Carte

Concurs (pentru bibliotecile care vor sa creasca)!!!

anca.roman — Fri, 03 Feb 2012 09:00:52 +0000

Scoateti-va la atac spiritul competitional – noi, AltIasi, si Editura Polirom deschidem luna februarie cu un concurs de pe urma caruia va veti alege cu o carte abia aparuta in colectia Top 10+, anume America fara de etaje de Ilf Ilia si Evgheni Petrov. Noi suntem nerabdatori sa dam startul.

Regulile jocului sunt simple si putine: noi va propunem o intrebare, voi lasati un comentariu cu raspunsul pe aceasta pagina a concursului. Totusi, va sfatuim sa va grabiti pentru ca, daca sunteti printre primii trei care raspund, primiti un exemplar din America fara etaje de Ilf si Petrov.

Iar acum intrebarea:

Ce personaj literar v-ar putea deveni cel mai bun prieten daca printr-un miracol ar prinde viata si ar intra in realitatea voastra?

Asteptam raspunsurile voastre argumentate si incheiem concursul in momentul in care am numarat 3 castigatori. Bafta multa!

Ne vedem cu postmodernii

anca.roman — Fri, 27 Jan 2012 19:32:08 +0000

Marti, 31 ianuarie, Clubul Brain da muzica mai incet pe la ora 17. Trebuie sa-i auzim aievea pe scriitorii de limba germana care ne ademenesc cu idei postmoderne la intalnirile ce si-au ales deja numele de cafe-lit. Pentru inceput, se va rosti la mansarda - si asta nu de putine ori, caci e capul de afis pentru acest debut de serie – numele autorului austriac Thomas Bernhard si al romanului sau Die Ausloschung (Extinctia).

Ca sa va faceti o idee in ceea ce priveste actualitatea scriiturii lui (desi aceasta metoda e cel putin neortodoxa), e bine de stiut ca Thomas Bernhard a trait intre anii 1931 si 1989, vreme in care a putut fi romancier, dramaturg si poet, netinand cont de celelalte ocupatii ale lui din tinerete, care aveau prea putin de-a face cu hartia si pixul. S-a intovarasit cu postmodernismul, care i-a servit drept mijlocul cel mai potrivit pentru a-si exprima pornirile ofensive fata de omul modern, in special cel apartinand societatii austriace adancite in mocirla ipocriziei si a mortii spirituale si care brutaliza sansa cunoasterii.

Tradus in nenumarate limbi si apreciat de critica internationala pentru una din cele mai de seama contributii literare postbelice, Thomas Bernhard a trebuit sa treaca prin paradoxul de a fi tratat cu reticenta in tara sa natala. Austriectii erau probabil atinsi de ceea ce George Steiner numea intr-o prefata la una din cartile lui Bernhard „monotonie a urii”. Ura care, indreptata ostentativ impotriva lor, i-a adus autorului apelativul de Nestbeschmutzer (care isi murdareste singur cuibul).

Die Ausloschung (1986) este ultimul roman al acestui autor, care nu evita nici de aceasta data discursul dispretului. Aranjata pe doua parti, cartea imbina perspective narative neasteptate. Se concentreaza pe monologul profesorului Murau, care se autoexileaza la Roma si care e nevoit sa se intoarca in Austria pentru a-si inmormanta parintii si, va vedea el mai tarziu, pentru a da ochii cu vidul copilariei netraite cum ar fi trebuit. Un strop de nazism, altul de catolicism, ceva exagerare si avem in mare parte reteta cartii. Ingredientele lipsa le vom afla la prezentarea din Brain (apropo, intrarea e libera).

Data:

Mar, 31/01/2012 - 17:00

Omul care isi confunda sotia cu o palarie

anca.roman — Wed, 25 Jan 2012 13:02:19 +0000

O carte despre surparea mintii omenesti, o carte dreapta, care mi-a mentinut curiozitatea la cote inalte pana la ultimele pagini. Am in gand cartea medicului Oliver Sacks, Omul care isi confunda sotia cu o palarie, reeditata la Humanitas in 2011 (si cam tarziu tradusa la noi, avand in vedere ca in 1985 aparea deja in librariile din Londra si New York).

Imi plac cartile care, printre randuri, risca ceva spatiu gol pentru mine, doar ca sa-mi dea satisfactia de a le scrie si eu insami. Imi plac cartile care au incredere in subtilitatea mea de cititor si care-mi fac moftul de a-mi trece cu vederea acele absurditati in care plonjez din cand in cand, tragand dupa mine orice prind in paginile lor. Ei bine, in Omul care isi confunda sotia cu o palarie am avut atata libertate de miscare, incat am ajuns sa ma intreb daca nu cumva se pune prea multa baza in sentintele mele. Totusi, nu am chiar ambitia de a-l substitui pe cel care imi spune povestile. Adica pe naratorul recunoscut pe de-a-ntregul in neurologul si psihologul de origine britanica, stabilit in America, Oliver Sacks (aceasta pliere de imagine fiind explicata de autenticitatea continutului cartii, anuntata in prefata chiar de autor), pe care-l stiti probabil de pe copertele unor carti precum Muzicofilia si Trezirea la viata.

Mentionam mai sus niste „povesti”; ei bine, e un cuvant prea entuziast, la fel cum „studii” se arata cam resemnat pentru a lamuri natura acestei carti, care-si aproximeaza asezarea intre stilul beletristic si cel tehnico-stiintific.

Structural, cartea imbina 4 parti: Pierderi, Excese, Transporturi si Lumea celor saraci cu duhul, apropiind analogic intre ele situatiile unor oameni care si-au derivat involuntar realitatea si, daca e sa scap ceva politically incorect, normalitatea. Oameni bolnavi, de fapt chiar pacienti reali ai medicului Sacks, personaje de obicei fara peisaj, carora cartea nu cauta sa le inventeze ingaduinta unei integrari sociale (ei fiind de obicei ori autosuficienti ori incapabili sa-si inteleaga abaterile neurologice si implicit neafectati intr-un grad deranjant de acestea), cat are in plan sa le asigure nevinovatia de a fi altfel. Si daca Sacks e departe de a avea preocupari moraliste, daca nu se aliaza unei retorici extrasensibile, ce-i reuseste in chip stralucit in schimb este sa ne induca (important: nu prin intermediul limbajului) prohibitia de a ne amuza pe socoteala pacientilor, de a ne ingrozi de ei, de a-i vedea, in fine, ca pe nebunii caraghiosi ai lui Sacks.

La prima interactiune cu titlul acestei carti, nu m-am putut abtine sa nu-l las sa-mi sune metaforic. Omul care isi confunda sotia cu o palarie nu putea fi decat vag si intrigant si ascunzand, desigur, profunzimi care trebuiau bine cumpanite. Cand am ajuns in miezul povestirii omonime (parca pentru gustul meu prea nerabdator asezata chiar in primele pagini ale cartii) m-am gasit citind despre un om care literalmente nu distingea chipul unei femei de un accesoriu si care-si incurca piciorul cu pantoful. De fapt, nu putea intelege ideea de ansamblu, de colectiv, patrunzand lumea prin trasaturi izolate, mai mult deducand-o decat sesizand-o nemijlocit. „Vizual, era pierdut intr-o lume de abstractiuni neinsufletite”, ratiunea lui pierdea orice indemanare de a manevra chestiuni elementare, concrete. Traia, in schimb, ireprosabil prin muzica. Suferea de agnozie (tulburare manifestandu-se prin incapacitatea de a recunoaste persoane si obiecte). Dezamagitor insa ca povestea ramane cumva suspendata, se simte ca o stare si mai putin ca o cadenta narativa (si ma refer aici la chestiuni ce tin de finalul in coada de peste si la divagatiile cu simt artistic, cam timide).

Mai putin retinut a fost Sacks in Posedata (de aceasta data poposim in Excese). Sindromul (super)Tourette o face pe o femeie sa fie receptorul schimonosit al tuturor gesturilor, grimaselor apartinand celor din jur. Scena (caci e una singura) e cu atat mai impresionanta, cu cat se desfasoara pe strada, departe de linistea interpretativa a cabinetului neurologului. „Fiind toata lumea, femeia isi pierduse propriul sine, devenind nimeni”. Iar cand, dupa atata imitare, s-a umplut de ceilalti „a erupt intr-o regurgitatie vasta, pantomimica, in care identitatile infulecate ale ultimelor 50 de persoane o posedasera au tasnit afara”.

Nici nu se cere un exercitiu de imaginatie pentru ca intreaga intamplare se rupe chiar din sanul realitatii, nu e partea de talc a vietii, e viata insasi. Iar asta e valabil pentru toate cele 24 de situatii colectate de Sacks. Am gasit adevarate focare de sens, uneori neexploatate indeajuns. Am simtit ca Sacks se furiseaza, se abtine de la avantul din care literatura face o obligativitate , preferand in general sa stea in capsula explicabilului prin stiinta, si daca ajunge la indrazneli de impresie si simtire, de obicei se intampla vorbind in numele altor oameni de seama ai culturii universale (oameni siguri). Practic, Sacks manifesta sfiala de a se transforma intr-o fiinta fictionala, iar asta e pacat pentru ca e ultimul strop de care are nevoie cartea ca sa arate plina. Adevarul e ca el nu improvizieaza prea mult, iar asta poate din cauza vigilentei de a nu fantaza. Plus ca, in cele din urma e greu de crezut ca vrea sa ma invete medicina si de aici si rezervele lui. Am aflat cateva lucruri interesante si relativ accesibile din campul neurologiei, stiu acum ce e sindromul Korsakoff, ce e afemia, proprioceptiunea s.a.m.d., am facut intr-un „Postscriptum” comparatie cu alti pacienti in majoritatea capitolelor, dar ceva ma face sa cred ca rostul lui Sacks nu e doar sa reproduca realitatea si ca pastreaza pentru sine niste rezerve de care m-as fi putut bucura si eu.

