Maya Summer Fair are loc pe data de 26 iulie în Club Maya între orele 11:00 şi 19:00.

Acolo o să găsim accesorii, gentuţe şi hăinuţe lucrate manual, precum şi prăjiturele. O să aibă loc chiar şi un concurs cu premii handemade confecţionate de expozanţi.

Intrarea este liberă.

După Măgura, aproape de intrarea în oraş, este o intersecţie în formă de cruce. La momentul respectiv, în stânga stătea unu şi se asigura iar de pe sens opus veneau nişte băieţi puşi pe şotii.

Având în vedere că prefer să cuminţesc un şofer decât să mă uit îngrozită pe unde aş putea să-l evit atunci când îmi taie faţa, i-am tras un claxon scurt, prietenesc, şoferului din stânga, să fiu sigură că m-a văzut şi n-o să-mi sară vioi taman în faţa mea. Omul s-o uitat, o stat cuminte dar între timp m-o observat şi şoferul de pe sens opus care, când s-a apropiat de mine, a scos o ditamai mâna pe geam şi a urlat animalic:

- SALUT!

De unde m-o fi cunoscut nici el nu cred că ştie, da-i bun că-i politicos şi salută lumea pe stradă. La propriu…

Perfect Blue
Regizor: Satoshi Kon
Producător: Hiroaki Inoue
Scenariu: Sadayuki Murai, după un roman de Yoshikazu Takeuchi
Distribuţie: Junko Iwao, Rica Matsumoto, Emiko Furukawa, Shinpachi Tsuji, Masashi Ebara, Tsubasa Shioya, Emi Shinohara, Yosuke Akimoto, Shiho Niiyama
Coloana sonoră: Masahiro Ikumi
Cinematografie: Hisao Shirai
Editor: Harutoshi Ogata
Distribuit de: Rex Entertainment (Japonia), Manga Entertainment (SUA, Canada, UK, Australia, Noua Zeelandă)
Durata: 80 min.
Data lansării: 1997

Avertisment: spoilere minore, medii şi 2-3 majore. Proceed with caution.

OK, trebuie să recunosc: nu plănuiam iniţial să fac un review filmului ăsta. De fapt, uitasem că-l aveam - l-am găsit din întâmplare în colecţia mea de DVD-uri în timp ce căutam un film de Hayao Miyazaki.

Regizorul Perfect Blue, Satoshi Kon, şi-a început cariera ca un asociat al lui Katsuhiro Otomo, creatorul şi regizorul Akira (Otomo primeşte creditul de “special advisor” în acest film). Debutul său, Perfect Blue, era iniţial menit să fie un serial OVA (Original Video Animation, un film sau mai multe menite să fie lansate în format video şi nu teatral), dar bugetul a fost redus după ce studioul a fost afectat sever de cutremurul din Kobe din 1995. Filmul a fost un succes din punct de vedere critic, mulţi comparându-l cu operele lui Alfred Hitchcock şi David Lynch.

Această scenă înfăţişează reacţia ideală la oamenii care compară acest film cu Hitchcock şi Lynch

Problema e, nu au dreptate. Perfect Blue nu e cel mai prost film anime făcut vreodată, dar să-l compari cu Hitchcock şi Lynch e o insultă la adresa lui Hitchcock, un geniu al filmelor de thriller/horror, şi lui Lynch. Perfect Blue e pur şi simplu o mediocritate care a atras atenţia datorită mediului folosit – dacă era un film de tip live-action cu actori adevăraţi nimeni nu i-ar da atenţie.

Personajul principal al filmului este Mima Kirigoe (Iwao) – un nume atât de stupid încât o să-i zic “MK” în acest review. Ea este un “pop idol” (un pop star japonez – diferenţa e că japonezii sunt mult mai înnebuniţi după ei decât noi) în grupul CHAM! – alt nume stupid. CHAM! este un grup de J-Pop, sau pe scurt: sună exact ca Spice Girls dar mult mai enervante. Ea decide să plece din grup şi să devină o actriţă, şi primeşte un rol în serialul fictiv “Double Bind”, în ciuda faptului că nu are mult talent în acest domeniu şi managerul ei Rumi (Mastumoto) se opune schimbării. De asemenea opuşi schimbării sunt anumiţi fani ai ei – unul din ei, Me-Mania (ce-i cu numele astea?!), ajunge să fie obsedat cu această “trădare”. Presiunile cauzate de actorie şi descoperirea unui website care o hărţuieşte afectează sever sănătatea mintală a lui MK, care începe să sufere de schizofrenie – sau mai specific, sindromul identităţii disociate.

Filmul poate fi împărţit în două părţi – prima parte este un soi de “introducere” în scenariu, iar a doua parte trece în domeniul de thriller psihologic. Problemele filmului se pot categoriza drep: probleme comune (ce apar în întreg filmul) şi probleme specifice celor două părţi.

Scena de concert de la începutul filmului. Din păcate, această imagine nu capturează precis cât de enervantă este...

Prima parte ne arată cum MK pleacă din grupul ei (refuz să-i scriu numele pe motiv că e stupid), încearcă să se ajusteze la noua carieră şi descoperă site-ul “Mima’s Room”. Problemele încep încă de la secvenţa de început ce are loc la un concert al grupului: audienţa este forţată să îndure un cântec stupid de J-Pop în timp ce regizorul trece de la o scenă ce are loc în prezent la scena concertului într-un mod aleatoriu şi aparent fără logică.

