În capul meu e mereu răcoare...

Parte

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Mon, 25 Jun 2018 18:28:00 +0000

Uit să respir,
De parcă n-ar fi nici vital
Și nici mecanic.
Inima s-a obișnuit să aibă alt ritm,
De parcă nu se hrănește cu aer.
Nu știu cu ce se hrănește,
Dar o aud,
Adesea,
Așteptând o dată cu mine,
Cu sufletul la gură.
Nu știu ce anume mă omoară,
Dar până și gândurile nu-și au loc,
Uneori,
În minte.
Sau în mine.
E o așteptare,
Și așteptarea asta pune totul pe stop.
Inclusiv respirația...
Din când în când mă trezesc,
Și inima o ia la sănătoasa.
"Unde fugi așa de nebună!?"
Și culmea, nu ea e cea nebună, ci eu...
Ceva nu dispare nici când închid ochii,
Nici când adorm.
Și nu e nimic,
Și totuși este,
Este ceva,
Ce-mi fură momente,
Respirații,
Hrănindu-se cu nu știu care parte
Din mine.
Sunt perfect conștientă
Și timpul se oprește-n loc
De fiecare dată.
La vârsta asta totul se simte mai intens,
Sau am ajuns eu la un alt nivel?
Poate că nu respir aer,
Și inima așteaptă,
Liniștită,
Să o trezesc la simțuri.
Și nu știu dacă
Mai merită efortul.
Când tot ce am și ce nu am,
Când tot ce simt și ce nu simt
Au legătură doar cu tine.
Iar tu...

Prăbușire

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Tue, 20 Mar 2018 12:58:00 +0000

Ascult.
Nu se aude nimic,
Nici sufletul meu nu mai șoptește.
Doar pielea găinii,
Tremurul,
Mă face să realizez
Că sunt vie.
Totul e tăcere.
Și toate trec în jurul meu,
Și lumea trece.
Nu sunt nicăieri,
Și locul meu e nedefinit.
Viteza cu care circulă
Lumea întreagă
E prea mare.
Sunt pierdută în neant,
Sau neantul și-a găsit loc în mine?
Să plâng,
S-aștept,
Să închid ochii și să mă las,
Purtată,
În jocul vieții?
E prea dură,
Și eu mult prea afectată,
Teribil de afectată...
Și orizontul nu-l văd,
L-am înecat în lacrimi,
Am plâns mult,
Mult prea mult...
Cum aș putea să mă pierd de tot,
Să mă transform în mișcare,
Să curg în direcția universului
Și să renasc sub mii de alte forme?
Totul e tăcere,
Nici liniștea nu spune nimic.
Mintea mi-e golită,
De frică,
De frica sufletului care
S-a oprit.
Sau poate s-a evaporat.
Cuvinte nu mai am,
Să-l strig...
Când ți-e sfârșitul aproape,
Știi?

Gol

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Mon, 05 Mar 2018 21:40:00 +0000

Am așternut,
Pe hârtie,
În minte,
În suflet și în inimă
Cuvinte despre tine.
Te-am îmbrăcat frumos,
În haine deosebite,
Știind că am
Un loc aparte.
Am așteptat,
Ceas de ceas,
Clipă de clipă,
Revederea.
M-am pregătit,
Ca în fața unui juriu distins,
Sperând,
Știind,
Simțind
Un amalgam de sentimente.
Am plâns de fericire,
Și am crescut sentimente sublime
În mine.
Atât de mult te-am dorit!
Îmi și făceam scenarii,
Știind că toate vor ajunge
Acolo unde trebuie.
Și au ajuns.
Și eu am plâns,
Sufletul meu nu mai putea.
Simțeam un gust atât de-amar,
Adunasem toată ura lumii,
Și-o înghițisem pe toată,
Ca mai apoi,
Încet,
Dar sigur,
Să mă înghită ea pe mine,
Pe dinăuntru.
Cât am sperat și cât am plâns
De fericire?
Și cât am plâns de pacoste,
Și de turnura vieții
Fix când tot ce trebuia
Era o confirmare a ceea ce eram?
Am vrut să plec,
Dar uneori,
Nici drumul nu se așterne la pas
Cu tine.
Respingere.
Și ură.
Dezamăgire
Până în adâncul sufletului meu.
Știi că am rămas cu sechele?
Și-acum tresar,
Și-mi fac iluzii,
Calculând totul cu tine inclusiv.
De parcă tu mi-ai luat seva din mine,
Și nu știu să îmi revin.
Cum să îi spun,
Să înceteze,
La orice ceas de bun-augur?
Inima îmi bate
Mult, mult prea tare,
Probabil m-am îmbolnăvit.
Nu știu și nu pot să dau drumul,
Când inima mi-a fost trezită
Din letargie.
Am regretat,
(Și eu nu regret),
Pentru avântul de a-ți fi răspuns,
Cu inima limpede,
Așa cum sunt eu.
Am să trec peste,
Dar am nevoie de un timp.
Sufletul mi-e prea încărcat,
Îmi dai voie, să plâng,
Să mă dezbrac de tot, de tot ?
Îmi pare rău,
S-a terminat...

____________
Să știi de ce
Am zâmbetul pe buze.
Am sechele,
Și tare mi-e
Că ai stârnit și monstrul
Ascuns,
Adânc,
Lângă inimă.
Și ai stat mult, prea mult în locul acela!
Uită-te-n priviri,
Să știi că ele nu mint.
Urmează ceva...

Capcană

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Thu, 23 Nov 2017 20:18:00 +0000

Ai sufletul închis,
Deși mi-ai spus că poarta ta
Va fi mereu deschisă.
Te-am căutat,
Deunăzi,
Să-ți aștern,
La picioare,
Gânduri,
Care aduc spre tine, a tine.
Unde să te caut,
Când mi-este dor de tine,
Dar nu vreau să mă vezi?
Ai închis ușa,
Ai tras zăvorul,
Ai aruncat cheia,
Pesemne.
La sufletul tău
Grilajul era tras,
Și pânze de păianjeni
Țeseau, de zor,
Viitorul.
Știam că te găsesc plecat,
Așa mi-ai spus,
Așa a fost.
Era mult prea evident
Că n-ai fi stat locului.
Dar oare tu știi
Ce cărări se fac în urma ta,
Și ce nori ascund cărările?
Drumul anevoios,
Gândeam,
E ca s-alunge,
Rând pe rând,
Ocheade către suflet.
Curiozitatea se plătește,
Dar pân' la plată,
S-ar fi uitat,
Toți,
Încoace,
Și-ar fi găsit de cuviință,
Poate,
Să poposească,
O vreme,
Fără motiv.
Apreciez că ai pus capcane,
Și mulți se întorc din drum,
Căci cine crezi că stă
A traversa atâta drum periculos,
Pentru nimic?
Dar tu...
Tu ai plecat de tot,
Și eu stau,
Lângă sufletul tău
Cu grilajul tras.
Nu te trage înapoi,
Nu te aduce,
Nu-ți ții promisiunile făcute?
Până și praful este trist,
Acoperindu-te.
Tu oare te-ai pierdut de tine,
Sau ai făcut-o dinadins?
Căci nu știu ce să fac mai bine,
Să plec,
Să-ți spun,
Să stau aici,
Alungând pe oricine?
(Deși eu știu că sunt singura
Și nimeni nu-ți mai calcă pragul)
Am să încep să uit de noi,
Și timpului să-i dau eu timp,
L-am irosit plângând,
Demult,
Și-acum nu are niciun sens.
Și nu știu cum să fac,
Repet,
Căci alinare aș fi vrut,
Nu praf,
Păianjeni,
Și lumină gălbuie,
Ca printr-un filtru vechi,
De sticlă maro,
Unde albul nu e alb.
Să stau aici,
Te vei întoarce?
Să plec, să fug,
Tu unde ești?
Să te acopăr,
Să-ți fac curat,
Să-ți aduc eu sufletul în simțiri,
Sau să mă-ndepartez ușor,
Și să te uit pe veci,
Amin?
Tu știi că-n tot acest timp,
Nu am vorbit decât cu mine,
Că gândurile-au traversat
Orice prăpastie,
De parcă mai erau, ceilalți, curioși
Să treacă prăpăstii,
Că să ajungă într-un punct mort.
Am să rămân,
Și am să plec,
Și am să plec,
Și-am să rămân,
În fond,
Nu am crezut promisiunea.
Dar tu?
Unde îți scrii povestea,
Și ce rămâne de aici?