Gemenii care comunica prin numere, femeia care nu-si poate simti propriul corp sau cea care auzea muzica de radio ori de cate ori inclina capul, barbatul care si-a sters cateva zeci de ani din viata, oamenii care si-au pierdut orice capacitate de a intelege cuvintele scrise sau vorbite, dar capabili sa inteleaga perfect mesajul din mimica – le cred pe toate pretexte. Dar, dupa cum spuneam si la inceputul articolului, ca cititoare, mi se da cam multa munca de valorificare. „Metafore nu doar pentru conditia medicinei moderne, ci si a omului modern”, dupa cum zice New York Magazine. De acord. Si totusi... ar fi putut fi mai mult.

*Carte oferita prin amabilitatea Librariei Humanitas Iasi.

Saptamana memoriei la CCF

anca.roman — Mon, 23 Jan 2012 16:55:13 +0000

Acum 67 de ani, pe 27 ianuarie, lagarul de exterminare de la Auschwitz era eliberat. S-a decis mai tarziu ca meritam cu totii macar amintirea unei vini groaznice, una din formele oficiale pe care aceasta le-a luat fiind „Ziua memoriei Holocaustului si a prevenirii crimelor impotriva umanitatii”. Si iata ca aceasta este „Saptamana memoriei”(25-27 ianuarie), de care la Iasi se ingrijeste Institutul Francez, ce invita anul acesta la redescoperirea omului de carte, film si teatru, Benjamin Fondane sau – in romaneste - Barbu Fundoianu.

In spatele celor doua pseudonime pe care le-am mentionat deja sta de fapt realitatea lui Benjamin Wexler, poet, filosof existentialist, eseist, critic si teoretician literar, cineast aflat mereu in preajma unor minti monumentale (filosoful existentialist Lev Sestov, Brancusi, Cioran, Camus, Brauner etc) - aceasta simpla descriere indemnandu-ne sa intrezarim o opera insemnata pe harta culturala a romanilor, a francezilor si a evreilor deopotriva. De ce a tuturor acestora? Pentru ca rezonantele numelor lui nu sunt intamplatoare: Benjamin Fondane s-a nascut la Iasi, in 1898, insusindu-si in acelasi timp cu identitatea de roman, pe cea de evreu, a debutat in 1914 in revista de orientare simbolista si modernista Viata noua a lui O. Densunsianu, dar n-a apucat sa scrie prea mult in Romania, caci Parisul a fost prea nerabdator sa-l ia sub aripa sa (1923). Sub incidenta barbariilor naziste, dupa ocuparea Frantei a fost arestat si acuzat de ereditate nepermisa si apoi deportat in 1944 la Auschwitz alaturi de sora sa, pe care a refuzat sa o paraseasca (desi a avut sansa), chiar cu pretul vietii (a murit in 1944, intr-o camera de gazare). Ca fiinta culturala, Benjamin Fondane s-a simtit in largul lui in modernism, avand interactiuni constante si cu avangarda, preocupat printre altele de prefigurarea unei catastrofe istorice, pe care a cautat totusi sa o anuleze printr-o doctrina a salvarii.

De aceea, nu este stranie alegerea Institutului Francez de a lega numele lui Fondane de seria de evenimente aflate deja la a patra editie si care vor avea loc in decursul a 3 zile la Iasi, marcand comemorarea Holocaustului.

Miercuri, 25 ianuarie, si vineri, 27, incepand cu ora 18 vom avea libertatea de a aprecia cum i se potriveste lui Benjamin Fondane teatrul: „Benjamin Fondane ii scrie lui Louis-Ferdinand Celine” se numeste textul apartinand lui Fondane, interpretat si regizat de Benoit Vitse.

Apoi ziua de joi, 26 (aceeasi ora 18), abunda in intalniri cu exegeti ai autorului, care planuiesc lansarea primului volum al editiei „Opere Fundoianu – Fondane”, relevant prin responsabilitatea pe care si-o asuma, anume aceea de a colectiona intregul material semnat vreodata de acesta, fie ca e vorba de poezie, proza, dramaturgie, scenarii de film, fie publicistica, critica literara, scrisori si altele de acest fel, carora li se anexeaza note si comentarii. Ne putem astepta si la texte inedite si variante, bogatia materialelor fiind justificata de faptul ca Mircea Martin, directorul editurii Art, totodata cel care s-a ocupat de aceasta editie, a avut acces la texte scrise de Fondane atat in limba romana, cat si in franceza. Mai multe ne va povesti chiar dumnealui, daca tot va fi prezent alaturi de Prof. Andrei Corbea-Hoisie la acest eveniment.

Nu schimbam ziua si participam si la sesiunea de comunicari „Despre Benjamin Fondane” (ora 18:30), 5 invitati manevrand diferite fatete ale operei acestuia: Eric Freedman si-a ales ca titlu „Benjamin Fondane: multuplele ipostaze ale unui scriitor francez”, Mircea Martin pregateste un discurs pe tema „Primatul politicii sau anii `30 vazuti de catre benjamin Fondane”, Carol Iancu ne familiarizeaza cu „Cateva aspecte ale tematicii evreiesti in articolele de presa si in opera poetica a lui B. Fundoianu – Fondane”, Simona Modreanu pune la cale o expunere intitulata „B. Fondane si experienta abisului”si, in final, Radu Petrescu ne aduce in vedere lucrarea sa, „Benjamin Fondane – poezia si cuvantul profetic”.

Vineri, 27 ianuarie, ora 14 se potriveste cel mai bine vernisajului expozitiei „Benjamin Fondane. Romania, Paris, Auschwitz (1898-1944)”, pe care CCF o gazduieste pana pe 29 februarie. Si Parisul a vizitat-o anul trecut (expozitia fiind realizata de Memorialul Shoah-ului, una din cele mai cuprinzatoare arhive ale memoriei evreiesti) si a gasit in ea umbre ale vietii si operei lui Fondane.

Data:

Mie, 25/01/2012 - 18:00

Joi, 26/01/2012 - 18:00

Vin, 27/01/2012 - 14:00

Tovarase proiector, e ordin de la Partid!

marina.evelina — Wed, 18 Jan 2012 05:25:37 +0000

Aparuta anul acesta la editura Polirom, Filmul surd in Romania muta. Politica si propaganda in filmul romanesc de fictiune (1912-1989) e o carte pe care am citit-o nu atat cu satisfactia lecturii unui studiu de film, ci mai ales ca pe o intalnire fata-n fata cu capitole din istorie ce se zaresc astazi ca doi ochi vineti si dezaxati in forma de ecrane. Teza de doctorat a jurnalistului si filmologului Cristian Tudor Popescu realizeaza o radiografie a filmului instrainat de functia sa artistica originara si transformat intr-o arma de propaganda politica, manevrata cu dexteritate inca de la inceputul secolului XX.

Surpriza sau nu, primul astfel de produs, prematur si subnutrit estetic, s-a nascut pe campurile cutezatoarei Romanii, anul de gratie 1912, si se intituleaza Razboiul de independenta. CTP enumera toate detaliile travaliului sau financiar, incheiat cu implicarea Casei Regale, a Ministerului de Razboi si a omului de afaceri Leon Popescu. Incarcatura propagandistica a primului lung-metraj de la noi miza pe obtinerea la nivel national a unei reactii favorabile intrarii Romaniei in Razboiul balcanic din 1912. Acest film ocupa un loc marginal in lucrarea lui CTP, fiind inghitit de industria cinematografului rosu construit de Lenin, consolidat de Stalin, si zugravit cu denivelari de Gheorghiu Dej si Ceausescu. Mi-as fi dorit totusi ca in aceasta parte a cartii sa gasesc o referire si la biografia pe care o face Nae Caramfil acestui eveniment cinematografic in Restul e tacere (2008) - film in rama despre realizarea peliculei Razboiului de independenta; cum a fost abordata dimensiunea propagandistica dupa aproape un secol? M-as fi asteptat la o trecere in revista macar intrucat in restul volumului CTP nu se opreste la analiza filmelor in perimetrul lor de timp, ci le extinde circumstantial, sau ilustrativ in realitatile de dupa ’89. De exemplu, filmul Rasuna valea (1950), de un hei-rupism sovieto-ideologic “deschizator de drumuri”, este pus in oglinda cu episodul mineriadelor din 1990: (“ Lasa ancheta, tovarase! N-auzi vorbele care umbla ?”) . Nu apare niciun militian , niciun medic legist, niciun procuror [Cretu, dusmanul poporului, fusese lichidat]. Salopetele murdare tin loc de robe. Justitia muncitoreasca s-a infaptuit. Alaturati in minte acestei secvente imaginile minerilor lovind cu batele, pumnii si picioarele cetateni luati de pe strada in Piata Universitatii, vinovati de a purta plete, ochelari sau fusta scurta. Si bucurestenii insirati pe margini si aplaudand cu voiosie. ( p.77)

Pana a ajunge la festinul analitic al acestei carti - filmul de propaganda in comunism - CTP face cateva delimitari conceptuale clarificand originile propagandei, definitia acesteia si legaturile ei cu cinematografia. De-a lungul acestor capitole vocea lui CTP publicistul este cam greu de auzit, ba inabusita in obiectivitate si discurs academic/ stiintific, ba scapand formulari pe care nu le-am asociat retoricii inalte cu care ma obisnuise jurnalistul in articolele sale. Un astfel de exemplu este aceasta propozitie stearsa, genitival abundenta si intentionat poate ingropata pana la gat in cliseul paginilor cu zmei si zgripturoace: Secundum non datur poate fi deviza stapanilor taramului propagandei. (p 11)

Este invocat in continuare aportul regizoral al unor monstri sacri ai cinematografului de propaganda precum americanul D.W. Griffth (propaganda antirasiala - Nasterea unei Natiuni - 1916) si marii propagandisti de mai tarziu: S.M. Eisenstein ( propaganda pro-sovietica-Greva ) si Fritz Hippler (propaganda antisemita- Evreul etern).

