Teatru

Cronica cu placere

oana.arsenoi — Fri, 03 Feb 2012 13:15:21 +0000

In urma cu doi ani si jumatate eram in sala Gaudeamus a Casei de Cultura a Studentilor impreuna cu liceul pentru a viziona Oricand, cu placere! in regia lui Octavian Jighirgiu - spectacol destinat tinerilor cu scopul de a-i atentiona in privinta consumului de droguri. Imi aduc aminte si acum discutiile de dupa spectacol - fapt care a facut campania “Arta da, droguri ba!” sa treaca la un alt nivel, de la atentionare la implicare - in care tinerii isi exprimau parerea atat fata de substantele nocive cat si fata de spectacol si de realitatea mai mult sau mai putin adevarata pe care o reflecta.

Acum, fiind la universitate, vizionarea aceleiasi piese tot in regia lui O. Jighirgiu insa cu o alta distributie si montata in Clubul Presei m-a facut sa inteleg de ce acum cativa ani elevii strambau din nas la ceea ce au denumit clisee: dependenta imediata, aparitia unui dealer important care se incurca cu niste copii, parinti care nu investigheaza ci doar acuza. Jucata in bar, dar fara datele corespunzatoare acestui tip de teatru, Oricand,cu placere! pare la prima vedere o piesa care si-a gresit locatia insa modul in care publicul reactioneaza la poveste si la ingrosarile ei o aduc aproape de ceea ce se intampla acum ceva timp pe scena CCS-ului.

Se spune ca spectatorii de bar sunt cei mai galagiosi dar si cei mai pretentiosi: ei reactioneaza verbal la replici si situatii care li se joaca in fata, daca le suna telefonul ei raspund (se pun si cei care inchid imediat dupa replica “nu pot vorbi, sunt la teatru”), fac semne chelnerului si isi iau singuri pauze - dese - de baie. Aici am avut surpriza sa constat ca invitatii au fost ochi si urechi, jocul propus de actori i-au facut sa urmeareasca spectacolul cu un interes sporit si chiar sa fie surprinsi ca vizioneaza cu interes o piesa despre... liceeni care consuma droguri.

Usor actualizata la scena sociala si politica, povestea ramane simpla: o fata de clasa a unsprezecea (Daniela Tocari / Alexandra Acalfoae) se indragosteste de un baiat cu un an mai mare venit din alt oras (Dumitru Florescu). Efervescenta noii iubiri naste conflicte cu parintii si cu prietena cea mai buna (Andreea Olaru) mai ales cand cel iubit este condus de un viciu. Cum cainii incep sa semene cu stapanii lor, asa se intampla si cu protagonista noastra care preia viciul de la Tudor - pustiul nou. Lipsa banilor si prezenta dependentei ii fac pe acestia sa mearga direct la sursa (Sorin Cimbru) unde intra in bucluc .Deznodamantul va las sa-l descoperiti singuri.

“Suntem tineri deci e datoria noastra sa ne consideram nemuritori”... aceasta ar putea fi motto-ul dupa care actioneaza personajele interpretate de studentii anului II actorie a Universitatii de Arte George Enescu. Asadar rezumam: Sorin Cimbru in rolul dealer-ului mi-a placut pentru ca in ciuda tipologiei de personaj care ii cerea anumite ticuri si reactii si-a pus amprenta personala si l-a scos cat de cat din cliseele date de text, Dumitru Florescu parea foarte confortabil in rolul unui baiat nonconformist si e de remarcat capacitatea cu care poate trece de la o stare la alta dar care trebuie putin slefuita, Daniela Tocari care face rolul oarbei indragostite inainte de a deveni dependenta de droguri a fost simpatica insa trebuie mai multa atentie la coordonarea dintre discurs si miscari, Alexandra Acalfoae in acelasi rol insa dupa inceperea consumului de droguri, degaja o energie justificata pe personaj si care nu incurca ci coloreaza uneori scenele in care baietii nu se misca impreuna cu Adreea Olaru.

Oricand, cu placere! Este o alternativa la campaniile clasile de atentionare a publicului tanar in privinta consumului de droguri, este indeajuns de comica incat sa te distreze daca nu te pasioneaza subiectul si indeajuns de serioasa incat sa-si indeplineasca scopul. Lipsita de caracterul morbid pe care il au posterele sau spot-urile publicitare actuale care parca nu vorbesc despre oameni si situatii reale ci despre povesti facute la hollywood, Oricand,cu placere! este o piesa ce ar trebui reluata constant.

NORA revine la Ateneu

nicoleta — Thu, 02 Feb 2012 21:40:43 +0000

Vineri, 3 februarie si sambata, 4 februarie, de la ora 19:00, Ateneul Tatarasi va asteapta pentru alte doua reprezentatii ale spectacolului de teatru NORA, o adaptare dupa „O casa de papusi” de Henrik Ibsen, in regia lui Florin Caracala.

Spectacolul Nora, dezbate, pornind de la baza textului „O casa de papusi” de Henrik Ibsen, cat de departe s-ar putea ajunge cu instrainarea de tine insuti, intr-o maniera cat mai comica cu putinta. Vreau ca prin acest spectacol sa arat atat o parte comica a disimularii sinelui, cat si una tragica. Vreau ca prin acest spectacol sa propun mai degraba un joc. Un alt joc de genul ”Ce-ar fi daca ar fi?”, adauga regizorul Florin Caracala. Spectacolul se vrea a fi un exercitiu de provocare.

Sa ne provocam pe noi insine sa fim mai sinceri cu noi insine si cu cei din jur. Un spectacol ce lanseaza o serie de intrebari legate de viata unor oameni, ofera raspunsuri altora, dar distreaza pe toata lumea. Pana la un punct.
Spectacolul ofera publicului iesean o modalitate de educatie prin cultura, o mana de ajutor intinsa oamenilor pentru a-si cunoaste mai bine ideile, planurile, visele, astfel incat viata lor pe pamant sa nu fie una indiferenta, alba, terna, falsa.

Din distributie fac parte: Ioana Lefter, Alina Mindru, Victor Bitiusca si Iustin Surpanelu. Video conceptul este realizat de Andrei Cozlac si Mihai Apostu, in timp ce de designul ambiental s-au ocupat Oana Pricop si Minodora Lungu.

Florin Caracala a mai montat la Iasi Haina de om, Fast Forward. Now Rewind, Cum am ales sa nu fim fericiti sau in amor nimic nu e intamplator si Flori, fete, filme sau baieti. In calitate de actor il puteti vedea pe scena Teatrului National „Vasile Alecsandri", in Romania! Te pup si TV for Dummies. Un spectacol pentru 100 de telecomenzi.

Biletele costa 15 lei (adulti) si 10 lei (elevi, studenti si pensionari) si se pot achizitiona de la Ateneul Tatarasi (sistemul de rezervari nu este disponibil pentru acest spectacol la care se pot amenaja doar 100 de locuri).

Vizionare placuta!

Data:

Vin, 03/02/2012 - 19:00

Sâm, 04/02/2012 - 19:00

Erotique Quartet

nicoleta — Wed, 01 Feb 2012 21:54:49 +0000

Joi, 2 februarie, de la ora 18.00, Departamentul de Teatru al Universitatii de Arte „George Enescu” din Iasi va asteapta in Sala Studio pentru spectacolul Erotique Quartet, dupa o piesa de Neil LaBute. Premiera a avut loc marti, 31 ianuarie.

Neil LaBute este un aclamat si controversat regizor de film american (nascut in Detroit, Michigan), care s-a afirmat ca un observator neiertator al celor mai urate parti ale caracterului uman. El a cunoscut succesul initial cu piesele sale de teatru, "In The Company of Men" sau "Filthy Talk for Troubled Times" fiind adevarate hituri printre critici.

Piesa regizata de Octavian Jighirgiu descrie exact una dintre tipologiile atat de intalnite in zilele noastre de "terorism sentimental". Pe fundalul junglei urbane contemporane, personajul lui LaBute este agentul distrugator al femeilor pe care le-a sedus si parasit, dupa modelul... "hit and run".

Dar ce se poate intampla atunci cand atins de sindromul celebritatii pe orice cai si cu orice pret, acest "terorist sentimental" revine la "locul crimei"? Puteti afla doar mergand astazi la piesa ce-i are in distributie pe Mirela Nistor, Andreea Stafie, Diana Roman si Alin Popovici, studenti ai anului II Master, clasa profesorului (actor al Teatrului National din Iasi) Emil Coseru.

* Pretul unui bilet va fi de 5 lei.

Data:

Joi, 02/02/2012 - 18:00

Oricand, cu placere

caterina — Thu, 26 Jan 2012 22:35:42 +0000

Unii spun ca stralucita e doar acea tinerete la care ai ajuns prin maturitate. Dar poate maturitatea fi definita? Eu as spune ca e cel mai greu cuvant pe care un om trebuie sa-l inteleaga. Daca viata sau moartea sunt clare si precise, stim cu totii ce inseamna, maturitatea insa graviteaza undeva in sfera mitului. Caci, in fond esenta supravietuirii sta in adaptarea la ziua de maine, incepand de astazi. Luni, 30 ianuarie, de la ora 20.00, Clubul Presei ne propune o piesa pe aceasta tema: „Oricand, cu placere!”.

Ca orice idee fantomatica, maturizarea incepe in adolescenta si bantuie omul pana la momentul cand firele albe il fac sa nu-i mai pese de pacatele tineretii. E un proces, o serie de mici evolutii care duce catre o stabilitate a gandirii capabila sa tina in frau emotiile puternice. Cum stii ca ai ajuns acolo? Poate ca maturitate te face sa te opresti pentru o clipa in mijlocul furtunii de ganduri, in cautarea drumului catre liniste. Poate ca e acel ceva interior care te face sa-ti asumi responsabilitati de “om mare”. Sau poate e doar senzatia de deja-vu in fata greselilor savarsite, pe care nimeni nu le-a ratat. Cine stie? Fiecare are poteca lui, fie ea a ratarii, a implinirii sau a cunoasterii.

