Angel's Heaven

La plimbare cu Kafka

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Wed, 30 Sep 2026 21:48:00 +0000

— Unde ai ajuns?

— În pat.

— În patul cui?

— Amuzant este că mă întrebi tocmai acum. Dar am să îți povestesc oricum, pentru că ești persoana mea preferată.

Eram în tren, mă pierdusem printre gânduri. Mai aveam vreo două ore de mers.

— Într-o zi ți-aș arăta graffiti-ul de la ieșirea din București.

— L-am văzut deja. Poate am fost în același tren, dar în altă zi.

La următoarea stație urcă ea. Avea părul roșu, machiajul în stil gotic, la fel și hainele ei, un piercing în ureche și multe bijuterii din argint.

Mi-am zis: „Uite, o altă fată care are nevoie de atenție și afecțiune.”

Din nefericire, atrăgea toate privirile, era ca un magnet. O vreme nici eu nu m-am putut desprinde de imaginea ei.

Apoi am căzut iar pe gândurile care alergau în paralel cu trenul.

La următoarea stație a urcat un grup gălăgios de pensionari, genul acela cum rar vezi, pornit pe aventură și glumă.

Ei au părut mai puțin impresionați de domnișoara gotică, iar ea, neavând bilet cu loc, s-a ridicat buimacă și a început să caute un loc liber.

Atunci privirile ni s-au intersectat, i-am zâmbit, cum fac cu aproape toată lumea, ea m-a întrebat dacă locul de lângă mine este liber, iar eu, galant, ca de obicei, îi fac un semn ca la curtea regelui și îi spun:

— Vă rog.

Acum chiar a trebuit să-mi întorc privirea pe geam. Purta un parfum atât de atrăgător, încât mă abțineam cu greu să nu o miros.

La un moment dat se aude foșnetul unei pagini întoarse. Evident, mă întorc ca să identific sursa sunetului și atunci remarc că ea citea.

Când văd pe cineva citind în public, mereu îmi doresc să aflu titlul. Pare o misiune imposibilă când cartea se află chiar lângă cotul meu.

Înciudat, încep să citesc și eu. Cred că am rămas fără cuvinte când mi-am dat seama că mai citisem acele rânduri, ba chiar am recunoscut stilul.

Oare nu intrasem în vorbă în urmă cu câteva zile cu acel cuplu din Israel despre Eshkol Nevo și ea ma întrebase dacă citisem Kafka? Pe cuvânt dacă mai știu cum s-a ajuns la întrebarea asta.

Știu doar că am răspuns că am citit o singură carte scrisă de el, romanul său celebru, dar am un lapsus legat de nume. Iar el a zis că, oricum, Kafka este deprimant. Eu am aprobat, îmbufnat că nu mi-am adus aminte numele.

Universul se întoarce și pune cartea chiar lângă mine. Cum aș fi putut să nu o întreb?

Așa am ajuns să aflu că se numea Gabriele și avea 27 de ani. Știi vârsta aceea la care, dacă încă nu ai copii, ai toată viața înainte să mai faci câteva greșeli.

Tocmai ieșise dintr-o relație, intrase în alta, dar era greșită, iar acum era singură și se ducea să își spele sufletul în mare.

— Ți-am zis că sufăr de sindromul salvatorului?

— Da, cel puțin o dată.

Am sărit de la un subiect la altul, ne-am povestit atât de multe, încât atunci când am ajuns în Constanța, nu am putut să o las să plece singură cu Kafka. Am invitat-o la o ciocolată caldă. Restul este istorie.

— Nu zici nimic?

— ...

Mai sunt trei ani și câteva luni

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Mon, 07 Sep 2026 08:53:00 +0000

Într-o zi de septembrie în care soarele nu mai mușcă, doar mângâie și este perrrfect pentru a adăuga un strat de culoare, făcând o plimbare pe malul mării, a apărut întrebarea despre cum ar fi dacă am trai până în 2100.

Nici nu am reușit să calculez din prima încercare faptul că aș avea 119 ani.

Nimic nu-i perrrfect pe Terra, iar stilul meu de viață nu este excepția care confirmă regula. Mi-ar plăcea tare mult să ajung până acolo, dar sunt mici șanse chiar să vad cu ochii mei ce se va întâmpla atunci.

Bebeluşele au, în schimb, șanse. Dacă vor avea un stil de viață relativ echilibrat, dacă -Doamne ajută - nu ajungem la un război mondial și dacă ne punem sperrranța că nu vom fi invadați de extratereștrii violenți.

La întoarcere, Universul ne-a scos în cale niște „extratereștrii” eșuați. Mi-a fost mila de ei. Nici măcar nu am avut șansa să ne salutam.

Am rămas cu sperrranța până când, câteva zile mai târziu, am văzut în ziar avertismentul că IA ne-ar putea ucide până în 2030.

Atunci am rămas pe gânduri, fără fir narativ.

Mi-am adus aminte de Ex Machina.

Mai sunt trei ani și câteva luni.

Am atâtea cărți de citit, locuri de văzut, oameni de cunoscut.

Concluzia este că nu am timp de sfârșitul lumii.

Dictatura pentru binele oamenilor

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Sun, 21 Apr 2024 07:01:00 +0000

Legenda spune că în Texas au fost interzise urmele albe lăsate de avioane pe motiv că oamenilor le este dorrr de nori și nu mai știu cum arată unul.

Adevărat vă spun că de mâine vom fi obligați să purtăm șosete verzi pentru că induc o stare de relaxare.

Coincidența este că în urmă cu ceva ani, acesta a fost exemplul meu atunci când am explicat ce înseamnă dictatura.

Ce este fericirea?

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Mon, 08 Apr 2024 15:40:00 +0000

Unii visează sa obțină o locuință din sticlă, își cheltuiesc mici averi pentru a avea bucăți din tehnologia care le vinde sufletul de 10 ori pe zi fără acordul explicit al părților.

Ignoranța este fericirea supremă.

Alții trăiesc în parc, în adăposturi improvizate, ascultând natura și sunetul străzii care nu doarme niciodată. Nu au nevoie de aprobarea societății pentru a se bucura de dependenta aceasta de a trai altfel, fără minunile lumii moderne, fără apă caldă sau hârtie igienică în 3 straturi.

În schimb, la începutul lui martie am văzut un fel de vază cu flori de primăvară iar zilele trecute am văzut niște borcane cu miere. Ai crede ca o consuma cu lămâie si propolis în toate lunile ale căror nume conțin litera r.

Unii se întreabă daca progresul inteligentei artificiale ar putea duce la extincția pământenilor.

Oamenii care trăiesc pe strada și nu vor sa schimbe nimic la asta, ce se întreabă, despre ce vorbesc între ei?

„What is happiness to you, David?”

Mai avem nevoie și de liniște

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Fri, 26 Jan 2024 16:40:00 +0000

Într-o dimineață de iarnă, savurând cafeaua, am auzit muzica unei bormașini, când mai intensă și când mai slabă, alternată cu lovituri de ciocan aplicate în același ritm.

Reminiscențele verii se întorc, își pierd aerul vag. Măcar lipsesc picamerele și dialogurile între oameni aflați la mari distanțe unul de celălalt.

Așa mi-am petrecut aproape fiecare pauză de cafea din vară. Deschideam ferestrele și în ceva minute le închideam. Simfonia instrumentelor de spart, lipit, găurit încununată de zeci de “Băăăă, Vasile, Dorele, Gigele...” mi-a fost muzică aproape în fiecare zi.

Au fost și momente în care am auzit liniștea. M-am uitat cu neîncredere pe fereastra ca să mă conving că circul a luat o pauză.

Într-o astfel de zi m-am dus în singura baia cu fereastră. Eram într-un moment de materializat gânduri când am auzit niște sunete brutale, grrruuu, grrruuu.

Mă uit și vad trei porumbei de mărimea unor pui de pisică. Erau ca niște jucării supraponderale și răgușite. Din pricina lor, stolul meu de gânduri și-a luat zborul. Singura idee rămasă a fost să...

“Lilouuuu, pisi, pisi!”

Pisica pisicilor nu prea vine când o strig, cel mult mă privește curioasă de la distanță.

Şi deodată țâșnește ca o săgeată spre fereastra care, din fericire, avea plasă. Ferocilă se izbește de plasă și se prelinge relativ lent în cadă.

Creaturile se sperie și zboară cu fulgii lor cu tot. Lilou se regrupează în afara ușii pentru a înțelege unde se afla țintă. Am profitat de moment și am închis ușa.

În sfârșit ... aproape liniște. Pisica pisicilor a început să facă sport extrem pe geamul care ne despărțea.

Întrebarea

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Fri, 29 Dec 2023 12:10:00 +0000

Te vezi mergând pe stradă la o oră când deja întunericul domină lumina. Felinarele stradale mai dizolvă din teama de a îți auzi pașii înșirați pe trotuar. Îți vezi pardesiul lung și pălăria dar nu le ghicești culoarea. Probabil că este un pic frig afară, chiar umed însă nu plouă.

Gândurile ce se pretind a fi ale tale, vin și pleacă din minte ca niște călători din stația de metrou. Treci superficial de la o figură la alta.

Dintr-un ungher întunecat apare o întrebare. Tresari violent și mergi mai departe. Încerci să te obișnuiești cu faptul că nu mai mergi singur și realizezi că nu ești pe atât de flexibil pe cât pretinzi.

Ajungi acasă, întrebarea se lipește de tine și se strecoară in casă.

Te dezbraci și stă imobila. Cred că nu are haine.

Te speli pe mâini și te privește din spate. Cu câtă aroganță se consideră curată. De parcă toate ar fi inocente.

Îți pregătești cina şi te așezi la masă. Întrebarea se așază şi ea însă nu o privești. Se spune ca este mai bine să conștientizezi ce mănânci, să mesteci de multe ori. Este clarrr că nu prea îți vine sa vorbești.

Termini de mâncat, strângi vasele şi firmiturile. Prezența ei te obosește.

Te întinzi in pat crezând că te vei relaxa. Întrebarea s-a întins în același timp cu tine. Se lipește de tine şi nu scoate un sunet pentru că așteaptă ceva.

Cum arată întrebarea ? Te frămânți pentru că nu o poți vedea prin gaura cheii pe care o folosești să vezi tot.

Dar dacă tu nu distingi întrebarea, cum poți să fii sigur de realitate? Sau este percepție?

Întrebarea o fi a ta sau o fi pierdut-o cineva?

Ziua domnișoarei LiLou

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Sun, 01 Oct 2023 07:00:00 +0000

Prădătorul lumii moderne vine într-o formă înduioșătoare, aparent vulnerabilă, echipat cu 10 gheare dure pe care le folosește atunci când se simte nedreptățit sau în situații în care nu am înțeles cu ce am greșit.

Simpaticul ghemotoc blănos s-a revoltat împotriva întârzierii cu care noi ne punem în dulapuri hainele care vin de la uscat.

Astfel, a început prin a îmi face prea multe găuri de aerisire în pantalonii de interior; din fericire pentru urechile dumisale nu s-a atins niciodată de pantalonii pentru sport extrem.

O vreme îndelungată ne-a șterpelit deșosețeii pe care i-a băgat prin castronul său cu apă și le-a făcut multiple găuri mici. Nefericirea era ca observam găurile abia după ce ieșeam din casă.

Dacă le-am acorda mai multă atenție șosetelor, atunci cum am mai reuși să purtăm șosete de culori și forme diferite ?

Revenind la zilele noastre, domnișoara Ferocilă sau Cheetah, Cheetah Mărunțica s-a specializat prin a extrage fundele rochiilor, a le trece prin apă și a le pierde prin casă.

Prădătorul nostru, pe vremea când încă era mărunțică, ne vâna farfuriile scoțând doar lăbuțele de pe scaunul de sub masă. În zilele noastre, se aruncă pe masă atunci când i se pare că este ceva prea delicios. Păcat de efort și chiţăială pentru că noi suntem zgârie brânză și nu împărțim cu ea.

