Bravo! Ai ajuns pe drumul cel bun şi ai înţeles că Universul îţi va aşterne pe căi nebănuite dorinţele, când nici nu te aştepţi şi poate nici n-o să vezi la început, ca-n pilda preferată a coafezelor şi a războinicilor luminii (când nu au dureri de ochi de la citit) trântită de Coelho.

Na, eu cred că suntem ceea ce gândim (şi mai mult, ceea ce nu, dar hai să lăsăm articolul la nivel de semi-retard, ca să şi fie citit), însă trebuşoara asta cu gândirea pozitivă e cam nasoală din start, pentru că presupune deci şi o doză egală, opusă, de gândire negativă, din care o alegi p-asta sclipicioasă.

În cele mai multe cazuri, a gândi pozitiv e o “placă” care maschează / ascunde de fapt mult rahat interior pe care victimizatorii inadaptaţi şi-l produc pentru ei înşişi, într-un soi de sitcom mental foarte lame pe care îl rulează zilnic, neînţelegând că treaba constă într-un stil de viaţă / atitudine. Dude, get a life, don’t think pozitive.

Mulţi înţeleg că gândirea pozitivă e cam aşa: afară-s minus douăj de grade şi tu ar trebui să gândeşti că e cald. Vezi? Tocmai d-asta îi spune gândire, înainte să fie ea pozitivă, roz sau expirată. Pozitiv la minus douăj de grade înseamnă să te gândeşti cum ar fi fost minus patruzeci şi cum ar fi fost să fi în mânecă scurtă.

Pesimistul gândeşte că murim, optimistul că trăim.
Preafericitul optimist că mai trăim şi după.

Ok până aici, dar gândirea pozitivă trebuie şi exersată, nene. Dacă unul îmi pune gun-ul la tâmplă să-mi ceară banii, el gândeşte pozitiv că-i va obţine, iar eu gândesc pozitiv c-o să ies din rahat viu, chiar dacă n-am bani la mine şi o să-l enervez foarte tare.

Una peste alta, asta cu gândirea pozitivă e noul nivel al rugăciunii tradiţionale. Depinde cine-a fost mai cuminte (cine-a gândit mai pozitiv sau ceva), tot acolo ajungem şi parcă nu despre asta-i vorba.

Săptămâna aceasta Claudiu m-a invitat să citesc din romanul la care lucrez, În mintea goală, în cadrul Institutului Blecher (#55).

Şi nu singur, ci cu cine altcineva decât Sorin DespoT.
“for old times’ sake”

Încă nu m-am decis ce fragment să aleg, o să-mi iau laptopul şi vedem ce şi cum la faţa locului. Vorbim puţin şi despre Slipstream şi Bizzaro Fiction, două curente literare proaspete care au mare legătură cu În mintea goală.

Duminică, 22 aprilie, de la 16:30, în El Comandante Primer, Str. Sfântul Ştefan nr. 13 (zona Izvorul rece).

PS. Poţi confirma prezenţa pe Facebook aici.

1) se scrie și se publică o carte

2) se ia cartea cu grijă și se pune în punctul cel mai central din casă

3) se deschid pe rând: toate ușile de la camere, toate ferestrele, ușa de la intrare șamd

Dacă nu îți place noul curent literar, te poți oricând apuca de un manifest care va deveni istorie până la următorul.

Dacă în februarie am pus la punct partea de Magazin pentru Hyperliteratura.ro, în martie am dus-o la un cu totul alt nivel. O sumedenie de articole, recenzii, interviuri care ne-au adus pentru prima oară peste 10.000 de vizitatori unici într-o lună (am sărit şi de pragul “psihologic”, cum i-am zis, mai în glumă, mai în serios, de 2.500 de fani pe pagina noastră de Facebook, unde punem şi alte informaţii separate de site).

Nu mai înşir o listă a articolelor mele, vreau să menţionez doar ideea care mi-a trăznit de Paşte, că tot am văzut n materiale speciale dedicate evenimentului pe toate site-urile: Ouă de paşte literare. Adică ouă cu scriitori (sau eu jucându-mă în Corel cu ouă şi stencil-uri cu scriitori).