La fel e si cu spectacolul Oricand, cu placere!, ce debuteaza ca un vis frumos in care orizonturile luminoase specifice adolescentei sunt treptat inlocuite de nori si suferinta, pentru a sucomba mai apoi intr-o maniera de cosmar.

Niste tineri, aflati la varsta cand incep sa se contureze primele semne ale maturizarii, ajung, printr-o nefericita conjunctura, sa consume droguri, anulandu-si sansa unei vieti normale. Ce ii impinge intr-acolo? Greu de precizat. Aidoma echilibristicii pe sarma fara nici o forma de protectie, acesti tineri se arunca inconstienti in valtoarea unor placeri amagitoare ce, odata incheiate, atrag cu sine dezastrul. E un spectacol despre inocenta sufocata de o lume pervertita. E un spectacol despre EI… care pot foarte usor deveni NOI.

Intrare 10 lei

Regia: Octavian Jighirgiu

Distributie: Alexandra Acalfoae, Andreea Olaru, Daniela Tocari, Sorin Cimbru, Florin Dumitrescu

Coregrafie: Florin Caracala

Regia tehnica: Gheorghe Albianu

Elemente Scenografie: Jenita Stanila

Data:

Lun, 30/01/2012 - 20:00

Ursuleti, fete si... cronica

oana.arsenoi — Fri, 20 Jan 2012 14:43:22 +0000

Daca Teatrul National va impinge sa vreti mai mult, atunci cu siguranta aceasta forma de teatru in bar care s-a dezvoltat in ultimii 3 ani in Iasi este pentru dumneavoastra. Acesta este un tip de teatru care nu cere a fi recenzat insa se vrea a fi cunoscut si striga atat de tare in ultima vreme incat si-a creat propria stagiune ca alternativa a celei propusa de institutia mentionata mai sus insa nu concureaza cu aceasta si e pacat ca nici macar nu vrea...

Unul din ingredientele care-ti asigura succesul este, bineinteles, textul, al carui tip difera de la oras la oras (aici ma refer strict la cele in care exista o miscare teatrala, cum ar fi Clujul, Brasovul sau Bucurestiul) in functie de publicul pe care il are si care se imparte in doua mari categorii: texte care vor impresiona fie la nivelul constructiei, fie al lexicului sau al povestii si texte care vor educa. La noi inca se extrag texte din prima urna, rar gasindu-se fragmente dintr-a doua. Acest lucru e justificat prin faptul ca iti formezi astfel un public fix pe care il vei putea modela mai tarziu. Florin Caracala este unul din regizorii care incearca sa mearga cumva dincolo de simpla transmitere a mesajului, direct la verificarea faptului daca a fost receptat sau nu, lipsa scenei din local fiind un bun moment pentru a face aproape obligatorie participarea la piesa a publicului. Prezenta cortinei totusi ma duce cu gandul la un act teatral asemenator celui clasic care se cere cel putin comentat.

Textul a fost un pretext pentru actori de a improviza cat mai mult (acesta fiind un aspect pozitiv), insa diminueaza interventiile regizorale, le separa chiar prin sirul de actiuni pe care le fac cele 5 personaje, facandu-l pe acesta sa devina doar un supraveghetor timid, exact cum Florin Caracala nu este. Dupa ce am ras mai mult sau mai putin la jocul actorilor care m-au facut sa uit complet de poveste (exact aceeasi din trailer) care putea fi la urma urmei despre orice, a venit ca o caramida - nici macar aruncata, ci adusa cu zgomot in scena - mesajul, cel despre care autoarea piesei, Ana Cucu Popescu, spune ca e "destul de simplu: devenim inumani". Ce pot sa zic... forma care i-a dat-o ea mesajului ma face sa am o parere la fel de simpla despre dramaturgia contemporana: devine o forma fara fond. Acestea fiind spuse nu-mi ramane decat sa apreciez participarea fiecarui actor la jocul pe care i-l propunea celalalt.

Pe Alina Mandru am avut ocazia sa o mai vad jucand fie in productii ale Nationalului fie la Ateneul Tatarasi, de multe ori tot sub aripa lui Florin Caracala, care se pare ca i-a inteles actritei modul de a functiona intr-o situatie dramatica si ii lasa mana libera la experiment. Care de obicei ei ii iese, insa ar trebui provocata ceva mai mult cu roluri mai grele si aruncata o scena sub ea. Andreea Spataru are si ea o doza destul de mare din firescul improvizatiei insa, la fel ca in Jenny vs.Shakespeare si Mamma Mia, ramane blocata in niste clisee ale frazarii si expresiei faciale in care ar trebui sa nu devina prea comoda. Iustin Surpanelu nu numai ca nu este provocat, dar pare si speriat de aceasta idee, jucand la fel ca in Nora sau Examen de maturitate: confortabil si atat. Dumitru Georgescu este si el unul din actorii care merita exploatat mai mult in primul rand datorita gamei variate de expresii faciale pe care le are atunci cand nu face nimic, dar in rolul caramidei care transmite mesajul puseurile de profunzime deveneau ridicole. Despre Alexandra Cantemir pot sa spun doar ca in acest rol are doua moduri de a sta incruntata, care-i devin refren pe parcursul piesei, iar lui George Cocos ii strang mana pentru cel mai lung rol fara diactritice.

Nu a fost tocmai cea mai buna alegere a regizorului aceasta punere in scena, amintind acum de dozajul perfect dintre elementele serioase si cele comice din Flori, filme sau baieti insa a fost binevenita observarea unei echipe, pe care Florin Caracala are talentul sa o formeze. Daca doriti sa va rupeti un pic din sirul de actiuni cotidiene si sa radeti pentru a va elibera de stres, Hartii,ursuleti si fete este un spectacol de trecut in agenda.

Trei surori... in cautarea succesului pierdut

caterina — Tue, 17 Jan 2012 01:59:42 +0000

Orele orasului inchid in ele cele mai felurite intamplari si fapte; ele insele sunt felurite, nu seamana niciodata una cu alta. Exista insa un ceas, acela dintre sfarsitul obosit al zilei si inceputul misterios al noptii, cand o mana de locuitori ai orasului fac acelasi lucru: se duc la teatru. In zeci de orase, oamenii isi imbraca hainele cele mai de pret si, intr-o stare sufleteasca deosebita, pasesc pragul salii spre lumea fictiunii scenice. Daca in vechea Atena aceasta aleasa petrecere a spiritului tinea trei zile pline pe an, in „cetatile” contemporane ea se desfasoara (aproape) in fiecare zi a anului. Ajungem in sala. Cortina se ridica, lasandu-ne pe noi toti, spectatorii, sa facem fata unei imagini triste, asemeni unei vechi fotografii de familie: trei surori, biete femei, intonand parca o rugaciune pentru imblanzirea soartei. Asadar...

Cehov: dramaturgul care a aratat ca viata cotidiana a oamenilor banali cuprinde adevarate si numeroase lovituri de teatru; ca ea, este incarcata de micro-conflicte cumplit de macinatoare.

Trei surori: piesa in care este replica aceea celebra: „La Moscova! Sa mergem la Moscova!” (aproape la fel de celebra si incomoda ca shakespere-iana „A fi sau a nu fi”); piesa in care doctorul Cehov, cu bisturiul ironiei si anestezicul tandretii, face vivisectia cadavrului viu al vietii meschinee, traite inghesuit intre idealuri mari si atitudini marunte.

Distributia: un set de actori care il silesc pe spectator la incordate curse de urmarire a lor: ce spun, cum spun, cat spun, chiar atunci cand nu au replica de cuvinte, cand asculta vorbele altora, cand tac; toate il capteaza, ar vrea sa le vada pe toate si, pana la urma, tot ce reuseste e sa se vada tocmai pe sine – oarecarele, banalul, neinsemnatul – la dimensiuni marite. Asadar, Andreea Boboc, demaraj bun, apoi o lenta disparitie, ceruta, intr-o masura si de evolutia personajului (daca e sa aruncam vina pe Cehov!); Calin Chirila, firesc, lin si fara hopuri, unind doua extreme; Doru Aftanasiu, o amaraciune frumoasa in general, dar teatrala pe alocuri; Radu Ghilas, care, pe note, atrage atentia ca unui actor profesionist ii prinde bine sa stie sa si cante; Cosmin Maxim, care alcatuieste (sau imprumuta) un personaj neajutorat, infrant si trist. In continuare, Haruna Condurache, cand cu haz, cand cu strangere de inima; Constantin Puscasu, cand cu naivitate, cand cu intelepciune; Livia Iorga, cand cu sensibilitate, cand cu putere de decizie; Diana Chirila, mereu cu ifos, cu aroganta, cu agresivitate, completeaza trasaturile – cam plicticoase in falsa lor dualitate – ale acestui portret al unor oameni care refuza sa traiasca.

Scenografia (Rodica Arghir, Cristian Hadji-Culea) a adaugat unei lumi de nord inghetat (ceea ce, hai sa zicem, ar fi corespuns meteorologic locului de bastina a autorului) niste culori vestede si apasatoare, culori insirate pe draperii si mobila impachetata, gata si ea sa plece la Moscova, precum, a adaugat si niste constructii-decoruri care s-au vrut, probabil, stilizate si sugestive, dar n-au iesit decat posomorate si anoste. Regia (Cristian Hadji-Culea) le-a incoronat pe toate, desfasurand o imaginatie oarecum ostentativ modernista, sintetica, tehnica, ori mai stiu eu cum, insa, in fapt, de-o saracie conturata in umbre de monotonie, de lipsa de ritm.

De la acest spectacol am plecat usor amarata, pentru ca a avut un chip agitat, dar batrancios. Iar interesant e ca, desi spectacolul a avut personaje individuale, i-a lipsit personajul colectiv numit atmosfera: poate e rau, sau poate am avut eu alte asteptari, si-atunci e bine...