Refuz să cred că exista în 1997 în Tokyo o persoană care să nu ştie ce era e-mailul.

A doua problemă ce se evidenţiază este personajul principal. MK nu are o personalitate propriu-zisă, ci e mai mult un “pop star” stereotipic. Faptul că sună de parcă are 12 ani este destul de “creepy”, dar caracterizarea ei este foarte slabă. Din întreg filmul reiese că MK este naivă (deşi are 21 ani), chiar proastă, şi acţionează fără a se gândi prea tare. OK, cel puţin nu e arogantă sau narcisistă, dar demonstrează o inteligenţă mai mult infantilă şi o naivitate ce şterg orice urmă de interes, iar în a doua parte când începe să halucineze devine ridicolă. Majoritatea filmelor cu personaje principale antipatice suferă, decât dacă regizorul e foarte bun şi ştie ce face. Satoshi Kon nu se încadrează în această categorie.

Tadokoro şi Rumi, manifestând aceeaşi reacţie faţă de serialul fictiv pe care am avut-o eu faţă de acest film

De fapt, toate personajele sunt stereotipuri – Rumi este un manager care încearcă să protejeze fosta imagine care o avea MK şi singura persoană din film care se implică în viaţa ei. Tadokoro (Tsuji) este un producător care încearcă să-i obţină lui MK roluri mai proeminente în ciuda lipsei de talent. Shibuya (Shioya) e scenaristul serialului “Double Bind” care toată lumea crede că este “the shit”, după cum spun englezii (când de fapt e doar “shit”)… aş putea să continui, dar toate aceste personaje au ceva în comun. Nu sunt personaje, sunt schiţe unidimensionale. Credibilitatea e aruncată la gunoi, iar filmul suferă din cauza lipsei de realism.

Şi cu asta se ajunge la problema principală - lipsa de subtilitate. Filmul începe normal dar destul de repede adoptă un ton histrionic şi exagerat; această teatralitate distruge un scenariu care cere subtilitate şi disciplină pentru a funcţiona efectiv. Dialogul este ieftin şi lipsit de stil sau realism. De fapt, în Perfect Blue există o discordanţă între seriozitatea cu care filmul tratează subiectul căderii în nebunie şi imposibilitatea de a distinge între realitate şi ficţiune/vise (subiect de clişeu deja) şi tehnicile exagerate folosite.

Rumi după ce a fost informată de ce va urma, nerealizând că scena violului va fi atât de prost pusă în scenă încât va deveni comică

Există multe scene tratate cu atâta seriozitate încât devin ridicole şi provoacă râsul – scena în care Rumi îi arată lui MK cum să navigheze pe internet (well, filmul a fost făcut în 1997…), scena “violului” (oh, God, am râs atât de mult la scena aia), una din scenele unde cineva este ucis (când victima e înjunghiată în testicule - ROFL) sau scena unde MK se pregăteşte pentru primul ei rol. MK este incredibil de neliniştită şi încordată… dar are o singură replică. Pe care o repetă obsesiv, ca şi când are amnezie pe termen scurt. Are you serious?!

Să nu mai vorbim de tâmpeniile pe care le fac personajele în mod repetat – există o scenă unde Tadokoro declanşează o scrisoare-bombă destinată lui MK. Şi nimeni nu cheamă poliţia. What?

Bathos-ul filmul derivă atât din prezentarea super-serioasă cât şi din faptul că filmul foloseşte o tonă de clişeuri fără o încercare de a găsi o abordare originală sau a le răsturna într-un fel. Cele mai evidente exemple sunt scenele cu MK, Rumi şi Tadokoro unde discută despre industria muzicală şi de filme – aceste scene ar fi o ocazie excelentă pentru satiră brutală ca în This Is Spinal Tap sau The Rutles, dar regizorul ignoră acest potenţial şi în schimb continuă cu inundaţia de clişee – scena în care MK pozează nud e atât de banală încât devine enervantă. Plus, Me-Mania are un design atât de grotesc încât mă mir că nimeni nu i-a dat un tricou pe care scrie “THE VILLAIN”. Iar “twist ending“-ul din film e atât de ridicol, brusc introdus şi incoerent încât şi M. Night Shyamalan ar zice “dude, this is retarded“, ca să nu menţionez şi faptul că punctul culminant introduce o problemă de logică într-o scenă anterioară. Fiindcă un final cu adevărat prost strică logica scenelor anterioare…

Oh, yeah, dacă tot vorbeam de ridicol – partea a doua, unde MK pierde legătura cu realitatea şi începe să halucineze, este momentul unde Perfect Blue m-a pierdut pe mine.

A doua parte a filmului practic încearcă să devină ceea ce specialiştii numesc “mindfuck” – orice film sau serial ce intră în suprarealism şi abuzează de simboluri pentru a provoca reacţia “what the fuck?” din partea audienţei. Problema e, chiar şi aceste secvenţe necesită talent – un mindfuck bun trebuie să aibă o aparenţă de logică internă, şi rezultatele trebuie să fie memorabile. Exemplu: David Lynch, în ciuda faptului că e vulnerabil incoerenţei, demonstrează în mod repetat că poate să producă un mindfuck bun – Eraserhead, Blue Velvet, faimosul serial Twin Peaks, Lost Highway, etc. Un alt exemplu ar fi Hideaki Anno pentru NGE şi End of Evangelion.