Uneori aplica tactici subversive ce implica tors, mângâiat și morlăit rugător.

Trebuie să îți respecți principiile – a se vedea « In Bruges ».

O altă atracție a drăguței LiLou este apa. De nicăieri aterizează oriunde curge niște apă. Atunci când era mai bebe, aveam dileme dacă să fac dus cu riscul de a o uda un pic sau să o conving că pe marginea căzii este un loc mai sigur pentru ea. A decis singură că vânatul stropilor de apă ce aterizează în afara căzii este mai amuzant.

Încă nu am elucidat de ce ține musai să șteargă insistent cu lăbuțele toate ușile închise care ne despart. Nu pot pricepe de ce o deranjează să țin un telefon în mană în timp ce îmi toarce și eu o mângâi. În semn de protest, mă mușcă fulgerător și fuge.

Misterele pisicii au ajuns la apogeu când după două săptămâni în care nu ne-am văzut, m-a speriat teribil.

Doua săptămâni a conviețuit în armonie cu domnul Black Friday care a stat liniștit în acvariul lui și cu plantele răspândite prin toata casa.

Ne-am întors noi din lume și ne-am reluat rutinele, unii la birou, alții la grădiniță.

Într-o dimineață liniștită, mă trezesc a doua oară și cu ochii larg închiși, calc în câteva bălți mici de apă. Porneau de la dulapul pe care stătea Black Friday. Am crezut că LiLou şi-a vărsat iar bolul de apă și doar m-am aplecat să șterg, când îmi dau seama că nu îl vad pe Black Friday iar planta lui plutea în derivă.

Atunci am văzut că dulapul era plin de apă și m-am speriat teribil. Nu puteam să accept că Black Friday să fie mâncat de către LiLou.

Am luat acvariul, am scos planta și ..nimeni, parcă dispăruse. Am luat micul ghiveci în care stătea planta. Fiind semiîntuneric, interiorul ghiveciului fiind cărămiziu iar Black Friday fiind grena, nu se vedea nimic.

Am aprins lumina și mi-a venit să mă topesc în timp ce i-aș fi făcut urechile funda lui LiLou pentru că Black Friday se ascunsese în micul ghiveci.

Între timp, viața drăguțului Black Friday a ajuns la final de bună voie și nesilit de nimeni. Noi încă nu l-am putut înlocui, a rămas doar planta lui pe care LiLou vânează ori de câte ori are ocazia.

Pisica iubita este în continua transformare. Port pe tot corpul urmele educației sale. Uneori vorbește cu mine, ea în limba ei, eu într-a mea. Adorrră să se joace cu bonurile fiscale făcute ghemotoc. Cred că ii place să îmi sară în brațe și pentru o vreme să o mângâi și să îmi toarcă. Nu prea înțelege că nu accept să mă spele pe față cu limba ei aspra.

A devenit mai prietenoasa însă mai are de învățat.

Atunci când lucrez prea mult, îi vine să îmi muște un colt din laptop sau dacă este prea îmbufnată, mă muscă pe mine ca un luptător de gherilă. Cel mai caraghios este când facem activități între noi, se aruncă în mijlocul nostru și se așază în așa fel încât sa inoportuneze. Iar dacă cineva încearcă sa o dea la o parte, tot ea se simte deranjată și ripostează.

Uneori sare pe tocurile ușilor de parca ar avea arcuri. Poate și acesta este un gest pentru atragerea atenției. Cine știe?

Poate LiLou nu este sufletul blănos pereche dar nici o iubire nu seamănă cu alta.

Cele mai faine poze ale Pisicii Pisicilor sunt aici

Ce a mai făcut Furry de când ne cunoaștem vezi aici

Visul politic

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Fri, 18 Aug 2023 18:00:00 +0000

Eram în orașul acela unde tot evenimentul sportiv se transformase într-un asediu politic. Le-am propus să mergem în pădure pentru o scurtă plimbare. Cred că până și animalele domestice se refugiaseră în pădure din pricina repercusiunilor politice. Parcursesem deja o cărare îngustă când am văzut un pui de urs însoțit de mama sa. Nu am stat să le mai explic nimic, le-am zis doar că trebuie să fugim. Vedeam berbeci, oi, găini cum se năpusteau spre noi. Ursul era pericolul suprem care ne făcea pe toți să nu mai raționăm.

Chiar dacă îi zbieram lui Mali să nu mă țină de pulover, ea se agăța isteric deși înțelegea că asta ne încetinea pe toți. Vedeam cu groază cum cei doi ursi erau și mai aproape. Poate nici nu aveau intenția să mănânce pe cineva.

Înainte să ajungem la capătul cursei nebune am întâlnit niște băieți pe care i-am avertizat să fugă cât de repede posibil însă am înțeles că ei se pregăteau pentru ceva imoral. Am citit asta în privirile lor susținute de zâmbete hipnotizate.

Atunci am văzut ambalajul și am înțeles că voiau să detoneze ursoaica și pe puiul ei. Trebuia să îi opresc cumva iar autoritatea mea de adult nu era suficientă.

Am simțit o mare ușurare atunci când am ieșit din pădure în praful care împuiase strada. Animalele fugeau și ele bezmetic pe stradă însă, din fericire, datorită evenimentului, mașinile erau toate parcate.

Am ajuns doar speriate în clădirea în care ne adăposteam. Le-am zis bebelușelor să păpăm pentru că era ultima masă înainte să părăsim acel adăpost. Ne-am așezat la masă și am început să mâncam în liniște. Eu deja mă gândeam cum să procedez pentru a salva ursoaica și puiul.

Atunci a trecut el, cel care se opunea clasei politice. Cred că se numea Adrian. Mereu în formă și cu părul lung. Cred că avea ochii deschiși la culoare dar nu aș putea spune precis. Nu fusesem niciodată suficient de aproape de el.

I-am explicat cât am putut convingător că putea salva doua suflete. Am apelat la toate tehnicile de persuasiune iar el a pus mana și l-a sunat pe președinte care se afla în clădirea de vis-a-vis.

Președintele l-a rugat pe Adrian să o vadă la fereastră pe mama celui care avea explozibilul. Avea o privire de pisică luată de ceafă, goală și fără proteste. Eram lângă Adrian, am văzut și am auzit totul.

EL, președintele, orchestrase toate detaliile. Ba chiar folosise și hipnoza deși era o tehnică interzisă încă de la ultimele Mari Alegeri.

Deja nu mai aveam nici un plan, știam că mintea mă va ajuta să concep unul.

Adrian s-a ridicat și a zis că el pleacă spre locuri mai bune, mai curate, unde principiile sunt mai respectate. Ne-a salutat și a început să se îndepărteze în pași de dans. L-am întrebat daca nu a uitat nimic să ia cu el. Mi-a zis să îl urmez.

Din sala unde serveam masa doar noi patru, se făcea un hol lung și mai întunecat ori sala era prea luminoasă. Apoi, niște scări înguste duceau la etaj. Le-am urcat si pe acelea pentru ca nu voiam sa vadă bebeluşele ce aveam sa ii dau. Am ajuns, in fine, la etajul pe unde avea sa părăsească clădirea si orașul. Am vrut doar sa îl sărut, nu se întâmplase niciodată si nici nu aveam să ne mai vedem vreodată.

Am simțit o ruptura in suflet când m-am apropiat de el, m-a cuprins in brațe si a început sa folosească aceeași tehnica interzisa. „Pereții sunt din ce in ce mai albi si mai moi, au culoarea iaurtului, începi sa simți liniștea interioara cum se răspândește in corp....”

Nu m-am îndepărtat brutal însă deja înțelegeam de ce el era opoziția, singurul care împărțea aceleași convingeri cu președintele dar si singurul care avea curaj sa îl înfrunte. Aceeași minciuna de nelăsat sa trăiască.

Nu avea habar ca eu mă antrenam zi de zi, fără excepție, astfel încât ajunsesem la un psihic de fier.

In timp ce gândurile se scriau rapid, dintr-o camera de la etajul inferior a cărei ușa s-a deschis înspre noi a ieșit o tânără îmbrăcata doar cu o lenjerie fosforescenta. S-a întors sa închidă ușa si i-am văzut tatuajul specific industriei. Noi ne adăposteam într-o clădire în care funcționa un bordel. Mincinos de respectabil.

I-am urat drum bun si am fugit spre bebelușe. Tare m-am speriat când nu le-am văzut pe toate trei la masa. Una dintre ele se întinsese atât de mult încât am ajuns sub masa.

Le-am luat si in timp ce îmi puneau prea multe întrebări, le-am tras spre ieșire. Am văzut-o cu coada ochiului pe tânără care venea agale.

Am ieșit în strada și, in timp ce ne îndreptam spre ieșirea din oraș, am auzit bubuitura. Pentru noi nu a mai fost asurzitoare, ne îndepărtasem mult. Nu am întors privirea pentru a nu vedea grotescul tablou. Doar am fugit.

(Pozele nu îmi aparțin însă au fost publicate cu acordul parților mai puțin al ursului)

Evadare în realitate

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Fri, 14 Apr 2023 18:38:00 +0000

Aventura a început cu La mulți ani ! Poate și cu un frappé bun, flori, tort și plăcerea de a împărți secunde și crâmpeie de viață. Dar tot ce vine, se mai și duce, uneori, chiar spre necunoscut.

Am plecat de la o pisică nu prea veselă, eu cred că încă nu știa să se bucure de ploaie.

Am mers pe străduțe trecând de la o poveste la alta, de la o altă magnolie la o clădire de poveste. Oare clădirea știa că era atât de frumoasă încât detaliile din jur se estompau?

Niște ochi mari erau privilegiați să o privească fără pauză. Privilegiați sau pedepsiți? Se pare că pe Terra nu reușim să spargem barierele cailor sinusoidale.

Am mers ca și plutind, ascultând păsărele și alte povesti.

Aș putea spune că a fost aproape un "nu știi niciodată unde ajungi" pentru că era planificată vizita la Cuibul Artiștilor.

Contrastul dintre exterior și interior a avut un efect bulversant, exteriorul fiind facultatea de inginerie. Interiorul era treptat colorat în roșu, iluminat de lumânări și amestecat cu muzică psihedelică.

Ne-am îmbrăcat frumos, ne-am pus fundă și ne-am așezat confortabil pe un scaun ținând în mână un pahar cu vin roșu.

Nu luasem în seamă legătura roșie pe care o primisem la intrarea în sală. Am aflat ulterior că urma să ne acoperim ochii cu ea. Era inutil demersul de a ne uita prin ea, eram aproape obligați să privim în interior către prima mea iubită, Imaginația, și să ascultăm. Fragmente de povești realiste s-au derulat însoțite de elemente reale pentru a susține celelalte simțuri. O vreme am savurat aromele apoi m-am bucurat doar de sunete, de curenți de aer, de stropi de valuri și de ploaie, și de coaja de portocală care a fost elementul meu de siguranță pentru a mă întoarce în realitate.

M-a tensionat teribil fragmentul din război pentru că nu îl înțeleg, nu reușesc să îi vad sensul. Unde se aplică "Violența este ultimul refugiu al incompetenței." ?

Iar finalul a fost o deviație sau o cicatrice în realitate pentru care trebuie să ai o plăcere, altfel te tulbură profund.

Ne-am scos legăturile, ne-am uitat unii la ceilalți, am constat că paharele cu vin erau încă întregi dar golite.

"Bine ați venit în realitate!"

Mintea a îngropat rapid în subconștient aproape toate cuvintele care ar putea descrie frumos experiența.

Click aici pentru cele mai faine poze ale zilei

O altă petrecere în Univers

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Fri, 31 Mar 2023 05:42:00 +0000

De ceva timp aveam în plan o petrecere cu toți oamenii cunoscuți sau necunoscuți pe care nu i-am mai văzut de aproape trei ani.

