O Persoana

Vali "SirBlues" Racila si chitara de 107 ani

ioan.stoleru — Wed, 07 Dec 2011 01:07:28 +0000

Saluta cu "SirBlues!" ("Servesc Blues-ul!"), un "servus" la care regretatul Stefan Adumitroaie a schimbat ultima parte. Poarta o camasa lunga, neagra, costum de nas la nunta facut de sotie, pentru ca nu se simte in largul lui imbracat in costum. Specialistii spun ca muzica sa se apropie de sunetul blues-ului de acum aproape o suta de ani, de pe plantatiile de bumbac din America de Sud si, cu toate astea, cinta foarte rar, din doua motive: muzica aceasta nu este "o muzica a elitelor" si nu prea e promovata si isi dedica cea mai mare parte a timpului lucrului cu persoane cu nevoi speciale.

AltIasi: Cum de v-ati apucat de lucrul cu persoane cu nevoi speciale?

Vali Racila: E ca si cum te-ai fi intors la prima dragoste, fiindca la un moment dat fiind actor, incurcam programul teatrului, teatrul imi incurca mie programul si asa mai departe. Si ne-am despartit prieteni. Si nu m-am apucat pentru altceva decit pentru ca asta am invatat in scoala. Am ajuns sa lucrez dupa '89. Am fost in vizite prin niste centre din acestea si e ca un microb, stii? L-ai luat si foarte greu il lasi deoparte, pentru ca bucuria pe am citit-o in ochii pacientilor dupa ce am facut un spectacol a fost una dintre cele mai importante satisfactii profesionale.

Am absolvit facultatea in 1976 la Iasi la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Cind am inceput se chema Socio-Psihologie iar din anul al III-lea s-a transformat in Psiho-Sociologie. Am lucrat trei ani la Dorohoi, la o scoala speciala. Din 1979 pina in 2002 am fost actor cu acte in regula al teatrului „Mihai Eminescu” Botosani.

Dupa, sa-i spunem, bursa acordata de Action Space Mobile, care mi-a inlesnit largirea orizontului si a nivelului de cunostinte in domeniu, am facut un fel de voluntariat pe linga centre de neuropsihiatrie din tara, sub atenta indrumare a specialistilor din Marea Britanie. In cele din urma am fost cooptat in echipa Centrului de Recuperare si Reabilitare Neuropsihiatrica Racaciuni si as putea spune ca „m-am stabilit” vremelnic acolo.

A.I.: Si ce anume faceti acolo?

V.R.: Am alcatuit o trupa in care numarul membrilor ca si structura se schimba in functie de disponibilitatile artistilor, de necesitati si de posibilitati, pe care initial am numit-o Teatrul de la Gasteni. Intre timp am simplificat, si ca sa nu sune a ceva trupa de manele, in Teatrul Gasteni. Aici e de spus ca un alt scop al „serbarilor” noastre e acela de auto-avocatura pentru persoanele cu nevoi speciale si chiar pentru institutiile noastre. Ceea ce vreau eu cu activitatea de acolo este sa-i ajut sa se simta oameni, in demnitate umana. Pentru ca multi dintre ei sint institutionalizati de-o viata si au ajuns sa se numeasca bolnavi. Ei isi spun bolnavi.

A.I.: In perioada in care erati actor, va ajuta formarea de psiholog si sociolog sa va analizati mai bine rolurile pe care le jucati?

V.R.: Asa ar trebui, cunostintele de psiholog sa-ti foloseasca la realizarea si conturarea personajelor, a caracterelor, ca e vorba despre caractere in definitiv, nu? Cred insa ca prea multa stiinta in ale psihologiei strica. Un actor dibaceste personajul. Pentru ca un personaj de teatru este caracterizat nu numai de el, e caracterizat de toate actiunile care au loc in piesa, e caracterizat de cei din jur si apoi de faptele si vorbele lui. Ori daca incerci sa faci analiza psihologica a personajului il scoti din context si e greu sa ajungi la biografia adevarata.

A.I.: Ati spus mai demult intr-un interviu ca blues-ul este cea mai simpla, directa si apropiata muzica fata de sufletul omului, de ce credeti asta?

V.R.: Blues-ul a plecat de la niste oameni simpli, care se exprimau prin muzica. Isi exprimau supararea sau bucuria, pentru ca blues-ul nu este muzica trista numaidecit, nu este muzica lenta numaidecit. Muzica lenta se cheama slow, nu se cheama blues. E muzica cea mai simpla pentru ca e facuta de oameni simpli pentru oameni simpli. De fapt, iti spun eu cum e. Au fost toti niste oameni fara educatie, pentru ca erau lucratori, pentru ca erau sclavi, dar care simteau nevoia sa-si exprime cumva bucuriile ori tristetile, uneori deznadejdile. Am cintat in seara asta Sweet Home Chicago, si Robert Johnson spune „going back to California, to my sweet home Chicago”. Chicago e in California, deci, asa relateaza el. In sensul asta si in sens muzical e simplu, pentru ca e fara multe acorduri. Fara structura muzicala foarte complexa. Dar cu foarte mult feeling, cu foarte mult suflet.

A.I.: Multi, si chiar specialisti, spun ca va apropiati de sunetul blues-ului originar, de acum aproape o suta de ani. Cum ati reusit acest lucru?

V.R.: Pai e foarte simplu. Am ascultat „mii de ani" si inca mai ascult, ca nu ma mai satur de cei care au facut ce era de facut in materie de blues. Apoi, cum am putut, mi-am facut rost de chitari specifice, ca de aia ma plimb cu cite patru instrumente dupa mine. Dupa asta, ce-ti suna in cap se intimpla sa ajunga si la urechile si sper la inimile celor care sint in preajma. Cind eram eu cam de virsta ta, eram in perioada ceausista, in perioada in care n-aveai pe ce sa asculti muzica. Nu puteai, la radio nu mergea, la televizor nici atita. Eu ascultam pe furis la Europa Libera. Acolo prindeai chestii din astea cintate de unul, un om cu chitara lui. La Cornel Chiriac am ascultat prima data blues. Nici nu stiam, eu credeam ca Love in Vain este piesa lui Rolling Stones, pentru ca auzisem prima data versiunea lui Keith Richards, care-i foarte frumoasa, dar am putea spune ca-i un cintec separat. Iar cind am ascultat versiunea lui Robert Johnson, am imitat cumva versiunea lui la chitara.

Am cintat blues de la bun inceput. Mai intii cu formatia scolii, apoi cu formatia orasului (n.r.: Vatra Dornei, unde a facut liceul). Am crescut cu Hendrix, Stones, Mayall, BB King si, desigur, Bob Dylan, care dupa mine este unul din marii interpreti si creatori de blues, nicicum folk si nici macar protest song, as indrazni, chiar daca are citeva titluri.

A.I.: Va imaginati vreodata in alte locuri cind cintati?

V.R.: Nu. De fiecare data cind cint sint acolo cu aceia cu care cint. Aici, sala asta e foarte interesanta, dar ati fost foarte dispersati, din cauza asta nu v-am putut aduna la cintat. Dar intotdeauna sint acolo unde cint. Nu ma imaginez altundeva si nu ma vad calatorind in America dupa chestii din astea pentru ca probabil ar fi un soc prea mare pentru mine sa ma duc pe paminturile alea. Si se spune ca nu de acolo a plecat blues-ul, cica a plecat de altundeva.

A.I.: Am inteles ca aveti o chitara care are 107 ani.

V. R.: Da, cea mica de acolo. In 2003 a fost evaluata de niste specialisti din Belgia ca avind 100 de ani. Am dus-o la un atelier s-o festeasca, ca-i crapata si, ma rog, erau tot felul de lucruri la care ma gindeam eu ca ar trebui sa intervenim. Si m-am dus a doua zi si mi-au spus „e pacat sa lucrezi pe ea, las-o asa, ca e o bijuterie. Suna foarte bine”. Mi-a daruit-o un prieten, muzician englez, Richard Proctor, actualmente stabilit la Cluj, unde e profesor de engleza si care cinta concerte prin tara. I-am pus corzi, altele, si am cintat cu ea cum am putut, pina la urma am ajuns la varianta asta. E facuta in Germania.

A.I.: Daca ar fi sa comparati epoca noastra cu cea in care s-a nascut blues-ul, ce-ati spune?

V.R.: Blues-ul are mai multe forme de manifestare. Cum e work song-ul. Ideea generala este ca work song-ul a fost dezvoltat de catre puscariasi. Dar nu cred ca numai de ei. Adica oamenii aveau nevoie de o anumita ritmicitate care sa-i ajute la realizarea sarcinii pe care o aveau de implinit. Si atunci au inceput (si incepe sa bata un ritm sacadat, cu o mina, apoi cu alta, pe masa la care vorbim, ca si cum mai multi oameni ar taia lemne) si bataile astea nu erau din palme, erau de la cei care taiau copacii, sau care bateau cu ciocanul, ridicau toti odata o sina de cale ferata, dadeau cu tirnacopul si asa mai departe. Dadea unul, dadea celalalt, dadea unul, dadea celalalt, dar suna asa (si incepe sa bata iar in masa). Dadea unul cu toporul (bate de doua ori in masa). In final, se-aude asa: „Oh Lord, won't you buy me”. Au ajuns la Mercedes Benz. Asta pentru ca-i talking blues. Work song, talking blues, howling blues.

A.I.: De ce cintati asa de rar?

V.R.: In primul rind pentru ca muzica asta nu este promovata. Muzica cea mai simpla nu e muzica a elitelor. A doua, pentru ca am servici. Nu pot sa ma duc oricind, oricum. Munca asta necesita timp, rabdare, pregatire, stiinta. Trebuie sa fii bine pregatit cind apari in fata oamenilor carora le ceri sa lucreze cu tine.

Ultima data am cintat la Iasi acum patru ani, la Botosani acum doi ani, la Suceava acum trei ani.

A.I.: Pe unde aţi mai cîntat prin afară şi cum v-a perceput publicul de acolo?

V.R.: Am avut un inceput furtunos, cu turnee in Austria, Belgia si Olanda, apoi Marea Britanie si pina la urma am lasat-o mai moale cel mai probabil din lipsa promovarii muzicii asteia, dar si pentru ca lucrul cu trei, patru centre deodata - pentru ca ma tot mut dintr-un loc in altul, in functie de nevoile locului - ia destul timp, fizic vorbind.

Publicul de oriunde te primeste foarte bine si cu caldura daca esti sincer si ai ceva de spus. Cind esti pe scena simti caldura publicului chiar daca nu se manifesta zgomotos ori tumultos. Ia de exemplu energiile speciale pe care le-ati emis voi catre mine deunazi seara si care m-au umplut de bucurie si energie. Cum altfel le-as fi zis una dupa alta? Nu cint niciodata cu lista, publicul face intotdeauna lista.

A.I.: Si cum de nu aveti inregistrari?

V.R.: Am inregistrat in ianuarie un album impreuna cu un pianist, Raul Kusak, e un disc pe care ni l-a produs Nicu Alifantis. Dar asta-i singurul si nu cred ca am de gind sa ma duc inapoi in studio, pentru ca inregistrez discul si punct. Se cheama Handmade Blues. Stie cineva de el?

A.I.: Daca ati mai putea sa-mi povestiti putin despre palariile dumneavoastra.

V.R.: Mi-au placut dintotdeuna palariile pentru ca-s neam de bucovinean. Ai mei, dupa tata se trag de la Stulpicani. Am avut 2 palarii. Una maron, model Borsalino, pe care i-am dat-o cadou prietenului Puiu Tupilat, care o mai are si acum. Una neagra primita de la, Dumnezeu sa-l dihneasca, Lawrence of the Blues Harp. Pe asta i-am dat-o doctorului Mircea Doran, unul din directorii mei dragi. Asa se spune, „Cine da, lui isi da”.

Bogdan Isopescu „Esop”, cel care mi-a pus la punct chitara model National, metal body, si care mi-a facut vesta multifunctionala, mi-a daruit palaria lui australiana, cea pe care o port cu borul rasucit, in amintirea creatorilor vechi de blues.

La unul din concertele de la Timisoara, un alt bun prieten Puiu Lazaru (n.r.: la mijloc, intre Toni Kuhn si Johnny Bota) mi-a daruit doua palarii originale deasemeni. O palarie de paie, cam cum purta Maurice Chevalier, pe care o pastrez cu grija acasa si un melon, pe care l-am dat mai departe lui Ash Perrin, cel care a organizat ultimele doua concerte la Londra.

Am cantat in concertul lui Harry si pentru ca veneam de la Timisoara si aveam palariile la mine, m-am gindit sa le folosesc. Altminteri, mai intotdeauna imi dau jos palaria in fata publicului.

Alexandru Calinescu sau Cine mai are grija de carti?

anca.roman — Mon, 17 Oct 2011 20:15:22 +0000

Wikipedia ni-l indica drept critic literar, dar dumnealui isi vede altfel parcursul in viata. Este si profesor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi, si publicist cu trecere la Dilema veche, si corespondent al Radio Europa Libera, statusuri carora li se adauga si autoritatea de director al Bibliotecii Centrale Universitare. Noua carti ii intregesc bibliografia pana in prezent. Ghicim din aceasta descriere numele Alexandru Calinescu.

"Imi amintesc cu placere anumite promotii de studenti care au avut gentiletea sa spuna ca au invatat o serie intreaga de lucruri de la mine."

AltIasi: Va prezentati drept profesor, critic literar sau publicist? Unde sta determinarea acestei identificari?

Alexandru Calinescu: Profesiunea mea e limpede: e vorba de o cariera de profesor. Am fost profesor de la terminarea facultatii, mi-am desfasurat intreaga activitate la Universitatea din Iasi. Altfel, sigur ca am avut si alte preocupari. Am facut, intr-adevar, o buna perioada de timp critica literara curenta, in sensul ca am comentat in reviste actualitatea literara, actualitatea editoriala. N-am mai facut critica literara dupa 1990, am facut alt gen de publicistica, un gen care mi s-a parut mai adecvat noilor conditii. Cele doua ipostaze se completeaza, nu e nicio incompatibilitate intre ele. Publicist... in sensul propriu al cuvantului, dupa 1990, cand a face publicistica a devenit posibil pentru ca inainte de `89 nu se putea vorbi de ipostaza de a face publicistica; din cauza contrangerilor nu puteai face cu adevarat gazetarie.

A.I.: Din cauza numarului mare de studenti, relatiile dezvoltate in spatiul universitar sunt de multe ori standardizate. Mai e posibila profilarea mentoratului in aceste conditii? Aveti sau ati avut studenti fata de care sa va asumati acest rol?

A.C.: Am avut de-a lungul anilor studenti foarte foarte buni pe care i-am indrumat, i-am condus la lucrarile de licenta, de masterat, ulterior in cadrul doctoratului. Imi amintesc cu mare placere anumite promotii de studenti care au avut gentiletea sa spuna ca au invatat o serie intreaga de lucruri de la mine, lucruri care le-au fost de folos in intreaga lor cariera. In momentul de fata, de cativa ani buni lucrurile s-au schimbat intr-adevar, asa cum spuneti. Aceasta idee deloc fericita a „democratizarii” invatamantului superior si numarul mare de studenti inseamna scaderea calitatii si totodata slabirea relatiei directe intre profesor si student.

A.I.: Nu se rup legaturile culturale dintre generatii?

A.C.: Se rup legaturile, se erodeaza afinitatile, contactele sunt mai putine, mai greu de realizat. Ele se mai innoada practic doar cadrul masteratului si al doctoratului; in anii de licenta nu, nu se poate vorbi de un contact real la nivel intelectual apropiat intre profesori si studenti.

A.I.: Dumneavoastra ati patruns pe taramul limbii franceze in comunism, cu toate ca in acea perioada contactul cu strainatatea era unul mai grav restrictionat. Se poate gusta aroma unei tari doar prin invatarea limbii ei nationale?

A.C.: Evident ca limba e poarta prin care patrunzi intr-o literatura si intr-o civilizatie. O limba trebuie sa-ti placa, sa te simti in ea bine, sa te simti in largul tau, sa ai afinitati cu ea, sa-i savurezi subtilitatile. O limba iti deschide, spuneam, porti, orizonturi. Faptul ca am reusit sa stapanesc limba franceza a fost o sansa atunci, in anii comunismului, pentru ca am avut acces nu numai la literatura franceza, am avut acces la carti scrise in limbi pe care nu le cunoasteam si care erau traduse in frantuzeste si carti care nu aveau traducere romaneasca, deci era o deschidere de orizont mult mai larga, mult mai importanta gratie francezei. A fost o pasiune si nu sunt nici primul, nici ultimul care cade victima acestei pasiuni.

"Intre atatea carti extraordinare ai o senzatie de vertij."

A.I.: Nu de putine ori se intampla ca oamenii, mai ales in pragmatismul tineretii, sa dezvolte o aversiune fata de citit deoarece ei nu vad in aceasta activitate o finalitate. Ce asteptati dumneavoastra de la carti pe la 5 ani, cand precocitatea v-a trezit oficial nevoia de a sti si dintre toate aceste lucruri cate v-au reusit?

A.C.: Am avut o anume precocitate la lectura si eram un impatimit de lectura in scoala primara si dupa aceea, bineinteles, dar imi amintesc indeosebi clasele primare cand efectiv aproape-bine, ma mai si jucam- dar in rest asta faceam. Acest fapt marcheaza, iti orienteaza existenta. Atunci citeam de placere, mai tarziu sigur ca am descoperit alte moduri de lectura, alte titluri cu alte finalitati. Nu intotdeauna la fel de agreabile ca acea lectura de la 6, 7, 8 ani, dar indispensabile pentru formarea si evolutia mea profesionala.

A.I.: Dintre multele mii de carti pe care le „guvernati” la BCU, pe care v-ati dori sa o fi scris dumneavoastra?

A.C.: E o intrebare abisala. As raspunde In cautarea timpului pierdut de Marcel Proust, dar sigur ca n-ar fi singurul raspuns. Intre atatea carti extraordinare ai o senzatie de vertij... cate virtualitati exista!

A.I.: Perioada vacantei s-a suprapus la BCU cu o ingradire destul de anevoioasa pentru unii cititori (mai ales pentru cei care nu locuiesc permanent in Iasi): varianta imprumutului de carte la domiciliu a fost exclusa, singura alternativa fiind sala de lectura. Ce a determinat aceasta restrangere de activitate?

A.C.: Daca vreti sa luam lucrurile strict birocratic, BCU deserveste in primul rand pe cei care locuiesc in Iasi. Cei care nu locuiesc in Iasi in principiu nu prea au voie sa imprumute acasa, au la dispozitie sala de lectura. Exceptam de aici studentii, care stau la camine sau in gazda, si care pe perioada studiilor pot imprumuta carti. Am avut niste restrictii in aceasta vara pentru un motiv foarte simplu: era nevoie - nu se mai facuse de mai multa vreme - de un inventar la depozit. E o operatie extrem de complicata, mai ales in conditiile in care dispunem de putin personal. Operatia s-a terminat cu rezultate care ne bucura: nu s-au gasit carti disparute, inventarul arata o buna gestionare a fondului de carte al Bibliotecii, insa a trebuit sa facem un program mai restrans, plus ca si o parte din personal era in concediu. Nu putem ignora niste dorinte elementare.