Vă recomand, ca un fel de top 10:

• Sindromul Bartleby (sau când autorul îşi urăşte opera)

• Cele mai importante cărţi interzise

• Cele mai frumoase librării din lume

• Reacţia lui Bukowski după ce i-a fost cenzurată o carte

• Scrisori de amor scandaloase ale scriitorilor către iubitele lor
   (cel mai citit articol alltime pe site-ul nostru)

• Cinci cărţi care ar fi putut schimba lumea

• Canonizarea lui Eminescu este un gest de prost gust

• Viciile sau Obsesiile unor scriitori celebri (dar şi Dormitoarele sau Insultele dintre ei)

• Scriitorii care au inspirat cele mai multe tatuaje

• Statuile scriitorilor, la noi şi la ei

În martie am fost invitat de Metropotam (Gruia Dragomir) să scriu opt articole pentru o campanie Silva Black. Acum, trăgând linie, nu pot spune că sunt extraordinare, departe de ceea ce obişnuiesc să scriu, dar!

Cât de mult îmi plac provocările. Mai ales cele care mă pun postura de a face ceva unde de obicei întâmpin dificultăţi.

În cazul de faţă mi-am impus să nu gândesc absolut nimic despre aceste articole şi să le las să curgă, oricum ar fi, indiferent de “inspiraţie”, cu o zi înainte de data stabilită pentru predarea lor.

Sufăr de mania de a-mi programa exagerat scrisul. Nu am niciun proiect de carte care să nu cuprindă măcar un cuprins de la A la Z, chiar dacă el se schimbă pe parcurs. Chiar dacă pe acel program adaug n elemente (nu dacă, deşi). Tot timpul am un plan, o idee de bază. Ceea ce culmea, legat de viaţa reală şi nu de scris, nu mă caracterizează deloc; viitorul înseamnă mâine şi abia aştept să fiu surprins.

Într-un final a ieşit un “serial” care, în ciuda titlului, n-are mare legătură de vampiri (nu-s fan al subiectului, ba tocmai antifan), dar cu ceva călătorii în timp, un Cişmigiu din viitor cu alei digitale care îţi spun cât ai alergat sau îţi recomandă ce adidaşi să-ţi iei şi, bineînţeles, posibilitatea întoarcerii în trecut prin WordPress.

De ce vampirii nu sug sânge românesc
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8.

PS. Şi Jean-Lorin Sterian a participat la campanie, cu serialul Calea Izbăvirii. Link-ul e de la ultimul episod, care la final are lista tuturora.

M-a iritat puţin pentru că nu înţeleg sincer de ce Hyperliteratura.ro a ocupat abia locul 40 (şi bine, nu e singurul care mi s-a părut că a fost notat cel puţin ciudat, dar aici îmi permit să vorbesc). Pe orice parte o dau, îmi pare rău, bloggerii au reuşit să mă surprindă total. Nu visam neapărat la podium, dar uitându-mă pe toate celelalte proiecte înscrise mi-am dat seama că am merita să fim în primii 10 – 20. Se pare că m-am înşelat şi chiar aş vrea să înţeleg unde gafează proiectul nostru.

Un alt lucru deranjant a fost că înainte de terminarea înscrierii proiectelor la categoria cultural descrierea suna cam aşa: literatură şi istorie. Şi era sănătoasă; nu de alta, dar e cam greu să te baţi cu blogurile de filme, de exemplu, şansele să vii cu un blog nişat pe literatură, pe cărţi şi să fie mai interesant decât unul de filme, sunt, din păcate, aproape nule. Fotografia e o categorie separată, se poate deci. Mai mult, tot la cultural, am mai văzut că sunt şi proiecte care vorbesc despre ecologie sau anumite oraşe pe-acolo, ori, deja asta e ridicol.

Paradoxal sau ironic, blogul meu personal, de care nu prea mai am timp aşa cum mi-aş dori, de mai bine de un an cel puţin, a ocupat poziţia 15. Ăsta a fost moţul şi mie mi-a completat imaginea deja şifonată a concursului. Bonus: trebuie să-mi redefinesc conceptul de cultural. Cred că l-am înţeles greşit, total greşit şi nu e bine să ai proiecte culturale într-o societate, fie ea şi online, care are cu totul alte definiţii despre asta. :)

Toate ca toate, însă am spus că m-a şi bucurat. Da, deoarece câştigătorul este un proiect dedicat poeziei, Ivcelnaiv.ro.

