Angel's Heaven

Sirena din Marea Mediterana

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Tue, 06 Sep 2011 11:19:00 +0000

Am ajuns la un sfert de ceas distanta de miezul noptii. Inca erau oameni pe o terasa si au inceput, pe rand, sa zambeasca. Poate nu i-as fi observat dar privirile lor ma urmareau lent iar zambetele lor rigide erau ca ale papusilor pictate. Lipsea doar papusarul care le intorsese cheile.

Imi auzeam propria respiratie, sacadata iar dorinta ma rascolea fara control sau poate groaza. Nu as vrea sa recunosc dar erau amandoua trairi contrare, disputandu-ma de pe pozitii echilibrate.

Trebuia sa gasesc ceva care sa imi starneasca un vartej nemilos, sa mature tot in calea lui. Mi-am ales doua dintre iubitele lui Bachus, voluptoase si pline de jazz. Mi-au zambit misterios, mi-au atins mainile si m-au atras spre mare ca si cum ar fi stiut ca sunt un desert avid dupa carnalitate.

Pe plaja pustie, ele dansau fara noima, insufletite de vraja emanata de steaua nordului. Mie mi-a ramas doar luna in intregimea ei, revendicata prin legatura translucida si indestructibila cu tine.

In prezenta iubitei mele capricioase hainele se pierd, aluneca pe nisip intr-un ritm fin de matase. Cuprins de briza ei, nu mai simt dorul de tine care ma sfasaie in bucati delicate, aproape transparente, sangerii. Insa nu vreau sa pierd aceasta senzatie otravita, prefer sa ma arunc in valurile ei pentru ca sarea sa imi dea frisoane.

In zadar incearca iubitele mele fantomatice sa ma tina, le aluneca degetele pe corpul meu uns de eforturile semizeice de a ramane in sfera terestra. Abia ma tin sa nu alerg pe treptele selenare. Un ultim efort, disperat, imi impinge pasii in sens invers pana ce ma prabusesc pe spate. Adorrr sa ma las invadat de firele de nisip pe care le-am numarat impreuna dupa ce am botezat stelele sau era invers?

Nimic nu are sens pentru ca totul se invarte mai repede decat in mod normal. As deschide ochii, poate reusesc sa opresc lumea cu o privire in luna dar narile imi sunt invadate de mirosul familiar al pasiunii.

Un corp rece si umed se lipeste de mine, isi striveste buzele de ale mele, ma zgarie usorr pe piept. Limba ei, catifelata, moale, imi deseneaza dorinte la intamplare, ma devoreaza.

Imi sopteste in ureche cum ca s-ar numi Miele, ma infioara. Respiratia ei fierbinte se impleticeste de a mea, mainile incep sa imi umble frenetic pe formele ei atat de rotunde. Nu mi-am dar seama cand a trecut prin mine si am atins marginea abisului, culmea extazului.

M-am ratacit in privirea ei de o adancime la fel de necunoscuta ca a universului. Am uitat sa te caut in ea in timp ce o posedam salbatic. Sau poate ea pe mine. Nu am reusit sa mai deslusesc.

Totul s-a amestecat, sanii ei rotunzi lipiti de ai mei, miscarile ritmate ale corpurilor, ale valurilor, caldura apei, raceala corpului ei de sirena, fierbinteala corpului meu si gheata din atmosfera, culorile au devenit difuze, formele abstracte, goale, lipsite de suflet.

Apoi am incremenit inlantuiti dar nimic din ceea ce iti doreste prea mult nu dureaza. S-a evaporat precum o picatura de apa din desertul cel mai arid de pe Terra.

Am rams atat de singur incat am avut impresia ca doar ce m-am trezit dintr-un cosmar.

M-am ridicat si m-am dus in zig-zag de unde am venit. Oamenii, papusile, aveau ochii mari, mirati, atitintiti catre mine. Poate si pentru ca mi se aliniasera semnele din palma. Cred ca acela a fost momentul in care am facut un pas in afara sferei si am inceput sa rad ca un dement pana fisura din realitate s-a astupat de la sine.

Demonul si vrajitoarea

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Mon, 27 Jun 2011 22:23:00 +0000

In marginea cea mai îndepărtata a pădurii se afla o peştera, cum altfel decât întunecata. Miroase a frunze moarte, ude si pline de noroi.

Apa se scurge pe pereţi intr-un ritm înnebunitor de tobe in timp ce vrăjitoarea se unduieşte lin in jurul cazanului. Coapsele si sânii ii lucesc sub jumatatile de raze selenare.

Din parul lung i se preling umbre negre care dansează in jurul ei, agăţându-se încă de suvitele ei parfumate.

In fata purităţii răului, toate tremura, prind viata si fac reverenţe.

Pe jumătate in întuneric, fata i se încleştează intr-un rictus indescifrabil, iar pe jumătatea încă luminata, zâmbetul ii este îmbietor.

Sunt atâtea Josephine pe lume insa aceasta este speciala, isi soarbe puterea din eclipsa, din partea întunecata a lunii.

Vântul se prinde si el in dansul din ce in ce mai sălbatic. Pe ritmul lui, din peştera răzbate un monolog sfâşietor.

- De ce m-ai lăsat singur? Mă simt abandonat, atât de pustiit incat mă mir ca mai simt ceva. M-am aruncat in braţele tale cu ochii larg închişi.

De ce m-ai dăruit întunericului? Mă poţi ierta pentru ce ti-am făcut? Am vrut doar sa te protejez, altfel nu as fi îndrăznit sa le sfâşii carnea in numele tău, zeiţa umana!

Credeam ca nimic nu ne va tine departe, credeam ca prin uciderea lor ne vom uni si vom deveni un întreg, o sfera de foc in care sa îngropam toate păcatele, toate dorinţele se vor fi golit de sânge si de nimic.

De ce m-ai trădat, făptura înşelătoare?

Aripile lui sunt atât de grele din pricina atâtor şoapte, prea multe frângeri si gheare.

- De ce m-ai înlănţuit? Se pare ca destinul mă face sa alunec pe panta nebuniei. Am vrut doar sa te venerez, sa mă arunc la picioarele tale cu întreaga mea natura demonica.

