR ne colorează ziua. Târgul a început pe 25 februarie şi n-am rezistat tentaţiei de a da o fugă până acolo. Pe la ora 13 era încă linişte, dar te strigau din toate părţile mărţişoare tradiţionale şi marţişoare moderne, din ceramică, pânză sau burete, cu floricele sau în forme de animăluţe. A fost o încântare să văd târgul şi mărţişoarele handmade. Pe lângă marţişoare am văzut şi cercei, broşe sau insigne, toate atât de viu-colorate, încât îţi venea să le strângi în braţe, ca un copil care nu se poate despărţi de jucariile sale.

Anul acesta am văzut şi mărţişoare "verzi". S-a organizat un atelier de mărţişor în holul Comerţului din ASE. S-a încercat astfel o responsabilizare faţă de mediu, utilizându-se pentru confecţionarea mărţişoarelor materiale neconvenţionale. Mai multe detalii gasiţi pe reper verde.

Animale bolnave

2009-03-03T10:06:00.004+02:00

În ciuda premiului Uniunii Scriitorilor, primit de Nicolae Breban pentru "Animale bolnave", citirea romanului mi-a pus probleme, probleme pe care nu le-am mai avut de la "Ion". Parcurgerea ei a fost lungă şi anostă.

Cartea surprinde, într-o notă realistă, viaţa unui sătuc de munte, Nădrag, unde crimele irită opinia publică. Căutarea răufăcătorului devine pentru scriitor prilej de analiză psihologică a caracterelor personajelor. Întâlneşti de la alienaţi mintal, la poliţişti capabili, de la femei de o moralitate îndoielnică, la profeţi.

Singurul moment de suspans al acţiunii romanului s-a concentrat în urmărirea organizată de poliţie pentru a prinde criminalul. Finalul nu face decât să releveze drumul pe care l-a urmat ancheta în descoperirea acestuia.

Notă? 3 din 10.

30 septembrie

2008-10-02T17:35:00.014+03:00

...ultima zi de vacanţă. Vara s-a dus ca un parfum uşor ce se pierde in vârtejul particulelor de aer. Privesc din nou orizontul şi caut răspunsuri... E ultimul an de facultate şi asta a fost şi ultima vacanţă...o vacanţă plină de excursii şi întâmplări, care mai haioase, care mai triste...Mi-a plăcut ultima vacanţă de student şi aş vrea să opresc timpul aici, să rămân la vârsta asta, să mă mai bucur de gustul studenţiei. Ultimul an...mai ieri eram în prag de Bac şi acum...mă aşteaptă licenţa, mă aşteaptă o lume a adulţilor în care mi-e greu să intru.

Vreau să mă întorc în timp, să fiu iar în drum spre Bonţida, sau căutând ruinele Kornish-ului prin Mănăstirea. Vreau să mă pierd printre turişti în Sighişoara, în ultima zi de festival. Vreau să mă transform într-o veveriţă şi să alerg cu suratele în parcul din Vatră...

Vacanţa mea s-a terminat cu marea învolburată. Nu credeam că o voi revedea anul ăsta, cu plaja solitară, cu pescăruşii înfometaţi, cu peştii la mal şi cu valurile ei înspumate. Abia vedeai un om pe plajă...Furtuna i-a speriat şi ne-a dus scoici şi o clipă singuri cu marea.

A început şi noul an de facultate. Privesc aceeaşi cameră de cămin şi mă uit spre viitor. Ce mi se pregăteşte, oare? Ce urmează să fac, unde trebuie să ajung?

Timpul trece fără mine...cât aş vrea să îl opresc!

Inside I'm dancing

2008-10-02T17:00:00.005+03:00

Am văzut un film emoţionant Inside I'm dancing. Este povestea unor baieţi cu dezabilităţi, unul putându-şi mişca doar două degete, Rory, iar celălalt fiind incapabil de a vorbi coerent, Michael, ambii imobilizaţi în scaune electrice. În momentul în care Rory O'Shea este internat în acelaşi centru cu Michael, el devine interpretul colegului său, fiind singurul care poate înţelege ceea ce spune Michael.
Rory este un aducător de necazuri, mereu în luptă cu sine şi cu ceilalţi, plin de viaţă.
El nu vrea să ducă o viaţă anostă, doar pentru că este imobilizat. Michael nu cunoaşte altă viaţă în afară de cea din centrul pentru persoane cu dezabilităţi. Rory îl 'corupe' şi pe Michael şi amândoi merg în club şi se distrează. Aici Michael o remarcă pe ea.