Mi-am dat seama că nu mai aparțin unui grup anume și simțeam ceva tensiune din pricina asta. Deja îmi imaginam că ajung la petrecere unde vor fi grupuri, grupulețe sau oameni acompaniați de un telefon sau mult alcool. Eu ce mă fac dacă nu mă încadrez în nici o categorie?

Oare cum se simt peștii în ocean dacă nu fac parte dintr-un banc? Se simt stingheri și se ascund de alții ca să nu fie nevoiți să îi salute? Consumă alge otrăvitoare ca să facă față anxietății?

Oare cei care stau în grupuri mari se deprimă pentru că își dau seama că toți sunt la fel și că fiecare zi se repetă fără pauză?

Curiozitățile mele sunt valabile doar dacă între oameni și pești există orice asemănătoare întâmplătoare.

Din când în când eu mai uit că pot intra în vorbă cu aproape oricine sau pot dansa fără să am nevoie de companie.

Deși eram cu energia la limita de jos, am dorit să port o rochie plăcută pe care nu am asortat-o cu pantofi, am preferat o ținută mai de concert rock. Pantofii consumă multă energie.

Ca la orice petrecere unde lumina este difuză și detaliile se estompează, cei care vor să iasă în evidență, poartă cele mai pretențioase ținute, este imposibil să nu atragă priviri.

În urmă cu o vreme credeam că este un musai să ai coafura perfectă, cele mai aranjate unghii din univers, tocuri cui pentru care trebuie să te antrenezi intens ca să te poți mișca pe muzica celor de la AC/DC ori să faci twerk, trebuie să porți rochia care iți subliniază cele mai faine calități fizice indiferent dacă te poți mișca în ritmul muzicii ori stai ca o păpușă și zâmbești frumos.

Din fericire am ajuns la niște principii pe care le pot urma fără să port tricoul cu Cradle și să mă distrez de minune.

Pe de altă parte, din fericire suntem diferiți. Să se îmbrace și să se distreze fiecare cum vrea. Important este să rămână o amintire plăcută.

La început totul pare timid și pretențios până am trecut de câteva ori prin mulțime pentru a găsi figuri cunoscute.

Mi-a făcut plăcere să reîntâlnesc oameni, să vad schimbări incredibile pe care poate nu le-aş fi observat dacă ne-am fi văzut zi de zi, să cunosc oameni noi. Ce-i drept este că nu îmi face plăcere să am conversații pe ton înalt și să nu înțeleg cuvinte din pricina muzicii. Cam acesta ar fi singurul inconvenient la o petrecere la care s-a adăugat și băutura pentru care aş fi plătit ca să primesc ceva măcar la calitatea celei din centrul vechi.

Am plecat de la atmosfera strălucitoare, am dansat aproape tot ce s-a putut, ne-am amuzat de barul de pinguini de la baia pentru partea feminina a planetei. Aici era un tip care stătea la ușă și ne tot invita la baia pentru domni. Deja rădeam în sinea mea și mă întrebam dacă stătea și el ca să intre sau făcea reclamă la expus fundul în public restrâns. S-a dovedit că își aștepta o prietenă. Trebuie să fi fost un tip aparte, altfel nu înțeleg de ce o păzea atât de atent să nu fugă în lume.

Pe măsură ce timpul a trecut, oamenii s-au mai relaxat, din ce în ce mai mulți au început să danseze iar alții şi-au exersat farmecele pentru a cuceri pe cine nu trebuie. Totuși nu am înțeles cum de s-au putut sparge atâtea pahare și sticle.

O fi fost de supărare pentru că nu aveau cu ce se ameți? Misterul a rămas în cele din urma la fel de neelucidat ca întunericul de la garderoba unde printr-un algoritm secret se alegea cine ce haină primea. Însă oamenii au fost rezonabili și nu au plecat cu hainele altor oameni.

Pe fond de oboseală avansată, când toți încercam să găsim cea mai rapidă metodă de teleportare până acasă, doua chestii mi-au rămas imprimate în memorie deși nici unul nu avea sens: o fată cu ştrampi transparenți a încercat fără succes să sărute un tip apoi am văzut-o cum, praf de stele fiind, a căzut. M-a ros curiozitatea cu ce s-a putut ameți atât de tare încât să își piardă demnitatea pe jos. O fi venit cu sticluță de rom în poșetă?

Al doilea a fost realizat treptat: “love of my life is married”. Din fericire am întâlnit și pământeni fericiți care se pot distra și fără declarații languroase inutile.

Am ajuns acasă unde m-am mișcat cu pași de pisică până în pat. La întrebarea cine mai face duș în zilele noastre am răspuns pozitiv.

Peste câteva ore, în fața unui medic, încă îmi suna muzica în urechi și a continuat până m-am conectat la un pui de pernă pentru a îmi încărca bateria.

În fiecare seară este petrecere pe Luna...îmi este dorrr...

Fragment din oraşul meu preferat

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Thu, 02 Feb 2023 06:23:00 +0000

Am decis că sărbătorim ziua copilului la familia Nucu pentru că ei aveau o casă perrrfectă pentru astfel de evenimente.

Aveau o terasă imensă cu vedere spre oraș și dacă închideam ochii, aveam o puternică senzație că mă aflu într-o gradină plutitoare. Cea mai interesantă piesă a fost felia uriașă de tort. Mi-a luat ceva pana sa îmi dau seama ca sub materialul acela apetisant era adăpostul pentru centrala.

Totul strălucea și părea magic iar artificiile ne-au făcut să ne simțim ca fiind într-o poveste.

Am mai fost în acest oraș îndepărtat de casă doar că nu în realitate. Îmi aduc aminte cum am călătorit de parcă ar fi fost aievea și s-a întâmplat în urmă cu mulți ani. Cred că văd cu ochii minții și alte scene în care apăreau clădiri cu arhitectura prea riguroasă, lacul acoperit de ceață și înconjurat de pădurea parcă fără sfârșit, un fel de tren care nu exista încă.

Eram apropiați de familia Nucu însă atunci când am întrat în casă, am văzut niște figuri necunoscute. Nu ne-am privit în ochi, nu ne-am salutat. Niște priviri piezișe ne-au ajutat să ne găsim pe o rețea de socializare, să ne împrietenim și să ne cunoaștem superficial.

Deși aniversarea a fost perfectă, a rămas întrebarea de ce nu am făcut-o la noi acasă. Însă noi nu ne-am fi permis magie.

Apoi am ajuns pe un vas de croazieră. Nu puteam numi locul unde mă aflam însă simțeam că suntem în orașul meu preferat.

Călătoream de ceva zile și urma să debarcăm. Eram toți pe punte unde au apărut broscuțe atât de mici că abia li se puteau observa trăsăturile. În câteva minute le-au crescut cornițe, firave, apoi, imense pe lângă corpurile lor minuscule din care au început să arunce spumă. Nu știu dacă făcea parte din spectacol sau era ceva natural.

Nici nu am remarcat că nivelul apei crescuse până la nivelul punții superioare iar cerul se colorase cu roz prăfuit și galben vanilie. Am scos telefonul pentru a imortaliza imaginea. Abia atunci am văzut în zare un val ce creștea rapid până a ajuns un perete imens de apă.

Căpitanul ne-a sfătuit sa ne adăpostim lucrurile prețioase pentru ca urma sa fim luați de apa. Tensiunea era la limita isteriei în așteptarea impactului care ne-a surprins pe toți.

Peretele s-a micșorat ca și cum înaintarea i-ar fi topit puterea astfel încât noi am fost loviți de un val lin și romantic.

Cu picioarele tremurând am plecat prin oraș să ne plimbam.

Am întrat într-un restaurant și în loc să ne așezăm și să comandam, am rugat niște doamne să ne permită să le studiem farfuriile. Ba chiar ne-au rugat să gustam. Demersul era inutil pentru că restaurantul era plin. Nici nu avea cum să fie altfel pentru că era teribil de intim. Mi s-a părut că cineva îmi întinde paharul spre degustare. Toate privirile ne scanau mult prea curioase. Am ieșit pentru că era mult prea sufocant.

Am trecut printr-un pasaj atins de arta străzii apoi am urcat o mulțime de trepte ale unui pod în formă de A. Ce sens avea un pod de înălțimea unui bloc de 10 etaje cu o cale de doi metri? Am coborât același număr de trepte doar pentru a evita sa trecem printr-o zonă abandonată.

M-am convins că geometria locului fusese alterată atunci când am văzut turnul Eiffel. Arăta ca o înghețată topită în care cineva își băgase degetele, un fel de S iar picioarele erau rășchirate.

El a plecat pentru că mergea mai repede iar eu m-am rătăcit. L-am sunat însă nu mi-a răspuns și l-am tot căutat parcurgând drumul în sens invers. Ne-am întâlnit la un picior al podului unde mă aștepta mut, fără să îmi răspundă la apeluri.

Totul se schimbase și mă întrebam dacă aceasta era evoluția, nu aveam voie să folosim termenul „normal”.

Orașul relaxării sau libertatea de a alege este inconfortabilă

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Sun, 27 Jun 2021 18:00:00 +0000

„Freedom of choice feels uncomfortable”

Zilele trecute mă gândeam că am dezvoltat un sistem complicat de respingere a tensiunilor ușoare spre medii. Simt pericolul undeva, în suflet, și abia atunci încep să mă albăstresc superficial în interior și foarte agitat în exterior. În realitate, se instalează un fel de echilibru care lucrează spre rezolvarea situației.

Oare toate tensiunile înăbușite nu se strâng undeva? Poate au culoarea lavei și într-o zi vor erupe pentru ultima oară.

Am studiat și am decis să fac o călătorie până în orașul cel mai renumit pentru relaxare, Amistal, împreună cu prietena mea.

De îndată ce am ajuns în reloport, micul bagaj a început să plutească până a ajuns într-o capsulă transparentă. Am apucat să vad cu coada ochiului cum este trasă rapid într-un perete lichid lateral.

“Unde se duc bagajele noastre?”

“ Stai fără grijă, ajung unde trebuie”

Noi am pășit într-un flux albastru și fluid. Pluteam pe spate spre destinație.

“Noi cum respirăm sub apă și ce trebuie să facem aici?”

“Lasă-te purtată de curent, încearcă să le urmărești”

Deasupra noastră pluteau pisici de mare și broaște țestoase imense. Cred aveau cel puțin 20 de metri. Am uitat să mă tem și am ramas hipnotizată de burticile gigantice ale pisicilor care se legănau într-un dans lin, lăsând să se vadă din când în când verdele calm al broaștelor țestoase.

Uneori îmi aduc aminte să mă minunez de sistemul complex care nu cred că poate să fie înlocuit de Inteligența Artificială.

A înlocuit frici și cine știe ce alte procese ascunse, frica de necunoscut, frica de a nu simți ceva solid sub picioare, frica de lipsa controlului, cu o stare de perplexitate profundă.

Aproape că am terminat de numărat dungile broaștelor țestoase și bulinele de pe pisicile de mare, când m-am simțit reașezată în poziția verticală, un curent de aer cald m-a purtat ca un hoverboard invizibil până într-un tunel împuiat de o vijelie caldă.

Am ieșit pe propriile picioare, nesigure dar recunoscătoare pentru prezența gravitației.

“Este normal să te simți nesigură pe mișcările tale. Durează cam o ora e până trece efectul. Te invit la o cafea, mi-a zâmbit liniștitor prietena mea.

Acesta este pentru tine o prima dată ca niciodată”.

Se pare că pentru ea era ceva obișnuit. Eu abia mă acomodasem cu ora e adică ora extinsă. Nici măcar nu era agreată pe toata Terra.

„Bine-am venit în Amistal!”

Iordania - Marea Moartă

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Sat, 08 May 2021 17:44:00 +0000

Totul a început într-o după amiază de vineri.

În urmă cu mulți ani, vineri seara era început de relaxare și aventură. De când biroul s-a mutat în bucătărie, distracția începe oricând se poate.