De ce m-ai abandonat?

Eclipsa este completa, inelul de lumina hipnotizează timp de 7 zile si 7 nopţi. Atât au rezistat pana când apa a pătruns ca printr-o epava si totul a fost strivit.

Negarea nu face ca lanţurile sa dispară.

Intr-o clipa de pierdere

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Mon, 06 Jun 2011 23:43:00 +0000

- Iubita mea, Jospehine, ma doresti?

- Nu.

- Hmm…nici eu.

- Si atunci de ce ma intrebi?

- Ca sa am motiv sa injur si sa beau. M-am lasat de fumat iar sexul fara sentiment ma deprima. Ce zici?

- Esti pierdut. Pleaca.

- Te vreau, te ador…

- Pleaca

- Josephine, devin metalic…nu ma lasa sa plec.

- Ma plictisesti….dispari in neant de unde ai venit!

- Fato…tine minte ca totul se intoarce.

- ….

- Efemera clipa…doar timpul nu se intoarce. Si tu stii asta foarte bine dar preferi sa joci ceea ce nu ni se potriveste doar pentru ca altii au gasit algoritmul fericirii.

- Prefer sa regret…cu asta pot sa traiesc.

- Pe curand.

Pentru nu stiu a cata oara, imi iau gandul de la tine. Ma amagesc ca nu te voi mai vedea ca si cum nu te-as merita. De fapt, cine esti tu? Faptura sarmana, sordida iti este natura. Ori sunt nebun si te privesc prin lentila mea cu valoare neadecvata, ori te iubesc pana intr-acolo, unde trebuie sa vad intunericul din imaginatie ca sa ma pot lasa coplesit de realitatea inversa.

Dar cine esti tu, Josephine?

Impletituri din fire de nisip

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Thu, 05 May 2011 23:09:00 +0000

As detesta sa mă pierd printre figurile sărutate de tine. Mi-ar displăcea sa ratacesti sarutarile mele printre altele superficiale, lipsite de sentiment.

***

Chiar m-am plictisit de mine, cuvintele nu se mai leagă intre ele astfel incat sa cred ca ar trezi o imagine. De fapt sunt doar bucati de oglinda aruncate de sus in timp ce mă îndrept spre vis.

Totul se repeta, cuvintele, extremele, plăcerile si gândurile. Si cel mai rău este ca mă îndrept spre vârtejul de nebunie temporara unde principiile isi schimba valenţele in funcţie de argumentele relative.

Daca lucrurile din jur ar avea culori exacte, as reacţiona matematic, as aplica regula de trei păzeşte…măcar o vreme.

Îmi pare rău dar nu mai funcţionează nici asta. Pânza începe sa se destrame, punctul negru începe sa vibreze atât de tare incat mă trezesc din când in când crezând ca este cutremur.

O mare parte se va întoarce de unde a plecat, in locul unde totul pulsează, reacţionează radical si paradoxal pe alocuri.

***

Ridica-te din praful existentei tale, convinge-mă sa iţi dau mana folosind argumente puerile. De indata ce ai reuşit, mergi. La început, intr-un ritm lent, apoi continua cu paşi din ce in ce mai mari. Fugi ! Pierde-ne in mulţime, acoperă totul cu poezie spontana si alege melodia pe care vom dansa când vom merge pe mare.

Damien Rice-Volcano

Asculta mai multe audio diverse

Ruptura

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Wed, 19 Jan 2011 23:43:00 +0000

Lasa-ma afara, in calea oamenilor care catadicsesc sa treaca pe trotuarul asta. In general, oamenii care ma cunosc, imi arunca priviri pline de compasiune. Eu cred ca ei cred ca eu simpatizez cu starea lor de spirit cand eu stau lungita, cu mutra pe labe iar colturile gurii imi atarna libere.

Dar este tipul gresit de loc, cel in care ma aflu si nu am nici o scuza pentru asta. Nu sunt trista, pur si simplu ma gandesc la tine. Oare este bine ce fac? Dar ce as putea sa fac daca nu ma tii in brate?

As putea la fel de bine sa ma intind pe spate, sa privesc spre gri inchis cu ochii larg deschisi pana gasesc partea luminoasa. Timpul se scurge prin maini spre pamant dar oare nu este o crima micuta, neobservata?

Cred ca nu culoarea conteaza ci timpul potrivit pentru fiecare stare. Toata lumea stie ca atunci cand vrei sa plangi pe coada, trebuie sa iesi in lume, sa o lasi sa curga pana iti intra pe sub piele, pana ti-a insuflat neobisnuita idee ca ziua soarecelui nu exista decat daca ii dai voie.

Esti de acord ca fiecare zi trebuie sa reprezinte ceva?

Sa fii nimerit eu ziua nepotrivita?

Imi iau dorinta si plec. Ma duc in lume unde sunt atatia oameni relativ unici la fel cum ai fost si tu pentru mine.

Imi iau visul si plec. Ma duc sa il lipesc de altcineva care este dependent de el.

Iti iau sufletul si plec.

La revedere!

Impotriva curentului

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Wed, 22 Sep 2010 22:07:00 +0000

Intr-o zi de toamna timpurie, te vei plimba prin parc, vei impinge cu picioarele toate frunzele care ti se vor impiedica de picioare si vei face ceea ce faci aproape in fiecare zi. Fie vei asculta muzica altor oameni, fie vei dori sa auzi ce se va intampla in jur. Privirea iti va fi pierduta, gandurile imprastiate, milioane de melodii cu idei diferite, superficiale sau profunde dar repetitive.

Evident ca vei atrage privirea unor tipi plictisiti de viata sau de ei. Unul dintre ei iti va aduce aminte de un soarece, va avea trasaturi inguste, alungite, ochii mici, in alerta, gura sfidatoare, pistrui si parul blond. Ti-am mai spus dar nu vrei sa asculti: nu te increde in ochii de plumb pentru ca ascund bizarerii.

