Andreea Toma

Ca fapt divers, zic si eu sa nu tac

noreply@blogger.com (andreea toma) — Wed, 07 Mar 2012 08:16:00 +0000

Da! Eu una m-am saturat de probleme, m-am saturat sa scriu despre ele, dar nu scriu pentru ca vreau, ci pentru ca simt nevoia. Numai ca ele nu dispar doar pentru ca sunt puse pe tapet. De-aia uneori ma gandesc ca e inutil faptul ca scriu despre asa ceva. Cel putin in sens material. Sunt un om stresat. V-am repetat-o de atatea ori incat si propozitia dinainte de ultimul punct devine inutila. Ma recreez citind si scriind. Daca-mi spunea cineva acum 10-15 ani ca aceste activitati le voi face in scop recreativ, cu siguranta as fi pufnit in ras si m-as fi tinut cu mainile de burta. Na, ca-mi vine si acum sa rad numai gandindu-ma la cum ar fi vazut cea de atunci acest fapt.

Inot intre griji si probleme, iar cartile sunt insulele pe care imi trag sufletul. Ca obosesc, se-ntelege. Numai ca ragazul nu e prea lung si nu mai ajung o data la tarm. Cateodata ma gandesc ca tarmul ala va fi probabil taramul celalalt, in cazul in care exista. Ma conving eu atunci, intre timp, doar supozitii. Tot atunci probabil voi avea si timp sa dorm sa ma satur. Sunt nopti in care aproape de ora 1 termin cu treburile si incerc sa ma linistesc si eu. Asta daca nu ma ia fii-mea la treispe-paispe. Cate ore ar trebui sa aiba ziua? Pentru mine, cu siguranta mai multe decat are.

In orice caz, mai ca incep sa ma simt ca si cum as fi in State. N-am fost vreodata acolo si nici nu as merge fiindca eu nu pun piciorul in avion nici sa ma tai. Insa numai pe acolo auzi la stiri ca tot felul de descreierati deschid focul asupra unei multimi, impuscand tot ce prind. Pentru ca armele sunt aproape la indemana oricui. Ceea ce pare sa fie cazul si la noi, noi care suntem renumiti pentru spaga, verificari si aprobari doar cu stampila.

Intoarcerea, de Viorel Zaicu

noreply@blogger.com (andreea toma) — Tue, 06 Mar 2012 10:06:00 +0000

Nu citesc eu prea des proza scurta, dar de data asta am facut o concesie, desi ma asteptam la ceva diferit. Povestirile din acest volum zugravesc o lume uitata, o lume ce are propriile reguli si credinte, cu personaje in marea lor majoritate tarani, oameni simpli, care le stiu pe ale lor, au propriile criterii de evaluare a celorlalti, un limbaj colorat si savuros si pentru care tot ce tine de modernizare capata proportii inimaginabile. Tot ce nu apartine lumii lor este respins fie din nepricepere, fie din dorinta de respectare a vechilor credinte, de la care nu se departeaza nicio clipa.

Fiecare istorioara in sine descrie un colt din aceasta lume, dar are si talcul sau propriu, un miez in jurul caruia se tese, iar la sfarsit am avut senzatia de suspensie, actiunea este lasata oarecum in aer. Unora pot spune ca nu le-am deslusit sensul, dar le-am citit de dragul limbajului si a bucatilor de viata

evocate, asteptand ca pana spre final sa le gasesc intelesul. Sa nu ma intelegeti gresit, nu sunt proze scurte lipsite de noima, doar ca uneori nu urmeaza firul logic de asezare a unui deznodamant, trebuie sa le dibui mesajul printre randuri. Caci scriitorul nu pune accent pe clarificarile respectivelor intamplari, eu cred, si cei care le-au citit sunt liberi sa-mi contrazica opinia, ca el a vrut doar sa ne prezinte aceasta lume, nu sa ne-o si explice, urmand ca fiecare cititor sa regaseasca acolo franturi de amintiri din propria viata si sa mediteze, in felul sau la enigmele universului rural.

Nu va pot povesti aceste istorioare, insa va pot spune ca le-am citit cu drag, parca simteam nevoia de o proza taraneasca dupa atatea lecturi despre alte meleaguri. Mi-a placut foarte mult limbajul, umorul varsat in situatiile descrise, in numele personajelor. Este ceva diferit de tot ceea ce am citit pana acum avand ca fundal satul romanesc.

Recenzia aceasta face parte din campania vALLuntar, ceea ce inseamna inca 15 minute de voluntariat si cate 3 minute pentru fiecare comentariu postat de voi la aceasta recenzie.

Neplaceri din viata unui chirias

noreply@blogger.com (andreea toma) — Tue, 06 Mar 2012 07:54:00 +0000

Ca si chirias ai ocazia sa intalnesti tot felul de oameni in calitate de proprietari. Eu n-am inteles de ce cea mai mare parte dintre ei fixeaza pretul chiriei in euro, cat timp leul inca este moneda nationala si cea mai mare parte a oamenilor isi primesc salariile in lei. Cand vom primi salarii direct in euro, voi intelege, acum insa nu. Cand l-am cunoscut pe sotul meu, statea in chirie la unul care avea pretentia sa ii plateasca in euro si mai facea si fite in ceea ce priveste bancnotele, care trebuiau sa arate impecabil, ca si cum atunci ar fi fost scoase din tiparnita. Adica i s-a intamplat sotului sa ii refuze bancnote euro care aratau folosite.

In plus, omul nu dadea telefon niciodata, ca era scump, in schimb la transportul in comun avea reducere ca era pensionar si in zilele in care stabilisera ca ii plateste, se posta la usa la 7 dimineata. Ba mai venea si cu alte ocazii, sa vada ce mai e, fara sa anunte. Mai avea si un nume pitoresc ce incepea cu Bul, dar asta nu e vina lui. Totusi i se potrivea ca o manusa. Deh, fiecare cu pasarelele lui.

Pe cand cautam apartament inainte de a ne muta aici, am dat peste una care voia 400 de euro pe un apartament in zona Chibrit, care nu arata cu mult mai bine decat asta, mobila nu era de 50 de ani ca asta de aici, doar de vreo 20. Am ajuns acolo dintr-o greseala, crezusem ca e vorba de 250 euro, dar probabil am incurcat anunturile de pe net. In fine, cert e ca tipa ne-a motivat ca are nevoie de 400 euro sa ia chirie pentru ca trebuie sa-si plateasca rata la masina si aia atata e. Asta in timp ce omora cate un gandac ba in baie, ba pe usa bucatariei, sperand ca noi sa nu observam asta.

Aia de la garsoniera unde am stat inainte a fost mai ok pana la un punct, ne-a scazut din chirie pana si capacul de la wc pe care il inlocuisem, doar ca nu a mai acceptat alte investitii fata de cele deja facute. In fine, nu era nici aia perfecta, dar era mai rezonabila. De acolo am vrut noi sa plecam, ca nu ne ajungea spatiul, venea bebe, ma rog.