Capitolele care fac deliciul acestei carti si ca valoare documentara si ca stil sunt Secvente propagandistice din filmul sovietic al deceniului 3 si Filmul romanesc de propaganda. Studiile de caz indosariate in aceste pagini mi-au amintit si m-au ajutat sa demontez mesajul acelei reclame care condamna povestirea filmelor: “Il stii p’ala mic, negru, de respira greu? Era tat’su”... Dar de ce respira greu? Fiindca era mic si negru? Poate continuarea acestei fraze ascunde un film de propaganda. Descrierile pe care le face CTP sunt foarte plastice, iar povestirea a ceea ce normal apare pe ecran devine o literatura cu chei de invatare. Cartea lui CTP iti arata cum sa problematizezi, cum sa nu lasi ansamblul sau narativul sa ascunda paraziti ideologici. Filmul surd in Romania muta opereaza la nivelul constientizarilor de care poate fi capabil cititorul/spectatorul, acutizand sensibilitatea in perceperea termenilor, conceptelor si imaginilor. Vei ajunge sa te intrebi daca un semn de exclamare la finalul unei fraze, repetata cu pathos, nu e o injectie in creier care sa-ti innoade limba intr-un slogan spunandu-ti-se, de catre cei care l-au inventat, ce frumoasa voce ai si ce lucruri minunate glasuiesti.

Cadrele, dialogurile sunt urmarite pana la constituirea, pe baza acestora, a unor categorii de caracteristici si teme inserate firului narativ. Temele de propaganda, identificate in filmele perioadei comuniste - de la Rasuna Valea (1950) pana la Exista joi? (1989) se inscriu in urmatoarea lista: rezistenta anticapitalista si antifascista, depistarea si anihilarea spionilor infiltrati din Apus, inchiaburirea, imburghezirea unor membri ai noilor conduceri, stopata la timp de comunistii cinstiti si responsabili. Apar si teme tranzitorii, care au suferit modificari in timp si servesc lupta de clasa, precum si virajele ideologice (individualismul- inhibat apoi incurajat in sanul campului de productie, migratia de la sat la oras pana in ‘60, iar dupa ’75 indemnul intoarcerii la vatra etc.). Aceasta lista, schematic redata in ultimele pagini ale cartii, este bine argumentata si probata de documente oficiale ale Comisiei de cenzura, declaratii in cadrul unor sedinte de partid sustinute de regizori (Sergiu Nicolaescu, Ion Popescu Goppo), activisti de partid si chiar de Ceausescu. Comisia de cenzura isi creeaza singura un portret caricatural si tamp, irosind tus si flexionari de falange, pentru scrierea unor rapoarte de-un ridicol amenintator, pe alocuri amuzante pentru ochiul liber, democratic de astazi.

CTP tine sa mai sublinieze un aspect: daca cineastii douazecisti sovietici credeau cu toti neuronii si tesuturile cardiace in ideologia comunista punandu-si talentul in slujba acesteia, regizorii romani au fost duplicitari, nu credeau in povestea pe care o puneau pe ecran, dar le prindeau bine banii si platoul pe care puteau sa experimenteze cu aparatul de filmat. Exista totusi filme care au indraznit sa sparga linia ideologica platind cu cenzura pentru “tradarea” lor: Directorul nostru(1955), Meandre (1967), Reconstituirea (1970), Croaziera ( 1981), Faleze de nisip (1983)

La cei 22 de ani ai mei probabil ca am vazut un sfert dintre filmele de care vorbeste CTP. Clar e ca-mi doresc sa le vad pe toate, sa le trec prin filtrul meu. Cartea te trimite la opera cum s-ar zice, nu poti citi Filmul surd in Romania muta fara sa-ti doresti dupa aceea sa vezi filmele cu pricina, asta pentru ca in caz contrar volumul risca sa se transforme in insasi obiectul chestiunii pe care-o contesta. Daca nu vrei sa vezi filmele si sa dublezi interpretarea autorului de fata cu una proprie, devii automat un "individ mediu standard” care ia in brate vorba lui Stalin: kak izvestno - “dupa cum se stie”, din analiza lui Cristian Tudor Popescu, as completa eu. De aceea cred ca volumul are o valoare mobilizatoare mai ales, pentru ca trimite cititorul la produsele cinematografice in sine si incurajeaza intoarcerea critica, recuperarea, asumarea unui capitol din cultura romaneasca, de trista amintire, cum o fi fost ea.

*Carte oferită prin amabilitatea Editurii Polirom, Iasi.

Ma numesc Fowles si cedez povesti

anca.roman — Tue, 17 Jan 2012 02:14:42 +0000

Daca inainte povestile de dragoste erau insotite de prudenta pudicului de a nu spune prea mult, de ceva vreme incoace ne subjuga jena cinicului care nu-si permite sa claseze un astfel de subiect decat ca pe unul minor, ce are nevoie de completari. In Iubita locotenentului francez, John Fowles intovaraseste o asemenea fictiune datatoare de emotii cu cateva indrazneli menite a ne descompune cateva mituri literare. O fi acesta cinism?

Daca in plina libertate artistica, chiar in miezul unei degringolade a strictetilor literare – n-am dubii, n-aveti cum sa nu ghiciti in acest ocolis secolul XX - un autor se incumeta sa ne deschida povestea unor personaje in mod traditional impotmolite intr-o cumintenie care da bine, dar care le rastalmaceste sinele, suntem indreptatiti sa cautam a distinge ceva sagalnic in gestul lui, o oarecare doza de prevedere in abordarea noastra fiind indicata.

Caci toata zarva acestui roman este pe tema lui CUM, si nu a lui CE, tendinta observabila inca de la inceputurile modernismului (oricum, cu Iubita locotenentului francez ne intindem pana in postmodernism), care nu doar ca admite, dar chiar incurajeaza joaca scriitorului cu forma literara, pe care acesta incearca sa o faca pe cat posibil de seducatoare si de stimulanta. Nu ca Fowles si-ar fi adunat in pripa personajele sau ca premisa unor amestecuri indraznete de clase sociale din perioada victoriana nu ar fi ea singura indeajuns de plina de seva narativa, ci ca autorul are de adaugat acestor uzante literare niste idei aparte, spuma de teorie literara deghizata in lejeritatea unor observatii ce nu se vor neaparat pretioase.

Dar sa o luam pas cu pas si sa cunoastem intai pretextele. Dintre toate, Fowles a ales intai anul 1867, orasul Lyme Regis, la pachet cu niste nume (macar ele) intru totul respectabile: cel al aristocratului Charles Smithson si cel al logodnicei sale cu origini burgheze, Ernestina Freeman, Sarah Woodruff, fosta guvernanta si de curand insotitoarea unei doamne care face afaceri de tipul caritate contra rai, apoi mai e medicul cu vederi largi, Grogan, precum si Sam si Mary, servitori cu intentii serioase, zic ei. Vizite potolite, conversatii grijuliu aranjate in minte inainte de a fi rostite, o viitoare sotie potrivit de frumoasa si spirituala si nu putina avere – toate il sting pe Charles, recomandandu-l drept un arhetip victorian. Cum din descrierea lui ar fi greu de depistat un element care sa declanseze o intriga serioasa, ne indreptam atentia spre personajul de o atat de clara pregnanta, ca a avut trecere pana si in titlul cartii, Sarah sau „biata Tragedie”, cea care variaza intre iubita si tarfa locotenentului francez – cum ai da-o in acele timpurile, la fel de ingrijorator si defaimator.

Presimtindu-i inca din expozitiune intruziunea intr-un cuplu fata de care initial ne este sprijinita simpatia, Sarah functioneaza gresit si o dezvaluie cu usurinta; desigur, gresit fiind un termen a carui acceptiune era atunci colectiv delimitata, mult mai viguroasa decat astazi. Sarah, pe care inca din prima scena o vedem izolata pe un dig, imbracand o moda intamplatoare, purtand intotdeauna gesturi bolnavicios de abstracte (simte in permanenta nevoia contactului vizual cu marea) si penduland intre inclinatia ei de a se transforma intr-o fiinta pur intrinseca si pornirea de a oferi o reprezentare de-a dreptul agitata a sinelui ei, ea e cea care indrazneste sa rupa simetria vremurilor victoriene. Nici macar Charles nu ii poate patrunde noima, cu toate ca apropierea de Sarah, in parte justificata de cura psihanalitica pe care acesta vrea sa i-o aplice, il surprinde in superioritatea salvatorului. Dar Sarah nu vrea sa fie salvata; din contra, ea „lucreaza” sfidator la vina ei: „- Ca sa te pedepsesti? (...) - Ca sa fiu ceea ce m-a silit viata sa fiu. O procrisa.”. Ea vrea sa fie parte activa a destinului ei, chiar si cu pretul de a-l ajuta sa o duca spre pierzanie. Nu-i atribuie nimic din existenta ei lui „asa a fost sa fie”, devenind de-a dreptul suparatoare pentru alte personaje prin ostentatia cu care ii da avant depresiei si prin neobisnuita ei lipsa de nevoie de recunoastere (thymos), o adevarata bizarerie in epoca ei, pe fondul atat de aglomerat al industrializarii si al imblanzirii monarhiei ce face sa fie relativ rezonabila pretentia oricui de a i se admite social individualitatea.

Simplu de tot fie spus: un roman in care personajele apar si dispar la timpul potrivit, imbinandu-se nu mai mult decat ar face-o in bunul-simt al realitatii si pastrand intre ele acea distanta a incomunicabilului. Fara ingemanari nelalocul lor. Dar cel mai important – un roman manuit de un narator care inainteaza spre un contract actualizat cu cititorul: se dezlipeste de naratiune apreciindu-si lipsa autoritatii prin reversul monedei, care se intampla sa fie unul cat se poate de avantajos personajelor investite astfel cu suprematia tuturor gesturilor lor fictionale.