De data asta a fost un pic extrem, am închis și am ieșit pe ușă cu valiza.

Am ajuns la aeroport pentru a ne întâlni cu opt necunoscuți. Îmi dau seama că pentru unii oameni obiceiurile s-au schimbat. Noi nu mai dăm mâna când ne prezentăm. Chiar și așa, legăturile între oameni se formează atât de fin și lin. Dacă aș fi extraterestru, aș face un documentar doar despre subiectul acesta.

Am zburat rapid spre Istanbul pentru a face legătura cu următorul zbor și pentru a ne întâlni cu un domn picat din Lună.

Ne oprește și ne întreabă:

“Buna ziua, vorbiți engleză?”

Noi: “Da”

Apoi, pauză. Era sondaj de opinie?

Se uită la ceas și ne întreabă:

“unde este poarta de îmbarcare pentru Caracas? Am zbor la ora 2…”

I-am explicat unde erau panourile informative dar nu părea foarte convins că înțelege. Îmi venea să îi spun: “Bine ați venit pe Terra”

Ne-am luat zborul iar și am ajuns în Amman. Aici am mai făcut un test PCR și am fost preluați de către un domn care avea toate bypassurile în buzunar dar părea cam zăpăcit. Ne-a ținut în suspans și pentru câteva minute am crezut că ne-a rătăcit pașapoartele.

Eram somnoroși și amărâți. Ne-am bucurat că am ajuns la Marea Moarta și am adormit într-un pat moale.

Aș fi dormit mult și bine dar deja trebuia să luam micul dejun, apoi am decis că vedem puțin marea și ne-am întâlnit cu Adel, ghidul nostru.

Nimic nu prezice cum se va schimba viața cuiva atunci când se întâlnește cu cineva.

Am sărbătorit întâlnirea noastră și ziua unei frumoase doamne.

Poate din pricina stării ușor euforice, noi am crezut că ne întoarcem la mare, în schimb am ajuns la canionul Wadi Mujib unde am fost preveniți că ne udăm până la talie și atât. Aveam un ghiozdan serios cu aparatul foton, telefonul și pașapoartele.

A început lin, de pe podul Mujib am coborât în râul Mujib.

Zâmbind încântați de experiență, am continuat încrezători. Un domn a râs spunând că sunt norocoasa că am un ghiozdan și sperrră să reziste bine în apă mare.

M-am uitat la el cu o neîncredere infinită. M-am gândit că poate de la soare i se trage.

Am continuat fără grijă până ne-am alăturat unui grup de americani. Doi dintre ei au reușit să ne salveze ghiozdanele din apa care ne ajungea până la piept iar pe noi ne-au luat un pic pe sus.

Cred că din pricina uimirii nu reușeam să îmi controlez mișcările în apa mult prea mare.

Am fost foarte norocoși că am lăsat ghiozdanul în bună pază și am plecat în aventură.

Apa a fost din ce în ce mai mare iar traseul …cuvintele sunt prea puține pentru a descrie ce a urmat.

Mi-am folosit toată forța și concentrarea pentru a nu gândi că înot în apă mai mare ca mine, îmbrăcată fiind cu fostele hainele de alergat.

Am urcat pe stânci cu apa curgând cu putere în față, m-am opus curentului ținându-mă de sfoară și folosindu-mă de peretele de stâncă, am intrat cu totul în apă pentru a trece mai departe.

Gradul de dificultate a crescut exponențial până am ajuns la final. Aici am găsit o cascadă uimitoare, o recompensă surpriză. A fost un moment în care adrenalina ajunsese la maxim, am vrut chiar să intru în cascadă.

Apoi mi-am adus aminte că era udă, rece și parte a naturii puternice. Am preferat să o admir și să mă bucur de energia grupului.

Oricât am fi vrut să prelungim starea de liniște relativa, știam că trebuia să ne întoarcem. Eu aș fi preferat să nu, crezând că parcurgem traseul în sens invers.

Mintea refuza să creadă că provocarea poate să fie mai mare. O mare parte din drum a fost diferit și cu mult mai interesant. Nu aș putea spune dacă mai întâi am fost ghidată pe un tobogan natural din piatră având mai mult de 10m și apoi am plutit pe spate pentru că era cea mai simplă și rapidă cale de avansa, sau poate invers. Au mai fost și altele dar cred că le-am reținut pe cele mai notabile.

Am ajuns la punctul de întâlnire și deja știam că mai avem două obstacole de trecut. Evident că am ajuns de unde am plecat dar pașapoartele noastre au fost cam murate. Printr-o minune la care nu speram, aparatul foto și telefonul au rămas nevătămate.

Am încercat să ne stoarcem hainele, unii părul dar tot eram prea uzi.

Abia acum am înțeles că trebuia să fim instruiți că avem nevoie de încălțări speciale pentru apă, că bagajul poate rămâne într-un dulap încuiat iar telefonul poate călători prin apă într-o husă impermeabilă. Nici măcar nu trebuia să avem noi toate cele necesare, se puteau închiria.

Noi să fim sănătoși, revolta s-a transformat rapid în semn de întrebare dacă domnul șofer ne primește în mașina lui faină pentru a ne returna la hotel. A fost prea amabil cu noi iar noi am fost recunoscători pentru că ne-am întâlnit cu hainele uscate.

Deși îmi tremurau fulgii și energia era în scădere, am decis că vreau să fac o plimbare până la Marea Moartă, să o studiez în liniște și fără grabă.

Pot să zic mulțumesc pentru că am ajuns până acolo dar am fost obligată să mă întorc într-un microbuz prea fierbinte; doua porți metalice au fost închise cu lacăte pentru a fi siguri că nimeni nu se bucură de mare după ora 18.

Supărarea a fost mută și înăbușită de oboseală. Mi-ar fi plăcut să am cel puțin 30 de secunde de imobilitate față în față cu marea, cu cel mai jos punct de pe Terra.

În schimb, am mai adăugat niște frunze în relațiile cu ceilalți, discuții relativ neutre, schimb de impresii despre prima zi într-o țară necunoscută.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura

Liniște și foame

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Fri, 09 Apr 2021 06:47:00 +0000

Dacă nu am pune vasele la spălat noaptea ori nu ne-am uita la filme sau nu am asculta documentare pentru a adormi, i-am auzi pe cei care trăiesc în tenebrele țevilor blocului.

Ziua dorm, este mult mai comod așa …zic ei. În realitate, este convenabil pentru ca ei să supraviețuiască. Chiar dacă ziua oamenii muncesc iar alții chițăie cât îi ține gura, se poate întâmpla să fie și liniște.

Cum ar fi să auzim zgomotul făcut de catraliarde de chelicere înfometate? Cadența ar înnebuni pe oricine ar auzi-o din greșeală chiar și pentru câteva secunde.

Mi-am imaginat că, excepțional, aș fi plecat de acasă și când aș fi revenit de la birou, aș fi găsit pisica ascunsă în dulap, cu ochii cât niște cepe mici și blana zbârlită. Eu nu aș înțelege nimic, pisica ar fi îmbufnată pentru că eu nu înțeleg. Am ajunge iar la psiholog.

Revenind cu picioarele pe gresia mereu rece, lucrez din bucătărie și nu am pisică. Bebelușele sunt la grădiniță iar Black Friday își ține părerile pentru el.

Dar gătim aproape zi de zi pentru a păstra un echilibru aproape plictisitor între legume, cărniță și fructe.

Creaturile necunoscute din întunericul țevilor blocului se bucură de mirosuri, se abțin eroic să nu se manifeste sonor. Se bucură apăsând pe butonul “Mute”. Așteaptă ca noi să terminam, să punem farfuriile la înmuiat și resturile să se duca spre ei.

Nu vreau să îmi las gândul să alunece spre viața lor fără sunet. Noi nu trebuie să auzim nimic, pericolul ar fi prea mare.

Le-au trebuit prea mulți ani ca să înțeleagă că trebuie să se abțină să iasă la lumină. Nici unul nu a fost suficient de rapid ca să scape de furia papucilor oamenilor. Au învățat să rămână in întuneric. Toți pretindem că nu ne cunoaștem, noi, oamenii, nu știm de ei, ei nu sunt curioși să ne cunoască.

Se mulțumesc cu ce le dam, puțin câte puțin, și nu ne zic mulțumesc.

Nu speră nimic dar dacă ar învăța zilele săptămânii, ar știi că sfârșitul de săptămână poate însemna petrecere care în lumea lor nu este ilegala. Noi, oamenii, ne punem mănușile de menaj și curățăm chiuvetele cu tot soiul de substanțe toxice, amețitoare. Ei se lasă purtați către alte realități. Deja când turnam substanțe pentru curățarea țevilor, viața lor pulsează de adrenalina. Nu se știe niciodată unde ajung și pe cine cunosc.

Cine ii poate condamna? Au parte de niciodată suficientă mâncare, foame, petreceri și altele necunoscute.

Iar noi …noi, oamenii, cu greu ne oprim să ascultam liniștea …

Prejudecăți și acuarele

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Sat, 23 Jan 2021 22:28:00 +0000

Mă gândeam la recentul incident legat de rasism din fotbal. M-am revoltat teribil din pricina reacțiilor oamenilor care s-au grăbit să arunce lozinci pe negândite, “Spune nu rasismului”, acolo unde nu a fost nici măcar un milimetru de rasism din partea arbitrului. În schimb, se aude cuvântul gipsy.

Asta a apăsat un buton cu amintire imediată, în mai 2000, mă plimbam prin Dorobanți îmbrăcată cu o faină fustă roșie și o bluză albă. Deja în clasa a 12-a aveam un stil feminin.

Și atunci mergeam pe stradă pierzându-mă în gânduri și detalii. În spatele meu aud o voce strigând…”Hey, gipsy lady!”

Nu am idee de ce m-am întors, nu mai știu cum arata figura bărbatului. Țin minte că avea un zâmbet larg căruia i-am răspuns cu celebra mea privire tăioasă și tăcută. I-am întors spatele și am plecat mai departe.

Cred că a fost ultima oară când cineva m-a crezut de etnie romă.

Dar până atunci, dacă timpul înapoi, pe o profesoară de română a deranjat-o că locuiam în Rahova, fapt care a dus la discuții intre părinte, dirigintă și profesoară.

Încercam să explic că Rahova nu este egal cu Ferentari, sunt doar cartiere vecine. Nu că ar fi avut vreo relevanță. Însă trebuie să explic că în orice poveste de speriat auzită după Revoluție, romii erau personajele negative.

La orice coadă cat china, un rom se băga în față după ce făcea un scandal monstruos, în orice furt cu sau fără arme albe erau implicați romi.

Mi se părea de necrezut ca un grup de romi se urce în autobuzul 220, smulgeau cercei din urechi și nimeni nu zicea nimic.

Pe de altă parte, într-un tramvai din Floreasca m-a amenințat unul cu un cuțit dacă o avertizez pe o doamnă că i-a tăiat geanta. M-a revoltat situația și m-am revoltat pe mine pentru că nu am avut curaj să zic nimic.

Alta dată, mergând prin cartier, unul a vrut să mă atingă, am ripostat iar doamnele lui cu fuste lungi și colorate m-au tras de par.

Sunt multe povesti trăite și auzite. Era un sentiment puternic de respingere și teama față de romi.

În zilele noastre, sentimentul este mult diluat pentru că ne-au părăsit mult infractori romi pentru pajiști mai grase și mai frumoase. Toți oamenii s-au mai civilizat, conflictele au dispărut și au rămas doar expresiile peiorative pentru a nu uita trecutul.

Eu am ajuns la echilibru cu aspectele legate de culoare, etnie, păreri.

M-am gândit câteva zile bune ce a determinat schimbarea și am remarcat câteva momente marcante lipsite de cronologie și greutatea importanței.

În 2006, când am ajuns pentru prima oară în Franța, o colegă a cerut scuze pentru că a povestit cum a fost aproape jefuită de romi.