Cand am auzit-o insa pe actuala saptamana trecuta cum spune ca, vezi dom le ea nu a crescut in functie de cat a crescut euro, desi euro a fost si mai mic decat era cand ne-am inteles si am tradus suma in lei, o suma rotunda, sa ma urc pe pereti, nu alta. Pai ma freci acum pentru 10 lei in plus sau in minus, cand am stabilit la inceput o suma in lei raportat la ceea ce cereai atunci? Ca diferenta de curs nu aducea sume mari nici pentru unul nici pentru altul. Si remarca nici nu era menita sa solicite acea diferenta, ci sa sublinieze ce tanti buna este ea.

Si iarasi nu inteleg de ce sunt chiriile atat de mari. Astia cer in functie de ce au ei nevoie sa faca sau vor sa suplineasca un salariu din chiria pe care o cer? Nu se raporteaza decat la salarii mari? Nu mi se pare normal ca o chirie sa insemne un procent apropiat de 100% dintr-un salariu nu minim, ci obisnuit, undeva inainte de cel mediu. Dar chiar si raportat la ala mediu, tot mi se par prea mari. Pe langa chirie, oamenii trebuie sa mai plateasca si utilitati, care si alea sunt extrem de scumpe, si sa mai si manance. Restul nici nu le mai pun la socoteala, desi cand vine vorba de aprovizionat cu produse necesare igienei sau curateniei, sunt aproape de infarct vazand cat insumeaza. In fine, eu zic ca o chirie pentru un apartament nepretentios ar trebui sa ajunga undeva la 30% dintr-un salariu obisnuit de 12-15 milioane. Desi multi nu castiga nici atat. Mi-ar place ca statul sa intervina in acest sector, fiindca acei care nu-si permit casa lor, nu isi permit nici chiriile sa le plateasca si sa mai si traiasca pe langa. Dar stiu ca asta n-o sa se intample, ne bucuram de libertatea de a ne fixa preturile si avantajat este cel ce deja are. Restul...pleava.

Nu stiu, dar eu una m-am saturat. Nici nu stii peste cine dai si pentru un chirias miza e mai importanta decat pentru proprietar. La o adica aluia ii pasa sa isi ia banii, casa nu i-o poti muta de acolo, nu ii poti afecta in mod serios viata, dar invers, lucrurile se schimba. E un stres si asta, un stres in plus as spune. Si experienta imi spune ca mai am multe de vazut si ca mai pot fi inca uimita. De-as nimeri un proprietar care sa ma uimeasca in sensul pozitiv, tare bine ar mai fi, dar filmul asta n-am sa-l vad, n-am cum.

Cu babe si mucenici si tot felul de altele

noreply@blogger.com (andreea toma) — Mon, 05 Mar 2012 08:49:00 +0000

Ma pot lauda ca baba mea a fost ieri si a fost frumoasa. Prin fumul amintirilor ma chinui sa deslusesc povestea pe care ne-o spunea bunica despre baba Dochia si cele noua cojoace ale sale, cum isi lepada cate un cojoc pana a ajuns in varful muntelui si acolo a incremenit de frig, unde noi o putem vedea si azi sub forma de stanca. Povestea avea oarece credibilitate, mai ales ca eram destul de aproape de Ceahlau si vazusem stancile acestuia.

Deci, daca ar fi sa ma ghidez dupa aceste vechi credinte, voi avea un an bun. Sper ca asa va fi, desi n-as putea spune cat de mult ma incred eu in astfel de superstitii.

Saptamana aceasta voi avea parte de provocarea mucenicilor. De ambele feluri. De atata timp, ar fi trebuit sa ma obisnuiesc cu astia de pe aici, dar eu nu consider deloc apetisanta zeama aceea cu opturile plutitoare. De fapt nici nu-s prea plutitoare, intreaga chestie e destul de vascoasa si poate de asta stramb din nas cand o vad. Dar de preparat am sa-i prepar. Nu stiu ce va iesi, bine ca nu trebuie sa si mananc. Voi manca insa mucenici de-ai mei, care arata nu doar comestibil (in general, nu vorbesc de ce-o sa-mi iasa mie, ca e cu totul altceva), ci de-a dreptul starnitori de pofta de mancare.

Printre altele, zilele astea voi fi si spargatoare de nuci, ca le voi face din timp, sa nu ma aglomerez cu toate deodata. Stiu ca zilele vor zbura, asa cum au facut-o si pana acum. Nici n-am timp sa ma dumiresc si deja se face vineri. Si am un chef sa arunc diverse lucruri care stau si umplu spatiul aproape inutil. Dar ma cunosc, n-am sa arunc mare lucru, cand voi trece prin ele voi realiza ca poate, totusi, vor fi ele bune la ceva, candva, acel candva care de regula nu prea vine decat in cazul in care chiar arunci lucrul. Altfel, va continua sa stea acolo mult si bine, fara sa-si ceara intrebuintare.

Trebuie sa facem rost de cutii pentru carat lucrurile. Nu toate se preteaza a fi puse in saci sau sacose. M-as apuca eu de pe acum, dar ce fac? stau cu ele apoi printre picioare? Sunt destule de care ma impiedic, nu am chef sa ma impiedic si de alea ce au inca un loc al lor. Care au.

Hai, saptamana faina sa aveti!

"Aici sunt banii dumneavoastra..."

noreply@blogger.com (andreea toma) — Sun, 04 Mar 2012 08:59:00 +0000

In doi ani si ceva, de cand stam aici, constat ca s-au adunat cantitati impresionante de facturi si chitante. M-am apucat sa fac putina ordine, adica sa indosariez pe cele din ultimele doua luni sau mai vechi uitate pe afara. Inainte de Craciun am mutat biblioraftul si teancul de dosare cu acte si copii si tot felul de hartii, intr-o debara, la inaltime, si mi-e greu sa umblu mereu acolo. Astfel ca am tot amanat sa le pun la loc pana s-au adunat mai multe. Si tare placut a fost acum sa le fac fata. Le-am aranjat pe categorii pe cele inca nepuse si am coborat toate teancurile alea, de era sa cad

de pe scaun din cauza greutatii lor.

Dupa impartire, apuca-te Andreea si le baga pe fiecare alaturi de celelalte de acelasi fel. O sumedenie de chilotei ce stau sa plesneasca. A trebuit sa suplimentez numarul lor la fiecare categorie- lumina, intretinere plus caldura, cablu, rate, alte facturi de la masina, extrase de cont s.a.m.d. Am crezut ca nu mai ies dintre muntii aia de hartii- facturi si chitante. Si nu m-am putut gandi decat ca "Aici sunt banii dumneavoastra..."

Nu stiu cat timp ar trebui pastrate toate, dar o parte din ele sunt obligatorii, cum ar fi actele noastre si hartiile legate de masina, iar altele am fost nevoiti sa le pastram fiind legate de utilitatile casei, pentru a le preda proprietarei la final de sejur. Voi dupa cat timp va descotorisiti de aceste hartii inutile si deprimante?