"Blogurile sunt o imagine a haosului informational"

A.I.: Deocamdata e mult spus concurenta ce se intampla intre cartile tiparite si cele in format electronic, insa acestea din urma isi reclama tot mai puternic utilitatea. Credeti ca in viitorul apropiat BCU va aborda si aceasta zona , oferind acele e-books care pentru unii reprezinta un confort sporit? Dumneavoastra cititi astfel de carti?

A.C.: Eu personal nu citesc, n-am avut curiozitatea si nu-mi ajunge timpul sa citesc celelalte carti. La BCU am inceput sa achizitionam. Probabil ca va trebui sa gasim o politica de achizitie care sa realizeze un echilibru intre cele doua tipuri de resurse, dar in niciun caz nu vom renunta la cartea traditionala pentru ca suntem o bliblioteca de patrimoniu, deci avem misiunea de a pastra cartea traditionala.

A.I.: Exista o orientare a literaturii contemporane romanesti, un acel ceva care focalizeaza scrierile pe o zona comuna, conducand spre nasterea unui curent literar?

A.C.: Literatura in Romania nu merge pe o linie comuna si nu putem vorbi despre un curent literar care sa fie foarte vizibil in clipa de fata.

A.I.: Va consemna istoria literaturii manifestarile din spatiul blogurilor?

A.C.: Personal, nu cred. Sunt niste manifestari la moda, interesante pana la un punct, dar nu prea vad ce legatura au cu istoria literaturii. Istoria literaturii inregistreaza fenomene literare care sunt asezate, care au o anume relevanta deja, dar in niciun caz nu blogurile. Blogurile sunt o imagine a haosului informational, e spatiul unde fiecare scrie ce vrea, cum vrea, cand vrea, vorba lui Caragiale: cu un „adresant cunoscut sau adresant necunoscut”. E o sticla aruncata in apa fara nicio certitudine ca va ajunge la un destinatar.

A.I.: Daca faceti o comparatie intre viata culturala a Iasului si cea a altor orase europene relevante, unde ajungeti? S-a vorbit la un moment dat despre varianta ca Iasul sa devina capitala culturala europeana. Ce pozitie adoptati fata de aceasta sugestie?

A.C.: E o comparatie fara sens. Iasul este un oras relativ mic, modest, care are o viata intelectuala si ea modesta, traieste in special prin Universitate si doua-trei institutii culturale. Nu se poate in niciun caz compara cu atatea si-atatea mari orase europene, dintre care multe, in Italia, Spania sau Franta, sunt adevarate muzee in aer liber. Cum putem sa comparam intre ele realitati care nu au nimic comun?! Asa ca Iasul, capitala europeana, e un fel de acces de patriotism local.

"In lumea reala, Romeo si Julieta mai au o sansa, s-ar putea sa se razgandeasca in ultimul moment. La Shakespeare n-au cum altfel, moartea lor e sigura."

A.I.: „M-am imbolnavit de Paris si nu m-am vindecat nici pana azi” - descrieti cu iz poetic prima experienta de bursier in strainatate. Si totusi, pentru dumneavoastra, anii `90 au fost apogeul francofiliei– ati locuit 5 ani la Paris. Ce va lipseste cel mai mult de acolo?

A.C.: Imi lipseste totul; e normal dupa ce ai trait mai mult ani intr-un loc la care tii foarte mult si in care te simti foarte bine. Imi lipsesc strazile, casele, oamenii, atmosfera, librariile, muzeele, Sena, s.a.m.d. Un oras in care intr-adevar te cufunzi si simti ca vibrezi langa fiecare piatra, in fata fiecarui monument. E un oras viu, un oras care te dinamizeaza, te vitalizeaza, in ciuda vechimii si istoricitatii sale. Un oras care stie sa gaseasca acest echilibru intre trecut si prezent.

A.I.: Nu ati incercat sa aduceti acel lucru in Romania?

A.C.: M-am adus pe mine, altceva ce-as putea sa aduc mai mult?! Am scris despre asta...

A.I.: Oricat ar incerca literatura sa simuleze simtul realitatii, ce se intampla intre granitele ei tine totusi mai intotdeauna de sentinta fictionalului si tocmai de aceea putem vorbi despre doua umanitati: una de care apartine chiar si involuntar toata lumea prin simpla nastere si una din carti, poate usor artificiala. Ce trasaturi ale acesteia din urma simtiti ca le lipsesc oamenilor cu care interactionati in mod obisnuit?

A.C.: Oamenii din lumea mea, din lume cartilor, sunt imaginea, intr-un fel sau altul, a oamenilor din lumea reala. Sigur ca exista in lumea cartilor personaje ideale si idealizate, dar exista si ticalosi, si prosti, si zgarciti, si corupti, deci n-am ce sa iau ca model din lumea ideala a fictiunii decat acolo unde un romanicier a creat personaje de o anume puritate, elevare spirituala. Lumea fericirii e lumea fictiunii. E o lume cu legile ei, unde intotdeauna ce se-ntampla, se-ntampla odata pentru totdeauna. Romeo si Julieta se sinucid; nu exista alta varianta; mor la sfarsitul piesei. In lumea reala, Romeo si Julieta mai au o sansa, s-ar putea sa se razgandeasca in ultimul moment. La Shakespeare n-au cum altfel, moartea lor e sigura.

“Cred ca suntem formati prin cartile pe care le citim sau pe care nu le citim.”

A.I.: Despre publicistica, in cazul in care atinge sensibilitatea sociala, se poate spune ca este o forma de revolta cu efecte reale?

A.C.: Sigur ca poate sa exprime o forma de revolta, o forma de opozitie. Exista publicistica militanta si-atunci poate fi, bineinteles.

A.I.: Cum de ati ocolit sa publicati beletristica? V-a intimidat poate propriul dumneavoastra spirit critic?

A.C: Da, asta e ipoteza cea mai plauzibila. Probabil ca asta e.

A.I.: Ce nu va place sa cititi, chiar daca acest lucru nu se intampla din motive legate de standardele calitative ale cartii? Ce nu abordati cu placere?

A.C.: Cred ca suntem formati prin cartile pe care le citim sau pe care nu le citim. Nu-mi place sa citesc in primul rand carti plicticoase, am oroare de carti plicticoase; nu-mi plac apoi cartile moralizatoare, cartile care prezinta idei si teorii delirante, care fabuleaza si contruiesc fel de fel de teorii, una mai abracadabranta decat alta. Nu-mi plac cartile care atesta din partea autorilor rautate, ranchiuna, meschinarie, micime sufleteasca, ca sa nu mai vorbim de josnicie.

A.I.: Ca va perindati prin editoriale, ca prin studii critice, ca prin carti cu directie usor didactica, o navala a paginilor in existenta dumneavoastra e evidenta. A implicat acest lucru o eschivare de la cotidian? Se poate trai dupa regulile scrisului?

A.C.: Nu m-am eschivat niciodata de la cotidian, am trait in cotidian, sunt cat se poate de implicat in cotidian. Poti trai dupa regulile scrisului daca intelegi prin asta o anumita disciplina sau un anumit mod de a percepe realitatea.

A.I.: Va sensibilizeaza vreo alta arta la fel de puternic ca cea a scrisului? Sau mergeti dupa principiul „Ceea ce nu creez, nu inteleg cu adevarat”?

A.C.: Sunt un amator de arta. Sigur ca profesiunea mea e literatura, dar imi place pictura, imi place muzica, sunt deschis frumosului fiindca socotesc ca un om care are o anumita formatie nu poate sa fie opac la alte forme de expresie artistica.

Constantin Puscasu, un maestru belgian pentru teatrul din Iasi

giorgiana.astefanei — Thu, 29 Sep 2011 23:45:22 +0000

Dupa doua decenii de actorie la activ si numeroase roluri jucate sub indrumarea unor regizori importanti (il puteti vedea zilele acestea in Mizantropul), lui Constantin Puscasu i-ar placea sa interpreteze si rolul Printului Miskin din romanul Idiotul al lui Dostoievski. Iona, personajul de care nu s-a plictisit niciodata si pe care l-a jucat timp de unsprezece ani, il face nostalgic. Chiar daca pe scena pare uneori irascibil si dur, Constatin Puscasu este o persoana care se bucura la fiecare zambet de copil, cautand sa aduca mereu noutate in jocul sau actoricesc.

“Ma uitam la televizor si era un sketch cu Amza Pellea si m-am gandit <<eu vreau sa dau la teatru>>”.

AltIasi: In palmaresul dvs. actoricesc se numara multe piese importante. Care este rolul pe care l-ati acceptat, cum s-ar zice, “cu ochii inchisi”?

Constantin Puscasu: Sunt multe roluri pe care le-am acceptat cu ochii inchisi pentru ca am avut norocul sa fiu distribuit in piese de rezonanta din dramaturgia universala si romaneasca. In timpul facultatii am interpretat Ion Anapoda al lui Eugeniu Zamfirescu, Catindatul din D’ale Carnavalului sau Ion din Napasta, dupa care in teatru, Roberto Zucco – din spectacolul cu acelasi nume in regia lui Alexander Hausvater –, a fost un rol care m-a solicitat foarte mult atat intelectual cat si psihic, deoarece personajul e un criminal in serie, un psihopat. A fost greu de abordat, a trebuit sa studiez genul acesta de psihologie, dar a fost foarte incitant pentru mine. Iona e un one-man-show pe care l-am jucat unsprezece ani si care m-a ajutat foarte mult in cariera: experienta de a fi singur pe scena, fara parteneri care sa te ajute, cu un decor minimal. Daca ar fi acum sa ma gandesc, si Berenger din Rinocerii (n.r. regia Claudiu Goga) este un rol care imi place si am avut ocazia, datorita regizorului, sa cunosc un alt gen de abordare, un alt gen de teatru, o exprimare scenica moderna. Tot in regia lui Claudiu Goga in piesa Auditia am jucat un personaj care mi-a fost foarte drag. Pentru rolul Philinte din Mizantropul m-am bucurat ca am lucrat din nou cu un regizor mare. Pentru noi fiecare nume care vine la Iasi e o provocare, sunt regizori care abordeaza diferit modalitatea de a te integra in spectacol. Claudiu Goga, Tompa Gabor, Alexandru Dabija, Mihai Manutiu sau Silviu Purcarete sunt regizori care stiu sa lucreze cu actorul si o fac foarte bine, iar acea luna sau sase saptamani in care se repeta la un spectacol valoreaza cat cativa ani de jucat. Intr-un timp foarte scurt acumulam multe cunostinte.

A.I.: In copilarie meseria de actor nu figura in lista dvs. de prioritati. La ce visati atunci si ce anume v-a deturnat spre teatru?

C.P.: Eu ma leg de un moment aparent neinsemnat din viata unui om. Ma uitam la televizor si era un sketch cu Amza Pellea si m-am gandit “eu vreau sa dau la teatru”, n-a fost nimic premeditat, nu a fost un gand care s-a copt in timp, nu stiu poate exista in mine, dar nu i-am dat destula importanta. Pe urma am inceput sa fac legaturi cu histrionismul meu, cu dorinta de fi in centrul atentiei, de a recita, dar niciodata nu m-am gandit ca poate as avea talent si success in teatru. Profesoara mea de matematica, mai sugubata asa, imi spunea mai in gluma mai in serios “Tu, Puscasu, sa dai la Teatru!”. Din momentul acela am inceput sa ma interesez ce inseamna admiterea la teatru sau colaborarea cu trupe de amatori, ca asa era pe vremuri inainte de Revolutie.

A.I.: Ati jucat Hamlet ca rol de debut, la putin timp dupa Revolutie.

C.P.: Piesa s-a montat dupa ce am terminat facultatea in ‘95, iar eu eram deja angajat la Teatrul National. Nu muriti din intamplare a lui Ion Baiesu in regia lui Ion Sapdaru, a fost unul dintre primele mele roluri mari. Mai avusesem si alte colaborari cand am fost angajat in teatru. Tot timpul mi-a placut sa acumulez cunostinte, experiente, niciodata nu cred ca putem spune “stiu tot”.

A.I.: In Istoria unui cal ati jucat Holstomer, fiind singurul actor profesionist intr-o distributie de studenti. Cum ati negociat interactiunea cu ceilalti din aceasta perspectiva?

C.P.: Acest rol a avut o istorie foarte scurta comparativ cu Iona. S-au jucat doar 6 spectacole plus unul in Ucraina. Iarasi am avut un personaj pe care l-am indragit foarte mult, tot in regia lui Ion Sapdaru. A fost o experienta interesanta. Cu cat inaintam in varsta si acumulam experienta, avem tendinta de a uita primii pasi pe care i-am facut in actorie, acel abecedar al meseriei, sarim etapele acestea. Dar la repetitii, fiind studenti chiar si din anul I care abia puneau piciorul pe scena, Ion Sapdaru a inceput sa-i ia de la zero cu explicatiile, si am fost neplacut surprins sa descopar ca eludasem aceste etape in timpul anilor. Mi-a facut placere sa reinviu in mine acele cunostinte care incepusera sa adoarma.

“Am evitat sa vizionez dvd-uri sau casete cu alte interpretari de a nu ma lasa furat […] orgoliul meu personal imi zice ca nu e bine”

A.I.: V-ati simtit tentat de viata artistica din capitala? Cat de mult a insemnat pentru dvs. faptul ca sunteti din Iasi?

C.P.: Am vrut sa merg in capitala imediat dupa Revolutie. Cu timpul insa, am observat ca se face teatru de calitate si la Iasi. Acolo ai privilegiul de a fi cunoscut mai mult pe plan national, dar din punct de vedere calitativ, acelasi teatru se face si la noi. Am ramas in Iasi poate si din comoditate (rade), fiindca eram angajat al Teatrului National din studentie, plus ca sunt foarte atasat de familia mea, de parinti si atunci a fost greu sa ma desprind de ei. Am cochetat eu cu capitala, dar nu am mai vrut sa ma duc acolo. Te poti pierde in multimea de actori care asteapta flamanda un rol. Atata timp cat nu te duci la o tinta sigura sau nu esti chemat, te pierzi. Cand eram mai tanar eram mai nerabdator, dar acum stiu sa astept: daca va fi sa fie e binevenit. Plus ca nu-mi place sa fac compromisuri. Atunci n-as fi stiut daca am fost ales datorita talentului sau a compromisurilor facute. Ori de cate ori am fost ales pentru un film sau pentru o piesa nu m-am abatut niciun milimetru de la principiile mele.

A.I.: Revenind la Iona, este un rol pe care l-ati jucat unsprezece ani. Nu v-ati plictisit de el, care e secretul acestei longevitati?

C.P.: A fost foarte cerut. Fiind un proiect al unei companii private, interesul lor a fost ca spectacolul sa se joace, dar a si fost foarte cerut. Cred ca l-as fi jucat in continuare, dar anumite motive m-au facut sa incetez colaborarea. Mi-a placut foarte mult, si cu fiecare spectacol descopeream alte valente ale textului lui Marin Sorescu. Este un text bogat, profund, si fiind o metafora am putut interpreta diferit de fiecare data.

A.I.: Pe de alta parte, in Harold si Maude jucati cinci roluri diferite. Cum reusiti sa intrati atat de rapid in pielea personajelor? Pot fi interpretate credibil toate cele 5 personaje?

C.P.: Acolo chiar am avut ocazia sa ma “joc” cu personajele. A fost ideea regizoarei (n.r. Irina Popescu Boieru) ca eu sa joc vreo cinci personaje, colega mea Haruna Condurache vreo trei sau chiar patru, iar doamna Mihaela Arsenescu doua personaje foarte grele si foarte solicitante, ea fiind si personajul principal. Plecand de la aceasta idee a regizoarei am interpretat atatea roluri. Dar se lucreaza mult mai usor cu patru persoane. A fost extraordinar mai ales cand a trebuit sa-mi schimb registrul vocal pentru o fractiune de secunda, cand vorbeam de dupa paravan, iar doua dintre personajele interpretate de mine trebuiau sa poarte un dialog.

A.I.: De curand a fost premiera spectacolului Mizantropul, cum e sa jucati un rol pe care l-a interpretat si Florian Pittis? Ati folosit rolul respectiv pentru documentare?

C.P.: Am evitat sa vizionez dvd-uri sau casete cu alte interpretari pentru a nu ma lasa furat. Cu toate ca iti propui sa nu copiezi, instinctiv ramane tendinta de a copia, iar orgoliul imi zice ca nu e bine, ca trebuie sa fac eu, sa vin cu propuneri legate de personaj, nu sa ma uit si sa copiez. Florian Pittis a fost o personalitate, un personaj aparte, un talent polivalent. Sunt multe personaje care au fost interpretate de actori celebri romani sau straini. De exepmplu, Ion Sapdaru a insistat sa imi arate spectacolul Holstomer montat la Sankt Petersburg, dar imediat am incercat sa sterg acele imagini.

“In cinematografie este o alta lume, actorul simte acolo ca este pionul principal, toata lumea are o grija deosebita fata de el.”

A.I.: V-a parut rau dupa un anumit rol pe care l-ati refuzat?

C.P.: Nu cred ca s-a intamplat foarte des sa refuz roluri. Daca nu am vrut sa ma implic intr-un proiect nu m-am dus la casting, dar s-a intamplat foarte rar acest lucru. Doar daca am fost prins intr-un alt proiect a trebuit sa refuz. Daca ar fi sa reformulam intrebarea, daca mi-a parut rau pentru un rol pe care nu l-am putut interpreta sau in care nu am fost distribuit, asta da. Mi-ar fi placut foarte mult sa joc in O noapte furtunoasa, piesa regizata de Alexandru Dabija. Mi-a placut ce au facut colegii mei acolo si i-am invidiat in sensul bun al cuvantului, chiar le-am si spus-o. Cred ca puteam face parte din distributie, dar lui Dabija i s-au parut alte personaje potrivite. Sper sa mai vina la Iasi si sa colaboram pentru ca e un regizor cu care ma inteleg foarte bine.

A.I.: Ati jucat in filmul Tanti, regizat de Serban Marinescu. Are cinematografia o mai mare putere de seductie decat teatrul pentru un actor?

C.P.: Nu, pentru ca ce-ti da teatrul e diferit, sunt alte satisfactii. E o relatie directa cu publicul. Cand ii vezi pe toti in sala forfotind, cautandu-si locurile, emotia este mai mare, si la fiecare spectacol se intampla asta. Este emotie benefica. Noi zicem ca cel care nu are deloc emotii nu este actor. Ca actor nu se poate sa fii indiferent. Chiar si in Iona, dupa unsprezece ani, la fiecare spectacol in primele secunde aveam asa o trepidatie, o palpitatie, un amestec de emotie, un pic de frica, placere… placerea de a incepe sa captezi publicul. Acea emotie efervescenta care trebuie sa creasca si sa dea forta personajului. In fata camerei de filmat e altceva, nu sunt acei timpi ca la teatru. Acolo cand s-a zis “motor” trebuie sa fii incarcat cu o anumita stare, totul se petrece foarte repede.

A.I.: Anul acesta a debutat pentru dvs. cu un rol la care multi actori au aspirat, si aici ma refer la cel din filmul cu Nicholas Cage, Ghost Rider 2. Cum a fost sa lucrati cu regizori straini, care sunt diferentele si cum se simt ele pe platou?