Treizeci

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Sat, 14 Oct 2017 21:02:00 +0000

Știi cum e cu locurile în inimă?
Am uitat de ceva timp
Să studiez ungherele ei.
Și cotloanele,
De parcă totul s-a transformat
Încet, încet,
Într-un singur loc.
Nu mai am colțuri ascunse,
Nu mai am unghere,
Totul s-a transformat într-o mare încăpere,
Iar aici totul este expus.
Nu știu dacă e mai bine,
Sau mai rău,
E ca și cum intri într-un spital,
Dar te oprești în hol,
La recepție.
Și acolo,
La intrare,
Stau toate de-a valma,
Amestecate,
Așa încât
Dureri se amestecă cu bucurii,
Și formează un mix.
Care nici eu nu știu dacă mă mai atinge cu ceva.
Am uitat,
Sau n-am vrut
Să-mi fac curat în inimă.
A dispărut,
Rând pe rând,
Tot ce o popula,
Sau s-au făcut amestecuri,
Combinații,
Și nu am ajuns nicăieri.
Nici nu știu ce mai e ascuns prin ea,
Sau dacă e ascuns.
Sunt goală,
Dar cred că asta face parte din proces.
Al maturizării.
Poate-ar trebui să-mi fie frică,
Nu mă mai recunosc în nimic.
Sau poate realitatea m-a acaparat mult prea mult,
Pentru a nu îmi mai permite
Să umblu prin inimă
La fel cum o făceam altădată.
Și cu toată schimbarea asta,
Am regăsit,
Înăuntru,
În holul tuturor sentimentelor
(Care nu au pierit)
Ceva.
Sau mai degrabă, pe...cineva.
Erai... TU,
TU,
Care mult timp
Te-ai ascuns în unghere,
Mi-ai provocat dorință,
Și durere,
Și m-ai transformat
În ceea ce sunt astăzi.
E drept,
Mai am de revenit,
Acum,
La drum,
Dar poate că și întreg procesul ăsta
De curățare a inimii,
Este parte din joc,
Din viață,
Din mers mai departe.
Din maturizare.
Mintea mea gândește una,
Inima alta,
Iar într-o zi le voi aduce la același nivel.
TU ai rămas, în schimb,
Acolo,
În ambele.
Inima chiar a făcut curat peste tot,
Și a pus în holul ăsta tot ce era prețios
Și de neuitat.
Se pregătește de un nou prag?
Poate.
Ceva nou,
Unde doar ce e de calitate
Trebuie să rămână.
Și în tot procesul ăsta,
Despre care,
Până la urmă,
Nu știu nimic,
Decât că multe au dispărut,
TU ai rămas aici.
Într-un loc al tău.
Și da, e un loc atribuit DOAR ție.
Și de fiecare dată când ajung la el,
Știi că mă schimb pe exterior, nu?
E prea frumos ce-i înăuntru,
Și frumosul se vede mereu,
Și în exterior.
Am ajuns aici,
Și am visat mult.
Ar trebui să o fac mai mult,
Poate,
Dar până îmi aflu calea,
Mă mai întorc,
Din când în când,
La tine.
Pentru că ești mereu AICI, mereu acolo, în hol.
Așa cum ai avut un ungher al tău,
La care îmi era frică să umblu,
De teama multor lucruri,
Acum ești în hol,
Cu toate celelalte,
Dar locul tău e totuși,
Delimitat.
Nu te înghesuie nimic
(E drept, și eu sunt aproape goală),
Dar tu nu te amesteci cu nimic.
Și să mai știi încă ceva:
Învăţăcelul nu-i și uită niciodată maestrul
Care l-a inițiat.
În orice.
Așa cum nici eu
Nu te-am uitat,
Deși nu te caut...

Armistițiu

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Wed, 23 Aug 2017 18:12:00 +0000

Din clipă în clipă
Aștepți să...
Ce aștepți, și de ce lași
În mâinile lor
Soarta ta?
Rezultatele nu sunt aceleași,
Iar dezamăgirile apar,
Rând pe rând,
Cu fiecare minut ce trece.
Când se va termina,
Și când toate vor începe?
Câte cuvinte cu subînțeles
Să redai,
Să agăți
Cu cârligele
Pe sârma conversației,
Poate, poate?
Cine nu e sătul de minciuni,
Sau de așteptări atât de lungi?
Lasă inima la locul ei,
Căci locul ei nu e nici în gât,
Nici în stomac.
Evităm fericiri
Sau dezamăgiri și mai mari?
Mintea zboară,
Țese.
Cred că rolul ei e de a țese
Scenarii,
Iar inima să lupte pentru ele.
De când inima și mintea au făcut casă bună
Împreună?
Cum ar fi să nu aștepți,
Și să primești totul de-a gata?
Inima va pleca la plimbare,
Să caute fericiri ale altora,
Să se bucure și ea de ceva.
Pulsul crește,
Capcanele minții au pânzele lor,
Totul e pregătit să atace
La cea mai mică sclipire.
Și așteptarea omoară,
Dar totul e pe poziții:
Va fi sau nu va fi?
Să speri sau să renunți,
Să alergi cu lacrimile pe obraz,
Să mori încet,
Totul să se sfârșească
Și tu o dată cu ele,
Să rămâi gol,
Cu ochii nemișcaţi,
De parcă vrei să prinzi fix clipa aceea?
De ce căutăm scuze,
Când știm adevărul,
Dar nu îl spunem?
A trecut timpul,
Iarba e gri,
Ca și imaginea din minte.
Totul își dă stingerea,
Se retrage,
Se ascunde,
Pe o altă planetă.
Rămân mereu două posibilități:
A te preda în fața lor,
Sau a lupta împotriva lor.
De ce alegem să ne dezamăgim,
Când știm răspunsul de la început?
Intuiția nu minte.
Doar mintea și inima
Ne bulversează simțurile.
Să așteptăm,
Să privim,
Să întrebăm,
Să facem ceva.
Ce spală întotdeauna
Și murdăria,
Și sângele,
Și sufletul pătat?
Răzbunarea.
Sau apa.
Sau mintea înseși.
Să nu îndrăznești nimic!
De astăzi mă curăț de tine
Prin toate modurile.
Acum așteaptă-mă tu să mă întorc...

Cireșe

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Thu, 08 Jun 2017 22:15:00 +0000

Așa este:

Nu mai avem ce să ne spunem.

Nu pentru că a trecut atâta timp,

Și între noi s-a așternut,

Întâi liniștea,

Și apoi uitarea.

