Primul argument pe care-l aduc paragrafului din deschidere este o stire preluata de pe Times.ro via Rezistenta, ce-i drept veche de cateva zile. In aceasta poveste un contingent de vanatori de munte “made in Carpati” au fost trimisi, cu 2000 de tone de ajutoare, sa-i salveze pe sinistratii din Tahiti. Ministrul-general-cu-patru-stele Oprea auzise cum ca a avut loc un cutremur pe-acolo si, la comanda Supremului Comander, a ordonat sa se deplaseze de urgenta cei mai crema-cremei ostasi, cu paine si sare, sa ne implicam si noi in soarta omenirii doar doar. Polinezienii insa stiau, de exemplu, ca Tahiti nu-i ca Haiti, chiar daca pozele cu plajele insorite seamana toate intre ele. Si uite asa a incalecat-o mosu pe baba, si baba pe mos. Costurile unei astfel de balbaieli sinistre, insa, pica tot in spinarea noastra, a contribuabilor la aceasta euforie a la Bacalbasa (si zoonozele lui Mos Teaca).

Al doila argument e via Eugen, care se lupta cu morile de vant pentru ce inseamna “substante de consum” in Romania. Salut asta, ca altul care zambeste la imposibilitatea sarcinii si to-ho-ot vorbeste despre sanatate mintala, doar doar s-o destupa vreunul dintre meseriasii nostri neaosi. Ne stim cu Eugen de niste ani, si militantismul lui e rarissim, la fel si obstinatia de a lansa un mesaj coerent, simplu si usor digerabil si pentru copilul de 8 ani. In cea mai recenta aventura, una de care am vorbit tangential prin demersul meu impotriva SuperSlim, atragea(m) atentia asupra mefedronei, vanduta la noi ca “Special Gold”, niste banale saruri de baie care cu putina bunavointa de introduc celor 72 de fecioare. Sa traduc. Special Gold te omoara. Mai astenic, si cu niscaiva greseli de “traducere”, atrageam atentia si saptamana trecuta in Adevarul despre raportul de apropiere intre substantele licite, stimulante, si boala afectiva recte manie, si riscul vital asupra individului. Ei, Eugen a avut noroc cu Evenimentul Zilei si campania lor, sau poate mai degraba invers, astfel ca nivelul de constiinta in tema drogurilor a mai crescut un pic. Zice ministrul Atilla: “Cseke Attila: Avem un grup de lucru, d-le prim-ministru, care lucrează şi suntem pe final. Pe cât posibil venim miercuri cu proiectul de act normativ.”.

Si asta in timp ce continuam sa ne preocupam de dieta acestei tari. Ce mi-e burger, ce mi-e SuperDiet. A fost Nicolaescu si obsesia lui economica, a venit Bazac si obsesia lui rosie, acum e Mister Cseke si lungimea curelei sale. O, tempora.

Nu in cele din urma, aflu la randu-mi in aceasta dimineata ca la noi, in Romania, s-a prasit cel mai bun matematician al lumii. Din Jurnalul national. Si atunci ma infurii cu adevarat si zicu-va eu voua, iata culmea culmilor prostiei.

In ziua in care expresia emininke a valorii o reprezinta doar peformanta in mijlocul adversitatii nu mai suntem demni de dansa. Sa fim si noi, oare, o alta Etiopie in care mai alearga cate un Haile Gebreselassie in timp ce majoritatea populatiei moare pe picioare? Nu imi doresc o mlastina cu trestii inalte din loc in loc, imi doresc o miriste inalta cu multa iarba, si bine asanata de toate smircurile ignorantei. Invocam exceptiile de la regula in virtutea aceleiasi proiectii psihopate, anume ca trebuie ca ramanem un popor special, chiar si in mijlocul acestei incredibile imbecilitati care circumscrie realitatea noastra prezenta. Nu suntem un popor special, iar abaterea noastra de la regula e cretinitatea uluitoare pe care o validam in guvernantii nostri avand ca singura scuza ca “n-avem de unde alege”; in absenta spiritului nostru civic solidar in fata atat a oamenilor cat si intemperiilor. Am trecut de mult de zona “tara arde si babele se piaptana”. Tara s-a ars.

Ca o nota de subsol, e inceput de an si reincep a fi agasat de trimiterile la caritate si toata masa de suferinzi de boli incurabile, incredibile prin gravitatea lor si stupefiante prin solutia pe care o presupun. Incep sa aud din nou de cancere, de leucemii, de sindroame rare, toate care “se trateaza afara” si din care cauza e nevoie de 100, 200, 500 de mii de Euro etc. Ca medic nu pot sa nu ma intreb de ce, cand Andreea Esca de exemplu, isi rupe piciorul, refuza tratamentul in Romania ca sa fie “operata de urgenta” la Viena? Eu stiu raspunsul, colegii mei stiu raspunsul, nu e pentru ca ortopedul roman, sau oncologul roman, sau chirurgul roman, sau psihiatrul roman, nu le pot oferi un standard profesional corespondent. Ci pentru ca aici, in Romania, singura solutie medicala pe care o avem, de multe ori, la dispozitie, e rugaciunea sau aplicarea miraculoasa a mainilor. Sistemul nostru de sanatate “social” a esuat pe banchiza acum multi ani, si nimeni, dar absolut nimeni, pana astazi, 2010, nu a catadicsit sa mute agenda guvernamentala de pe “turism si dezvoltare” pe “sanatate si educatie”.