Satoshi Kon nu ştie că o confruntare între protagonistă şi halucinaţia ei e un mod ieftin şi banal de a crea un mindfuck în mâinile nepotrivite...

Kon reuşeşte pur şi simplu să creeze un mindfuck prost. În primul rând, povestea deja flirtează cu ridicolul, aşa că trecerea la încercări de mindfuck aruncă filmul cu totul în acest domeniu. În al doilea rând, trecerea de la un thriller banal la un mindfuck prost e evidentă. În al treilea rând, lipsa de subtilitate din film reuşeşte să saboteze partea de mindfuck încă înainte de a începe. Kon aparent crede că cel mai bun mijloc de a provoca un mindfuck este să abuzeze de tehnica “jump cut“, o tehnică de editare unde se trece brusc de la o scenă la o altă scenă similară dar cu o diferenţă în plasarea camerei, menită să producă un efect dezorientant pentru audienţă. Problema e, tot ce Kon reuşeşte să producă este incoerenţă.

Dar regizorul adaugă acestor tehnici amatoare o nuanţă de pretenţie. El foloseşte metoda narativă antică a poveştii în cadrul poveştii, MK confuzând ce are loc în serialul “Double Bind” cu ce are loc în realitate. Şi în plus, Kon se bazează excesiv pe metoda repetării anumitor scene în locul unei tranziţii pentru a tulbura şi mai mult apele. Rezultatul? O dezordine totală.

Regizorul demonstrează cum să nu filmezi o scenă de urmărire

Două scene importante de tip “chase scene” au loc în partea de mindfuck, unde MK alternativ urmăreşte halucinaţia ei şi este urmărită de halucinaţie. Prima scenă de acest tip manifestă un total incredibil de zero energie. Camerele sunt plasate prost (fiind ori deasupra ori într-un unghi nepotrivit), nu sunt mişcate deloc, şi rezultatul sugerează că Kon nu ştie să regizeze o scenă de urmărire. A doua este ceva mai bună, având un caracter mai urgent decât prima, dar este stricată de atacuri ridicole, precum MASSIVE SPOILER: MK este înjunghiată în şold cu o umbrelă şi halucinaţia moare după ce cade pe un ciob dintr-un geam spart. Aceste două scene trezesc numai reacţia de a întreba: ARE YOU FUCKING SERIOUS?!

Scena din film ce copiază (sau fură?) faimoasa scenă din "Psycho". De parcă nu aveam destule dovezi că filmul e neoriginal...

De fapt, puţinele scene care sunt efective din film îşi au efectul distrus de către momente ridicole. Cele mai efective scene sunt cele prezentate într-un mod simplificat, fără coloană sonoră – scena din camera lui Me-Mania pentru un moment este foarte “creepy” (Me-Mania în restul filmului e ridicol), scena când MK primeşte un fax ameninţător sau scenele ce arată cadavrele oamenilor morţi. Şi hei, Rumi învăţând-o pe MK să navigheze dă singura replică amuzantă din film: “can’t you explain it to me in Japanese?“. Există şi o scenă în care MK este într-o cadă ce copiază din faimoasa scenă din Psycho – poate de-asta oamenii au comparat filmul cu Hitchcock?

Şi deznodământul e destul de stupid şi simplist.

Care ploaie?

Nu ajută că bugetul redus al filmului se resimte în calitatea animaţiei – animaţia e slabă, cam de aceeaşi calitate ca Neon Genesis Evangelion. O scenă în particular mi-a rămas în memorie ca fiind incredibil de ridicolă: într-o scenă când MK şi ceilalţi filmează serialul fictiv “Double Bind”, filmare are loc pe timp de ploaie, dar au uitat să animeze stropii de ploaie! Un personaj mai se şi plânge că o să răcească din cauza ploii! Şi astfel, o altă scenă devine comică.

Coloana sonoră minimalistă a lui Masahiro Ikumi e okay, având un total de 4-5 piese. Una din ele este un montaj de zgomote industriale care e ameninţător dar puţin forţat. Alta foloseşte un cor şi o melodie disonantă ce aminteşte de secvenţa monolitului din 2001: A Space Odyssey, fiind cea mai efectivă piesă din film. A treia este o piesă de techno banală. A patra este atmosferică dar pare transplantată din coloana sonoră a jocului Rayman II: The Great Escape. A cincea este o piesă de pian care apare de două ori şi atât de repede încât n-am putut să formez o opinie asupra ei.

În concluzie, Perfect Blue e un film mediu, împovărat cu multe momente ridicole şi cu o execuţie ce lasă mult de dorit. Şi oricine îl compară cu Hitchcock sau Lynch e tâmpit.

Da… mă tot întrebam: “Să mă tatuez sau nu?“. Până să mă întreb chestia asta ştiam clar că eu nu mă voi tatua niciodată pentru că orice aş fi tatuat aş fi vrut la un moment dat să renunţ la el. Şi totuşi am găsit ceva ce să tatuez şi să port pe mine pe vecie. Şi am făcut-o. Am făcut-o neştiind prea multe despre tatuaje.

