Ca un prost arunca o piatra nu-i nimic. Ca alti douazeci se arunca sa o scoata, de-aici incepe odiseea anilor recenti intr-o tara care afirma, cu entuziasm, suntem tampiti sa traiti! Bine? Evident domnul cu funia s-a acoperit anume ca proiectul e “din bani europeni”. Adica statul nu da “decat” 4.5 milioane de lei noi, adica peste 1 milion de Euro pentru ca Goguta din Cosereni sa afle cum e cu handicapul. Provocarea este de la cine va invata cum e cu handicapul cata vreme acelasi minister a hotarat, in frunte cu onoratul nostru conducator, ca profesorii sunt materie dispensabila si-atunci sa plece. Sau sa stea. Pe salariu de 150 de Euro pe luna. Ca asa e la tinerete, poti sa te descurci, iti mai iei un job (n’est pas, monsieur le president?), mai dai o meditatie, mai culegi o coacaza, o mai vinzi la piata, daca esti femeie (fara handicap, atentie) iti gasesti barbat cu bani, daca esti barbat de ce dracu’ te-ai facut profesor, ca e treaba de muiere. Nu e o aruncatura departe de cu piatra sa sugerezi ca acesti copii vor invata despre handicap prin jocul cu papusile sold la sold (shoulder to shoulder) cu educatorul lor sugestibil, si carele probabil va avea acelasi moment Kodak adica, ioi, vorbeste maimuta.

Alunecam, onctuos, in dementa. O dementa a deciziilor strambe si vesele, nepasatoare. O dementa a prejudecatilor si-a ofensei sublime, anume hm, cum rezolvam noi problema discriminarii in Romania, faptului ca injuram cu sarg tot ce prindem, tigani, unguri, poponari, drogomani, si da-i dracului si pe profesori, si pe doctori, si pe politisti, si pe politicieni, si pe ma-ta care mai citesti? Simplu. Hai sa ii incurajam sa se exprime ludic, si cand merg acasa sa-i intrebe mama si tata ce-ai facut azi la gradi ? Ne-am jucat cu papusi handicapate. Vorbeste frumos, magarule! Da’ de ce ca asa le-a zis si doamna educatoaresi uite, n-aveau maini/ picioare/ locomotie! Oare care dintre papusi va supravietui, sau va deveni o fan favorite? Papusa cu inima de tiganca? Papusa cu urme de ace la incheieturi?

Onoratul ministeriabil ar fi facut bine sa-si aduca aminte de vechiul banc politistic despre cum se planteaza brazii. Anume cu verdele in sus. La fel si domnia sa ar fi putut investi – zic si eu carcotas – niste sume de bani in oameni care sa evalueze interventii alternative la scoala, si acasa, si in primul rand ar fi contabilizat o nevoie de materiale in aceste bune stabilimente de sanatate si educatie; anume ca eu, parinte, NU am nevoie ca tu, stat, sa-mi cumperi jucarii la copii cata vreme tu, stat idiot si cretin, nu-mi mai dai nimic pana atunci adica nix medicamente gratuite in sarcina, nix resurse la nastere (ba chiar din cand in cand imi si explodezi copilul cu tot cu maternitate), si-apoi zero resurse pentru mama (citat, din nou, din clasici in viata, anume ca daca te-ai hotarat ca te faci parinte trebuie ca ai si cu ce sa-l cresti, spunea un anume capitan de vas). Te trezesti, culmea, sa-mi inveti copilul cum e cu discriminarea tocmai TU, stat bolnav? Dar tu nu ma descriminezi pe mine, si pe toti actualii, sau viitorii parinti? Ce decervelati functioneaza la guvern ca nu sunt in stare decat sa estimeze viata unui om la 2000 de lei, sau sa reduca sanatatea mintala a unor copii la papusi cu retard? Nu vrei sa facilitezi accesul, ma gandesc si eu asa, om sarman cu ochii praf de la statu’ prin carti, la servicii de sanatate bazale ale acelorasi copii carora vrei sa le infigi un Barbie pe gat sa-si tina gura?

De cand traiesc nu mi-a fost dat sa vad o adunatura de dobitoci mai consistenta, mai concertata, si in cele  din urma mai descumpanitoare. Anume ca spre deosebire de alti dobitoci acestia nu au insight, au convingeri si cu Dumnezeu inainte, vantul bate de la pupa, ziua linge, noaptea linge, dimineata linge iara. Ce mi se pare, mai departe, aberant este ca totusi cand testez realitatea, cand ma uit imprejur, cand vorbesc cu oamenii din reteaua mea de egali despre oamenii din reteaua lor de egali aflu ca, in buna majoritate, dar parcelar, cetatenii acestei tari au minime cunostinte intelectuale. Le spun de “bun simt”. Carevasazica acesti oameni pot sa verifice, unii cu ceilalti, ca sunt guvernati, administrati, de o minoritate de incompetenti cu foarte mult tupeu, foarte putin respect pentru functia in care au ajuns, determinati poate sa o dea cotita, sau sa faca si ei “ceva bun” dar in rest pas. Si dupa aia?

Pai dupa aia nimic. Bine.

Dupa aceea continuam sa ne traim vietile, sfiosi si in tacere, ca nu se fluiera in biserica. Aceasta biserica ne invata de bine, de diverse sarbatori si influenta lor asupra narodului (narod, in original, e popor in slavona, pardon, exista si un website narod.ru, de exemplu), de cum ii fentezi pe vecinii de trafic sau de competetie in afaceri/ cariera/ amor, si daca poti sa o calci pe mama-ta pe cap in proces fa-o fara remuscari, are ceafa groasa. Si daca poti sa-ti bati nevasta, da-i drumul, femeile din Romania sunt focoase si rezistente la intemerii; si daca poti sa bei, bea, alcoolul n-a omorit pe nimeni. Nici fumatul. Nici obezitatea. Sunt toate basme. Noi credem in Dumnezeu dragutul care ne salveaza de hipertensiune si ne fereste de contaminarea cu sange impur, fie ei tigani, unguri, sau alte natinalitati conlocuitoare. Dumnezeu dragutul ne invarte planeta Pamant in directia de-o doreste dansul, tot el ridica soarele pe cer si luna, sora cu soarele care e ca un banut de aur dar numai cand vrea ea, si nu stim de ce are patrare ca doar no fi umbra pamantului proiectata asupra-i. Nu. Si tot Dumnezeu dragutul o sa ne dea de mancare, si caldura la iarna, ca noi de la Iov incoace stim ca aceste incarcari bovine asupra-ne au un sens, si-o directie, si de traim si de-om muri rasplata noastra mare fi-va in ceruri.