Parafrazandu-l pe presedinte…”afara ninge”.

Cati oameni vor muri din cauza dumneavoastra, domnule Boc? Cati oameni afla, acum, ca geografia apararii e una care presupune diligenta, si ante-viziune, doua lucruri pentru care iti trebuie, de preferabil, un IQ peste 100?

G.

…courtesy of Radio Guerrilla / 04.02.2010

E o tema imensa, gargantuana, pentru a fi altfel decat miniaturizata intr-un text ca acesta. Secularismul este o miscare care si-a castigat adeptii ei, si precum in campionatele de fotbal exista suporteri si suporteri, la fel cum anumite schimburi dintre apologeti pot sa devina, in momentele lor arbitrare, intens personalizate. Dimensiunea individualista asupra subiectului, insa, face ca si unii si ceilalti, sper, sa inteleaga ca impactul religiei (sau absentei acesteia) din viata unui individ e dimensionata strict de ochiul sau, si de nevoile sale personale. La fel cum respect prerogativul omului de-a crede in ce vrea el, dar nu in altceva, la fel consider ca e normal sa avem parte de respect mutual, si lipsa de condescendenta, din partea credinciosului de orice rit. Nu ma consider vinovat ca nu cred in Brahmaputra, pur si simplu nu e pe gustul meu.

Am urmarit, de-a lungul anilor, n dezbateri pe tema Creatiei. Fie ca era McGrath, fie ca era Ravi Boleach, fie Arhiepiscopul de Canterbury, toti pana la ultimul s-au folosit in discursul lor de un univers vocal adanc inradacinat intr-o Dogma a credintei, una care sa justifice nu doar Creatia dar si cosmogonia acesteia, una invariabil antropomorfica. Indiferent cum ai da-o, omul - umil sau nu in religia lui - ajunge in varful dealului, produsul de ultim rafinament in lista de evidente pentru suflet, si nemurirea acestuia. Evident acest lucru e dovada suplimentara de modestie.

Mai mult, gradul de pervazivitate al religiei in social, si cultural, face ca Dumnezeu in mod invariabil sa fie imposibil de scos din vietile noastre. Si nu cred ca exista ateu militant pe lumea asta care sa doreasca o astfel de finalitate. Poate de aici si confuzia care insoteste taberele, mai ales angrenate intr-o dezbatere de idei; pe de o parte creationistul care proiecteaza un Zeu pragmatic, deist, implicat in viata lui proprie si personala; pe de alta parte ateul care nu poate sa inlature anatema ca, prin vorba lui, cauta sa explodeze toate bisericile sau simbolurile religioase de pe Planeta.

Dovezile pe care le avem, evocate de Dennett in “Breaking the Spell” de exemplu, converg catre aceea ca omul, si religia ca fenomen natural, sunt fenomene inseparabile. Religia este viermele nostru mental, unul care ne ridica gradul de empatie comunitara si ne coaguleaza interesele vitale, de supravietuire si de gestionare a angoasei de extinctie. Asa cum toxoplasma invadeaza creierul furnicii care urca spre varful firului de iarba ca sa fie mancata de oaie, si-astfel sa-si perpetueze ciclul, la fel si sistemul religios poate fi conceptualizat ca un organism independent care se afla, informational, intr-un turnir intens pentru supravietuire.

Apocalipsa, una in care “ramane o singura religie” unitara pe planeta e figurata in aproximativ toate conclavele. Diversitate, si contrastele, sunt intens sondate de cleric, si in acceptiunile fanatice tocmai din aceste contraste se naste nevoia de retaliere, si pasaj la act; discriminare rasiala, si epurare etnica, toate sunt ancorate in trauma aleasa, gloria eterna, megali-ideea comunitatii respective care, brusc, devine “mesagera unui crez divin”. Evident, in timpul genocidului victimele nefericite, si oroarea care coexista cu acestea, sunt rationalizate in context epistemologic sau calate, procrustean, spre periferia discursului dogmatic. Pur si simplu nu le vom rezolva, raman sub pres.

Nu cred ca omul se naste o fiinta morala. Nu am evidente pentru care religia ii confera acestuia un caracter moral, rezilient, pervaziv, unul care sa fie superior altor invataturi. Ce-ar fi sa ne asiguram ca in fix aceleasi locuri unde se preda scriptura sa ajunga si matematica, literatura, stiintele naturale? Ce-ar fi ca solutia noastra “umanista” la problemele lumii sa nu fie una care sa includa beatificarea, si afurisenia, ca unelte pragmatice de dezvoltare?

Citeam deunazi ca nu-stiu-ce asociatie doreste sa-l canonizeze pe Mihai Eminescu. La fel, stim ca Stefan cel Mare a devenit “si Sfant” cu ocazia unei conventii recente. E vreo asemanare intre cei doi? Greu de spus. Stim despre Eminescu in mod cert insa ca pe cat a fost de poet national, pe atat de mult a provenit dintr-o familie vulnerabila la boala psihica. Astfel, el e mai aproape de Vincent Van Gogh decat de Sfantul Petru; acesta din urma se zice ca bea strasnic sa-si trateze episoadele de manie. Si unul, si celalalt, au lasat lumii mosteniri fudroiante, si practic iremplasabile. Din nefericire insa olandezii, in protestantismul lor, nu au atat de bine inradacinata canonica, manualul micului incepator.