C.P.: Avand ocazia sa lucrez dinainte in cinematografie am vazut ca nu sunt diferente foarte mari. La un film toti stiu ce au de facut. Sunt profesionisti, platiti foarte bine si exigenta este maxima deoarece costa mii de euro sa pierzi o zi de filmare din cauza cuiva. In teatru se mai intampla accidente, nepasare si aici ma refer la partea tehnica. In cinematografie este o alta lume, actorul simte acolo ca este pionul principal, toata lumea are o grija deosebita fata de el. Pentru Ghost Rider 2 am filmat iarna. La un moment dat regizorul de platou ne-a spus ca luam o pauza, iar eu am decis sa ma duc la rulota deoarece eram imbracat subtire – filmam intr-o camasa si un pulover – iar secretara de platou imi zice “merg si eu cu dvs.”. Ma gandeam ca are acelasi drum cu mine. Aveam de mers vreo suta de metri si pe tot drumul imi repeta “aveti grija, aveti grija” si ma tinea de brat sa nu cad. Cand am ajuns la rulota mi-a zis “bine ca am ajuns” si a rasuflat usurata. Un picior luxat ar fi compromis ziua de filmare. M-am simtit important.

“Eu am aflat la filmarea spotului publicitar ca Bergenbier e bere belgiana.”

A.I.: Personajul Alain Reille din Zeul macelului denota un comportament nu tocmai laudabil. Cum este Constantin Puscasu in viata de zi cu zi ?

C.P.: In viata de zi cu zi Constantin Puscasu incearca sa isi rezolve problemele cu el insusi, pentru ca am observat ca frustarile mele sunt provocate numai de mine si daca reusesc sa-mi accept defectele asa cum imi accept si calitatile, acest lucru va imbunatati si relatia mea cu ceilalti. O relatie buna cu tine insuti duce la o relatie buna cu cei din jurul tau. Pentru noi actorii e foarte important echilibrul fiindca lucram cu multe personaje, cu tipuri de comportament diferite. Constantin Puscasu incearca sa se inteleaga mai bine pe el insusi, sa nu aiba dorinte foarte multe fiindca ele sunt furnizoare de nemultumiri, mai ales daca ele se implinesc din ce in ce mai putin. E o discutie continua cu mine, care face sa nu ma plictisesc niciodata, sa ma simt bine si atunci cand sunt singur – si aici ma refer la momentele in care nu sunt cu familia mea. Ma joc foarte mult cu baietelul meu. Asta este iarasi o latura pe care nimeni nu trebuie sa o anuleze, aceasta candoare pe care foarte multi dintre noi incearca sa o ascunda din frica de oameni.

A.I.: Revenind la Tanti, rolul belgianului din film v-a ajutat la obtinerea celui din reclama? Apareti intr-o reclama la o marca de bere si probabil cei mai multi romani va cunosc acum ca maestru berar.

C.P.: (Rade) Eu am aflat la filmarea spotului publicitar ca Bergenbier e bere belgiana. M-a ajutat ca spotul a fost realizat de aceeasi casa de productie, iar secventele din film cred ca m-au recomandat pentru promovarea lui.

A.I.: Nu va e teama ca lumea, si aici ma refer la cei care nu merg la teatru, va va asocia cu acel personaj?

C.P.: Sa zicem ca m-a vazut multa lume, dar nu cred ca ma asociaza, ca e un mic spot. Daca ar fi avut mai multe episoade poate ar fi avut de suferit imaginea mea, dar asa nu.

A.I.: Care este marca preferata de bere din strainatate?

C.P.: Nu sunt un mare bautor de bere, dar imi place Guinness. E o bere neagra irlandeza cu un gust special.

A.I.: Spuneti ca va place sahul. Ce deschidere preferati cand jucati cu albele si care e piesa preferata intre nebun si cal?

C.P.: Imi place mai mult calul, pentru ca are o varietate mai mare de joc. Nebunului ii poti usor limita campul de actiune, daca i-l ocupi poti sa-l inchizi foarte repede, chiar daca are o bataie mai lunga. Pe cand calul avand si capacitatea de a sari, e mult mai maleabil. Si imi place si calul ca animal (rade). Iar ca deschidere imi place gambit dame. Cand eram student “pierdeam” foarte multe nopti.

A.I.: Care ar fi cea mai mare provocare pentru cariera dvs.?

C.P.: Desigur ca fiecare avem cate un personaj pe care il ravnim. Cel pe care mi-ar placea sa-l interpretez este Printul Miskin din Idiotul. E dificil, e special. Daca ne gandim la Dostoievski si Raskolnikov mi-ar placea, arta rusa mi-e foarte draga si e la sufletul meu. Mi-am dorit foarte mult sa joc in Rinocerii, iar cand mi s-a spus ca voi juca am fost bucuros, dar in acelasi timp mi-a fost si frica sa nu dezamagesc. Cand esti aproape de telul tau frica de a nu-l obtine este foarte mare.

Dionisie Vitcu, artist in actorie

giorgiana.astefanei — Fri, 15 Jul 2011 10:27:26 +0000

Dionisie Vitcu pare a nu avea varsta. A debutat in piesa „Noaptea e un sfetnic bun" in 1964 la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt si a jucat alaturi de mari nume romanesti. Este profesor doctor la Universitatea de Arte „George Enescu" Iasi, societar al Teatrului National Iasi, iar din 2010 este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.

AltIasi: Cum a ajuns Dionisie Vitcu sa faca teatru?

Dionisie Vitcu: Din dorinta de a fi impreuna cu baietii din sat am ratacit la scoala profesionala, dar am fost un elev foarte bun, sef de promotie, si intrebat deseori ce caut acolo. Am avut profesori cu care am facut teatru inca de atunci. Eram un client nelipsit al serbarilor si recitam mereu poezii. Mai erau si alti copii cu inclinatii artistice dar eu aveam ceva aparte, ceva ce se numeste carisma. Un actor, chiar daca tace sau numai trece pe scena trebuie sa aiba ceva care face publicul sa-l urmareasca, si eu aveam asta. Astfel ca profesoara de romana m-a trimis la Institutul de Teatru din Bucuresti, si m-am prezentat cu cateva poezii. Mentionez ca un candidat la facultatea de teatru, pentru a fi avantajat, trebuie sa pregateasca bucati de poezie conforme cu structura lui psihofizica. Eu am avut intotdeauna o alura comica, - am excelat in comedie - si chiar daca repertoriul ales de mine nu era cel mai potrivit, am fost acceptat cu o singura poezie. Intamplarea a facut sa ma cert cu unul dintre marii actori din juriu, pe numele lui Alexandru Finti, cu care mai tarziu am lucrat. Nu m-a luat insa, la clasa lui...

„Nu stiam ce inseamna cuvantul «repertoriu» si am ramas inlemnit."

AltIasi: Care a fost motivul certei, alura dvs. comica nu se plia pe cerinte?

D.V.: Eram foarte obosit. Abia ma ciocnisem cu civilizatia bucuresteana, era foarte cald, eram flamand, si dupa 4-5 zile m-am revoltat, pentru ca maestrul Finti ii chema pe scena doar pe cei pe care-i voia la clasa lui si le spunea ce mai trebuie sa faca. Am fost cam obraznicut si i-am spus ca noi cei din Moldova nu mai avem timp sa ajungem pe scena ca sa ne vada si el. A tipat la mine, iar apoi s-a auzit ca exista un candidat obraznic, care l-a infruntat pe tovarasul Finti. A urcat toata comisia in sala - o sala mica, un fel de mini teatru -: inghetase sangele in mine. M-au intrebat ce am in repertoriu. Eu, care nu stiam ce inseamna cuvantul repertoriu, am ramas inlemnit. M-au intrebat ce poezii stiu, si atunci mi-am dat seama ce e repertoriul. Am inceput sa le spun mai multe poezii de-ale lui Eminescu, care imi placeau foarte mult, dar raspunsul a fost negativ de fiecare data.

AltIasi: Cum ati reactionat atunci?

D.V.: I-am spus tovarasului Finti ca e nedrept cu noi cei care suntem de la tara, si ca sa ma lase fara replica probabil, m-a intrebat daca stiu sa fac un exercitiu de improvizatie, o poveste fara cuvinte. Atunci mi-am adus aminte de copilaria noastra, cand plecau parintii la biserica duminica, iar noi luam ciubotele lui tata, inotam prin zapada si prindeam vrabii: erau jucariile noastre vii care ne gadilau in palme si ne ciupeau. Poate ca pronia cereasca a facut sa-mi amintesc despre acea perioada si am repetat actiunea. Am gasit un carton sub care am pus un creion inclinat, si ma faceam ca ma uit in zare sa vad cum vin vrabiile. Nu ma-nvatase nimeni. Cei din juriu citeau pe fata mea cum vine vrabia. Atunci trageam de ata cu care legasem creionul, prindeam vrabiile imaginare si le bagam in san. Sigur ca ma gadilau si imitam lucrul acesta. Altadata veneau vrabiile si plecau, era variata tema pe care o faceam. Comisia urmarea cu atentie povestea, iar eu ma simteam bine ca le-am starnit interesul. Dintr-odata, mi s-a parut ca am omorat o vrabie in san. Am scos-o si am lasat-o pe pamant. Le-am scos si pe celelalte, am intins mana si le-am dat drumul. Cand a plecat si ultima vrabie maestrul Finti si ceilalti membrii ai juriului s-au ridicat si au iesit din sala.

Dupa masa se afisase lista cu cei care au reusit la prima proba. A doua zi era proba de dans si pentru ca ritmul nu era punctul meu forte i-am spus doamnei din comisie „doamna, eu am venit la teatru, nu la dans sau la muzica". Atunci s-a rugat de mine sa fac ceva ca sa ma treaca. Am mai avut inca o proba de trecut, cea in care am recitat o poezie.

„Am iubit toate rolurile, dar am si plans din cauza unora.”

AltIasi: Vara ati avut admiterea, iar din toamna ati inceput studiile, ati tanjit dupa un rol, ati regretat ceva?

D.V.: Cand m-am intors la Institut l-am intilnit pe profesorul Finti care mi-a spus „Draga, vezi, cine are noroc reuseste!". Dar cum spuneam, nu m-a luat la clasa lui pentru ca banuia ca as fi conflictual. Am acceptat toate rolurile care mi s-au propus, mai putin contre-emplois-urile, dar ii sfatuiesc pe tinerii actori sa joace toate rolurile pe care le primesc. Nu am dorit roluri pe care le-as fi putut juca si nu le-am jucat. Intotdeauna cand mi-am dorit un rol nou am vrut sa fiu cel mai bun. Am jucat roluri importante care mi-au marcat cariera.

AltIasi: Care e rolul de care v-ati simtit mai atasat?

D.V.: As putea spune ca am interpretat atat roluri mari cat si roluri mici, dar sunt marcat inca - dupa aproape jumatate de secol de teatru - de niste roluri carora nu le-am dat prea multa importanta la momentul respectiv. Si-aici amintesc de Gulita din Chirita (n.r. Chirita in provincie de Vasile Alecsandri, regia Alexandru Dabija, 1981), piesa care s-a difuzat ani buni la televizor, in varianta pe care noi am jucat-o pe scena Teatrului National. Am iubit toate rolurile, dar am si plans din cauza unora. Simteam ca nu am interpretat bine. Intotdeauna imi doresc ca atunci cand ies in fata publicului sa fiu actor, adica sa nu ies doar cu titlul de actor, vreau sa fiu artist in actorie!

„Pentru un artist de la un artist"

AltIasi: V-ati nascut cu acest talent, pe care in timp l-ati modelat, l-ati slefuit. Care a fost modelul spre care ati tins?

D.V.: Modelul a fost cuvantul lui Ion Cojar de a fi firesc in ceea ce faci. Firescul si adevarul trebuie aduse pe scena. Cand am fost distribuit in Avarul (n.r. Moliere, regia Dan Alecsandrescu, 1990), regizorul le-a spus colegilor mei „fiti atenti ca aveti printre voi un actor care prin firescul lui va ucide". Modelul meu a fost viata. Charlie Chaplin spunea „Nu cititi, observati viata!". De citit citim, dar un actor trebuie sa fie si un foarte bun observator.

AltIasi: Povestiti-ne o intamplare care v-a marcat.

D.V.: Am avut norocul ca umorul meu sa fie confirmat printr-un spectacol jucat cu Grigore Vasiliu Birlic la Teatrul din Piatra Neamt. Cand am intrat in scena si publicul m-a aplaudat, Birlic a asteptat in culise sa se termine aplauzele. A intrat si el si astepta sa fie aplaudat, dar nu s-a repetat scena: publicul reactiona numai dupa replicile mele. In acea seara am avut succes numai eu. Situatia s-a schimbat la al doilea spectacol jucat in Bacau, unde Birlic era foarte popular, iar sala l-a aplaudat numai pe el. Atunci mi-a dat o fotografie pe spatele careia scria „Pentru un artist de la un artist". M-am simtit foarte bine. Ma bucur cand oamenii ma plac si ma respecta, asta inseamna foarte mult pentru mine.

„Pe marii artisti trebuie sa-i privesti asa cum privesti catedrala gotica..."

AltIasi: Ati fost martor la unele schimbari din teatrul romanesc, inainte de ´89 cenzura era omniprezenta, insa dupa Revolutie libertatea de expresie isi spune cuvantul. Vedeti asta ca pe evolutie sau involutie a teatrului?

D.V.: Ce s-a intimplat dupa ´89 cu teatrul romanesc m-a intristat. Vorbeam de o rasturnare a valorilor. Au aparut actori de mana a doua dar cu multe pretentii. Teatrul din Bucuresti era pentru mine un fel de catedrala teatrala, in care toti slujeam aceleiasi zeitati: Thalia. Rasturnarea valorilor romanesti m-a facut sa ratacesc in politica, dar nu am pierdut contactul cu teatrul. Dar ma aflam intr-o situatie in care nu vroiam sa-mi spun parerile. Dupa ce s-a terminat mandatul si m-am reintors in teatru nu-i mai recunosteam pe unii dintre colegi. Se crease o stare de animozitate care inca persista in teatrul nostru. Spectacolele care se fac in numar mare nu ma mai incanta. Nu mai am sentimentul acela de gelozie pe care-l aveam inainte de ´89, cand vedeam un spectacol foarte bun si eram putin invidios ca nu joc in el. Acum mi-e frica sa ma duc sa vad. Chiar pe marele filosof Andrei Plesu il invinuiesc pentru rasturnarea valorilor Teatrului National din Bucuresti, prin demiterea lui Radu Beligan din directorat.

AltIasi: Traiti din amintiri?

D.V: Inca nu, dar imi plac amintirile. Ca sa ajungi sa traiesti din amintiri e o renuntare la viata, la munca, dar daca amintirile sunt frumoase si au haz merita sa le retraiesti. Am jucat si roluri in care personajele erau fara noroc, in Insemnarile unui nebun (n.r. N.V. Gogol, regia Brandy Barasch, 1975) de exemplu, sau Chirica din Omul cu martoaga (n.r. Gheorghe Ciprian, regia Dan Stoica, 1985) este alt personaj fara noroc. Profesorul Ovidiu Drimba spunea la un curs ca pe marii artisti trebuie sa-i privesti asa cum privesti catedrala gotica, de la distanta, pentru a nu vedea mucegaiul. Asadar, nu trebuie sa vezi un artist de aproape... nu trebuie vazute defectele...

AltIasi: Ati simtit vreodata ca va jucati viata?

D.V.: Am simtit deseori ca rolul mi se potriveste, dar mai mult pe defecte decat pe calitati. Am jucat de multe ori rolul meu, dar am stiut numai eu si regizorul si a fost foarte bine.

AltIasi: V-ati impus stilul propriu pe scena?

D.V.: In anii de teatru am avut si disensiuni cu regizorii cu care lucram. In ultimul spectacol de exemplu (n.r. Recviem pentru o stea, regia Anca Ovanez, 2010), am simtit ca exista dezacorduri si am renuntat. Chiar si in Insemnarile unui nebun, spectacol jucat multi ani, au fost neintelegeri, dar au trecut.

„Imi place sa fac baie de public."

AltIasi: Cum ati ajuns sa jucati in telenovela „Aniela" impreuna cu Marin Moraru si alti actori tineri, productie difuzata pe postul de televiziune Acasa TV? Considerati acest lucru un compromis?

D.V.: Se cauta un actor cu nuante moldovenesti si m-au chemat la probe. Am jucat foarte bine cu totii, a fost o echipa excelenta. M-am simtit extraordinar, m-am simtit artist, tratat ca un artist, platit ca un artist. Intamplarea si talentul au facut sa ajung acolo si sa joc.

AltIasi: De cativa ani sunteti prezent la sarbatorirea inaugurarii Bojdeucii de pe Ticau ca primul muzeu memorial din Romania, cat de prezent este in viata dvs. Ion Creanga?

D.V.: Dupa ce am interpretat rolul lui Creanga (n.r. Ion Creanga in Povesti si amintiri, dramatizare de Eduard Covali, dupa Ion Creanga, regia: Gabriel Negri, 1964) la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, mi s-a inoculat microbul aducerilor aminte ale vorbirii moldovenesti pe care le-am slefuit in timp. Mai tarziu l-am intilnit pe Constantin Parascan, un mare iubitor al operei lui Creanga: a fost liantul prieteniei noastre, si an de an ma cheama la Bojdeuca: sunt actorul care s-a pliat pe activitatea muzeistica. Nu am stat inchis doar in Teatrul National. Imi place sa fac baie de public.

AltIasi: Etimologia prenumelui dvs. are la baza cuvantul Dios, sunteti un om al lui Dumnezeu?

D.V.: Nu sunt habotnic, dar mi-am insusit credinta data de parinti si obiceiurile mosilor si stramosilor mei.

AltIasi: Ce il doare cel mai mult pe un actor?

D.V.: Indiferent de varsta, sa spui unui actor ca nu are talent doare cel mai tare.

Razvan Scurtu, creierul Brain

george — Thu, 07 Apr 2011 19:31:23 +0000

In preajma petrecerii de implinire a 2 ani de activitate a clubului l-am abordat pe Razvan Scurtu, creierul Brain, in vederea unui dialog deschis si relaxat despre ce inseamna Brain pentru el si pentru publicul iesean. A call to mind.

Deja au trecut 2 ani de cand in Iasi a aparut un loc care avea sa schimbe peisajul cluburilor, dar si expectantele consumatorilor referitoare la ce primesc cand aleg sa-si petreaca timpul intr-un local. Iar Brain a venit, pe langa oferta standard a altor baruri, cu un pachet complex ce cuprinde atmosfera conferita de amenajarea modulara a spatiului si elementele de mobilier, sloganul „electronic music every day", expozitii, happening-uri, instalatii, proiectii si petreceri cu promitatori artisti locali sau invitati consacrati.

"De la inceput l-am gandit ca pe un spatiu complex, strans legat de evenimente si nu doar ca un simplu bar/club."

AltIasi: Razvan, cum te-ai pregatit sa sarbatoresti evenimentul?

Razvan Scurtu: Am organizat o petrecere cu ocazia asta. Ii avem ca invitati pe baietii de la The Filters din Cluj/ Bucuresti, pe Elementrix din Arad (in premiera la Iasi) si pe cei din spatele proiectului local Les Animaux. Sper sa ne fie alaturi sambata seara toti cei ce s-au simtit bine la Brain in decursul acestor 2 ani.

AltIasi: Hai sa o luam cu inceputul: cine a propus numele Brain?