Suntem mergatori cu duhul, unii dintre noi, dar Doamne rau mai suntem statatori cu mintea.

Un copil invata ce este acela “ban”, la ce foloseste, si care este valoarea banului, undeva catre 8 – 10 ani. Bine, el stie mai din vreme forma banilor, semnificatia lor, faptul ca banii iti cumpara diverse lucruri, dar ca de exemplu nu cresc in copac sau nu-i fabrica tata in dormitor. Le spunem povesti cu banul muncit, cu ursul pacalit de vulpe, cu ocaua lui Cuza si-alte minuni de gen cu scopul declarat de-ai raporta, corect, la ochiul dracului astfel incat sa nu le fie de deochi. Or eu suspectez ca multi dintre oamenii care azi taie chitante au un IQ financiar sub 50, anume un retard moderat, spre sever, in domeniul aferent. Da, in aceasta paradigma inteleg cum un cretin ar putea sustine ca toata lumea e cretina, si hai sa ne jucam cu totii cu papusi ca doar tara arde. Dar nu ma simt obligat sa ader la asa ceva.

Nu e un gest de eroism sa vina ziua in care vei fi covarsit de prostie ambientala, si tu sa spui “e o prostie”. E doar un gest de decenta. Decenta in scaun cu rotile.

G

Deci domnilor, spre luare aminte!

In Cotidianul, in aceasta dimineata, un interviu fluviu cu doctorul Ciurea mi-a lasat un gust amar. Galon: “Prof.Dr.MSc. Alexandru Ciurea: “Un chirurg poate fi in aceeasi zi print si cersetor”. Motivul pentru care mi-a lasat un gust amar este titlul pe care il reproduc verbatim. Si am acest gust amar, salciu, nu pentru altceva decat pentru formularea titlului academic al domnului profesor Ciurea. Domnia sa are un doctorat facut cu regretatul profesor Arseni, in prezent nume de spital. Pe de alta parte domnia sa nu are un Master of Sciences (MSc). Dansul este un PhD, poate cel mult sa fie un “doctor in stiinte medicale” (varianta romaneasca), caz in care initialele sunt teribil de redundante (nu poti fi PhD si MSc in acelasi timp…). Iar asta ma duce cu gandul catre alta experienta cu momente umoristice. La spitalul unde am activat o vreme dupa intoarcerea in tara, la intrarea in CABINETUL “doamnei profesor” statea scris, pe placuta aurita, acelasi lucru (cu un freudian slip printre randuri) Prof. Dr. Cutarica, profesor universitar, doctor in stiinte medicale, sef de sectie blah blah.

Ego-ul hiperinflat al protipendadei medicale romanesti de secol XXI e la fel de ridicol precum si titulaturile unora dintre acestia. Iaca-ta realitatea de la care plec in revansa: sunt parintii, si in anumite cazuri bunicii, exodului. Isi proslavesc “inaintasii” uitand ca inaintasii lor au fost formati intr-o era ante-comunista. Ei, epigonii, n-au stiut a continua buna practica si buna traditie medicala iara astazi deplang, la unison (desi cu ghilimelele de rigoare) “decaderea sistemului medical”. Nu vin aici sa impietez asupra calitatilor profesionale ale domniilor lor, vin doar sa observ marele marasm al generatiei mele, anume “lipsa de mentori”. Ei s-ar dori, poate, dar adevarat este ca acest aprentisaj cult, si de cult, in medicina romaneasca s-a fisurat ireversibil in anii de dupa 1989, timp in care invatamantul a ajuns in ruina, istoria-ne in buna masura la fel, iar astazi ne aflam mai insularizati decat vreodata aratand cu degetul la un stat caruia-i punem pe umeri povara exodului.

Nu statul e de vina pentru exod. Statul e de vina pentru cateva lucruri strict administrative care, odata ce-au parasit coridoarele afumate si corupte ale ministerului, primariei, organizatiilor de resort, ajung catre utilizatorul de produs final. Si domnul profesor Ciurea, si subsemnatul, suntem utilizatori de produs final. Tot ce-au stiut a zice domnii colegi din generatia pasoptista medicala a fost “subfinantare”. Dupa care au stiut a-si consolida paranoic pozitiile academice cu diverse clici, clicute, cliculite, caci mare saracia dar si mai greu e sa scapi de ea. Printre randuri, si la fiecare dintre oamenii catre care ne putem orienta aceste laudatio, regasesti o gandire aparent coerenta a ce trebuie sa fie “bine” in medicina romaneasca. Si-atunci cu atat mai mare nemernicia unora, imi zic. Sa stii ce e bine, si totusi sa faci rau? Ce spune asta despre tine? Nu e cazul profesorului Ciurea, evident, dansul in aceasta poveste este prezent doar datorita titlului si, ocazional, prin prisma sabloanelor pe care le vehiculeaza vis-a-vis de “medicul tanar”, zis si “carlan” dupa sentimentele unui alt mare ganditor aflat in viata. Intamplator cunosc sansele unui rezident de neurochirurgie sa opereze.

Cunosc sansele, mai mult, ca un medic care se specializeaza intr-o ramura chirurgicala sa ajunga medic specialist si sa nu fi pus vreodata mana pe bisturiu; si asta cum se cheama? Si da, cunosc medici psihiatri care n-au deschis in viata lor o carte, pentru care profesia noastra e in continuare un exercitiu de sarlatanie pe care daca il faci lautareste ai sa-i duci de nas pe micuti. Aceasta prestidigitatie, insa, trebuie sa inceapa cu un tertip Barnum, prin care sa iei fata audientei. Cat mai multe pixuri, cat mai multe zorzoane, daca se poate si-o mica escorta de capete plecate, atitudinea golaneasca de superioritate faceti loc, bai vitelor, ca trece domnul doctor la vizita, iar vitele se executa, lasati domnul doctor ca v-o tragem noi pe partea cealalta, ce n-aveti nevoie odata si-odata de noi, muritorii? E o cultura a demascarii urmata de re-educare le fiecare pas al coagulului social, oameni care nu-si imbratisaza cu mandrie apartenenta la o patura anume ci fug de ea catre un “ceva” mai cu mots, narcisic, prostu daca nu-i fudul parca nu e prost destul.