Cei doi devin prieteni şi reuşesc să obţină aprobarea pentru a locui singuri, în afara centrului.
Îşi caută 'asistent personal' şi după interviuri nenumărate îi propun blondei din club, pe care o întâlnesc pe stradă, să le fie asistentă.

Lucrurile iau o întorsătură tristă atunci când Rory este internat. Filmul merită văzut şi de aceea nu dezvălui finalul.
Povestea lor te emoţionează şi îţi demonstrează că oricât de mari ar fi problemele, viaţa continuă şi lupta continuă. Deşi e o dramă, Inside I'm dancing are o încărcătură de pozitivism şi te face să reflectezi asupra problemelor cotidiene şi le compari cu ale celor cu adevărat în neputiinţă.

Nota: 8/10

More Cas Haley

2008-06-05T19:38:00.009+03:00

Gata....stresiune free :D. I feel so good. I can relax now. Here is some relaxing music...

Am lipsit

2008-05-06T16:42:00.003+03:00

Am lipsit! I know! Dar am avut un motiv foarte bun pentru asta! Mi-a fost virusat PC-ul şi între timp mi-am pierdut toate lucrurile pe care le aveam pe el!
So...no poze din Sighişoara cum am promis...sorry!
Dar am învăţat să:

instalez singură windows-u
să formatez partiţiile din command prompt
să scot viruşi (aproximativ)
să fac antivirusul să se updateze....success

Vacanţa de Paşti... ca de Paşti: am păscut fericiţi :D!
News: vineeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee seeeeeeeeesiuuuuuuuuuuneaaaaaaaa :(((((((((((:((((((
Mă strigă proiectele nefăcute care s-au adunat frumos şi acu' îmi fac viaţa amară...
Bye

Summit+Student=Vacanţă

2008-04-15T18:48:00.003+03:00

Summitul mi-a adus...vacanţă! Şi nu orice fel de vacanţă, ci vacanţă la Sighişoara :). Din păcate, vremea nu a ţinut cu mine şi nu mi-a arătat un oraş în primăvară, ci a fost mohorâtă şi mi-a mai dat în dar şi o răceală zdravănă, care nici azi n-a fugit de mine, în ciuda tuturor drogurilor îngurgitate împotriva ei.
Mi-a plăcut ritmul vieţii care curge calm în zona cetăţii. Ce mult alergam după el în Bucureşti...
Impresii despre Sighişoara...în curând în imagini;).

Villette

2008-04-15T18:05:00.006+03:00

Romanul lui Charlotte Bronte, Villette, a fost pentru mine o dezamăgire, o carte după care nu pot exclama ceva, o carte care nu te emoţionează într-atât pe cât ar trebui să o facă un roman de dragoste, deşi se vrea a fi.
Nu ştiu dacă dezamăgirea o pot pune pe seama personajului, Lucy Snowe, o profesoară de engleză ştearsă, spectator al propriei sale vieţi, sau dacă blazarea care m-a încercat după citirea cărţii se datorează mai mult firului acţiunii, care poate fi uşor dedus, graţie micilor indicii pe care autoarea ţi le presară pe parcurs.
Găsesc romanul lipsit de pasiune, mai degrabă o înşiruire letargică a unor evenimente ce îţi dau impresia că ar fi fost trăite de către autoare însăşi(cel puţin o parte din ele).
N-aş cataloga Villette ca fiind un roman slab, dar incursiunile scriitoarei în care se adresează cu "cititorule", indicând ce şi cum să gândeşti despre personaje sau evenimente, lasă impresia unei incapacităţi a lectorului de a-şi forma opinii pertinente.
Strădania excesivă de a se face înţeleasă natura personajelor cu toate caracteristicile lor îţi dă un soi de iritare.
La modul cel mai simplist, Villette tratează relaţiile dintre protagonista Lucy Snowe şi bărbaţii de care se îndrăgosteşte: Graham John Bretton şi Monsieur Paul Emanuel, profesorul de literatură al pensionului unde tânăra englezoaică predă fiicelor burghezimii din Villette.
Fiinţă solitară, izolată, Lucy îndrăzneşte să se îndrăgostească de doctorul Bretton (despre care află mai târziu că este fiul naşei sale), dar îşi înfânează sentimentele, ştiind că el iubeşte o altă femeie. Militează pentru dragostea dintre John şi Paulina în calitate de apărătoare a lor în faţa domnului Home, tatăl Paulinei, în ciuda sentimentelor pe care încă le mai păstrează pentru tânărul doctor.
Înlăturându-se din calea fericirii celor doi, Lucy încearcă altfel de sentimente: un fel de prietenie amestecată cu respect şi gratitudine faţă de profesorul Paul, verişorul lui madame Beck, stăpâna pensionului din rue Fossette.
Se înfăţişează un clişeu: "opusurile se atrag", monsieur Paul fiind un om ursuz, iritabil, impunător şi respectat, exigent şi gata oricând să aibă ceva de obiectat în privinţa englezoaicei. Lucy, rece, calculată, uşor ştearsă, este mereu în mijlocul altercaţiilor cu profesorul.
Părerea ei şi a cititorului privind omul acela ursuz şi iritabil se schimbă odată cu aflarea tainei vieţii acestuia şi descoperirii unei mari generozităţi alui către persoane care poate nu ar fi meritat-o.