Ci pentru că acum,

În prag de seară,

Amintirile deja nu mai existau.

Stăteam amândoi,

Unul lângă altul,

Și nu știam ce să ne spunem.

Întrebările tale,

Răspunsurile mele,

Nimic nu mai era la fel.

M-am gândit,

Pentru o clipă,

Cum ar fi să ne prefacem

Că nu a fost nimic?

Deși privirea ta

S-a oprit asupra-mi

De câteva ori.

Știam că mă privești

Într-un alt mod.

Rememorai ceva uitat,

Sau și la tine amintirile deja

Nu mai există?

Știi cât așteptasem,

Acum un an,

Doi,

Momentul acesta?

Momentul de întâlnire,

Când noi,

Stăm la o masă

Lumea din jur nu dispare,

Ba mai mult,

Ne captează atenția.

Și noi nu dispărem nicăieri,

Nici în amintiri de mult pierdute prin minte,

Nici în gândurile mele,

Și nici în ale tale.

Ce nu întreține focul...

Aș fi preferat,

Poate,

Și un alt moment,

Promis,

Pe o bancă,

Dar am uitat să mai sper,

Dacă dorințele se împlinesc după minimum

Doi ani.

Te-am regăsit fără nimic,

Nimic din ce a fost.

Nu mi-ai fost drag,

Ci doar m-am bucurat

Că nu știai de mine.

Prezența mea te-ar fi determinat

Să fi făcut cale întoarsă,

Așa-i?

Și știi,

Știi cum sunt,

Doar eu nu știu cum mai ești tu.

Trebuia să te întreb?

Nu contează,

Oricum nu mai contează acum,

Suntem ca două picături

Într-un ocean de zâmbete.

Zâmbești de complezență

Și treci mai departe.

Trecutul nu se rescrie

Niciodată.

Și nici noi.

Albastru

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Mon, 24 Apr 2017 20:28:00 +0000

Vrei să doară mai puțin
Dar cine stabilește cât e puținul?
Ajungi la capătul răbdării
Făcând bine.
Şiroaie de lacrimi amare
Se preling,
Reci,
Către urechi.
A câta oară e
Când aparențele înșală?
Cum să ajungi la starea de bine,
Dacă tot ce simți
Sunt doar fracturi?
Se rupe tot,
Peste tot,
În tine.
Și răbdarea se sparge
În mii de bucăți,
Ca un pahar de cristal
Căzut pe gresie.
Unele cioburi ale răbdării
Au intrat în inimă,
Și nu doar acolo,
Provocând răni,
Sângerânde.
Cum tratezi răni
De așa natură,
Când tot ce știi
E cum să vindeci o rană superficială?
Răbdarea nu mai există,
S-a spart în mii de cioburi,
Și nu avem un târg pe care să îl facem.
Ce dăm la schimb și ce obținem?
Dăm efort
Și concentrare,
Și ce obții?
De parcă am făcut un târg
De dureri.
Dai părți din tine
Pentru a obține dureri.
Mai mici,
Mai mari,
De orice fel.
Limita de sus e prea sus,
Și nimic nu mai ajunge acolo.
Și în drumul spre tine
Accepți orice,
Oricând,
Și decazi.
Durerea e "ritualul" zilnic
De ceva timp încoace.
Trebuie să îi faci față
Fiecărei zile,
Și însăși negarea ei,
O transformă în ritual.
Ea există acolo,
Dar până când?
Răbdarea s-a spart,
Era prea fragilă
Și prea veche
Ca să mai facă față
Provocărilor.
E frig,
Și durerile se instalează,
Rând pe rând,
La datorie.
Ca elevii care se-așează mereu
Luni întregi,
La prima oră a dimineții,
În băncile desemnate,
În locurile atribuite fiecăruia.
Durerile nu lipsesc,
Și dacă cer mai puține,
Cine mi le ia pe celelalte?
N-am învățat nimic,
Dar nu pot.
Ele îmi strică universul.
Orice metodă de înlăturare
A fost probată.
Și ele tot acolo sunt.
Mă fac uneori
Să îmi dea impresia
Că sunt tot eu,
Dar cea malefică.
Parte pe care nu o cunosc mai deloc.
Sau doar am impresia?
Pierd,
Rând pe rând,
Din mine.
Și am impresia că tot ce pierd
E pierdut pentru totdeauna.

Stil

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Tue, 14 Mar 2017 20:03:00 +0000

Pierdusem stilul
De a mai vrea ceva.
Nici nu știu când a fost momentul
Să simt
Că îl am.
Mă trezisem că încep să-l am,
De parcă îl avusesem dintotdeauna,
Adormit,
Undeva,
În colțurile minții.
Și acum uite că îl pierdeam,
Și cum se face că mereu mă trezesc
Când pierd ceva?!
Lăsasem în urmă o altă parte din mine,
Diferită de cea pe care o lăsasem altă dată în urmă,
Acum ceva ani.
De parcă mie îmi plăcea mereu
Să las în urmă,
Sau să pierd
Tot ce nu știam că dobândesc.
Simțeam nevoia mereu
Să mă exprim la imperfect,
Așa aveam tendința că ce,
Nu se întâmplă acum?
Aș fi vrut să mă fi regăsit
Cu fiecare moment când pierdeam ceva
Din mine.
Și mă gândeam că toate sunt de bun augur,
Experiențele se-acumulează,
Iar eu,
Voi deveni,
Într-o zi,
Fix ceea ce plănuiesc de atâta timp.
Doar că fiecare plan de-al meu
Îmi dezvăluie mereu
Alte și alte caracteristici
Pe care le vreau,
Și în final dețin prea multe
Pentru a putea fi luate în seamă
Și transpuse
Pe pielea mea,
În mine.
Mă uitam la el,
Și mi se părea că era o stană de piatră,
Și nu mai regăsesc bucuria
Niciunui moment.
Credeam că schimb doar oamenii,
Dar mi-am schimbat și sufletul,
Și poate nu aș fi fost de acord
Să plătesc un astfel de târg.
Era și este
Din ce în ce mai greu,
De parcă toată iarna asta m-a adormit
Pe vecie.
Și cum să spun eu tuturor
Că eu nu mai sunt eu,
Că eu vreau să fiu altceva,
Altcineva,
Să fac altceva,
Și că nu știu deloc
Ce vreau într-un final?
Mintea-mi joacă
Același veșnic joc:
"De mâine",
Și "mâine" nu era niciodată
O soluție pentru mine.
Mă complac în toți și în toate,
Uitând,
Mereu uitând,
Mereu dorind,
Și niciodată hotărându-mă
Unde e următorul popas,
Și cine trebuie să-l facă?
Și poate nu știu să cer,
Pentru că am impresia că pot face totul
De una singură.
Și cum am împins toată viața pe alții
De la spate,
Mi-am pierdut,
Singură,
Modalitatea prin care
Ajung mereu în față.
Poate e nevoie de o pauză,
Poate trebuie iarăși
Să fac un târg
În care să îmi vând,
Pierd,
Abandonez
Cea din urmă suflare.
Sau poate revenind
Acolo de unde-am plecat,
Durerea va fi infinit mai mică,
Și eu mă voi găsi
În cufărul ascuns,
Pitit,
De ochii și de mintea mea.