Ce-ascunde aceasta nevoie de ochi calzi si o mana calma pe crestet? In cazul profesorului Ciurea ar fi blasfemic din partea mea sa incerc o analiza de la distanta vis-a-vis de structura dansului de personalitate. Pe de alta parte as fi un bun cirac al unei emintente psihiatre de Romania daca as face tocmai asta. Asa m-a invatat dansa la o luna dupa intoarcerea mea in tara, domnule profesor, va jur. Iar dumneavoastra, la randu-va, academician profesor doctor neurochirug sef de clinica spuneti asa (spicuiesc din opere alese):

“Tot timpul s-a discutat că dacă duci o viaţă cât mai cumpătată, cât mai liniştită, fără tutun, fără alcool, fără nopţi pierdute etc., o să trăieşti mai bine, mai mult şi mai sănătos. Winston Churchill a fumat trei-patru trabucuri pe zi, a consumat alcool în fiecare zi, a fost un sedentar, o persoană obeză şi totuşi a trăit foarte mult şi cu o minte lucidă până la 92 de ani. Deci se infirmă aceste afirmaţii”.

Mie mi-ar ingheta buzele, ca medic, sa vina o zi in care sa ma citeze cineva sustinand o astfel de imensitate. Spuneti-i asta sotului pacientei mele care moare de cancer pulmonar, venind dintr-o familie in care tatal, fratele si cumnatul sau au murit de cancer pulmonar. Sau pacientei mele care face mastectomie totala in cateva saptamani la acelasi chirurg la care s-au operat, de cancer, sora si cumnatul sau. Spuneti asta intr-o tara unde speranta de viata e undeva spre 70 de ani, ce-i drept mai buna decat in Rwanda dar cu 10 ani mai scurta decat in Europa de Vest, sau America de Nord. Unde fumatul omoara un om odata la 8 minute, unde alcooul omoara un om odata la 10 minute si unde, odata la 3 ore, o persoana alege sa se sinucida. Despre ce vorbim aici? Functia nu ar trebui sa-l innobileze pe om, ci sa-i confere o autoritate inainte de a deschide gura, ca dupa ce-ai deschis-o cu greu mai poti lua inapoi ce-ai copt cu mare greutate. Uite de exemplu Gordon Gallup de care scriam zilele trecute si-a pus lumea in cap dupa ce-a publicat un articol in care se intreaba daca “sperma are proprietati antidepresive”. Sau maretul Stephen Hawking, recent decretant al faptului ca datorita legii gravitatiei nu e nevoie (vorba lui Laplace) de ipoteza unui Dumnezeu pentru aparitia unui Univers. Ce fac dansii se numeste “eminence based practice”. Or eu nu functionez asa; eu iau in considerare evidentele.

Iar evidentele mie-mi spun ca esafodajul academic medical la acest moment, in Romania, e o suma armonica a impostorilor in domeniul cercetarii. Am compasiune pentru multi cercetatori din Romania care si-au pus semnaturi de subsol pe tratatele facute de altii, “cartidin carti”. Am compasiune pentru nevoia obstinata a medicului roman de-a fi si el “in rand cu lumea” pe cata vreme, ca si alti crescuti dincolo de cortina de fier, n-a putut face un exercitiu academic liber si concertat. Am compasiune pentru lucrarile unor oameni care s-au zbatut sa pastreze, sa fie depozitari, ai unei istorii medicale romanesti care se intinde pe 3 secole. In vreme ce spitalele isi topesc arhivele profesorii de medicina romani se felicita pentru bunele rezultate. In vreme ce in ultimii doi ani a plecat 25% din personalul medical continuam sa analizam, cu profunzime, ce calitati deosebite are medicul roman.

Astazi nu va doresc un laudatio. Saptamana trecuta intr-o discutie cu un oficial al primariei am fost “periat” ca vai, domnul doctor, va felicitam pentru ce treaba buna faceti, e minunat, e nemaipomenit. Domnilor, puneti fapta unde e vorba.

Numarul meu de telefon e public; la fel si adresa mea de e-mail. “Se stie” ce fac. “Se stie” expertiza. Ce-mi pasa, insa, e ce las in urma si nicidecum un nume. Unde mergem numele nu se scriu decat cu creion chimic pe lemn de fag. Ce vreau sa las in urma e o poteca prin desert. Un numar de pasi de dans pentru ca si altul sa invete. Un mesaj pentru alti robinsoni. Si o chemare la arme, pana la urma.

G.

Albumele clasice sunt doar acelea care, stiu, si peste 20 de ani genereaza momente anecforice. Anecforia e un cuvant rar folosit care descrie o rememorare a trecutului ca si cum ar fi cazut o cortina de pe o amintire ascunsa.

Ii iubesc pe Kamelot. I-am descoperit intamplator, penibil de anonim, pentru ca documentam Malleus Maleficarum si YouTube mi-a scos in fata un videoclip numit “Haunting” (apropos, tot asa i-am descoperit si pe Epica). Asta se intampla acum 5 ani. Asa am apucat sa ascult Black Halo si, obligatoriu mai apoi, si Epica (duologia faustiana ramane, pentru mine, una dintre cele mai bine produse materiale conceptuale dupa Operation Mindcrime sau Into the Electric Castle). Punctul incredibil de forte al celor de la Kamelot mi-a parut inca de atunci accentul uluitor pe textura vocii lui Khan, a impostatiei, intonatiei versurilor si melodicitatea lor scoasa din melodie. E ca si cum muzica s-ar fi nascut imprejurul povestii, si nu invers. Daca iei un text Kamelot si-l citesti ca atare ramai bine impresionat de caracterul melancolic, dar literat, al compozitiei care are un angst baudelaire-ian.

Cu Black Halo Kamelot au atins un zenit. A fost numit albumul anului 2005. A urmat un album live de exceptie (One Cold Winter’s Night, filmat doua nopti la Oslo) si un DVD produs de Patric Ullaeus, alt nume de referinta in zona power-metal, si-apoi un turneu pe patru continente. Mefistofelic, americanii si-au intins mantia deasupra universului.