M-am gândit că noi, colegii ei din Romania, nu suntem romi dar avem aceeași cetățenie ca și atacatorii.

Am avut așa un buchet de sentimente fulgerătoare. Scuzele alea mi s-au părut atât de nepotrivite. Romi sunt peste tot, de ce să creadă că sunt musai din Romania? și ce legătură aveam noi cu atacatorii? Si…lista de întrebării mute a continuat o vreme.

A rămas memorabilă decizia că oriunde mă voi duce pe Terra, voi contribui la o imagine faină a României.

Tot atunci am avut ocazia să întâlnesc o grămadoaie de oameni de culoare în diferite ipostaze. Însă m-a izbit faptul ca mulți oamenii de culoare aveau slujbe mai puțin bine plătite. Am simțit că francezii roz nu își pot murdari mâinile vânzând sau făcând curat.

De aici a apărut o întrebare tare caraghioasa: cum se simte culoarea pielii când nu ești roz? Ei bine, nu se simte.

Așa am realizat cumva ca este irelevant ce culoare are un om. Are gânduri, sentimente, trăiri, sclipiri. În esență, suntem oameni cu ambalaj colorat.

Întrebarea care a schimbat radical părerea despre romi a apărut când eu am zis că nu pot aur galben pentru ca nu sunt chiar roz.

“De ce te temi că unii ar putea să creadă că ești țigancă?”

“….”

Și de aici am aflat câți oameni prețioși au etnie romă sau că sunt pasionali și frumoși. M-am uitat ca prin gaura cheii la argumentele astea însă am înțeles ideea. Nu era cu nimic mai prejos dacă eram considerată țigancă.

Cât despre culoarea acestor oameni, cel mai uluitor moment a fost trăit în Pantelimon, la capătul lui 14, acolo unde mă duceam să fac meditații la Mate.

Am văzut niște tinere fete blonde cu ochii albaștri, bani în par și haine foarte colorate. Cred că am fost hipnotizată de frumusețea lor.

Asta mi-a subliniat iar faptul că nu culoarea este definitorie, mai degrabă, tradițiile și cultura care sunt diferite și poate neînțelese pentru unii dintre noi.

Teama de necunoscut m-a făcut să ii resping mai demult.

Au fost, cu siguranță, multe gânduri și experiențe, care m-au adus la echilibrul față de pământeni și față de culoarea mea.

Îmi dau peste mână când am un impuls de a promova prejudecăți culturale.

Așa am ajuns să vad o floare de bumbac atunci când aud ‘marhaba’. Este o limba melodioasa și este o provocare pentru mine să frâng niște bariere pentru a o învăța.

După prea multe știri și filme despre teroriști, era să las un sentiment de respingere să crească fără să îmi dau seama. Coincidența frumoasă a fost că am cunoscut câțiva vorbitori de arabă din câteva țări și mi-a plăcut să aflu despre diferențele de temperament și de micile deosebiri de pronunțare a cuvintelor.

Uitându-mă la ce am scris, îmi dau seama că seamănă cu un puzzle unde ideea finală este că Pamântenii sunt frumoși.

3M și vrăjitoarele

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Sat, 09 Jan 2021 11:15:00 +0000

Am întâlnit o căsuță dulce, cum se mai întâmplă uneori pe Terra. Inevitabil, apare întrebarea despre cui aparține casa.

Ei bine, atunci când stăpâna este o vrăjitoare, eu încep să am trileme pentru că 3M au declarat că nu le plac vrăjitoarele. Mă întreabă mereu de ce sunt ciufulite, au haine amarate si gheare.

Eu cred că au ajuns așa din pricina că au o mare lipsa de atenție, afecțiune și apreciere. Sunt triste, îmbufnate și nu au chef să se aranjeze.

Există vrăjitoare de treabă cărora le pasă de felul cum arată?

Arborele veverițelor

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Fri, 01 Jan 2021 14:30:00 +0000

Acesta trebuie să fie drumul spre copacul acela uriaș, fără nici o frunză, având multe vizuine in care trăiesc veverițe si mici tobogane.

Iar oamenii voiau să fure acele tobogane pentru iepurii lor. Din fericire, unele veverițe făceau vrăji galbene, verzi, maro, portocalii, violet pentru ca soarele și cu un pic de sare pe care o foloseau să micșoreze oamenii.

Alte veverițe, pentru că nu aveau asemenea puteri, aruncau cu crengi în oameni.

Haios era că iepurii sălbatici ai oamenilor vânau veverițele doar ca să le fie prieteni.

Încercau chiar să le ofere ceai pentru a se împrieteni.

Și eu m-am împrietenit cu o veveriță și sora ei.

În cele din urmă am plecat. Am luat niște pământ în buzunar care a adormit până am ajuns acasă unde grădina era plină de zăpadă.

Am împachetat zăpada, am trezit pământul și am plantat flori. Apoi, am împachetat anotimpurile ca să fie mereu cald.

Aș fi vrut eu sa fi scris povestea însă muza mea mereu a avut nevoie de scânteia lumii.

Ai putea ghici cine este autorul?

Îmbrățișarea Terrei

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Sat, 14 Nov 2020 18:14:00 +0000

Zilele trecute, era o miercuri în noiembrie. Pentru unii, miercuri este o zi ca oricare alta, pentru mine este ziua marcată în calendar cu o obligatorie sesiune de scrub cu ulei de măsline plus cocos, zahar și cafea. Asta se întâmplă doar de 4 ani de când organizarea unor evenimente a devenit necesară pentru a evita delăsarea.

Astfel, luni este ziua de udat plantele, vineri este ziua în care declar că am citit un capitol dintr-o carte, la fiecare două sâmbete, Black Friday este spălat împreună cu acvariul lui.

Curios lucru, adulții sunt sfătuiți să evite rutina pentru a susține sănătatea neuronului, copii au nevoie de rutină pentru a le da un sentiment de siguranță.

Iar fără organizare de evenimente repetitive, adulții sunt geniali în a inventa scuze pentru lipsa unor detalii interesante în viaţă.

Sesiunea asta de scrub este un moment de relaxare incredibilă, mintea zburdă liberrră în toate direcțiile, aproape la fel de fain ca atunci când alerg, doar că durează mai puțin și nu capăt niciodată febră musculară.

Ei bine, a trecut un an de când întâi mă uit circumspect la ce se întâmplă în afara băii, ascult un pic sunetele şi apoi mă pierd în detalii.

In urmă cu an, un pic după miezul nopții, era deja joi, 14 noiembrie.

Miercuri este. Mi-am zis că am depășit un pic termenul dar nu era grav.

In plin proces de înfrumusețare intră Andre să mă întrebe dacă mai durează mult. Zic că mă grăbesc cât pot…meee.

Mă gândeam la ale mele şi mă grăbeam să termin cât mai repede când….văd că se deschide ușa. Nu apuc să mormăi că trebuie să mă şi limpezesc….întâi am văzut artificiile arzând într-un tort de macarons, apoi clasicul 'La mulți ani, cântat pentru câteva secunde cu ochii deschiși orientați către mine care încercam să mă acopăr cu mâinile. Lungi secunde mi s-au părut pentru că nu știam ce să acopăr mai repede. Aveam scrub de cafea de sus până jos.

Apoi cântecul a continuat cu ochii închiși și s-a sfârșit cu spatele la mine.

Cât poate să dureze să cânți 'La mulți ani'? în timpul ăsta am simțit cum corpul devine invizibil, a rămas doar capul care levita. Să râd, să plâng, să chițăi de rușine? Ce pisici să mai zici?

Drăgălașele mele fete, bine că au fost doar două pentru că baia mov nu este cât China, s-au retras într-un loc public din casă.

Eram atât de bulversată de cele întâmplate încât m-am limpezit superficial și am rămas cu un zâmbet caraghios imprimat pe faţă plus cafea pe nu se mai știe unde.

Pe de altă parte, cum să nu fiu recunoscătoare că sunt oameni care se gândesc la mine și care știu că adorrr surprizele?

Nu am avut timp să intru în subconștient și să disec ce simt. Sentimentul exterior a fost de recunoștință egală cu o fundă în jurul Terrei.

Va îmbrățișez cât China

Era să uit cât de bine mi se potrivește poezia primită

Sunt bobul de cafea ce matinal te-mbie

Să schimbi trei mogâldețe ieșind din reverie

Iar dacă pe zi cutezi să-mi simți aroma-n gură

Promit să nu vezi perna în loc de tastatură

Si seara când sub duș te reculegi o clipă

Pe chipul tău mă scurg ca scrumul dintr-o pipă

Presându-te flamand, cu patimi, fără saț,

Mor fericit lăsându-ți pe trup parfum de zaț...

Aventura care a dus la Musala

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Sun, 11 Oct 2020 16:29:00 +0000

Povestea a început, de fapt, când am ajuns în Borovets, pe la 7 dimineață. Am așteptat aproape până la 8h30 să luam telegondola și doar atunci am aflat că de fapt nu funcționează.

Am pornit pe jos spre cabana Musala, la început un pic nedumeriți cum de nu a observat nimeni că poate scria undeva că telegondola este închisă. Apoi, un pic entuziasmați că nu este un traseu îngrozitor și nici nu știam cât ar trebui să dureze. Toți am citit că de la Yastrebetz până la Musala este un drum plictisitor de 1 oră.

Ori drumul pe care îl făceam noi era relativ ușor pentru cineva care are condiție fizică și nu este îmbrăcat ca un pinguin, ștrampi de iarnă, pantaloni de schi, geacă de schi, căciulă, mănuși.

Teoretic, eu m-am îmbrăcat pentru temperatură sub zero grade. Ori prin pădure bătea soarele iar umezeala ne intra peste tot. Se puteau vedea particule de apă atunci când cineva sufla.

Am tot urcat prin pădure până la Makudjik 2 unde aș fi putut să mă bag în uscător dacă ar fi existat unul.

Ne-am liniștit sufletul și am plecat mai departe. Ne-am bucurat mult că era teren plan dar aflat repede că trebuie să trecem printre jnepeni și să evităm să ne înmuiem de tot picioarele în râul Bistrița.

Am făcut tot posibilul să ajungem cu picioarele uscate la cabana Musala, după 4 ore de mers. Unii dintre noi erau leșinați de oboseală. Lângă lac mi-am găsit sufletul pereche blănos de culoare portocalie. De cum ne-am întâlnit a început să îmi toarcă și mi s-a urcat în brațe. Ne-am plimbat împreună admirând lacul iar când lumina a devenit echilibrată pentru o poză faină, l-am lăsat din brațe și s-a îmbufnat tare, a coborât spre lac.

Am păpat și am admirat lacul până la punctul în care mi-a cazul capul, un fel de somn cu ochii deschiși.

Nu prea am luat în seamă amănunte că ușa toaletei era bătută în cuie, lipsa administratorului și clădirile părăsite.

Eram ocupată să mă îmbufnez pentru că am vrut să cuceresc un vârf foarte înalt și am ajuns fără energie la o cabană abandonată. M-am revoltat până am pornit la drum doar trei din patru. Planul era să merg până la refugiul Everest și să aștept întoarcerea celor doi temerari.

Drumul până la Everest mi s-a părut infinit de lung. La început am pornit cu un sentiment de siguranță deși erau multe pietre, drum sinuos și multă zăpadă topită.

Apoi a intervenit iar oboseala teribilă. Am făcut pauze scurte pentru a imortaliza peisajul cu multa zăpadă, 3 lacuri și alte mici detalii.

Dar până când? Mă gândeam că trebuie să merg înainte, un pas în fața celuilalt. Apoi a pomenit Andre că drumul de 10 000 de li începe cu un pas.

Am început să număr, un li, doi li…ce pisici este un li? Oare tipul din videoclipul pe care curge melodia Remember the name s-ar fi descurcat mai bine? Părea că era foarte motivat să se antreneze.