Razvan Scurtu: Numele l-am stabilit poate mai repede decat m-as fi asteptat atunci cand am demarat proiectul. Eram intr-o seara impreuna cu Andreea (sora mea) la o prietena si discutam despre concept si mai ales despre muzica pe care doream sa o promovez. Am pomenit eu despre „brain dance" un gen al muzicii electronice experimentale. Mi-a ramas cuvantul Brain in minte, am mai discutat putin pe seama acestui nume si asa a ramas. Mi-a placut imediat, se potrivea cu ce vroiam sa transmit, permite o libertate destul de mare de interpretare.
Dupa ce am deschis am observat si coincidenta dintre numele ales si numele strazii pe care se afla Brain (n.r. Gandu). Am mai fost intrebat daca numele a fost ales si in functie de cel al strazii. E doar o coincidenta fericita sau poate asa a fost sa fie.

AltIasi: Cine a gandit amenajarea spatiului? Alegerea fotoliilor beanbag a fost un element inedit pentru Iasi, care insa a prins foarte bine. Pe de alta parte a contribuit la selectia publicului. De exemplu, am intalnit persoane care au refuzat sa ramana in Brain din cauza lor. Erau in mod normal clienti ai unor altor genuri de cluburi si ajunsesera in Brain adusi de prieteni sau la recomandarea cuiva.

Razvan Scurtu: Pana ce nu mi-ai spus tu, nu m-am gandit ca fotoliile ar fi un filtru de selectie al publicului. Dar e un punct de vedere. Mai vazusem prin Bucuresti amenajari cu beanbags si am decis ca e o solutie potrivita si pentru Brain. Sunt practice, permit o flexilibilitate mare in amenajare si, din punctul meu de vedere, sunt foarte comode.
M-ai intrebat cine s-a ocupat amenajare. De asta s-a ocupat Andreea, sora-mea mea, e arhitect si o persoana foarte, foarte creativa. Ii multumesc, si pe aceasta cale, de la departare. Au mai fost discutii contradictorii intre noi, pentru ca trebuia sa ne incadram si intr-un buget, dar rezultatul a fost foarte bun. Asta nu o spun doar eu, ci au spus-o si cei ce ne-au vizitat.

AltIasi: Cum s-a transformat Brain-ul din bar/cafenea in, de ce sa ne ferim de etichete, spatiu de manifestare culturala pentru publicul tanar, care e mai putin interesat de arta formala vizibila in galeriile iesene?

Razvan Scurtu: Brain a aparut in primul rand datorita lipsei in Iasi, la momentul respectiv, a unor spatii cu personalitate unde sa fie promovate anumite stiluri muzicale (in principal electronice), mai noncomerciale, spre sfera experimentala. De la inceput l-am gandit ca pe un spatiu complex, strans legat de evenimente si nu doar ca un simplu bar/club. Pe langa evenimentele ce au avut legatura directa cu muzica s-a legat o intreaga serie de alte evenimente: concerte, teatru, artist nights, prezentari de moda, workshop-uri, proiectii, instalatii, expozitii semnate de artisiti foto sau plastici.

"Cei ce vin la Brain au destul de multe lucruri in comun si asta face comunicarea mai usoara."

AltIasi: Care este deschiderea artistilor spre a expune in spatii neconventionale?

Razvan Scurtu: Unii aleg sa faca asta, altii sunt dedicati doar spatiilor clasice de expunere. Din punctul meu de vedere, a expune intr-un spatiu cum e Brain ofera un avantaj major fata de o galerie de arta. Ne trece pragul un numar mai mare de oameni si asta ofera o vizibilitate mai mare decat, poate, intr-o galerie de arta. Si mai e vorba de un aspect, cand esti un artist la inceput de drum, sa expui intr-o galerie de arta poate fi destul de dificil.

AltIasi: Ai avut si oameni care s-au regasit in proiectul tau si ti-au devenit apropiati, nu-i asa?

Razvan Scurtu: Aici a avut ocazia sa se expuna si sa se exprime (in mai toate formele artistice) oricine a considerat ca are ceva de spus in sensul ideilor si valorilor promovate la Brain. Acesta a fost un aspect la care am tinut foarte mult. Am vrut si am fost dispus sa acord o sansa oricui mi-a parut ca are ceva de spus si e si motivat in sensul acesta. Dar au fost si proiecte/propuneri care nu s-au materializat dintr-un motiv sau altul.

S-a format aici un nucleu din oameni cu aspiratii, gusturi relativ asemanatoare. Impreuna am reusit sa dam forma unor evenimente unice, zic eu, pentru Iasi si chiar pentru restul tarii. Multi mi-au devenit prieteni. Vreau sa le multumesc pentru suport cu aceasta ocazie, se stiu ei cine sunt.

AltIasi: Se simte in Iasi lipsa spatiilor in care poti interactiona usor cu oameni pe care nu-i cunosti, dar cu care ai afinitati comune. La Brain mi-am facut multi prieteni de-a lungul timpului, a fost asta intentia voastra sau un rezultat derivat din proiectul initial?

Razvan Scurtu: Cred ca a fost un rezultat cumva firesc al conceptului ce l-am creat. Cumva cei ce vin la Brain au destul de multe lucruri in comun si asta face comunicarea mai usoara. Oamenii care ne viziteaza interactioneaza unii cu altii si cu artistii ce sunt invitati.

AltIasi: Care au fost artistii pe care ai reusit sa-i aduci la Brain?

Razvan Scurtu: O dorinta a mea a fost sa pot aduce si unii artisti in premiera la Iasi, artisti care mie imi plac foarte mult si pana acum reuseam sa ii vad doar in alte orase, in special Bucuresti. Dintre cei ce ne-au vizitat pana acum amintesc de Brazda lui Novac, Yvat, Matze, Cycler dar au fost si multi, multi altii. Si vor mai urma. Vreau sa amintesc aici de concertul Arms and Sleepers ce va avea loc pe 13 mai la Baia Turceasca.

"Publicul din Iasi - un public destul de conservator, prea putin deschis spre lucrurile pe care nu le cunoaste."

AltIasi: Da-ne te rog mai multe detalii despre el.

Razvan Scurtu: Arms and Sleepers e o trupa americana de ambient post-rock. Mie personal imi plac foarte mult, sunt printre artistii mei preferati. Tocmai au inceput un nou turneu in Europa si vor ajunge si in Iasi. Pentru concertul lor am ales un alt spatiu decat Brain. E o muzica speciala pentru mine si de aceea am preferat un alt loc din Iasi pe care il consider special. Dar alegerea a fost facuta si din considerente de capacitate, la Brain sunt limitat din punctul asta de vedere.
Ei au venit in Romania si anul trecut, eu i-am vazut la Cluj si au avut o prestatie extraordinara. Va invit, cu ocazia asta, la un eveniment special si deosebit pentru Iasi.

AltIasi: Care sunt asteptarile cand organizezi un concert cu un nume important? Exista suficient public pentru muzica electronica?

Razvan Scurtu: As prefera sa discut despre muzica electronica ce nu e neaparat de dans. Muzica de dans cred ca are un public destul de numeros. In schimb publicul ce vine la evenimentele muzicale ce nu implica neaparat muzica dansanta nu e foarte numeros in Iasi. Nu e numeros nici in alte zone ale tarii si cu atat mai putin in Iasi. Dar e in crestere. Si as vrea sa cred ca a avut si Brain un cuvant de spus in asta.
Ma gandesc acum din nou la concertul Arms and Sleepers, am avut o tentativa sa ii aduc si anul trecut dar din motive logistice nu s-a putut realiza. Dar poate ca a fost mai bine asa, din august, de cand am stabilit concertul de anul asta, i-am promovat intens si cred ca vor veni mai multi oameni decat ar fi venit anul trecut. Sper sa fie o surpriza placuta din partea publicului din Iasi si sa participe in numar cat mai mare.

AltIasi: Ai avut si surprize mai putin placute?

Razvan Scurtu: Au fost si destule surprize neplacute la care prezenta publicului a fost in nici un caz satisfacatoare, la prestatia unor artisti ce meritau un suport mai mare din partea lui.

AltIasi: Apropo de asta, am observat cu totii ca exista un conservatorism pronuntat al publicului iesean, de care te-ai lovit si tu. Se poate educa publicul? Ai incercat sa-l ajuti sa-si diversifice gusturile?

Razvan Scurtu: Am incercat si am dorit sa ofer o alternativa. Prin evenimentele ce s-au desfasurat aici, prin proiectii de filme mai putin difuzate si cunoscute, prin muzica promovata si prin tot ce se intampla aici. Dar asa e, as caracteriza si eu publicul din Iasi drept un public destul de conservator, prea putin deschis spre lucrurile pe care nu le cunoaste.
Am observat in acesti doi ani categoriile principale de public: cei care vin pentru anumite evenimente specifice Brain si publicul de weekend. Se si intersecteaza dar e si destul de bine delimitat.

15 intrebari pentru Dan Lungu, raspunsuri incluse

simonafilip — Thu, 16 Dec 2010 00:26:10 +0000

32 de intrebari. Atatea pregatisem initial pentru Dan Lungu, scriitorul nostru apreciat si foarte citit, popular in lumea intreaga si in cea a lui Facebook. Dupa o jumatate de zi am mai adaugat 6 intrebari, am sters 3 si m-am gandit ca, totusi, as mai avea vreo 5 curiozitati. Le-am numarat acum si, constat uimita, au ramas 15 intrebari puse pe nerasuflate, repede, sa fim siguri ca apucam sa aflam si aia si ailalta. Matematica, nu gluma! Si mare pacat ca multe si frumoase sint de aflat despre Dan Lungu, scriitorul-sociolog de la Iasi citit deja in 10 tari din lumea intreaga. And counting.

Despre chestiunile de baza

AltIasi: Incep cu ce am la indemana, ultima propozitie citita astazi din Versetele Satanice: "O carte este un pact cu Diavolul". Ce ziceti de propozitia lui Salman Rushdie, sper s-o fi retinut intocmai, asa e?

Dan Lungu: Despre carti si literatura se pot spune o multime de lucruri care sa fie adevarate, chiar daca uneori se bat cap in cap... Nu toate sunt adevarate in acelasi timp. Da, probabil ca uneori cartea e un pact cu diavolul. Alteori e un pact cu tine insuti. Dar uneori nu e vorba de nici un pact, ci de o intamplare frumoasa, neverosimila, naucitoare... Acestea sunt cartile pe care le iubesc cel mai mult.

AltIasi: Si care ar fi, concret, cateva dintre cartile pe care le iubiti cel mai mult? Stiti, clasica intrebare "cartea dumneavoastra preferata este...?", nu se poate fara.

Dan Lungu: O-ho, sunt multe... Ia sa vad care imi vin in minte acum: Mi se spune Capucin de Daniil Harms, De veghe in lanul de secara, Conjuratia imbecililor a lui J.K. Toole, Povestea povestilor lui Creanga, Teoria norilor de Audeguy, Dulapul indragostit, Gradina de ciment de Ian McEwan, Jucaria mortului - C. Acosmei, Alba ca zapada si rosu bolsevic de Maslowska...

AltIasi: Scriitorul impaca sociologul? Sociologia e tot literatura, de specialitate, cred ca le combinati foarte bine.

Dan Lungu: Ati raspuns deja perfect. Multa lume presupune ca exista o anumita incompatibilitate intre ele, insa eu nu o simt deloc. Dimpotriva, cred ca se imbogatesc reciproc.

"N-am reusit sa fiu doar scriitor decat atunci cand scriu"

AltIasi: Dumneavoastra sinteti si, si. Dar ati putea sa fiti doar scriitor, v-ati gandit vreodata sa lasati toate celelalte activitati balta si sa fiti doar scriitor?

Dan Lungu: Desigur, adesea. M-am gandit sa nu mai fac absolut nimic altceva si sa fiu doar scriitor. Sa nu mai predau la universitate, sa nu mai ies in lume, sa nu mai fiu sot si tata, sa nu mai mananc, sa nu-mi mai salut vecinii, adica sa las totul deoparte sa fiu doar scriitor. Nu stiu de ce, dar nu prea mi-a iesit. N-am reusit sa fiu "doar scriitor" decat atunci cand scriu.

AltIasi: Activitate despre care am auzit ca ar fi istovitoare. Scrieti pana cadeti lat, vorba aia. Inspiratia va loveste, la propriu, nu vine cu program zilnic, de cate 2-3 ore?

Dan Lungu: Asa e, nu scriu cu program, ci pana ma epuizez fizic. Intru atat de mult in lumea personajelor mele incat in realitatea imediat inconjuratoare ma simt ca o fantoma. Nu e recomandat sa zabovesti prin preajma mea in acele momente, sunt foarte antipatic.

Cum se traieste in doua lumi diferite

AltIasi: Nu e greu de trait in doua lumi?

Dan Lungu: Trecerea dintr-o lume in alta e mai dificila, in rest e ok. Uneori imi ia si cateva zile de adaptare, perioada in care sunt destul de dezorientat. E ca si cum ai schimba radical fusul orar intr-un timp foarte scurt.

AltIasi: Scrisul ca scrisul, dar cum e cu vorbitul? Ati avut programate lecturi publice una dupa alta, in ultima perioada, cele mai multe in Germania unde inca se cumpara mult Cum sa uiti o femeie.

Dan Lungu: La lecturi e altceva, mai ales in Germania... Acolo am un traducator, Jan Cornelius, care ma cunoaste atat de bine incat chiar daca nu sunt in forma stie ce trebuie sa raspunda.

AltIasi: Cum au decurs intalnirile?

Dan Lungu: Au mers foarte bine. Sala a frematat la text, iar discutiile s-au prelungit si pe hol, dupa lectura...

Unde e literatura

AltIasi: Sinteti cel mai tradus scriitor roman in momentul de fata, scrie si pe Wikipedia. Ce parere aveti despre asta?

Dan Lungu: Nu cred ca e adevarat. Si chiar daca ar fi, nu e decat o statistica. Literatura e in alta parte.

AltIasi: Spuneti-ne unde, sa ne ducem acolo.

Dan Lungu: In paginile care te fac sa levitezi, nu in procente si grafice.

AltIasi: Nu e ciudat sau frustrant sa va vedeti o carte tradusa intr-o limba pe care nu o cunoasteti? Daca e ceva gresit, oare nuantele au fost surprinse?

Dan Lungu: Daca de cate ori mergem cu masina sau cu liftul ne-am gandi la cate accidente sunt posibile, am innebuni. O sumedenie de actiuni ale noastre se bazeaza pe incredere. Asa e si cu aparitia intr-o limba straina: increderea in traducator si intr-un redactor bun sunt esentiale.

AltIasi: Dintre toate limbile in care v-au fost traduse cartile care vi se pare cea mai ciudata?

Dan Lungu: Cred ca turca...

In iad toate becurile sunt arse

AltIasi: Se tot traduc ele, cartile dumneavoastra, dar intre timp am putut citi si fragmente din ceva nou. Ce pregatiti, un mic "sneak-peak"?

Dan Lungu: Da, e vorba de un roman: "In iad toate becurile sunt arse". Victor, personajul principal, are sentimentul ca isi supravietiuieste (inutil) propriei tinereti si ca, iesind din adolescenta, a intrat intr-o lume pe care nu o pricepe si nu o suporta. E un inadaptat care nu a invatat sa se revolte cu adevarat, ci doar sa injure - de aceea viseaza, rememoreaza si isi contempla, privind prin pahar, propria ratare. E o carte cand argotica si spumoasa, cand trista si maloasa, pe alocuri licentioasa... Nu e recomandata minorilor, pudibonzilor, celor cu inima slaba sau, fereasca Sfantul, tipilor Emo.

"Nu vreau sa stric jocul sortii"

AltIasi: Nu intrebam mai mult, asteptam doar sa apara. Pana atunci, spuneti-mi ce face un om cu 2 789 de prieteni cati aveti dumneavoastra? Pe Facebook, bineinteles!

Dan Lungu: Comunica. Socializeaza in mediul virtual. E o experienta interesanta.

AltIasi: Curiozitate din categoria "planuri de viitor": cica ati avea o cabana pe la marginea Iasului, construita incet, cu banii din drepturi de autor, pe care o s-o inscriptionati cand va fi complet gata cu "Aici sint banii din literatura". A cui e ideea?

Dan Lungu: Ha, ha, ha, asta cu "Aici sunt banii din literatura" trebuie sa fie o gluma... In rest, e adevarat, construiesc o cabana si cei mai multi bani investiti provin din drepturi de autor. Asa s-a intamplat, nu a fost cu premeditare... Dar in cele din urma mi se pare frumos...nu vreau sa stric jocul sortii.

Laura Bilic, laureata Galei Tanarului Actor HOP

adriana — Thu, 28 Oct 2010 13:44:17 +0000

Laura Bilic este actrita si preparator la Universitatea „George Enescu", Facultatea de Teatru din Iasi, unde a absolvit in 2007 Sectia Actorie. Recent, a castigat premiul pentru Cea mai buna actrita la Gala Tanarului Actor „HOP", concurs desfasurat la Mangalia, intre 1-4 septembrie 2010.

Timp de un an jumatate, Laura a jucat la Teatrul de Stat din Constanţa, unde a urcat pe scena in rolul Irenei din „Cabinierul" de R. Harwood, Femeia in „Terorism" de Oleg si Vladimir Presniakov, Fata cu iepurasul in „Mansarda la Paris cu vedere spre moarte" de M. Visniec si Mary Warren in „Vrajitoarele din Salem" de A. Miller.

A:. Iti mai amintesti momentul in care ti-ai spus: “vreau sa fiu actrita”?

L.B.: Cred ca prin clasa a VIII-a am vrut sa dau la teatru, am vazut Visul unei nopti de vara si atunci am simtit ca asta vreau sa fac. Se pare ca a III-a incercare e cu noroc pentru mine, pentru ca am dat examen de admitere la Mures si acolo am intrat la taxa, apoi am fost la Bucuresti in acelasi an si am picat, iar in cele din urma am venit la Iasi, unde am intrat fara probleme. Exact asa si la Hop, in al treilea an in care am participat am reusit sa castig.

“Cand primesc un rol, as vrea sa primesc altceva, vreau ceva ce n-am.”

A.: De-a lungul timpului, ai jucat in diverse roluri care ti-au cristalizat viziunea despre teatru si perspectiva asupra realitatii imediate. Spune-mi un rol in care te-ai simtit cel mai confortabil.

L.B.: Toate mi-au placut, am cateva piese extrem de dragi mie si cateva roluri in Cum se face, in regia lui Octavian Jighirgiu. Poate si atmosfera de la spectacole era superba, pentru ca jucam cu toti colegii mei. Nu pot sa fac deosebiri intre roluri. Stiu unul care nu mi-a placut deloc, Sonia de la licenta, eram stresata pentru ca eram in ultimul an, a fost o perioada foarte grea si simt ca nu m-am achitat corect fata de rol.

Cred ca ma defineste drama, poate si fizionomia ma ajuta. Ma gandesc la Cehov, ceva grav, desi tocmai de asta mi-ar placea sa joc in comedii (rade). Cand primesc un rol, as vrea sa primesc altceva, vreau ceva ce n-am.

„Pete de cerneala”, rolul castigator

A.: Povesteste-mi despre rolul cu care ai castigat premiul pentru Cea mai buna actrita la Gala Tinarului Actor „HOP“ (Mangalia 1-4 septembrie 2010).