Un "iar" timp

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Wed, 15 Feb 2017 21:31:00 +0000

Voiam să iubesc,
Pentru că simțeam nevoia.
Nu-mi propusesem
De data asta
Să mă abțin de la ceva.
Lăsam să curgă un curs firesc,
Iar timpul să decidă asupra unui rezultat.
Oricare ar fi fost acela.
Nu mi-am impus să te iubesc,
Nu mi-am impus să nu o fac.
Nu mi-am impus nimic,
Am vrut să mă las purtată,
De val,
De vânt,
De orice,
Să ajung în orice direcție.
Nici nu mă gândeam la viitor,
Am vrut doar să trăiesc prezentul.
Să te cunosc din față,
Nu din spate,
Nu din lateral.
Pentru că oamenii bârfesc,
Spun multe,
Și nu țin cont de părerea lor.
Am ajuns să te iubesc,
Pentru că îți vedeam doar fața.
Nu și alte părți,
Nu și alte moduri de gândire.
Evident,
Știam că nu ai de oferit
Doar paradis.
Cum nici eu nu aveam de oferit doar asta.
Dar m-am implicat,
Pentru că am obiceiul
Să mă implic.
Să dau totul,
Să trăiesc intens,
Oricât de scurte sau lungi
Ar fi momentele.
Nu am vrut să îți spun cum sunt,
Ci am vrut să mă descoperi tu.
Să realizezi că am și puncte forte,
Și puncte slabe,
Și că sunt om,
La urma urmei.
M-am implicat,
Cu toată asumarea consecințelor.
Știam că într-o zi,
Totul va fi fost supus unui sfârșit.
Dar până la clipa aceea,
Am vrut să dau totul.
Așa am simțit.
E dezamăgitor,
Când încrederea îți este pusă la încercare.
Când observ faţetele tale,
Și știu că nu ar trebui să am pretenții.
Și eu am tot felul de comportamente,
Și nu îmi pare rău că m-am implicat.
Știam că oricum aș fi suferit,
Mai devreme,
Sau mai târziu.
Ai avut dreptate,
Nu trebuie să uit un lucru:
Nu există noi,
Și nu va fi vreodată.
Nici nu am pretins.
Scuză-mi implicarea,
Așa ofer eu,
Pe tavă,
Inima mea.
Pentru că prezentul meu înseamnă dăruire,
Sub orice forme,
Și dacă tind să insist uneori,
E pentru că îmi pasă.
Și îmi fac griji.
Și mă sperii.
Dar un lucru mă deranjează,
Și nu că nu aș prefera adevărul,
Ci dimpotrivă:
Spune-mi adevărul,
Trebuie să îl știu.
Dar nu arunca cu vorbe,
Pentru că nu știi să le formulezi.
Adevărul poate fi spus în o mie de moduri,
De ce ai ales forma cea mai urâtă?
Nu, adevărul nu e urât,
E realist.
Adevărul nu doare,
Atunci când îți știi nivelul de implicare.
Adevărul e crud,
Probabil,
Dar orice adevăr,
Se poate spune într-un mod diplomat.
Ai zice că mint,
Că sunt nebună,
Că orice adevăr
Nu are
Decât o față: urâtă și crudă.
Fiecare cu părerea lui.
Eu țin la detalii,
Întotdeauna am ținut.
Vreau perfecțiune
(Și nu discutăm acum despre asta,
Este cu totul un alt subiect),
Deci vreau și ambalajul să fie frumos.
Cât de mult posibil.
Nu te-aștepta s-arunci un adevăr
Ca și cum ai arunca lături
Unui porc.
Suntem oameni,
Oricât de puternici am fi,
Ne deranjează când modul
În care ne este servit
Este la fel
Cum e comparația de mai sus.
M-am implicat,
Și ce?
Îmi asum.
"Nu e treaba mea",
Când întreb,
Firesc,
Ce se întâmplă?
Aici deja nu mai suntem pe aceeași lungime de undă.
Și știi ce se întâmplă când se ajunge
La o astfel de situație?
Nu contează,
Nu e treaba ta.

Toate iau

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Fri, 30 Dec 2016 14:23:00 +0000

Sper să nu te mai văd
În niciun vis,
Și mintea mea
Să nu mai facă referire la tine,
Mereu
Și oricând.
Sper să nu ne mai vedem,
Să nu mai cerem sufletelor
Să se caute unul pe altul,
În fond,
Nu mai bine e
Să uităm?
Sper să nu te caut în nimeni
Și să nu îți duc dorul deloc.
Vreau ca acum,
Să renunț ușor
La tine.
Și mă voi strădui
Să șterg tot,
Pentru că nu mai vreau,
Nu mai vreau urme de tine
Peste tot.
Ai lăsat urme chiar și în locuri
Ascunse privirii tale,
Și de care nici tu nu știi.
Și pentru ce?
Am să m-ascund,
Ca să nu mă găsești,
Căci altfel cum pot
Să stau drept
În fața hotărârii?
Acum,
În final de an,
Nu mai vreau nimic de la tine.
E prea mult
Și cât crezi că putem duce?
Pentru ce ne facem asta,
Când nu putem ține pasul?
Trebuia să ții pasul!
Am alergat prea tare,
Sau tu ai mers
Mult prea încet.
Nu mai vreau nimic,
Nimic din ceea ce
Tu
Și eu
Am împărtășit.
Pentru că n-am avut
Și nu putem avea
Decât scăpări
Din rutină.
Sau știi și tu
Ce anume.
Eu am să plec,
Nu mă urma,
Căci anul nou e despre mine,
Nu despre tine.
Nu despre noi,
Deși "noi" nu există.
Am să-mi feresc privirea,
Iar tu să uiți
Că mai exist.
Acesta este sfârșitul.
Fără anunț în prealabil.
Fără notificare.
Am decis de atât de mult
Că iarna nu e pe placul meu.
Iar iarna am avut totul.
Am să privesc,
Din depărtare,
Cum ninge încet.
E întuneric afară,
Ce bine!
Așa sunt la fel ca toți ceilalți...

Erou

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Thu, 22 Dec 2016 21:37:00 +0000

De ce uităm?
Acumulăm prea multe
În suflet,
Așa-i?
Și unde,
Și cât să încapă
Tot ce inima vrea,
Și mintea cere?
Uităm,
Ca mai apoi
Tot ce am acumulat
În tot acest timp
Să se transforme în amintiri,
Amintiri care poate dor,
Și care răscolesc
Întreg universul tău...
Se spune că timpul
Le rezolvă pe toate,
Și că în orice impas,
Doar timpul vindecă
Răni.
Eu zic că uitarea vindecă,
Pentru că timpul trece
Sau nu trece,
Dar uitarea ajută
Cu adevărat.
Degeaba a trecut o veșnicie,
Dacă tu porți în suflet
Dureri.
Și viața,
Mereu îngreunează situațiile
Dificile.
Uităm atât de repede
Ceea ce e frumos,
Ca să ne luptăm
Cu rănile,
Oricât de adânci.
Ar trebui să învinuim uitarea,
Pentru că nu ne ajută cu nimic
Venind atât de târziu...
Și mi se pare
Că cel mai frumos
Ar fi să uităm mereu.
Deși uitarea nu va fi
Niciodată
Veșnică.
Uităm acum,
Uităm peste o oră,
Uităm ce am făcut ieri.
Și dacă am căuta să ne amintim,
Să reluăm firul,
Cu siguranță ne-am aduce aminte.
Mai ușor dacă s-a întâmplat mai recent,
Mai greu dacă s-a întâmplat
Acum ceva timp.
Și amintiri avem,
Mereu,
Înmagazinate în toate colțurile minții.
Deci nu uităm niciodată până la capăt.
Așa că eu propun,
Mai degrabă,
Să uităm.
Să uităm cât mai mult cu putință,
Ca să avem momente de fericire
Mai dese.
Dacă uit că astăzi
Te-am avut o clipă,
Mâine voi vrea din nou să te am,
Uitând că și azi te-am avut deja.
Și azi am fost fericită,
De ce să nu fiu și mâine?
Dacă uit,
Mintea nu mă va mai mustra,
Și o vom lua de la capăt,
Iar și iar,
(Re)Trăind mereu momente...
Îmi doresc să deținem
Un buton,
Prin care să uităm
Tot ce e rău,
Iar din momentele acelea
Să nu ne rămână nici amintiri,
Nici imagini,
Nici nimic.
Iar când trăim ceva frumos,
Să ne bucurăm de fericire,
Apoi să uităm că am fost fericiți,
Pentru a ne da,
Iarăși,
Dreptul la fericire...
Dar noi suntem oameni,
Și fiecare își scrie povestea.
Și de darul uitării
Doar unii se pot bucura mai des
Și mai intens.
Vreau să uit bucuriile de azi,
Ca mâine să am iar
Dreptul la fericire...