Va intra in vorba cu tine, isi va da coate cu prietenul lui, umbra lui spirituala. Stiu ca nu vei rezista sa nu raspunzi pentru ca orice replica lipsita de vulgaritate te tine in loc, va aparea si bunul simt de dupa colt si iti va spune ca frumos este sa raspunzi.

Vulgar vine de la vulgaris care in latina inseamna comun, obisnuit, banal. Cand spun „homo vulgaris”, nu vad un om care se scarpina des si vorbeste ca la usa cortului. Si cu toate acestea, in zilele noastre, vulgar inseamna grosolan si josnic.

Culmea este ca oamenii adora obisnuitul, figura comuna nu produce iritatie la nivel de subconstient, apartenenta la o multime, la unul sau mai multe grupuri bine alese, atrage iminent.

Asa imi explic eu de ce te vei aseza langa el si dupa cum te stiu eu ca iti place sa privesti oamenii in ochi, vei continua dialogul pe tonul acela usorrr arogant care uneori ma enerveaza la culme.

Pacat ca el si umbra lui au ales sa faca parte din genul acela de oameni care sunt impotriva curentului.

„Ce faci babi pe aici, prin parc, singura?” ranjeste prosteste el.

Ma incrunt usorrr si inca nu spun nimic.

„Asa imi place mie sa spun, babi, si sa vad tipele cum se miorlaie sa nu le mai spun asa. Se asteapta sa pronunt frumos in engleza dar mie imi place sa le enervez la culme. Pe tine te deranjeaza?”

„As prefera sa imi spui pe nume. Voi ce faceti pe aici?”

„Hih…nu vrem sa facem nimic din ce face toata lumea, nu vrem sa mergem la scoala, nu vrem sa muncim, nu vrem sa avem casa, masina. Nu vrem sa facem parte dintr-o multime de prosti. Ce zici babi?”

Te vei ridica rapid de langa ei. Doar te cunosc, te superi foarte repede. Si in plus, ranjetul lui iti vor arata niste dinti mici, ascutiti care iti vor aduce aminte cum a aparut expresia „a saruta precum un soarece”.

„Dudes, va las. Pot sa vorbesc si eu ca voi dar ma plictisesc repede. Au revoir!!!”

Ti-am spus doar, toti vrem doar ceea ce am invatat ca este bun, la fel dar in acelasi timp are o aura superficiala de iesit din comun. Incep sa cred ca nimic nu este nou sub soare. Exista un set definit de obiecte abstracte care se propaga de la un nivel la altul, de la micro la macro, de la bine la rau. As putea sa ma invart in jurul cercului ce reprezinta infinitul surprins intr-un obiect care la nevoie poate fi ignorat.

Nici eu nu pot sa trec pe langa obisnuinta si sa scriu despre actiunea care se petrece in momentul prezent. Ma voi lega si eu de momentul trecut sau viitor, nici unul nu este real, oamenii din ele vor cadea si ei lati, culorile vor fi niste carpe prafuite. Voi incerca sa nu le dau un aer exotic pentru ca vor cadea prea usorrr in judecata subiectiva.

Ochii plumburii nu sunt nici ei obisnuiti.

Covorul din orasul inchisorii

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Thu, 26 Aug 2010 16:02:00 +0000

Am închiriat avionul albastru si am zburat cu maşina (cat China) pana la Bruxelles. Intr-un Peugeot 3008 am trecut de 6 ori prin acelaşi loc fara a avea intenţie dar încurcate mai sunt străzile cu semnele, părerile cu hartile si noi intre noi.

Am ajuns pe strada Véronèse unde am introdus parola, am ridicat plicul si am găsit codul care deschidea lăcaşul in care se afla cheia care deschidea perna noastră. A fost o perna curata timp de 3,14 zile.

Singurul motiv pentru care ne-am reîntoarce la Bruxelles ar fi sa mergem pe langa închisoare (n.r. Comisia Europeana) si sa găsim acel restaurant italian veritabil in care am mâncat o pizza calzone fara cusur.

Oare cum ar fi daca intr-o zi te-ai opri din procesul de câştigare al existentei, te-ai ridica de la birou si ai pleca fara un cuvânt? De obicei nu vrei sa ieşi pentru ca simţi ca oraşul iţi pune mana la gura si te sufoca. De aceasta data te-ai îndrepta cu paşi siguri către gradina botanica, oaza de linişte din miezul unei zarve teribile.

In mijlocul naturii, te aşezi pe o banca si dai mana cu florile si copacii, meditezi la nemurirea sufletului si fredonezi o melodie. Apoi te ridici pentru a face cativa paşi. Zâmbeşti artistului care a creat o fântâna atât de naturala pentru ca iţi dai seama ca alţi artişti din Bucureşti se uita la prea multe filme de acţiune, deşi nu am văzut pe nimeni sa folosească un urcior pe post de arma.

Depun eu mărturie ca am merge cu toţi cu zâmbetul întins de la o ureche pana la cealaltă. Si poate nici noi nu am fi ajuns aici dar ne-am rătăcit in plimbarea spre centrul oraşului.

In cele din urma am tras la sorti si am trimis singurul şofer autorizat sa aducă maşina si sa ne duca pe drumul cel bun. Astfel am ajuns in Piaţa Mare unde am găsit o mare de oameni; ce-i drept nu ţineau mâinile ridicate deasupra capului dar se bucurau de minunea care se întâmpla din doi in doi ani si chiar tine 3 zile.

Întotdeauna am visat sa mă tăvălesc pe un covor verde, plăcut la atingere dar acesta care era făcut din begonii, se înalta la stadiul de fantezie finala, infinita. Mi-au lipsit doar aripile, as fi vrut sa mă ridic deasupra mulţimii pentru a avea o viziune de ansamblu.

Am încercat sa ne momim cu gaufre cu frişca, ciocolata, banane si fragi dar a fost inutil. Se cerea o pauza, impresiile aveau nevoie de un moment de linişte pentru a se aşeza in lăcaşurile lor.

Soarta a făcut sa fim abordaţi si invitaţi de un domn, român, in restaurantul lui care se numea Cipriani. A sosit momentul repetării experimentului Paella. A fost nevoie de un curaj teribil dar s-a dovedit ca aceia care încearcă, au de câştigat.