Iar asta cu toate ca in primele capitole nu prea am avut rabdare cu interventiile cam incapatanate ale unui narator care strica parca tot tabloul beletristic venind dintr-o alta lume, in care el parea preocupat doar de – tare stanjenitor atunci – a-si scuza prezenta. Dar nu era doar un paradox plicticos.

„Habar n-am. Istoria pe care o povestesc e in intregime imaginata. Aceste personaje create de mine n-au existat decat in mintea mea. Dar m-am prefacut pana acum ca stiu ce-i in capul personajelor mele si ca le cunosc cele mai tainice gandiri”. Carevasazica ne-a cam pacalit, asta ca sa cadem in pacatul de a-l dispretui usor, iar cand colo el sa dea lovitura de gratie anulandu-se singur. Toarna multa poveste, cititorul se cuibareste in ea si apoi i se spune ca totul e o nascocire, ca n-are sens sa creada in realitatea ei si ca el, naratorul, nu are de oferit indrumari pentru ca imaginatia si-a cedat tronul lucrului imaginat.

Astfel, personajele sunt lasate sa inventeze ele insele variante ale povestii, demonstrandu-ne ca si acestea sunt viabile, cel putin la fel nimerite ca cele ale autorului profund indreptatit sa compuna. Fictiunea degenereaza din primul moment in care este spusa, „Limbajul este cel care vorbeste, nu autorul”, dupa cum anunta si Roland Barthes „moartea autorului”. Atata doar ca, spre deosebire de structuralistul francez, Fowles nu plateste aceasta moarte cu „nasterea cititorului”, ci prefera, usor conservator, sa-si asigure, dupa cum am mai spus-o, personajele de intreaga lor putere de actiune creatoare. Cu toate acestea, nu i se poate reprosa ca-si negjijeaza cititorul, caruia ii face de fapt toate capriciile: „Unica modalitate prin care, daca o adopt, nu pot fi acuzat ca m-am amestecat in infruntarea ce va sa vina, este sa infatisez doua versiuni ale acesteia (n.e. povestii)”. Romanul se bifurca, facand plauzibile asteptari sever diferentiate intre ele prin subterfugiul finalului dublu (de care nu s-a sfiit nici ecranizarea din 1981, cu Meryl Streep si Jeremy Irons).

Nu strica sa-l cititi! Apropo, e de gasit la Polirom, in colectia Top 10 +.

Fanaticii

george — Sun, 15 Jan 2012 03:13:15 +0000

Daca textele lui Vlad Mixich ar fi fost publicate pe AltIasi.ro, cel mai probabil le-ati fi gasit la categoria O Persoana. Fara a fi in ansamblu o colectie de interviuri clasice, fiecare capitol din Fanaticii (Ed. Humanitas, 2011) zugraveste un portret: de la numele care se afla zilele acestea pe buzele tuturor (Raed Arafat) la oameni de cultura (Marcel Iures, Catalin Dorian Florescu, Mircea Dinescu, Dan Puric) si pana la sportivi (Cristina Neagu), politicieni (Monica Macovei, Theodor Paleologu), oameni de afaceri (Mihai Ghyka) sau portretul colectiv al Institutului Cantacuzino.

Justificand folosirea termenului 'fanaticii', Vlad Mixich scrie in prefata ca oamenii alesi de el pentru aceste portrete "sunt uniti prin devotamentul lor patimas fata de o idee, un vis sau un proiect". De altfel acesta e si singurul liant dintre cele 10 texte independente, aparute de-a lungul timpului pe hotnews.ro sau in revistele Esquire si Decat o revista. Desi parcursesem anterior patru dintre ele, sunt atat de bine scrise (dar si o lectura usoara) incat nu m-am putut abtine sa le recitesc in drum spre orasul care ma va gazdui pentru urmatoarea jumatate de an.

Poate la prima vedere cel mai asteptat, capitolul dedicat lui Marcel Iures mi s-a parut cel mai putin reusit. De retinut e insa cartea "Revolta maselor" a spaniolului Ortega y Gasset care descrie conceptul de 'om-masa', un "individ convins ca viata e usoare si imbelsugata, ceea ce naste in el o automultumire ce-l indeamna la dorinta de a domina" si care intervine peste tot pentru a-si impune mediocrul punct de vedere. Pe Catalin Dorian Florescu il insoteste in doua din orasele in care a lansat romanul "Zaira": de la fantastica primire de la Timisoara la dezamagirea provocata la vederea celor doar 20 de bucuresteni care venisera la intalnirea cu scriitorul roman ce traieste in Elvetia si care castigase "un carnat de premii si burse literare in spatiul de limba germana". Pacat ca Mixich n-a mai ajuns si la Iasi, mi-ar fi placut sa citesc despre cum ne inghesuiseram ca sardelele la lansarea de la Libraria Avant-Garde, acolo unde a lecturat un fragment din roman colega noastra Maria Elena Campean.

Daca despre Theodor Paleologu, surprins in toiul bataliei pentru colegiul din Capitala la care a candidat si Mihai Ghyka, CEO-ul cu sange albastru in vene care s-a retras pentru a reveni ca "succesor al succesorului", prefer sa nu dezvolt aici, marturisesc ca am ramas fermecat de capitolul consacrat "portului cultural" (Inger Parc) construit de Mircea Dinescu in satul Cetate. Si nu talentele de bucatar ale poetului Revolutiei, nici mecenatul mai putin mediatizat pe care-l desfasoara acolo ("Eu sper ca povestea locului asta va fi mai durabila decat povestea Paltinisului") m-au facut sa imi doresc sa vizitez acele locuri, ci modul in care Dinescu povesteste cum a facut un om care trecea de 10 ani pe-acolo sa realizeze cat de frumos apune soarele peste Dunare la Cetate.

Secretul Cristinei Neagu, seriozitatea si dragostea pentru ceea ce face, e atat de simplu si in acelasi timp greu de pus in aplicare incat povestea convertirii lui Dan Puric - pe care am aplaudat-o in gand de cand am citit-o de pe hotnews - pare o antiteza cautata pentru ce inseamna sa te iei prea in serios (de altfel a fost si singurul care a receptat negativ textul lui Mixich). "M-am ratacit cautandu-l pe Dan Puric", incepe Vlad capitolul, iar la finalul lui ne dam seama ca nu l-a gasit, pentru ca desi nu-l judeca ii demoleaza "sindromul de guru", cum il numeste Andrei Plesu, citand doi cunoscuti (actorul Andi Vasluianu si matematicianul Liviu Ornea) care par contrariati de transformarea actorului. Astfel, Dan Puric "nu fascinează prin talent, prin eruditie sau genialitate. Ci prin credinta. [...] Certitudinea lui Dan Puric este crestin-ortodoxa. Fiind o certitudine, ea nu are nuante, simtul masurii sau temeri. Are in schimb putere. Puterea credintei care poate aprinde carbunii multimii."

Daca din textul despre Institutul Cantacuzino putem intelege substraturile finantarii sale si (poate) de ce ultimul vaccin antigripal nu a avut eficienta sperata, "martirul" inceputului de an 2012, Raed Arafat, are parte de un portret mai nuantat din care aflam ca tocmai din 2010, in pofida criticilor unora din prietenii lui din Tg. Mures, declara ca "Daca cineva vine maine si introduce competitia comerciala pe urgente, eu nu mai am ce cauta in minister. Am plecat." Nu putem spune ca nu s-a tinut de cuvant...

Probabil cel mai reusit capitol este dedicat Monicai Macovei, procurorul care fusese in calitate de demonstrant in Piata Universitatii, unul dintre oamenii care au facut posibila integrarea Romaniei in UE in 2007. Simbol al singuratatii, nu doar al alergatorului de cursa lunga, ci si al politicianului de buna-credinta, Macovei este omul pe care toti il scot in fata cand au nevoie de credibilitate dar pe care nimeni nu-l mai doreste cu adevarat inapoi in functie, cu acces la putere.

"Fanaticii" lui Vlad Mixich a aparut in seria intitulată Premiul "Milan Kundera", sponsorizata de scriitorul francez care a donat editurii valoarea in bani a Premiului "Ovidius" din partea USR. Este o lectura pe cat de usoara pe atat de necesara, cu puternic efect detoxifiant, o mostra de 'fanatism' jurnalistic a celui care cauta de fiecare data unghiul potrivit pentru a reda cat mai bine publicului esenta personalitatii cu care intra in contact.

CTP - diagnoza handicapului cinematografic in comunism (AMANAT!)

marina.evelina — Fri, 13 Jan 2012 02:32:04 +0000

Editura Polirom si Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” va invita miercuri, 18 ianuarie, la ora 13.00, in Aula Magna „Mihai Eminescu”, la o intalnire cu Cristian Tudor Popescu, care va sustine o conferinta pe tema: „Filmul surd in Romania muta. Politica si propaganda in filmul romanesc de fictiune (1912-1989)”. Evenimentul va fi dublat de lansarea volumului omonim, semnat de reputatul jurnalist si filmolog, prezentat publicului iesean de Emil Hurezeanu. Dialogurile prilejuite de aceasta intalnire culturala vor fi moderate de Andrei Giurgia, realizator TVR Iasi si presedinte al Asociatiei Studentilor Jurnalisti din Iasi. Update: Evenimentul a fost amanat pana la o data ce va fi comunicata ulterior.