Nu cred in transubstantiere, in transmutatie si oricat de mult ma doare, si uneori traiesc un pustiu incredul al ratiunii, nu cred in viata dupa moarte. Cred in memoria impartasita a indivizilor, cred in calitatea oamenilor, dar si a furnicilor si-a elefantilor, si-a balenelor si-a belugilor, de a pastra caractere implicite mnemice in grup, a caror valoare evolutionara e indubitabila. Iubirea nu o vad ca pe ceva supra-natural, intangibil, ci e acolo, palpabila, naturala, convergenta la ideea de om. Derapajele ei mistice, tendintele ei bizare, fetisiste, parafiliace pe alocuri, incarcate de sanguinolenta si martiriu imi sunt straine personal, desi le vad replicate in psihopatologia regulara a omului, fie el de-o religie sau alta. Cultura religioasa, si cultul religios, fac insa ca toate acestea sa se adune intr-o naratiune coerenta, mitologica, astrala, pseudo-cosmogonica, una in care impartasim o fantezie, si stim ca-i fantezie, dar e a noastra si-a celor care ne survin.

E Dumnezeu o fiinta omniscienta sexuata or ba? Intra sub incidenta umanitatii sa judeci sexualitatea de orice cauza, variantele ei anatomice sau anomaliile ei de stare? Cum ramane cu hermafrdoitii, androginii pamantului, sau cu toti cei aceia care sufera de GID? Nu sunt pregatit sa las de exemplu aceste subiecte, dar si altele conexe meseriei mele, in mana judecatii divine, constient fiind ca am fi la un pas distanta spre defenestrarea rituala de pe faleza precum in vechea Sparta.

Nu Darwin a inventat eugenia; intr-un fel sau altul caracterul comensal al religiilor a fost, si ramane unul prin care acestea sustin indivizi altfel incalificabili la reproducere, si propagare a genelor lor, pe principiul amanarii responsabilitatii spre Lumea de Dincolo. Dar totusi granitele exista, si cel putin lamarckian tendinta fiecarei religii este la epurare si xenofobie. Si ce e cel mai spectaculos este ca tocmai aceasta xenofobie e bine ascunsa in spatele unei tolerante proferate invariabil de credincios, o toleranta de pasaj si de aroganta. Caci alternativa unei tolerante intrinseci ar insemna de-purizarea piscinei sale religioase, si extinctia conceptului, renasterea lui intr-un “altceva” nenumit, dar renumibil.

N-am plecat de la o mie de zei ca sa ramanem cu unul singur, cel mai plauzibil. Omenirea a stat, succesiv, pe elemente punctuate, monoteiste pentru ca in realitatea noastra exista un singur Soare (dar si o singura Luna, si o dihotomie intre absenta/ prezenta luminii acestora data de eclipse, si o ciclicitate predictibila a anotimpurilor) dar niciodata definitiv unitare. Si invariabil, cand populatia de adulatori a atins o cifra critica, religia s-a stins, si - mai adanc decat a intentionat vreodata Nietzche - acel Dumnezeu a murit. Undeva, intr-un cimitir nenumit, se afla toate catafalcele zeilor care-au primit vreodata ofrande, si-au existat vreodata cat se poate de veridic in creierele supusilor lor. La fel cum genele noastre poarta azi alelele tuturor stramosilor care, fie ca esti sau nu de acord cu Leibniz, au facut din “astazi” cea mai buna realitate dintre toate lumile posibile, cea in care existi. In fapt, minunea ca existi sta in picioare pe aceea ca era suficient ca macar unul dintre “ai tai” de-ar fi murit mai devreme de reproducere, tu n-ai fi existat. Da, e minunat sa realizezi ca tu esti expresia vie a 500000 de generatii, poate si mai bine, de evolutie, dar Dumnezeul tau nu.

G.

Asa c-a fost Puerto Rico…

…si ne-au ajuns blestemele competitiei, pen’ ca ne-a plooat cu bulbuci.

Dar cu gluga-n cap (fara efect)  si cu batista pe lentila, tot am infrint:

… sper (cred ?)

Ia de vedeti si jurizati

Si-apoi, tot in aceasta dimineata, o alta clienta si buna prietena de-a mea m-a rugat sa comentez asupra unui raspuns privind articolul meu pe Pavor Nocturn din Ziarul copiilor. Un domn aproape a murit de soc anafilactic, cu ceva timp in vreme, dupa o banala injectie de penicilina. Ulterior au aparut simptome de anxietate severe, veritabila fobie de a lua medicamente, dar si consumul de anumite alimente etc. Dansului i-am oferit un comentariu potrivit cerintelor lui specifice.

Aici insa voi vorbi de legatura inevitabila intre trauma, si sanatatea psihica a omului de rand. Imi aleg cu grija cuvintele pentru ca am nevoie ca cititorul sa inteleaga ca prin trauma vreau sa includ absolut tot, de la injuria fizica, accidentala sau voita, la trauma bolii fizice asupra psihicului uman (si derivata directa, folosirea unui serviciu de sanatate), si nu in ultimul rand acele traume imaginate, din domeniul aperceptiv, care semiologic sunt mai degraba obsesii sau idei prevalente, interpretari traumatice asupra unor evenimente altfel benigne, la care vasta majoritate a oamenilor n-ar suferi consecinte. O “trauma” de aici inainte o identific a fi fiind un incident disruptiv de durata si intensitate suficiente incat sa altereze psihismul uman al omului.