O senzatie speciala...

noreply@blogger.com (andreea toma) — Sat, 03 Mar 2012 08:39:00 +0000

Nu credeam ca voi trai o senzatie atat de sublima. Sa scriu cu stiloul dupa atatia ani, sa-l simt alunecand pe coala caietului, iar cuvintele sa iasa incet- incet, sa-mi vina in minte unul cate unul... In timp ce scriu un cuvant, mintea mea le ticluieste pe urmatoarele. Si textul curge, in momentele de deplina inspiratie, intr-un cu totul alt mod decat atunci cand scriu la taste. Uneori am senzatia ca am niste trairi pe care altii nu le-ar intelege, pe care doar putini le-ar putea intelege atunci cand incerc sa mi le exprim.

O scanteie, ceva ce nu pot defini, ma calauzeste doar in anumite momente si imi acorda privilegiul de a simti anumite lucruri. Nimic paranormal, poate doar mai multa deschidere pentru partea sensibila a vietii. Acea parte pe care putini reusesc sa o mai dibuiasca, prinsi intr-o valtoare de pragmatism.

O zi mai senina cu carti si ziduri vechi

noreply@blogger.com (andreea toma) — Fri, 02 Mar 2012 16:51:00 +0000

Mi-am inseninat putin ziua schimband aerul. Lasand la o parte efortul fizic si, mai nou, si psihic, caci car mai putin copilul in brate, insa nu sta de mana mea prea mult si sunt mereu cu ochii in paispe, nu mai vad nimic in jur decat pe ea si eventualele pericole. Ajung acasa cu capul patrat, dar se simte o schimbare, caci fac si altceva, vad si alte locuri, fie ca ma intorc cu ceva in sacosa, fie ca merg doar asa, sa casc gura. Azi insa n-am putut doar sa casc gura, am profitat de martisorul primit de la bunici si mi-am facut un mic cadou, mai ales ca era si o promotie de neratat- 2+1 gratis. Asa ca mi-am luat ceva ce imi doream de mult si m-am incarcat cu energie pozitiva, numai la gandul ca voi citi in curand trei carti pe care nu mi le permisesem. Doua din ele nici nu erau pana acum in anticariat,

iar acum erau cate doua din fiecare si cate unul am luat eu. Este vorba de Gradina uitata si de Casa de la Riverton. Iar a treia e o alta carte despre care am auzit numai cuvinte de lauda si era de mult timp pe lista de dorinte neimplinite- Lizoanca la 11 ani.

Acum va urma o pauza de achizitii pana la Bookfest sau Kilipirim, depinde care va fi primul. Ei, nici nu mai e foarte mult pana atunci. Insa ma pot declara ca lipsita de dorinte stringente in materie de carti pentru o perioada. Chiar am ce citi, nu ma pot plange de asta. Oricum, de cand a inceput anul asta, am cumparat destul de putine carti comparativ cu anul trecut, dar oricum, mai multe decat cei mai multi dintre romani. Imi voi delecta sufletelul cu cele deja cumparate, marea majoritate dorite, nu de umplutura. Trebuie sa recunosc ca sunt si o parte luate fara informari prealabile, atrasa de pretul scazut, caci stiti ca eu sunt vanatoare de chilipiruri. Chiar nu sunt impatimita dupa noutati, nu conteaza daca o carte a aparut in urma cu cativa ani si nu mai e in trend pe rafturile librariilor. Daca eu nu am citit-o, pentru mine e noutate, nu?

Dar sa revin la plimbarea mea, care nu a insemnat doar carti. De fapt, nici nu am mers in mod exclusiv pentru asta. Azi am mers ceva mai departe, pana pe Lipscani, dar nu am patruns prea mult pe stradutele acelea mici din centrul vechi. Totusi, am putut privi cladirile alea vechi, atat de frumoase si parca ramase in uitare. Pentru mine, astfel de privelisti sunt ceva deosebit, exercita asupra mea o anumita atractie cam greu de definit. Si inca nu am putut eu sa le privesc cum trebuie, sa pot da frau liber imaginatiei. Insa mi-au ramas intiparite in minte clisee, pe care le pot imbraca in sinea mea in tot felul de istorii fictive ale acelor locuri.

Ar trebui sa-i propun sotului meu sa iesim pur si simplu la plimbare, fie cu masina, dar asa sunt sanse sa nu gasim loc de parcare pe acolo, fie cu metroul. Sa mergem doar pentru a ne plimba, atat cat poate rezista cea mica. Parca nu-mi vine sa merg doar eu cu ea, de una singura, asa ca azi, caci pentru o zburdalnica asa ca ea sunt necesari doi supraveghetori. Daca vreau sa ne tihneasca plimbarea. Nu stiu cat de interesant i s-ar parea lui sau ei, dar pentru mine ar fi nemaipomenit. Oricum, nu cred sa mai fi fost el pe acolo de ani buni intr-o simpla plimbare. Insa timpul asta... si el, ca multi altii, este prins mereu in munca, fie ca e sau nu zi lucratoare. Mai raman serile, dar atunci e prea obosit pentru astfel de drumuri.

Sau poate sunt eu o ciudata daca imi recapat energia si pofta de viata prin astfel de lucruri. O carte, o cladire cu cladiri vechi, o plimbare printr-o alta zona decat cele obisnuite... nu stiu, dar mie mi se par atat de reconfortante.

Prea trist...

noreply@blogger.com (andreea toma) — Fri, 02 Mar 2012 15:50:00 +0000

N-as vrea sa simt vreodata ce simt acum mamele celor doi copii gasiti in lacul Tarnita. Si nu reusesc sa inteleg ce a gandit acel om ce, din pacate, le era tata, si tot el le-a hotarat destinul. Mult prea trist!

Privind zambilele

noreply@blogger.com (andreea toma) — Fri, 02 Mar 2012 08:36:00 +0000

Ador mirosul de zambile si cineva a stiut asta. Voiam eu ghiocei, dar parfumul zambilelor imi aminteste fara sa le privesc de noul anotimp in care am intrat. E drept ca n-au ramas saracele cu toate florile, altcineva a fost tare inversunat sa le studieze indeaproape. Dar nu le-a jumulit de tot, inca arata bine, iar eu am incercat sa le creez conditii pentru supravietuire. A mea e violet inchis, iar a ei este roz. Si imi sunt dragi, ma invioreaza cand le privesc. Dar inca nu sunt eu, ma simt tot incarcata de pesimism si mie nu-mi place sa fiu asa.

Daca as putea sterge cu un burete o parte din ganduri, as putea fi chiar fericita. Dar nu pot. Unele chestii se pare ca vor sa ma chinuie clipa de clipa. Si as vrea sa ma pot scutura de ele. Abia astept sa treaca toata aceasta perioada dificila. Vreau sa iasa soarele nu doar pe cer, ci si in interiorul meu. Nu mai vreau sa alunec in gol.

Mi-a luat ceva timp sa realizez ca este de fapt vineri. Ma vedeam undeva pe la jumatatea saptamanii. Unde alearga tot timpul asta, spre ce punct terminus nedeslusit inca? Am o carte veche, dar am vazut ca s-a reeditat destul de recent, care se numeste Drumul egal al fiecarei zile. Uneori simt ca acest titlu se potriveste vietii mele. Doar uneori. Inca nu am citit-o, nu i-a venit randul.