Cale de mijloc

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Thu, 24 Nov 2016 22:22:00 +0000

Nu mint
Și nu spun adevărul.
Doar ici, colo,
Câte o frază răzleaţă,
Care să lase loc
Interpretărilor.
Cum noi, oamenii,
Ne pricepem cel mai bine
Să punem etichete,
De ce să nu oferim și prilej
Unora
Pentru a face asta?
Așa,
O frază bine gândită
Lasă mereu loc la două sau mai multe
Interpretări.
Ne place să ne jucăm cu focul,
Am observat că toată lumea
Se cam arde.
De ce să nu ne jucăm
Cu cuvintele,
Când astea nu dor,
Dar provoacă răul cel mai mare?
Suntem răi
Unii cu alții,
Și cu noi înșine.
Uneori.
Ce-ar fi să creăm confuzie
De fiecare dată când spunem ceva?
Doar ne facem din cuvinte
Aliați.
Sau dușmani.
Depinde de dispoziție.
Eu de acum încolo
Voi nega
Și accepta
În același timp.
Nu,
Nu se exclud reciproc,
Așa cum ar fi în logica noastră.
Un lucru e alb și negru
În același timp.
Nu, nu depinde
De care parte privești,
Din umbră
Sau din lumină.
E altă logică,
La fel cum și ideea
Prezentată mai sus
E... altfel.
Nu asculta ce zic,
Sau poate bagă la cap.
Nici eu nu știu că există mereu
Măcar două părți
Acceptate în același timp.
Sau negate.
Sau ambele variante, combinate.
Dacă noi,
Oamenii,
Ne pricepem la multe lucruri rele,
Poate ar fi timpul
Să nu ne mai pricepem
La nimic.
Nici la bine,
Nici la rău,
Ci la nimic.
Nimicul nu doare,
Pentru că,
Teoretic,
Nu există.
Bine,
Fiecare cu interpretarea lui,
Cu varianta lui,
Sau variantele.
De astăzi m-am hotărât:
Nu mint,
Nu spun adevărul.
Sunt între,
Dar niciodată între,
Pentru că le iubesc
Și deci mă plasez
Doar la extreme.
Nu mă crede,
Nu mă critica,
În fond,
Nu pot exista împreună două sensuri
Diametral opuse?
Eu ca persoană am mai multe sensuri,
Așa că,
Conviețuirea tuturor sensurilor
Poate fi cât se poate de normală.
Cum se iubesc unii oameni
Cu pasiune,
Urându-se în același timp.
Spune orice,
Mă pricep să returnez
Mereu
Doar extremități.
Asta mă definește.

Convingere

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Mon, 21 Nov 2016 05:47:00 +0000

Rămân mereu amintiri
Pentru că mintea stochează momente.
În funcție de nivelul de intensitate pe care l-ai avut.
Astfel încât,
Constați,
Că întreaga viață se rezumă
La amintiri.
Urâte.
Frumoase.
De orice fel.
Mintea mea (doar a mea?)
Redă povești din vise.
De parcă întreaga mea viață
Ar fi un vis.
Și este,
Dacă realitatea ne-o creăm noi,
Alegând un vis în detrimentul altuia.
Și știu că e vis,
Și știu și când anume l-am avut.
În ce context,
În ce perioadă.
Înregistrez tot ce zboară,
Suflă,
Lângă mine,
Și memoria mea "R.A.M" se pare
Că nu e chiar de scurtă durată.
Am început să am flash-uri
Din vise,
Nu din amintiri.
În ultima perioadă,
Tot mai des.
Tu ce îți aduci aminte că ai făcut
Acum trei ani?
Greu de spus,
Nici eu nu îmi aduc aminte.
Dar,
Tu ce ai visat acum trei ani?
Imposibil,
Știu,
Cu toate astea,
Eu,
Aș putea da un răspuns
La cea din urmă întrebare.
Dar nu acum,
Că nu eu cer minții răspunsuri,
Ci poate ea mie.
Și trebuie,
Așadar,
Să aștept momentul potrivit
Ca să pot răspunde.
În fond,
Încă sunt la stadiul
În care ea mă manipulează pe mine.
Ce-i drept,
Și eu îmi pun aceeași întrebare:
De ce îmi aduc aminte
Frânturi din visele pe care le-am avut,
Acum și poate zece ani?
Știu exact momentul visului,
Atunci când îmi apare prin minte,
Ca o nălucă
Care tot insistă să rămână.
Și pentru care
Viața în sine
Este un alt vis.
E clar,
Realitatea nu este chiar realitate.
Și poate mintea
Încearcă
Să spună ceva.
Fiecare cu metodele lui.
Am să caut în detaliu,
Deși nu știu sigur
Dacă-mi va servi la ceva.
Dar cine a zis că mintea
Nu a scormonit prin unghere
Ca să-mi aducă în prim plan
Ceva ce am visat acum mult timp?
Și eu care credeam
Că doar tehnologia avansează...
O să o las,
Atunci,
Să-și facă de cap.
Deși trebuie să aflu
Răspunsul la întrebările ei.
Numai că, să faci legături,
Uneori,
E mai greu decât
Să recunoști
Adevărul.

Mai rămâi

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Wed, 16 Nov 2016 13:12:00 +0000