Faptul ca de atata vreme, de aproape sase ani, nu am luat in primire cinematograful dovedeste cat de lenti si de needucati suntem, ca sa n-o spunem verde, prosti. Arma asta care tipa sa fie folosita e cel mai bun instrument de propaganda, scria Trotki intr-un articol intitulat plastic Vodca, biserica si cinematograful. In 1919 Lenin nationalizeaza mijloacele de productie cinematografica livrand “ingurgitatorilor” de slogane montaje ale luptelor de clasa asezonate cu texte din Karl Max. Cea de-a saptea arta a fost vandalizata, contaminata inca de la inceputurile ei de dictatorii care au intuit in aceasta o arma eficienta de manipulare si promovare a ideologiilor pe care s-au intemeiat regimurile totalitare. Cinematograful romanesc nu s-a sustras acestui abuz. Ne-o demonstreaza cartea cu care Cristian Tudor Popescu debuteaza in zona studiului de film si care constituie teza sa de doctorat, o munca de cercetare si analiza de trei ani. „Filmul surd in Romania muta” urmareste aparitia si efectele productiilor cinematografice autohtone de la pelicule precum Razboiul de independenta(1912) pana la cele ale epocii comuniste. Acestea din urma sunt diferentiate in functie de perioadele in care au fost produse si de evolutiile politice specifice perioadelor respective fiind urmate de numeroase studii de caz, intre care Directorul nostru, Puterea si Adevarul, dar si filme antisistem precum Reconstituirea.

Pe parcursul conferintei autorul va aborda aspecte configurate in capitolele cartii sale: Propaganda si cinematograful • Propaganda si filmul de fictiune • Inceputurile influentei cinematografului asupra realitatii • Cinematograful sovietic de propaganda • Cinematograful romanesc de propaganda.

Filmul romanesc de fictiune s-a nascut cu propaganda politica in el, ca un copil infectat cu HIV inca din pantecele mamei. Istoria lui a fost dublata de istoricul bolii. Pe langa semnele specifice cresterii, in fiecare etapa de viata, tumorile, eruptiile, plagile s-au dezvoltat si ele. Cosurile pubertatii filmului romanesc au aparut langa bubele sindromului imunodeficientei politice.

Din cele 550 de pelicule ale perioadei comuniste, aproximativ 222 (adica 40%) pot fi considerate ca avand caracter politic, propagandistic, restul fiind divertisment, comedie muzicala, filme pentru copii – proportia lui Lenin (60% propaganda, 40% divertisment) fiind totusi inversata.

Cu prea putine exceptii, propaganda din cinema a urmat cu fidelitate liniile politice de evolutie ale PCR. A fost mai intai prosovietica, internationalista, antiromaneasca, apoi national-comunista, anticitadina, antiintelectuala, antioccidentala, vehicul al cultului lui Ceausescu. (Cristian Tudor Popescu)

Data:

Mie, 18/01/2012 - 13:00

Povestirile lui Poe

elena.atudosiei — Tue, 10 Jan 2012 17:12:00 +0000

Edgar Allan Poe imi este familiar mai mult datorita povestirilor lui horror, in care descopeream ceva nou si fascinant la fiecare lectura. Volumul Carabusul de aur si alte povestiri (aparut recent in colectia Top 10+) aduce impreuna lucrari mai mult sau mai putin cunoscute, ce ofera o viziune mai larga asupra ideilor dezvoltate de Poe (gasim, printre altele, umor, fantezie, grotesc, teroare, mister).

Carabusul de aur (The Gold-Bug) este genul de povestire in care te astepti la ceva, doar pentru a descoperi ca este tratat un cu totul alt subiect. Scarabeul despre care se spune ca ar fi din aur (si despre care se mentioneaza in notele de subsol ca e o insecta imaginara), este un simplu pretext pentru descrierea unei vanatori de comori condusa de William Legrand, dar prezentata prin ochii unui narator care –la fel ca in multe alte povestiri ale lui Poe- ramane nenumit. Superstitiile pe care le invoca Jupiter (un negru batran, fost sclav, a carui atitudine amuza) se dovedesc a fi nefondate. Ca cititori ne-am fi asteptat la ceva ce tine de supranatural, avand in vedere mai ales asemanarea carabusului cu un craniu uman si aparenta legatura dintre muscatura insectei si atitudinea stranie a lui Legrand. Cea mai interesanta parte mi s-a parut criptograma folosita si descrierea modului in care poate fi descifrata pe baza frecventei literelor. Prin substituirea simbolurilor, se obtine mesajul ce arata calea spre comoara (din pacate, traducerea indiciului contine si cateva erori usor de identificat daca urmarim versiunea data in original).

Misterul lui Marie Roget (The Mystery of Marie Roget – A Sequel to The Murders in the Rue Morgue) si Scrisoarea furata (The Purloined Letter) sunt povestiri politiste. In ambele este prezent detectivul C. Auguste Dupin. Prima are ca punct de plecare o crima reala (asasinatul lui Mary Cecilia Rogers, petrecut in New York); raportul fictiune-realitate este constant sustinut prin notele de subsol. Se incearca descifrarea unei enigme prin analiza dovezilor prezentate de politie, dar si a informatiilor (uneori contradictorii) culese din ziare. Dupin dezleaga misterul crimei lui Marie Roget, pretext folosit de Poe pentru a analiza faptul real. In Scrisoarea furata accentul cade in special pe relatia dintre polistii francezi si Dupin. Nu e descris nimic violent; sunt discutate idei de catre narator si detectiv. Dupin subliniaza importanta abilitatii de a gandi precum oponentul tau. In acest caz, el rezolva misterul scrisorii furate deoarece reface modul in care a gandit ministrul (cel care a luat epistola).

Farsa cu balonul (The Balloon-Hoax), recunosc, nu mi-a retinut atentia pentru mult timp. Este prezentata traversarea in doar trei zile a Oceanului Atlantic de catre Monck Mason, in balon. Parca pentru a oferi mai multa credibilitate povestii, balonul este descris in detaliu. Sunt oferite date despre furtuna ce a facut posibila calatoria si despre vasele vazute pe ocean. Stirea a aparut in presa si se simte ironia cu care sunt tratati cititorii de ziare care cauta doar senzationalul.

A o mie si doua poveste a Seherezadei (The Thousand-and-Second Tale of Scheherazade) se vrea a fi o continuare la 1001 de nopti. Seherezada nu vrea sa puna punct povestilor si isi plictiseste sotul, care ordona sa fie ucisa. Nu lipsesc ironia si umorul; toate lucrurile si faptele descrise de ea intr-un mod care de multe ori uimeste, dar nu par plauzibile, sunt explicate in notele de subsol (sunt de fapt intamplari reale, carti, inventii moderne etc).

Mellonta Tauta ascunde sub umor (si o anumita indiferenta) imaginea unui viitor nu prea roz. In scrisoarea (datata 1 aprilie 2848) gasita intr-o sticla ce plutea pe mare sunt oferite indicii despre societatea futurienilor, in care conteaza masele, nu individul: „traim intr-o epoca atat de luminata, incat nici nu se mai concepe sa existe ceea ce noi numim individ” (p 171). Si o asemenea atitudine este perfect normala pentru futurienii care nu inteleg modul in care gandeau predecesorii lor din „Antichitate” (contemporaneitatea lui Poe). Tonul naratiunii este cat se poate de firesc si nu se schimba nici macar spre finalul (ne)fericit.

In Poveste din Muntii Colturosi (A Tale of the Ragged Mountains) sunt tratate teme precum: mesmerism, ocultism, hipnoza, metempsihoza. Povestea este ambigua si nu putem sti daca aventura lui Bedloe s-a petrecut cu adevarat. A avut Bedloe halucinatii din cauza consumului de morfina sau a avut o viziune dintr-o viata anterioara? Relatarea doctorului Temple, dar si asemanarile cu soarta lui Oldeb, sporesc misterul.

Ingropat de viu (The Premature Burial) este o povestire de groaza, in care autorul se foloseste de teama oamenilor ca ar putea fi ingropati de vii, teama larg raspandita in secolul al XIX-lea. Povestea pleaca de la cateva cazuri reale, care vin sa sustina ideea ca teroarea care-l stapaneste pe narator e legitima. Acesta sufera de catalepsie si este obsedat de moarte, ceea ce nu-i permite sa duca o viata normala. Totul culmineaza cu momentul in care se pare ca intr-adevar a fost ingropat de viu. Atmosfera e mai mult decat apasatoare, imaginile macabre, suspansul tine cititorii incordati...doar pentru a descoperi ca naratorul se trezeste intr-o barca, nu e in pericol si reactiile lui sunt satirizate. Socul il readuce practic la viata, il scoate din „mormantul” in care singur se ingropase. Scapat de teroare, el incepe sa traiasca cu adevarat.

La fel ca in Inima care-si spune taina (care, din pacate, lipseste din acest volum), si in cazul povestirii Pisica neagra (The Black Cat) avem de-a face cu un narator probabil nebun, lipsit de credibilitate, care isi dezvaluie singur crima. Aici, naratorul-personaj da vina pe alcool pentru decaderea morala si actiunile lui. Toata povestea e o confesiune (nu stim in fata cui) in care nu putem afla cu siguranta cat e adevat si cat e fantezie. Imaginea pisicii negre este simbolul central; exista superstitia (invocata si de sotia naratorului) ca acestea sunt de fapt vrajitoare. Primul motan e numit Pluto (zeul roman al infernului); desi era animalul lui preferat, naratorul ii scoate un ochi intr-un acces de furie. Tot ce era mai bun in stapan moare; isi pierde controlul si devine violent. Mai apoi, motanul e spanzurat, dar ramane ca marturie a cruzimii naratorului imaginea animalului imprimata pe peretele ars. Nici chiar focul, care are rol purificator, nu poate sterge greselile personajului, care nu face nimic pentru a scapa de perversitate si ura.

Nu lipseste fantasticul, definit de Tzvetan Todorov ca fiind orice eveniment care are loc in lumea noastra si pare sa fie supranatural; presupune ezitarea cuiva care nu cunoaste decat legile naturale, pus in fata unui eveniment in aparenta supranatural. Apar deci elemente atat din rational, cat si din irational. Nu putem explica in totalitate prezenta celui de-al doilea motan (mult prea asemanator cu Pluto) si nici cum a ajuns sa fie zidit cu cadavrul si sa ramana in perete fara ca naratorul sa-si fi dat seama. El incearca de multe ori sa gaseasca explicatii logice pentru tot ce se petrece in jurul lui, dar aceasta tentativa pare sa fie produsul mintii unui om care este cuprins de nebunie, ce nu se simte vinovat pentru ca si-a ucis sotia. In final, atmosfera de mister ramane intacta; nu obtinem raspunsuri, ci doar mai multe intrebari decat la inceput.