Hartii, ursuleti si fete

caterina — Thu, 12 Jan 2012 20:28:57 +0000

Asociatia S’ART prezinta miercuri, 18 ianuarie, de la ora 20, premiera spectacolului Hartii, ursuleti si fete de Ana Cucu Popescu, in regia lui Florin Caracala. Evenimentul va avea loc la Bar Arte, strada Horia nr. 8, la care pretul va fi de 15 lei. Cea de-a doua reprezentatie va avea loc in data de 25 ianuarie, biletul urmand sa coste doar 10 lei.

„... Mesajul este unul extrem de simplu: devenim inumani. Eu aş merge pana intr-acolo incat sa spun ca l-am vrut a fi un semnal de alarma, pentru ca mi se pare dezgustator efectul pe care societatea contemporana il are asupra individului. Fiecare refuleaza cum poate, de cele mai multe ori, in moduri stupide, iar la final e cu inca o farama „mai putin om”.” – Ana Cucu Popescu

Interesul pasionat al publicului pentru personalitatile care exprima cu vigoare si claritate aspiratia si puterea omului de a se realiza in emotie, sentiment constituie, fara indoiala, una dintre caracteristicile fundamentale ale miscarii teatrale contemporane. Mai mult decat oricand, spectatorii cauta si cheama pe scena personajele in care pot crede si care pot sa-i pasioneze intr-atat incat sa le modifice perspectiva asupra lumii, sau macar sa le-o confirme pe cea deja existenta, anuland astfel un eventual sentiment de alienare sufleteasca.

Scena a fost si a ramas zona artistica in care se exprima cel mai bine tonul, elanul, atmosfera unui timp. Astazi teatrul afirma nevoia generala a tinerilor de a cunoaste lumea, de a-i intelege destinul, fie el istoric, social sau afectiv, de-a spori umanitatea din fiecare om, caci se impun mai ales acele spectacole care isi extrag materia si o organizeaza artistic pe o idee importanta a actualitatii, asa cum se petrece si cu spectacolul de teatru propus de Caracala: „Am empatizat cu textul din doua motive: desi prezinta o extrema a stalpului societatii (familia), care de multe ori, in timpul repetitiilor, mi s-a parut oarecum o situatie patologica si usor nedemna de pus in scena, textul reprezinta totusi o situatie de familie foarte posibila. Al doilea motiv ar fi ca e o sursa teribila de umor care in context contemporan noua, atat de necesara.”

Pentru mai multe informatii si/sau rezervari puteti suna la numerele de telefon 0747947833 sau 0736593307.

In distributie: Alina Mindru, George Cocos, Andreea Spataru, Dumitru Georgescu, Iustin Surpanelu, Alexandra Cantemir

Regia: Florin Caracala

Graphic design: Ioana Bodale, Iustin Surpanelu

Video: Andrei Cozlac

Costume: Ioana Lefter, Ioana Bodale

Data:

Mie, 18/01/2012 - 20:00

Mie, 25/01/2012 - 20:00

Premiera: Trei surori

nicoleta — Tue, 10 Jan 2012 13:37:22 +0000

Sambata si duminica, 14, respectiv 15 ianuarie, Teatrul National iesean va invita la Teatru la Cub, de la ora 19.00, pentru premiera spectacolului Trei Surori de A. P. Cehov, adaptare si traducere de Marina Vraciu. Regia spectacolului ii apartine lui Cristian Hadji-Culea.

Ca si celelalte piese ale lui Cehov, Trei surori zugraveste universul Rusiei de dinaintea revolutiei bolsevice. Piesa descrie scufundarea unor oameni nobili si generosi in mocirla vietii cotidiene, inghititi de un mic oras de provincie cu toate meschinariile caracteristice – doar ca micul orasel nu este decat o metafora pentru lumea intreaga fiindca viata este la fel de urata si la Moscova si oriunde in alta parte, acelasi noroi al compromisului egoist doboara oamenii pretutindeni. Niste oameni culti si idealisti sunt franti de viata lent, milimetric dar implacabil intr-un proces de prabusire care se petrece sub ochii nostri in cele 4 acte, Olga, Masa si Irina reprezentand trei ipostaze ale caderii din idealism, ale renuntarii totale, trei fete ale disperarii.

Din distributie fac parte actorii Livia Iorga, Haruna Condurache, Andreea Boboc, Diana Chirila, Tatiana Ionesi, Brandusa Aciobanitei, Constantin Puscasu, Cosmin Maxim, Radu Ghilas, Calin Chirila, Teodor Corban, Doru Aftanasiu, Constantin Avadanei, Dumitru Nastrusnicu, Horia Verives si studentii Dumitru Florescu, Radu Vasiliu, Doru Calin, George Gradinariu, Lucian Valacu, Andrei Emilian, Sorin Cimbru. Scenografia este semnata de Rodica Arghir si Cristian Hadji-Culea.

Cristian Hadji-Culea, regizor de teatru a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti. A montat spectacole la Teatrul National din Iasi, Teatrul Mic, Teatrul Giulesti, Teatrul Bulandra, Teatrul National Craiova, Teatrul National Cluj, Teatrul National Targu Mures sau la Teatrul German din Timisoara. Intre 1998 si 2002 a fost Presedinte-Director General al Televiziunii Romane si profesor la catedra de regie teatru a Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica. Din 2006 este directorul Teatrului National Vasile Alecsandri din Iasi pe scena caruia a montat mai multe piese printre ele numarandu-se si Zeul Macelului, un spectacol apreciat de publicul iesean si nu numai.

Biletele se pot achizitiona de la Agentia Teatrala sau online, de pe www.eventim.ro. Pretul unui bilet este de 32 lei. Studentii, elevii si pensionari beneficiaza de o reducere de 50%.

Alte reprezentatii sunt programate pe 21 si 22 ianuarie. Vizionare placuta!

Data:

Sâm, 14/01/2012 - 19:00

Dum, 15/01/2012 - 19:00

Sâm, 21/01/2012 - 19:00

Dum, 22/01/2012 - 19:00

Premiera: Kabaret - Nostalgie in doua parti

nicoleta — Wed, 14 Dec 2011 11:03:10 +0000

Chiar daca se apropie sarbatorile si ne-am astepta ca numarului evenimentelor sa scada, Opera Nationala Romana din Iasi surprinde din nou invitandu-ne sambata, 17 decembrie, de la ora 18.30, la Teatru la Cub pentru premiera spectacolului de teatru-dans Kabaret – Nostalgie in doua parti - coproductie cu Teatrul National „Vasile Alecsandri”.

Spectacolul a mai fost montat la Bucuresti, la Teatrul Nottara, avand chiar o reprezentatie la Iasi in luna ianuarie a acestui an. Piesa regizata de Yvette Bozsik readuce la viata cabaretul german al anilor '20-'30. Coregrafia se bazeaza pe filme mute, pe personaje puternice si dramatice, interpretate de actorii Teatrului National Pusa Darie, Livia Iorga, Constantin Puscasu, Ionut Cornila. Acestora li se vor alatura Beatrice Rancea, insotita de balerinii O.N.R.I. - Monica Mihai, Manuela Giuverdea, Roxana Dorin, Oana Iftime, Bogdan Tuluc, Sergiu Cotorobai, Dumitru Buzincu, Cristian Osolos (Bucuresti) - dar si tenorul Operei iesene, Constantin Taga.

Cu o cariera iesita din tipare, trecand de la baletul clasic, la arta alternativa, primind prestigioase premii in tara si strainatate, Yvette Bozsik este regizoare si coregrafa, colaborand cu Opera ieseana si cu Beatrice Rancea si in realizarea spectacolului de teatru-dans "Bal", care a avut premiera pe 19 iunie 2010, pe scena Teatrului "Luceafarul".

Yvette Bozsik este absolventa a Academiei de Balet din Budapesta, fondator al Companiei de Dans care ii poarta numele si coregrafa la Teatrul "Katona Joszef" din Ungaria. Ca regizor, a semnat peste 30 de spectacole, cu care a participat la festivalurile din Edinburgh, Hong-Kong, Moscova si Copenhaga. A fost premiata pentru cea mai buna productie de dans si a obtinut premiul criticilor sau Premiul Kusoth, cea mai importanta distinctie culturala a Ungariei.

Biletele la acest spectacol s-au epuizat. O alta reprezentatie va avea loc marti, 24 ianuarie 2012.

Data:

Sâm, 17/12/2011 - 18:30

Mar, 24/01/2012 - 18:30

Eugen Stroe Nacht- Eu m-am nascut in teatru

marina.evelina — Sun, 11 Dec 2011 15:48:19 +0000

Iesenii care au fost la DocEst anul acesta l-au putut vedea pe Eugen Stroe Nacht in documentarul lui Radu Gabrea povestind despre tatal sau, marele actor de comedie din Romania interbelica N. Stroe, care a jucat la Teatrul Barasheum- singurul teatru evreiesc care a activat in vremea regimului antonescian. Regizor, actor, scenarist si profesor de teatru actualmente stabilit in Israel, Eugen Stroe ajuta tinerii pasionati de teatru sa gaseasca aceasta arta in fiecare gest, modulatie a vocii, impuls al imaginatiei prin workshopurile pe care le tine de 3 ani de zile la Iasi in cadrul festivalului international “ Zilele Teatrului Ludic”. Eu insami am participat la aceste ateliere teatrale doi ani la rand si am descoperit libertatea pe care ti-o da senzatia ca poti lasa sa se manifeste in tine orice stare atata timp cat ea produce emotie estetica in ochii celor care te privesc.

AltIasi: Sa joci inseamna pentru dumneavoastra “ sa te cunosti si sa inveti despre tine mai mult decat stiai inainte…sa incepi sa crezi in tine insuti si sa te simti liber cu adevarat”. La ce varsta si cum ati descoperit acest crez artistic?