Habar n-am inca daca voi fi pe aici week-end-ul asta. Sansele sunt egale. Oricum, eu va doresc sa petreceti un sfarsit de saptamana cat mai relaxant!

Prima zi de primavara

noreply@blogger.com (andreea toma) — Thu, 01 Mar 2012 08:30:00 +0000

Mi-e dor de un ghiocel. N-am vazut inca anul asta. A nins afara, nu foarte mult, dar suficient cat sa imbrace din nou crengile copacului din fata geamului. Probabil n-o sa pot merge prea departe, sper sa gasesc pe aici, pe aproape, fire de martisor. Cred ca v-am zis si anul trecut ca imi place sa port un fir din ala legat la mana. Acum s-au inventat si bratari din snur de martisor ceva mai gros, dar parca tot snurul acela simplu e mai incarcat de semnificatii, imi aminteste mai mult de acest obicei, de copilarie. Voi lasa pe maine ceea ce scrisesem pentru azi, nu e prea adecvat cu aceasta zi ce ar trebui sa fie un fel de sarbatoare. Cel putin asa o simteam eu altadata.

Ar trebui sa incerc sa adun de undeva bucurie, sa umplu aceasta zi. Primavara ar trebui sa insemne optimism, prospetime, renastere. Dar pur si simplu nu-mi iese, nu pot adopta un astfel de ton acum. Poate mi-ar trebui niste pilule din alea de care zicea Mircea. Glumeam. As avea nevoie de o mica doza de terapie din aceea ce are efect doar asupra unora, printre care si eu, dar nu sunt bani pentru asta. As putea merge pur si simplu, fara sa iau nimic, dar parca e efortul prea mare ca sa ma intorc chiar cu mana goala. Trotuarele s-au acoperit pe alocuri cu zapada, dar, ciudat, mie nu-mi mai miroase a iarna.

Nu ma simt fresh, cu toate ca aseara m-am culcat mult mai devreme ca de obicei. Imi simteam ochii obositi si somnolenti, asa ca mi-am pus deoparte cartea si pret de cateva minute am orbecait in fata televizorului si pe urma, nani. Oare m-am trezit cu fata la cearsaf? Nu-mi amintesc, dar sunt asa de apatica la ora asta si nu-mi gasesc buna dispozitie pentru aceasta zi.

Poate daca voi primi un ghiocel, ma voi simti mai bine.

Un martisor virtual pentru toti prietenii si cititorii mei.

Va doresc o primavara minunata, plina de bucurii!

P.S. Pe acolo de unde vin eu, astazi primesc martisoare si baietii. Stiu ca pe aici nu e asa, de asta am tinut sa precizez.

De 1 Martie, ALL ne intampina cu reduceri atragatoare si o tombola la fel de tentanta

noreply@blogger.com (andreea toma) — Thu, 01 Mar 2012 07:55:00 +0000

Doar pe 1 martie toate cartile de pe all.ro au reducere de 50%, ceea ce mie mi se pare super. Cu siguranta ati ochit deja cateva carti pe parcursul campaniei vALLuntar si, daca nu ati apucat sa le solicitati pentru campanie sau nu ati putut participa la campanie, acum e momentul sa le achizitionati.

Iar ca bonus de Martisor, se organizeaza si o tombola la care participa toti cei care comanda astazi, la care se pot castiga fie un pachet de cosmetice din partea AVON, in valoare de 250 lei: apă de parfum Herve Leger Intrigue, cremă de corp Naturals, mască de păr Planet Spa, trusă fard pentru obraz, un ruj Ultra Colour Rich 24k, un set de cercei Aloha, fie un pachet de carti de la ALL in valoare de 250 lei, care cuprinde titlurile Sanctus, PS. Te iubesc, Vei fi acolo, Birtannia Road 22, Sosuri, Salate.

Un gust amar

noreply@blogger.com (andreea toma) — Wed, 29 Feb 2012 12:00:00 +0000

Am gasit ceva ce a dat gust acestei zile, dar din nefericire un gust amar, chiar foarte amar. A trebuit sa trec prin momente de tremurat si fizic si psihic, in care sa nu-mi gasesc cuvintele, in care nu stiam ce raspunsuri sa ofer, constienta fiind ca argumente de aparare nu aveam. O zi in care am inteles ca avantajele societatii capitaliste nu-mi apartin catusi de putin, ca ma aflu pe o baricada oropsita, ostila. O zi in care lacrimile de furie mi-au jucat in ochi, refuzand sa curga pe obrajii mei. M-am saturat de umilinta, m-am saturat sa joc intr-o parodie a vietii al carei scenariu nu l-am acceptat.
Ingrozita de gandul ca e loc si de mai rau, ca oricat de greu mi s-ar parea, inca nu am ajuns la acea limita de neindurat. Stiind ca viata, cu societatea asta in care traim, e capabila sa te afunde pana peste cap in mocirla ei.

Mi-e ciuda ca in astfel de momente imi vine o inspiratie iesita din comun, pe care o temperez singura. As vrea sa zugravesc stari si lucruri mai placute, dar cate astfel de lucruri exista in viata mea? Si daca exista, ele sunt umbrite de celelalte. Un dus la o temperatura mult prea scazuta pentru mine. Ah, cat as vrea sa pot urla si sa pot plange in toata regula, nu doar asa, infundat. Sa-mi eliberez fiinta de aceasta greutate. E ingrozitor sa fii la cheremul cuiva, linistea ta sa atarne de acel fir fragil. M-a obosit psihic, am dat iarasi piept cu ceea ce ma chinuiam sa ignor, sa uit ca exista. De ce sa dau socoteala unei persoane straine, mereu?

Si nu mai indraznesc nici macar sa ma rog, sa cer Celui de Sus o minune pentru mine. Nu o merit, n-am facut nimic bun ca sa merit o minune. Nu mai stiu nici sa sper... si poate asta e mai periculos decat situatia in sine. Stiu ca si in alta parte, aceleasi ostilitati voi intampina.

29 februarie

noreply@blogger.com (andreea toma) — Wed, 29 Feb 2012 11:35:00 +0000

Ziua de azi este inedita, desi pare la fel ca oricare alta. Doar o data la patru ani putem spune ca ne aflam in 29 februarie, ca si cum ni se ofera o zi in plus de trait o data la patru ani. Nu e doar ultima zi de iarna calendaristic vorbind a acestui an, e o zi mai altfel, sau cel putin eu vreau sa o consider altfel, desi stiu ca nu detin ingredientele pentru a o face sa fie asa. Nu pot sa nu ma gandesc azi la ziua de maine, la faptul ca

nu m-am pregatit deloc pentru tirada de martisoare, la faptul ca nu cred ca ma voi pregati cumva. E criza chiar si cand vine vorba de ele. Dar, revenind la ziua de azi, imi place cum arata scris 29 februarie... 2012.