Poate dacă nu stăteam toată săptămâna cu fundul pe scaun, poate dacă mă țineam de planul de abdomene, poate dacă dormeam mai mult…poate eram în formă.

Hai să mai număr li că poate mă motivez. Si gândurile curgeau în toate direcțiile, când, am văzut în depărtare refugiul Everest.

Părea peste mări și țări pentru că poteca acoperită cu zăpadă și stânci nu o puteam distinge.

Mi s-a părut un moment imposibil când am ajuns, în fine, la refugiu. O parte din mine voia doar ceai cu rom și pauză, o altă parte era iar îmbufnată pe oboseala teribilă.

Ceai am primit, fără rom și fără să îl beau. Am primit un energizant și o cola. Nu am protestat, am zis mulțumesc și m-am mulțumit că am primit un termen de 1h30 pentru a ajunge în vârful muntelui. Oamenii în formă îl parcurgeau în maxim 30 de minute.

Imposibil nu avea cum să fie, deși cărarea era sprijinită mereu de perete de stâncă și mărginită de nimic iar zăpada nu diminua cu nimic oboseala.

Am uitat de motivare pentru că încercam să nu mă sperii prea tare de drumurile spre nicăieri care apăreau uneori în jos.

Când am ajuns în vârf, cred că neuronul și-a luat pauză. Eu, singură, fără el, nici nu puteam să zic ce părere am despre incredibilul fapt că eram în vârf. Singurul gând care mă bântuia era cum mă întorc eu fără să zbor în jos.

Si cu toate astea, drumul spre refugiu Everest a fost unul de antrenare a minții și a voinței. Am refuzat vehement să mă sperii, am fost atentă la fiecare pas până am ajuns la destinație. Pe drum, s-a risipit și ceața iar viața a părut mai frumoasă. Nu am luat în considerare imediat că siguranța a fost construită prin băgarea picioarelor în zăpadă fără a mai ține cont de consecințe.

O dată ajunși, am decis că dormim în refugiu, fiind atrași de căldura din sala. In perspectivă, aveam o cabana părăsită, fără căldură, cu geamuri sparte, un loc părăsit.

Așa am rămas doar doi. De îndată ce am intrat la căldură, am realizat că șosetele erau murate. Prioritatea a fost să scoatem hainele ude și să încercam să le expunem în fața radiatorului, păstrând speranța că se vor usca.

Dacă tot nu aveam haine de schimb, încărcătoare sau orice altceva notabil în singurul ghiozdan disponibil, ne-am delectat cu ceai, alcool de calitate îndoielnică și croissante. Doamna de la recepție nu prea înțelegea limba internațională dar am priceput rapid că nu exista toaletă de orice fel.

Ne-am resemnat și adaptat la condițiile cu pricina, astfel încât, eu mi-am pus picioarele goale în căciula de culoare delicioasă iar Andre a stat pe două scaune, în fața radiatorului, fluturând șosete. Din fericire, miroseau a spray de picioare.

Au intrat alți doi turiști și ne-am întrebat ce gătim. No, șosete ude care nu păreau că se vor usca prea rapid.

Apoi, am aflat că urma să vină un grup de 18 tineri sârbi. Perspectiva somnului s-a risipit cam trist, dormitorul comun era cam înghețat pentru că două radiatoare miiici nu făceau mare diferență.

Am adormit de câteva ori în poziții prea putin comode, am vărsat ceaiul îmbuibat de alcool groaznic și m-am decis că voi încerca să dorm într-un pat.

Cu picioarele tot în căciulă, cu geaca și trei pături foarte grele peste mine, am adormit fără să vreau. Am auzit când a venit și Andre să doarmă dar nu am apucat să vad unde s-a așezat. Astfel că din când în când m-am trezit și m-am întrebat unde este și cât mai avem până plecăm.

M-am și încălzit până ne-am trezit înainte ceasului. Bocancii și șosetele păreau aproape uscate și ne rugam să nu răcim îngrozitor. După un ceai și croissant în limba rusă, am aflat că afară era zi iar zăpada, teribil de înghețată. Am folosit un singurul disponibil colțar pentru o vreme. Deja, până la cabana Musala, mi s-a părut că am făcut o veșnicie.

Am uitat repede de tot și toate pentru că m-am întâlnit cu amicul portocaliu, am păpat bine și am stat la soare. Nici nu prea îmi venea să mai plec spre Borovets.

La început, am fost entuziasmată la gândul că ne vom întâlni cu rufe curate și uscate. Apoi, toate durerile din lume m-au împuiat și mi-am dorit să levitez pentru a scăpa de ele.

Dar oamenii nu folosesc levitația pentru că ii costă enorm de mult iar banii nu folosesc la nimic.

Abia am nimerit drumul spre mașină dar măcar am ajuns.

In Samokov, am făcut schimb de haine și încălțări. Au trecut durerile, a rămas doar febra musculară.

In plus, a fost un mic moment de panică pentru că s-a dezumflat un cauciuc dar s-a reparat rapid. Am plecat spre Sofia cu gândul să găsesc cea mai buna cafea.

In schimb, am vizitat catedrala Alexandr Nevski care impresionează cel puțin prin mărime, am băut o cafea undeva, mi-am adăugat în colecție o ceașcă pentru cafea cu o forma chiar neobișnuită, ne-am plimbat prin centrul vechi până am obosit și ne-am oprit să mâncăm nu pot să descriu ce.

Dar totuși, de ce s-ar muta un domn din Palestina în Bulgaria?

Mi-ar fi plăcut să merg pe străzi mai mult, să colecționez detalii. Poate aș fi descoperit că orașul pe lângă care am trecut de multe ori în drum spre Grecia, este chiar drăguț.

Nu știi niciodată unde ajungi și ce descoperi.

Aventura s-a încheiat peste alte câteva ore când am ajuns în locul iubit și cunoscut.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura

Scurt gând despre libertate

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Thu, 01 Oct 2020 06:12:00 +0000

Zilele trecute mă aflam într-un loc puțin propriu pentru lucrat și nu țineam musai să susțin conversații dar nici nu am putut refuza discuția. Nu pot să știu dacă ajung la un subiect interesant și atunci curiozitatea mă împinge să mă arat interesată de ce are interlocutorul de spus.

Așa am ajuns la subiecte controversate, privite din toate unghiurile.

În fața noastră era oprit un troleibuz și un șofer solid, cu parul lung și blond, se străduia să îl pună în mișcare.

La care domnul cu care mă conversam ocazional începe să îl compare pe domnul blond cu o doamnă solidă, să spună că bărbații cu parul lung sunt dizgrațioși, că sunt un exemplu îngrozitor pentru copii.

Am apucat să spun că oamenii sunt liberi să își poarte parul cum doresc, nu rănesc pe nimeni.

Dar când a început să îi aducă în discuție pe homosexualii care formează cupluri și cresc copii, am dat să zic ceva dar mi-am dat seama de paradoxul în care mă aflam.

Exprimarea liberrră este acceptată indiferent de subiect și de opinie. De ce mi s-ar permite mie să critic un om care și-a spus părerea fără să se gândească prea mult la consecințe?

Poate dacă se afla în SUA și în locul meu era un homosexual îmbufnat, atunci s-ar fi ales cu o reclamație, sau mai rău, un proces.

După mine, asta înseamnă cenzura de cea mai joasă speță. Dacă un om nu învață să respecte părerile diferite ale altor oameni, ar putea măcar să învețe să le ignore.

Unii oameni afirma că Pământul este plat, alții că este rotund, alții cred în niște teorii care par halucinante.

Oamenii spun câte în lună și în stele. Întrebarea este dacă oamenii sunt lăsați să se exprime liberrr, este musai să ajungă la fapte ireprobabile care să încalce libertatea altora?

Încă studiez de ce unii oameni sunt profund deranjați de părerea contrară a altora.

Pisica de pe Moldoveanu

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Sat, 01 Aug 2020 17:31:00 +0000

Ca orice aventură bine planificată, secvențele au avut valențe neașteptate. Vineri seară trebuia să adorm cât mai repede însă bebelușele au înțeles că stingerea se dă la miezul nopții. Cine mai știe dacă am adormit la ele în cameră sau mai târziu în patul nostru?

Cert este că la 4h30 mă întrebam ce sună și de ce, asta până am auzit o alarmă ascuțită și insistentă. Mi-am adus aminte că azi este ziua de mers la munte. M-am întrebat în van dacă să îmi iau bocanci sau ba. Mărturiile altor oameni susțineau că este un traseu relativ lejer de 3h30 și nu trebuie să îmi fac multe griji.

Pentru cineva care stă mult în casă cu 3M, muncește, chițăie, aleargă puțin și vânează echilibrul, traseul spre cel mai înalt punct din România nu zdrăngăne nici un clopoțel.

Ne-am urcat în mașină și am adormit de prea multe ori și am visat că pic în gol. Freud ar fi avut ceva de zis despre asta, sunt convinsă.

M-am trezit definitiv înainte cu 1 km de Stâna lui Burnei și nu am crezut că toate mașinile parcate au adus atât de mulți oameni dornici de atins Moldoveanu.

Am ajuns la baza traseului cu o durere în partea dreaptă a sufletului și o privire lungă până sus unde se vedea o cascadă. Părea atât de departe încât cu greu m-am convins că este fezabil.

In timp, urcușul mi-a adus aminte de Romniceanu, fără trepte colorate și fără Martinez. Am început să mă las atrasă de culorile florilor, de peisajul vast și de curcubeul ascuns în Cascada Mare a Văii Rele.

Până am ajuns la capătul urcușului am mormăit din pricina șirurilor de oameni care treceau pe lângă noi sau viceversa. Pentru cineva care stă prea mult în casă, spațiul personal este extins considerabil comparativ cu mărimea celui din martie 2020. În consecință, orice apropiere fizică străină produce un disconfort.

Întotdeauna am considerat că drumul spre ceva important are legătură cu forțarea unor limite, cu educația personală, cu mottoul 'Un pas în fața celuilalt până ajungi unde trebuie'.

Când am ajuns în Căldarea Văii Rele, eu am crezut că am atins vârful. Întinderea verde îmbia spre odihnă și rostogolit prin iarbă, însă cu băgare de seamă pentru că locul mustea de apă prea rece.

Cu greu m-am motivat să merg mai departe pentru că pentru mine era capăt de drum. M-au mituit mirajele ochiurilor de apă cu flori și bucăți de cer, zăpadă care a uitat să se topească. Apoi a început urcușul unde am mormăit o vreme până m-am întors și am văzut Iezerul Triunghiular, un lac pentru sufletul meu matematic.

Teoretic, mai aveam puțin până să ajungem pe vârf. Am uitat să mă gândesc prea mult pentru că fiind mulți oameni pe centimetru pătrat, puteam auzi conversațiile altor oameni în care să mă amestec fără nici o remușcare.

Așa am aflat că zahărul ne ruinează viața și pentru bunăstarea noastră ar trebui să mâncam animale cu un cod genetic mult mai vechi decât al nostru. De exemplu, dacă mâncam porc, acesta având cod genetic mai apropiat de al nostru, riscăm să ii împrumutăm comportamentul.

Mă amuzam singură când am ajuns în ceață, pe o cărare îngustă. Am ales să fac stânga și așa am ratat vârful Viștea Mare.

Cărarea era, de fapt, o creastă care ducea spre Spintecătura Viștei. Cred că nu am reușit să înțeleg pe deplin până acum ce înseamnă să mergi pe o creastă de munte. Nu îmi imaginam că voi încerca să nu privesc prea mult în stânga sau dreapta de teamă să nu pierd echilibrul.

Deja partea unde a trebuit să mă țin de lanțuri a creat genul acela de tensiune care trece de bariera rațională. Apoi a urmat cățăratul pe stânci cu toate unghiile disponibile, pași mici și tremurat necontrolat.

Am atins vârful Moldoveanu unde erau prea mulți oameni pe centimetru pătrat.