Eugen Stroe Nacht: Eu m-am nascut in teatru, tatal meu fiind unul dintre cunoscutii actori comici ai Romaniei din perioada aceea. Toata copilaria mea s-a petrecut in teatru, am studiat teatrul, am terminat IATC-ul, am inceput sa joc, dar aceste idei pe care mi le-am insusit au aparut dupa colaborarea mea la Paris cu marele regizor Peter Brook care e considerat astazi cel mai mare regizor de teatru din lume. Lucrul cu el, influenta lui si a tuturor celor cu care am lucrat atunci m-au adus la o intelegere mult mai profunda a acestei arte si astfel s-au conturat aceste idei care apar si pe site-ul studioului meu de teatru, care sunt niste motto-uri pentru mine intai si-ntai si poate pentru ceilalti interesati de acest domeniu.

AI: Ati fost student la IATC alaturi de Tora Vasilescu, Horatiu Malaele, Eugen Cristea. Care este amintirea cea mai draga pe care o aveti din vremea aceea?

E.S.N: Multe lucruri dragi s-au intamplat atunci care nu erau legate neaparat de cursurile noastre. Imi amintesc nopti intregi pe care le petreceam la Institut lucrand la examenele de actorie cu colegii. Iarasi, nu pot uita spectacolele pe care le realizam in Institut si pe urma la Casandra, dar sunt alte intamplari care aveau loc acolo in paralel cu aceste pregatiri. Noua ne placea sa iesim la o bere, eram o gasca, asa, care mergeam tot timpul: Eugen Cristea, Sorin Medeleni - astazi actor la Teatrul Mic, Horatiu Malaele, Vlad Radescu si el destul de cunoscut acum. Aveam inca un coleg - Dragos Paslaru - care a devenit calugar intr-o manastire. Pentru iesirile noastre trebuia s-avem bani si cand ni se terminau, eu, profitand de faptul ca tata era mai tot timpul ocupat cu spectacolele ii spuneam: ”tata, am nevoie de niste pantofi”, si-mi dadea doua sute de lei sa-mi iau pantofi si de fapt suma asta se ducea prin crasme. Cand se terminau banii ma duceam iar la tata: “ tata, vezi, trebuie sa-mi iau niste pantofi” el zicea “pai dar nu ti-am dat o data” eu ii raspundeam ”da, dar nu stiu ce s-a intamplat cu banii” si uite-asa un an de zile cred ca mi-am luat sase perechi de pantofi, dar toti bauti la bere cu gasca si la un moment dat Vlad Radescu zice: “Mai Eugene, mai… un pantof ceva?!”. Sunt tot felul de chestii din astea dragute care s-au intamplat in timpul facultatii. Mi-amintesc in primul an venise la Bucuresti cea mai celebra companie de teatru britanic, Royal Shakespeare Company, cu un spectacol regizat de Peter Brook - Visul unei nopti de vara. Jucau la Opera Romana patru spectacole, nu se gaseau bilete si ne invarteam si noi in jurul Operei pe-acolo; la un moment dat au deschis geamurile de la etajul intai actorii trupei, voiau sa bage studentii de la teatru gratuit, dar cei de la intrare nu ne dadeau drumul si cu niste funii si niste cearsafuri pe care le-au legat ei ne-am catarat pana acolo sus vreo douazeci de studenti, nu era foarte greu, si-am stat in fosa orchestrei sa nu ne vada nimeni si sa luam parte la spectacol.

AI: In 1977 plecati in Iarael alaturi de familie. In ce imprejurari a venit aceasta decizie si ce demersuri a presupus ea avand in vedere climatul socio-politic care nu incuraja atat de mult iesirile din granitele nationale?

E.S.N: Am decis sa plecam si sub influenta unor turnee in Israel la care-au participat parintii mei alaturi de alti artisti romani inca din 1967 si care-au fost mari succese. Totdeauna cand se-intorceau acasa din aceste turnee, parintii ne povesteau mie si surorii mele cat de nemaipomenit a fost si cat de entuziast i-a primit publicul, ce locuri frumoase sunt acolo si-asa mi-am facut si eu ideea asta cum ca acela ar fi locul in care as vrea sa traiesc. Sa nu uitam ca eram intr-o Romanie in care socialismul era la putere si securitatea lucra in voie, si trebuia sa inveti citatele lui Ceausescu pentru fiecare examen chiar daca n-aveau nicio legatura cu ce faceam noi. Imi aduc aminte aveam examen de istoria teatrului in scris si trebuia sa-ncep teza cu citatele lui Ceausescu ca sa poate sa se uite pe ea cineva; la estetica la fel, daca nu scriai la inceput aceste fraze pe care le-nvatai ca un dobitoc pe dinafara nu se uitau la lucrare si nu-ti dadeau nicio nota. Asadar, era realitatea asta destul de dura si era visul asta pe care-l aveam de a pleca acolo, in Israel. In ’77 a fost si cutremurul acela celebru de la 4 martie, casa noastra nu a fost daramata, dar a fost avariata puternic si s-a declansat o psihoza foarte neplacuta in Bucuresti, erau zvonuri ca va veni un nou cutremur care va distruge Bucurestiul, ca Guvernul se muta la Brasov… ceva de genul asta si toata angoasa aceasta care exista atunci si visul nostru de a ajunge in alta parte ne-a facut sa depunem actele pentru a pleca din Romania. Bineinteles ca pentru tata a fost mai greu asa ca sa accepte pentru ca totusi era inca un nume mare cu toate ca in perioada aia nu mai juca el tot timpul, dar aparea la televiziune, la radio, pe ici pe colo la cate un spectacol, insa nu juca stagiune intreaga. A fost destul de complicat cu plecarea. Si pe el l-au chemat tot felul de comisii din alea de partid sa-l umileasca acolo si a fost destul de greu. Cand am plecat pe aeroport ca un “gest de adio” ne-au luat intr-o camera pe fiecare, ne-au dezbracat la piele sa ne controleze daca nu furam secrete de stat, sa ne-njure putin, sa ne batjocoreasca si au fost destul de neplacute si umilitoare aceste ultime momente cand am parasit Romania.

AI: In 1982 deveniti actor si asistent de regie la Teatrul National pentru Copii si Tineret din Tel Aviv. De atunci participati cu succes la diverse festivaluri internationale dedicate acestui segment de public. Ce anume face fascinanta pentru un copil o piesa a lui Shakespeare adaptata de dumneavoastra?

E.S.N: Am inceput sa lucrez la Teatru National de Tineret inca din 1978, cu o mica pauza de un an jumatate cand am fost in serviciul militar si am ramas acolo pana in 1986 ca actor. Pe Shakespeare l-am adaptat la Studioul meu pe care l-am deschis acum zece ani in care predau singur jocul de teatru pentru tot felul de varste, pentru profesionisti si semi-profesionisti. A fost foarte important pentru mine sa aduc pentru cei mici putin din teatrul clasic pentru a capata o oarecare baza si intelegere a fenomenului de teatru si am ales The Tempest pentru ca aceasta piesa a lui Shakespeare este ca un basm, cu spiridusi, cu farmece si m-am gandit ca va fi mai usor acceptata de copii. Am facut aceasta adaptare punand accentul pe actiunea piesei si scotand o gramada intreaga de personaje care nu au importanta si aspecte filosofice care exista in opera shakespeareana si pe care un copil n-ar putea sa le inteleaga. Si a ramas o povestire foarte interesanta si pe alocuri nostima care a placut foarte mult la prima prezentare in 1994 in cadrul unui festival international de teatru pentru tineret, pentru profesionisti din Israel. The Tempest avut apoi un succes imens in Italia, la un festival, ei neintelegand niciun cuvant din piesa - a fost jucata in ebraica - dar din personaje, din miscarea lor, din muzica s-a inteles foarte bine acest spectacol. Acest lucru s-a intamplat in Italia si cu ocazia unui alt proiect – Scapen - a lui Moliere, in versiunea mai moderna a doi actori englezi, care adaptat se intitula Scapino.

AI: Cum a inceput colaborarea cu domnul regizor Aurel Luca?

E.S.N: Ne-am intalnit intamplator in Bulgaria la un mare festival de teatru din orasul Vratza, festivalul “Vreme”. Acum doi ani in luna iunie eram si eu venit cu un spectacol cu studioul meu, faceam acolo si-un workshop despre Peter Brook pe care l-am facut si aici dupa aceea. Ne-am cunoscut, ne-am simpatizat, el era domnul Luca cu echipa din care facea parte si Radu Mihoc care era un mare sufletist, Alex Epure, Vera. Ei fiind romani ne-am imprietenit imediat si ca sa spun asa eram mai tot timpul numai cu ei. Apoi Aurel m-a rugat foarte mult daca pot sa vin la festival aici in Iasi si sa fac workshopurile si asa a inceput colaborarea noastra care se perpetueaza in fiecare an. Pentru mine este o placere sa vin aici, acum doi ani am vazut pentru prima oara Iasul, desi mergeam cand eram copil cu parintii prin turnee prin Moldova, niciodata n-am ajuns la Iasi, asa s-a intamplat, si cand am venit acum doi ani a fost splendid, m-am indragostit de acest oras si de oamenii lui.

AI: Cum vi s-au parut in cei trei ani de cand realizati aceste ateliere teatrale participantii din cadrul Festivalului “ Zilele Teatrului Ludic”? Ce exercitii si tehnici vi se par mai greu asimilabile de catre acestia?

E.S.N: Primul an am incercat sa le aduc acest teatru a lui Peter Brook care presupune ca antrenament, ca pregatire a actorului o serie de exercitii care nu sunt, sa spunem, standard. Sunt niste exercitii mai speciale si cred ca aceastea au fost mai grele pentru ei. De aceea anul trecut am venit cu niste metode foarte normale de teatru de care se pot folosi in fiecare zi si la orice fel de proiect teatral iar anul acesta Commedia dell’Arte a fost ceva foarte popular, niste lucruri foarte simple care pot sa te introduca intr-o atmosfera de lucru mai dinamica, mai interesanta.