Si-atunci inseamna ca traim o trauma permanenta? Da. In fapt, si de drept, organismul, dar si constiinta umana, traiesc intr-un stress informational permanent. Starea de “bine” asa cum e ea descrise de fiecare dintre noi e pe o muche de cutit in care contraste teribile uneori contribuie la un echilibru fragil, instabil, si destabilizabil. Robustetea unui psihic, asa cum exista ea in folclor (”are nervii tari”) este un mit, si in sine psihopatogena. Mai degraba elasticitatea virtuoasa a psihicului, si abilitatea lui de-a imbratisa diversele momente de mare pericol, ii confera rezilienta, lucru despre care altfel am discutat si in anii trecuti in alta parte.

Organizatia Mondiala a Sanatatii plaseaza sanatatea mintala vag, si voit astfel, intr-o zona de echilibru a acestei stari de “bine”. Evident, binele trebuie sa fie sustinut, sa includa facultati de discernamant, de orientare in timp si spatiu, si de orizont de asteptare pentru viitor. Pe de alta parte, un om poate fi mizerabil, si totusi sanatos mintal sau, dimpotriva, suferi de-o patologie psihica suficient de urata incat sa-i modeleze viata (”sa i-o afecteze in cel putin doua domenii semnificative”) dar totusi trecuta sub pres prin variabile cogenere, psihosociale, in care omul traieste dupa o functie la randu-i elastica, si nu in statistica proportiilor si-a probabilitatilor.

Atunci cand un factor exogen izbeste in individ, evident este ca acesta va avea o reactie. Nu rareori reactia acestuia, pe moment, este de a nu avea de fapt vreun raspuns, lucru insuficient clarificat de societatea noastra, rareori clarificat de parinte, sau incurajat de profesionistul de sanatate. Alteori apare un raspuns paradoxal, aberant, si-aici adeptii teoriei freudiene a dezvoltarii psihicului au adus o contributie bogata, si fistichie, dar din pacate marcata de erori fenomenologice teribile. Adecvarea raspunsului la stress, trebuie de-asemenea remarcat, e utopiana. Mai degraba e regula, sau exceptia, ca raspunsul la factorul de stress e unul iesit din comun in masura in care acesta este unul, tautologic or ba, “ceva iesit din comun” la randu-i. In cazul asa-zis fiziologic, raspunsul e unul exagerat, radical, remarcabil prin simplitatea lui evolutionara, unul care transforma omul intr-o unealta cinetica, de “fight, flight” (sau …freeze). Lupta sau fugi, aceasta-i intrebarea. Indiferent de ce se intampla, daca e vrabia de pe gard sau arma de la tampla, omul nu stie, evolutionar, sa raspunda la amenintare decat astfel. Curios, sau nu, in fuga din fata ursului nu prea conteaza cu ce medie ai terminat facultatea, sau daca vorbesti limbi straine. Conteaza insa daca ai mai vazut vreodata ursul, daca stii ce-i aceea urs, ce poate sa-ti faca, daca ai o “teorie a mintii” privind ursii, recte interpretezi pozitia lui de intentionalitate (”daca isi arata dintii asa ce-o fi vrand sa zica? hm), si nici una dintre aceste procese analitice nu dureaza mai mult de 0.3 secunde - 0.5 secunde, timp in care tu deja ai luat-o la sanatoasa. Cred, in fapt, ca raspunsul la stress este primul mare argument pentru care putem conchide ca exista si altceva decat constient, sau ego, si ca nu se refera la drive, sau instinct de conservare, sau altceva. Explicatiile originale sunt fascinante, dar din pacate eternamente depasite cronologic.

Uneori, si aici ajung la elementul central al expozeului meu, efortul de gestionare a factorului stressant reprezentat, (NB: nu cel real) are calitatea de a parazita functionarea individului in alte arii. Inima poate ceda. Plamanii la randu-le. Articulatiile pot sa nu mai faca fata cerintelor. Creierul nostru primitiv n-are mila de organism, si il biciue de toti banii ca sa traiasca sa mai vada o noua zi. Si daca exista o bataie in aval, in periferie, corect este sa spunem ca exista una si in amonte.

Trauma, stressul reprezentat psihic, este asadar principalul candidat deterministic al bolii mintale. Paradigma functionala, la acest moment, este ca in triada bio-psiho-sociala a individului raportul elastic intre stress, si vulnerabilitatea individului (genetica, biologica, habituala deci fenotipala) da masura aparitiei bolii.

Corolarul direct este ca, cel putin teoretic, o solutie terapeutica in fereastra de oportunitate la trauma ar putea rezolva, si vindeca, boala mintala contingenta. Dificultatea nu consta doar in descoperirea acelor solutii terapeutice. Nu, de fapt ce frustreaza medicul psihiatru, si pe pacientul sau, de o victorie in lupta cu suferinta acestuia din urma este ca in 9 din 10 cazuri efortul lor se desfasoara dincolo de fereastra de oportunitate, la distanta de debutul problemelor pacientului, si cu resurse in permanenta amenintate, si limitate.