Am făcut-o fără să mă sfătuiesc cu mama, prietena, prietenii, bunica sau căţelul. Doar … am făcut-o. Şi asta ca să nu am timp de răzgândire.

Scriu deci articolul ăsta pentru că mie mi-a luat timp să găsesc câteva lucruri esenţiale despre tatuaje în internetul românesc.

Unde mă tatuez?

De obicei pe corp, desigur… dar ideea este următoarea: las tatuajul la vedere sau nu?

Asta e o părere personală: Nu te tatuezi ca să-ţi decorezi corpul. Ok, poţi să-ţi faci un simbol, un desen cu ceva ce înseamnă ceva pentru tine… dar nu-ţi face nişte ghirlande pe mână doar ca să îţi faci mâna mai frumoasă.

Eu mi-am “notat” pe corp 3 rânduri de text (care nu-s la vedere). Şi le-am notat ca să le ţin minte toată viaţa.

Se spune că tatuajele la vedere îţi pot face necazuri la muncă, dar nu pot confirma chestia asta. Mi s-a spus că dreadurile îmi vor face probleme la muncă… dar mi-au făcut câteva probleme doar la şcoală.

Doare?

Înainte să mă tatuez tot auzeam zvonuri cum că doare. Nu o durere insuportabilă … dar o durere… Well… nu pot să spun decât că cele 12 cuvinte pe care le am pe corp n-au durut foarte tare – dar au durut. Au fost nişte momente în care voiam să-i zic tipului să nu mai apese. Nu i-am zis.

Şi literele mele sunt subţiri. Mi-a zis tipul că liniile mai groase sunt mai dureroase.

Deci da, doare, dar e suportabil.

Preţurile?

Mă interesasem de preţ şi ştiam clar câţi cm pătraţi va ocupa tatuajul meu (aşa se calculează preţul). Ajuns acolo mi-au zis că textul nu se calculează aşa pentru că-i mai greu de făcut. Ajungând la partea asta din articol încep să-mi amintesc cum a fost cu plata – şi încep să mă enervez.

Preţul unui tatuaj este negociabil. Asta-i concluzia trasă de mine. E ceva mult prea relativ. N-are garanţie, bon, nimic, şi costă … costă câtva.

Mi-am negociat preţul tatuajului ca în târg şi la nervi maximi. Deci nu vă pot spune o regulă a preţurilor. Înainte să vă tatuaţi întrebaţi cât costă. Simplu, nu?

Saloane în Bucureşti?

Eu am fost aproximativ spontan când m-am tatuat şi nu am avut timp să studiez piaţa. M-am tatuat la Roxy Tattoo Design (şi dacă voi mai vrea un tatuaj nu voi mai merge acolo, clar). Mi-a displăcut şi sila, şi tatuatorul, şi negocierea preţului ca la uşa cortului. Mi-a displăcut.

Eu ştiu (adică le-am văzut) că mai există (deschis nou) un salon pe Lipscani (undeva în gangul dintre Club A şi Gregory’s. Acolo mă voi duce cel mai probabil la următorul tatuaj…

Şi am mai văzut unul pe la Piaţa Amzei. Nu ştiu cum se numeşte dar scrie mare ceva cu “Tattoo”.

Gang of Four

Gang of Four au fost unul din primele grupuri care au operat la întâlnirea între post-punk şi New Wave, deşi New Wave-ul de-abia se contura când grupul s-a format în 1977, şi unul din primele grupuri de post-punk marcate de activism sociopolitic intens. Membrii au fost:

Jon King – vocal, melodica
Andy Gill – chitară, vocal
Dave Allen – bas, vocal backup (1977-1982)
Hugo Burnham – tobe, vocal backup (1977-1984)
Sara Lee – bas, vocal backup (1982-1984)

Numele grupului vine de la un ziar pe care-l citeau Gill şi King, care anunţa lovitura de stat împotriva bandei celor patru din China, notorii pentru implicarea şi proeminenţa lor în timpul revoluţiei culturale chineze (1966-1976).

Activi între 1977-1984 (cu reuniuni slabe între 1987-1997 şi 2004-prezent), Gang of Four sunt echivalentul de post-punk/New Wave al Velvet Underground – chiar dacă albumele lor nu s-au vândut în mari cantităţi, influenţa lor asupra muzicii a fost la fel de importantă. Din punct de vedere al versurilor, Gang of Four au fost influenţaţi de politica radicală la care au fost expuşi în universitatea din Leeds, în particular Şcoala din Frankfurt şi mişcarea Situaţionistă – toate versurile lor se ocupă exclusiv cu problemele sociale şi politice din anii ‘70, constituind o analiză critică a tuturor faţetelor ale vieţii cotidiene din acea perioadă. Instrumental primele influenţe au fost Television şi The Ramones, dar grupul şi-a format un stil bazat pe fuziunea între punk rock şi funk la care toţi membrii contribuiau în egală măsură. Allen şi Burnham erau secţiunea de ritm, creând groove-uri fracturate şi demente de funk ce serveau drept suport pentru King şi Gill. Gill are un stil specific de a cânta la chitară marcat de minimalism, melodii disonante şi sacadate şi o evitare a solo-urilor de chitară – stilul său a fost comparat cu mişcarea pointilistă sau codul Morse, de exemplu. Complementând riff-urile ascuţite ale lui Gill, King cânta într-o voce detaşată, declamatorie. Această combinaţie de chitări angulare, groove-uri de funk şi versuri politice a influenţat multe grupuri de mai târziu cu aceleaşi preocupări sociopolitice precum Rage Against the Machine, Minutemen, Fugazi precum şi grupuri fără această latură precum Red Hot Chili Peppers (Gill fiind producătorul debutului lor), !!! sau grupuri recente precum Franz Ferdinand sau Bloc Party.