AI: Prin secolele XV-XVI un actor Commedia dell’Arte isi juca masca toata cariera pana la perfectionarea personajului. Ce masca ati purta dumneavoastra pe scena toata viata?

E.S.N: Am jucat intr-un spectacol Commedia dell’Arte, dar l-am jucat pe Lelio, pe indragostitul. Personajul care este insa cel mai apropiat de mine si pe care mi-ar fi placut sa-l interpretez este Arlechino - servitorul acela spirt, care alearga si intr-o nebunie incearca sa resolve toate problemele piesei.

AI: Cum vedeti dumneavoastra teatrul amator in comparatie cu teatrul profesionist? Exista o comunicare indeajus de buna intre cele doua medii artistice?

E.S.N: Comunicare nu prea exista pentru ca fiecare este in domeniu lui, dar au in comun faptul ca sunt niste actori pe scena, prezinta un spectacol publicului si au o vie dorinta de se face credibili pentru spectatori. Asta nu-i separa. Am vazut multe spectacole de teatru amator si in afara Romaniei si aici, dar la Teatrul Ludic sunt parte din actori pe care singurul fapt care-i departeaza de teatrul profesionist este ca nu primesc salariu de actori pentru ca talentul lor este atat de ridicat incat eu cred ca orice teatru care ar vrea sa-si atraga actori buni i-ar lua imediat. Problema cu showbizul in teatru este ca sunt bisericute si jocuri aranjate; gastile sunt inchise, fiecare isi aduce prietenii. Si uneori se ajunge la un stadiu in care singura diferenta este ca aia primesc salariu si eu fac de placere si-atunci eu ii admir mai mult pe cei care fac teatru de placere fiindca fac un sacrificiu in timpul liber, si asta are pentru mine mai multa valoare.

AI: Cu ocazia festivalurilor si a workshopurilor pe care le realizati ati calatorit in multe tari. Are teatrul definitii diferite in culturi diferite?

E.S.N: Am fost in Europa mai mult, dar nu cred; cred ca teatrul are in esenta lui acelasi limbaj si aceleasi scopuri, adica nu exista diferente foarte mari. Am intalnit trupe si din Orientul Indepartat; chiar daca prezentau o alta forma de teatru intentia fata de public este aceea de a aparea in fata lui cu o poveste care sa merite.

AI: Stroe si Vasilache. Aplauze este cartea pe care ati scris-o dumneavoastra si ati lansat-o la Iasi. Cum il vor cunoaste cititorii pe N. Stroe din aceast volum?

E.S.N: Aceasta carte prezinta povestea celor doi comici care au fost cei mai celebri comici din Romania interbelica, au deschis noi directii, au facut primul film muzical romanesc, au realizat prima emisiune umoristica la radio Bucuresti- “Ora vesela”. Nu am reusit sa lansam cartea asa cum ne-am fi dorit pentru ca am inteles ca este un moment in care librariile nu prea vand carti din cauza crizei economice, asa ca mai am inca sperante ca aceasta carte sa-si gaseasca un loc in casele oamenilor. Exista o carte pe care am scos-o in limba romana impreuna cu tata in Israel in anii ’80, o autobiografie a lui pe care vom incerca sa o editam si in Romania. Citind aceste carti oamenii vor avea o imagine mai clara despre cine a fost tatal meu.

AI: Cum ar privi N. Stroe teatrul de revista romanesc de astazi?

E.S.N: E foarte schimbat. Adica teatrul de revista romanesc nu mai este cel care a fost altadata. Nu vorbesc neaparat de perioada interbelica in care teatrul de revista era la moda in Romania, compania “Carabus” a lui Constantin Tanase, unde cei doi au aparut, Teatrul “Alhambra” care era mare teatru de revista din Bucuresti si altele, vorbesc chiar de perioada in care eu am fost copil prin anii ’50-’70 cand Teatrul “Constantin Tanase” aducea spectacole de mare valoare si cu mari nume. In ziua de astazi teatrul de revista a regresat putin, poate fiindca nu mai sunt vedetele care-au fost, publicul nu mai e asa de interesat de acest teatru si vad o destul de mare diferenta intre spectacolele de revista care se fac astazi si cele care au fost facute cand traiam eu in Romania si pe care le-am vazut ca adolescent si ca tanar.

AI: Ca actor ati spus vreodata bancuri cu evrei? Va place, va displace unul in mod deosebit?

E.S.N: Sunt bancuri care au rautati si bancuri care nu au rautati. Sunt bancuri care pot deranja si fiecare dintre cei care traiesc ca evrei are in spate aceasta frica de antisemitism. In Romania pe mine unii ma cunosteau ca evreu, altii nu. Am avut si eu suparari din astea, cateodata ma deranjeaza cate un banc care e rautacios, dar sunt altele care sunt foarte nostime, comice, eu sunt un om caruia ii place sa rada, ii plac bancurile si daca bancul e bun, daca ma amuza, n-am nicio treaba…

AI: Ce-ar fi fost Eugen Stroe Nacht daca nu era om de teatru?

E.S.N: Eugen Stroe Nacht cand era copil voia sa fie doctor. Chiar mi-aduc aminte aveam 6 ani cei de la Radiodifuziune m-au intrebat ce vreau sa ma fac cand o sa fiu mare si eu le-am spus- doctor- si tata a zis- cum?- si-am spus atunci intai artist si pe urma doctor. Dar in ziua de astazi daca ma-ntrebi, daca mi-ai spune - dom’le s-a desfiintat teatrul si cinematograful, ce vrei sa faci? - sa fiu bucatar sef, care este tot un fel de teatru, trebuie sa regizezi niste bucate, tot pe ideea asta merge.

AI: Ce proiecte aveti in lucru ca actor, regizor si autor de texte?

E.S.N: Am luat o decizie de a nu mai juca atat de mult pentru ca vreau sa ma ocup mai mult de regie. Am la Studioul meu de teatru doua spectacole care sunt deja in repetitie - A douasprezecea noapte - piesa originala a lui Shakespeare, pe care o voi pune in scena in limba ebraica si un fel de musical pe care l-am scris si care se numeste Cine-a furat submarinul galben?, o poveste pe care-am inventat-o, chiar nebuna si amorala, si care are la baza piesele formatiei The Beatles. Poate ca voi veni cu ea la urmatoarea editie a festivalului “Zilele teatrului Ludic”. In acelasi timp am incercat sa realizez un scenariu de film artistic, la care lucrez si acum, despre Stroe si Vasilache pe care sa-l filmeze regizorul Radu Gabrea, care a facut deja acel documentar despre teatrul evreiesc Barasheum si care are experienta in acest fragment de istorie care este perioada interbelica. Cu ocazia acestui film poate ca lumea ii va cunoaste mai mult pe Stroe si Vasilache care in aceasta formula inseamna o poveste de zece ani, zece ani din viata tatalui meu. Filmul va urmari mai ales activitatea lor din timpul razboiului in care li s-a interzis sa joace impreuna, modul in care s-a realizat colaborarea lor secreta. Filmul va avea imaginea in culoare pentru ca tehnica este destul de avansata incat sa poata reda astazi acea atmosfera a trecutului, a anilor '30-'40.

Simboluri si scenografia din Dawn Way

maria — Sat, 10 Dec 2011 11:40:54 +0000

Spectacol cu o distributie numeroasa, de la studenti la actori consacrati, Dawn way. (Oameni slabi de inger. Ghid de folosire) a avut premiera pe 18 februarie 2011. L-am vizionat dupa mai bine de o luna si am pasit in sala de spectacol cu multe expectante bazate pe impactul stilului regizoral marca Radu Afrim. S-a dovedit, in schimb, a fi un spectacol destul de cuminte si previzibil din acest punct de vedere, dar acesta e unul dintre riscurile cand dai senzatia publicului ca te poti autodepasi de fiecare data.

Prin prezentarea a treisprezece secvente care au acelasi deznodamant spectacolul a castigat doar in cantitate, nu neaparat in capacitatea de a mentine viu interesul. Stiind ca textul e pretext, consider ca se putea renunta cu usurinta la mai multe scene din cele cincisprezece pe care le are textul original, nu doar la doua ca in cazul de fata. Schema poate fi, dupa primele episoade, anticipata: Ingeri care provoaca un accident - cupluri care, puse in fata faptului implinit nu stiu cum sa (re)actioneze si care sfarsesc prin a fugi de responsabilitate - cercul fiind inchis de Ingeri care reteaza, una cate una, sperantele puse in oameni. La final, pe scena se intalnesc chiar Dumnezeu si Diavolul, care au un dialog patetic despre sansele care trebuiesc date sau luate omenirii. Diavolul isi sustine bine pledoaria si toate cartile par a-i fi favorabile, dar cum era de asteptat, in spiritul cliseului hollywood-ian al happy-end-ului, omenirii i se mai da o sansa, binele invinge. Prezenta multitudinii de scene are sens insa daca traducem semnificatia cifrei treisprezece - ca numar aducator de ghinion, care mai simbolizeaza si tradarea, caci in credinta crestina e asociat Cinei cea de Taina unde erau prezente treisprezece persoane, printre care si Iuda.