Ghost Opera nu a fost la fel de bine primit poate pentru ca, pur si simplu, nu ar fi putut fi bine primit dupa Black Halo. Dupa ce Capela Sixtina nu poti face o alta Capela Sixtina. Ce s-a intamplat insa pe GO e optiunea, tentativa, a Kamelot de-a experimenta mai mult cu synthesisers, bass electronic (vezi de exemplu The Human Stain) si teme alegorice mixte despre razboi si pocainta in registre noi fata de, sa zicem Karma sau Forth Legacy. Concertele extinse insa isi pusesera amprenta supra vocii lui Roy Khan care pe Ghost Opera suna sparta, pe alocuri, dureros de imbatranita de fum, si de efortul de-a atinge octavele inalte. Singurul moment stelar nu apare nici macar pe v.1. a GO, ci pe “The Second Coming” in mai putin cunoscuta Pendulous Fall unde, pe final, Khan urca maiestuos catre un Si inalt remarcabil.

Au trecut trei ani de atunci. Un hiatus un pic mai lung decat te-ai fi asteptat de la un band atat de prolific. Kamelot s-au despartit de basist-ul cu care au urcat Everest-ul recunoasterii, Glen Barry, inlocuit de Sean Tibbets. Are alt stil, trebuie spus, mai subtil si pe alocuri mai inovativ de bass. Contributia lui insa la noul album, pe care abia acum incep sa-l discut, e putin memorabila. Acesta e albumul de vis al lui Oliver Palotai (keyboards).

Poetry for the Poisoned s-a nascut din adversitate. In timpul perioadei de conceptie mama lui Thomas Youngblood s-a prapadit. Apoi Kamelot au trebuit sa-si gaseasca alta casa de productie, lucrurile nu au mers foarte bine (PFP trebuia sa apara din aprilie!), s-au tot mutat ca tiganul cu cortul si in cele din urma il lanseaza sub propria egida (un alt nume care-mi vine in minte cu probleme similare anul acesta e Blaze Bayley), un gest riscant dar deocamdata impresionant prin calitatea productiei. Acesta este un nou Kamelot, foarte mult electronic, foarte “suparat”, intunecat si fara nici o umbra din imbratisarile trecutului. Poetry…nu e un album usor. Zidul de sunet e impresionant, vocea lui Khan tuna si fulgera din toti cilindrii (vezi Necropolis unde are o prezenta de zile mari, reminiscenta Elizabeth), mix-ul e organic si permite asimilarea experientei sonice ca si cum te-ai afla intr-o sala de concert, privata, si baietii iti dau o reprezentatie personala. Interventiile lui Oli Palotai imi aduc aminte de efortul lui solo, Sons of Seasons, primit cu aplauze de comunitate (si un album foarte bun la randu-i), sunt imense, grandomane pe alocuri, subliniaza acelasi burlesc a la Tim Burton pe care il intuiesti inca de pe coperta albumului, o cornucopie de arpegii care, impreuna, nu fac economie de adeziv pentru ca produsul final, adica ce auzi tu, sa lase o impresie durabila. Aici, insa, Kamelot pica intr-un diez pentru mine; nu mai au nimic de demonstrat ca tehnica. Eu stiu cat de bine poate bate Casey Grillo un double-bass la 32/64/ 128 bpm, in anumite momente m-a agasat insistenta lui de-a rupe kit-ul unde poate un alt beat ar fi servit mai bine alegoriei (vezi My Train of Thoughts – atentie la referinta Train of Thought de pe Awake, al lui Dream Theater, mi s-a parut un omagiu frumos). De asemenea remixarea vocii lui Khan si aici, ca si pe Ghost Opera (Blucher?) imi pare un sacrilegiu. Lasati omul sa cante cum l-a inzestrat pe el mama natura! Singurul moment in care mix-ul functioneaza e pe The Zodiac, un duo demonic cu Jon Oliva de la Savatage puternic influentat de munca recenta a conationalilor lui Khan de la Morgana Lefay, dar si de experienta lui Khan pe Scarecrow (Avantasia) unde apare si Toy Master cu Alice Cooper (inspiratie nucleara pentru Zodiac). Ceilalti invitati pe album, Gus G (Firewind, Ozzy) si Simone Simons (Epica), aduc o aroma subtila productiei astfel ca, la final, ai avut o “masa” copioasa, chiar daca un pic greu de digerat. Simons are un apex pe So Long unde, cred, pentru prima oara urca in soprano fara falsetto (da, ce i-o fi cerut Amanda Somerville cand a antrenat-o pentru asta?), dar altfel e o prezenta predictibila si chiar banala pe cele doua balade unde i se cere contributia. E o recurenta, am descoperit, ca dincolo de implicarea ei in Epica (si Sons of Seasons, unde are un duo spectaculos cu Henning Base pe Wintersmith) are tendinta sa isi bagatelizeze (a se citi “crute”) vocea care, dezlipita de operatic, e destul de anonima.

Poetry for the Poisoned cere multiple ascultari ca sa identifici gemele ascunse ale aranjamentului. E o incursiune in mintea unui psihopat, e alegoria unui vampir, e exorcizarea artistului care si-a pierdut un parinte, e furia tuturor ca n-au cui sa-si vanda produsul, e toate la un loc si chiar mai mult. Revine cuadrilogia a la Elizabeth (Forth Legacy) numita aici – duh! – “Poetry for the Poisoned”. Chiar daca zice-se ca ar contine otrava, e o suita delicioasa care daca n-ar incepe atat de inselator (un fel de Go West al celor de la Pet Shop Boys, o secunda am ramas interzis) ar fi chiar perfecta.

Imi place incotro se indreapta Kamelot chiar daca am angstul fiecarui metalhead, de la Seventh Son of the Seventh Son, ca nu e bine sa pui prea multe clape in reteta de rock’n'roll (citat din Air Raid Siren). Muzical sunt intr-o forma de invidiat, grand, majestic, surprinzator de contemporan. Sunetul s-a pastrat, adica stii ca e Kamelot, dar a evoluat (putin nenatural dupa Ghost Opera) catre un sunet puternic prog, poate chiar un pic nu-metal (In This Moment, Halestorm…) Da, e o miscare un pic comerciala, dar de-ar fi comertul cum e fata…