Ia sa vedem... voi scotoci bine, bine peste tot pana gasesc eu ceva care sa dea gust acestei zile in plus. Voua cum vi se pare aceasta zi?

Mostenirea, de Katherine Webb

noreply@blogger.com (andreea toma) — Wed, 29 Feb 2012 09:01:00 +0000

Cartea asta iti suscita interesul din prima pagina. O poveste ce te poarta din prezent in trecut si apoi iar in prezent, explorand pe indelete misterele ce au marcat existenta unei familii mai bine de un secol. Povestea se desfasoara pe fundalul unui conac englezesc impresionant, incarcat de multa istorie si secrete bine pazite, pe care Erica, una din mostenitoarele conacului, incearca sa le descopere.

Cartea este savuroasa, atmosfera cu aer vechi, presarata cu clisee alb-gri, ca niste fotografii prafuite si ingalbenite de timp, te subjuga si te face parte la aceasta istorie de familie intunecata.

Daca la inceput imi doream sa ajung cat mai repede la final, sa aflu ce s-a intamplat cu bebelusul abandonat de Caroline, strabunica Ericai, in padure, sau cu verisorul sau Henry, disparut cand avea varsta de 11 ani in conditii neelucidate, pe masura ce ma apropiam de acel final si vedeam cum numarul paginilor ramase scade, imi doream sa nu se termine, sa mai fie inca multe pagini de citit si alte secrete de descoperit.

In paralele cu investigatia intreprinsa de Erica prin cotloanele conacului si ale proprietatii , ni se prezinta povestea lui Caroline, surprinsa in tinerete, in nemilosul Vest salbatic, aruncand incet- incet lumina asupra evenimentelor ulterioare, ale caror tentacule se intind pana in prezent, dupa mai bine de o suta de ani. Interesant este ca, in timp ce citesti capitolele despre trecut, simpatizezi cu Caroline, care este eroina lor principala, in acel mod in care simpatizezi cu toate personajele principale din cartile citite, dorindu-ti ca deznodamantul sa fie unul pozitiv, iar atunci cand ajungi la capitolele din prezent, cand Caroline este strabunica decedata cu multi ani in urma, secretele pe care aceasta le-a purtat de-a lungul vietii sale ii dau o aura usor malefica, si nu o mai poti privi cu aceiasi ochi, nu mai tii cu ea, iti doresti ca faptele sale sa fie demascate.

Trebuie sa recunosc ca aceasta tehnica de constructie a romanului, cu doua planuri alternante- unul trecut si unul prezent, pe care am mai intalnit-o si in alte carti, constituie o reteta a succesului si a intretinerii si intensificarii misterului. Totusi in aceasta carte, spre deosebire de altele, curgerea intamplarilor si a celor doua planuri este mult mai domoala, suspansul nu este singurul punct de atractie, fara sa vrei te pierzi si in frazele atat de delicioase, in stilul de exprimare ce iti merge la suflet, te indulceste.

Ritmul nu este deosebit de alert, suspansul este bine dozat, autoarea dezvaluie putin cate putin, prelungind tensiunea intr-un stil desavarsit. Mi-a placut foarte mult cum scrie aceasta tanara, am savurat la propriu aceasta carte, cu fiecare fraza a sa.

Cartea am primit-o de la Editura ALL, astfel ca recenzia aceasta face parte din campania vALLuntar, ceea ce inseamna inca 15 minute de voluntariat si cate 3 minute pentru fiecare comentariu postat de voi la aceasta recenzie.

Da, a fi casnic inseamna sa fii nimic...

noreply@blogger.com (andreea toma) — Tue, 28 Feb 2012 10:42:00 +0000

Ziua de azi mi se pare searbada, nu am idee ce voi face si parca nici potentialele chestii ce le-as putea bifa nu sunt prea incantatoare. Parca e prea multa monotonie. In afara de chestiile pentru mine, pe care le pot face doar in anumite momente (si, daca e sa ma iau dupa noaptea trecuta, nici atunci nu am dreptul la tabieturile mele), restul mi se par neatragatoare. Ceva de genul- iar? Stiu ca solutia in astfel de momente ar putea fi o schimbare de peisaj. Nu e prea placut in jurul blocului de cand s-a mai topit din zapada. E o imagine dezolanta, cu zapada aia urata, murdara, cu fecalele ce nu s-au volatilizat
o data cu topirea zapezii. Dar cand ma imaginez pentru cateva clipe mergand intr-un loc sau in altul, realizez ca multumirea mea ar fi redusa, ca sa nu zic zero.

As putea spune ca ma aflu intr-una din zilele fara chef. Nu-mi place starea asta, dar chiar nu gasesc acum un mijloc sa o alung. Ajung si eu la limita din cand in cand si atunci astept, astept, sperand ca o sa-mi treaca repede. Dar cand trece e doar o amagire, situatia nu se schimba in realitate, doar gasesc eu resurse pentru fabricarea unui zambet si a unui chef de ceva, de orice. Stiu ca toata dispozitia mea proasta e datorata epuizarii. Poate din exterior nu pare ca fac mare lucru, mai ales ca stau acasa, nu lucrez, si asta e interpretata adesea ca si cum nu as face nimic. Din pacate, societatea te evalueaza in functie de banii pe care ii produci.

Si nu e drept, a sta acasa cu un copil mic, de 2 ani si 3 luni sa nu mai stii altceva, nu inseamna deloc huzureala. Ba chiar as putea spune ca le e mai usor si mai putin obositor celor ce lucreaza, caci, zic eu, de pe partea cealalta a baricadei, daca li se pune pata sa nu faca nimic intr-un anumit moment, se pot opri, nu-i forteaza nimeni sa lucreze in continuare. Isi pot lua o pauza absoluta oricand doresc. Noaptea pot dormi fara sa-i trezeasca nimeni brusc cand le e somnul mai dulce. La mine niciunul din aceste lucruri nu e posibil, eu nu pot spune stop cand simt nevoia, eu nu ma pot odihni in nicio noapte, eu trebuie sa fiu non-stop la dispozitia cuiva, indiferent ce as face in acel moment, trebuie sa abandonez brusc si sa-mi fac datoria.

Chestia e ca uneori si eu ma consider o inutila, dar cand ma plang de asta, sotul ma consoleaza, aratandu-mi spre cea mica si imi spune ca ea e munca mea. El nu evalueaza aportul meu in bani. Insa eu am momente in care sunt dezamagita ca munca mea nu aduce nimic financiar. Si stiu ca n-ar trebui sa fie asa, ar trebui sa privesc rezultatele neevaluabile in bani. Dar societatea este astfel construita incat sa fii considerat o nulitate daca nu produci bani.