Dupa cum spuneam mai sus, pe langa povestea care din punctul meu de vedere putea fi redata mai concis, avem si elemente care dau stralucire spectacolului, si aici ma refer la imaginile create. Atmosfera a fost bine realizata, la aceasta contribuind efectele vizuale (Setsuna), jocul de lumini si culorile ireale (Lucian Moga) care te intampina de la intrarea in sala. Totodata filmele scurte (Alexandru Condurache) care ruleaza pe ecranul alb, semnalizat cu inscriptia Movie house live... si muzica electrizanta par parca dintr-o alta dimensiune. Ingerii joaca acelasi joc intr-un ritm aproape neschimbat, fac exercitii fizice si vorbesc pe intelesul nostru - la inceput, iar cand incepe spectacolul folosesc o limba ciudata, inventata, inducandu-ne senzatia de contopire a lumilor. Se joaca cu un inger-papusa cu cap mobil prevazut cu roti pe care-l imping de-a lungul scenei, si care din obiect de joaca isi schimba functia in mini-piedestal al actorilor care vin la aplauze - mai putin al celor care joaca Ingerii -, capul lui fiind - la final - capul fiecarui actor-personaj. Se doreste probabil o subliniere a ideii ca fiecare dintre noi poate deveni un inger. Deasemenea, putem distinge si o floare de mac: din antichitate macul a fost considerat simbolul somnului adanc si al mortii. Hypnos si Thanatos - Somnul si Moartea - au fost reprezentati cu coronite de mac sau tinand in maini flori de mac, deoarece grecii erau constienti ca un somn foarte profund indus de opium poate sa duca la moarte.

Exista un element de decor (9 Optiune) care nu a avut prea multe intrebuintari - a fost folosit in scena Amantilor, iar mai apoi de Bodyguardul care face flotari sprijinindu-se de el. El poate reprezenta suportul pentru reclama luminoasa a barului Ingerilor: Angel Eyes - coffee drinks and more... servind totodata pentru echilibrul spatiului de joc. N-am observat o alta utilitate, miscarile din zona lui parand facute strict pentru a folosi obiectul. Totodata, un televizor este actionat de Ingeri inaintea fiecarui accident. As fi preferat insa doar imaginile proiectate: cred ca in felul acesta s-ar fi facut o mai buna delimitare a zonelor imaginar-real.

Urmeaza barul, un cub din plexiglas inscriptionat sugestiv: coffee drinks and more..., un loc prin care trec aproape toate personajele cand au nevoie de ceva “tare” si in care-l gasim la inceputul spectacolului pe Insusi Dumnezeu, stand de vorba cu Ingerii. E interesant jocul acestora din urma cu ingerii de hartie care atarna de un fir de ata - tot treisprezece la numar - si sunt taiati, unul cate unul, dupa fiecare accident, in finalul piesei ultimul cazand, de data aceasta sub influenta Diavolului. Barul pare unul obisnuit, nici unul din cei care-i trec pragul neobservand ceva iesit din comun, fiecare fiind coplesit de propria problema. Nu par a observa penele de pe jos - reprezentarea spiritului -, care te introduc, chiar fara sa cunosti semnificatiile, intr-o zona fantastica; mandolina, imaginea ireala de pe latura vizibila a tejghelei sau ingerii agatati. E ca in viata: trecem de multe ori nepasatori, grabiti, ignorand ce se intampla in jurul nostru.

Trompeta, folosita nu numai ca instrument de suflat ci si ca palnie, era utilizata in imaginile renascentiste, cu ajutorul ei Ingerii anuntand Judecata de Apoi. Gongul, pe langa marcarea debutului unui spectacol, indeparteaza spiritele rele, marcheaza sosirile si plecarile. Alt element manipulat de ingeri pentru sublinierea unor momente dramatice e camera de filmat. Spuneam mai sus ca nu simteam nevoia prezentei televizorului, si asta deoarece camera de filmat creeaza mult mai bine trecerea dintre imaginar-real doar prin proiectie. Noi vedem ca ei se filmeaza, iar distanta mai mare dintre actiune si ecran ar fi dat o alta dimensiune, caci televizorul ma ancoreaza in realitate. Dar daca il luam ca obiect din barul Ingerilor unde si ei urmaresc firul actiunii pe care au provocat-o, prezenta lui are sens.

Pana la urma - caci vorbeam de delimitarea planurilor - realitatea lor e imaginar pentru noi si invers. Ecranul pentru proiectii este bine pus in valoare si in scena in care se joaca in spatele sau. De data aceasta Ingerii au aripi detasate de corp, de parca ar vrea sa-si ia zborul dupa ce beau potiunea magica, dar apare Diavolul care le strica jocul. Din nou regizorul se joaca cu simbolurile, aripile reprezentand capacitatea de a calatori intre taramul uman si celalalt, eliberarea de materie si mortalitate, aripile desfacute pot fi un semn de protectie, fiind insemne ale fiintelor supranaturale. Bolul, de asemenea, privit de grecii si romanii antici ca obiect in care puneau ofrandele, a ajuns in arta vestica simbol al sacrificiului ritual.

Costumele spectacoului (Rodica Arghir) sunt conforme cu felul de-a fi sau functia fiecarui personaj. Aripile Ingerilor trebuiesc indeosebi mentionate, fiecare pereche fiind creata din alt material si alta culoare. E interesanta aparitia Ingerului cu aripi negre dantelate - mi se par cele mai reusite. Songul (asa isi denumeste Afrim cantecele din piese) pe care-l canta - la prima lor aparitie - este o alta nota distincta a spectacolelor lui Afrim. Ca imagine sunt deosebite si cele confectionate din radiografii. Mai apare o pereche de aripi, cea a Sefei de la Pompe Funebre - personaj responsabil cu trecerea de la o lume la alta -, un colaj de imagini cu femei goale, in antiteza cu semnificatia aripilor. Costumatia Ingerilor, pe langa aripile de care aminteam, consta in jeans, adidas si... bustul gol, cu alte aripi, de data asta pictate pe spate. O tinuta lejera potrivita pentru miscarile de la inceput care te duce cu gandul la puritate, trasatura specifica acestor creaturi, si nu la admirarea trupurilor semi-dezgolite ale unor actori. Din pacate, pentru o parte din public nuditatea este un criteriu pentru a pasi in sala de spectacol, piesele lui Radu Afrim atragand (voit sau nu) si prin acest aspect. Unul din Ingeri aparea la un moment dat acoperit de o masca, asumandu-si astfel o alta identitate.

Dawn Way este un spectacol intesat de simboluri - pe care am incercat sa le punctez - dar si de elemente rupte din realitate. Astfel, regizorul introduce pe alocuri momente care dau piesei o nota mai familiara: foloseste numele real al actorilor drept numele personajelor si foloseste unele situatii intalnite in cotidian. (Cea mai savuroasa replica mi se pare cea a Miresei “Am opt sute de invitati... prietenii mei de pe Facebook!”) Isi permite ironizarea regiunii prin inserarea in limbajul personajelor a moldovenismelor, introducerea unui cantec specific interpretat de Sotie si dansul Ingerilor tot pe ritmuri folclorice, plus prezentarea curtii lui Stefan cel Mare in scena Regizor - Compozitor (cand se amintea de sistemele teatrale).

Deloc specific pentru Afrim sa se incadreze in canoanele unui teatru. Il stiam unic, aproape socant - nu de dragul senzationalului ci prin temele abordate si mesaj -, transmitand deseori mai mult decat poate spectatorul obisnuit sa perceapa. E adevarat ca la o analiza amanuntita piesa abunda de simboluri, insa multitudinea de scene repetitive m-a facut sa-mi doresc sa vad si alte imagini, alte secvente. De altfel, impresia mea a fost confirmata de starea generala de spirit a publicului. Cu toate astea este unul dintre cele mai bune spectacole montante la Nationalul iesean in ultimii ani.

Pentru prietenii cei mai buni

oana.arsenoi — Wed, 07 Dec 2011 22:59:22 +0000

Best Friends Forever e un spectacol ce rezuma senzatia care se invartea cand erai copil in jurul unei bratari, unui inel care isi schimba culoarea sau a unui salut secret. Mai mult, un spectacol despre impulsul de a te refugia in trecut, de a face trimiteri constante catre acesta sau de a actiona prin prisma lui.

Subiectul piesei este destul de simplu: doua prietene foarte bune care isi descopera feminitatea, una imbratisand-o si cealalta ignorand-o pentru ca i se pare mult mai benefic sa-si indrepte fascinatia catre prietena de joaca. Lauren, cea care isi marturiseste constant sentimentele si dorintele, este cea pe care o vedem manifestandu-se si la maturitate sub numele prietenei ei cele mai bune (dar nu am sa va zic de ce pentru ca merita sa descoperiti singuri), devenind, de fapt, dintr-o fiinta fireasca si spontana una absenta. Exista mai multe teme pe care regizorul Catalin Mindru a stiut sa le dozeze corect de-alungul piesei fara a o scoate in evidenta prea mult pe una sau a o ignora pe cealalta. Poate sa fie o piesa despre prietenie, despre ce inseamna sa-ti folosesti sau marturisesti sexualitatea, despre incapacitatea oamenilor de a trai in prezent, cheia interpretarii e la alegerea voastra.

Jocul actorilor este usor de urmarit ceea ce duce la o apropiere mai buna a spectatorului fata de actiunea din fata lui. Nu se exagereaza in momentele foarte sensibile iar in celelalte nimeni nu pica in zeflemea. Am avut ocazia sa o vad pe Cristina Bodnarescu (Lauren) in roluri care cereau sa fie extrem de afectata cum ar fi personajul din “Sora lui...” de Lot Vekemans cu care a participat si la Gala Hop din 2010 unde nu m-a convins absolut deloc, insa in BFF a reusit sa intre in pielea personajului mult mai usor si chiar sa dea o reprezentatie credibila.

Va sfatuiesc sa va luati prietenul sau prietena aia buna (daca au peste 16 ani!) cu care mai vorbiti sau nu din copilarie/ liceu/ facultate si sa participati la introspectia propusa de Best Friends Forever de la Centrul Cultural Francez.

Festivalul International de Teatru “Zilele Teatrului Ludic”

caterina — Sun, 04 Dec 2011 00:16:18 +0000

In ce masura cultura in care traim se desfasoara in formele jocului? In ce masura spiritul ludic actioneaza asupra omului care traieste aceasta cultura? Poate vom gasi raspunsuri la aceste intrebari in cadrul Festivalului International de Teatru „Zilele Teatrului Ludic”, care se va desfasura in intervalul 6-10 decembrie 2011 si care se cartacterizeaza printr-o bogata diversitate, incepand de la autorii dramatici, continuand cu multinationalitatea artistilor, si incheind cu salile, mai mult sau mai putin conventionale in care timp de cinci zile vom vedea teatru.