L.B.: Soarta a fost foarte buna cu mine, nu ma asteptam sa castig, pentru ca, asa cum ti-am spus, e al treilea an in care particip – pana acum nici macar n-am reusit sa intru in concurs. Am fost foarte dezamagita, pentru ca ma pregatisem foarte mult.
Textul jucat atunci l-am gasit in biblioteca Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica “I.L.Caragiale” din Bucuresti. Eram cu un prieten, care mi-a spus: “nu, e prea comic, prea usor, trebuie ceva mai profund, mai grav”. M-am pregatit extrem de bine, tocmai de aceea am si trait o mare deziluzie, crezusem ca era un rol bun, pe care il jucasem bine. Anul acesta nu mai aveam asteptari, tocmai pentru a evita dezamagirea.

M-am dus la insistentele unui fost coleg, am luat-o cu pasi foarte mici. Nu m-am gandit nicio clipa ca as putea castiga. La concurs au fost oameni extraordinari, foarte buni, foarte diferiti, veniti din Iasi, Cluj, Bucuresti. Era totul la limita, era o chestiune de subtilitate a juriului. Aproape ca nu se puteau compara momentele jucate.

A.: Care au fost atuurile tale? Cum ai convins?

L.B.: Mi-a placut foarte mult textul din Pete de cerneala, de Michael Frayn, mi l-am asumat ca traire. In spectacol ma bazez pe mine, ma arat doar pe mine, sunt doar eu. Nu ma sprijina nimic, cred ca asta a placut. Celelalte premii au fost acordate in functie de acelasi criteriu, actorii au fost singuri, totul a fost simplu, normalitatea scenica foarte bine controlata. Cred ca asta a convins.

Eu am tradus rolul, initial era un personaj masculin, dar l-am adaptat. A durat cam 13 minute. Juriul era in fata mea, dar eu tot timpul imi pun luminile asa incat sa nu vad nimic. Ma intimideaza audienta, aici era si greu, pentru ca eram doar eu si personajul imaginar, cel care ii ia femeii interviul. Cred ca mi-ar fi fugit ochii, m-ar fi deconcertat.

Cand au anuntat castigatorul, a fost cel mai frumos moment din viata mea. Marius Manole a dat premiul. “Premiul pentru cea mai buna actrita se acorda domnisoarei...”, pauza psihologica, moment in care m-am gandit “ce frumos ar suna Laura Bilic”. Laura Bilic. A fost simultan, in capul meu si pe scena. Abia in momentul in care trebuia sa merg langa el, atunci am realizat ca am castigat. Foarte frumos.

“Firescul civil nu e potrivit pentru scena. Daca am pune unele personaje pe scena, spectatorii ar spune ca e prea mult”

A.: Ce simti inainte de a patrunde pe scena?

L.B.: Am evoluat un pic de cand am terminat facultatea, la inceput aveam o dorinta nebuna sa intru, apoi imi era frica si voiam sa fug, apoi eram doar emotionata, cred ca am avut si indiferenta cateodata. Acum am ajuns la echilibru.

A.: Cum te definesti ca actrita?

L.B.: Incerc intotdeauna sa caut si sa reflectez normalul, in viata de zi cu zi, ma analizez si transpun pe scena exact ceea ce sunt. Normalul si naturalul, nu firescul, e o mica diferenta. Firescul civil nu e potrivit pentru scena.

E o simbioza intre actor si om. Omul vine la teatru ca sa aiba parte de situatii limita, de care el nu are parte zi de zi. Sentimente pe care nu reusim sa le probam, asta traim in teatru. Pe scena ai curaj si ii transmiti spectatorului. Seara e ratata daca nu simti ceva din partea audientei. Toti actorii simt. Toti stiu cum. E o energie pe care o primesti, noi dam publicului, iar el ne da inapoi.

A.: Traiesti mai mult in “spatiul civil”? Te inspira?

L.B.: Traiesc mai mult si mai intens pe scena, tocmai de asta am ales teatrul (rade). Pe scena nu imi este frica de absolut nimic, sunt sigura pe mine, pentru ca in viata de zi cu zi imi este frica. Teatrul e un catalizator de emotii si siguranta. E minunat sa incerci atatea roluri. Ca om, ma ajuta foarte mult, pentru ca am probat personalitati, in timp ce incercam sa inteleg personajele. M-am descoperit in meseria asta.

Imi place sa merg cu tramvaiul, ma uit la oameni, e interesat cateodata. Imi place sa observ, dar daca am pune unele personaje pe scena, spectatorii ar spune ca e prea mult. Asta imi da curaj, pentru ca eu am un cenzor al meu care functioneaza foarte bine, “ma arunc” si mai mult in teatru, imi dau seama ca viata nu e asa ordonata cum vad eu scena sau cum o vedeam la inceput.

A.: Cum te-a schimbat teatrul? Ca om si ca actor?

L.B.: Eu am sperat sa ma faca mai deschisa, mai indrazneata, dar sunt la fel de rusinoasa ca inainte, nu vorbesc neintrebata niciodata. Ca om nu m-a schimbat.

“Daca nu era teatrul, l-as fi inventat”

A.: Esti preparator la Universitate. Cum iti simti studentii, cum e sa fii cea care ii invata sa fie actori?

L.B.: Modulul pedagogic l-am facut numai de gura mamei, eu n-am vrut neaparat sa fiu profesoara. Nu m-am gandit niciodata ca o sa ajung in postura asta, am emotii de fiecare data cand merg la ore si sunt extrem de obosita dupa ce cursurile se termina. In timpul orelor ma simt extrem de bine, suntem tineri cu totii, ma inteleg foarte bine cu studentii, suntem prieteni. Deja e al treilea an si e din ce in ce mai bine. Incerc sa compenesez, sa ma gandesc ce mi-a lipsit mie in facultate si sa le ofer lor, sa ii inteleg, asa cum poate unii profesori nu m-au inteles pe mine.

Noua generatie de tineri actori este foarte buna, ei au mai mult curaj, sunt mai receptivi si mai energici, sunt mai dedicati teatrului. Singurul aspect mai putin bun e ca sunt foarte multi, 21 de studenti, si nu au toti loc, din pacate.

A.: Daca nu era teatrul?

L.B.: Si la Hop mi-au pus intrebarea asta, aveam cinci intrebari la care trebuia sa raspundem toti. A fost interesant, pentru ca 90% dintre participanti au raspuns “Daca nu era teatru, l-as fi inventat”. Profesoara de romana as fi fost sigur sau in radio as fi lucrat. Desi, pe viitor ma vad tot pe scena.

Vreau sa fiu editor la O Persoana!

simonafilip — Sat, 09 Oct 2010 07:37:15 +0000

Ai aterizat unde trebuie! Aici se scriu interviurile, se povestesc vietile iesenilor interesanti, se scot la lumina oamenii deosebiti. Vrei si tu sa faci parte din asta, nu-i asa? Entuziasm sigur ai la indemana, tot ce iti mai trebuie sa stii e cum ajungi editor la "O Persoana". Powered by AltIasi!

Nu e deloc complicat, doar doua lucruri vrem de la tine. In primul rand, te rugam sa raspunzi la micul set de intrebari de mai jos. E floare la ureche, iti va lua nici 10 minute.

1) Cum ai descrie Iasul din punct de vedere cultural?
2) Ce motive ai pentru a scrie la categoria O Persoana?
3) Ce recomanda o persoana pentru un interviu?
4) Alege un interviu bine realizat in viziunea ta (al cui vrei tu) si argumenteaza-ti opinia.
5) Ce asteptari ai de la implicarea ca membru in echipa AltIasi?
6) Cat timp esti dispus sa aloci activitatii in AltIasi?

Al doilea si cel mai frumos lucru pe care il mai vrem de la tine este sa realizezi un interviu-portret cu un personaj real (la alegere) si, impreuna cu raspunsurile la intrebari, sa le trimiti pe adresa colegi@altiasi.ro pana pe 16 octombrie.
Spor!

Ion Mitican: Casele Teodorenilor din Iasi, demolate in virtutea unui “vandalism intarziat”

adriana — Sat, 10 Apr 2010 15:06:48 +0000

La sfarsitul lunii martie a.c., o echipa de muncitori a inceput demolarea casei in care s-a nascut si a trait scriitorul Ionel Teodoreanu. Deja distrusa pe jumatate, in locul cladirii care nu mai figureaza pe lista monumentelor istorice va fi construit, probabil, un bloc de locuinte.

In anul 2005, imobilul de pe strada Zlataust nr. 7A a fost scos de pe lista Cladirilor apartinand Patrimoniului National de Ioan Onisei, ministru secretar de stat in Ministerul Culturii in acea perioada. Ignoranta autoritatilor locale rezida in faptul ca, dupa cinci ani de la excluderea Caselor Teodorenilor de pe lista monumentelor culturale, administratia ieseana a aflat abia in 2010 situatia deplorabila in care se afla cladirea, desi presa locala a sesizat aceste probleme.

Zona veche a strazii Zlataust reuneste cateva imobile care apartin patrimoniului national, fiind una dintre principalele zone protejate prin lege. Proasta gestiune a monumentelor si cosmetizarile neprofesioniste aduse cladirilor configureaza scenarii urbane de cosmar.

Fervent apologet al culturii, scriitorul iesean Ion Mitican asociaza naruirea simbolurilor istorice sau arhitecturale cu realitatea economica si capitalismul rapace in care traim. Dedicandu-si jumatate din viata cercetarii istoriei Iasului, Ion Mitican contureaza, prin forta viziunii sale, coordonatele dezvoltarii turistice si culturale ale orasului celor sapte coline.

"Nu exista justificari pentru ce se intampla astazi"

A. M.: Memoria culturala a Iasului se pierde in neantul unui sistem birocratic. Casele Teodorenilor vor fi demolate, desi figurau, pana in 2005, pe lista Monumentelor Istorice. Ce se intampla, de fapt?

I. M.: Cele doua case sunt situate langa Biserica Zlataust. Intr-o casa au locuit bunicii lui Ionel Teodoreanu, iar in cealalta - scriitorul si familia lui. Daramata pe jumatate la sfarsitul lunii martie a acestui an, cladirea a fost vanduta in anii '50, cand Ionel Teodoreanu, aflat la Bucuresti in grele conditii economica, a fost nevoit sa instraineze casa copilariei. Urmasii fostului proprietar al casei au vandut-o.

Casei acesteia, Ionel Teodoreanu i-a dedicat Ulita Copilariei, In casa bunicilor, Fata din Zlataust, Intoarcere in timp si pagini din La Medeleni, deci cinci carti inchinate cladirii si strazii Zlataust. Aproape nu este alt caz literar in care autorul sa scrie asa mult despre toposul casei. Toate adolescentele au citit macar "La Medeleni". Odata, un critic literar a povestit ca o tanara, provenind dintr-o familie cu stare, si-a facut un sicriu simbolic, in care pusese cele trei volume ale romanului "La Medeleni", legandu-l cu o panglica pe care era incriptia: "Aici zace copilaria mea". Simtind romanul si romantismul tragediei Olgutei, personajul feminin, tanara a facut acest gest. Nu era un caz singuratic.

A. M.: Se construiesc cladiri megalomanice, iar emblemele culturale sunt demolate, pentru a se face loc oamenilor de afaceri, intereselor pecuniare. Kitsch-ul imbogatitilor peste noapte ajung sa configureze noile viziuni ale arhitecturii urbane. Care este explicatia?

I. M.: Ne aflam intr-o situatie penibila. Banul, interesele financiare sunt atat de mari, incat efectele sunt distrugatoare. Proprietarul care detine acum cladirea vrea sa faca "o investitie", cu pretul demolarii unui monument scos de pe lista patriomoniului national, din nepasarea si sub ochii autoritatilor.

Partea economica nu mai tine seama de aspectul cultural, de aici e toata discutia in jurul Casei Teodorenilor. Daca ar fi fost o casuta neinsemnata, s-ar fi trecut cu vederea, insa importanta ei este la fel de mare ca a oricarui edificiu cultural. Pe vremuri, Academia Mihaileanu, inaugurata in 1835 de domnitorul Mihail Sturdza, a fost demolata tot asa, la o mare viteza, in 1963. Dar atunci erau alte timpuri, alt regim, alte presiuni. Pentru ce se intampla astazi nu exista justificari.

Casa a fost, pana nu demult, pe lista monumentelor istorice. Ramasa fara nicio aparare, rezultatele se vad. Cazul a fost mediatizat, subiectul a fost dezbatut in presa locala si in presa centrala (ziare si televiziuni). In ultimul timp casa a ramas in paragina, la dispozitia celor pusi pe furtisaguri: dusumelele, feraria de la soba, teracota, toate au disparut.

Trebuie sa recunoastem, fara nici un fel de iertare, ca atat oamenii de cultura, cat si cei din administratia locala n-au prea luat in serios problema, n-au fost, poate, la curent, si au lasat ca situatia sa degenereze. Pe 31 martie, conform autorizatiei afisate la poarta, o echipa a inceput desfiintarea cladirii si a demolat acoperisul si o parte din pereti. Presa a sesizat situatia, s-au tras semnale de alarma. Abia atunci au reactionat si autoritatile.

Polii problemei: ignoranta si interesele meschine

A. M.: In ultimul ceas, apar "avocatii" culturii. Tocmai cei care ar fi trebuit sa vegheze asupra ei se trezesc ultimii sa vada ca imobilul nu mai intra in circuitul patriomoniului national?

I. M.: Raspunsul e scurt, fara cinism: grija zilei de maine. Sa cautam substratul. Sunt oameni care nu vor sa intre in conflict cu nimeni, care vor sa-si pastreze jobul.

A. M.: Ce le lipseste edililior sau celor care sunt in functii de conducere? Simtul etic, pentru ca de bani nu poate fi vorba. Nu ei sunt cei care trebuie sa lupte?

I. M.: Ba da, dar unii sunt implicati in alte activitati, n-au timp, poate nu-i intereseaza.

A. M.: Care este atitudinea cea mai ingrata intr-o societate: ignoranta sau interesele meschine, indiferent care ar fi acestea?

I. M.: Ambele pacate sunt grave si daunatoare. Ignoranta inseamna ca respectivii care sunt in pozitie de lideri nu vor sa se documenteze, sa-si cunoasca urbea, locurile din jur, iar de interesele meschine e foarte greu sa ne disociem, pentru ca ele domina societatea. Interesele meschine sunt conexe, ba chiar completeaza sau reflecta problemele economice cu care ne confruntam. Sunt timpuri dificile. Dupa '90 s-a declansat un entuziasm general, cautati ziarele din anii aceia, se promova cultura, se incerca salvarea sau reorganizarea domeniului. Tinerii de atunci, vocile, liderii de opinie s-au pierdut, de-a lungul timpului. Au intrat in diverse jocuri, perspectivele au fost schimbate. Lipsa banilor cauzeaza schimbarile de comportament si atitudine. "Ce o sa facem maine?", "Ce o sa facem poimaine?", asta e si problema celor din functiile de conducere. Indiferent de rangul social, incertitudinile sunt aceleasi, desi apar intr-o forma mai sofisticata. Nimic nu e batut in cuie, presiunile sunt mai mari atunci cand ai un statut mai inalt.

Casa Teodorenilor nu e singura amenintata. Casa din fata Radioului Iasi, cladirea in care a locuit Ionel Bratianu, seful Guvernului din anii primului razboi mondial, e pe lista neagra a demolarilor. Cand Bucurestiul a cazut sub ocupatia Puterilor Centrale la 6 decembrie 1916, Guvernul a venit la Iasi. Primul ministru a primit pentru locuinta aceasta casa, pana in 1918. Timp de doi ani, aici s-a consemnat istoria. S-au gandit, s-au cautat solutii de salvare a tarii, strategii, s-au pus la bataie planuri de rezistenta, cele mai luminate minti s-au sfatuit in odaile acestei case. Acum, in conditiile actuale, cladirea va avea aceeasi soarta ca cea a Teodorenilor, pentru faptul ca in spate insitutia a ridicat un sediu nou, ce se doreste vazut din strada. Cuibul Reintregirii, asa i se spunea pe vremuri, pentru ca aici s-au tratat problemele reintregirii tarii cu Basarabia, Bucovina si Ardealul, este astazi amenintat.

Daca mintile luminate din zilele noastre nu se sfiesc sa ceara demolarea cladirii, ce asteptari sa mai avem de la cei care abia calca intr-un muzeu?

Romania dupa 20 de ani

A. M.: Ce se intampla cu un popor care-si intineaza valorile, identitatea culturala?

I. M.: "Un popor fara istorie nu are viitor", spune Iorga. Oamenii incep sa-si uite trecutul istoric, limba incepe sa fie schimonosita, atacata si uitata. Tinerii nu vor mai avea acea chemare launtrica pentru locul lor, se dezradacineaza de autenticul poporului roman. Pentru ca aici nu sunt perspective, tinerii pleaca. Studiile in strainatate sunt excelente pentru cultura lor, gravitatea e ca nu se intorc acasa, pentru ca nu au cum sa se dezvolte aici.

Stramosii nostri, intelectualii din 1840-1850, tot in strainatate au studiat, precum unionistii Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri si junimistii Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Alexandru Ioan Cuza, toti stiau ca tara lor era in urma, foarte in urma. Dar ei s-au reintors pentru a recladi Romania.

A. M.: Fara sa fie desuete, simtul etic, nobletea aveau alt contur atunci. Astazi, Olimpul valorilor nu mai e reprezentativ pentru tineri. Nu mai au repere autentice.

I. M.: Nu este un gol de repere, este un gol in sufletul nostru. Noi, cei care i-am putea ajuta, ii indepartam pe tineri. Atitudinea total gresita este ca ei pleaca fara sa le inoculam dorinta de a reveni in tara, dorinta care trebuie sa aiba temelie reala. Desi lupta e grea, trebuie sa gandim in perspectiva. Pe moment, usile par a fi toate inchise. Cot la cot, prin solidaritate, putem misca lucrurile. Dar cand tinerii nu au optiuni in Romania, cum sa fie criticati ca pleaca? Fiecare este nevoit sa-si caute un rost si o bucata de paine.

A. M.: E un paradox. In perioadele de restriste, de reprimare, oamenii sunt solidari. In vremuri bune, apar meschinariile despre care vorbeam. Unde e liantul?

I. M.: Liantul este realitatea economica. Munca nu mai este valorificata. Mismasul, invarteala, bisnita au luat locul integritatii muncii. Asta se intampla adesea in Romania dupa 20 de ani. Realitati care te infioara, daca analizezi si decantezi situatiile. Am pierdut industria, care a fost privatizata, in loc sa fie modernizata si rentabilizata. Metalurgia, fibrele sintetica, textilele, materialele plastice si electronica cu aplicatii informatice. Exportam cherestea si importam mobila. E strigator la cer! Padurile care se taie acum au fost plantate de parintii nostri si de noi, cei din generatia mea, cati au mai ramas. Am fost la plantatie pe dealuri la Cetatuia, cu toti elevii din anii '50-‘60. Padurea Ciric tot de noi a fost plantata.