Ziua părea ca se sfarseste deoarece începeam sa mergem in cerc, sa căutam bere autohtona si alte dulceţuri fine. Doi dintre noi au cedat, alţii au visat dar la căderea serii am luat ideile si prietenii si am plecat intr-o cursa nebuna prin oraş.

Nu mă lăsa sufletul sa nu mergem in piaţa Louise ca sa vedem oraşul de sus, sa încercam din nou sa ne luam zborul peste covorul de flori si in cele din urma sa ne aruncam de pe atom in pat.

Probabil ca unii dintre noi, mai fericiţi cu mustati lungi si fine, se tăvălesc de cald, miorlăie de dorrr. Mie mi-a fost frig si am adormit cu ursul.

Ziua a patra la Paris

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Wed, 16 Jun 2010 22:46:00 +0000

Visez pe ferestre vechi de sute de ani, in pereti relativ regulati aflati in curti interioare in care pot intra nestingherita pentru a savura putina istorie. Este putin bizarrr sa vezi cum valoarea este data de varsta inaintata in timp ce noi ne chinuim sa dobandim noutatatea chiar daca asta inseamna sa facem compromisuri.

Am gasit ceainaria ceainariilor care se afla in apropierea unei biserici ce parea mai neagra decat cea din Brasov.

Am revazut cartierul Marais si pentru ca am vorbit la telefon, mai mult am plutit si am retinut franturi.. Mi-ar fi placut sa am o carte ca sa o daruiesc fetei care desena cu picioarele in iarba. Mergea agitata inainte si inapoi intr-una dintre gradinile in care cainii nu au voie nici macar cu lesa.

Apoi timpul s-a comprimat in ciocolata, valuri cenzurate de ciocolata cu lamaie, migdale si miere si cine mai stie ce. Dupa atatea cutii dulci mi s-a facut o foame teribila.

Fara prea mult efort am ajuns in locul in care am gasit cea mai buna clatita din lume. Poate nu arata extraordinar dar a venit din sufletul unui om, a fost garnisita cu zambete, acompaniata de muzica, pe fundalul tragic al meciului Mexic-Franta.

M-am rostogolit pana in locul cosmarurilor meritate pentru nesabuinta de a manca seara o galeta si o bijuterie-clatita.

A treia zi la Paris

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Tue, 15 Jun 2010 23:18:00 +0000

Cunosti sentimentul cand iti fuge lumea de sub picioare si treci de la realitate la starea de vid?

M-am straduit mult sa trec peste el si am amenintat atentia sa stea treaza. In aceste conditii am admirat trasaturile fine ale lui Julien mi-am adus aminte ca deviatiile de comportament sunt iminente.

Dupa amiaza ne-am dus intr-un alt loc ce imi aduce aminte de el si de celalat el la care as mai adauga un el. Ce-i drept, nu se intelege nimic dar nici eu nu am inteles de ce o fusta devine rebela doar pe treptele de sub marele arc de la Défense.

Cartierul acesta rece, compus din miliarde de geamuri si tone de metal,verdeata si beton, este fascinant. Inaltimea cladirilor nu te duce chiar printre nori dar cu siguranta iti face gatul mai lung si mai frumos.

Trec atatia oameni pe aici dar oare se opreste cineva sa si locuiasca?

Cred ca mai degraba as visa putin pe descrierea unui loc atragator doar prin faptul ca sunt lebede pe un lac inconjurat de un parc. Cergy, orasul in care doi oameni zambesc si traiesc departe de casa. Un al treilea zambeste oricum, este din partea casei.

Dupa o pauza in care imi schimb pielea, imi dau seama ca mi se face foame si dupa cateva batalii cu mine, pierdute, ma arunc in bratele orasului. Sunt un turist cu fata de caine singuratic. Da-mi ceva de mancare!

Mi-a dat o portie de Flam’s impreuna cu o multime de cocoloase pe care le-am inghitit timp de o ora intreaga pentru ca in jur erau grupuri de cel putin 2 oameni. Eu impreuna cu mine ne-am uitat la fotbal. Si pentru ca nu ne-a picat bine am reusit sa ii cer chelneritei 50 de euro in loc de 50 de centi.

Mi-am luat coada si am tarat-o pe stradute, printre magazine, florarii, grupuri de oameni. Am regasit lumina turnului care ma atrage in fiecare seara. Cu mainile intinse in fata, merg fara harta in aceeasi directie.

M-am sprijinit de un copac, de al doilea si pe la Sevres – Lecourbe am cedat. Am luat metroul pana in pat.

A doua zi la Paris

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Mon, 14 Jun 2010 22:27:00 +0000

View all

Get your own

De ce sa te trezesti intr-o zi de marti la 7.30 dimineata?

Poate pentru a rasfata pe fuga simturile cu aroma de cafea si ceva dulce, apoi remarci surprins ca ti se potriveste atat de bine rolul de soarece subteran. Poate m-au manipulat si mi-au spus ca pot ajunge mai repede dintr-un loc in altul. Conform teoriei conspiraţioniste este doar o metoda de a testa mijloacele de atenuare ale stresului.

Nici macar nu stiu cum sa imi intorc fusta pe dos sau pe fata ca solutie pentru alternanta momentelor de frig si de cald. Poate daca ma transform intr-o madlena sunt mai usor de inteles, rezist mai bine in fata valului de amintiri ( din bar in bar ne mutam pentru a mai gusta un pahar de vin, eu eram langa el ca un muflon ce admira o papadie…iar acum caut usa pe care stateam rezemata).

Simon imi zambeste si ma crede pierduta. Se inseala. Eu ma gandesc cati oameni erau in acel bar, aproape la fel de multi ca in metrou, la o ora de varf.

A pierdut cineva un motan prin oras? Nu?

Nu-i grav, imi pun funda si plec sa ma plimb. Imi gasesc un punct fix, ma agat de el si mut lumea in jurul lui.

Les Halles se revarsa la fel ca atunci cand ne-am speriat doar ca acum mirosul de tei ma face sa plutesc printre oamenii care se uita mirati ca zambesc generos desi nimeni nu imi sopteste nimic.