Ni se mai pregateste ceva!

noreply@blogger.com (andreea toma) — Tue, 28 Feb 2012 08:39:00 +0000

Cu cuvintele mele, va zic ca am citit ca fmi-ul si nu mai stiu care institutie europeana au cerut Romaniei liberalizarea preturilor la gaze si energie electrica, pentru ca preturile sa se alinieze la cele din blocul comunitar. Asta mi se pare inca o forma de exterminare mascata. Cica guvernul trebuie sa evalueze consumatorii si sa-i identifice pe aia care nu vor putea sa plateasca acele sume si sa le acorde un mic ajutor. In aceasta categorie se vor incadra probabil cei cu venituri foarte, foarte mici, eventual fara niciun venit dar cu
palate cu turnulete, dar restul? Cei care au salarii mici insa nu se incadreaza intre cei la limita subzistentei, in opinia guvernului?

Astia nu realizeaza ca salariul ala minim e insuficient pentru a supravietui in Romania? Nici cu doua, ba chiar nici cu trei salarii minime nu poti trai decent in Romania, fara datorii, nu-ti poti plati toate darile si utilitatile, n-ai cum. Cel putin pe timp de iarna, nu ai nicio sansa.

Sunt atat de dezamagita de tot ceea ce inseamna viata in Romania, incat mai ca ma bate gandul sa-mi smulg radacinile din pamant. Dar n-am identificat inca locul ideal pentru a le infinge apoi.

Hellooooo!!!!! Dar salariile pe cand aliniate celor din blocul comunitar???

Etern- Femininul ne trage in sus

noreply@blogger.com (andreea toma) — Mon, 27 Feb 2012 15:34:00 +0000

In fiecare zi sau aproape studiez site-ul Elefant.ro in cautare de carti interesante, asteptand o promotie favorabila, descoperind noi titluri pe care le iau in vizor. Zilele astea se afla in desfasurare promotia Etern- Femininul ne trage in sus, cu reduceri intre 10-50% la cartile ce au tangenta cu sus-numitul subiect.

Am rasfoit lista si va pot face cateva recomandari, de fapt sunt cateva carti pe care le-as vrea neaparat, altele pe care as vrea sa le citesc, dar sa zicem ca ar mai putea astepta.

Din categoria primelor fac parte

Sotia pilotului

Lumini pe zapada, ambele scrise de Anita Shreve

Multumesc pentru amintiri de Cecelia Ahern

Iubirile croitoresei, de Maria Duenas

Gradina uitata, de Kate Morton

Si nu in ultimul rand Vei fi acolo? de Guillaume Musso

Celelalte, care imi fac cu ochiul, dar nu asa stringent, ar fi

Sexagenara si tanarul, de Nora Iuga

Cum sa uiti o femeie, de Dan Lungu

Spuma zilelor, de Boris Vian

Fata cu cercel de perla, de Tracy Chevalier

Apa pentru elefanti, de Sara Gruen

Dupa week-end, nu prea optimista

noreply@blogger.com (andreea toma) — Mon, 27 Feb 2012 08:10:00 +0000

Week-end-ul a trecut fara prea multe lucruri placute bifate, partial monoton, caci as fi vrut mai mult de la el. Nu stiu unde se grabeste timpul asta, nu prea vrea sa-mi tina companie si nici nu-mi ofera satisfactii prea mari in trecerea lui. Am scris, am citit, dar nu atat cat as fi vrut, in rest aceleasi chestii. Doar plimbarea de sambata a adus putina culoare, asta si pentru ca mi-am clatit putin privirea intr-o librarie pe Ion Mihalache. Si tot colorata a fost si seara de vineri, de Dragobete, cand tati ne-a adus tot felul de prajituri si produse de patiserie delicioase. Din care nu am putut manca prea mult, nu ma simt bine daca depasesc o anumita cantitate de dulce, dar gestul a fost cel care a contat.

Continui sa visez la o duminica, de fapt la o zi, nu neaparat duminica, in care sa nu trebuiasca sa fac nimic, sa fac doar ce imi place, daca am chef sa fac ceva, o zi in care sa stau in liniste, fara nimeni in jur, fara sa trebuiasca sa dau cuiva ceva, sa ma relaxez total de dimineata pana seara, sa nu aud decat ceea ce imi doresc sau sa fie liniste deplina. Si in acest moment un astfel de vis pare ca si cum s-ar referi la un colt de rai, desi nu e vremea pentru astfel de ganduri. Cand nu e una, e alta, mereu trebuie sa fac ceva pentru cineva, iar cand fac ceva pentru mine, nu exista sa nu fiu intrerupta dupa cateva minute si e al naibii de tracasant.

Acum incerc sa scriu ceva mai amplu si in acelasi timp diferit de ceea ce am scris pe blog. Sa zicem ca ma chinuie talentul... literar. Dar trebuie sa recunosc ca, o data ce am intrat in povestea respectiva, si am reusit sa fac asta, ma epuizeaza intr-un fel, pentru ca imi vine in minte adeseori, imi bantuie gandurile, actiunea mi se contureaza tot mai precis acolo, in interior si ma indeamna sa o astern pe hartie. Caci asa scriu, pe hartie, si cu stiloul, nu cu pixul.

Asa ca, daca voi scrie mai putin consistent pe blog in urmatoarea perioada, sa stiti ca asta se datoreaza povestii ce prinde viata in caietul meu. Toata sau aproape toata inspiratia mea e canalizata acolo, si senzatia e atat de sublima incat mi-e greu sa o exprim. Eu sper sa o termin in timp util, insa in astfel de chestiuni nu poti garanta rezultatul, nu e ca si cum te-ai apuca sa rezolvi o problema din sfera matematicii, depinzi foarte mult de latura interioara a fiintei tale. Si ma astept la momente in care sa nu pot scrie, pur si simplu. Nu ma gandesc mai departe, intai sa o termin si apoi voi vedea ce va fi.

Intre timp, ma delectez cu lectura unei carti interesante, primita de la cei de la ALL

in campania vALLuntar. Nu spun care, vedeti voi cand va fi gata recenzia. Sper eu cat mai curand. Rau e ca deja m-a cuprins melancolia, incep sa constientizez tot mai adanc ca zilele in aceasta casa sunt pe sfarsite, insa e firesc sa ma simt asa si trebuie sa las frau liber tuturor trairilor legate de acest aspect. Inabusirea lor nu poate aduce nimic bun, insa nici coplesita de ele nu e bine. Pe moment.

Nu sper nimic deosebit de la aceasta saptamana. Atatea altele au inceput si au trecut apoi ca si cum nici n-ar fi fost. De ce ar fi asta mai speciala? N-am visat nici prea frumos asta-noapte. Desi nu caut sa ghicesc ceva in vise, starea pe care imaginile mi-o imprima nu o pot neglija. Regasesc in ele reactiile subconstientului si de aceea nu ma pot debarasa de aceasta influenta.

Ei, orice s-ar intampla, mai mult sau mai putin deosebit, va fi o surpriza. Sa lasam viata sa curga de la sine prin noi. O saptamana minunata sa aveti!