Cultul muncii, responsabilitatea pentru tot ce ne inconjoara se invata de mici copii. Drept dovada, astazi, strazile sunt pline de oameni fara lucru si lipsiti de disciplina muncii. Un ministru german a facut o gluma, dar substratul e plin de talc. In situatia Greciei, tara aflata in faliment, oficialul a spus bietilor contemporani: "La munca!" Primul impuls este sa cauti ajutor in afara, sa te imprumuti, dar uitandu-se ca indatorezi copiii, mostenitorii, generatiile care vin.
Noi ce sa mai muncim, daca dispar locuri de munca? Sunt someri disperati in blocuri, amarati, saraci, care nu au unde sa se duca. Oameni necajiti, care ar lucra. Dar unde? Pai unde sa se duca, daca totul dispare?

Pana si hainele, si incaltamintea in care eram artisti le importam. M-am dus prin magazine, in malluri, sa-mi caut niste haine noi. Am iesit scarbit, carpe la preturi mari. Om la 80 de ani pot sa ies pe strada cu haine lucioase, cum purtau ospatarii pe vremea mea, portarii pe vremea tineretii mele?

Fara sa fim nostalgici, copiii raman fara nici un viitor al productiei. Conducatorii vand ce mai e de vandut, iar cand n-o sa mai fie nimic, facem imprumuturi pe care le veti plati voi, cei din generatiile tinere. Noi o sa fim mutati pe deal, la Eternitatea. Dar care va fi soarta voastra?

Am mostenit utilaje vechi, dar ele puteau fi modernizate si rentabilizate. Auziti dumneavoastra, domnita, discursuri despre locurile de munca ale viitoarelor generatii? Nu mai spun de cele existente in prezent, pentru ca ele-s "sublime, dar lipsesc cu desavarsire".

Intrebarea pe care si-o pun multi este "ce facem?" Pe buna dreptate, asta va intreb si eu. Ce facem? Hai sa muncim. Unde?

"Sa nu faci degeaba umbra pamantului!"

A. M.: Cum depasim criza in care se regaseste societatea?

I. M.: Il citez pe academicianul Florin Constantiniu: "In jurul nostru domnesc stagnarea si deziluzia, inceputurile neterminate, politica murdara, cu degetul pe tragaci, manipularea televizata. Lipseste o viziune, un proiect national de salvare. Lipseste harta viitorului. Trista priveliste n-a cazut din cer. Au creat-o politicienii si romanii insisi. Cum a fost turcul, asa a fost si pistolul". Punct.

A. M.: In perioada anilor '80, ati publicat articole de presa grupate sub denumirea Vechi locuri si zidiri iesene. Sunteti, la randul dumneavoastra, un ziditor, o istorie vie a Iasului. De unde atatea resurse de energie sa luptati?

I. M.: Am crescut cu credinta stramoseasca, cu vorbele bunicii mele, gravate adanc in inima: "sa nu faci degeaba umbra pamantului". Am crescut la tara, in Denesti - Vaslui oamenii aveau un dicton: "satul meu e razasesc! " Asta insemna obligatia sa fim toti luptatori, bataiosi si muncitori. Era o vorba: "degeaba traiesti, daca nu lasi ceva in urma", daca nu faci ceva pentru oamenii din jurul tau. Crezul acesta mi-a fost de folos, energia stramoseasca a batranilor animandu-ma si acum.

Catalin Damian, directorul Palatului Copiilor din Iasi: Pepiniera valorilor, scoala fara catalog

adriana — Thu, 28 Jan 2010 12:42:30 +0000

Palatul Copiilor din Iasi - "locul unde se plamadesc idealurile", dar si unde este asumata lectia unor neimpliniri. Infiintata in anul 1953, institutia reprezinta o rampa de lansare a tinerelor talente care participa la cursurile din domeniile cultural-artistice, tehnico-stintifice, tehnico-aplicative si sportive-turistice.

Catalin Damian, directorul Palatului Copiilor din Iasi, ne vorbeste despre maiestria cu care sunt modelati si indrumati copiii care isi perfectioneaza abilitatile native, sub supravegherea atenta a profesorilor.

- Palmaresul de premii obtinute la concursuri importante claseaza Palatul Copiilor din Iasi pe locul doi pe tara, intr-un top neoficial. Care este secretul reusitei?

- Initial, am luat nominalizarea ca pe o gluma, dar intr-un simpozion desfasurat la Sinaia am realizat, statistic vorbind, ca suntem pe locul doi la nivel national in ceea ce priveste rezultatele copiilor la festivalurile nationale, concursurile interjudetene, tot calendarul activitatilor educative care se desfasoara pe parcursul unui an scolar, sub coordonarea Ministerului Educatiei. Este o cinste sa si apari in calendarul Ministerului, daramite sa se mai si intample ceea ce ti-ai propus. Anul trecut am derulat 13 proiecte educationale, care nu tin numai de cultura, desi acestea sunt cele mai importante.

Locul secund in topul national reprezinta un cumul de premii, de structura de organizare a institutiei noastre, de numarul de norme, numarul de copii pe care ii instruim, numarul de sedii, pentru ca Palatul Copiilor din Iasi raspunde de tot ceea ce inseamna cluburi de copii din judet: Pascani, Targu Frumos, Ruginoasa etc.

Fruntasi in clasamente internationale

- 35 de premii la concursuri internationale in anul 2009. 22 de trofee. Care sunt cele mai importante activitati educative pe care Palatul Copiilor le ofera?

- Daca tot veni vorba de cultura, Palatul Copiilor organizeaza Festivalul International de Folclor, care se afla la a 17 editie anul acesta, un festival la care participa formatii de peste hotare. De-a lungul timpului, s-au sedimentat relatiile, legaturile cu cei din afara, suntem cautati, pentru ca suntem seriosi, avem performante. Cateodata, mai sunt dificultati de natura sociala sau politica. De exemplu, acum doi ani, Georgia nu a putut sa participe la festival, din cauza situatiei din tara lor.

Festivalul National al Teatrului de Papusi este unic Romania, avand o traditie de 15 ani, de pe vremea cand eram student, fiind actor-papusar. Vin trupe de teatru din toata tara, mai ales ca festivalul este programat sa se desfasoare la inceputul vacantei, fiind renumit pentru ca se tinea la Tabara de Copii Ciric. Acolo a inceput totul. Acum, spectacolele se dau la noi, pe o scena de teatru special amenajata, cu toate materialele conexe: materiale de creatie, pictura etc.

Festivalul International Ofranda Sufletului este dedicat muzicienilor. Am inceput cu muzica clasica, pian, festivalul capatand treptat amploare. Am invitat si folkisti, au fost oaspeti din Ucraina, Moldova. Nu vin formatii cu foarte multi copii, asa ca putem sa-i cazam fara probleme.

Concursul national Structura si Culoare, la care participa copii din 20 de orase: pictura, desen, tapiserie. Jurizarea este asigurata de nume sonore in domeniu, cum ar fi dl. Prof. Tofan.

Pe latura tehnico-aplicativa avem un concurs foarte cunoscut in tara, Sa invatam sa inventam. Primim lucrari care participa la standuri internationale. Vara trecuta am avut niste momente extraordinare cu acest concurs de inventica – bariere pe ultrasunete, machete construite de copiii nostri.

La Sectorul Agrobiologie, avem proiecte legate de mediu, de o anvergura mai mica, din cauza situatiei financiare. Alte concursuri organizate sunt cele de arta plastica si fotografica, Concursul National de Educatie Ecologica Luna Padurii, Concursul Interjudetean de Karting Cupa Iasului etc.

- La ce competitii nationale, care nu se desfasoara la Iasi, participa copiii indrumati de dvs.?

- Dincolo de faptul ca suntem organizatori, copiii nostri participa la festivaluri organizate de alte institutii. Delfinul de Aur, Ursuletul de Aur, Mamaia Copiilor, Cerbul Copiilor, unde luam de la locul doi in sus. Anul trecut, la Cerbul Copiilor, Corul Luceafarul condus de dna prof. Anca Apetroaie, nu a participat la concurs pentru ca, in editia anterioara, a luat toate premiile. Pur si simplu, copiii au participat in calitate de invitati.

Fiind o institutie de petrecere a timpului liber, lucram si sambata si duminica, pentru ca atunci elevii nostri nu au ore. Suntem Scoala fara Catalog, copiii nu sunt conditionati de note sau absente.

“Nu e capat de tara daca ati pierdut un concurs. Esential este ca ati participat!”

- Ce ati observat? Cei mai talentati tineri s-au indreptat spre domenii conexe activitatilor la care au excelat cat timp au frecventat cursurile Palatului Copiilor?

- Nu exista an in care copiii veniti aici sa nu intre la universitatile de teatru din tara. Vlad Logigan, Marius Manole (actor la Teatrul National), caruia i-am dat primul rol intr-un spectacol profesionist, un spectacol de licenta, la examenul de anul 4. A jucat o cerere in casatorie intr-un Cehov, el era ginerica, eu eram socrul. Irina Mititelu – Botosani, Cristi Grosu, actor la Teatrul din Cluj, care a luat premiul pentru debut, cel mai bun actor, la Teatrul National din Cluj, Gratian Prisacariu. Sunt foarte multi.

- Ce au in comun copiii care au performante? Parintii, ambitia, motivatia?

- E vorba de pasiune, care vine si din partea profesorului. Se observa doua categorii de parinti: frustratii, care au incercat ceva la viata lor, n-au reusit, iar acum incearca prin copiii sa-si defuleze ambitiile, fortandu-i. Cum este si firesc, copilul incepe sa refuze. Incercam sa le gasim tuturor adevaratele inclinatii, daca observam ca nu dau randament la un anumit cerc sau o anume activitate.

Sunt si copiii care au talent si care sunt sustinuti de parinti. Noi ii sprijinim, le oferim munca profesorilor, spatiul, instrumente, logistica. Copiii vin aici sa-si petreaca timpul liber, dar sa si creeze, sa-si puna mintea la contributie.

- Exista si reversul medaliei. Nu poti castiga tot timpul. Psihologia esecului este asimilata coerent de copii?

- De cele mai multe ori, la concursuri juriul e subiectiv. Nenorocirea este ca nu lovim in profesori, pentru ca ei stiu sa depaseasca obstacole si bariere, ci in copiii. Cei mici pot ramane marcati pentru ca au pierdut, stiind ca sunt mai buni, mai valorosi decat altii. Incercam sa facem un exercitiu la nivel mental, sa ii invatam sa fie obiectivi, ii si pregatim pentru esec. Nu luati premiul, nu e nimic, nu e un capat de tara! Este esential ca ati participat, ca ati ajuns pana acolo si daca se intampla sa mai primiti niste bobarnace, asta e treaba! Cei care ar trebui sanctionati sunt oamenii care isi bat joc de copii. In arta, totul este subiectiv, dar exista detasare, extrapolare, iti sare in ochi talentul unui copil. Ca profesionist, iti dai seama, dar si copilul simte cand e mai bun ca altul. Aici intervine nedreptatea, pe care incercam sa o inlaturam prin resorturi intime.

Ioan Antoci, viata si film

simonafilip — Wed, 13 Jan 2010 22:10:04 +0000

As fi putut sa umplu interviul de intertitluri, as fi avut cu ce. Ioan Antoci e un vorbitor, dar mai ales un scriitor (e totusi un scenarist, nu-i asa?) din categoria "memorabili" si intr-un anumit moment al editarii interviului aproape tot ce-a raspuns el la intrebari mi se parea demn sa fie evidentiat macar intr-un intertitlu. Nu-i nimic mai placut decat descoperirea unor oameni pasionati ca Ioan Antoci, stiut ca cel care a castigat la Festivalul de Film de la Cannes de anul trecut. Va invit sa-l "stiti" pe scenaristul iesean si altfel.

"Da, am fost si eu la Cannes si nu in vacanta"

AltIasi: Ai reusit sa iesi viu si nevatamat din valtoarea pre-Cannes, Cannes si post-Cannes sau inca mai simti agitatia de atunci, de demult?

Ioan Antoci: Intrebarea asta ma pune in dificultate deoarece am ocazia sa pot raspunde in doua maniere total diferite. Una ar fi cea in care as incepe, normal :), de la Adam si Eva si dupa vreo doua pagini as spune ca am uitat intrebarea. Dar cealalta optiune, departe de a fi varianta scurta, e mai aproape de ceea ce am simtit si inca simt cu adevarat. Ma vad exact in rolul personajului din Viata e vis de Calderon de la Barca. Povestea asta m-a urmarit permanent in viata.

Am tot felul de suveniruri de la Cannes. Dintre cele mai semnificative, trofeul primit sta tot timpul undeva pe biblioteca, infasurat intr-o folie de plastic. (Nu stiu ce parere aveti voi, dar eu chiar nu inteleg de unde se naste atata praf.) Dar nici el si nici alte dovezi fizice nu reusesc sa ma faca sa cred, asa ca o convingere, ca eu am fost acolo. Nu vreau sa par ridicol. Si nici sa dramatizez pe o tema data. Dar imposibiltatea mea de a striga ca, DA, am fost si eu la Cannes, si nu in vacanta, vine din faptul ca pe de o parte pentru cei mai multi dintre noi, si mai ales cinefilii, Cannes e o Mecca intangibila, pe de alta parte e firescul pe care il gasesti si acolo, dupa ce ai ajuns sa te plimbi pe Coasta de Azur cu un badge legat de gat, care iti permite sa intri aproape oriunde, sa vezi la doi pasi de tine ditamai legendele cinematografice, sa calci efectiv pe mainile starurilor din toate timpurile, maini pastrate in aleea pavata ce inconjoara Teatrul Lumiere si sa te pierzi pe stradutele curat frantuzesti, pline de cafenele si restaurante care par chiar tres chic, unde roiesc zeci de demoiselles care asteapta sa fie descoperite pentru marele rol visat. Un "firesc" paradoxal si uimitor. La care as vrea sa mai particip. Dar lumea de la Cannes dureaza doar cat esti acolo. Dupa ce pleci, ramane doar un vis.

Am incercat sa aflu de la altii, care vin de ani de zile acolo, care cunosc deja mai toate stradutele, si restaurantele, sper ca nu si toate domnisoarele, daca nu s-au plictisit sau daca nu cumva Cannes-ul si-a stirbit aura de magicland. Cei mai multi mi-au raspuns ca nu. Normal ca tot la fel, cei mai multi vorbeau cu o oarecare detasare ca si cum greu mai pot fi impresionati. Dar asta era doar un reflex la tumultul cu care, ca om nu poti sa lupti. Cannes e un vartej, e un vortex similar celui din Alice si, la fel ca si ea, e nevoie sa stii cine esti cu adevarat si cum sa intelegi ca oamenii fac din Cannes ceea ce este. Restul e istorie... sau tacere.

"Ah, bugetul..."

A: Vei putea include toate astea intr-un viitor (indepartat) film autobiografic...

I. A.: Chiar am un proiect in lucru care, pe langa fictiunea necesara, se inspira consistent din aceasta experienta. Are si un titlu provizoriu: SuperBstar. Insa e greu sa ma decid daca povestea va fi inspirata din fapte reale sau va fi doar o fictiune cu ceva elemente din propria mea viata. Cu altii imi e mai usor "sa-i ucid" sau "sa-i invii" dupa bunul plac al... "bugetului", cand vine insa vorba de mine, totul se complica. Dar, daca undeva in viitor, povestea mea de viata va fi suficient de interesanta si pentru altii, nu vad ce m-ar impiedica sa scriu un biopic. Ah, stiu, probabil "bugetul".

"Ma incurajeaza ca anumite scenarii au asteptat si 3, si 10 ani sa fie produse"

A: S-a trecut peste momentul "Cainele japonez" sau mai primesti intrebari despre scenariul castigator si acum?

I. A.: Primesc intrebari si probabil voi mai primi. Nu sunt deranjante atata vreme cat vin din partea unora care nu stiu despre subiect sau atata timp cat eu sunt in stare sa dau un raspuns multumitor si mereu proaspat. Dorinta cea mai mare e sa fiu intrebat, nu foarte departe in timp, despre productie, filmari, premiera sau filmul Cainele japonez.

A: Ce planuiesti sau speri in legatura cu aceasta ecranizare mult dorita?

I. A.: Am planuit sa pot participa creativ la productia filmului. Am descoperit ca nu eu iau decizia asta si deseori scenaristul nici nu participa la filmari sau la editare ori postproductie. Apoi am sperat ca undeva, la vreun festival, apare vreun regizor interesat de scenariu si dispus sa faca filmul. Nu am sperat chiar degeaba. Au fost cativa. Unii romani, un american, unul polonez. Concluzia: inca nu exista un regizor pentru scenariul meu. Din motive obiective sau subiective. Acum nu mai planuiesc si nici nu mai sper nimic. Pana la urma, se pare ca trebuie si putin ... (completati ce doriti). Nu e suficient ca scenariul sa fie bunicel sau sa fi fost premiat. Nu, chiar deloc. Uneori lucrul asta indeparteaza oamenii. Ma "incurajeaza" exemplele de genul ca anumite scenarii au asteptat si 3 pana la 10 ani sa fie produse. Pe de alta parte, daca e sa fiu corect cu toata lumea, nu a trecut decat 1 an si jumatate de cand am scris Cainele japonez. Ori, indiferent de cat buget are, orice film sau facerea lui nu poate sa aiba o istorie mai scurta de 2 ani. Deci, mai sunt sperante.

"Sunt un cinefil bulimic si consum multe filme ca sa ma satur"

A: I-ai scris scenariul, l-ai regizat, l-ai prelucrat, ai jucat in el. Autor total?

I. A.: Exista un singur proiect care se inscrie ca raspuns la intrebarea asta. "Memoriile unei iubiri". E poate filmul la care tin si voi tine cel mai mult. Din numeroase motive. E primul meu film cu pretentii artistice. E o poveste reala, frumoasa, nemuritoare. E despre viata mea, despre sotia mea si despre mine. Despre noi. Si cu noi. Dar e o exceptie. Si desi nu contest conceptul de autor total, in ce priveste filmul si cinematografia, in general, e greu sa fii autor total. Facerea unui film e un proces care de foarte putine ori poate fi dus la bun sfarsit de un singur om. Dar nu imposibil.

A: Despre "Memoriile unei iubiri" nu stiam si sint destul de sigura ca multi nu stiu. Ce alte scenarii mai ascunzi prin sertare?

I. A.: Exista cateva scurtmetraje. Mai sunt o multime de idei prin sertarele mintale. Si cateodata aceste idei par atat de grozave, atat de originale si inevitabil geniale incat in momentul cand incep sa se intrupeze pe hartie sau pe monitor, forma lor nereusita te sperie, te ingrozeste chiar si nu-ti ramane de facut decat un singur lucru. Sa le mai lasi sa colinde prin sinapse, poate-poate nu vor mai fi asa geniale, dar macar vor arata bine printate.

A: Revenind la Cainele japonez, tot trag de el dupa cum vezi, am citit ca e o adevarata experienta cinematografica. Ce e pentru tine o adevarata experienta cinematografica?

I. A.: Desi sunt un cinefil bulimic si consum foarte multe filme ca sa ma satur, ca sa-mi astampar foamea, experienta mea cinematografica e anorexica. Spun asta referindu-ma la imensa lista de filme nevazute, care ar fi obligatorii pentru un cinefil, si la faptul ca nu studiile dramaturgice sau alte studii media m-au condus unde sunt acum. Dar m-am bucurat intotdeauna de film.
Bun sau mai putin bun, prea lung sau prea scurt, interesant sau plictisitor, filmul a fost o sansa pentru mine. Nu as putea sa explic in mod satisfacator. A fost o evadare. Desi nu fugeam de o realitate gri si nesatisfacatoare. Dimpotriva. Uneori viata mea a batut cu brio filmul.
Dar un film adevarat, si implicit o experienta cinematografica reala, e reprezentat de acele productii dupa vizionarea carora nu mai simt foamea de film. Simt ca trebuie sa traiesc o vreme in atmosfera creata de acel film, simt ca trebuie sa las ca acel film sa isi gaseasca locul potrivit in mintea si sufletul meu. Am sa mentionez doar doua mari experiente: Okuribito (2008) si Lilja 4-ever (2002).