Astazi, aici, nu caut insa sa elaborez acele 9 cazuri din 10. Am sa aduc in discutie urgenta majora data in acel 1 din 10 cazuri, cand avem ocazia sa fim acolo in proximitatea unui eveniment traumatic, cu potential psihopatogen. In lumea larga, si multumesc aici discutiilor elaborate avute de-a lungul timpului cu Frank Campbell de la Centrul de Postventie din Baton Rouge, New Orleans, Lousiana, cu Vamik Volkan, cu Michel Toussignant de la UQAM, dar si cu altii, profesionistul de sanatate mintala al secolului XXI trebuie sa iasa din zona de pasivitate, si sa devina un partener in tratamentul psihopatologiei de urgenta, de interventie. Aici suicidologul are o calitate particulara, anume ca exista instante in care o tentativa de suicid e o trauma in desfasurare, cu diversi timpi narativi. Dar nu doar suicidologul. Psihiatrul are oportunitatea sa intre, profesional, in viata acelora care au suferit trauma, si care normal ar trebui sa treaca printr-un minim screening, si apoi debriefing, personal cu privire la incidentele recent petrecute. Fie ca vorbim de abuz fizic sau sexual, sau accidente rutiere, evenimente sociale remarcabile ca divortul sau moartea unui apropiat, dar si disponibilizarea de la locul de munca, frigul sau caldura extreme, traumele survenite la locul de munca sau derivate direct ale profesiei (inclusiv medicale) sau cele care sunt contemplate in mass media si care rezulta in distress ar trebui sa fie, conceptual, vizitate sau revizitate de profesionistul de sanatate.

Din pacate ignoranta nu adasta doar de-o parte a baricadei. Pacientul nu este obligatoriu de vina pentru ca nu stie decat rarissim sa distinga cele discutate mai sus, la fel cum medicul sau profesionistul de sanatate nu sunt obligatoriu afoni pentru ca nu identifica nevoia in comunitatile lor profesionale de un psihiatru de legatura. Nu disput aici oportunitatea existentei unui spital de Psihiatrie senso stricto, dar ridic problema obligativitatii ca orice centru medical secundar, sau tertiar, sa aiba un psihiatru, sau mai multi, de resedinta, si nu oricum, ci oameni care sa isi stie traumatologia psihiatrica suficient incat sa poata sa ofere o interventie de calitate.

Nu vom putea vreodata defini natura umana inafara stress-ului; trauma e nucleul magnetic al existentei noastre, la fel cum anormalul si curiozitatea privindu-l in fata confera nu doar omului, dar intregului spectru eucariot, sansa de a se perpetua, de a transcende. Nu exista evolutie in vid informational, iar trauma e informatie. Suferinta, durerea, uneori atroce si inescapabile, sunt toate mesaje cu drept divin atunci cand convii, macar pentru un moment, ca acestea impreuna ofera un domeniu de referinta pentru dezvoltare, si-apoi integrare, a paletei mult mai largi de abilitati emotionale, si comportamentale.

G.

Si intre timp mizerie, si dobitocenie, flacara rosie si flamura roz-bonbon, socialistul democrat si crestinismul de stanga, Prostanacul si Gogomanul, si liberalii care (se) plang dupa pensie. Toti, pana la ultimul, dar mai ales supusii ideilor lor, ce le bavardeaza ulterior cu convingerea unui Apostol, invoca originea, si vectorul, actiilor dansilor prin dorinta de a ascede la “civilizatie”. Unde se gaseste libertate. O libertate sexy, desnuda. O libertate cu proportii perfecte, languroasa. O libertate cu decolteu adanc, cu tocuri stiletto, o libertate fara boli transmisibile, dorita de toti, avuta de fiecare si totusi virgina, si imaculata in acelasi timp.

Sinonimia nu e atat de absurda. Esti liber? Esti civilizat. Ce te mai impiedica, acum ca au cazut toate piedicile si opresia abjecta a tiraniei ti-a cazut de pe umeri, sa te empancipezi? Uite, nu mai sunt lecturi interzise, citesti ce vrei, mananci ce vrei, vorbesti ce vrei, daca vrei sex, cumperi sex, daca vrei droguri, ai droguri. Dusa e doctrina de partid, duse sunt duminicile fara sot in drum spre Mangalia. Rogu-te, injura pe drumu-ti spre libertate pe toti, de la administratorul de la bloc, la muncitorul de la REBU care nu ti-a luat gunoiul de dimineata din spatele blocului, si nu uita, in timp ce dai muzica mai tare la semafor, in timp ce dai din coate ca sa prinzi un loc in fata la floricele la Mall (o alta inventie capabila a prolifera doar in stare de libertate), sa suspini, printre canini, de ce nu te-a nascut Maica Precista intr-o tara (mai) civilizata.