Şi vreau să-l felicit pe omul “naiv” din spatele acestui personaj pentru că a reuşit să apropie poezia de publicul larg, Roblogfestul venind să confirme succesul pe care oricum îl avea. Văd multe share-uri din poezia lui pe reţelele de socializare, am auzit că tirajul primei cărţi a dispărut mai ceva ca Elodia. Ori asta e extraordinar, ca poezia, indiferent de stilul ei, cel mai refuzat “domeniu” de public, să reuşească atâtea.

Dar nu despre asta e vorba (nu chiar). Ci despre momentul când, foarte curios, l-am întrebat despre nişte scriitori americani care la noi sunt văzuţi ca nişte idoli sau cel puţin genii, cum sunt receptaţi în patria mamă?

Îmi aduc perfect aminte discuţia despre Bukowski. Americanul îmi spune că Bukowski nu e o mare şmecherie în State. Mai degrabă ar intra în categoria poet de duzină. La fel cum nici Ginsberg nu-i un mare poet pe lângă Corso, când a fost să ne referim la beatinici.

* de menţionat că în SUA nu există criterii “categorice” ca la noi, un autor poate să nu fie un mare poet într-un stat, să zicem, dar în altul invers; opiniile sunt foarte împărţite mereu şi, mai ales, respectate

Şi da, avea o explicaţie pentru care Bukowski nu e atât de bine receptat, ca nivel calitativ. Bukowski a publicat tot. Absolut tot. Într-una, tot. Publicul american (în mare, din câte-am înţeles) îl percepe ca un scriitor care scria-ncontinuu, nu ca pe un mare poet.

Pe când la noi? Şi nu doar la noi, ci în principiu în afara Americii au ajuns doar best of-urile.

Şi asta m-a făcut să mă gândesc că poate, la fel ca Bukowski, undeva noi, scriitorii români, greşim. Cred că ne grăbim să publicăm pe hârtie (la volum propriu mă refer, nu apariţii în antologii / reviste / pe net, deşi poate şi aici) în loc să aşteptăm. Cred că ne bucurăm prea mult şi la reuşite prea mici. A publica chiar nu mai e nicio brânză. Nici măcar a ajunge în librării nu-i mare brânză, şi oricum, există atâtea magazine online faţă de anii precedenţi.

Scriitorul român (în genere, desigur, şi mă includ aici) nu vrea să spargă piaţa, să vină cu o bombă „literară”. Cum observ în afară „politica” unor mari scriitori – Chuck Palahniuk, unul din preferaţii mei, a venit cu Fight Club la 30 şi ceva de ani . Ei, cum ar fi fost Chuck Palahniuk dacă publica până atunci, din experimentele lui, poate nu atât de bune, vreo alte patru titluri? Bullshit.

Piaţa (la noi) e invadată de sute de titluri (autohtone) anual. Scriitori peste scriitori din toate direcţiile, din toate zonele, foarte puţină calitate. Foarte puţină. Editurile mici vin şi aruncă şi ele autorii lor care n-aveau loc la unele edituri mari (poate din motive sănătoase editorial).

Cum să găsească cititorul român un scriitor român bun, dacă să zicem, are ghinionul de a da peste cinci titluri slabe, care au avut doar şansa să fie promovate mai mult? Cum să vadă că există şi calitate şi doar câteva nume importante, printre atâta şi atâta zumzet „artistic”?

O soluţie mi s-a părea ca un poet (că am pornit de la Bukowski) să scrie zece ani fără să publice (exagerez, desigur, dar hai să încercăm un exerciţiu de imaginaţie). Să scrie sute, mii de poeme şi să aleaga cele mai bune 80 – 100 pentru un volum răcnet, un volum care să bubuie. Un best of.

Hai, nu zece ani, hai cinci! Şi hai, nu zece mii, hai două mii de texte. Din care să aleagă cincizeci. Cincizeci de texte cu forţă. Best of-ul a aproximativ cinci volume, pe care le-ar fi publicat în mod normal şi s-ar fi dus pe apa sâmbătei.

Cred că asta e o soluţie. Cred.

Comentariu la articolul original:

acum ma gandesc ca poate ar fi trebuit sa le mentionez si-n articol, mai multe: Livia Stefan, care am inteles ca va debuta in curand la CDPL. asa mi-a spus ea, asa vad si pe site-ul editurii. ori Livia Stefan cred ca are un volum de ani de zile, eram in aceeasi gasca de “nedebutati” in 2006-2007, Livia Stefan, Sorin Despot (care si el, la randu-i, a lasat timpul sa se coaca), eu si Mihai Tita (alt debut super intarziat, care daca o va face intr-un intarziu – sper – voi face pariu pe calitatea scrierii lui).