9/10

G

In primul rand, fac o digresiune pe fond, neurostiintele si ramurile lor aplicate (neurologie, psihologie, psihiatrie, biologie, zoologie etc) sunt un domeniu tanar, fragil, si intens exploatat (a se citi “abuzat”) de ambii poli ai dezbaterii originilor vietii si-a universului (prin regresie logica). Iacata deci ca oricare dintre noi care publica in acest domeniu risca sa-l discrediteze daca joaca murdar la orice moment, cunoscut fiind ca vom fi sub ochiul critic al publicului. Si in al doilea rand pentru ca, spre deosebire de “echipele rivale” noi, cei ce alegem sa cercetam si sa chestionam certitudini, refuzam “revelatia” ca mijloc de deceptie. Neindoielnic ii suntem la randul nostru supusi, mintea omului adora sa imagineze lucruri uneori intens neadevarate. Dar constrangerile sunt acolo, regulile despre predictibilitate si reproductibilitate bine impamantate, si nu in cele din urma nevoia unui consens intre egali cu caracter cenzor si unitar. Stiinta continua sa fie o hegemonie, din pacate, si pe numele luate de reper, Eminenta, Centru de putere si-asa mai departe se afla si axa Estica (McGill, UofT, Columbia U, Florida U, Brown U, Harvard U). Steaua Nordului din acest Carul Mare este, intr-adevar Harvard. Scandalul, plecand de acolo, cu atat mai sangerand.

Dar sa ma intorc la povestea lui Hauser si aplicatiile ei la peisajul romanesc. In urma cu 15 ani Hauser si-a cladit un nume pe o serie de lucrari controversate in care afirma ca nu doar oamenii au constiinta, incepand cu – acum – infama “Self Recognition in Primates: Phylogeny and the salience of species-typical features” (Auto-recunoasterea la primate: filogenie si salienta unor trasataturi tipice de specie), publicata in nici mai mult nici mai putin revista Academiei de Stiinte Americane (PNAS). Aceasta teorie se baza pe observatii etologice la un lot de lei tamarini la care Hauser, folosind o grila de codificare a reactiilor comportamentale, insista ca se pot recunoaste in oglinda. A te recunoaste in oglinda impune o constrangere anipotetica, anume ca exista constiinta reflexiva de sine (o instanta pe care Dan Dennett si Doug Hofstadter o postuleaza magistral din debutul cartii lor seminale The Mind’s I, anume ca spunem “am un creier” si nu “sunt un creier”). La vremea respectiva insa Gordon Gallup, omul care inventase testul cu oglinda folosit de Hauser pentru experimentele lui pe tamarini cu alti 25 de ani in urma, a criticat sever metodoloogia si, practic, desfiinta concluziile lui Hauser; nu exista nici o umbra de dovada, sustinea Gallup, ca in acele casete pe care Hauser le-a pus la dispozitie pentru recenzori exista argumente pentru o atare concluzie.

Saptamana trecuta decanul Universtatii Harvard, Michael D. Smith, anunta ca o ancheta interna facuta foarte discret a identificat cel putin 8 categorii de greseli etice si profesionale in munca profesoului Hauser care, intre timp de altfel, a fost si suspendat pentru un an, timp in care se asteapta ca scandalul iscat sa se “raceasca”. Printre ele s-ar numara depozitarea inadecvata a datelor, elaborarea unor concluzii fara suport empiric adecvat si, ce este cel mai grav, publicarea de lucrari fara datele care sa le sustina.

Deci plastografie.

Luand povestea lui Hauser drept punct arhimedic, carevasazica acel loc fix in spatiul cartezian dupa care pot, gravitational, sa mut si Universul, nu pot sa nu imi aduc aminte de cazuri din trecutul nostru recent in care diversi posesori de titluri universitare de cel mai inalt grad ale medicinei romanesti au fost chemati la bara fie pentru plagiat (Beuran? Sinescu?) fie pentru falsificarea dosarelor de promovare (Oprescu? Diculescu?). La randu-mi – si o spun fara perdea – mi-am inceput facultatea de medicina ca ucenic de “vrajitor”, anume am scris “carti din carti” asa cum imi remarca de curand, cinic, o directoare a unui mare spital din Romania la care ne-am dus cu un proiect de cercetare. La vremea respectiva, deci pe cand aveam 18, 19 ani, nu eram familiarizat cu tot ce inseamna proprietate intelectuala si intelect al proprietatii, si nu m-a deranjat sa reproducem pasaje intregi din Anatomia lui Grey, sa reproducem fara drept de apel schite originale, unele dintre ele, ale altor autori; o faceam pentru “studentul roman oropsit” care n-avea acces la “alt fel” de literatura. Patru ani am facut asta. Sase tratate de medicina in care apar drept “colaborator si editor”. Inca le trec in CV-ul meu, vorbesc despre munca mea dar certifica si nemernicia autorilor care au subsemnat la ele. Dintre ele doar doua sunt activitate originala sub bagheta unei Doamne (cu D mare) doctor care, rarissim in Romania, chiar stie neuroanatomie.

Asa se intampla in Romania. Cercetarea originala e nu doar opresata, e otravita. De multe ori protocoalele sunt prefabricate, cifrele pe care le vezi aberante, nu reprezinta o munca de standard sau de reproducere. Arhivele sunt pe hartie. Hartiile sunt depozitate in diverse camere, la diverse depozite pe diverse platforme. Accesul la ele de multe ori e ingradit de manageri cu sange albastru de partid a caror paranoia e ca, daca lasa “datele” din mana s-ar putea ca ele sa fie folosite impotriva lor. Nu aparem decat punctual, in cateva nise, in cercetarea internationala si inca suntem o aparitie exotica acolo unde avem problemele cele mai mari, poate, din Europa. Lista pacatelor noastre e lunga, mult mai lunga decat cele 8 ale lui Hauser, si in bunul, si rarul caz in care vreun om de academie iese sa denunte asta o face cu agenda delatorie, sa-i omorim pe micuti, sa-i facem de ras, si daca-i facem de ras deturnam atentia de la propriile noastre potlogarii.

Intr-un mail sosit ieri de la David Weisstub, chair-ul onorific al IALMH (Academiei Internationale de Drept si Sanatate Mintala) unde merg, periodic, sa imi prezint cercetarea, imi spune:

“This year has been a wonderful experience for all of us in exchanging with all of you in constructing a myriad of intellectual occasions for continued dialog (Anul acesta a fost o experienta minunata pentru noi toti pentru ca am putut schimba impresii cu voi toti si am putut construi ocazii intelectuale pentru dialog continuu…)

Catre asta tind. La asta trebuie sa aspiram.