Nu stii cat de obosit sunt de cuvantul asta. Ti l-as sterge din vocabular sau l-as pune la propreala pana cand nu restabilim o ordine a simtului ordonat, si-a ordinii simtului. Nici macar n-am sa-i zic bun, ii spuneam unui coleg de la Vienna ieri ca am stiut ca am sa fiu un psihiatru okay in ziua in care m-am prins ca n-am sanse sa fiu Messiah. Cum ai aflat, m-a intrebat? I-am zis ca oricat am vrut nu mi-a iesit sa-mi las nici plete, nici barba. Si-atunci, pentru ca nu sunt Messiah, sunt cateva lucruri pe care n-ai sa le auzi de la mine, la cabinet, pe strada, sau acasa. Primul, si cel mai important lucru, e ca eu nu cred ca fericiti sunt cei saraci cu duhul. In practica mea personala aceasta saracie se traduce nu doar in ignoranta, ci intr-o viata chinuita in care singurul respiro e vremea moastelor, si-a parastaselor, a moliftelor si-a colivei. Cu putina sansa saracia de duh se termina repede si-apoi poti sa te bucuri in rai de lapte si miere, ca pe lumea aceasta n-o sa primesti nici macar cana cu apa. Al doilea lucru, in ordinea numerelor de pe tricouri, e ca samariteanismul propovaduit, ca si inmultirea painilor si-a vinului, si-a pestilor si-a altor elemente cu calitati nutritive sunt cel mult antitetice la civilizatie. Da, in mijlocul savanei, sau a desertului Sinai, sau imprejurul Marii moarte, bunatatea si altruismul brutale, primitive, centrate pe Vatra Satului erau varful de emancipare al unei societati mult mai romantice decat in prezent. Actualmente, profilul omului civilizat, cel catre care tinde opinca anului 2010, este una cu momente regretabile de altruism, dar care - mai mult decat orice - este un prost egoist. Socialmente, si culturalmente, am ajuns (ca rasa) ca sa fim cel mult niste teribili obsesiv-compulsivi care sunt pe aceeasi treapta evolutionara cu harciogul, veverita si castorul. Tot punem la o parte diverse, nici macar nu poti zice ca cine are mai multe nuci are mai multe sanse sa se reproduca. Duse sunt asocierile discrete intre avere, pozitionare sociala, numarul de testicule si dimensiunea soldurilor femeii cumparate contra sumei modice de douazeci de oi, trei berbecuti si-o junca intsarcata. Au ramas doar atavisme. Dar pentru Ciocoiul vechi, care inca n-a urcat pana intr-acolo incat sa vada ce-a avut, ce n-a pierdut, musai sa rescrie ordinea, ordinele, si apoi sa urle, de la Prora, “Sunt regele lumii”.

Cine vrea sa traim intr-o Romanie mai civilizata, mana sus. Bun. Acum mirositi-va in aceste auspicii axilele. Se pare ca feromonii feminini degajati in pre-jour-ul ovulatiei atrag barbatii indiferent de dezodorizantul folosit. Reciproca nu este valabila pentru ca barbatii nu ovuleaza. Logic. Dar uite un secret al parvenirii, si-al iscusintei mai bune de-a trece neobservat tu, meltean, baiet de la tara, muncitor cu sapa. Spala-te. Imbraca-te. Scoate-ti tarana de sub unghii. Si-apoi fa drumul de care-mi zicea o pacienta de-a mea astazi, incepe prin a fi cititor laic si sfarseste prin a deveni unul religios. Asta inseamna ca la inceput citesti mult si prost, la sfarsit putin si bine. Si astfel viitorul tau arata minunat, numai bine termini treaba cat esti tanar si te poti bucura de batranete cand chiar nu trebuie sa mai faci nimic. Si prin batranete nu ma refer la perioada aia care incepe dupa ce-ai implinit 30 de ani.

Oh, si, daca nu-ti vine, te rog nu te civiliza. Mi-esti drag, mi-esti pitoresc, mi-esti bun acolo unde esti. Crede-ma, nu ai sa gasesti fericire venind si tu la pomul laudat; la noi se scriu letopisdetzuri, si se proslaveste statuia de dragul pozitiei (si nu pozitia de dragul statuii).

G.

Sa incepem cu vestile bune: a luat sor-mea la facultate, aaa, asta…, mi-am perfectionat skillsurile (neah!) de skior incepator prin implinirea frumoasei etati de 29 de zile pline de umblat cu scroambele pe pirtii. Deja abordez cu maxim tupeu pirtii negre din Austria (la alea rosii romnesti nu stiu daca fac fata, de alea negre nici nu mai vorbesc, ca inca nu m-am perfectionat suficient cit sa schiez pe pietre si bidoane de redbul). Iar ma lungesc, iar aberez. Deci e cum v-am mai spus: am mers la ski in Austria.

Continuam cu vestile bune. Batrinetea si surmenajul ne-au determinat sa alegem anul acesta, ca statiune balneo-skioristica, un fel de Baile Felix ale Austriei, un orasel de vreo 500 de cladiri, sa zicem, denumit Bad Gastein, sau baile Gasteinului. In fapt s-a retinut ca in valea respectivului riu ies la suprafata niste ape termale. Si cum aceste ape deja calde sun bune nu numai la spalat, ci si la incalzit, atras turisti, facut bani, in jurul izvoarelor cu apa calda s-au construit cladiri, a luat nastere mai intii un catun, apoi un sat, oras, cnezat, voievodat, care a atras alti cneji, voievozi si glazi locali si, in fine, dupa 300 de ani a devenit domeniul de ski Gastein din domeniul si mai mare Ski Amade din regiunea si mai mare Salzburgerland din, ca sa finalizam glorios, Imperiul de Rasarit