Pompidou este locul bizar, ignorat, ale carui trotuare atrag fatal artisti fara nume. Toti se tavalesc, viseaza tevi colorate, vand ate insirate ori se imbratiseaza. Si eu as face la fel insa doua rate imi arata ca peresevernt inseamna sa stai in apa desi iti ajunge doar pana la glezne.

Trec mai departe, imi tin picioarele pe pamant, nasul pe sus, pe cladiri. In cele din urma ajung la primarie. Aceasta cladire este esenta sau povestea pe scurt a oricarui oras din lume.

Notre-Dame se inclina iar clopotul zdrangane lenes. Turistii sunt prea ocupati sa pozeze si nu observa nimic.

Pe marginea Senei, la ceas de seara, ma arunc intre valuri. Se pierde si romantismul asta de negru cand vad vaporasele luxoase, oameni iesiti din cutiile lor pretioase si chelnerii a caror cheite sunt intoarse. Cred ca prefer grupurile de oameni ce stau pe banci sau sub ele, discuta, fumeaza, susotesc ori viseaza.

Mi-am gasit locul in viata desi nu este in lista clasica de idealuri. Din contra, cumva face parte din lista „Asa nu”. Mi-as dori sa traiesc in fiecare zi, cel putin cate o ora, pe podul Artelor.

Iar prilejul de vacanta sau ziua de nastere sa o sarbatoresc tot acolo, sa pun farfuria cu tortul pe jos, sa bem sampanie sau vin din pahare de cristal si sa cantam pana vom avea ideea creata de a ne arunca hainele in apa.

Sub arcadele Louvre-ului imi inghit o mana de lacrimi si las sunetul viorii sa ma seduca. Dar si arma asta are taisurile ei ascunse, halucinante. Apusul de soare devine din matase, incerc sa conving singura rata de langa piramide sa ma tina de mana, domnul cu tava zambeste jenat.

Folosesc acelasi cui…ma duc sub alte arcade si ascult un alt instrument mai brutal.

Oamenii revin si ei la normal, prind culoare.

Prin Tuileries am uitat sa observ statuile in pozitii apararte. Prea mult apus de soare, verdeata, trandafiri, crini si iar adunari de oameni in costume. Culmea este ca toate au aceeasi culoare.

Cand am ajuns la Concorde mi-am adus aminte de Francmasonerie si de intrebarea: daca este o organizatie secreta, de ce stie toata lumea ca exista? Cine stie? Putem sa rasucim noima pana devine nenoima dar prea putine lucruri sunt cu adevarat absolute.

De aici pana la turnul Eiffel am aplicat politica de vacanta care se inghite usorr cu biscuiti si apa. Mergem pe prima strada care se vede in fata, apoi in intersectie urmam directia spre o cladirea cu balcon mare, dupa colt se pare ca urmeaza o gradina incantatoare, istorie pe peretii strazii vecine. Din cand in cand pe cer se vede lumina trimisa de turn celor rataciti ca si mine pe stradute.

La urmatorul semafor se iveste dilema: o vitrina superba cu flori sau turnul care da din stelute. Amandoua ma atrag la fel de mult. Multimea desirata din jur sta cu gura cascata spre triunghiul din fier. In cele din urma si eu fac la fel dupa ce trimit un sarut florilor captive in vaza.

„Triunghiul” acesta ne atrage fie ca va place sau ba, este de 183.90804597701149425287356321839 de ori mai inalt decat mine, are privilegiul sa admire intregul oras dintr-o privire. Romantic? Nu imi aduc aminte.

Cu stresul ca soarecele se intoarce acasa pe unde se duce, m-am dus sa cumpar o clatita dulce pe care am pus-o cu grija in ghiozdan.

Dulce a fost si patutul din camera straina de hotel rotund, ametitor…poate ca toti avem nevoie de coada.

Prima zi la Paris

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Sun, 13 Jun 2010 23:25:00 +0000

După 3 ore de somn si o invartire rapida in jurul cozii, am plecat la aeroport unde nu m-a mai tratat nimeni ca pe un hot ordinar. Din asta trag o concluzie clarra ca hoţii nu poarta funde.

Avionul nu s-a prăbuşit dar am avut parte de o sauna care era inclusa in preţ, de un picior lung si străin in spaţiul personal si de senzaţii tari in lipsa oricăror substanţe mai mult sau mai puţin legale.

Aterizarea a fost cu mult mai puţin ameţitoare decât traseul pana la hotel. Oamenii iau un taxi din 2 motive foarte clare: 1.nu este agreat sportul extrem cu valiza asortata cu haine oficiale; 2. in întunericul RER-ului se ascund multe necunoscute ce vor ramane in anonimat pana la sfârşitul vieţii.

Având in vedere condiţiile de calatorie ale valizei, ne-am gândit sa ii oferim o plimbare gratuita pe străduţele din jurul hotelului, evident pana la epuizarea stăpânului.

M-am gândit de multe ori ca oamenii folosesc o mulţime de concepte virtuale care dau existentei umane o complexitate ce cu greu poate fi cuprinsa de un neuron. Azi adaug ca oamenii construiesc clădiri impresionante in care te poţi antrena zilnic sa devii un şoarece labirintian de succes.

Apoi am mers fara de ţinta pe străzi cu oameni care obişnuiesc sa salute fara sa te cunoască. Dar răspunsul trebuie dat cu grija având in vedere ca nu se ştie ce medalie se ascunde sub tricou.

Am revenit in zona plina de parfumul lui sau al lui de la Opera. Eu chiar nu am nevoie de poze pentru a îmi aduce aminte fiecare întâlnire romantica din fata acestei clădiri epatante.

In acelaşi Paris, printre haine, lenjerii de jos sau de sus, găsim un câine simpatic. Nu ştim daca este acelaşi dar îl regăsim si in restaurantul flamand care vinde un produs alsacian fara de care abia se poate trai: tarta flambata.

In acelaşi loc unde in urma cu 4 ani am primit un papuc si apoi pe celalalt, langa turnul Montparnasse, am găsit paharul de Cuba Libre care a stins ziua.