Cehov, Visniec, Anouilh, Caragiale si alti scriitori la fel de cunoscuti stau sursa de inspiratie tinerilor regizori de toate varstele care isi vor aduce specatacolele la Iasi. Insa supratema acestui festival este, fara dar si poate, ludicul – sub semnul caruia vor sta atat spectacolele de teatru, cat si workshop-urile tematice.

De la „jocul” cosmogonic al zeilor la jocul ceremonial al adultilor, sau la plasmuirile copilariei, impulsul ludic a reprezentat una dintre cele mai vechi, mai vii si mai misterioase functii ale comportamentului uman. In lucrarea Actualitatea frumosului, filosoful german Gadamer spune ca „jocul reprezinta nu atat cealalta latura a seriozitatii, cat mai degraba adevarata temelie vitala a naturaletei spiritului, obligatie si libertate concomitent”.

Mai mult, importanta jocului nu consista doar in faptul ca, intelegandu-l, vom avea o perspectiva mai profunda asupra artei in general, si a celei teatrale in particular; prin experienta jocului putem avea, de fapt, o reprezentare mai exacta asupra insasi esentei lucrurilor. Plasandu-ne, ludic, dincolo de trebuintele impuse de materialitate, recompensa va fi mai mare decat satisfactia imediata, pentru ca vom putea privi cu mai multa putere de patrundere in chiar inima realitatii. Dar ca sa se joace cu adevarat, omul, cat timp se joaca, trebuie sa fie din nou copil. Asadar, pentru oricine doreste sa-si regaseasca latura jucausa, copilul ratacit, poate alege una sau mai multe din propunerile festivalului!

Programul festivalului:

Marti 6 decembrie

Ora 16.30 - ”NEXT“
Adaptare dupa Terrence McNally
Casa de Cultura ”Mihai Ursachi“
TEATRUL PARC – COPOU Iasi
Regia: Aurel Luca
Distributia: Flavia Cirlan, Radu Mihoc
Muzica: Anca Stanescu

Ora 17.30 - ”ESCROCI IN AER LIBER”
Adaptare dupa Ion Baiesu
Sala Camin 5 - Tudor Vladimirescu
TEATRU ‘NTRE CAMINE – Universitatea Tehnica Iasi
Regia: Aurel Luca
Distributia: Ancuta Sandu, Adrian Simion (Trafa), Ilie Mindrila
Muzica: Vlad Boariu

Ora 17.30 - ”LE BAL DES VOLEURS”
Adaptare dupa Jean Anouilh
Sala Gaudeamus – Casa de Cultura a Studentilor
TRUPA FAROUCHES - Colegiul National ”Garabet Ibraileanu” Iasi
Regia: Raluca Chiru
Coregrafia: Daniela Broasca

Ora 19.00 - ”MICUL PRINT“
Adaptare dupa A. de Saint Exupery
Sala Gaudeamus – Casa de Cultura a Studentilor
“SO TRUPA”
Spectacol de miscare
Regia: Ana Hegyi
Distributia: Vadimir Calin, Radu Chiriac, Andreea Galateanu, Ichim Bianca, Maria Varlan, Cosmin Moisii, Alexandra Bujoreanu.

Ora 20.30 - ”CONU LEONIDA FATA CU REACTIUNEA”
Adaptare de Aurel Luca dupa I. L. Caragiale
Sala Camin 5 - Tudor Vladimirescu
TEATRU ‘NTRE CAMINE – Universitatea Tehnica Iasi
Regia: Aurel Luca
Distributia: Florin Ciocanaru, Adrian Simion (Trafa), Ancuta Sandu, Ilie Mindru.

Ora 20.30 - “POVESTI DE FAMILIE”
Adaptare dupa Biljana Srbljanovic
Sala Gaudeamus – Casa de Cultura a Studentilor
TEATRUL STUDENTESC “LUDIC”
Regia: Aurel Luca
Miscare scenica: Vera Pantea
Distributia: Ionut Nacu, Vera Pantea, Radu Mihoc, Anca Stanescu, Catrinel Constantinescu
Muzica, lumini: Flavia Cirlan, Silviu Curut

Miercuri 7 decembrie

Ora 17.00 - ”URSUL“
Adaptare dupa A. P. Cehov
Casa de Cultura ”Mihai Ursachi“
TEATRUL PARC – COPOU Iasi
Regia: Aurel Luca
Distributia: Ana Sescu, Radu Mihoc, Cristi Popovici
Muzica, lumini: Anca Stanescu

Ora 18.30 - ”POEM IRLANDEZ PENTRU VIOARA SI SUFLET”
Adaptare dupa John Kendric
Sala Gaudeamus – Casa de Cultura a Studentilor
TEATRUL STUDENTESC “LUDIC”
Regia: Aurel Luca
Miscare scenica: Vera Pantea
Distributia: Vera Pantea, Silviu Curut
Muzica, lumini: Ionut Nacu

Organizator Fundatia Bethany
O campanie despre oameni mici, pentru oameni mari
Strangere de fonduri: Coloreaza un destin

Ora 20.00 - ”BAULA“
Sala Gaudeamus – Casa de Cultura a Studentilor
Compania TEATRE DE CONTACTE – Girona, Spania
Regia: Elisabeth Cauchetiez

Joi 8 decembrie

Ora 11:00 - 13:00 - ATELIER DE TEATRU – COMEDIA dell’ ARTE THEATRE WORKSHOPS
Sala Azur – Casa de Cultura a Studentilor
Regizor si director teatru: Eugene Nacht – Israel

Ora 17.00 - ”SMOKING APOCRYPHA“
Dramatizare dupa “Cartea Apocrifelor” de Karel Capek
Casa de Cultura ”Mihai Ursachi“
TRUPA “SKEPSIS” Alba Iulia
Director: Viorel Mihai Cioflica

Ora 19.00 - “CONU LEONIDA FATA CU REACTIUNEA”
Adaptare de Aurel Luca dupa I. L. Caragiale
Sala Gaudeamus – Casa de Cultura a Studentilor
TEATRU ‘NTRE CAMINE – Universitatea Tehnica Iasi
Regia: Aurel Luca
Distributia: Florin Ciocanaru, Adrian Simion (Trafa), Ancuta Sandu, Ilie Mindru
Muzica, lumini: Anca Stanescu, Ionut Nacu

Ora 20.30 - “DESPRE SEXUL FEMEII – CAMP DE LUPTA IN RAZBOIUL DIN BOSNIA“
Adaptare dupa Matei Visniec
Sala Gaudeamus – Casa de Cultura a Studentilor
TEATRUL STUDENTESC “LUDIC”
Regia: Aurel Luca
Miscare scenica: Vera Pantea
Distributia: Vera Pantea, Ana Maria Sescu
Muzica, lumini: Ionut Nacu

Vineri 9 decembrie

Ora 11:00 - 13:00 - ATELIER DE TEATRU COMEDIA dell’ ARTE THEATRE WORKSHOPS
Sala Azur – Casa de Cultura a Studentilor
Regizor si director teatru: Eugene Nacht – Israel

Ora 16.30 - ”ULTIMUL GODOT“
Casa de Cultura ”Mihai Ursachi“
TEATRUL PARC – COPOU Iasi
Regia: Aurel Luca
Distributia: Cristi Popovici, Vlad Roland Minia
Muzica, lumini: Nicoleta Petrisor, Radu Mihoc

Ora 17.30 - “22 (Douazecisidoi)”
De Salahhe
Sala Azur – Casa de Cultura a Studentilor
TEATRUL STUDENTESC ”THESPIS” - CCS Timisoara
Regia, coregrafia, muzica: Salahhe
Coordonator: Adrian Korek

Ora 18.30 - ”NORWAY.TODAY”
De Igor Bauersima
Sala Azur – Casa de Cultura a Studentilor
TRUPA GAUDEAMUS – CCS Cluj-Napoca
Regia: Sorin Misiriantu
Coordonator: Victor Bercea

Ora 19.30 - ” SULAMITA”
Adaptare dupa Alina Nelega/ Ion Minulescu
Sala Gaudeamus – Casa de Cultura a Studentilor
TEATRUL STUDENTESC ”DE CE FICATUL?” Casa de Cultura Galati
Regia: Eduard Popov
Coregrafia: Iulian Munteanu/ Beatrice Rubica
Muzica: Claudiu Furnica

Ora 20.30 - “POEM IRLANDEZ PENTRU VIOARA SI SUFLET”
Adaptare dupa John Kendrick
Sala Gaudeamus – Casa de Cultura a Studentilor
TEATRUL STUDENTESC “LUDIC”
Regia: Aurel Luca
Miscare scenica: Vera Pantea
Distributia: Vera Pantea, Silviu Curut
Muzica, lumini: Ionut Nacu

Sambata 10 decembrie

Ora 16.00 - ”TABLOUL“
De Eugen Ionescu
Casa de Cultura ”Mihai Ursachi“
TEATRUL STUDENTESC THEATRON – CCS Craiova
Director: Stefan Florescu

Ora 17.00 - “ASTEPTAND”
Sala Studio Ludic - Casa de Cultura a Studentilor
COMPANIA ”STUDIO 24” – CCS Bucuresti
Spectacol paraverbal
Regia: Mihai Serghei Todor

Ora 18:00 - ”FACTORUL UMAN”
De: Theirry Janssen
Sala Azur – Casa de Cultura a Studentilor
TEATRUL STUDENTESC ”THESPIS” – CCS Timisoara
Coordonator: Adi Korek

Ora 19.00 - ”PANTALONE INDRAGOSTIT”
Sala Azur – Casa de Cultura a Studentilor
COMPANIA ”STUDIO 24” – CCS Bucuresti
Comedia dell’ Arte
Regia: Mihai Serghei Todor

Ora 20.00 - “ULTIMA IMBUCATURA DIN… DRAGOSTE”
Sala Gaudeamus – Casa de Cultura a Studentilor
TEATRUL ”MICROBIS” – CCS Sibiu
Teatru-dans
Coordonator regie, coregrafie: Hugo Wolff

Spectacole cafe - teatru:

Intre 7 si 9 decembrie de la ora 22.00 vor avea loc spectacole “stil teatru in cluburi si spatii neconventionale”.