Nu știu ce făceau alții dar eu eram ocupată să declar că niciodată nu voi mai face așa ceva. Poate suna a Malvinuța dar… niciodată!

Am continuat pe o cărare care a devenit din ce în ce mai prietenoasă după fiecare pas.

Am ajuns pe vârful Galbena unde am început să mă relaxez pentru că drumul părea lin. Şi am tot coborât până la lacul Galbena. Aici am decis că mă odihnesc fără să fac în așa fel încât sufletul să înghețe.

Apoi am tot întâlnit indicatoare spre Valea Rea și parcă toate arătau că mai avem 1h30. Mie mi s-a părut o coborâre fără de sfârșit, am trecut de la agonie la extaz și invers, sinusoidal. Cea mai teribila probă a fost cea din pădure unde țânțarii ne-au devorat de unde au apucat iar picioarele aproape au cedat. Le-am convins să meargă mai departe cu aspirina consumată în cea mai barbară formă.

Atunci când am ajuns la capătul traseului, am așteptat în mijlocului unui roi de țânțari, să ajungă toată lumea și să vină mașina uitată la un kilometru depărtare.

Febra musculară ce a urmat în urma acestei aventuri incredibile va rămâne în istorie pentru multă vreme.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura

3M în prima aventură peste mări și țari...în nordul țării

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Sat, 06 Jun 2020 02:00:00 +0000

Nu am avut timp de emoții pentru prima călătorie mai lungă pentru 3M, la fel cum am uitat că trebuie să cumpăram o oliță portabilă.

Ne-am întrebat de multe ori la ce oră să plecăm iar soarta ne-a ajutat să ne decidem pentru ora 5.

Nu am idee de ce Madi era treaza încă de pe la 4. Surpriza mare a fost că Mali și Maria s-au trezit fără proteste.

Am luat tot entuziasmul cu noi și am plecat spre Botoșani. Am uitat să dormim, s-a trezit ziua și așa am văzut împreună primul răsărit.

Uitându-mă în soare mi-a venit în minte figura fetei din Marsilia. Magren și povestea ei aproape uitată din care au rămas doar câteva fragmente. Nu mai știu cum a ajuns acolo, de ce a vrut să se sinucidă și cum a ajuns să nu piardă nici un răsărit, motivația care o ținea în viață. În răsăritul soarelui si-a găsit echilibrul.

Cred că am adormit cu gândul la ea când m-a trezit Maria să îmi ceara o pungă. Probabil că am mers prea repede, prea agitat și așa s-a produs incidentul care m-a făcut să le ofer 3M doar biscuiți Wasa.

Au fost tentative de cereri pentru opriri relativ urgente însă nu li s-au dat curs. Am ajuns la 10 la Joldești. Nu știu ce planuri aveau alți oameni dar noi ne-am spălat pe lăbuțe și am păpat împreună cu Ami.

Încercam să o conving pe Măriuca să pape ultimele bucăți de sushi unde orezul a fost înlocuit cu pâine iar peștele cu șnițel-mau.

Ne grăbeam să ajungem la întâlnirea cu Stefănucă, Adi și caii care trăgeau o căruță. Unii au fost mai încântați decât alții de plimbarea cu căruță până la cimitirul satului.

Maria s-a lipit de mine încât ai fi zis că face parte din fusta mea.

Aici ne-am întâlnit cu mulți oameni dragi pe care nu i-am luat în brațe și a fost bizarrr.

În plus, o parte dintre ei au plecat de unde au venit iar noi ne-am dus cu căruța la Siret. Nu ne-a impresionat. În schimb am alergat mult și bine după o turmă mică de oi care s-a speriat și a fugit și mai tare.

Maria s-a speriat teribil de o vacă. Se pare că mărimea din carte și mugetul nu prea reflectă realitatea pentru că m-a întrebat ‘Cine face așa?’

După ce s-a lămurit că animalul nu este periculos, a vrut să pună mâna pe ea. Nu eram chiar incantată să ne apropiem de Doamna Vacă mai ales când am văzut că nu se sperie de ‘Kuliki Taka Tî’ a lui Andre.

Soarta bună a fost că s-a propus să alergăm după căței de pământ. Am alergat până am constatat că strategia noastră nu îi convinge să iasă la lumină. Câțiva stropi de ploaie ne-au convins să ne întoarcem de unde am plecat.

Aici, din nefericire, nimeni nu a uitat de puiul de pisică. Acesta, speriat de oameni mici și gălăgioși, s-a ascuns bine într-un copac însă nu l-a ajutat prea mult. A fost văzut, recuperat și smotocit.

Credeam că pisi va fi motiv de tragedie dacă zicem că plecam. Drama cu dublu sens a avut ca subiect despărțirea dintre 3M și Ami.

Spre surprinderea tuturor, am scăpat rapid de miorlăială pentru că am ajuns la doamna Livioara de unde am luat bujori, cireșe din copac și mângâieri de la un câine prea simpatic.

Următoarea oprire a fost la Angela și Relu. Aici, fiecare clipa a fost ca un pătrat de ciocolată.

La început l-au văzut pe domnul Tolea care deși este foarte bătrân acum încă ne mai sperie când latră. În plus, țarcul în care l-am găsit îi mai ascunde din grandoare.

Apoi, au primit niște jucării roz, trotinetă și mașină. Alternativa la acestea erau un cățel prea blând și o doamnă rață cu bobocei. Atenția noastră era deja praf de stele.

Abia atunci a fost propusă cireașa. Vizita la iepurași care au fost alergați, admirați și mângâiați de către 3M și Roberțel.

Spre fericirea tuturor, iepurii nu își dau duhul atunci când se sperie.

Cu greu s-au dezlipit de Bărboșilă, un iepure cu povești nenumărate pentru adormit copii.

Până am ajuns la Botoșani, Mali dormea în grija lui Roberțel, Madi și Maria sfârâiau în tandem.

Cu greu și-au mai revenit 3M și atunci când au făcut-o, ne-au cerut să mergem afară însă noi nu știam cum să mai dormim și pe unde.

În cele din urmă s-au resemnat și au încercat tot soiul de opțiuni. Ne-au ținut concert cu muzicuțe, au jucat table, cred că au încercat și șah.

După multă gălăgie, urechile noastre aproape au cedat. Din fericire, 3M au acceptat să doarmă cum le-am propus noi: Mali și Maria în pătuțuri iar Madi cu noi în pat.

S-a dovedit cea mai puțin fericita idee pentru că Madi s-a foit prea mult în somn și mi l-a ruinat pe al meu.

A doua zi am pornit în alta aventură spre Românești.

Nici nu am ajuns bine la tanti Olga că deja era un carusel de sentimente. Un vițel care mai avea puțin și se urca în copac de teamă de noi iar Maria ținea musai să îl mângâie.

Apoi un câine rănit care lătra fioros și pe lângă care am trecut rapid pentru a ajunge să vedem niște rozalii puțin grațioși. Mali s-a albăstrit atât de tare încât a calcat în singura baltă cu noroi disponibilă și la care era puțin probabil să ajungă.

Toate au fost relativ bune până am ajuns la doamna Francesca și boboceii ei pentru că aici, cele mai frumoase rochii au fost un pic agățate. Aveam o turma de pisici versus o mulțime de rățuște speriate.

Ne-am mai liniștit până când Maria a plecat cu Andre să culeagă cireșe iar Mali și Madi au rămas cu mine.

Madi a început să plângă după tati, Maria după mami. Din fericire pentru toata lumea, Marta ne-a salvat de la miorlăială infinita și ne-a ajutat să ne reunim în fața unui cireș ofertant.

Ne-am adus aminte că am văzut pe drum o familie de gâște cu bobocei pe care i-am pus să facă puțină mișcare, fapt care a provocat repetate rânduri de sâsâieli.

Ni s-a făcut mila de ei și i-am lăsat să își caute papucii prin alte parți iar Andre a lansat o provocare bebelușelor să aducă o curcă.

Când l-am văzut pe proprietarul curcilor, eu și Marta ne-am albăstrit pentru că ne gândeam că o să o feștelim. Deja curcilor alergate în toate direcțiile le săreau penele de stres, 3M erau cam îmbufnate pentru că prindeau pe nimeni.

După multe explicații s-au oprit și ironia sorții a fost ca Andre să ne ducă la proprietarul curcilor cu rugămintea să ne arate porcii mistreți. De fapt, era un singur mistreț, doamna lui era roz iar puii erau metiși.

Lângă era un Saint Bernard bătrân care pe mine m-a tolerat dar le-a ignorat pe 3M și le-a întors spatele.

Ne-am uitat în treacăt la niște albinuțe și la un alt Saint Bernard care ne latră teribil.

Eu și Maria am rămas să ne dam în leagăn și să studiem o familie de amorezi. Madi și Mali s-au dus cu Marta ca să învețe cum să facă niște bobocei să zâmbească la poze.

Un strop de ploaie a fost pretextul meu și al Mariei să ieșim din curtea domnului care deși părea foarte amabil, nu îmi inspira încredere.

Un alt strop de ploaie le-a mai convins pe fete să intre în casă și să servească prânzul. Poate și Andre când ni s-a alăturat a mai adus un pic de liniște.

Între noi fie vorba, eu stăteam ca pe ace pentru că Andre a stat prea mult la domnul interesant. Poate sărmanul era un om cumsecade, doar imaginația mea refuza vehement să creadă asta. Eu, cu siguranța, m-am relaxat când l-am văzut întors la noi.

Am respirat doar o dată când bebelușele s-au lipit de niște bibelouri care în alte vremuri au fost apreciate. În zilele noastre, doar Marta le-a mai salvat de la dispariție.

Deja oboseala se simțea iar pentru că mă relaxasem un pic. Însă ne-am luat rămas bun de la toți și ne-am întors la Botoșani.

Aici timpul a trecut cu multa chițăială, prea mult zgomot pentru nimic. Așa ca am inventat un nou amuzament și le-am rugat pe bebelușe să studieze cum vine noaptea.

A treia zi, am făcut o vizită în Suceava, fără a mai trece pe la Făbricuța de cafea. Apoi, soarta afurisita a făcut să primesc o cafea cu zahar. Seamănă perrrfect cu dorința de a avea o pisica alba și cu probabilitatea mare să primesc o pisică neagră.

La fel de bine drumul acesta făcut cu mașina seamănă cu zborul cu avionul. Dacă la dus am făcut cinci ore, la întors am făcut 7 ore.

Am făcut mai multe pauze tehnice care au implicat expunerea unei olițe verzi, folosită pe rând de către fiecare bebelușa, de mai multe ori, și a pantalonilor scurți de sub fusta, plus schimbatul unui scutec în condiții prea puțin decente.

Ultima pauză am făcut-o doar ca să admirăm apusul. Poate nu a fost unul spectaculos însă a fost memorabil pentru că a închis cercul primei noastre calatorii la mai mult de 300 de km de casă.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura

Concert Bucovina sau cum stă omul pe gânduri

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Sat, 14 Dec 2019 19:47:00 +0000

Am început seara cu prima parte din Frozen. După ce am oprit televizorul, m-am întrebat de ce oamenii sunt atât de entuziasmați de acest film. Încă nu am prins esența incredibilă sau și filmul acesta este din categoria care te lasă cu un gust amar iar în realitate este un film genial, toate scenele au catraliarde de referințe. Apoi citești, te luminezi și îl revezi cu alți ochi.

Plus că am mai pierdut unele mici detalii pentru ca am primit întrebări din trei surse. Încă nu îmi este clarrr de ce se repetă întrebările:

Madi: de ce a fugit calul?

Mad: s-a speriat

Madi: de ce a fugit calul?

Mad: s-o fi speriat, s-a dus în pădure

Madi: unde s-a dus? A căzut în apa?

Maria: a căzut Ana? S-a speriat și a fugit?

Serios? Nici măcar nu am văzut când s-a speriat și a fugit. Mi-a distras cineva atenția pentru câteva secunde.