G

Florentina Carstea, inamic public pentru justitia romana, sta in arest. Unii ar spune ca spre binele ei (?) pentru ca “opinia publica e inflamata”. Si ce-o sa-i faca? O sa ii sparga geamurile? O sa o asalteze pe strada? Cine, daca nu presa, a publicizat numele acestei femei, cine, daca nu procuratura, a expus-o unei multimi isterice gata sa 0 linseze, mintal, in piata publica inainte de-a fi trecut un proces normal de judecata a evenimentelor, grabnic (asa cum am mai facut-o in trecut, nu?) pentru a ostoi dorinta sanguinolenta a acestui neam. Dar dintr-o data, cu camerele drept catalizator, pana si cei mai cerebrali dintre noi s-au trezit vorbind vrute si nevrute, perorand despre sanatatea acestui popor si felul in care putem face gesturi reparatoare care sa “vindece” rana noastra mioritica.

Intr-una dintre povestile lui dr. Seuss, Horton Hears a Who (Horton il aude pe Cineva), isteria atinge proportii paroxistice cand Cangurul sugereaza ca povestile lui Horton, cum ca ar fi o lume ascunsa intr-un graunte de praf de pe-o floare de trifoi, ameninta sanatatea mintala a copiilor. Trebuie oprit! striga ea celorlalti locuitori din jungla. Pentru ca avem nevoie de ordine! Pentru viitorul nostru! Pentru COPII! ….la care gorilele, si cimpanzeii, babuinii si pasarile do-do urla la unison pentru COPII!. Nimic nu loveste mai adanc in sufletul omului decat grija pentru  copil. La fel de adevarat insa e ca Horton remarca “this entire jungle is a house of death” (aceasta jungla e o casa a mortii) cand natura ii ameninta lumea fragila, de pe-un graunte de praf.

Un amic de-al meu, procuror, om cu doua facultati si in general un personaj foarte domol privitor la aplicarea legii, burlac dar de fel conservator, orientat catre valori (si ocazionala boema), imi spunea de la inceputul acestei drame ca asistenta de la Giulesti va fi inevitabil arestata, si inevitabil tinuta acolo perioada de 29 de zile. Cu ce motiv? l-am intrebat. Fara motiv, mi-a zis, gandeste-te ca procurorii sunt si ei oameni. Am ramas interzis. Ce treaba are una cu alta? Si de cand sentimentele personale au ajuns sa prevaleze in fata unei domnii a dreptului, si egalitatii intre oameni in fata justitiei, si-a aplicarilor ei?

Cu ocazia asta mi-am adus aminte de o poveste cel putin la fel de sinistra. In Nigeria, in provincia Akwa Ibom, in ultimii 10 ani peste 15 mii de copii au fost etichetati ca ar fi “vrajitoare” de catre comunitatea religioasa locala si fie au fost arsi, fie exilati din comunitatile lor. Religia locului, trebuie spus, e o forma particulara (culturalizata) de neo-cristianism adaptata Africii, similara cultelor anabaptiste din America de Nord. Semnele posedarii de Diavol la copilul sub doi ani, spune una dintre preotese, Helen Upkabio, e sa planga si sa tipe noaptea, sa faca febra si in general sa aibe o sanatatea mai fragila. Vi se pare aberant? Sunteti pregatiti sa tipati a indignare? Gasiti acest intreg argument ca fiind sfidator la tot ce stiati de morala, ordinea lucrurilor in viata?

Si-atunci cum de inchideti un ochi atunci cand, inaintea publicarii unor rezultate definitive ale anchetei privind incendiul de la Maternitatea Giulesti, un stat asa – zis “democratic” se hotaraste sa aresteze “preventiv” un membru al personalului medical pe motiv ca “nu a fost la post”? Ce-ar fi putut face femeia respectiva in libertate? Sa incendieze alte spitale? E dracul incarnat? Oare ea nu are familie? Nu are copii? Un sot? E nebunie curata, una in care punct central, si placa turnanta morala, e o administratie incredibil de necredibila, si justitia slaba, cu inflexiuni mistice retributive, solomonice, dar abisal de anacronice. In ce an traiti? Si in ce lume? Ah, si motivul mentinerii deciziei de arest e ca incidentul de la Giulesti a provocat neplaceri emotionale in multiple straturi ale societatii, pe cale de consecinta Florentina Carstea e de vina ca plange baba la Bumbesti Livezeni. Domnilor, aceasta este o tulburare severa de gandire! Ce-o sa faceti, o sa o lapidati ca pe Soraya M?

Nu avem voie, medici si asistente, paramedici si infirmiere, brancardieri si membri ai personalului auxiliar ambulantier, sa lasam ca unul dintre noi, fie el si culpabil prin neglijenta de moartea unor oameni, sa fie tratat astfel. In meseria noastra tranzactionam viata, si moarte. Si nu tot timpul ne iese bine. Acest stat care ne-a “recompensat” cu salarii egale unui sergent de politie, sau coordonator de trafic la RATB. Acest stat ne-a facut o lege de malpraxis ca, mai apoi, sa-si rezerve dreptul de-a ne priva de libertate daca gresim si o persoana moare. Cum ramane cu riscul meseriei noastre de-a pierde un pacient? Eu, daca un pacient de-al meu decide totusi sa se omoare pentru ca eu nu i-am raspuns o data la telefon, ma facut vinovat de moartea lui si as putea fi arestat pentru asta pentru ca moartea lui provoaca “neliniste” in comunitatea lui? Daca colegii sotiei mele, care e chirurg, pierd o pacienta pe masa de operatie din motive explicate anterior familiei, si familia se hotaraste sa ii dea in judecata, cine si CE ii apara?

Spitalele au dreptul la consiliere juridica dar nu si de reprezentanta. Ceea ce inseamna ca, in 2010, daca te da cineva in judecata tu, spital, trebuie sa iti angajezi pe banii tai (desi e sistem public, bugetat la stat, nu?) avocat care sa iti rezolve litigiu. Acest proces e unul intens sinuos si lasa loc de multe nereguli, de-o parte si de alta. Si asta pentru ca, la fel ca in alte locuri, legea romaneasca e boanta, si ciunga, si mai are si-o intarziere psihomotorie severa.

In astfel de conditii toti colegii mei merg in halat constient fiind nu doar ca au loc foarte ingust pentru greseala, ca practica medicina de transeu, ca o greseala ar putea sa-i bage urgent in puscarie fara sa fie o vina oarecare a lor, dar ca acelasi stat care-i plateste ii trateaza ca pe niste obiecte dispensabile. Nebunia e alta, insa.