Plimbare cu alt aer

noreply@blogger.com (andreea toma) — Sat, 25 Feb 2012 16:56:00 +0000

Azi am scos bolidul cu roti duble si ne-am aventurat in parc. A fost mai usor decat ma asteptam, am putut ircula, chiar daca am intalnit portiuni necuratate. Din fericire erau cu gheata si puteam inainta fara mare dificultate si fara sa rup rotile. M-am simtit insa foarte ciudat cu ea, asa mare, in caruciorul ala, pe care nu l-am mai folosit de cateva luni bune. Insa nu cred ca e prea mare pentru a merge in carucior, chiar daca merge foarte bine si singura. Distante prea mari nu le poate parcurge, e clar si, atunci, caruciorul mi se pare o alternativa chiar si cand copilul e mai mare de 3 ani.
Noi abia avem 2 ani si 3 luni, nu atragem inca priviri carcotase, dar mi-amintesc ca, pe vremea cand era cea mare mica, ma opreau babele pe strada si-mi ziceau ca e prea mare pentru carucior, desi avea putin peste 2 ani jumate. Parca pe la 2 ani si 8-9 luni am renuntat la carucioare, caci cedasera rotile si era si grea pentru niste roti subrede. Dar acest carucior, ma mir, nu mi-a facut nicio problema pana acum. Si a fost si asta destul de mult pus la treaba.

Si, cum va spuneam, ne-am deplasat pana in parcul Kiseleff, ne-am bucurat de zapada de acolo, mult mai curata decat cea din oras. Tocmai cand, victorioasa, ma gandeam ca pot lauda parcul pentru lipsa de rahati de caine, am pornit pe alei si mi-am schimbat imediat parerea. Nici acolo nu lipseau, chiar daca nu erau atat de des amplasati ca in fata blocului. Eee, un mic inconvenient, nu?

La intoarcere, am ales o ruta diferita, usor ocolitoare, caci ajunsesem in capatul parcului dinspre Muzeul Taranului Roman. Acolo, pe straduta din care se intra la muzeu, era mare coada. Presupun ca pentru Targul de Martisor, nu pentru Chopin indragostit. Apoi am admirat muntele de zapada aproape neagra ce trona in Piata Victoriei, chiar in fata palatului lui ~~Boc~~ Ungureanu. In cele din urma am pornit-o spre casa, savurand razele de soare si confirmandu-mi din nou ca primavara e aici, aproape. O stare ciudata m-a cuprins, in aer e ceva altfel... aerul nu mai miroase a iarna.

Trenul de Trieste, de Domnica Radulescu

noreply@blogger.com (andreea toma) — Sat, 25 Feb 2012 08:42:00 +0000

Pentru ca tot e week-end, m-am gandit sa postez azi o recenzie in ton cu momentul, caci va prezint o carte numai buna pentru un week-end lecturistic, relaxant. Am inceput incantata aceasta carte, primind un imbold pe blogul Mihaelei, o data ce am citit recenzia ei. Povestea in sine mi se pare interesanta, autoarea face in prima parte o radiografie a epocii comuniste, vazuta prin ochii copilei si apoi tinerei Mona Maria Manoliu. Influentele regimului se resimt puternic si in copilarie, dar si in viata tinerei indragostite de mai tarziu. Pentru cineva ca mine ce nu a apucat sa cunoasca prea bine acea perioada, dar si pentru ceilalti, ce poate vor sa faca haz de necaz amintindu-si, episoadele ce scot in evidenta chinurile vietii in comunism sunt captivante si prezentate intr-o maniera
ce iti aduce zambetul pe buze, dar, in acelasi timp, te face sa realizezi cat de norocos esti ca nu trebuie sa suporti astfel de restrictii, de privatiuni.

Sub presiunea acestui regim, ce o face sa fie nesigura chiar si de cel pe care il iubeste, eroina hotaraste sa fuga din tara, stabilindu-se in America, asemeni autoarei, de altfel. Viata ca refugiata nu este nici ea usoara, dorul de tara ei, de parinti, o macina, insa reuseste sa faca fata greutatilor, ba chiar sa isi faca o cariera si sa isi intemeieze o familie. Cand viata ei parea sa se aseze pe un fagas, alte probleme se ivesc, in casnicia sa. Desi intre timp reuseste sa ii aduca langa ea si pe parintii sai, totusi ceva ii lipseste, nu se simte implinita in viata pe care o duce. O veste fulgeratoare adusa de o ruda din Romania, la scurt timp dupa Revolutie, ii bulverseaza grav existenta, nu-si mai gaseste locul in casnicia sa. Astfel ca, dupa cativa ani, la scurt timp dupa o grea pierdere, se hotaraste sa revina pe pamantul in care s-a nascut si unde a copilarit. Sufletul sau are nevoie de aceasta reintoarcere, fantomele primei iubiri nu-i dau pace si trebuie sa se convinga de ceva. Plina de emotiile revederii pamantului natal, Mona simte in aerul inspirat, in peisajele ce i se perinda prin fata ferestrelor trenului ce o duce din Trieste de data aceasta in sens invers, ca a ajuns acasa.

Este o carte plina de emotii, de trairi profunde si te rascoleste adeseori. Cel putin finalul, despre care nu va spun decat ca m-a incitat si mai mult, este incununat de sentimente zguduitoare, pe care pot spune ca le-am trait cot la cot cu eroina cartii, pe masura ce citeam.

Ca valoare literara, n-as putea spune ca e o capodopera, desi autoarea manuieste cuvintele si le incolaceste intr-un ritm alert. Parca prea alert, mi-as fi dorit ca frazele sa fie mai lungi, de multe ori mi s-a parut prea sacadat stilul, insa e o carte care se citeste repede si aceste mici inconveniente nu au fost de natura sa imi strice impresia despre carte.

Cateva articole interesante de pe bloguri (si nu numai)

noreply@blogger.com (andreea toma) — Fri, 24 Feb 2012 17:38:00 +0000

Nici nu stiu cum sa incep, poate spunandu-va ca am simtit din nou nevoia de a va face cunoscut ce am citit eu interesant pe net in ultimele zile.

Incep cu Tanna, un articol scris de Mircea Vladut pe marginea unui documentar pe care acum imi doresc foarte mult sa il vad si eu. Insa la orele la care ma pot eu uita in liniste pe National Geographic, History si altele asemenea din bogata paleta a televiziunilor educationale, nu prea se difuzeaza chestii atat de faine.

Loopoo m-a facut sa intentionez sa cumpar niste somon. Dar, dupa ce am rugat-o pe tanti de la raionul cu peste sa-mi cantareasca doua bucatele, m-am vazut nevoita sa-l las acolo, costa 36 de lei, mai mult decat imi permiteam sa cheltui pentru o singura masa.

Editura ALL lanseaza azi, in Starbucks Sun Plaza colectia Iubiri de altadata. Prezentari ale primelor carti din aceasta colectie gasiti aici si aici.

Recenzia lui Razvan si articolul din Casa cu Nuci ce trateaza aceeasi tema m-au pus putin pe ganduri... oare chiar as vrea sa ma intorc in timp, daca as avea posibilitatea? Daca pun mana pe carte Vei fi acolo? de Guillaume Musso va dati seama ca o citesc, nu?

Puteam face o lista mai lunga, dar timpul m-a presat sa o inchei mai repede decat as fi vrut.