Cu Entertainment! (1979), Gang of Four cad victimă blestemului de debut-capodoperă, acel sindrom ce infectează grupuri unde primul album este cea mai desăvârşită exprimare a stilului lor încât albumele ulterioare vor tinde să sufere în comparaţie. Toate elementele esenţiale Gang of Four sunt aici – chitările lui Gill, ritmurile demente ale lui Burnham, basul fluid al lui Allen şi vocalele declamate ale lui King, capturate în toată puterea lor de către autoproducţia grupului (cu ajutorul inginerului Rob Warr), iar explorarea de subiecte precum teoria alienării a lui Marx (”Natural’s Not in It”), transformarea timpului liber într-o comoditate (”Return the Gift”), istoria revizionistă (”Not Great Men”), conflictele armate din America Centrală (”5.45″) sau criticarea vieţii cotidiene (”At Home He’s a Tourist”) este combinată cu cele mai memorabile melodii compuse de grup. Toate piesele sunt de o calitate înaltă şi captivantă, dar cele mai bune sunt: începutul hipnotic “Ether”, funk-ul dement “Natural’s Not in It”, piesa “Damaged Goods” (o explorare sarcastică a senzualităţii, cu o melodie în stil Talking Heads), agresivul “Return the Gift”, “I Found That Essence Rare”, haoticul ”At Home He’s a Tourist” şi piesa experimentală, psihedelică “Anthrax” (o satiră acidă la adresa pieselor de dragoste, având pe două canale audio separate o melodie vocală de King şi un monolog de Gill).

Urmarea imediată a lui Entertainment! a fost EP-ul Yellow (1980). EP-ul include patru piese, două noi înregistrate – “Outside the Trains Don’t Run on Time” şi “He’d Send in the Army” plus B-sideurile celor două singleuri lansate anterior – “It’s Her Factory” şi “Armalite Rifle”. Toate piesele sunt de aceeaşi calitate ca cele de pe Entertainment!, cu accente de funk  mai evidente şi anumite melodii ce se poate spune că sunt apropiate de “pop” (refrenul din “Outside the Trains Don’t Run on Time”, “It’s Her Factory”).

Solid Gold (1981) continuă progresia evidenţiată pe Yellow EP, grupul progresând într-o direcţie mai orientată spre funk (cu elemente de dub şi reggae) comparat cu haosul de pe Entertainment!, în ciuda riff-urilor în continuare atonale dar memorabile ale lui Gill. Gang of Four de data aceasta sunt preocupaţi mai puţin cu politica (”What We All Want”, influenţa de reggae din “Why Theory?”, “The Republic”, “Cheeseburger”) şi mai mult cu explorări ale ramificaţiilor sistemului capitalist asupra vieţii cotidiene (”Paralysed”, “A Hole in the Wallet”). În afara a două piese reluate de pe Yellow EP (”Outside the Trains Don’t Run on Time” şi “He’d Send in the Army”), materialul nou este excelent, distingându-se următoarele piese: reggae-ul atmosferic “Paralysed”, funk-rockul “What We All Want” (cu un riff bastardizat de Led Zeppelin şi solo-uri atonale de Gill), melodiile haotice din “Cheeseburger” (compensând pentru versurile stângace) şi “A Hole in the Wallet”. În ciuda pieselor interesante, anumite versuri mai stângace sau nereuşite (”Cheeseburger”, “The Republic”) conspiră să reţină albumul sub Entertainment! din punct de vedere calitativ.

Cu Another Day/Another Dollar EP (1982), Gang of Four continuă pe aceeaşi cale care au urmat-o cu Yellow EP şi Solid Gold, accentuând elementele de funk şi mai mult. EP-ul conţine trei piese noi şi două versiuni live, după piesele “Cheeseburger” şi “What We All Want”. Versiunile live sunt okay dar neimpresionante. EP-ul conţine o piesă excelentă, “To Hell With Poverty!”, dar celelalte două – “Capital (It Fails Us Now)” şi “History’s Bunk!” – sunt nedistinse (deşi “Capital” are o melodie slap bass minimalistă reuşită de Allen), sunând ca piese rămase din sesiunile pentru Solid Gold cu versuri prea moralizatoare/didactice. În total, 1 piesă excelentă + 2 nedistinse + 2 versiuni live inutile = un EP destul de slab…