"Poate nu trebuia să..."
Și mintea începe să scotocească prin amintiri
Toate motivele.
Motivele pentru care să opresc aici timpul,
Și evoluția,
Și oamenii,
Și pe mine.
Am vrut schimbarea,
Atât de mult,
Încât o visam,
Și pielea fremăta la gândul că
Într-o zi
Toate astea vor fi apuse.
Și mi-am promis
Că voi merge mai departe,
Indiferent cum va fi momentul mult așteptat
De eliberare psihică.
Și încă mă mir de mine,
Că am avut putere,
Deși locul meu e undeva aici,
Nu foarte departe de tine...
Și mintea acum
Îmi oferă prilej
Și motive.
Motive să vreau să plâng,
Motive să vreau să rămân,
Motive să șterg tot cu buretele,
Ca și cum nimic nu a fost...
Dar evoluția mea a rămas în urmă,
Și am căutat-o,
Dar nu am găsit decât altceva...
Și mintea mea
Caută disperată acum
Orice moment,
Și mi le dezvăluie înaintea ochilor
De parcă e cea din urmă clipă,
Și mâine nu voi mai fi.
Am plâns la decizii,
Acum și altădată,
Deși eu le-am vrut,
Eu le-am dorit,
Eu le-am luat...
Cum să îi spun minții
Să termine orice plan,
Și să mă lase să plec,
Împăcată,
Pentru că nu fac decât să urmez
Cursul firesc?
Și fiecare amintire
Rămâne imprimată,
În ochi,
În zâmbet,
Căci acestea nu mint niciodată.
Am plâns,
Și voi mai plânge,
Dar știu că trebuie
Să merg mai departe.
Cu sau fără tine.
Poate trebuia să mai stau,
O clipă,
Să te admir mai de aproape,
Dar nu stricăm noi momente
Când intrăm în detalii?
Îmi rămân amintirile,
Liniștea,
Toți ceilalți la care țin
Și tu.
Și tot timpul de aici.
Și mintea mea nu face nimic,
Nimic să fie ușor,
Iar culmea,
Inima o urmează în tot acest spectacol.
Puneți-mă la perete,
Râdeţi,
Dar nu vreau să mă doară!
Nu mai vreau...
Orizontul e departe,
Când să ating cerul
Dacă mă țineți în loc aici??
Eu trebuie să zbor,
Să ajung departe...

Transpunere

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Thu, 06 Oct 2016 10:57:00 +0000

Am învățat ce înseamnă răbdarea
În toate sensurile ei.
Deși mă știam o persoană răbdătoare,
Aparent mai aveam destule de învățat.
Cineva prefera să mă ucidă
Folosind o metodă străveche:
Picătura chinezească.
După șase luni de așteptare,
Psihicul meu nu mai suporta nimic.
Era interesant să mă supraveghezi,
Să vezi ce mintea mea
Putea să scoată din mine.
Simțeam că nebunia se instalează în corp,
Și culmea,
Eu o lăsam fără să ripostez,
Ca si cum aspectul ăsta
Era o lipsă pe care toți ceilalți
O vedeau.
Trecuse mult timp,
Multe ore,
Și prea multe secunde.
Nu mai aveam stare
Nici să trăiesc,
Nici să mor,
Nici să mă bucur de lumină.
Deși noaptea era sfetnicul meu.
Și răspunsurile întârziau să apară.
Era prea mult,
Prea greu,
Prea îngrozitor să mai aștept,
Când poate,
Cel mai indicat,
Ar fi fost să mă resemnez,
Să dau uitării,
Să trec mai departe
Și să îngrop în mine
Toată neliniștea.
Dar la mine ieșea la suprafață,
Ca o ceață densă,
Acoperind tot,
Inclusiv pe mine.
Ce lecție trebuia să învăț
Tocmai acum?
De ce trebuia să-mi vadă cineva
Nebunia și iritarea dusă la extrem?
Nu puteam să renunț,
Și așteptarea asta continuă
Îmi provoca spasme de plâns.
Aș fi plătit oricât,
Să fi trecut atât de repede
Prin toată perioada asta.
Eu aveam bani,
Mulți bani,
Dar,
Din păcate,
Nu puteam plăti decât cu timp...

Un gol oarecare

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Mon, 26 Sep 2016 20:34:00 +0000

Nu știu ce gust ai fi lăsat,
Căci nu gustasem pe viu
Plăcerea de a te avea.
Dar tu ai trecut limite,
Și eu te-am urmat îndeaproape.
E prima oară când scriu despre tine,
Dar tu nu înțelegi graiul meu.
Ai înțeles imaginile,
Ai cerut părți din mine
De parcă eu, ca tot,
Nu mai contam.
Și m-ai făcut să visez,
Să ador,
Să doresc
Și să trec mai departe,
Aşa cum toate
Își găsesc drumul îmi lumea asta.
Eu pe al meu nu l-am găsit,
Dar tu,
Tu mi-ai deschis ochii.
Și am văzut prin ochii tăi,
Ceea ce trebuia să văd prin ochii mei.
Și totul e confuz acum,
Și e un dor,
Amestecat cu durere,
Zahăr (prea mult),
Dezamăgire
Și dorința de a șterge tot
Dar tot,
Inclusiv existența ta.
Eşti prea dulce
Ca să nu mi se facă rău.
Eşti prea corect,
Și doar eu să încalc limite?!
Eşti prea departe de sufletul meu,
Acum când asta vreau.
Ai vrut prea mult,
Și eu am pus piedici.
Acum ne facem că uităm,
Și că nu am văzut nimic.
Tu mai mult decât mine.
Eu nu pot face asta.
Eu nu uit și nu șterg nimic,
Deși gândul de a nu fi gustat
Din tine
Mă omoară.
Am să dau înapoi,
Ca tu să mergi înainte.
Recunosc perfect
Când rolul nu-mi mai vine turnat
Ca o mănușă.
Iar tu ai ales un alt actor
Pentru povestea ta.

Advice

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Fri, 23 Sep 2016 19:29:00 +0000

"Why are you so sad?"

"I am angry, not sad".

"And why is so?"

"Because I am where I am, and have no idea how I've got here".

"You are where you're supposed to be".

"Than why do I feel so lonely?"

"You should find for yourself,
I can't give you such an answer".

"I am in the wrong place,
With the wrong people.
The new scares me,
I was feeling comfortable,
I did not want this to happen".

"You set up everything.
You set up this.
Don't you remember?"

"I want this to end.
I don't want to start it all over again.
I am sick and tired of doing it."

"Do something instead of complaining."

"I can't.
I am alone.
Can't you see?
The whole world has disappeared under my feet.
I don't recognise myself anymore.
I am someone else.
Different from the old me.
I want my life back.
Can I just go backwards with a few months
And just stay there?"

"Unfortunately, no.
But maybe it's fortunately.
You should learn new things.
This is always something good."

"I feel so alone.
Everyone's judging.
I lost something.
I lost friends."

"Stop caring about what other people say.
They weren't your friends,
If you lost them."

"I just want to close my eyes
And dream afar."

"Everyone's lonely,
At some point.
Every time,
Maybe we cover this loneliness
With other things.
Or people."

"I am lonely,
I've lost the reason,
I've lost me in every way."

"Gather yourself up.
Stand up.
Accept it.
It's part of your life.
Our life.
Be brave.
You will get there,
Sooner or later."

"I am angry on myself."

"It's normal to be".

"I will end this quickly.
It's hurting me.
New beginning,
New life.
Convince me I do the right thing."

"You always do.
See beyond everything".