Ce ne spunem cind nu ne vorbim

simona.lozovschi — Thu, 05 Jan 2012 09:46:05 +0000

Chris Simion este o tinara regizoare si scriitoare care incearca prin arta pe care o produce sa se opuna tiparelor, normelor traditionale. Citind noul ei roman „Ce ne spunem cind nu ne vorbim”, aparut la Editura Trei (2011), puteti decide singuri in ce masura reuseste aceasta sa scrie literatura tinara, inovatoare.

Daca A.D. Miller nu m-a dezamagit pentru ca nu aveam mari asteptari de la romanul sau, nu pot spune acelasi lucru despre cartea lui Chris Simion. Pe aceasta am vazut-o prima data la televizor, vorbind despre unul dintre spectacolele jucate de compania de teatru coordonata de ea. Este vorba de D’AYA, o companie independenta de teatru ce a fost infiintata in 1999. Au debutat cu piesa „Copilul divin”, dupa romanul scriitorului francez Pascal Bruckner, care a devenit ulterior presedintele onorific al trupei D’AYA. Moto-ul companiei, „Arta este facuta pentru cei care se simt nenorociti fara ea”, pare a fi si indemnul personal al lui Chris Simion. A regizat numeroase spectacole, printre care „Scaunele”, dupa Eugene Ionesco, „Dragostea dureaza 3 ani” dupa Frederic Beigbeder, „Maitreyi” dupa Mircea Eliade etc. Ca scriitoare a debutat in 1994 cu „Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani”.

Un lucru impresionant din experienta sa profesionala este faptul ca in 1995 a primit o bursa de studii in literatura sanscrita in New Delhi. Acest fapt m-a facut sa ma astept la o proza sensibila, de o spiritualitate intensa si incarcata cu simboluri. Intr-adevar, spiritualitatea si sensibilitatea nu lipsesc din carte (care este, in fapt, o filosofare continua pe tema mortii, a minciunii, a dragostei si a divinitatii), insa consider ca este un roman agasant, care nu reuseste sa transmita tot ce si-a propus scriitoarea sa comunice.

Scheletul conceptului „Ce ne spunem cind nu ne vorbim” este unul pe cit de interesant, pe atit de inovator, prin intermediul caruia Chris Simion ne propune un joc ce impleteste mai multe arii culturale. Astfel, primul volum este cel aparut la Editura Trei, al doilea volum consta intr-un spectacol de teatru jucat de compania D’AYA, iar al treilea volum ar fi trebuit, cu ajutorul cititorilor, sa fie in lucru. Mai precis, Chris Simion le-a propus cititorilor sa vina cu o completare a romanului, trimitind un mail pe adresa personajului masculin din roman, zmeul_albastru@yahoo.com, urmind ca aceste mesaje sa apara in prima faza pe site-ul personal al scriitoarei. Mai apoi, daca parerile cititorilor au valoare literara, acestea pot fi publicate de Editura Trei. Din pacate insa, momentan site-ul lui Chris Simion a fost spart de hackeri, astfel incit nu putem sti ce deznodamint a avut acest joc.

Inovatoare este si structura primului volum. „Ce ne spunem cind nu ne vorbim” este de fapt un schimb de email-uri dintre personajele romanului: Floarea-Soarelui si Zmeul Albastru. De asemenea, pe linga mesajele pe care cei doi si le trimit, mai exista si Draft-uri, mesajele scrise de ea, dar pe care nu le trimite, iar in finalul romanului exista un Trash, adica un mesaj lung care a fost sters si in care Floarea-Soarelui isi explica deciziile si parcursul emotional. Intriga este relatata in Draft-uri (care se disting de email-urile pe care si le trimit protagonistii prin font), celelalte mesaje continind gindurile celor doua personaje.

In plus, si povestea romanului este una interesanta. Floarea-Soarelui si Zmeul Albastru par sa traiesca o poveste frumoasa de dragoste, dupa cum arata si inceputul usor idilic al cartii: „A fost odata o Floarea Soarelui si un Zmeu Albastru. Au fost incercati de furtuni, de seceta, au fost despartiti si dusi pe astre diferite, dar nu s-au pierdut niciodata.”(p. 7) Insa, la un moment dat, Floarea-Soarelui a suferit un avort spontan, iar doctorul i-a spus ca „poate fi orice. Chiar si cancer. Analizele vin in doua saptamini.” (p. 64) Din aceasta clipa, Floarea-Soarelui simte cum un crin salbatic ii creste in pintec si decide, fara sa il anunte pe Zmeul Albastru, sa se rupa de toti si de toate. Dupa o anumita perioada de timp isi reface analizele si constata ca e perfect sanatoasa. Incearca sa reia legaturile cu Zmeul Albastru, insa experienta traumatizanta a cancerului inchipuit a schimbat-o radical: „Nu am avut niciodata cancer. E ca si cum l-am avut, trecind prin el in imaginatia mea. Inventia asta m-a curatat, m-a spalat de tine. Ce traiam era ca o boala, era impotriva sufletului, era o cautare nesfirsita a sinelui, nevoia de identificare, de echilibru, de armonie in gol.” (p. 242)

In ciuda tuturor acestor elemente inovatoare si interesante, romanul este unul fragmentar si agasant. Agasant nu doar din pricina deciziei pe care o ia Floarea-Soarelui, ci si din cauza unor pareri ale protagonistilor, si a modului in care sint exprimate acestea. Spre exemplu, consider ca discutiile despre sinucidere fac ca acest roman sa nu fie recomandat cititorilor tineri, usor de impresionat: „Cine mai poate sa-si doreasca sa se sinucida in ziua de astazi este un om viu pentru simplul fapt ca isi mai doreste ceva. Sint altii care nici sa se sinucida nu mai au chef. Atit de acuta este agonia, ca nu-i mai trezeste nici macar sinuciderea.” (p. 149) Sau „despre sinucidere nu se vorbeste. Daca ai curaj sa te sinucizi, nu vorbesti despre asta. Despre sinucidere vorbesc numai cei care nu au curajul sa se sinucida” (p. 54) ori chiar invitatia directa pe care Floarea-Soarelui i-o face Zmeului Albastru „putem sa ne taiem venele cu riscul de a ne cunoaste mai mult? A trece cu tine prin Iad si a nu fugi de suferinta inseamna Iubire”. (p. 46)

*Carte oferita prin amabilitatea Librariei Carturesti Iasi.

Dupa razboi... un singur viteaz se arata

anca.roman — Sun, 01 Jan 2012 00:43:13 +0000

Li se intampla unor povesti sa nu-si gaseasca niciodata un final sau sa si-l caute pret de atatea chinuri, vreme atat de lunga, numai buna de murit sau de amutit pentru personajele ei; pe urma, poate ca povestea insasi se razgandeste si nu mai poate fi incheiata decat cu forta. Ismail Kadare a scris in Generalul armatei moarte despre un de om avantat sa contorsioneze astfel istoria. De data aceasta il citim din Colectia Top 10+ de la Polirom.

La 20 de ani departare de viata, multi soldati inca se ascund, chiar daca de incercarea celui de-al II-lea Razboi Mondial tot n-au putut scapa. Stau linistiti, de nici nu mai rasufla sub pamant strain. Ca in supa unui mare id al patriei ce duce tratative complicate, nesfarsite, obligand birocratia sa se scuze in numele unui popor intreg, parca pentru a castiga timp pana la reintalnirea cu oroarea. Dorm reprimati acesti soldati din dorinta umanitatii de a uita razboiul. Dar cine nu l-a cunoscut, nu are ce uita si nici n-a prins a-si dezvolta cine stie ce sensibilitati care sa-l faca sa se retraga in cochilia lui ori de cate ori se apropie de acest subiect. De aceea, un general care a invatat razboiul in Academie e cel ales si dispus sa scormoneasca pamantul albanez dupa trupurile italienilor coplesiti de prea multa moarte, din care n-au ramas decat pachete de oase purtatoare de microbi, „Marea Armata de Nailon”.

Insotit de un preot care incearca sa-i tempereze formularile pompoase si totodata duhnind a orgoliu, referitoare la misiunea pe care o au ei doi, generalul nu doar ca va deschide morminte, dar va patrunde, total impotriva principiilor militare, in intimitati ravasitoare, va citi jurnale, va afla despre turbare, despre frici, rusini si obsesii. „Sunt o multime si probabil ca tremura de frig sub mantalele de nailon. Multi. Generalii lor incapabili i-au parasit pe campul de lupta. As fi putut castiga cu ei o groaza de batalii". Ceea ce generalul nostru simte este ca si-a ratat timpul eroic, ca a fost exclus din insasi batalia in care el s-ar fi demonstrat imens: „Venise de departe pentru a intrerupe somnul adanc al unei armate intregi”.

Aratandu-se pregatit sa infrunte gravitati, statistici, popoare, e surprinzator de slab in fata individului, transformand listele laconice cu descrierile mortilor in bule de viata anulata care il deviaza de la misiunea lui. Haituieste moartea cu atata insistenta, dar pentru a o eradica e nevoie de mult mai mult decat atat, caci e infiltrata si in ploaia necontenita ce incleiaza mizeria pe general si oamenii sai si in atitudinea rezervata si mocnit ofensiva a localnicilor – „(...) nici daca ar sti albaneza, tot n-ar intelege nimic din durerea ei”, e o stingere neloiala, caci nu avertizeaza prin nicio stridenta - „Amintirea razboiului ne-a stors de vlaga. Dar daca ar fi fost razboiul insusi?”. O rascolire pentru care nu e niciodata momentul potrivit si a carei moralitate nu e incurajata unanim, la asta s-a angajat generalul implicandu-se in felul acesta intr-o lupta postum a soldatilor – daca de partea lor sau nu, nu se stie sigur.