Songs of the Free (1982) scoate la suprafaţă declinul ce începuse pe Another Day/Another Dollar EP. În primul rând, Allen a plecat din Gang of Four. Înlocuitoarea Sara Lee e talentată, dar acea “chemistry” specială între Allen şi Burnham nu mai e prezentă. Asta nu ar fi o problemă oribilă – Lee reuşeşte să imite bas-ul minimalist al lui Allen în destule locuri. Dar pentru un motiv sau altul, Gang of Four şi-au atenuat stilul agresiv de punk-funk. Producţia este mai amănunţită comparat cu minimalismul neprelucrat anterior (Lee, Stevie Lange şi Joy Yates fac vocale backup), King tinde mai mult către cântat normal în contrast cu stilul declamatoriu, iar grupul acum a scos majoritatea elementelor de punk (chitările lui Gill sună castrate acum), introducând în schimb influenţe de R&B şi apropiindu-se periculos de… disco. Oh, fuck. Înrăutăţind problema, multe din piese sunt slabe, împovărate de ritmuri stângace, tempo-uri încetinite, groove-uri de dans tipice şi existenţialism morbid – ultimul n-ar fi o problemă dacă versurile ar fi bune. Chiar şi cele mai bune piese – “Call Me Up”, “We Live as We Dream, Alone”, “It Is Not Enough”, percusivul “Life! It’s a Shame”, piesa funky “The History of the World” - nu se ridică la nivelul lui Entertainment! sau chiar Solid Gold. Songs of the Free e primul album Gang of Four cu adevărat dezamăgitor.

Hard (1984) e şi mai rău decât Songs of the Free, grupul continuând orientarea de dans cu versuri idiotizate. Produsul unei reuniuni King-Gill fără Allen, Burnham sau Lee, Mall (1991) încearcă să revină la orientarea sociopolitică, fără succes, iar Shrinkwrapped (1995)… sucks.

Gang of Four – Damaged Goods

Gang of Four – Anthrax

Gang of Four – Outside the Trains Don’t Run on Time

Gang of Four – Paralysed

Gang of Four – What We All Want

Gang of Four – To Hell With Poverty!

Gang of Four – Call Me Up

Gang of Four – Life! It’s a Shame

1. Uri Geller zice că cei ce întâlnesc aceste numere au o misiune de realizat sau trebuie să îndeplinească ceva pozitiv. E destul de simplu, Când ceva ţi se pare că nu e la locul lui, ia-l ca pe un lucru pozitiv şi totul o să fie bine. Uri a aplicat regula generală şi asupra fenomenului 11:11. Ideea este că trebuie să gândeşti pozitiv şi să fii optimist în privinţa oricărui lucru dubios.

2. Un alt nene, pe nume Gary L. Johnson ne spune că planeta noastră este într-o continuă stare de ascensiune din dimensiunea a 3-a în dimensiunea a 5-a. Se presupune că acum ne-am afla în dimensiunea a 4-a, iar corpurile noastre încearcă să treacă dintr-o stare în alta. Practic, dintr-un corp uman, într-un corp luminos (hei, cum traduc Lighbody?). Această trecere nu poate fi evitată, iar respectivul ne oferă calea cea mai simplă de a face faţă “mutaţiei”. Desigur, trebuie să cumperi cartea scrisă de el. Deci, e foarte clar că e o bazaconie comercială.

3. A treia interpretare este cea a unei tipe, “Solară”. Un fel de “Mama Omidă” de la noi. Ea spune că 11:11 este “un apel de reamintire al scopului tău adevărat aici, pe Pământ.” Numerele de genul 11, 22, 33 le numeşte numere maestre şi le atribuie aceleasi semnificaţii. Ideea ei ar fi că te afli pe drumul cel bun al evoluţiei noastre pe pământ.
Tot Solară ne vorbeşte şi despre existenţa a 11 porţi ce funcţionează la frecvenţe şi nivele diferite de energie. Acestea, odată activate pot fi accesate oricând. Adepţii acestei teorii se strâng la “deschiderea unei porţi” şi fac o chestie gen “Spirala MISA”.
Este foarte dubios că de la tipa asta Solara pot percepe mai multe interpretări, unele ce nu le-am mai scris. Oricum ai lua-o te învârte şi te ameţeşte cu tot felul de teorii până începi să crezi în ceva neexistent.

Interpretarile continuă, ajungând până la o legatura cu 11 Septembrie 2001.

Interpretarea mea: Eu mă aproprii de Uri Geller a cărui interpretare mi s-a părut cea mai bună. Cred că odată ce ai întâlnit aceste numere eşti fascinat de acest lucru. Această fascinaţie rămâne în subconştientul tău şi încearcă să o acceseze ori de câte ori are ocazia. Noi nu cunoaştem adevăratul potenţial al creierului nostru şi al subconştientului, dar conform teoriei cuantice, putem ştii cât este ceasul fără a-l privi. Astfel, subconştientul ne face să-l privim la ora aceea, ştiind că ne creează o anumită fascinaţie.
Tu ce crezi despre acest fenomen? Ţie ţi s-a întâmplat vreodată ? Aştept alte păreri şi înjurături.