"Restul e viata"

A: Ce alte experiente cinematografice se afla pe lista ta To Do?

I. A.: Asta da intrebare provocatoare. Deoarece nu-mi place sa vorbesc despre planuri, despre viitor, despre ce ma gandesc sa fac. Probabil voi merge sa vad Avatar in versiune 3D. Sper sa nu fiu dezamagit asa cum m-au dezamagit marile productii mult asteptate si trambitate de pe parcursul lui 2009. Mai degraba mi-au placut anul asta filmele cu si despre fotbal. Desi nu sunt microbist. Dar fata de apele care inghiteau Himalaya si vampirii care tin post din cauza unei tinere care are prieteni niste varcolaci chippendales, am preferat umanul renascut din documentarul superb Australia a lui Claudiu Mitcu sau povestea de succes si decadere a celor doi frati din Rudo y Cursi.
In schimb, mai multumit as fi daca voi reusi sa duc la capat proiectele personale cinematografice care se concentreaza mai mult pe uman si frumusetea lui, care se naste din lupta interioara dintre bine si rau.

A: Succesul tau de la Cannes demonstreaza ca scenaristii nu sint neaparat scriitori sau dramaturgi consacrati. Sau nu era oricum o regula?

I. A.: Permite-mi sa fiu sarcastic desi nu vreau sa para un gest gratuit. Dar asta cred: succesul meu de la Cannes nu demonstreaza nimic. Sau aproape nimic. Crede-ma, nici acum nu stiu ce inseamna cu adevarat sa fii scenarist. Nici nu ma consider inca. Dupa parerea mea, desi pot fi contrazis usor, deoarece nici nu vreau sa prezint argumente, in afara de curentul electric, scrisul mi se pare cea mai mare inventie si bun al umanitatii. Poate fi comparat cu orice, de la arma, la floare. E forma aproape pura si fizica a formelor imateriale pure. Eu nu pot decat sa ma bucur ca unele dintre aceste forme imateriale pure din sufletul meu s-au concretizat intr-o forma fizica care a vorbit multor oameni, transmitandu-le aceleasi forme pure, imateriale. Sper sa pot repeta experienta. Nu exista reguli pentru asta care sa ma sigure ca voi reusi. Restul e viata.

Top 5 interviuri AltIasi

simonafilip — Mon, 14 Dec 2009 21:08:16 +0000

La O Persoana lucrurile se intampla mai rar, dar se intampla bine. N-am adunat noi prea multe interviuri anul asta, din multe si diferite motive, dar s-au strans totusi interviuri cu oameni unul si unul. Si au fost citite, unele de sute de ori, iar altele cu mai putin spor pentru ca sint inca foarte proaspete. Au timp sa se invecheasca si sa adune mii de vizualizari.

Dupa numarul de vizualizari, top 5 interviuri AltIasi ar fi urmatorul:

1362 views: Lucian Dan Teodorovici, un scriitor despre naratorul sau

1327 views: Actul I: Octavian jighirgiu, personajul principal

989 views: Oana Sandu, lectia de pe scena

538 views: Tudor Ghioc - cu pasiune, despre fotografie

458 views: Liviu Suhar, despre dimensiunea plastica a globalizarii

Puteti vota pana pe data de 20 decembrie ora 23:59, iar pe 21 decembrie vor fi afisate rezultate votului.

http://answers.polldaddy.com/poll/2361578/http://answers.polldaddy.com/poll/2361578/http://www.polldaddy.comhttp://www.polldaddy.com

Ramona Enea - cercetatorul roman care dezvolta medicamente anticancer in Elvetia

adriana — Tue, 08 Dec 2009 16:22:08 +0000

Conform unui studiu realizat de Comisia Europeana, procentul femeilor care lucreaza in domeniul cercetarii stiintifice in Europa este destul de mic. Doar o treime dintre cercetatorii europeni sunt femei şi doar 18% dintre acestea au gradul de profesor.

În România, situatia este cu totul alta. 50% din personalul din cercetare este format din femei, potrivit aceluiasi studiu. Din pacate, din cauza conditiilor de cercetare nefavorabile - lipsa de fonduri pentru proiecte de cercetare, lipsa logisticii pentru efectuarea de experimente etc. - un numar semnificativ de tineri cercetatori romani aleg sa plece, uneori definitiv, din Romania. Daca pe plan mondial ei devin nume de referinta in stiinta, in tara natala sunt cvasi-cunoscuti.

Ramona Enea este chimist, asistent professor la Universitatea din Basel, Elvetia, si ofera consultanta celor mai puternice companii din industria farmaceutica mondiala, Novartis (prezenta in Romania prin divizia de medicamente generice Sandoz) si Qiagen. In octombrie 2007 a decis sa plece din Romania pentru a-si urma visul de a face cercetare stiintifica in centre de renume international, la doar trei saptamani dupa ce si-a sustinut teza de doctorat in chimie la Universitatea "Gh. Asachi" din Iasi.

Recent premiata de Editura Wiley - Interscience, una din cele mai prestigioase edituri cu profil stiintific din lume, pentru cel mai bun articol publicat in ultimii doi ani, Ramona Enea este un cercetator care a ales sa duca pana la capat o misiune complexa: dezvolta un nou medicament pe baza de polimeri, care actioneaza ca o "cusca" pentru un anumit tip de acid ribonucleic (small interfering RNA (siRNA)), capabil sa blocheze exprimarea celulelor maligne. Medicamentul care ar putea rezulta in urma cercetarilor amanuntite ar putea avea cea mai inalta specificitate de pana acum, intrucat ar putea fi folosit in lupta impotriva diverselor tipuri de maladii.

Pasiune de la primul experiment

AltIasi: Iti mai amintesti prima ecuatie chimica rezolvata?

Ramona Enea: (rade) Uite ca nu ma asteptam sa ma intrebi asta. Imi amintesc ca au fost nenumarate ecuatii de-a lungul anilor pe care i-am petrecut studiind chimia. Am, in schimb, amintiri vii din primul an de facultate, cand, studenta constiincioasa, imi pregateam primele examene (multe orale). Era cu totul nou modul in care percepeam diferenta dintre liceu si facultate, nivelul de munca depus si timpul scurt de a intelege si apoi de a explica ceea ce intelesem: fenomene chimice, mecanisme de reactie si, mai apoi, ecuatii complexe. Debutul a fost in forta si sustinut. Profesorii cereau mult si o faceau pe buna dreptate. Am avut si sansa de a face parte dintr-o grupa de studenti extrem de motivati, "rivalitatile" intre noi au devenit de-a lungul celor patru ani petrecuti impreuna ordinea de zi a vietii de grup. Ma refer aici la competitia pozitiva dintre noi. Imi amintesc ca unul din profesori ne-a spus: "Mai, de pe ce planeta veniti?", referindu-se probabil la capacitatile noastre de a le stoarce punctajul maxim.

A: Pasiunea pentru chimie ai descoperit-o de-a lungul timpului, cercetand sau a fost "dragoste de la primul experiment"?

R. E.: Apropierea mea de acest domeniu a fost intamplatoare. Am in minte un banal experiment de chimie anorganica, cand profesoara a amestecat doua solutii incolore, rezultand o solutie colorata. Un experiment naiv care creeaza intrebari in mintea unui copil. Apoi, descoperirea faptului ca tot ce exista in jur are legatura cu chimia, pana si limbajul, terminologia necunoscute mie pana la acea vreme (nu are rost sa mentionez formulele chimice si tabelul Mendeleev) mi-au starnit curiozitatea. Gustul chimiei il simti pe parcurs, cand intri mai mult si mai mult in tainele ei, la fel cum poate disparea foarte usor daca nu manifesti o curiozitate instinctuala. Chimia, daca imi este permisa comparatia, se aseamana cu o femeie: flamboaianta, capricioasa, misterioasa si complexa. De aceea, e nevoie de multa curiozitate, pasiune si rabdare/ timp sa o descoperi. Depinde unde vrei sa ajungi...

A: De ce ai ales calea strainatatii?

R. E.: A fost o decizie indelung gandita si analizata, iar experientele avute mi-au intarit convingerea ca merita sa incerc sa ma dezvolt pe cont propriu. Stimulatoare au fost si dificultatile intampinate de-a lungul perioadei cat mi-am facut doctoratul in Romania (lipsa de materiale, aparate pentru analize etc.). Totodata, nevoia de confruntare stiintifica cu cei de acolo devenise un imperativ.

Viabilitatea unei formule chimice poate duce la descoperirea unui nou medicament

A: Cu ce sentiment ai plecat din Romania? Ce ai simtit cand te-ai urcat in avionul spre Elvetia?

R. E.: Un amestec de sentimente care variau de la naivitate, speranta, teama si gandul la reactia mamei in momentul in care imi luam ramas bun de la cei dragi. Ma gandeam la zbuciumul din sufletul ei pentru copilul care pleca intr-un loc pe care ea nu-l cunostea. M-a cutremurat imaginea asta si inca ma mai bantuie cateodata, in momentele mele de singuratate.

Ma intrebi ce simteam cand am urcat in avion... Eram relativ calma, incercam oarecum sa anticipez ce urma. Totul avea sa fie nou: un nou sistem, noi colegi, o alta limba si o multime de intrebari. De fapt, gandind retrospectiv, imi dau seama ca nu aveam ce sa anticipez. Nici nu aveam cum! Sa iti dau doar un exemplu, care acum mi se pare amuzant. Cand am discutat cu seful meu despre proiectele de cercetare, mi le-a prezentat in linii mari: "Avem proiectul X, proiectul Y, Z etc. Alege-ti unul care iti place". Evident ca nu cunosteam detaliile, dar am ales unul care mi se parea aplicativ. Imi doream sa fie aplicativ. A fost surprins de alegerea mea, a zambit si a spus: "E al tau". Dupa cateva zile, imi spune: "In doua zile avem intalnire cu industriasii. Pregateste o prezentare a proiectului, cu ideile tale si cum gandesti sa ii convingi ca noi suntem cei mai buni in a face treaba asta". Eram uimita de ceea ce auzeam, pentru ca nu mentionase ca proiectul este finantat de industrie, iar eu nu aveam experienta in a lucra cu industria. In acel moment, i-am inteles zambetul afisat atunci cand am ales proiectul. Imi daduse sansa sa dovedesc ce pot. Asa am intrat eu in lumea farmaceutica, printr-un zambet.

A: Care este obiectul cercetarilor tale?

R. E.: Studiile fac legatura intre discipline: chimie, fizico-chimie, biologie, biochimie si fizica. Zona nano-materiale, cu aplicabilitate in farmaceutica, drug delivery systems. Altfel spus, folosesc polimeri cu anumite caracteristici fizico-chimice care formeaza un soi de "cusca" in conditii specifice, pentru a proteja substante care au potential terapeutic, dar care nu pot fi administrate ca atare din ratiuni de degradare enzimatica extrem de rapida, in momentul in care sunt in mediul celular. Incerc sa explic in limbaj uzual ceea ce fac. In momentul administrarii, cusca polimerica se descompune lent la schimbarea pH-ului (spre exemplu) in mediul celular si astfel substanta activa este eliberata exact la locul unde e nevoie de ea. Eliberarea lenta a unui principiu activ conduce la administrarea la intervale regulate a unei singure doze de medicament (spre exemplu, o data pe saptamana). Iti imaginezi impactul pozitiv asupra pacientului? Sa ia o pilula sau o injectie o data la o saptamana, avand acelasi efect ca administrarea de trei sau patru ori pe zi a aceluiasi principiu?

A: In portofoliul tau de cercetator este atestata experienta in industria farmaceutica, una din companiile pentru care lucrezi avand acoperire mondiala. Care este aportul tau, in ce consta munca ta?

R. E.: Sunt unul din cercetatorii norocosi, as putea spune. Totusi, mai e drum lung de strabatut... Proiectul principal pe care il dezvolt este finantat de cea mai mare companie farmaceutica din lume, acesta fiind meritul profesorului cu care lucrez. Misiunea mea este sa cercetez si sa obtin rezultate stiintifice pertinente si viabile. Pentru asta sunt platita. Practic, imi fac cercetarile in laboratoare, experimente diverse, teste celulare, teste de viabilitate, toxicitate, eficacitate etc. Lunar, exista o video-conferinta in timpul careia prezentam rezultatele, le dezbatem si cautam strategii pentru urmatoarea luna. Discutiile telefonice si mailurile sunt regulate. Deplasarile in vederea efectuarii de teste ce nu pot fi efectuate in laboratoarele universitatii si mesele rotunde, sunt de asemenea dese.

A: Ce urmaresti sa obtii in urma cercetarilor pe care le faci acum?

R. E.: M-as bucura ca formula (e prea devreme spus medicament) la care lucrez acum sa intre in faza de teste clinice, adica teste pe pacienti si sa dea rezultate pozitive. Daca ar ajunge acolo, munca mea si-a atins obiectivul - acea formula sa fie considerata un potential medicament. Evident, urmeaza aprobarile FDA (agentia care da avize pentru medicamente) sa poate intra pe piata. Insa e viabil, nu e doar o dorinta efemera.

A pleca din Romania nu este echivalentul instrainarii definitive

A: In ce tari ai calatorit pentru a-ti continua cercetarile?

R. E.: Cel mai des am fost in Statele Unite ale Americii, in Boston, centrul cercetarii farmaceutice globale. Cele mai bune universitati si institute de cercetare biomedicala sunt acolo - Novartis (cu sediul in Elvetia). Mai am un proiect de colaborare cu Qiagen (companie biotech), care solicita ceva deplasari in Germania.

A: Cum resimti barierele culturale impuse de societati umane diferite?

R. E.: Ma adaptez situatiilor si oamenilor cu care vin in contact. Incerc, de asemenea, sa inteleg fundamentele culturale ale celor pe care ii intalnesc. Asta este atitudinea generala intr-un grup multicultural, sau cel putin asa privesc eu lucrurile. Exista un schimb formidabil intre oameni, iar principiul respectului pentru celalalt si obiceiurile sale e obligatoriu pentru armonia unui grup. Ceea ce caut/ urmaresc la o persoana este sa impartim aceleasi valori, sa acceptam diferentele si bogatia culturala a fiecaruia/ fiecareia. Exista frictiuni si neintelegeri, insa, de obicei, se ajunge la un punct comun prin comunicare.

A: Procesul de acomodare printre straini a fost unul dificil ? E nevoie de un caracter puternic, vointa, pasiune?

R. E.: M-am simtit singura o perioada. Nu a fost usor, insa am cautat sa imi fac contacte, sa ies, sa nu stau singura in casa. Mai exista si bariera lingvistica. Cred ca trebuie sa dovedesti o tarie de caracter, altfel esti exclus. Nu sta nimeni sa se intrebe daca iti este bine, ai mancat ori ti-e dor de acasa. Si cui i-ar pasa? Empatia nu e manifestata de toti. Daca esti sincer cu tine si stii ce vrei, rezisti. Daca nu, mai bine mergi acasa si accepta-ti conditia.

A: Te-ai intoarce in Romania?

R. E.: Multumesc pentru intrebare. M-as intoarce doar daca nu as avea nicio alta alternativa. Si daca as veni, nu as face cercetare stiintifica. Nu in conditiile existente.

Cum ne vad elitele

A: Cum sunt priviti cercetatorii romani in strainatate?

R. E.: Depinde de grup, de tara si de interese (ale lor sau ale grupului in care ajung). In general, isi fac bine treaba si sunt apreciati. Insa au mult de luptat si de renuntat la prejudecati si metehne.

Privita din exterior, cercetarea romaneasca e pe drumul cel bun, desi, din pacate, sunt putine grupuri care se remarca. Si nu e de vina faptul ca nu au idei formidabile ori indraznete. E nevoie de contacte, networking, socializare stiintifica. Sunt multiple posibilitati de a socializa stiintific, sunt tot felul de initiative europene ce permit acest lucru.

E nevoie de initiativa din partea tinerilor sa scrie proiecte, sa caute bani pentru proiectele lor. De multe ori, programele europene cer sa ai un partener strain daca vrei sa aplici pentru bani europeni, spre exemplu. Si aici exista deschidere spre networking! E doar un efort de vointa sa gasesti parteneri si sa crezi in ideile tale.

A: Ce anume ai schimba/ modifica in domeniul cercetarii din Romania? Unde e hiba, unde e golul din sistem?

R. E.: Suna ca o intrebare pentru un politician (rade). As incepe prin a face loc tinerilor cu bune intentii in pozitiile de decizie din institutele de cercetare, in universitati, in departamente. As continua prin a incuraja brainstorming-ul si colaborarile intre departamente de cercetare, intalniri de discutii intre grupuri cu acelasi interes stiintific din tara. Apoi, as cere fiecarui doctorand sa scrie propuneri de proiect, as da postdoctoranzilor sansa de a coordona doctoranzi, pentru ca profesorii sa aiba posibilitatea sa caute bani, sa faca contacte, sa prezinte rezultatele etc. Cea mai importanta masura ar fi descentralizarea alocarii de fonduri guvernamentale. Golul e in cei care nu vor ca schimbarea sa se produca ori in cei care s-au obisnuit sa declare blazati: "E bine asa rau cum e!" sau "Las-o, bre, ca merge asa!"

A: Ti s-au pus piedici pana acum? De cand ai dorit sa pleci, pana cand ai plecat?

R. E.: Da, au fost rautati, insa piedici directe nu chiar. Putini au crezut in mine si in capacitatile mele, insa am fost binecuvantata cu familia si prietenii care m-au incurajat neconditionat. Rautati si invidii vor fi si pot veni de oriunde si din partea oricui, insa trebuie sa fii ca un tractor care face partie in zapada, sa mergi drept la tinta, indiferent cate opriri esti nevoit sa faci. Mai sunt si indivizi care vor sa traga foloase de pe munca ta. Ignora-i, fa-ti partia! Ei sunt doar niste schiuri care se uzeaza dupa o perioada.

"Nimic nu se pierde, totul se transforma"

A: Distanta si timpul decanteaza prieteniile sincere, oamenii de calitate?

R. E.: O da! Si inca cum! Revin la comparatia cu tractorul si schiurile. E perfect valabila si in acest aspect al vietii, prietenia. Suntem instruiti de mici sa ii distingem pe mincinosi de cei respectabili, insa experienta vietii ascute simturile.

A: Simti ca ai pierdut ceva plecand?

R. E.: Am pierdut sansa de a ma juca mai des cu nepotii mei, de a discuta cu surorile mele, de a privi ochii tatei pentru a intelege sensurile ce nu pot fi explicate prin cuvinte si de a manca din placintele si sarmalele mamei. Nici cele mai sofisticate prajituri nu le pot inlocui! Dar, conform unei legi din fizica, nimic nu se pierde, totul se transforma. Ma adaptez situatiei, pastrand emotiile in sertarasele cu amintiri si revin la ele ori de cate ori simt nevoia de acasa.