Adrian Dinis, era sa-l uit (si probabil cati am mai uitat, nu?).

cat a durat pana Ioan Es. Pop sau Ion Muresan au scos un nou volum? Oho…
Sorin Ghergut? tot scriind imi vin in minte. Razvan Tupa?

acum compara autorii mentionati de mine cu ultimele debuturi pe banda rulanta (aici nu dau nume, ca m-am saturat sa-mi pun nebuni in cap) :)

La fel de bine, mai cred că o soluţie (pe care o va da criza) este să dispară neaveniţii de pe piaţa editorială. Să nu se mai publice la kil şi să se publice în funcţie de o strategie, un plan editorial şi un plan de vânzări. Să se propună ceva, nu doar alte titluri de la alţi necunoscuţi, care nu vor realiza mai nimic, decât vor scoate alte titluri şi poate vor fi, cu puţină şansă, ceva mai cunoscuţi.

O altă soluţie ar fi să existe nişte editori în edituri. Nişte îndrumători în care scriitorul să creadă. Nu să se grăbească să dea drumul la un volum, ca şi cum asta ar fi o împlinire. Prea mulţi se folosesc de statutul de scriitori degeaba. Nu sunt, să fim serioşi. Şi mai grav, nici nu-şi propun să fie.

Nu se compară cu cei de afară (nici nu vor să ajungă afară), se compară cu alţii ca ei, la fel de necunoscuţi pentru publicul mare, cu titluri la fel de sărace calitativ.

* articolul complet şi original pe Hyperliteratura.ro:
De ce autorii români se vând prost – o părere

Pe Gilda am cunoscut-o acum vreo doi ani. Dădeam un interviu într-o dimineaţă Sabinei Lazăr pentru revista liceenilor Teen Press în care vorbeam despre Soni, despre ce urma să fie romanul Dilăr pentru o zi (în pregătire atunci) şi alte câteva proiecte online. Gilda era responsabilă cu fotografiatul şi, pentru că mi-au plăcut mult “portretele” matinale, am ţinut legătura pentru a colabora pe viitor şi la alte evenimente.

Şi aşa fost, fie că vorbim de Ringul de vorbe, fie că vorbim de Clubul de lectură, lansări, târguri de carte sau alte evenimente (îmi vine minte Tirul de cărţi, de la Street Delivery 2011), Gilda este primul om la care apelez tot timpul pentru fotografii, pentru că îmi plac la nebunie (şi nu doar mie, ci şi multor participanţi la evenimentele la care am colaborat, care au folosit portretele ca poze de profil, ca poze de prezentare şamd).

Îmi plac pozele Gildei pentru că sunt pline de culoare şi, pe lângă asta, reuşesc să surprindă subtil emoţiile oamenilor dar foarte bine şi starea de spirit a unui loc / local.

Exact asta am văzut şi în fotografiile din prima ei expoziţie, Momente, pe care o găsiţi la Londophone. Vernisajul a început pe 28 martie şi se va încheia pe 11 aprilie, timp destul să sugeţi o bere şi să admiraţi (sau chiar cumpăraţi) creaţiile expuse pe pereţii clubului. În orice zi, începând cu orele 17:00.

INFO: Expoziția „Momente” a luat ființă printr-o simplă propunere de realizare de expoziție. Titlul nu a fost greu de găsit deoarece atunci când s-a hotărât la criteriile de selectare a fotografiilor a derulat în minte întâmplările cele mai dragi, alături de oameni importanți ei. Fiecare fotografie expusă este o poveste în care unii se pot regăsi cu siguranță.

Şi nu, nu s-a speriat când după nici două minute un ţigan i-a cerut o ţigară, el i-a întins una, politicos şi bucuros că e util, iar apoi a fost întrebat calm, pe rând, ce doreşte. Femei? Femei grase? Femei subţiri? Femei păroase? Fetiţe? Fetiţe virgine? Băieţi? Băieţi epilaţi? Băieţi virgini?

Şi nu, n-a plecat nici când după alte câteva minute a fost întrebat tot calm, pe rând, de o jumătate de droguri de care auzise şi jumătate de care n-avea habar până atunci că există.