Parisul nu tine pe nimeni in braţe dar la nevoie te poate mângâia pe cap si iţi poate spune noapte buna.

Trenul Rock'n'Roll a ajuns in Ro

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Sun, 16 May 2010 22:34:00 +0000

Trenul rock’n’roll a calatorit aproape un an, a plecat din Atena direct spre iad si in cele din urma a ajuns in România, in Bucureşti unde am mers cu acelaşi tricou, cu aceleaşi corniţe de drăcuşor din principiul ca muzica înalţă spiritul pana la cer, il elibereaza si il pune la final cu picioarele pe Terra.

Am sfidat si diferenţa de vârsta, am sfidat uşor gravitaţia sărind fara noima in sus si am sfida orice doar pentru a savura un strop de muzica venita din suflet.

Ne-a placut intalnirea cu Rosie, am admirat fata de poker a fetei care il are pe Jack, am explodat precum dinamita. Am facut multe dar se pare ca timpul trece prea repede cand te simti bine.

1 Mai 2010 Ro

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Thu, 06 May 2010 22:05:00 +0000

Am petrecut 1 Mai cu vedete - Apashu' care ne-a facut ciocanele la gratar si ne-am tratat cu:

Whiskey, redbull, praf, tarana,
Peste mare luna plina
Cu carnati si ciocanele
In fum de tigari, cu bere
Cand pe iarba, in furnici
Cand cu vin si cand cu mici
Bikeri, bacuri si motoare,
Briza marii, scoici si soare.....

Adevarrr istoric despre pisici

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Wed, 31 Mar 2010 21:23:00 +0000

Adevarul este ca pisicile zboara in timpul lor liberrr si judecand dupa marimea pupilelor este clarrr ca nici nu beau alcool.

Oamenii ucid lipsa relativitatii

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Fri, 26 Mar 2010 00:15:00 +0000

Mă numesc Maria şi sunt un gândac. Iubitul meu, Georgel, este şi el un gândac. Am vrut egalitate, drept urmare toţi suntem gândaci de acelaşi rang, toţi mergem la vânătoare şi ne asumăm riscuri.

Mi se pare relaxant să nimeresc în bucătăria unei doamne care sta liniştită la o ceaşcă de ceai, completează o integramă şi nu mă bagă în seamă. Mă pot plimba şi în acelaşi timp pot să mă gândesc la Georgel. De ce nu îmi scrie?

Afurisită treabă, ca şi cum doamna ar şti că sunt cu gândurile pe pereţi, începe să urle isteric după Georgelul ei, scoate papucul şi izbeşte tot ce ating eu. Asta sunt momentele în care îmi vine să mă tăvălesc de râs dar îmi este teamă să mor. Şi daca mor, Georgel va veni să mă vadă?

Doamna continuă să urle şi să îmi facă masaj cu papucul ei parfumat. În cele din urmă, alerg spre primul colt întunecat. Mă apuca deprimarea pentru ca îmi aduc aminte de serile când visam ca Georgel să mă sune şi nu îmi suna nimic…nici macar în imaginaţie.

Alerg iar spre lumină pentru că adrenalina mă face să mă simt vie, iar inegalitatea ei cu el mă mulţumeşte profund. Măcar eu am avut 10 guri cu care am împărţit gunoiul şi toate au fost egale cu a mea.

La oameni totul este relativ, poate exista o potrivire sau ba, ne tolerează sau ne ucid jumătăţile şi apoi pe noi. Dar mă consolez, oricare dintre gândaci poate fi Georgel. Între noi, relativitatea lor caraghioasă dispare, 2012 dispare. Doar teoria conspiraţiei rămâne în picioare şi daca într-adevăr se va lansa o a 3-a bomba nucleara, eu voi fi tot aici împreuna cu întrebarea:

De ce l-aţi ucis pe el? Pe Georgel? Naziştii naibii!!!

Asculta mai multe audio Muzica

Aripioare de primavara

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Mon, 01 Mar 2010 12:29:00 +0000

Salutari de pe Luna in 2010

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Fri, 01 Jan 2010 17:36:00 +0000

In fuckin' Bruges

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Mon, 23 Nov 2009 23:56:00 +0000

Probabil ca am murit si am ajuns in iad…am lovit de atatea ori cu piatra incat locul a devenit insensibil. Am iesit in pragul usii, m-am asezat pe el si nici nu am simtit ca l-am lasat pe bietul catel fara suflare. Eu as prefera sa nu am iar el da. Dar am o scuza suficient de buna pentru mine pentru ca am luat o lectie de nesimtire. Am pielea rezistenta si in plus este roasa de o boala necunoscuta.

Frumusetea care te inalta, care te face sa zambesti, este atat de sensibila, se poate schimba in bucati mici de hartie colorata. Se pot pierde intr-o licoare, se pot pierde in nebunie alimentata de mine, de mizerie umana, de ziua soarecelui, de cosmaruri de zi si de noapte.

Nu am cum sa descriu dar s-au dat lupte interminabile intre Albastru si Rosu, intre Zambet si Lacrima, intre Pesimism si Optimism,….si lista continua urmand fara eroare legea contrastului din care lipsesc extremitatile Alb si Negru. Sunt prea clasici pentru gusturile si timpurile mele in care nimic nu pare a mai fi sigur.

Nici acum nu stim care este rezultatul, as fi pariat pe remiza dar este greu sa jurizezi cand dinamica luptelor este ametitoare, cineva fraudeaza pentru ca incep sa lipseasca bucati mari de inregistrari. Si mai rau, infrangerile sunt reluate pana cand isi pierd consistenta si gustul, incep sa se numeasca victorii desi nu sunt.

Uneori imi aluneca un picior sau o mana de partea cealalta a granitei pe care m-am rugat sa nu o trec. Ma lupt si eu cu statul cu mainile in buzunare. Alteori imi aluneca tot corpul si imi imaginez cum ma dezintegrez de suparare.