Radu a găsit paradoxul anului, vorbeam la telefon în drum spre Satu Mare: Michael Jackson a murit, Ion Iliescu încă trăieşte! Eram pe acceleratul mizerabil ce mă duce arar acasă, iar călătoria aceasta care durează oficial 14 ore, cel mai adesea 16, mă face să mă gândesc serios la o rubrică numită „Dilemele unui călător din România”. Pentru noi, oamenii din vestul ţării, e un clişeu să spui că ai trei capitale mai apropiate (Budapesta, Bratislava, Viena) decât Bucureştiul. Iar infrastructura acestei ţări nu te lasă să speri la mai bine.  Trecând peste lipsa cronică a autostrăzilor, nici nu mă pasionează ele prea tare, nefiind posesor nici de maşină, nici de carnet, mă uit la această rută pe care o parcurg eu şi mă îngrozesc. Pleci din Gara de Nord şi până la Câmpina să zicem că te simţi ok. De acolo acceleratul sau rapidul, nu contează pe care l-ai luat, aşteaptă toate personalele Braşov-Bucureşti, Azuga-Buşteni sau Spermezeu-Frecăţei. De data aceasta în gară la Sinaia, trenul meu şi un rapid de Viena au aşteptat trecerea unui marfar. Cred că se prăbuşea economia românească dacă nu ajungeau vagoanele alea la timp. Mă gândesc, poate data viitoare o să aşteptăm să treacă drezina condusă de şeful gării din Poiana Ţapului.

La Braşov am constatat că aveam deja întârziere de o jumătate de oră. La Cluj aveam 45 de minute. În gara din capitala culturală a Aradului (cei care urmăresc rubrica ştiu că sunt îndrăgostit de EBA) se termină linia electrificată şi trebuie schimbată locomotiva. Deci trenul stă. Dar mai stă şi la Poieni unde aşteaptă o săgeată atât de albastră încât e albă, precum şi la Micfalva unde rabdă trecerea personalului de Ciucea. Şi ca tacâmul să fie complet, la Valea lui Mihai, atât de aproape de casă, când stau deja cu nervii întinşi, cu ochii chiori de la citit şi urechile obosite de player, constat că prioritate are personalul Halmeu-Oradea. Toate astea pentru că în ultimii 19 ani nimeni nu s-a gândit să facă linie dublă de la Cluj prin Oradea spre Satu Mare. Şi pentru că nimănui din C.F.R. nu i-a trecut prin cap că poate sunt oameni care fac traseul complet şi ar vrea să ajungă mai repede acasă.

Totuşi, sunt fumător şi măcar mă împac cu ideea că am unde coborî la ţigară. Asta şi făceam când la una din haltele amintite mai sus îl văd pe şeful gării dând verde plecării trenului. Însă acesta stătea. Mirat mă uit de pe scară la locomotivă. De după ea apare mecanicul care îi arată prohabul cu un gest larg, aşa…ca să se înţeleagă, avusese şi el o jenă de ordin excretor.

Acasă a fost frumos. Am băut bere cu 2 lei şi litru cu 5. (Ştiu că acum mă vor invidia mulţi) Dar cam atât. Satu Mare este un oraş de vacanţă care nu îţi poate da subiecte, ceea ce ar fi scuza mea pentru absenţa prelungită, Ariel.

Însă la întoarcere am luat din nou trenul. Diferenţa a fost că acum era supraaglomerat. La Oradea a urcat un cuplu prea rău mirositor. Tot drumul am stat pe coridor, cu capul pe geam, uitându-mă la o lună superbă şi cântând destul de tare ce auzeam la căşti. Mai încercam să intru în compartiment dar nu rezistam mai mult de 2 minute şi mă întrebam: totuşi oamenii vin de la Felix, acolo sunt băi…băile nu sunt cu apă? Am avut noroc de doi naşi fumători care n-au creat probleme nimănui pentru că se fuma pe hol şi mi-am amintit de o poveste comică ce am trăit-o pe trenul ce m-a adus acum doi ani în Bucureşti definitiv şi se pare, iremediabil.

Hotărâsem să vin cu dragul meu Cristi Grecu, vechi şi bun prieten de acasă, care îşi încerca şi el norocul departe de calmul nostru Ardeal. Amândoi fumători, ne-am abţinut cât am putut până la Cluj. Dar după Sighişoara eram deja în sevraj. E foarte plictisitor să fumezi singur în budă, aşa că ne-am dus împreună, şi ne-am aprins câte o ţigară. După un minut vedem că cineva încearcă uşa băii, blocată de noi, apoi o deschide. Naşul care tocmai ne făcea poză cu telefonul mobil. Intrăm la negocieri în compartimentul lui, eu cu paranoia mea specifică joc pe cartea revoltei: Cum vă permiteţi să intraţi peste oameni! Dacă ne sărutam ce ziceaţi?! Cristi, mai inteligent decât mine, merge pe cartea stăruinţei şi întreabă cât trebuie să dăm. Controlorul spune: Eh, aşa de două beri pentru mine şi colegul! Scoatem una sută de mii (10 lei noi) şi îi dăm banii. Controlorul scoate cinci zeci de mii (5 lei noi) şi îi întinde. Cristi refuză dar acesta insistă. Aşa am primit pentru prima dată în viaţă rest la mită. Minunată ţara în care trăim!

Unul dintre ele este probabilitatea mai mare de a învăţa (mai) bine limba respectivă, în special dacă discuţia are loc în vreo ţară străină, nu doar pe net. Câţi dintre voi nu aţi fost în Grecia şi, la întoarcere ştiaţi măcar de “Kalimera” dacă nu şi de juma’ de alfabet? Eventual v-aţi procopsit şi cu o mare dorinţă de a învăţa greaca.