Viaţă nouă

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Mon, 08 Aug 2016 14:00:00 +0000

Am să las în urmă
Tot.
Şi tot ce este în viaţa mea acum
Va fi trecut.
Am să las în urmă
Nelinişti,
Regrete,
Tristeţi,
Călătorii cu tine,
Trădări,
Vise,
Dorinţe,
Vorbe care nu s-au spus
Pentru că n-am avut curaj...
Dezvăluiri pe care nu le-am făcut,
Pentru că nu am îndrăznit,
Am avut temeri,
Şi frici,
Şi orgoliu,
Şi limite.
A venit timpul să plec,
Să las în urmă tot.
Să las în urmă idei,
Să las în urmă o viaţă,
O viaţă cu tine,
O viaţă cu ei.
O viaţă de până acum.
A venit timpul să las în urmă
Şi cultura,
Şi limba,
Şi societatea,
Şi oamenii,
Şi prietenii,
Şi cunoştinţele,
Şi tot trecutul.
Acum e timpul pentru prezent,
Iar în prezent nimic
Nu include nimic.
Nu te mai am
(Te-am avut?),
Nu mai deţin,
Nu am nimic
Şi totuşi am totul.
A venit timpul să las iubirea să se scurgă,
Aşa cum se scurge timpul
În clepsidra spaţiului din univers.
Încet, dar sigur.
Am să las iubirea,
De tine,
Să prindă praf
Pe rafturile minţii
Unde o voi depozita
O vreme-ndelungată
De-acum încolo.
A venit timpul să renunţ la relaţii,
La oameni,
La toţi.
A venit timpul acum,
În acest moment,
Când prioritatea mea e alta.
A venit timpul să mă descopăr,
Chiar dacă asta înseamnă
Că trebuie să mă uit pe mine,
Cine am fost,
Pe tine,
Pe ei.
Acum scriu alt prezent,
Prezentul de acum,
Nu trecutul de ieri.
E trist şi minunat de frumos în acelaşi timp.
Dicotomie.
Depinde de care parte te găseşti
În prezentul meu.
Ghici de care parte sunt eu...

Alei

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Wed, 03 Aug 2016 19:26:00 +0000

Că voiam schimbări
Era normal.
Că voiam altceva,
Era, iarăși, normal.
Dar voiam ca eu să am ultima decizie,
Și ultima decizie mi-a fost luată.
Bucuria ta
Exprima îngrijorarea mea,
Și parcă erau o împletire
A două opusuri.
Noi.
Tu și eu.
Eu și ea.
Ea și tu.
La mijloc era mereu cineva,
De parcă noi căutam dinadins mijlocul!
Trebuia un nou început,
Sau un capăt se termina,
Și începea altul,
La următoarea întâlnire?
Le adunasem,
Și le ținusem,
Așa cum ținusem piept
La tot urâtul.
Frumosul era prea în urmă,
Sau frumosul erai tu,
Admiţând asta
Cu fiecare ocazie.
Intrasem prea mult în tine,
Și prea mult în ea,
Și mijlocul ăsta era liantul,
Și tot ceea ce ne rupea,
Stricând,
Toate clipele numărate,
De parcă noi mutam filele din calendar.
Nu mai eram la fel,
Și totuși încercam să găsim ceva
Să ne lege,
Ca să nu uităm de noi,
Când sfârșitul era aproape.
Trădarea sentimentelor
Dovedea,
În final,
Că suntem oameni,
Și că ne doream,
Aceleași lucruri,
Într-un mod diferit.
Tu mai mult ca mine,
Și eu mai mult ca oricând.
Un nou început trebuia să ne sperie,
Și sila unui alt sfârșit
Să ne facă să ne oprim.
Dar aveam un mijloc,
Aveam un gând
Și rareori ne aveam pe noi.
Îi aparţinusem ei,
Și toate secretele le păstra ea,
Deși toată lumea vorbea despre ele.
Și acceptam,
Priviri umile,
Pentru că tu voiai din suflet
Ca eu să rămân.
Și am rămas.
Sus,
Unde vedeam amândoi cerul aproape,
Și toată lumea dimprejur
Ne știa povestea.

Femeie

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Mon, 06 Jun 2016 12:59:00 +0000

Am zis de la început
Că o să fie altfel.
Și a fost altfel.
Nu am prevăzut nimic,
Şi-mi impusesem să nu existe implicare.
Dar cine îmi știa sufletul,
Și cine mă cunoștea
Atât de bine?
Nici chiar eu.
Mă credeam puternică,
Dar sunt vulnerabilă.
Sunt vulnerabilă în fața ei,
Indiferent sub ce formă ar apărea.
Îmi dai un amestec de sentimente,
Și nu mă simt bine deloc.
Nu știu cum să mă opresc,
Pentru că intraseşi mult prea adânc în mine,
Și nici eu nu eram conștientă
De ce ai fi găsit.
Ai găsit egoism,
Dar eşti sigur că ai căutat unde trebuie?
În fond,
Fiecare din noi deține egoismul,
Și nesimțirea,
Și toate celelalte.
Dar am fost, am încercat și am fost
Ceea ce tu ai vrut,
Trecând peste limite.
Aveam limite,
Dar m-ai făcut să trec peste ele.
Nu îmi pare rău,
Acum nu e cazul pentru aşa ceva.
Dar poate că am uitat,
Sau nu am știut
Ce vulnerabilitate am
În fața ta,
În fața ei,
În fața mea.
Și trebuie să mă adun,
Să arunc prezența ta
Din mine.
Mă doare,
Și nu credeam c-o să mă doară.
Mă doare că mintea mea te cere încontinuu,
Deși în inimă situația e atât de diferită!
Încerc să mă abțin,
Dar nu îmi iese.
Observ cu stupoare
Că nu mă mai pricep
La atât de multe lucruri.
Mi se pare greu,
Greu să fac față,
Greu să înțeleg că deși nu am vrut,
Am avut.
Poate pentru că am spus "da" la altceva,
Și "da-ul" s-a aplicat peste tot.
Și o să încerc să țin cont
De toate vorbele.
Și o să plâng,
O să plâng până fac râuri.
O să plâng,
Ca să nu mai fiu vulnerabilă,
O să plâng,
Să elimin dorul,
O să plâng,
Să ieși de tot din mine,
Până nu mai rămâne nimic nicăieri.
O să plâng atât de mult,
Până când mă voi trezi fără interior,
Și deci fără tine.
Știu de pe acum
Cât de greu o să îmi fie,
Pentru că îmi e deja.
Dar după tot plânsul,
Voi fi altfel.
Voi fi iar eu,
Dar regăsită,
Fără urmă de egoism,
Dar și fără tine.
Nu mai pot continua aşa,
Alegerea a fost de mult făcută.
Nu mai am timp pentru tine,
Căci trebuie să plâng...
Și până una, alta,
Las ploaia să plângă pentru mine...

Rupt

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Sat, 04 Jun 2016 17:05:00 +0000

O căutam pe ea
Căci simțeam nevoia să o găsesc.
Trebuia să mă aștepte acolo
Unde doar mintea mea știa să caute.
Doamne,
Și cât de îngropate erau toate!
O căutam din priviri,
Citind,
Arzând,
Dorind să o găsesc.
Nu știam unde să mă opresc,
Căci mi se părea că o văd
Peste tot.
Mă opream la ea,
Sau treceam la următoarea?
În fond,
Nu erau toate la fel?
Poate într-o zi
Erau identice.
Promovau aceleași idei.
Poate în altă zi
Erau atât de diferite,
Încât nu mă puteam împăca pe mine
Cu ideea.
Doream să o văd,
Poate doar așa mă regăseam pe mine.
Sufletul meu simțea nevoia
Să caut în adâncuri.
Și eu nu îl lăsam să sape,
Preocupată fiind de tot ce exista
În juru-mi.
Unde trebuia să o caut
Și unde trebuia să o găsesc?
Știam că era acolo,
Dar îi negam existența
Din ce în ce mai mult.
Încercam să o ignor,
Dar nu mă ignora ea pe mine.
Era un joc,
Deși poate,
Jocul ar fi fost mai frumos,
Dacă nu rămâneam mereu
La același stadiu,
În care nu avansam deloc.
Poate că regresam,
Și doream să mai cred în dorințe.
Dar ele nu mai erau de mult.
Trebuia să le caut în ea,
Dar nu putea privirea
Să-i acorde atenție.
Mă găsise ea,
Și eu mă ascundeam după ochii lui,
De teama vreunei schimbări...