Revenind la exprimarea mai putin abstracta….ne vedem in vis.

carter burwell - in bruges prologue
Asculta mai multe audio Muzica

Knokke 2009

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Wed, 30 Sep 2009 23:55:00 +0000

View all

Get your own

Primul pas in Belgia a fost extrem de ametitor, aproape la fel de derutant ca o plimbare in montagne russe.

Primul impresie despre Knokke a fost ca am aterizat in alta lume, paralela, la doi pasi distanta de perfectiune: casutele din caramida aparenta cu geamuri imense garnisite cu orhidee care cadreaza perfect cu gazonul taiat simetric care ocoleste fiecare pitic si fiecare lampa solara creând astfel un tablou piticesc extrapolat spre marime acceptata in general ca fiind normala.

Mai fac eu un pas si ajung la Marea Nordului. Uitandu-ma in zare, printre eoliene, numar sorii. Desi sunt mai multi de cat am fi crezut ca vedem de pe aceasta planeta ma abtin cu greu sa nu ii imortalize macar putin. Imi pierd pasii pe nisipul care tinde sa devina metalic dar simturile spun ca sunt gata sa inghita fiecare picior indiferent.

Ma abtin pana gasesc o limba verde care face legatura dintre nisipul lucios si marea tulburie; alerg pe ea si sunt gata sa imi pastrez echilibrul chiar daca asta inseamna sa stau ca o pisica pe varful ghearelor; undeva, la capatul limbii gasesc o multime de pescarusi pe care se reflecta apusul. Eu zic ca ar fi un singur apus ca si cum ar exista o singura duduie blonda, rece dar extrem de atragatoare.

Se face noapte. Cerul se lumineaza ilustrand povesti fara cuvinte si muzica fara note iar sufletul se umple, da pe afara ca un buzunar mult prea inadecvat pentru o asemenea incarcatura.

Apoi in fiecare dimineata, la aceeasi fereastra imi beau cafeaua amara, imi lipesc ochii de cerul plumburiu si ascult tipetele pescarusilor obraznici. Nu m-as fi asteptat ca ei sa fie cei care imprastie cel mai mult gunoi. Este de mirare ca in acest oras se produce gunoi. O fi din sticla?

Dar sufletelele lor care tind sa stea printre nori impreuna cu capetele? Ce-i drept ca nu toate sunt asa usoare, unele sunt mai grele pentru ca sunt meschine, se uita prea des in oglinda si isi repeta frecvent: Comme je suis belle…

Thomas Hardell - Blow Your Mind
Asculta mai multe audio Muzica

Timpul pe scurt...trecut si viitor

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Wed, 23 Sep 2009 22:10:00 +0000

Acum este un punct prea nou pentru trecut, prea actual pentru prezent si prea vechi pentru viitor. Demonstratia in acest sens este triviala dar are un scop precis, ascutit si taios, si anume, acela ca unii iepuri din viata noastra au adoptat un stil de viata cu totul si cu totul radical.

Sa nu ramaneti socati daca va avantati ca niste animalute de prada in viata tumultoasa a orasului si de pe o straduta laterala iese un iepure pe bicicleta. Asa pufos si sperios cum este el, a avut curaj si s-a urcat pe bicicleta in cautare de adrenalina.

Iepurii din trecut sunt de mult praf si pulbere pentru vrajitoare si evident parerile lor sunt la fel. Iepurii din ziua de azi, multi dintre ei sunt conservatori si se revolta.

Raman doar cei din viitor care probabil ca vor fi ajuns deja la nivelul la care eram noi la 1848, cainii vor conduce masinile pe care noi le folosim acum, pisicile vor purta razboaie de gherila cu ei, papagalii vor face politica iar pestii vor trai ca majoritatea oamenilor…in liniste aparenta.

In incercarea mea de a estima evolutia animalelor de companie am omis soparlitele de orice marime si culoare, paianjenii pentru care oamenii isi darama casele in incercarile patetice de a ii lipui cu papucii, soarecii si sobolanii care ne face pe toti sa fim niste nazisti ordinari si lipsiti de scrupule, plus multe alte necunoscute care ne-ar face ecuatia imposibil de rezolvat.

Si pana acum nimeni nu a luat in calcul reactia omului, inmuiata de atatea meditatii si vizualizari, care poate soca mai mult decat un amarat de iepure pe bicicleta.

Matematica nu este limba pura asa cum se crede.

Alte jucării cu zâmbeţele

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Mon, 21 Sep 2009 00:04:00 +0000

FESTIVALUL SIGHIŞOARA MEDIEVALĂ 2009

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Sun, 26 Jul 2009 20:44:00 +0000

In fiecare an ne intoarcem la Sighisoara, asa cum o stim, medievala. Unii sunt dependenti de adrenalina, altii de zahar dar nimic nu se compara cu dependenta de multime colorata, plina de figuri, de tinute traznite sau normale, uneori medievale.

Aici se vinde orice…purecii de pe pisica, suturi in fund, sarutari….

Ea, cea mai buna prietena a iubitei mele, ma place. Eu cochetez cu ideea de a ii face jocul si visez in subconstient ce voluptos ar fi.

- Domnita…1 leu o sarutare…v-ar placea?

- Asta doar pentru ca imi plac ochii tai…si imediat se lipesc buzele necunoscutei de cele pe care le doresc si eu fara ca nimeni sa isi dea seama.

Ma intorc spre iubita mea, ma uit cu privirea de catel si obtin aprobare fara cuvinte.

Savurez locul unde au stat buzele ei. In sinea mea ma tavalesc de fericire….ne-am sarutat prin intermediul unei necunoscute. Si nimeni nu ne va face reprosuri si nu ne vom face procese de constiinta. Dar a trebuit ca ea, cea mai buna prietena a iubitei mele sa inchida cercul si sa imi sarute iubita. Acum ne vom invarti doar noi trei in el, ne vom pune intrebari si vom ajunge in iad.

In Sighisoara ne plimbam hai-hui, admiram, comparam amintiri cu actualitate si cantam in gura mare. Cantam la chitara si facem baloane de sapun, ne rostogolim in iarba iar cainii stau civilizat pe banci.