A: Daca ar fi s-o iei de la inceput, ai alege acelasi drum?

R. E.: Asta e lovitura finala (rade). Ar fi de preferat sa imi pot face meseria in conditii decente acasa. Iar daca as alege o alta meserie, poate fi considerat un alt drum, ceva care mi-ar permite sa interactionez cu oamenii din alte culturi, sa transmit un mesaj prin munca mea, sa bucur oamenii si sa ii ajut pe cei mici (si nu numai) sa isi inteleaga emotiile si mai important sa si le exprime intr-o maniera obiectiva, fara a rani. As continua sa le arat ca sunt atatea cai de a fi tu insuti/ insati, de a fi impacat cu sine si de a transmite mai departe ceea ce intelegi din lumea asta.

Tudor Ghioc - cu pasiune, despre fotografie

adriana — Thu, 19 Nov 2009 09:51:51 +0000

In clasa a patra a urcat pe Ceahlau, unde avea sa revina mai tarziu, in repetate randuri. La 20 de ani s-a apucat de fotografie, reusind sa castige premii la concursuri internationale. Autodidact pasionat de fotografie si veritabil impatimit al muntelui, Tudor Ghioc cumuleaza insusiri care se oglindesc lesne in munca sa – perseverenta si spirit inventiv.

Fotograf de aproape jumatate de deceniu, masterand in anul I la Facultatea de Electronica si Telecomunicatii din cadrul Universitatii “Gh. Asachi” din Iasi, Tudor s-a nascut in orasul Moinesti din judetul Bacau, in anul 1985. Venind la studii in Iasi, si-a descoperit pasiunea pentru artele vizuale, pasiune cultivata si imbunatatita in timp. Drept marturie stau numeroasele expozitii personale si de grup, la cele mai importante manifestari culturale din tara.

Lucrarile sale pot fi vizualitate pe site-ul personal - www.tudorghioc.ro.

"Dinamismul strazii ma inspira ca fotograf"

AltIasi: Politehnist de formatie, fotograf din pasiune. Ce anume te-a atras spre domeniul artei vizuale?

Tudor Ghioc: Prin fotografie am gasit un mod de a ma exprima, de a arata celor din jur partea frumoasa a lucrurilor sau unghiul personal de abordare a realitatii. Privind in urma, am senzatia ca prima poza facuta e proiectata undeva in illo tempore, intr-o sfera indepartata. Daca stau bine si ma gandesc, cred ca prima poza a fost facuta undeva la mare, cand am reusit, sau mai bine zis, cand m-au lasat ai mei sa folosesc aparatul foto al familiei. De fotografie m-am apropiat mai intens in primul an de facultate, cand am reusit sa-mi iau primul aparat foto digital.

A: Ce tematica abordezi? Preferi lucrul "regizat" cu un model sau momentele spontane surprinse zilnic?

T. G: Abordez cam toate genurile de subiecte, incepand de la peisaje, portrete, mergand pana la fotojurnalism. Deocamdata nu ma opresc la un tipar unic, la o singura categorie care sa ma defineasca in mod special. Esentiala este pasiunea cu care ma apropii si ma identific cu fotografia. Imi place mult peisajul si incerc sa-l transpun in imagini, mai ales in turele montane pe care le fac destul de des, dar in acelasi timp imortalizez oameni, evenimente si lucruri care sunt in raza mea de perceptie.

Daca ar fi sa aleg intre sedintele foto "regizate" si ineditul strazii, optez pentru cea de-a doua varianta. Gama de subiecte este mult mai larga, ai de unde alege. E imposibil sa iesi undeva si sa nu te suprinda nimic, sa nu-ti dea nicio emotie, sa nu gasesti ceva nou. Dinamismul strazii ma inspira ca fotograf.

Ceahlaul, munte de suflet

A: Ce zone montane ai fotografiat pana acum?

T. G: Iubesc muntele, e foarte mult de povestit pe unde am ajuns si ce am pozat. Am facut multe drumetii de-a lungul timpului in Carpatii Meridionali si Orientali. Acestia din urma sunt preferatii mei, aici am fost cel mai des. Ceahlaul este muntele meu de suflet, l-am escaladat pentru prima data in clasa a patra. Dupa o pauza de cativa ani, am revenit pe acelasi traseu, de cateva ori pe luna, in functie de timp si bani. Al doilea munte in ordinea preferintelor este Piatra Craiului.

Recent am ajuns pe Rarau, acum doua saptamani mai exact. Impreuna cu prietenii din Asociatia de Turism Montan "Hai pe munte" am organizat o expeditie care s-a lasat cu multe amintiri, dar si mai multe poze (rade). Am suprins peisajele, am facut si foarte multe portrete.

A: Ce sentimente citeai pe fata celor care urcau muntele cu tine?

T. G: Prietenii cu care plecam, oamenii pe care ii intalneam treceau printr-o multitudine de stari. La inceput, oboseala se citea pe fata lor, dar odata ajunsi sus, in varful muntelui, se transfigurau. Victorie, vis implinit, bucuria ca au ajuns acolo unde si-au propus... Desigur, am facut fotografii peste tot unde am calatorit, prin tara, in strainatate (Grecia). Dar, daca ar fi sa aleg intre mare si munte, n-as ezita prea mult: sunt un impatimit al muntelui.

Premiul I pentru fotografie montana

A: Iti amintesti un moment special pe care l-ai imortalizat prin fotografie?

T. G: Da. Pe 22 decembrie 2007 eram pe Piatra Craiului, in zona Rasnov-Zarnesti-Bran. Totul era acoperit de ceata, insa de sus, de la o altitudine de peste 2000 metri, se vedeau luminile oraselelor ca niste rauri de lava. Nu pot uita imaginea. Cu poza facuta atunci am obtinut locul I la concursul national de fotografie montana organizat online de site-ul www.carpati.org. Lunar sunt nominalizate cele mai bune fotografii cu tematica montana. Poza a fost facuta in 2007, dar am participat la concurs abia anul acesta, in aprilie.

A: La ce concursuri ai mai participat si ce premii ai castigat?

T. G: In palmares am bifate mai multe concursuri locale, pe care le-am castigat, insa cea mai importanta reusita de pana acum a fost nominalizarea in topul celor mai bune 50 de fotografii ale anului 2008, la un concurs international organizat online pe www.smithsonian.com, in America. La categoria wildlife, una din cele cinci categorii generale din concurs, m-am clasat in primii zece, cu o poza facuta la un urs, mai exact la una din labele lui. Fotografia a fost facuta in Romania, la o gradina zoologica.

Bianual, de cativa ani expun la Salonul National de Fotografie Turistica desfasurat la Bucuresti, unde particip cu fotografii selectate tematic: peisaje, credinta, fotojurnalism etc.

A: Alte expozitii?

T. G: Ieri (18 noiembrie a.c.) a inceput vernisajul expozitiei de grup "Total Art" la Casa de Cultura a Studentilor, unde am participat alaturi de alti artisti, fotografi si pictori. Tema pe care s-a lucrat se numeste "Toamna", lucrarile fiind realizate in tabara de creatie "Forest Camp", desfasurata la Muncel, in apropiere de Pascani, la vreo 20 de km.

De-a lungul timpului, am participat la diverse expozitii de grup sau individuale. Cele individuale au fost, in mare parte, organizate in Iasi. Cu lucrari am participat la Slobozia, acum trei ani, pe temele Toamna si Macro & Close-up, din cate tin minte. Am mai expus la Bucuresti si Brasov.

Pentru luna decembrie pregatesc o proiectie de fotografie montana, in colaborare cu cativa prieteni de la Asociatia de Turism Montan "Hai Pe Munte" din Iasi, si posibil inca o expozitie.

"Incerc sa redau onest ceea ce am simtit cand am pus mana pe aparat"

A: Ai poze inca nepostate pe site-ul personal, la galeriile foto?

T. G: De regula, fac o selectie atunci cand imi adaug fotografiile pe site. Se poate intampla ca la o sesiune foto sa fac foarte multe poze, dar sa nu le public pe toate. Doar ceea mi se pare extrem de relevant.

A: Care e mesajul pe care il transmit fotografiile tale?

T. G: Mesajul difera de la o poza la alta, de la un gen la altul. Sensurile sunt diverse, pentru ca incerc sa redau onest ceea ce am simtit cand am pus mana pe aparat. Fotografiile mele surprind momente ale vietii, povestile purtate de oamenii pe care, probabil, nu-i voi mai revedea vreodata. Emotia care aureoleaza un moment din viata cuiva, gesturile pe care ceilalti le fac atunci cand stau de vorba cu tine sau cand sunt singuri, fara sa stie ca sunt in raza ta vizuala, sunt stimuli foarte puternici.

A: Care crezi ca este cea mai buna fotografie? Una la care ai muncit foarte mult...

T. G: Nu pot face catalogarea "cea mai buna"/ "cea mai slaba". De cele mai multe ori ii las pe cei din jur sa le evalueze, sa puna note, sa dea verdicte "de calitate fotografica". Daca ne referim la albumele foto de pe site-urile personale, cred ca o poza buna e o poza comentata, vazuta de altii, analizata si apreciata. O fotografie buna poate fi un instant pe care l-ai surpins cand nu te asteptai si, de multe ori, se poate ridica cu mult deasupra unei poze gandite si lucrate indelung.

A: Instantaneu sau cosmetizare. Primeaza tehnica sau rezultatul estetic? Ochiul sau obiectivul?

T. G: Daca ne referim la printuri, tehnologia te ajuta foarte mult, fiind primordiala. E destul de greu sa faci un print de calitate folosind un aparat de nivel mic-mediu. Legat de fotografia de valoare, ea poate fi facuta cu orice fel de aparat, dar tehnologia ii poate aduce unul sau mai multe plusuri.

A: Cu ce aparat lucrezi?

T. G: Momentan, lucrez cu doua modele de la Canon, un 400d si un 40d cu cateva accesorii. Primul aparat cumparat a fost acum 3 ani, cand am trecut de la compacte la DSLR.

A: Faci parte din vreun club, vreo asociatie de fotografi profesionisti?

T. G: Sunt inscris in doua cluburi de fotografie din Iasi, unul la Casa de Cultura a Studentilor si unul la Casa de Cultura "Mihai Ursache", pe care le frecventez atat cat imi permite timpul. In acelasi timp, activez si on-line in diverse comunitati foto - www.fotocamera.ro, www.1x.com etc.

Album foto al Iasului

A: Ce locuri din Iasi te inspira sau reprezinta sursa de subiecte bune?

T. G: Gradina Botanica, Copoul, dar nu ma dau la o parte cand e vorba sa fotografiez si imprejurimile orasului, surse inepuizabile de subiecte.

A: Daca ar trebui sa realizezi un album foto despre Iasi, ce loc ai alege pentru fotografia de coperta?

T. G: Palatul Culturii. Sau Biserica Trei Ierarhi ori Golia. Poate si Mitropolia sau Universitatea. Una din ele, nu stiu la care m-as opri. (rade)

A: Defineste-te in cateva cuvinte. O identitate de tanar fotograf.

T. G: Doritor de cunoastere, spontan si ... optimist.

Jazzing around cu Luiza Zan

simonafilip — Mon, 16 Nov 2009 14:07:04 +0000

O noapte intreaga am stat cu ochii pe guest book-ul de pe site-ul Luizei Zan. Nu ma saturam sa-i citesc pe oamenii care ii spuneau ca-i iubesc vocea mare, calda, elaborata, ca vor mai multe concerte si CD-uri, ca vocea ei mare, calda, elaborata i-a vindecat de insomnii. Apoi am ascultat cu atentie. Da, muzica ei vorbeste cel mai bine despre ea. Luiza o completeaza.

"Sunt ocupata, doar ca nu stie muzica usoara romaneasca"

AltIasi: In Iasi ti se duce dorul. De cand nu ai mai cantat aici?
Luiza Zan: Ultima data am cantat la RS, impreuna cu Slang, in formula cea mai rasunatoare - cu Sorin Romanescu la chitara, Tavi Scurtu la tobe si Jimi Cserkesz la bass, acum vreun an si jumatate si mie mi-e mai dor de Iasi decat Iasului de mine, cu siguranta :). Asa ca pe 20 noiembrie o sa va fac o vizita, voi avea un concert la Club RS, cu Jimi Cserkesz si Eddie Neumann, chiar de ziua lui Eddie.

A: Spune-ne mai mult! Ce, cat, cum?
L. Z.: Institutul Goethe din Iasi impreuna cu RS Club organizeaza lunar o serie de concerte de jazz cu rasunet. Sigur stiti mai bine decat mine ce si cum.

A: Va place sa va faceti cadouri concerte la zilele de nastere? Anul asta si tu ti-ai sarbatorit ziua cantand.
L. Z.: Nu vad cum sa nu cant de ziua mea, cum sa nu cant pentru toti prietenii de ziua mea. O fac de cativa ani deja si o sa o tot fac, cu sprijinul patronilor de cluburi. Anul acesta Clubul Taranului mi-a facut cadou, pe langa spatiul clubului, niste lucruri extrem de pretioase, pe care le pastrez cu mult drag.

A: Sunt sigura ca pe langa concertele aniversare mai lucrezi in taina la ceva...
L. Z.: La proiecte precum AZZA, care poate fi ascultat si vazut online, la ZNE (Zan-Neumann Ecuation) cu care avem sporadic concerte prin cluburile din Bucuresti, mai e trio-ul de jazz, sunt colaborarile cu Mircea Tiberian si Eddie Neumann pe free jazz... Sunt ocupata, doar ca nu stie muzica usoara romaneasca.

A: Muzica usoara romaneasca e oricum pe toate afisele si posturile TV. Ai vrea sa fii si tu parte a fenomenului asta asa cum e el acum?
L. Z.: Eu sunt muzician de jazz. Cred ca mai trebuie ceva timp pana sa avem un post de televiziune dedicat muzicii grele, un public mai generos la concertele de jazz. Muzica usoara romaneasca e tare exclusivista, din pacate, se vede si la televizor. Motiv pentru care nu detin unul.

"M-am simtit in siguranta pe scena"

A: E loc de compromisuri in ceea ce faci?
L. Z.: Indiscutabil, compromisul este un "must-have" al perioadelor de criza. Nu pot spune ca nu am facut niciodata si fac acum concesii. Insa stiu sigur ca muzica mea nu va fi niciodata compromitatoare si asta ma lasa sa dorm linistita noaptea.

A: Care sunt principiile muzicale care te ghideaza?
L. Z.: Sa canti precum vorbesti, sa canti in orice situatie cu aceeasi daruire, sa fii tu o parte din muzica si nu muzica - o parte din tine, sa canti cu muzicieni mai buni decat tine.

A: Si ai cantat cu oameni mari, cu Geri Allen, Robert Hurst, Eric Harland...
L. Z.: Da si a fost genial. M-am simtit in siguranta pe scena. Chestie care e rara la noi.

A: Ai copilarit la Tulcea, dar ai lasat Dunarea ca sa vii sa studiezi in Moldova, mai intai la Piatra Neamt si apoi la Iasi. Ce te-a indemnat sa bati drumul pana aici?
L. Z.: E foarte simplu. Profesoara de canto pe care am gasit-o, Maria-Jana Stoia. Omul care mi-a "pus vocea in gat", de-a dreptul. Un maestru desavarsit al artei pedagogice si o a doua mama pentru un copil timid si nesigur pe el. Daca as fi locuit in varful lui Kilimanjaro si as fi cunoscut-o intamplator, as fi cautat-o peste tot sa invat cate ceva din maiestria dansei.

"Muzica. Nu exista cuvinte simple pentru a o descrie"

A: Cum e sa studiezi Conservatorul la Iasi?
L. Z.: Cum era, adica. Ne trezeam devreme ca sa putem prinde o sala de studiu, aveam putine ore (dar bune) cu profesorul de specialitate, invatam multe nopti la rand ca sa luam nota de trecere la istoria muzicii, orele de clasa de opera erau un deliciu, cursul de machiaj imi trezea idei de afaceri, iar examenele erau mici momente de celebritate indelung gustate. Am auzit ca s-au mai schimbat intre timp unele lucruri.

A: Si cum e acum sa predai jazz vocal la Conservator in Bucuresti?
L. Z.: E foarte interesant. Ma obliga sa fac ceea ce lenea nu-mi prea dadea ghes : sa studiez. Pentru ca sunt primul profesor de jazz vocal din tara, chestiunea se prezinta cu doua fatete: am libertate sa fixez programa cum cred de cuviinta, putand sa o ajustez pe parcurs. Insa problema cea mare apare intotdeauna cand ridici piciorul sa pornesti. In ce directie sa mergi?

A: Te urmeaza studentii in directia pe care ai ales-o si care e...?
L. Z.: Am ales sa ascult vocile si sa le respect personalitatea, iar studentilor cred ca le place sa vada schimbari majore in timp record, precum vibrato sau impostatie corecta.

A: Dar cum e sa canti, sa te inconjoare muzica, sa te hranesti cu voci, note, instrumente? Cum se explica in cuvinte simple, pentru oameni obisnuiti?
L. Z.: Si eu sunt un om obisnuit. Muzicienii nu sunt speciali decat prin limbajul pe care il folosesc pentru a-si exprima trairile. Faptul ca vorbim codat face sa fie totul magic si practic intangibil pentru cei ce nu stiu sa citeasca note. Eu cred ca orice om ar trebui sa se exprime prin muzica. Inconstient, o facem, atunci cand ascultam muzica. Inca nu am auzit pe nimeni sa spuna "nu imi place muzica". E de prea multe milenii inscrisa in codul nostru genetic ca sa o putem sterge din fiinta noastra. Muzica. Nu exista cuvinte simple pentru a o descrie. Este ceea ce se aude.

"Motivul pentru care nu sunt de vanzare"

A: "Are una dintre cele mai mai proaspete si delicate voci.", "Canta incredibil!". Cum te impaci cu astfel de note?
L. Z.: Mai vreau! Ha ha! Foarte greu ma impac cu aceste afirmatii dupa un concert pe care il consider eu mai nereusit. In rest, sunt un om destul de vanitos si am descoperit ca laudele ma ajuta mai mult decat altceva. Din pacate.

A: Si Erikah Badu canta fermecator, nu?
L. Z.: As spune, dupa ce am ascultat-o live, ca nu chiar... Recomand fanilor de muzica o imbalsamare in concerte live pe tot parcursul vietii. Nu se compara cu ce se aude pe boxele de la calculator.

A: E unul dintre motivele pentru care nu prea gasim sa cumparam CD-uri/DVD-uri de-ale tale?
L. Z.: Cred ca motivul pentru care nu sunt "de vanzare" in varianta CD/DVD este ca ma concentrez mult pe concertele live, dar si pentru ca sunt inca in faza de cautare de sine, inca mai lucrez cu mine si ma gandesc ca primul material audio Luiza Zan ar trebui sa fie expresiv, puternic personal si nu in ultimul rand, sa fiu acompaniata de niste muzicieni care sa imi inteleaga demersul muzical.

A: Unde te pot gasi cei care vor sa se vindece de insomnii, cum a spus ca a reusit o ascultatoare de-a ta?
L. Z.: :) Voi relua seria concertelor din cafeneaua "Lente" din Bucuresti, iar pentru toate celelalte concerte, exista coordonate pe website-ul meu, www.luizazan.com.