Din păcate, nici măcar fantoma călugăriţei, care i se arată atât protagonistei, cât şi lui Monsieur Paul, nu reuşeşte să salveze misterul şi să dea o notă de suspans cărţii, deoarece eludarea enigmei vine să o destrame.
Villette nu este un roman problematizant, un roman arzător al trăirilor interioare, datorate sentimentelor, ci mai degraba unul platonic, rece, uşor de anticipat.
Speram ca măcar finalul să fie lăsat la imaginaţia lectorului, dar şi aici intervine autoarea, spunându-ne ceea ce crede că dorim să ne imaginăm (adresându-se tot direct), pentru ca apoi să închidă cu situaţia personajelor secundare.
Las descoperirea lor în seama posibililor interesaţi.
Poate că ăsta era stilul pe atunci, poate ţine de ceva ce îmi lipseşte, dar eu cred că o carte e bună dacă reuşeşte să trezească ce va în tine, o reacţie, fie şi negativă.
Nota: 4/10

Ziua mondială a teatrului

2008-03-27T20:01:00.004+02:00

Nu sunt un critic profesionist de teatru, deci ceea ce urmează e părerea unui amator şi rog să fie tratată ca atare: aprobată/dezaprobată.

Timp de trei seri 24-26 martie, scena Teatrului Ion Creangă din Bucureţi a fost gazda Serilor Teatrului Studenţesc, eveniment organizat de Sindicatul Studenţilor din Cibernetică.
Luni au jucat:

GMG Esperom-"Comedia Zorilor"
Calandrinon-"Ce formidabilă harababură"
Arlechino-"Crize"

Marţi au urmat:

Moft-"Ţara lui Guffi"
Unnamed-"Elefanţi roz, elefanţi galbeni şi oameni"
Ludic-"Vânătoarea de Şobolani"

Miercuri a fost premierea şi a jucat InDArt, piesa "Cercei cu diamante".

Spre dezamăgirea mea, n-am fost prezentă decât în ultimele doua seri şi toate cele ce urmează se vor referi strict la acestea.
Prima piesă de marţi a ilustrat comedia din viaţă şi superficialitatea oamenilor prin intermediul unui rege care voia să îşi mărite fata. Dorinţa ei era să râdă, aşa că ei cheamă bufonul care le vorbeşte de culori, ale ierbii, ale cerului...truisme care îi fac pe cei din împărăţie să râdă, dar fata rămâne nedumerită şi abia atunci descoperă culorile...