Un fel de blana ursului din padure

noreply@blogger.com (andreea toma) — Fri, 24 Feb 2012 10:39:00 +0000

Sa zicem ca vreau sa vanez un urs sa-i iau blana, dar fie nu-l nimeresc, fie ursul nu apare in padure atunci cand merg eu la vanatoare. Se cheama ca am pierdut ceva? Din moment ce n-a fost niciodata a mea, nu pot spune ca am pierdut blana. Asa si cu evaziunea fiscala. Cand ii aud pe astia la tv cum spun ca statul a fost pagubit/prejudiciat cu nu stiu cat de unii care vindeau marfa fara acte, de unii care nu au declarat nu stiu ce venituri ca sa nu mai plateasca impozit, mi se ridica tensiunea.
Ca si cum aia ar fi furat de la stat ceva, ar fi bagat mana in visteria statului si ar fi sustras bani de acolo. Nu, statul nu a mai castigat ceva ce putea sa castige, dar de pierdut nu a pierdut. Pentru a pierde, trebuie mai intai sa detii.

Stiu ca in esenta, ceea ce se spune este corect, respectivii aveau obligatii fiscale pe care nu si le-au indeplinit, dar formularea ma zgarie. Dar mai stiu si ca aceste obligatii fiscale sunt mai mari decat ar trebui sa fie, mult prea greu de suportat, si, cand te mai uiti si cum se reflecta acesti bani in organizarea statului cu serviciile sale deficitare, cum sa nu devii evazionist?

Nea Oprescule, mai lasa-ne cu autostrada suspendata!

noreply@blogger.com (andreea toma) — Fri, 24 Feb 2012 08:20:00 +0000

Vezi ca sunt munti de zapada infecta in Bucuresti, pe stradutele alea pe care te faci ca nu le vezi, imediat ce parasesti o artera principala. Stiu ca n-ati putut intra pe ele cu utilajele voastre, dar la lopata daca se dadea, tot se cunostea ceva. Angajatii de la salubritate, care acum n-au pe unde sa dea cu matura, cei care sunt beneficiarii venitului minim garantat si care trebuie sa presteze ore de munca in folosul comunitatii, detinutii, toti astia puteau fi pusi sa dea la lopata pentru a degaja cat de cat aceste strazi.

Pe langa masinile ce au ramas parcate sub zapada pe lateralele acestor strazi, se afla cate un zid de zapada. Jos, sunt doua fagasuri prin care trec rotile, iar in mijloc, intre ele, o fasie inalta si zgrumturoasa de zapada si gheata, de care ne racaim masinile. Chiar este posibil sa nu miste nimeni un deget, in asteptarea primaverii? Au trecut doua-trei saptamani de cand a nins, de atunci se puteau curata strazile, incet- incet, zapada putea fi inarcata in camioane si dusa pe camp, in afara orasului. Daca se voia, dar nu s-a vrut.

Mircea Eliade- Nunta in cer

noreply@blogger.com (andreea toma) — Thu, 23 Feb 2012 10:22:00 +0000

As putea spune ca am citit un roman de dragoste, dar… e mai mult de atat. Si nu stiu cat de bine v-as putea lamuri asupra intelesurilor acestei opere, ce exced sfera gandirii obisnuite. Desi nu este un roman fantastic, ceva obscur, misterios, bantuie evocarile celor doua povesti de iubire ce traseaza liniile sale. Poate conceptul iubirii desavarsite, poate femeia invaluita in mister, al carei trecut si viitor se constituie in enigme pentru barbatii alaturi de care traieste aceste doua iubiri... Pentru fiecare din ei, pare a fi acea iubire unica. Dar pentru ea?... cum poate iubi de doua ori cu aceeasi intensitate suprema?

Am citit cartea cu o placere deosebita, savurand stilul molcom de curgere a cuvintelor, a frazelor. E una din cartile ce ar trebui citite cu un creion in mana, ceea ce eu, din pacate, nu am facut. Si-mi vine greu sa va vorbesc despre subiectul cartii, as vrea sa va pot transmite mesajul ei, dar imi pare peste puterile mele. Nu pot reda in cuvinte impresiile ce mi le-a produs, vocabularul meu este destul de limitat, ori poate ceea ce vreau sa exprim e mai mult decat poate capacitatea mea de sinteza.

V-as putea rezuma pe scurt firul epic, cum doi barbati isi povestesc unul altuia, intr-o noapte alba, dragostea vietii lor. Cele doua povesti se dovedesc a avea anumite puncte comune, ca intr-o simetrie, pentru ca, in final, desi nu-mi dau seama prin ce ratiune, sa ajunga la concluzia ca au iubit una si aceeasi femeie. Dar, nu prin asta m-a atras cartea. Magnetismul sau se afla in stilul scriiturii, in ideile continute, are ceva greu de definit care te atrage pur si simplu. Apoi, cele doua povesti de iubire sunt atat de profund descrise, patrunzand pana la cele mai intime trairi si detalii, fara insa a trece in latura vulgara. Textul denota mult lirism, multa sensibilitate.

Imi place cum scrie Mircea Eliade, si totusi n-as putea sa va dau anumite repere, nici sa va explic motivele pentru care ma cufund in cartile sale si ii sorb cuvintele cu o placere deosebita. Mai am cateva carti ale sale pe care urmeaza sa le citesc la un momentdat.

Multumesc cublandete pentru recomandare!

Cartea poate fi gasita aici.

Profitul Petrom

noreply@blogger.com (andreea toma) — Thu, 23 Feb 2012 08:21:00 +0000

Eu nu le am cu economia, trebuie sa recunosc, dar cu matematica ma descurc la ce tine de calcule. Am vazut un articol pe teletext despre profitul obtinut de Petrom in 2011, comparativ cu 2010 si se arata si in ce suma au fost vanzarile pentru fiecare an . Eu o sa va dau cifre aproximative, ca nu le mai stiu exact si aveau si zecimale. Astfel, pe 2010, vanzarile au insumat 18,6 ~~milioane~~ miliarde lei si profitul a fost de 2,19, ceea ce inseamna undeva intre 11-12% din vanzari. Pe 2011, vanzarile au fost de 22,6 ~~milioane~~ miliarde lei, iar profitul de 3,75 ~~milioane~~ miliarde lei, adica peste 16 % din vanzari.
Si ma intrebam ce inseamna asta. Evident ca suma rezultata din vanzari trebuia sa fie mai mare, date fiind majorarile de pret. Dar referitor la profit, care, repet, nu stiu eu prea bine cum se calculeaza, ca om simplu, fara studii economice, eu interpretez ca diferenta aceea procentuala e generata de un adaos mai mare. E posibil sa vorbesc prostii, de aceea, cine se pricepe si poate sa explice, este invitat sa-si exprime opinia.

Later Edit: Am vazut ulterior ca de fapt sunt miliarde. Irelevant pentru calculul meu. Insa trebuia sa corectez. Ma scuzati, dar sumele astea nu fac parte din cele pe care mi le imaginez eu zilnic.