Vestile bune continua. Punctele centrale ale acestei statiuni sunt urmatoarele: baile publice, zise si Felsen Therme, cazinoul si pirtiile de ski si snowboard. Ordinea ultimelor doua e aleatorie, dar cert e ca apa termala ramine pe primul loc. Si cum peste tot in lume unde e apa termala e baza de tratament si, deci, pustimea aflata in rasaritul virstei a patra e aici in elementul ei. Dar acum am priceput eu cum naiba de sunt austriecii astia asa de verzi si la 85 de ani. Le-am dibuit secretul si vi-l dezvalui: fumat, bautura, sauna x n ori/zi, iar bautura, fumatul, masajul, sauna, bautura si putin antren cu dans la barul hotelului seara! Sa-mi cada ochii daca va mint. Va zic imedia si cum am prins aceasta taina, desi e cu dezvaluiri umilitoare despre mai sus laudatele mele neinfricari pe pirtii:

Intr-a cincea zi de ski am ajuns pe pirtie neincalzita. Cum va ziceam mai acum vreo 2 ani ca am probleme cu genunchii, am ajuns destul de repede in virful unei pirtii negre, care pt necunoscatori inseamna panta abrupta. Si n-am fost in stare s-o cobor pe skiuri, m-am suparat pe mine si am decis ca nu e cazul sa insist si mai bine imi iau o zi libera de ski. Era si foarte frig si batea un vint de creasta care imi taia fata. Si-am coborit pe la 11 acasa, la baza (de tratament). Acolo, in curte, era chindie mare. Tot complexul de sanatate era de nefumatori, dar cum 95% dintre pacienti erau fumatori, se fuma in foarte multe locuri. La drum de zi preferatul loc era foisorul din curte. Aici erau strinse vreo 8 babe in halate si slapi, se vedea ca veneau de la bai si framintat de masaje, caci erau imbujorate toate, serveau tigari si snapsuri in aer curat. Plecau pe rind inapoi la bai, mai faceau o tura de sauna+dus rece+sauna si reveneau la foisor. Si plecau altele si tot asa. Cind zic baba sa stiti ca nu ma refer la doamnele respectabile de 50-60 de ani, ci de alea care nasteau cind incepea primul razboi mondial! Slabe toate, vorbitoare de germana aproape toate, single toate samd. Printre ele, un baiat cu pletute a la David Coverdale, suplu si bine intretinut, cam la vreo 50 si ceva, venit cu mami si buni la bai, statea si el cu fetele, facindu-si cu ochiul cu o albaneza tinerica dar exagerat de grasa in partea inferioara a trupului, de la git in jos, care in seara recedenta se certase in sala de mese cu prietenul ei, un betiv sirb cu trelig supraelastic extrem de imputit atit ca aspect, cit si ca duhoare. Toti, fara exceptie, veseli, bine dispusi, joviali, ma invitau sa particip la chermeza lor. Sau ma rog, asta intelegeam eu din body language-ul lor.

Seara aveau program de antren: de la ora 18:00 era cina, care dura juma de ora. De la 19 la 22:15 era deschis barul, unde se vindea bere la halba, schnaps si vin, de sarbatori punch si probabil aveau si ceaiuri. Barul era impartit in doua de o usa glisanta automata: la nefumatori eram noi patru romanasi, iar la fumatori restul!

Deci beti, fumati, iubiti-va liberi si prindeti suta!

Va ziceam ca a doua atractie este cazinoul. Plin de italieni din aia cu ifos, cu pantofi cu botul lung si camasi sifonate asortate la blugi de firma. Peste 50 cu totii, nervosi si concentrati. Cum am semintie buna in mine, dupa ce am pierdut vreo 70 de euro m-am calmat si nu am mai jucat, dar linga mine o tanti a cistigat cu un full servit vreo 500 de euro (ca nu se calificase dealerul) pentru ca in urmatoarea jumatate de ora sa piarda vreo 6000. Ok, am zis, o fi vreo treaba si-n sportul asta, dar eu nu sunt chiar asa pasionata de sport.

A treia atractie a domeniului este skiatul. Din pacate este unul dintre cele mai slabe in care am fost. Anul trecut am fost in aceeasi regiune Ski Amade, dar intr-o zona mult mai buna si cu mai multe legaturi (respectiv Flachau). Acuma eu sunt romanul tipic caruia ii place mult intr-un loc pe care nu si-l permite decit o data pe an, dar nu se poate abtine sa nu comenteze. Skipass-ul e mai scump cu 4 auro decit anul trecut, ca efect al crizei probabil. Aici nu prea se preocupau baietii de preparat pirtii cum ma obisnuisem eu. E drept ca pe 24 cind am ajuns eu era zapada doar in poze, dar pe 25 la prinz, cind a incetat sa existe foehn-ul (un vint mediteranean care baga caldura peste Alpi) a inceput sa ninga cam cum ninse la noi astea doua zile si s-a facut zapada perfecta. Doar o bucata mica din pirtia de jos avea tunuri de zapada, dar nu le-au pornit deloc 9 zile cit am stat noi acolo. Dar de schiat se schia binisor, mai ocoleai o piatra, mai o limba de pamint, mai derapai pe gheata, dar ok. De peisaje nu are rost sa va mai spun. Nici de faptul ca padurile alea, desi atit de populate cu omenire iarna, sunt populate si de vietuitoare necuvintatoare, de la capre, iepuri pina la ursi: le vedeam urmele in timp ce urcam cu gondola.