Cu toate ca deshumarea nu aduce decat forme calcificate de oameni, purtand uniforma acelorasi amintiri de groaza, depersonalizati cu nemiluita inca din viata lor de militari carora le scapa diferenta dintre „eu”, „tu” si „el”, generalul se lasa captivat de o tendinta indrazneata, si-anume aceea de a le cauta chip tuturor acestor nume culese de pe placutele de identificare purtate la gat. O idee cu atat mai fantezista, cu cat in acest roman nu doar ca personajul principal nu are nume, dar aproape toate figurile isi extrag identitatea din substantive comune: generalul, preotul, groparul, specialistul, primarul, sateanul etc, o urma a fortarii omenirii de a ramane detasata de contextul distrugerilor si crimelor in masa. Simbolistica lipsei substantivelor proprii suspenda sensibilizarea cititorului, caruia i se bareaza intentionat trecerea spre lumea personajelor din carte, experienta nararii la persoana a III-a fiind totusi neutralizata de insertiile de discurs direct apartinand soldatilor morti sau altor personaje care in conditii obisnuite ar fi mai putin articulate. De exemplu batrana Nica, ale carei emotii vizavi de munca generalului italian sunt varsate fara aranjamente prealabile, sub forma monologului (oricat de ispititor de aprape ar parea de acel adresant virtual) : „[...]Dupa semnele pe care le porti e limpede ca meseria ta blestemata e jaful si ca esti unul dintre cei care au facut din mine o jumatate de om, o batrana cocosata, care vine la nunta altora, sta intr-un colt si vorbeste singura ca o nebuna.”, personaj ce va ridica la cele mai inalte cote dramatismul in aceasta carte, destainuindu-si durerea unei crime sarvarsite pentru o alta crima.

E cu totul izolata aceasta izbucnire, nespecifica personajelor in general estompate din Generalul armatei moarte. Previzibil ar fi fost sa se ofere compensatia unor date de „peisaj”; cu toate acestea, istoricitatea romanului e marginala, nu intereseaza razboiul in sine, cat receptarea lui si a efectelor hidoase pe care le-a atras dupa sine: „Asta, aici, a fost un razboi tacut, ca un film mut. Mai bine sa bubuie tunurile.” – exasperant si violent chiar si in amintire.

Facand bilantul, acest prim roman (caruia, printre altele fie spus, i-a placut sa treaca des prin tipar – exista in varianta a peste 40 de limbi) al scriitorului albanez Ismail Kadare nu afiseaza maniere controversate si nici nu indurereaza peste masura pentru ca nu e de tip vizual si pentru ca nici nu se arunca in investigari patetice ale unui material ce putea foarte bine sa se preteze la asa ceva. In schimb, ce ofera cele 200 si ceva de pagini este reactia inghetata in perplexitate a celui care reuseste sa inteleaga si sa simta severitatea razboiului, suficient cat sa starneasca 3 ecranizari, cea pentru care pledeaza cei mai multi fiind cea din 1983, cu Marcello Mastroianni, Anouk Aimee si Michel Piccoli.

Un barbat intra in camera

caterina — Thu, 29 Dec 2011 23:51:48 +0000

Un barbat intra in camera, romanul de debut al autoarei bestsellerului Istoria iubirii, a fost desemnat de ziarul Los Angeles Times „Cartea anului" in 2003. In 2010 revista The New Yorker a inclus-o pe Nicole Krauss printre cei mai buni 20 de scriitori americani sub 40 de ani. Romanele sale sunt traduse in peste 35 de limbi, iar in toamna anului acesta, Un barbat intra in camera a fost tradus si in limba romana si publicat la Editura Humanitas.

Daca memoria ne-ar suferi un accident si amintirile ar arde in foc sau ar pieri in praf si lumina, ce perioada a vietii noastre am alege sa salvam? Ce moment am vrea sa ne ramana inscris pentru eternitate in ochii sufletului? Personajul principal al acestui roman pare ca nu a avut dreptul sa aleaga, fiind pur si simplu aruncat in vartejul nebun al noii sale vieti, si incarnand ideea indoielii: de cele mai multe ori, oamenii traiesc cu indoieli toata viata. Uneori se indoiesc de sine, cateodata isi chestioneaza moralitatea, alteori au regrete. Apoi, e vesnica indoiala in legatura cu cat de bine ne putem cunoaste unii pe altii: „«Si, de fapt, ce inseamna sa fii iubit?» se intreba Samson, «daca nu sa fii inteles? Ce altceva decat sa fii atins in mod profund de celalalt?»[...] Cum era posibil sa te trezesti in fiecare dimineata si sa poti fi recunoscut de celalalt, cand tu insuti te recunosti cu greu?”. Aceasta problema pare sa o preocupe pe scriitoarea Nicole Krauss intr-atat incat sa o abordeze in mai multe din operele sale, incepand cu Un barbat intra in camera, apropiindu-se apoi si mai mult in Istoria iubirii si culminand in ultmul sau roman, Great House.

Samson Greene, un tanar si admirat profesor de la Columbia University, este gasit ratacind in desertul Nevada. Cand sotia sa, Anna, soseste la spitalul unde barbatul este internat pentru a i se extirpa o tumoare cerebrala, descopera ca amintirile acestuia de dupa varsta de doisprezece ani sunt iremediabil pierdute. Inca din primele clipe de luciditate, Samson va incepe lupta cu trecutul si, mai ales, cu un prezent in care nu se mai regaseste. Pentru el, insasi constiinta de sine este „une intense jouissance”, sentimentul unei continue renasteri, bucuria initierii si convingerea singularitatii. El devine, treptat, „un om care nu-i orbit de o viata de amintiri, care poate aprecia puterea uneia singure”.

Undeva, la mare distanta, in inima desertului, un barbat inregistreaza amintiri, creeaza o imensa biblioteca de amintiri umane si, ca sa nu se piarda, invata cum sa scrie acele amintiri in singurul loc unde le este asigurata supravietuirea: in mintile altor oameni. Un proiect pur stiintific, dar in spatele caruia doctorul Ray Malcolm crede ca a gasit cheia compasiunii omenesti. Sa intri in pielea altui om... El este convins, de asemenea, ca a gasit o cale de a inspira empatia, un fel de apartenenta cosmica, o cale prin care oamenii sa fie imunizati impotriva alienarii, asa cum sunt vaccinati acum impotriva unor boli. Aparenta solutie – parca imagine creata de mirajul caldurii – ivita din desertul care il adusese in aceasta stare pe Samson, era un barbat constient de pericole, stia ca acele cunostinte ar fi putut fi folosite in scopuri negative. Insa am mai putea intreprinde ceva daca ne-am lasa frau liber fricii? Cunoasterea umana evolueaza indiferent daca vrem sau nu, este trasa inainte de propria forta. Daca nu esti tu aproape de varful ei, atunci e altul. Iar omul acesta, subordonat pasiunii sale, facea ceea ce credea ca trebuie sa faca.

Odata cu trecerea anilor memoria noastra devine mai selectiva, de parca ar vrea sa ne confirme ca folosim cam zece la suta din creier, de restul dispensandu-ne cu inconstienta genetica. Poate, totusi, sectorul unde se depoziteaza amintirile e limitat, astfel ca unele trec „in adormire”, ca niste spioni infiltrati in teritoriul inamic. La rastimpuri, vreo „madlena proustiana” provoacă rabufniri, izbucniri din pesterile uitate de vreme ale mintii noastre. Sa ne gandim, asadar, de doua ori inainte de a pune cearsafuri albe peste amintirile proaspete, peste datoriile vechi. Sa ne gandim inca o data inainte sa tragem draperiile, inainte sa ascundem amintirile intr-un buzunar ascuns, si pe care l-am putea descoperi rupt peste ani...

La inceputul lui 2012 va aparea si cel mai recent roman semnat Nicole Krauss, Great House (W. W. Norton & Company, 2010), in traducerea lui Carmen Toader.

Fii si indragostiti

elena.atudosiei — Mon, 26 Dec 2011 17:25:17 +0000

Cronica de familie si bildungsroman. Investigatie psihologica, iubire si sexualitate. Contradictii, opozitii...realism si simbolism. Toate aceste mijloace – si nu numai - au fost folosite de scriitorul englez D H Lawrence in romanul Fii si indragostiti (ed Polirom, colectia Top 10+).

Sons and Lovers a aparut in 1913, fiind al treilea roman al lui D H Lawrence. Este alcatuit din doua parti, prima fiind o cronica de familie (Gertrude si Walter Morel, impreuna cu cei patru copii ai lor), iar a doua un bildungsroman (axandu-se pe evolutia lui Paul Morel, personajul al carui nume era folosit initial ca titlu pentru roman). Avem de-a face atat cu un studiu al familiei si al claselor sociale, dar si al primelor experiente sexuale (prezentate printr-un limbaj cuminte si aluzii mai mult sau mai putin voalate).

Prima mea lectura a cartii a fost in limba engleza si ma gandeam ca titlul s-ar traduce „fii si amanti" (aveam sa aflu ceva mai tarziu ca romanul a purtat acel titlu in versiunile anterioare). Mi se parea potrivit mai mult pentru ca pastra ambiguitatea variantei englezesti. Dar mi-a scapat un amanunt pe care l-am descoperit pe parcursul lecturii in limba romana; daca folosim termenul „amanti", s-ar putea subintelege prezenta unei relatii fizice intre fii si mama. Cu alte cuvinte, ar putea implica ideea de incest, dar relatia dintre William si - mai ales - Paul cu Gertrude este pur spirituala. Mai mult, pe parcursul romanului este subliniat de nenumarate ori faptul ca Paul si mama lui se comportau ca doi indragostiti („In general, [Paul] nu se dezlipea de langa mama lui, de parc-ar fi fost doi indragostiti" – p 226).