Imaginati-va o lume, aici si acum, fara medici. Fara profesori. Cat de gros e valul de moarte care se va aseza peste voi, peste noi toti? Copiii, restul de mii de copii care se nasc in fiecare zi, vor creste intr-o lume pe care voi, cei de acum, o plasmuiti. O lume ingrozitoare. O altfel de Nigerie unde obscurantismul, si prostia, mizeria abjecta si disperarea vor conduce suprem. Si tot ce trebuie sa faceti acum, pentru a evita un astfel de viitor, e sa mergeti impotriva impulsului vostru, si sa faceti un pas inapoi. Exista o Florentina Carstea in fiecare dintre noi; moral, nu avem voie sa intoarcem privirea. Daca ea, si numai ea, va fi condamnata pentru o calamitate la care lista de responsabili morali e teribil de lunga, iar ea doar o veriga, ne vom cai sigur intr-o zi nu foarte departe. Giulesti a fost posibil pentru ca am facut la fel dupa Maternitatea Bucur. Maternitatea Bucur a fost la fel pentru ca am ignorat Slatina. Slatina a fost la fel pentru ca am ignorat Poiana Mare.

Ignoranta nu e o scuza in fata legii, si-a vremurilor. Si azi a fost Florentina Carstea. O singura persoana de care majoritatii dintre voi nu-i pasa, nu o cunoaste si pe cale de consecinta n-are de ce sa o valideze. O puteti scuipa, injura, o puteti face stalp al infamiei catre care sa mearga toate excretiile voastre. Ea poate fi o curva a Babilonului, intruparea cinica a “sistemului de sanatate”. Ei puteti sa-i puneti in carca toate experientele voastre infauste la doctor, sau la cabinet, in spital sau la morga vreunui spital. Iete de-aia a fost asa! Pentru ca exista asistenta de la Giulesti. Veniti-va in fire, insa! Faceti acele schimbari obligatorii in firea, si in fibra voastra morala. Altfel maine tu, mama unei Florentine Carstea, s-ar putea sa auzi ca fata ta a fost arestata si bagata la beci pentru o greseala medicala. Altfel maine tu, sot al unei Florentina Carstea, s-ar putea sa te trezesti ca sotia ta, mama copiilor tai, e etichetata drept criminala. Altfel maine tu, copil al unei Florentina Carstea, s-ar putea sa te trezesti ca umbli cu capul plecat intr-o lume care n-are vreun interes nici pentru ea, nici pentru tine, nici pentru obiectivul vinei ei. E doar isterie, si paranoia, pofta de desfrau intelectual si in cele din urma moarte a constiintei, coborare intr-un Purgatoriu din care ne-a luat secole sa iesim.

G.

…

Am cunoscut o doctorita, la Parhon, care colecta astfel de paronime. Ii erau simpatici oamenii mai prostuti, de la tara, care cascau bine gura prima oara cand veneau la “oras” sa isi trateze diverse boli altfel pedestre dar care, in salbaticia unde-si duceau ei existenta, insemnau viata, si moarte, si uneori multa multa suferinta. Imagineaza-ti cum e sa vii dintr-o zona de cretinism endemic prin deficit de iod si sa iei iod pentru prima oara. Ce Oliver Sacks? Ce “Desteptare” (in original “awakening”, efect denumit dupa Sacks care a administrat primul dopamina bolnavilor de panencefalita letargica sechelara). La un hipotiroidian carential aceasta substanta folosita de vulg (si) ca antiseptic, data sub forma de sare (iodata, evident) il scotea din marasmul tampeniei. Sau sa te stie tot satul ca il ai pe dracul gol in tine, si ca de doua trei ori pe saptamana dai ochii peste cap mergand pe strada si faci clabuci la gura de te-au dus pe la toate babele, si preotii, si “mergatorii cu duhul”, si pana la urma ti-ai luat curaj si te-a dus mama-ta, cu trenul, la oras si ti-au dat pastile si, ce sa vezi, pentru prima oara in multi ani nu mai faci crize, si ai aflat ca e o boala, se cheama epilepsie, si ca nu vine de la dracul ci de la un defect pe creier, ca un fel de cicatrice ca cea pe care o ai la buza de cand te-ai dat ultima oara cu capul de pietre. Magie curata si alta nu!

Educatia are, cand vine fundamentanta, un efect spectaculos aupra individului. Mintea umana e pregatita de vreo 150 de mii de ani pentru acelasi bagaj de cunostinte; de vorbit vorbim articulat, polifonetic de vreo 50 de mii de ani cam la vreo cateva milenii dupa gatuitura Toba cand  zice-se ca am mai fi ramas doar vreo 2000 de oameni pe toata planeta. Iar daca despre Doamne Doamne stim de dinainte de potop, el fiind prima achizitie dupa ce-am dezvoltat un gir supra-marginal imens de mare (adica o bucata de carnitsa pe creier pe care alte animale nu o au), de malarie si germeni si virusuri si ce se-ascunde in cutia craniana am aflat pe parcurs, prin propria noastra munca de furnica. Aici avem si noi pomelnicul nostru de mucenici, martiri, monahi si monahei, si ducatori de tava, si prin “noi” inteleg aceasta sleahta interminabila de dizidenti ai revelatiei care, indoielnici din fire, s-au incapatanat sa provoace dogma pan-religioasa (mai putin in Asia unde, sa zicem, e o situatie un pic particulara) cum ca in cele din urma adevarurile nu pot fi cunoscute decat prin initierea asupra-le. De-o parte il ai pe Aristotel, de cealalta pe Moise si-un tufis in flacari. Alege-ti partea. Tertium non datur.

In Romania, astazi, anul gresit numit 2010 (e un mic paradox al anului “zero” greu corijabil pentru un empiricist ca mine), persista inca o imagine impresionista asupra medicinei. O parte incredibil de consistenta a populatiei indeosebi rurale (dar cum aratam in deschidere si la nivel de Academie si mass-media) nu intelege vocabularul medical la treapta lui cea mai simpla, aceea de substantiv si verb. Stim ca bebelusii de la maternitatea Giulesti au “ars” (formulare de impact, dar la randu-i inselatoare caci a suferi arsuri nu e superpozabil cu a arde, proces de combustie implicit complet din care rezulta energie, dioxid de carbon, apa si alte elemente de baza) in prima zi dupa sarbatoarea Sfintei Marii. Marie Mare, nu Marie mica, mi se sopteste din culise. Dar, sunt intristat sa aflu, lumea nu face diferenta dintre stern, si stent.