Partea buna la regiunile astea mari de ski din Austria e ca nu ai doar una sau doua pirtii de coborire, ci zeci de variante, intinse pe zeci de km. Poti sa urci de cite ori poti si sa cobori unde te duce pirtia. Skipass-ul acopera o zona mult mai mare decit ai putea acoperi tu intr-o luna. Treaba gindita. Motiv de invidie, fiindca as vrea sa trag o fuga in week-end la noi pe Valea Prahovei sa facem citeva coboriri. Parca vad ca o sa stau 25 de min la coada pentru 5 min de schiat. Dar deh, asta e, bine ca macar e zapada.

Asta a fost un post inceput acum vreo saptamina, scris aiureli, editat aproape zilnic pina cind azi i-a sosit sorocul. Simt ca daca nu il las sa apara acum, nu mai apare in veci. Iertati, deci, lipsa de coerenta. Am incercat, dar jugul activitatilor remunerate ma ucide. Cu titlul zici c-am baut apa dupa Catavencu…

La ce esti bun?

Esti, de principiu, bun la ceva?

Si, in genere, putem oare spune ca oricine e bun la ceva pe lumea aceasta? Daca da, inseamna ca exista 7 miliarde de fete ale unui diamant utilitarian care l-ar face pe Locke sa simta un nod in gat de fericire. Daca toti sunt buni la ceva, si Dumnezeu umbla prin ei, inseamna ca cireada sfintilor creste; iar nefericirea e doar o disperare latenta de a nu fi prins patratica aia de spatiu in viata fiecaruia in care acel om sa isi prinda veritabila tseava evolutionara in care apoteoza poate, sau nu, sa insemne accesul la 72 de fecioare(sau, cine stie, ar putea fi ca in traducerea alternativa unde nu sunt fecioare, sunt boabe de strugure). Exista, sa zicem, oameni buni la bine, si oameni buni la rau. Si e nevoie si de rau pe lumea asta, mai ales dupa povestea cu Iov si bubele sale. E nevoie de ticalosie, de iscusenia in a crea suferinta celor din jurul tau. E nevoie si de “bunatatea” functionalista a lenesului, a profitorului, a grasanului pofticios, toate considerate altfel pacate capitale, desi in marea balanta a umanitatii fara ei ar fi trebuit, poate, sa invitam altele echivalente, echipotente. Iara o astfel de calitate, in sine, duce magaoaia umanitatii inainte. Evident, ai putea sa te intrebi bine, cum ai putea macar sa insinuezi, vreodata, sau sa pui in aceeasi liga un Goya, sau un Picasso, sau un Shakespeare, cu un Loyola, un Torquemada, un Hitler, un Stalin, un Castro, un Pinochet? Discutia aluneca spre un concept despre care am mai vorbit, anume tocmai aceasta perversitate a logicii in filosofie de-a presupune ca exista qualia, lucru disputat de altfel de Dennett si altii. In Les Bienveillantes, de exemplu, Jonathan Littell exploreaza tocmai atributele puternice, cu reverberatii absurde, pe care le poate da simpla inchizitie a neo-normalitatii din societatea celui de-al Treilea Reich; dimensiunile nebuniei care totusi trebuie desprinsa, valecula cu valecula, din plasele suferintei; si amprenta perena pe care o lasa asupra individului aplicarea tampa a darwinismului intr-un razboi qualic. Sturmbannfuhrer Aue concluzioneaza, dupa ce e impuscat in cap la Stalingrad, ca in cele din urma Natura nu e nici buna, nici rea, si cu siguranta nu e prietena ta. Evolutia e mai desteapta decat tine, iar tu, tu in fapt, si de fapt, nu esti bun la nimic, nicidecum folositor vreunui Mare Scop cosmic in care tu, mica insecta, sa fi fost prins; esti inframicroscopic in ecuatia astrelor, si doar aici, in atot-cuprinderea vederii tale, iti poti recrea fantasma grandomana, cum ca faptele tale chiar au consecinte.

De-o parte ai proverbul Zen cu bataia aripilor de fluture care, undeva in Pacific, dau nastere unui taifun. De cealalta parte, confortul anomiei de-a nu impieta, in vreun fel, mersul lucrurilor. Creierul a inventat qualia, nu invers. Beneficiul, totusi, existentei binelui in ecuatia moralei e ca-ti ofera un punct arhimedic de care sa-ti atarni harta universului. Acest lucru e de altfel notat la tot pasul in Geneza, unde Creatorul face diverse lucruri fara sa existe o logica anume dar apoi “vede ca este bine”. Astfel de ebulienta a optiunilor e, cu adevarat, de necuprins doar cu privirea. In paradigma inteligentei de design, acel Cineva ar fi putut sa inverseze “luminatorii”. Ar fi putut sa aleaga ca dumnezeirea sa mearga catre niste delfini, si tot ar fi fost “bine”. Simplu tertip ca omul ar fi relationat la un eveniment de creatie dar, mai mult, in contiguitate cu Creatorul sau (si-al tuturor celalalte printre altele) e insasi esenta qualica a 7al3n7-ului (pentru cei care inca va luptati sa pricepeti ce-am scris, e doar un folosire cool imprumutata de pe net; se mai poate tasta si TalEnT) care presupune ca tot netotul e bun la ceva, dar mai ales omul. Universul l-a gandit pentru ceva. Doamne-Doamne il iubeste. Sfarsitul povestii.

Iar exceptiile sunt acolo pentru regula. Nu?

G.