Miercuri 7 decembre - Clubul Presei
“KEBAB” de Gianiana Carbunariu
ACADEMIA DE MUZICA, TEATRU SI ARTE PLASTICE, Chisinau, Republica Moldova

Joi 8 decembrie - Teatrul Club
“STOP THE TEMPO“ de Gianina Carbunariu
TEATRUL STUDENTESC ”LUDIC”
Regia: Aurel Luca
Distributia: Diana Finkelstain, Nicoleta Petrisor, RADU Mihoc
Muzica: Flavia Cirlan, Silviu Curut

Vineri 9 decembrie - Teatrul Club
”FUCK YOU, EU.RO.PA!”, adaptare dupa: Nicoleta Esinencu
TEATRUL STUDENTESC “LUDIC”
Regia: Aurel Luca
Distributia: Adriana Danila, Flavia Cirlan, Anca Stanescu
Muzica: Silviu Curut

Data:

Mar, 06/12/2011 - 16:30

Mie, 07/12/2011 - 17:00

Joi, 08/12/2011 - 11:00

Vin, 09/12/2011 - 11:00

Sâm, 10/12/2011 - 16:00

Ecouri din culise (partea a II-a)

caterina — Sat, 03 Dec 2011 10:56:39 +0000

Asa cum probabil intuiati, articolul postat joi urma sa aiba si o continuare, o ultima infiltrare in lumea din spatele cortinei Festivalului International. Atmosfera a fost parca de aceasta data mai putin antrenanta, insa pe alocuri mai acida, simtindu-se cumva ca finele acestui eveniment se apropie cu suficienta repeziciune. A fost asemeni unui ramas-bun: usor melancolic, usor neplacut, usor relaxat, caci, in fond, fiecarui final ii urmeaza un alt inceput, poate chiar mai promitator. Asta ii doresc si eu festivalului, sa renasca in editia urmatoare sub o forma mult mai incitanta, intriganta, interesanta...

Voi incepe prin a aminti prezenta directorului artistic si al actorului Teatrului National „Mihai Eminescu” din Botosani, Volin Costin, care l-a interpretat pe Claudius in spectacolul Telmah, fiind totodata si asistent de regie. Am aflat de la el ca telul principal al acestui spectacol – si nu numai, de altfel – a fost acela de a trezi emotie printr-un sentiment asemanator celui de katharsis, chiar si daca aceasta emotie ar putea fi oroarea. Oroarea fata de puterea exerciata in mod abuziv si obsesiv sau oroarea fata de degradarea umana (intelectuala, morala sau fizica). In plus, prin colaborarea cu un regizor strain format intr-o scoala rusa, Teatrul din Botosani a vazut o sursa de reimprospatare, lucru ce ar putea deveni posibil si la Iasi, caci ni s-a vorbit astazi de o posibila colaborare intre Teatrul National „Vasile Alecsandri” si Sergii Pavliuk.

In ceea ce priveste rostirea greu inteligibila a anumitor fraze de catre actorii trupei in cateva secvente ale spectacolui (cu precadere din partea a doua), aceasta a fost oarecum justificata prin o nu tocmai totala adaptare a interpretilor la noul spatiu de joc. Acesta sa fie, asadar, motivul pentru care mai toate trupele ce au trecut pragul festivalului la prima sa editie, au avut mici ezitari, balbaieli sau o dictie mai putin lucrata? Poate ca ideea aducerii unor noi profesori specializati in aceasta directie ar fi chiar necesara...

Un alt spectacol discutat a fost TV for Dummies – Un spectacol pentru 100 de telecomenzi, productie de data aceasta ieseana. Desi s-a spus despre textul piesei ca ar mai fi putut fi lucrat, Doru Mares, prezent si de aceasta data, l-a caracterizat drept „un spectacol rotund”. O felie de viata pe care, desi poate unii dintre noi ne-am dori sa o ignoram, totusi exista. Interpretat cu maiestrie actoriceasca, dupa cum s-a spus, spectacolul a fost comparat cu un altul montat la Bucuresti, Purificare, balanta inclinand in cele din urma in favoarea spectacolului de la Nationalul iesean. Acesta este, de asemenea, un spectacol politic contra unui anumit mod de a face politica.

Un alt subiect luat in discutie a fost si acela al vietii ca spectacol. Cu totii stim – dar nu strica sa ne reamintim uneori – ca aproape orice activitate intreprindem peste zi poate imbraca haina spectaculosului, si de ce nu, a grotescului. Semnificatia teatrului poate fi aceea de a revela invizibilul prin spectacol, de a manifesta ascunsul, invaluindu-l in aparenta, de a merge spre adevar pe calea fictiunii. Teatrul este acel loc in care realitatea si fictiunea , vizibilul si invizibilul sunt indisociabile. Arta face corp comun cu corpul actorului, artistului, iar ceea ce este reprezentat este la fel de viu ca prezenta publicului. Scena este metafora lumii, a vietii de aici si acum. O parabola a existentei noastre ambigue, incerte, insesizabile: un teatru dupa chipul si asemanarea vietii, a conditiei umane si care, prin intermediul acestei meditatii sensibile, prin intermediul dramei ce se joaca, il invita pe spectator sa treaca dincolo de aparente, de opacitati. Mai mult, eu cred ca teatrul este „purgatoriul” dintre lumea obisnuita si incredibil. Libertatea, pe care o cerea si Hamlet, este o stare privilegiata a celui care scapa de sub teroarea istoriei (istorie chiar a propriei existente, de ce nu?), prin moarte sau prin alte metode ale evadarii din timpul profan. Si, cum iesirea din sistem presupune initiere si imaginatie, iata deci rolul fundamental pe care il are spectacolul!

Telmah... sau Hamlet pe dos

caterina — Fri, 02 Dec 2011 02:49:14 +0000

Regizorul ucrainean, Sergii Pavliuk, aflat la prima colaborare cu teatrul din Botosani, satirizeaza absurditatile vietii si propune prin specatacolul Telmah un personaj razvratit, neadaptat unei lumi ce mutileaza aspiratii si sensibilitati omenesti. Resorturile sufletesti, constiinta eroului, lumea psihica a acestuia devin obiect al analizei.

Personajul principal, interpretat de Ioan Cretescu, parcurge o gama variata de stari tensionale: asteptarea anxioasa, veghea continua, incordarea, tensiunea psihica, starea exploziva urmarita prin manifestarile fiziologice si patologice pentru a atinge in final linistea si resemnarea. La inceput criza psihologica este intuita doar, apoi se adanceste sub apasarea obsesiilor si conduce la halucinatie, la manifestari violente si, mai tarziu, la dementa.

Cu intuitie de psiholog, regizorul surprinde relatiile de cauzalitate dintre dominantele diurne ale constientului si reactiile nocturne, intruparile onirice ale obsesiilor venite dintr-un inconstient tulbure. Insul devine un mecanism dereglat. Ni se prezinta parca un caz patologic, o fisa clinica, ce are ca mobil patima controlarii propriului destin. Obiectivitatea, disectia lucida a regizorului Sergii Pavliuk aluneca prin voita ingrosare a contururilor, a manifestarilor maladive spre viziunea naturalista. Urmarind starile de constiinta, raporturile personajului cu mediul social, dar si cu „demonii” interiori, spectacolul prezinta etapele unei crize ce conduce spre instrainare si nebunie, spre dimensiunile tragice ale destinului.

Desi intamplarile sunt senzationale, departe de ceea ce Shakespeare si-a dorit prin Hamlet, desfasurarea lor si montajul epic s-a dovedit a fi posibil, avand o oarecare compozitie geometrica. Aceasta evolutie previzibila a personajului, in care discontinuitatile, ruperile de logica si imprevizibilul rastoarna asteptarile spectatorului, sunt impletite cu analiza si observatia, urmarind din exterior spre interior mutatiile din constiinta lui Hamlet, trairile sufletesti, starile de cosmar si consecintele acestora.

Se remarca preferinta pentru nivelul sonor al limbajului, pentru efecte muzicale si sinestezii (ceata, chiuiturile cu dans la miezul noptii, rasul vedeniilor, cantecul cu influente orientale pare in final o arie a nebuniei). Mai mult, impresia de fictiune este dublata de observatia morala, de aprecierile asupra firii omenesti, de magia erotica. Specatacolul valorifica echivocul, resursele anecdotei, ambiguitatile narative, construind o lume artistica epica, evocativa, simbolica. Desigur, poate ca unele simboluri sunt totusi prea incifrate, lasand in urma nevoia de lamuriri.

Actiunea piesei creste in intensitate treptat, prezentand obsesiile lui Hamlet, cosmarurile traite si replica-laitmotiv a imaginii sale transpusa in unul din televizoarele vechi ce alcatuiau scenografia inedita: „Eu sunt stapanul destinului meu. Noi ne faurim propria soarta”. Intregul spectacol urmareste gandurile invalmasite, trecerea de la realitate la vis, aparitiile nocturne, imaginare ale personajelor ucise – ipostaze sugestive, legate de conditia personajului principal.

Treptat, starea psihica a „eroului” se degradeaza, sub imperiul spaimei, al oboselii, al tumultului interior. Intriga o constituie insinuarea treptata a gandului chinuitor ca Will s-ar putea intoarce, dictandu-i traiectoria vietii. Intamplarile contradictorii, care nu se petrec intocmai planului imaginat de Hamlet, sporesc starea dilematica si agitatia personajului principal.