Sternul e osul pieptului, carele la pasari e cunoscut si sub numele de furcula pentru ca e fuzat la clavicule si daca-l rupi cica ti se indeplineste o dorinta. La om protejeaza inima si marile vase la iesirea din cord, si tot pe-acolo traheea se imparte in doua catre fiecare dintre plamani, organe pereche cu care respiram, carevasazica schimbam gaze, oxigen si dioxid de carbon, ca sa putem metaboliza alimente si astfel sustine viata noastra. Iar un stent e un manson care tine vasul ingustat deschis ca sa poata trece acelasi sange pe-acolo tot cu oxigen, sau dioxid de carbon, dupa caz. A fost greu? N-a fost greu.

Domnul Profesor Constantinescu e geolog de profesie si fost rector al Universitatii Bucuresti. Ma astept sa faca diferenta intre variile forme de cristalizare ale calcitului, sa scrie corect stalactita, stalagmita, dodecahedron, aven, sa stie pe de rost varfurile  Carpatilor Apuseni, sa inteleaga tectonica placilor in varianta Marcian Bleahu, cu alte cuvinte lucruri  pertinente formarii domniei sale ca profesionist. Si da, ma astept sa stie diferenta intre un ventricul, o cavitate interna definita la doua organe la om, carevasazica inima si creier, si diverticul, tot o cavitate dar unde n-ar trebui sa fie, de obicei in interiorul arborelui digestiv, format fie prin mecanisme de presiune, fie o tumora benigna, mai rar maligna (adica mai rar cancer) care poate sa apara la orice varsta dar indeosebi la omul peste 40 de ani, functie de o suma de factori (dieta fiind unul important). E greu? E nevoie sa-l fi citit pe Erwin Schrodinger? (apropos, acesta din urma are o cartulie mititica, absolut savuroasa, numita “Ce este viata“, scrisa putin timp inainte de identificara structurii acizilor nucleici de catre Watson si Crick, unde Schrodinger face o gramada de greseli, si supozitii hilare, dar in cele din urma ramane taticul fizicii cuantice, nu?). Raspund eu, ca poate am divagat. NU e nevoie sa-l fi citit pe Schrodinger ca sa intelegi limbaj medical, e nevoie sa fi fost expus la asta, e nevoie ca cineva sa fi venit la tine in comunitate, la tine in catun, in scoala ta, in mijlocul familiei tale extinse, si sa-ti traduca limbajul de baza medical astfel incat, cand te loveste napasta, sa-l poti vorbi.

In Romania, la acest moment, exista o prapastie abisala intre ce zic doctorii, si ce inteleg pacientii. Se asteapta de la noi sa fim educatori dar e nedrept sa ni se ceara asta. Eu o fac, si-mi ia cam 30 – 40% extra timp si rareori cu rezultate spectaculoase. Oamenii nu vin sa invete de sanatate cand sunt bolnavi; vin sa se vindece. Nu faci revolutie culturala de pe un pat de spital. O faci dupa ce omul s-a insanatosit, sau inainte ca el sa se imbolnaveasca. Daca am stiut sa inoculam mantra “evitati consumul excesiv de sare, zahar si grasimi” unei multimi bovine care nu are enzima sa digere “excesul” fara sa ne preocupe daca are vreun fel de impact, daca am aderat la toate acele directive ale Comisiei  Europene care ne spun ca fumatul ucide in vreme ce la noi, in anumite medii si la anumite categorii de varsta, peste 40% dintre apartenenti fumeaza, oare – ma intreb ca vecinul meu Boac – n-ar fi bine sa ne oprim si sa gandim un pic? Ganditul este produsul de conceptie al unui organ adapostit strasnic in cutia craniana. Inima nu se poate abtine sa bata. Stomacul nu se poate abtine sa digere. Ei, dar creierul fir-ar sa fie e mai ceva decat o fata mare la maritat. Uneori nu face pasul la inaintare cu ganditul asta. Ii trebuie ceva dupa care sa se ia, niste semne de circulatie, unelte de pescuit ca sa inteleaga pestele, litere sa inteleaga alfabetul, totul e pe baza de fonema si fonetica dinainte la orice altceva.

Religia  e mai mult decat incurajata in scoli. E bine sa stii la ce Pafnutie sa te rogi in timp ce te mananca colonii intregi de bacterii anaerobe. Dar educatie de sanatate? Educatie sexuala? Informatii privind sanatatea mintala a copilului si adolescentului astfel incat sa coupam numarul crescand al acelora cu tentative de suicid in Romania? Printre altele, saptamana trecuta, discutam cu psiholoaga de la spitalul Grigore Alexandrescu despre frecventa tentativelor de suicid la ei, unul dintre marile spitale de copii din tara. Ea estima ca sunt oriunde intre 2 si 10 cazuri pe zi. La spitalul Universitar, in egala masura, a existat o veritabila epidemie de suicid prin defenestrare de la ultimul etaj. Stie cineva de la Univeristar de fenomenul podului Golden Gate, sau Jacques Cartier? De epidemia de suicid de la metroul montrealez? Nu. A diseminat cineva fenomenul contaminarii media si exemplul Pokemon in Japonia, din 1998, in care au murit oameni? Nu seamana cu fenomenul nostru Furadan?

Ce merita un popor care, cu buna stiinta, isi tine membrii sub talpa ignorantei? Care isi minte semenii, care ii indoctrineaza, care hraneste copios o pozitie paranoida, suspicioasa, anarhica in comunitati pana la cele mai mici, si izolate, fortate de mai bine de 60 de ani sa traiasca in “rezistenta”, veritabile gherile asteptand o salvare care a trecut de mult? Ce merita un popor care isi alege conducatori care nu doar ca nu schimba nimic fundamental in fibra sociala, dar ocazional o si siluiesc pentru aceleasi motive, anume ca la randu-le au fost ignoranti, de la vladica la opinca, chiori regi in tara orbilor si spectatori la randu-le la un balci grotesc al regresiei Romaniei spre buza anihilarii.

Unde ne sunt acei oameni minunati? Unde sunt Marinescu, Minovici, Parhon, Paulescu, Sutzu, Obregia, Rainer, Arseni…

GD