De asemenea, studierea unei limbi străine implică mici descoperiri legate de originea sau asemănarea cu anumite cuvinte româneşti. La prima vedere poate părea banal dar atunci, pe moment, când te prinzi singur ce şi cum,ai să te bucuri mult. Ai să vezi.

Singurul dezavantaj este faptul că poţi întâlni oameni periculoşi. Ştiu, din-ăştia sunt şi la noi în ţară dar măcar aici înţelegi ce se vorbeşte, indiferent dacă ceilalţi vor sau nu. Oricum, probabilitatea este destul de mică.

În încheiere şi spre delectarea ta, îţi ofer unele posibile scenarii cu ce efecte ar putea avea coincidenţele lingvistice.

La austrieci, “prost” este echivalentul “noroc”-ului nostru când ciocnim pahare şi de aici până la un dialog ciudat între un român şi un austriac nu mai este decât un pas. Cred că îţi închipui:

Austriacul (se ridică semeţ): Prost!
Românul (nedumerit): Ce-ai, bă? Ce-am făcut?

La arabi, “salam” înseamnă “pace”. Cum ţările arabe nu sunt foarte departe de România iar arabii se au bine cu românii, şansele ca indivizii din cele două popoare să se întâlnească sunt mari. Deci, cred că îţi închipui:

(Românul e nervos)
Arabul: Salam!
Românul (şocat): Aşa de corupt mă crezi?

Iar n-am ce face… aşa mă enervează zilele astea! Bine că toată lumea are ce face şi eu stau în casă şi tot dau next in winamp şi mă uit pe youtube. Nu înţeleg cum alţii îşi găsesc îndeletniciri… de pildă, Ioana şi Andrei se duc pe la olimpiade, Cristi merge întotdeauna cu bicicleta prin oraş, Alex ,Alina şi Dana sunt la nu ştiu ce voluntariat şi, culmea, toţi merg la cercetaşi! Ce-o fi şi cu ăştia? Ia să dau un search pe Google, dacă tot stau şi butonez.

Hmmm… camp-uri şi hike-uri în natură? Nu sună rău! Muncă în echipă, prieteni, distracţie, aventură? Hai măi, chiar nu am ştiut până acum de ei? Şi da, acum inţeleg! Ecologie, voluntariat în comunitate, jocuri, schimburi internaţionale şi multe călătorii… cum sa nu fie toţi la cercetaşi? Doamne, dar eu chiar am fost pe dinafară tot acest timp? Trebuie să-l sun pe Andrei să aflu mai multe.

Ştiu că plecau la un moment dat toţi şi aveau la gât nişte eşarfe înfăşurate… se pare că era eşarfa de cercetaş: uite, o capeti după ce depui o promisiune, după ce mergi cu gaşca (ei o numesc patrula) prin mai multe locuri. Aaa… de aia erau ei aşa fericiţi când au primit-o!

Maaammăăă, ce poze faine! Chitări în jurul focului, rapel, tiroliană, tot felul de provocări pe-aici, viaţa la cort, multă lume…clar! Acum plec!

Mamă! Ies până afară! Şi să ştii că mă duc la cercetaşi!

Astăzi:

Mâine plec spre Roverway. Abia aştept! Îţi dai seama? Voi merge în Islanda, unde soarele nu apune niciodată! Sunt vreo 2 ore de semi-întuneric, doar atât! Şi câte vom face! Plus că iar mă văd cu prietenii mei de la Jamboree (şi atunci a fost genial: 40.000 de cercetasi… practic am fost un sat numai de cercetaşi!).

Cupa de anul ăsta a fost foarte faină. Am tras de sfoara aia şi tot ne-au învins ceilalţi! Dar noi i-am luat la sărituri! Şi focul uriaş de tabără şi cântecele până dimineaţa în zori… genial! Şi să vezi ce scenetă tare am facut! Am fost la un pas de Trofeul Cupa Izvoarelor. Dar, asta e, la anul nu mai scapă din mâna noastră!

După Roverway merg la RO-mania. Cred că îmi va fi greu să uit Islanda, dar la ce ateliere se anunţă, nu-mi va fi prea greu. Hmm…oare ce camp mai e prin august? A! Vin prietenii francezi la noi! Nu i-am mai văzut de anul trecut, de la campul din Bretagne. Le place sa cânte oamenilor ăştia, zău aşa!

Şi vine septembrie…ei, cui îi mai pasă că începe şcoala? De ceva vreme şi ea e faină! Că învăţ chestii noi şi stau cu prietenii de la cercetaşi… ne distrăm la maxim în fiecare week-end pe la întâlniri sau prin alte părţi. Oare mai sunt colegi ce nu-s cercetaşi? Cred că Vali şi Ana erau cam sceptici… a, şi Florin, Ion şi Gelu… lasă, vin ei, au să-şi dea seama cât e de fain!

Nu ştii ce e Roverway si Jamboreea? Sau despre ce Cupă e vorba? Cum, nu eşti cercetaş? Hai măi, serios? Intră pe www.scout.ro şi aruncă o privire. Ce zici? Îţi pregătim o eşarfă?

Cu drag,
Cercetaşii României.

Lasă lumea puţin mai bună decât ai găsit-o!
Robert Baden Powell

Guest post – Laura Hen