Aruncam rucsacii, ne uitam sandalele prin stratul de flori si alergam bezmetic sa vedem jocul de artificii. O fata distrata ne invita in gura maaare la altfel de distractie nocturna: Hai sa ne *****!!!

Ziua plutim printre mirosuri, rauri de oameni, kitsch si bun gust. Am citit intr-o friptura rasucita ca voi trai 82 de ani si voi avea doi copii. Aiurea!

Iar muzica imi da aripi invizibile. Variabila care nu se teleporteaza, sufletul zboara pana la cer, plange de placere si se pierde in ochii cate unui strain din cand in cand.

View all

Get your own

Artmania 2009 - Din partea intunecata

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Thu, 16 Jul 2009 22:21:00 +0000

My Dying Bride by bloody-earth by ~MDB on deviant ART

Pe poarta intrau perechi imbracate regulamentar, la fel: el in costum alb, imaculat, patat doar de un trandafir negru purtat in buzunarul de la piept, ea in rochie de culoarea trandafirului din voaluri carea cadeau in valuri nenumarate si sofisticate.

Se tineau de maini, imparteau emotiile de dinaintea evenimentului desi feţele lor ramaneau neclintite.

Incepe concertul, artistul se desface cu mainile goale, isi lasa trairile sa curga pe versuri, pe note muzicale, pe vibratii care trec prin suflet si lasa in urma senzatii de rai, de traire sublima. Iar ei se leagana tindandu-se de maini, in curand toata multimea va fi sudata prin maini si scanteia vietii artistului va trece prin fiecare, din suflare in suflare.

In cele din urma artistul isi incheie ideea, ne inmaneaza pauza de aplicat pe fantezie si se retrage in neant. Si nu l-a vazut nimeni cand a aruncat o vraja intunecata asupra oamenilor care il priveau din transa.

De indata ce a disparut, miresele isi scot ghearele si pornesc un razboi fara margini, fara noima si fara scapare. Mirii fug inebuniti, se izbesc unii de altii si se prabusesc inainte de a ridica o piatra.

Ma rotesc revoltata in mijlocul multimii insangerate. Maxilarul imi cade si incep sa curga gandaci in valuri de rochie cu iz de paroxism, de fortare a limitei ca o membrana elastica.

In pragul nebunei si al deprimarii ii las sa se duca si sa ii impanzeasca, sa se inmulteasca si sa…devina fosofrescenti, efect rezultat din intunericul noptii plin de metal greu. De fapt nici nu se mai poate respira din pricina greutatii ce ne apasa pe toti, ne striveste si ne spune noapte buna.

Pe nuanta de gri

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Sun, 28 Jun 2009 19:36:00 +0000

Chiar nu observa nimeni ca au murit cladirile? S-au înecat treptat in fiecare noapte, ziua au incercat sa zambeasca…sa nu ne sperie.

Bine, nu ne sperie, ne intristeaza atunci cand le vedem asa inchise la culoare. Am ajuns sa le ignoram, sa nu ne mai inclinam in fata frumusetii lor. In semn de lipsa de respect admiram alte cladiri din alte orase, din alte tari.

Stie cineva ca intre orele trei si patru ale noptii furtuna este brutala, mai mult decat biciuitoare, mai cruda decat un stapan de sclavi.

Noi nu stim ce se intampla noaptea, de fapt in timpul pe care noi il numim noapte pentru ca privit din afara pare ca noi ziua dormim si construim lumi alternative.

Daca ar vedea cineva ce grimase fac cladirile atunci când sunt chinuite de peretii de ploaie care le izbesc fara mila…ar înnebuni la fel de tare ca atunci cand ar asculta o caseta cu distrugerea in amănunt a unei planete. Raman fara aer, una cate una…

Yann Tiersen - Sur le fil
Asculta mai multe audio Muzica

O altfel de mare

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Wed, 24 Jun 2009 23:09:00 +0000

Pe mare plutesc multe sticle din plastic. Cele care au prins experienţa înghit mizerie pentru a se menţine la suprafaţa. Ocazional se mai ciocnesc unele de altele.

Doua sticle albe par a avea forme asemănătoare, cel puţin de la distanta, par a avea aceeaşi traiectorie plăcuta. Pentru ca simetria grupurilor ne atrage pe toţi sau din contra doar de dragul de a fi împotriva curentului cineva alege sa se uite la sticlele pierdute.

De fapt nu le-a aruncat nimeni, s-au pierdut de stăpânii lor in condiţii neprecizate. Cele care formează perechi armonioase le-am văzut cum s-au tarat singure, au luptat cu greutăţile vieţii de sticla din plastic pana au ajuns in mare.

Si cum pluteam si eu deasupra lorrr am pus ochii pe un cuplu deosebit de atrăgător. Dorinţa de a mă introduce intre ele m-a ros pana nu am mai răbdat, am zvâcnit puţin mai tare din aripi si apoi am aterizat pe una dintre ele. Era de alb lăptos, delicios la fel ca si perechea ei. M-am foit mult intre cele doua sticle ca sa îmi compar culoarea cu a lor. Oare penele mele s-ar pierde in grupul acesta de doi in care încap si trei?

Fir-ar…m-am dezechilibrat, era sa cad in apa si nu ştiu sa înot. Mi-am înfipt bine ghearele in sticla din plastic. Si ce mă făceam daca era o sticla obişnuita, alunecoasa? Si daca pica si un drob de sare?

Nu m-am gândit ca pot exista consecinţe atât de grave: sticla sfâşiata abia mai respira, era înecata de ape iar cealaltă sticla din plastic încerca sa o susţină.

Sa fie iubire, compasiune, mila?

Sa fie nobila si sa o susţină pana la capătul călătoriei sau sa isi găsească alta sticla din plastic mai buna, cu mai puţine defecte?

Sa sufere împreuna sau măcar unii dintre ei sa trăiască iluzia ca isi poate găsi fericirea pe toate gardurile…pardon…pe toate valurile?

Întrebări existenţiale se balansează in sincron fără fisuri umane. Pescăruşul se retrage, zboară spre cer, apoi se transforma liniştit in om si se uita mirat in bolul de sticla: ce agitata este marea de mânute astăzi!