"Elefanţi roz, elefanţi galbeni şi oameni" mi-a plăcut destul de mult. Pe fondul unei scene normale între doi bătrâni şi mama cu fiica, care vorbesc despre conflictul dintre generaţii şi viaţa dramatică a tinerei măritate cu un alcoolic, totul îngheaţă şi ni se arată subtilitatea vieţii: existenţa elefanţilor roz şi galbeni, a ideii de elefanţi roz şi galbeni. La sfârşit apare viaţa, roşie si le dă flori tuturor, pe măsură ce primeşte de la ei câte ceva: bani, bijuterii, pălăria mult preţuită a bătrânului filosof. Dar elefantul galben moare(servitoarea din umbră). Piesa a fost ok, scenariul mi-a plăcut, păcăt însă că actriţa care juca servitoarea nu avea voce potrivită pentru monologul care elucida necesitatea existenţei elefanţilor roz şi galbeni. Avea o voce prea piţigăiată şi ar fi fost nevoie de cineva cu o voce puternică şi totuşi moale în tonuri.

Ultima piesă de marţi vorbea despre cunoaştere între două persoane şi singura plăcere a unui bărbat de a omorî şobolani din marginea oraşului plin de gunoaie. El şi ea la prima întâlnire, undeva în mijlocul mahalalei plină de reziduuri şi de şobolani. Pornesc amândoi cunoaşterea de la lucruri personale apoi se dezbracă(la propriu) de orice mister. E adusă în atenţie cunoaşterea unei persoane bucată cu bucată, ca la dezmembrarea unei maşini. Cei doi sunt împuşcaţi de şobolani, ea prima, iar el moare neştiindu-i numele femeii de lângă el.
Funny a fost când la o scenă în care cei doi se sărutau, un puştiulică de vreo 7 ani exclamă dezgustat: "iiiiiiiw". La care toată sala începe să râdă.

"Cercei cu diamante" reflectă influenţa malefică a materialului asupra iubirii şi a relaţiei de cuplu. Alina se urcă în telescaun cu poetul ei favorit şi începe să îi povestească despre viaţa ei şi căsătoria cu Sile Barză. Ei rămân blocaţi pentru câteva minute în telescaun, ceea ce creează suspiciuni, o dată ajunşi la cabană. Sile îi cere o dovadă de iubire celei cu care îşi va petrece toată viaţa, îndemnat fiind de impulsul de a afla cine are cea mai mare importanţă pentru Alina: el sau cerceii cu diamante pe care aceasta îi poartă tot timpul(idee sugerată de cea mai bună prietenă a lui Sile). Ea îşi aruncă podoabele. Apar apoi la revelion iar din camera de alături aud discuţia unui cuplu: ei in viitor, dacă cerceii ar fi rămas în posesia stăpânei lor. Alina dispare, iar în final, distribuitorul de ziare "Lumina" încheie povestea...misterul rămânând neelucidat: moarte sau sinucidere...

Şi acum, plângerile. Deşi piesele au fost lucrate şi destul de interesante, ceea ce ar fi putut să te deranjeze la acest eveniment a fost distribuţia locurilor în sală. Nu am mai pomenit ca sala să se ocupe din spate în faţă! Şi deşi intratea era liberă, vezi tu, nici aici nu scapi de sistemul pile/cunoştinţe. La ce bun mă întreb? Iar în ultima seară era cât pe ce să nu intru pentru că doi studenti din Sisc erau postaţi la intrare şi aşteptau cunoştinţele, argumentând că nu mai sunt locuri. Bun, nu mai sunt, nu mai sunt, dar de ce peste 10 minute s-a răzgândit şi a mai lăsat 8 persoane să intre, de-astea fără pile? Asta nu înţeleg. Ce, brusc s-au eliberat locuri sau credea că astfel o să îi crească popularitatea şi o să îi fim forever greatful?
Încă o chestie minoră, pliantul conceput pentru eveniment are o sintagmă de genul: "veţi putea urmări şase trupe de actori amatori profesionişti care îşi vor demonstra...". Bine, bine, dar hotărâţi-vă: amatori sau profesionişti?

Mai multe informaţii despre Ziua Mondială a Teatrului aici.

Pe sârmă

2008-03-26T10:28:00.009+02:00

Noul video Vama! Îmi place foarte mult mesajul melodiei, iar clipul e bestial. Linia melodică însă putea fi realizată altfel...mi-o închipuiam cu alte versuri.
Îmi place vocea lui Tudor. Mi-a placut tot timpul. Şi mi-a placut spiritul Vama Veche. Păcat, a murit formaţia! Spiritul rămâne în albumele lor, în muzică şi în inima mea. Call me oldfashioned sau cum vrei...suna mai bine Vama Veche.