Plecand de la cele mentionate mai sus, ajungem la una dintre temele principale abordate de Lawrence: complexul lui Oedip. Aceasta teorie caracterizeaza relatiile dintre cei doi fii (William si Paul) si mama lor. Dragostea materna ajunge sa fie sufocanta; atunci cand baietii ajung la varsta maturitatii, ei raman subjugati si nu pot iubi o alta femeie. William se logodeste, dar Gertrude Morel nu o accepta pe fata (superficiala Louisa Lily Denys Western) si tanarul este pus intr-o situatie care il distruge: trupul ii apartine logodnicei, dar sufletul e al mamei. Odata pierduta identitatea, William moare. Situatia e oarecum diferita cu Paul. Miriam, fata de care se indragosteste prima data, lupta pentru sufletul lui, starnind gelozia mamei. Cat despre Clara, a doua iubita a tanarului, ea ii ofera pasiune, dar nu reuseste sa-l posede intru totul, asa cum si-ar fi dorit el. Paul nu gaseste implinire si de multe ori nu stie ce vrea sau ce simte. Atat pe Miriam, cat si pe Clara le iubeste, dar le si uraste... o ura pe care o simte uneori si fata de mama. Desigur, nu se compara cu ura pe care o simte pentru tata, pe care vrea sa il bata, ajungand chiar sa-i doreasca moartea.

Un alt element important care trebuie mentionat este dimensiunea autobiografica. Paul Morel este o proiectie a lui D H Lawrence si relatia apropiata dintre autor si mama lui sta la baza crearii romanului. Situatia familiei scriitorului este oglindita de familia Morel: tatal era miner (si Lawrence descrie aceleasi sentimente de ura fata de el pe care Paul le incerca pentru Walter Morel), legaturile dintre parinti erau mereu tensionate, mama – desi provenea dintr-o clasa sociala superioara sotului - era legata de casa si de cresterea copiilor. Miriam Leivers a fost creata dupa imaginea lui Jessie Chambers (prima iubita a lui Lawrence, pe care familia lui nu a acceptat-o niciodata). Moartea mamei scriitorului este de asemenea folosita in construirea romanului.

Avem de-a face cu o omniescienta partiala, mai ales in prima parte. In partea a doua predomina punctul de vedere al lui Paul (personaj cu personalitate contradictorie), ceea ce ridica un semn de intrebare in privinta credibilitatii, mai ales cand vine vorba de modul in care el vede persoanele care il inconjoara. Paul este incapabil sa se simta implinit, sa scape de sub influenta mamei si sa iubeasca pe altcineva. Oscileaza intre iubire si ura si judeca mai ales femeile cu care intra in contact prin prisma semtimentelor sale schimbatoare.

Nu pot incheia fara a aminti de atmosfera apasatoare care te insoteste pe tot parcursul lecturii. Cu o singura exceptie; exista un fragment diamentral opus fata de restul cartii. Paginile 34-35 prezinta imagini superbe, momente de revelatie; un al doilea botez in mijlocul naturii. De ce si cum...puteti dezlega singuri secretul.

Carti, arta si colinde la Libraria Humanitas

irina — Tue, 20 Dec 2011 10:48:29 +0000

Craciunul se apropie cu pasi repezi si cu totii suntem prinsi in febra pregatirilor. Pentru a-i da o mana de ajutor lui Mos Craciun, prietenii de la Libraria Humanitas de pe strada Lapusneanu pregatesc o noapte speciala miercuri, 21 decembrie, incepand cu ora 19:00 si pana la miezul noptii: Noaptea Cartilor Deschise.

In noaptea de miercuri, intre ora 19:00 si ora 24:00, „Mosul” va putea lua pentru copiii cuminti de toate varstele carti, CD-uri sau DVD-uri la pret redus cu 10%. Mai mult, in aceeasi seara, iubitorii de arta isi vor putea incanta privirea cu lucrari ale lui Andrei Hrib, artist expert in restaurare si librar al Librariei Humanitas Lapusneanu. Expozitia numita Mater Humanitas va avea vernisajul incepand cu ora 19:30. Lucrarile expuse sunt reproduceri in miniatura ale unor opere clasice de arta prin care artistul doreste sa atraga atentia asupra valorii duble a cartilor: valoarea informationala si valoarea artistica.

Artistul Andrei Hrib este absolvent al Facultatii de Teologie Ortodoxa “Dumitru Staniloae” din Iasi, Sectia Patrimoniu Cultural, Specializarea Restaurare Carte – Document si absolvent al unui Master in Fizica tehnica din cadrul Facultatii de Constructii de Masini si Management Industrial. Ca expert in Conservare-restaurare pictura, restaurare sculptura policroma, lemn si lemn policrom este implicat in proiecte nationale de restaurare a patrimoniului cultural romanesc.

Si pentru ca este vremea colindelor, din Noaptea Cartilor Deschise nu puteau lipsi, evident, colindele. Imediat dupa vernisaj, oaspetii librariei vor fi colindati de grupul Andros, format din studenti de la Universitatile iesene: “Al. I. Cuza”, “Gh. Asachi”, “George Enescu” si “Gr. T. Popa”.

Colindatorii din grupul Andros sunt:

Tudor Manole – Student al Universitatii de Arte “George Enescu”- Iasi, Facultatea de Arte Plastice, Decorative si Design;
Teofil Florariu – Student al Universitatii “Al. Cuza” - Iasi, Facultatea de Teologie Ortodoxa “Dumitru Staniloae”;
Ioan Manole – Universitatea Tehnica “Gh. Asachi” – Iasi, Facultatea de Stiinta si Ingineria Materialelor;
Ionut Surugiu – Student al Universitatii de Medicina si Farmacie “Gr. T. Popa” - Iasi, Facultatea de Medicina Dentara;
Vlad Manole - Student al Universitatii “Al. Cuza” - Iasi, Facultatea de Teologie Ortodoxa “Dumitru Staniloae”;
Daniel Rusu - Student al Universitatii “Al. Cuza” - Iasi, Facultatea de Teologie Ortodoxa “Dumitru Staniloae”;
Ilie Plugariu - Student al Universitatii “Al. Cuza” - Iasi, Facultatea de Teologie Ortodoxa “Dumitru Staniloae”.

Data:

Mie, 21/12/2011 - 19:00 - Joi, 22/12/2011 - 00:00

NCR, cu acte-n regula

iosif — Sun, 18 Dec 2011 00:01:51 +0000

Un volum deosebit de important, Noul Cinema Romanesc: de la tovarasul Ceausescu la domnul Lazarescu, este continuarea fireasca a Cele mai bune 10 filme romanesti ale tuturor timpurilor care a deschis seria studilor in directia de fata; o data cu aceste doua titluri, noul val poate fi studiat in amanunt si cercetatorul are material bibliografic. Nu stiu daca aceasta a fost intentia autorilor, insa e un demers salutar, iar daca pentru cinefili e un cadou, pentru autori e confirmare a valorii reale a ceea ce fac.

Cele mai bune 10 filme facea o selectie (intens dezbatuta) in care punea practic in comparatie noul val cu alte realizari importante din cinematografia romana. Noul Cinema Romanesc (aparut la Editura Polirom) analizeaza cu mai putine comparatii valul in sine, prin prisma temelor centrale. Un studiu ulterior ar trebui sa fie, logic, o punere in oglinda a NCR cu influentele externe pe care le are (Casavettes, Jarmusch, minimalismul iranian etc.)

Acest volum, condus de Cristina Corciovescu si Magda Mihailescu, stringe 10 studii scrise de critici romani de film, mai vechi si mai noi, despre scenele de la masa (cadru fetis), chemarea Occidentului si tema drumului, nostalgia si esecul, relatia dintre parinti si copii (asta chiar e o tema importanta) etc. Referitor la tema drumului, Lucian Georgescu facea o distinctie clara intre road movie si drumul metaforic, adica scopul unui personaj de a ajunge undeva, nu doar geografic. E unul din studiile cele mai aprofundate si pare sa fie punctul central; pentru ca tot de un drum e vorba si cind ne referim la NCR. Inca de acum 2 ani se discuta despre un final timpuriu a acestui curent cinematografic si chiar se faceau conferinte prin tara (Sapdaru) despre The End.

N-a fost chiar asa si iata ca directia e una buna: apar carti despre NCR, se editeaza dvd-uri, inca se cistiga premii, iar numarul de regizori din val se mareste in fiecare an. Adica la scena mesei, gasim de fiecare data inca vreo 2-3 meseni, iar Chemarea Occidentului are forma unor nominalizari la festivaluri, in timp ce in Romania se ride, se plinge, se moare si se naste la fel ca in orice alt colt al lumii. Cu ce sintem noi mai speciali? Cu nostalgiile noastre, cu filosofarile despre trecut si memoria fiecaruia din noi despre el si cum a rupt acest trecut 2 generatii – cea a noului val si aia de dinainte de ’89. Ultimii ii considera nepregatiti (?) pe primii, in timp ce tinerii se dezic de „carnea” din filmele optzeciste.

So far, NCR e pe val, iar unul dintre motive pentru care se intimpla asa e si promovarea facuta de critici. Desi uneori sint prea generosi cu filmele romanesti, nu putem sa le inputam nimic cind scriu studii atit de meticuloase si pasionale. Desi – noi romanii – avem o placere masochista de a ne caracteriza in cel mai inferior mod posibil, in cinema e un caz fericit, pina la un anumit punct. Nu e de-ajuns sa ai citiva regizori care sa cistige citeva premii; ai nevoie si de critici care sa confirme valoarea acestora si care sa faca legatura cu publicul. Acel punct unde se termina cazul fericit e relatia cu publicul care sufera foarte mult – am citit recent un articol despre numarul de bilete vindute de filmele romanesti in 2011, iar rezultatele sint foarte slabe. Nu ne ramine decit sa facem ceva in privinta asta.