Şi nu, nu s-a lăsat impresionat nici de oferta de telefoane mobile care ar fi bătut la curul gol orice companie de telecomunicaţii. Nu.

Declicul s-a produs când pe banca de vizavi de el s-a aşezat o femeie îmbrăcată vai mama ei cu un copil în braţe. Nici n-a apucat să se întrebe ce mamă normală s-ar plimba cu odrasla prin parcul damnaţilor, că muierea şi-a şi tras tricoul, şi-a scos o ţâţă şi a pregătit-o pentru bebel.

Scârbos, dar idiotul s-a excitat pentru câteva secunde când i-a văzut sfârcul atât de aproape. Săracul Gigi, n-a mai văzut el un sfârc adevărat de mai bine de-o lună.

Femeia îşi strânge ţâţa moale, şi-o fâlfâie puţin, apoi pune copilul pe bancă lângă ea şi trage de sân până îi ajunge la gură. Da, acritura de vreo treizeci şi ceva de ani cu faţă de mop începe să se alăpteze singură. Nu suntem în Zona Crepusculară, suntem în miezul unei capitale Europene, îşi aminteşte idiotul, care paralizează pe loc şi înţelege.

Înţelege în primul rând că lui de fapt nu i-a fost niciodată foame. Foame adevărată. Nu, el până la douăjnouă de ani n-a avut decât poftă de cutare şi cutare şi, uneori, mici junghiuri în stomac. Dar nu foame, niciodată foame.

Înţelege că deşi are doar treizeci şi patru de lei în buzunar, pe care oricum va trebui să-i drămuiască pentru încă vreo două zile, până când vine salariul, el n-a fost niciodată sărac. Nici bogat, desigur, dar niciodată sărac, chiar dacă a petrecut câteva nopţi pe stradă şi nu le-a trecut în CV, până să-şi găsească o nenorocită de garsonieră mizerabilă la capătul lumii. Idiotul realizează că tot timpul a dus-o ok sau cel puţin a dus-o cumva. Dar nu, niciodată sărac.

Şi-şi mai dă seama prostul că de fapt el n-a avut niciodată probleme. A, sigur, mici neînţelegeri, tot timpul se întâmplă, mici boli, neletale dacă stai să te gândeşti, mici înţepături şi alte junghiuri şi bubiţe, venerice au ba, mici certuri, c-aşa e-n viaţă, o depresie sentimentală care a trecut şi aia, mai greu sau mai uşor, depinde cui i-o spui, dar probleme adevărate adevărate nu. Absolut niciodată.

Dacă ar mai exista emisiunea, s-ar duce fără să clipească la „Am întâlnit şi români fericiţi”.

Şi-a amintit brusc de câţiva amici de pahar, de mă-sa de-acasă, de Jenuţa care urma să vină cu trenul de cinci, iar el ajunsese prea devreme.

Şi-a amintit tot şi a dat dracului toate amintirile.

S-a ridicat şi a plecat. Nu la gară – Adio, Jenuţo! Să te duci dracu cu tot cu ochii tăi mari şi verzi!. Nu la birt. Nu acasă. A plecat să se plimbe, simţind că a trăit cea mai bună lecţie de viaţă, deşi în mintea lui seacă n-o pricepe perfect.

Dar ştie! Şi asta poate e cel mai important pentru idiot. Că ştie, chiar dacă nu înţelege.

Ştie că oricât va da viaţa de pământ cu el, aşa cum dă viaţa de pământ cu amărâţii, el n-o să cadă niciodată. Nu, de-acum s-a schimbat totul.

Dacă americanii au zecile, sutele de supereroi din benzile desenate sau vip-urile cu zâmbetele perfecte de la Hollywood, dacă creştinii îl au pe Dumnezeu iar musulmanii pe Alah, dacă poponarii îl au pe George Michael şi fetele cu primii floci daţi pe Lady Gaga, el o are acum pe Mărioara. Aşa i-a spus, indiferent cum o fi chemat-o de fapt. Mărioara, ca prima lui prietenă, că la 12 ani nu se numeşte că ai o iubită.

Mărioara din parcul din faţa gării de Nord va veni mereu, ca o muză, ca un înger, ca o zeiţă, ca o prinţesă adevărată. Se va coborî în fiecare seară în patul lui rablagit şi împuţit, îşi va scoate ţâţa tranpirată, şi-o va trage cu forţă până la gură şi va începe să sugă singură din ea, ca să se alăpteze de foame.