Atât rămâne din noi

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Wed, 01 Jun 2016 20:34:00 +0000

Sunt gânduri pe care nu le exprimi
De teamă să nu se materializeze.
Nu pentru că nu ai vrea ca asta să se întâmple,
Ci pentru că teama
De a le vedea reale
Poate provoca dureri.
Nu știu ce să îți spun,
De unde să încep,
Unde să termin,
Și unde să fie mijlocul.
Sunt mult prea multe
Și dese
Momentele tale de lipsa unei hotărâri,
Oricare ar fi ea.
Am învățat cuvinte,
Și am uitat sentimentele.
Și exprimăm prin cuvinte,
Ceea ce gândurile trebuiau să transmită
În simțuri.
Suntem amândoi goi,
Atât de goi pe dinăuntru,
Încât nu vei înțelege
De ce te regăsești aici.
Și nu știm niciunul
De ce continuăm jocul,
Deși nici joc nu mai e.
Rutină n-a fost niciodată,
Dar eu am cunoscut-o îndeaproape.
Aș vrea să uit,
Dar nu pot.
Sau nu vreau.
Vocea ta îmi amintește mereu
Că am intrat în jocul ăsta,
Cunoscând consecințele.
Și fereastra,
Ușa,
Persoanele dintre noi
Amplifică totul.
Care mai e valoarea tuturor simțurilor noastre?
Am vrut să îi pun capăt,
Dar tocmai tu ai schimbat traseul.
Un traseu pe care,
De altfel,
Îl știam,
Îl cunoșteam,
Îl cunoscusem acum atât de mult timp,
Încât aveam impresia că îl uitasem.
Era sau este,
Mai bine zis,
Revenirea la traseul către acasă.
Sau către mine.
Sau depărtarea de tot ce mai rămâne din simțuri,
Dacă le mai avem,
Când le mai avem.
Îmi e frică să dau glas gândurilor,
Știi cum să mă faci să regret
Că le-am avut.
Deși eu luptasem,
Făcusem,
Învățasem,
Ca să ajung aici.
Și tu ai umplut golul din mine
Cu un alt gol,
Atât de mare,
Încât am uitat să mai respir.
Nu îmi găsesc respirația nicăieri,
În nimic,
În nimeni.
Unde mai e femeia din mine?
Unde eşti tu,
Și de ce ne facem rău
Unul altuia?
Știam de ce trebuia
Să nu exprim gândurile...
În loc să ne iubim,
Noi facem pe proștii...

Geam

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Wed, 20 Apr 2016 22:23:00 +0000

Sunt clipe trăite
La intensitate maximă.
Atunci când dorul,
Dorința,
Și chiar și riscul
Urcă pe cele mai înalte culmi.
Unde mă duci,
Și de ce ai ales această cale?
Îți știu parcursul,
Și fiecare zi ce trece adaugă un plus
Valorii tale.
Unde vei vrea să ajungi în ochii mei?
Îmi știi povestea,
Și știi că ochii mei
Sunt cei mai vulnerabili.
Ai căutat îndeajuns de mult
Portița de intrare,
Fără ca măcar să știi că eu
Lăsasem poarta deschisă,
Încă dinainte să te gândești tu
La ea.
Căci privirea era aproape aceeași,
Și cum să nu lași să intre
Un căutător de iluzii?
Iluzia ta,
Iluzia ei,
Iluzia lor,
În care te regăseai,
Atât de mult,
De parcă și tu, și eu,
Și toți,
Eram una și aceeași persoană.
Și am decis
Că pot cunoaște și alte momente,
Sau alte culmi,
Neîntâlnite,
Căci tu eşti asul,
Iar eu ce sunt?
Regina...
Ne știm,
Și ne ascundem,
Pentru că tot ce contează
Se spune prin noi,
În noi.
Ce bine că știm să citim din priviri!
Sau măcar învățăm din ele,
Ca mai apoi să le purtăm în gând,
În minte,
Și poate,
Doar poate,
În inimă,
Pentru scurte perioade de timp.
Ne asumăm nimicul,
Căci din el putem obține totul.
Simțurile ni se ascut la maximum,
Și tu revii încătuşat,
Cerând eliberare.
De parcă eu,
Și numai eu,
Dețin cheia lacătelor
Care îți strâng prinsoarea,
Din când în când insuportabilă.
Ce vină am eu în toate astea?
Ce vină ai tu?
Ce vină are clipa
Că ne aseamănă atât de tare,
Încât ne lasă fără suflare?
Poate că ăsta e răspunsul
La orice întrebare,
Dar știi că nu găsim întrebările.
Nu avem timp de ele.
Pentru că tu treci prin etape,
Și eu te urmez îndeaproape.
Și ce rost ar avea, totuși,
Întrebările,
Când răspunsurile sunt de orice fel?
Să distanţeze,
Probabil.
Aşa că hai să nu le găsim,
Și să le îngropăm,
Dac-o vom face.
Riscurile,
Dorul,
Sau orice altceva intens,
Merită clipe de desfășurare.
Că aşa cere prezentul.
Și noi suntem oamenii lui...

Unu

noreply@blogger.com (Andreea Creatza) — Wed, 20 Apr 2016 19:04:00 +0000

Care e mersul firesc al lucrurilor?
Cine zice că un capăt nu e un început?
Iar un început nu e un sfârșit?
Cum vrei să începem?
De la coadă?
Dar poate nu știm noi cum să privim.
Să ne uităm invers,
Aşa e poate, mersul normal.
Probabil nu mai contează oricum
În acest punct.
Am ajuns la mijloc?
Mijlocul cui?
Pe ce sfoară îți ții echilibrul?
Sigur nu suntem pe aceeași,
Și știi de ce?
Unul din noi e greu,
Celălat ușor.
În privința minții,
A inimii,
Sau a dorințelor.
Sau poate or mai fi și altele,
Și încă nu le vedem.
Facem echilibristică pe sforile astea,
Dar vezi că eu sunt învățată cu echilibrul.
Am grijă să fiu.
Nu o să cad,
Nu pentru că nu există șanse,
Ci pentru că știu
Că voi fi mereu ultima.
Ultima jos,
Aşa cum am fost și ultima sus.
Am avut de urcat un munte,
Deși munte e mult spus.
Poate un deal ar fi mai potrivit,
Dar știu eu că pentru tine nici deal nu a fost ăsta?
Zâmbesc la coadă,
Pentru că eu trăiesc
Prin prisma sufletului,
A inimii,
Sau oricine își mai face ivită apariția.
Și le iau în sens invers,
Ca mai apoi să ajung la tine
Încet,
Dar sigur.
Mintea te caută de mult,
Și îmi pare că uneori te-a depășit.
O las în pace,
În fond,
Ea dictează lumea înconjurătoare,
Și o las să te privească îndelung.
Pentru a stârni inima
Din locul ei
Să miște.
Și încă nu știu cum se manifestă
Mișcarea.
Dar vezi tu,
Sforile sunt sub noi,
Iar noi,
La ce înălțime ne aflăm?
Cât de mult să privim înapoi
Și cât de mult înainte?
Știi care e partea cea mai frumoasă?
Ai învățat cum să îți ții echilibrul,
Și ai găsit tu soluția,
Fără să mă iei pe mine drept exemplu.
Și eu,
Ca o admiratoare ce sunt,
Mă uit,
Căci știu că fără prezent
Nu îmi rămâne decât uitarea.