Dacă va fi dat afară de pe şantier, Mărioara îl va salva. Dacă va fi prins pentru furt, Mărioara va sta în celulă alături de el cu ţâţa ei lăsată. Dacă vor veni iar comuniştii, cum îi spunea speriat bătrânul, să vie. Să fie şi Băsescu reales de câte ori or mai vrea românii în prostia lor crasă, fericiţi pentru o zi cu pungile lor pline de făină, ulei şi ciocolăţi de la Udrea.

Poa’ să vie ce-o vrea, Gigi şi-a dat seama că e un bărbat. Un bărbat care poate înfrunta orice. Un bărbat căruia Dumnezeu i-a dat semnul pentru care s-a rugat atâţia ani şi pentru care a pus atâtea întrebări: Mărioara! Mărioara şi ţâţa ei magică. Ţâţa ei formidabilă, care i-a schimbat destinul. Mărioara de la Gara de Nord, în faţa căreia şi moartea s-ar opri să se crucească sau să-şi bage un deget, dacă nu toată coasa, pe gât.

Gigi se uită la oamenii care trec pe stradă. Gigi se uită la oamenii din maşini şi se gândeşte şi la cei de prin blocurile din jur. Gigi ştie că toţi sunt o adunătură de proşti şi de rataţi şi că el, alături de foarte puţini, a înţeles viaţa.

Viaţa, da.
Un sfârc de mamă în propria-i gură, viaţa.
Mâncându-ţi propriul tău lapte pentru viaţă, da.

Mai exact, am primit bursa:
Jean-Jacques Rousseau din partea Akademie Schloss Solitude.

De ce?

La începutul anului am aplicat la bursă (după ce fusesem recomandat), trimiţând pe lângă CV-ul meu o prezentare şi câteva fragmente din noul meu roman, la care lucrez (din care am citit şi anul trecut la Berlin), În mintea goală. Spre deosebire de celelalte proiecte ale mele, încă nu vreau să detaliez foarte multe despre noua carte, am spus doar câteva rânduri într-un interviu pe care i l-am acordat de curând lui Iulian Sîrbu pe Hyperliteratura.ro:

“(…) se numeşte În mintea goală, unde Chris Dean Junior, un autor cu două best selleruri internaţionale, suferă de o schizofrenie paranoidă complexă şi nu poate distinge realitatea de vis şi ficţiunea din mintea sa”.

Zilele trecute a venit şi răspunsul din partea nemţilor, răspuns la care visam şi, trebuie să recunosc, care m-a emoţionat: „The jury was very impressed by the quality of the texts you submitted for this fellowship but also by the sharpness of your different strategies in order to establish your literature in the public sphere.”

Efectiv nu pot descrie bucuria primirii acestei burse, pentru care trebuie să le mulţumesc cu vârf şi-ndesat multor persoane.

Bun, şi ce înseamnă mai exact?

Că la sfârşitul anului voi pleca în Germania (ţară cu care deja m-am obişnuit după ultimele „excursii” la serile de poezie, respectiv proză românească, de la Berlin, din 2009 şi 2011, realizate de ICR). Voi primi o bursă timp de două luni la Schloss Solitude (Castelul Singurătăţii), lângă Stuttgart, unde voi avea toate condiţiile (ba poate mai mult decât îmi trebuie) să îmi termin noul (şi-al treilea) meu roman, în care, faţă de tot ce am publicat până acum, cred cel mai mult (literar vorbind, desigur).

Eu am scris deja aproape jumătate de roman, faţă de ce mi-am plănuit. Vreau să mai ajustez ce este nevoie, să mai adaug câteva capitole în funcţie de timpul liber pe care-l am (aici) şi chiar mi-am propus să-l termin în Germania, la castel. Ba mai mult, mi-ar plăcea să încep şi un nou proiect acolo, dacă o să am energia necesară.

Cât despre publicatul cărţii, vom vorbi, dacă va fi cazul şi în funcţie de multe alte lucruri, în 2013. Dar cu siguranţă îmi voi încerca mai întâi norocul tot în străinătate, până să public în România, la fel cum şi la romanul SONI, m-am decis să nu-l mai republic în România pentru o perioadă, până îmi voi încerca norocul, unde visez eu, în State.

Om trăi şi om vedea!