Dar măcar din curiozitate ne vom uita mâine să vedem ce se întâmplă până la final.

Încă mă roade întrebarea ascunsă de unde știa Maria de Regatul înghețat. Poate i se trage de la faptul că are farfurie cu Elsa și Ana.

Eu m-am grăbit să ajung la Arenele Romane, la concert Bucovina.

Cred că am uitat care este eticheta pentru concert. Mi-am luat hanoracul cu pisica. No..si așa m-am găsit singură în sală împreună cu mulți oameni îmbrăcați în negru.

Uitasem cât este de faină atmosfera de concert rock unde oamenii sunt interesanți, foarte mulți au plete, unii au mutre de criminali în serie, alții de bețivani notorii iar energia care trece prin toți este ca un masiv tren metalic.

Nici prima oară când i-am văzut, în urmă cu vreo 16 ani, nu le cunoșteam versurile. Nici nu mai văzusem Sighișoara sau fantasticul ei festival. Am intrat într-o curte unde o mulțime de oameni erau aplecați și dădeau din plete pentru că Moș Crăciun, Crivăț, cânta demențial.

Aș paria că eram singurul om care admira spectacolul în întregime. Pe vremea aceea nu decisesem încă să ascult Black melodic, genul meu de rock era prea soft, ca blana unei pisici, în comparație cu ce începeam să cunosc. Încă nu învățasem să mă înfrânez să dau din plete cu pasiune pentru că existau consecințe ușorrr neplăcute.

Este foarte posibil ca acesta să fie al treilea concert Bucovina la care asist. Habar nu aveam că recunosc melodii sau că știu versuri și deși mi-am propus să savurez în liniște, a fost imposibil să îmi păstrez coerența.

Îmi place să ii studiez pe artiști în timp ce se deschid către o mulțime de oameni necunoscuți și își etalează frumusețea sufletului, energia creatoare care îi ține departe de un birou.

A fost chiar și un moment de anarhie controlată. S-a golit un spațiu în centru, unii și-au scos hainele de pe ei pe jumătate și au început să danseze într-un mod pe care unii îl considera periculos.

M-am văzut un pic precum peștele alb, mic și pudrat cu zahăr însă au apărut doi solizi care aproape mi-au obturat vederea către spectacol. Măcar m-am simțit în siguranță și nu mi-a venit să cred cât de aproape am ajuns de scenă, de artist care se amuza de spectacolul lumii și continua să cânte.

Atmosfera a devenit mai vibrantă după momentul asta. Oameni care până atunci stăteau nemișcați, au ales să iasă din carapace.

Poate și invitații speciali au aruncat whisky în foc. Era inevitabil ca lumea să reacționeze.

Am avut momente în care m-am uitat la oamenii din jur, i-am privit și m-am întrebat ce ar gândi mămicile lor dacă i-ar vedea atât de mari, maturi, independenți, agitând gesturi puternice, dând din plete. Toți oamenii ăștia au fost niște urlăcioşi cu personalitate cărora cineva le-a oferit atenție, afecțiune şi apreciere. Când te uiți la un bebe oare îți poți imagina un om în toată firea zicând că a fost la un concert demențial?

Oare bebeluşelor le va plăcea să asiste la un concert rock?

Și dacă da, sperrr să miroasă mai frumos decât am fost eu obligată să îndur.

Nu știu de ce mi-a venit în minte ultimul concert Metallica la care am participat unde au venit oameni de peste tot, au călătorit în condiții puțin decente. Cu toate acestea, parul foarte lung al unui băiat aproape mi-a atins fața și am simțit aroma șamponului. Am savurat mirosul intens al unui mit spulberat, rockerii nu sunt niște nespălați. Sau cel puțin aşa se credea înainte de anul 2000. Acum sunt la modă alte morcovenii.

Printre toate senzațiile faine a fost una care m-a zgâriat pe suflet. M-am tot întrebat de ce însă nu știu cât de repede voi găsi un răspuns solid.

Crivăț a menționat aspecte din politică, ba chiar i-a invitat pe oameni să protesteze. S-au aruncat în aer fără ezitare o mulțime de M*** PSD ca și cum această știință și artă este practicată doar de către acest partid.

În plus, în zilele noastre politica este oala de noroi în care intră, poate chiar cu intenții bune, se duc în iad și apoi umblă printre noi. Pentru mine a devenit subiect tabu. Am idealizat-o după ce am citit cartea care a creat răscrucea, Cheile succesului scrisă de Coruţ, și după ce am întâlnit oameni pasionați de alți oameni care au făcut istorie prin deciziile lor.

Cred că am pus-o pe un piedestal prea înalt iar Crivăț s-a folosit de poziția sa pentru a influența lumea. Oare nu asta vor aproape toți oamenii?

Am plecat cu întrebarea dacă a fost un subiect potrivit sau ba.

În același timp m-am întrebat la ce concert aș vrea să mă duc în viitorul relativ necunoscut.

Poze faine din timpul concertului: https://photos.app.goo.gl/2acU13zXf9T1tLnT9

Cum s-a sfârşit Game of Thrones

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Mon, 20 May 2019 09:44:00 +0000

Prin Aprilie s-a implementat o nouă tradiție, în fiecare luni, după ce cu voia Domnului, adormeau bebeluşele, ne uitam la Game of Thrones.

Fiecare luni seara a fost cu emoție pentru că nu voiau să adoarmă. Ba chiar m-au testat dacă pot să mă uit la serial şi după miezul nopții.

La ultimul episod nu am mai avut răbdare să adoarmă. După cina, le-am dat cărți, creioane colorate și le-am lăsat singure, nu că ar fi fost foarte liniște. In film, atmosfera era sumbră, din hol se auzeau voci vesele care chicoteau fără pauză.

Cred că și-au dat seama ce făceam pentru că și-au abandonat activitatea artistică si ne-au invadat.

Maria : Doamna ?

M : Doamna psihocucu

Madi : Hei, domn, nu mai țipa la doamna ! Mami, de ce țipa domn ?

Maria: Nu mai țiiiipa

M: s-a supărat și vorbește mai tare

Mali: s-a supălat

M: o sa îi treacă

Maria : Pupiiiici

Madi : Ce face doamna ?

Mali : face nani

Madi : Mami, doamna face nani ?

M : face nani, pentru totdeauna

Mali : Dinozaurul

Madi : Dinozaurul

M : acesta este un dragon

Maria : Dragonuul

Madi : Ce face dragon ?

M : Dragonul scoate flăcări pe gură

Mali : Dragonul boală cu doamna, doamna face nani

Maria : face nani

Madi : Dragonul boală ?

…

În timp ce Bran era ales regele celor șase regate, Maria și Mali mi-au furat noptiera și au dat cu ea de podea.

Nu am reușit să înțeleg cum au ajuns la concluzia asta pentru că mi-a fost distrasă atenția.

....

Madi : ce face domn ?

M : vorbește cu fratele lui

Madi : ce face domn ?

M : vorbește cu sora lui

…

Madi : doua cai ?

Maria : doi cal ?

Mali : Caluuul

M : La spalaaat, la baaaaie

Mali : nu pălăm păl

Acestea fiind zise, s-a încheiat episodul iar bebelușele s-au dus la nani.

Ce s-a întâmplat înainte şi după Paşte

noreply@blogger.com (Angel Mady) — Sun, 28 Apr 2019 14:22:00 +0000

În urmă cu multe zile, eu și Maria ne băteam cu un virus. Teoretic, eu am avut doar gastrită. Realitatea este că am suferit cam la fel de mult.

Poate nu sunt atât de multe zile, era o zi de luni când fiecare a ajuns la alt spital. Unii au fost mai chinuiți decât alții. Nu se mai știe cine și cât. Cert este că acea luni a fost dificilă pentru toți.

Deja, peste două zile, am considerat că ne simțim mai bine și dimineață a plecat fiecare la biroul lui. În timpul zilei am primit o cerere să ducem câte un ou fiert la creșă.

Am intuit pentru ce este necesar și au început întrebările interioare. Câte minute fierbi un ou astfel încât să fie sigur tare ? Oare trebuie să ducem ou de rezervă ?

Noi doi, mari, avem în comun emoția teribilă pe care o simțim în preajma ouălor iar acestea, dacă nu se sparg, măcar se crapă unul.

Poate de aici ideea cu oul de rezervă.

Am pus trei ouă la fiert dar am uitat să mă mai uit la ele. După o vreme, mi-am dat seama că fierbe apa și am vrut să le las cinci minute, dar au mai trecut șapte. Cu cât se fierb mai mult, cu atât mai bine, teoretic.

Practic, aveam trei ouă fierte și crăpate.

Am vrut să încerc din nou dar am constatat că aveam doar două ouă în frigider. Matematic vorbind, aveam o eroare.

Sărmanul Andre, la 23h30 se plimba prin cartier în căutarea soluției. S-a ocupat și de fiertul lor.

Dimineață au fost puse în ghiozdanul bebeluşelor și cu toată anarhia noastră matinala, am avut mare grija să le ducem întregi la creșă, astfel încât bebelușele au făcut primele oua roșii.

După amiaza, când ne-am întâlnit, mi-au făcut capul calendar cu iepurașul care le-a dat un cadou prețios.

S-au distrat făcând puzzle care acum s-a integrat în mulțimea de jucării care orbitează prin casa, au descoperit că vor să le citesc povesti.

Nu am trecut de prima pagina dar este un pas uriaș pentru 3M.

Într-o zi de vineri care mirosea teribil a sâmbătă, ne-am decis că facem o plimbare până la mega.

Doua bebelușe aveau deja antrenament în ceea ce privește cumpărăturile.

Prima oară, a fost Madi cu Andre și s-au descurcat foarte bine. Madi a învățat să nu mai trântească produsele în cos deși asta ne-a costat integritatea roșiilor.

A doua oara, Mali a fost aleasă și, surprinzător, după câteva săptămâni în care nu a vrut să atingă pământul, a fost foarte cooperantă.

Andre a prins curaj și le-a luat pe amândouă la cumpărături. S-au ținut de mânuțe și au colaborat foarte bine. Ne-am ales cu câte două exemplare din fiecare produs de pe listă.

Ei bine, vineri am plecat toți cinci. Maria nu voia să se țină de mană cu restul bebeluşelor, prin magazin s-a tăvălit, a fugit, s-a ascuns în depozit. Asta până m-am supărat, am luat-o ca pe un sac și am scos-o afară. Nici drumul până acasă nu fu prea simplu.

Poate era târziu și își doreau să își facă somnul de prânz. Data viitoare o să fie mai bine.

Pe seară, le-am făcut o surpriza ducând-le în Dr. Taberei ca să vadă niște pui de pisică.

Concluzia mea a fost că încă nu pot să primesc o pisică.

Sâmbătă 2 ne-am trezit cu ideea să facem un pic de ordine. A avut viață relativ scurtă pentru că am decis să facem o excepție și să mergem în parc ca să ne vedem cu niște prieteni simpatici și pisipuii lor.

Astfel, am fost obligată de împrejurări să conduc dusterul până la parcul Carol. A scăpat nezgâriat și nu cred că a fost prea fericit cu faptul că nu a depășit 50km/h.

A fost incredibil cum 3M nu au zis mai nimic și s-au amuzat teribil la viraje cu ‘a bulaat’=a zburaat.

În parc, am avut impresia că Madi și Maria vor urmări ‘pububei’=porumbei și eu le voi urmări pe ele iar asta ne-ar fi ocupat tot timpul. Din fericire, nu au prins nici unul și au renunțat.

A fost simpatic până când ne-am decis că plecăm acasă. Blonduțele nu aveau chef să se tină pe picioarele lor. Incredibil dar Mali a fost cea mai cooperantă.

Acasă, a fost o luptă continuă pentru a nu adormi. Nu țineam musai să asist la o petrecere bebelușească nocturnă.

Din fericire pentru toată lumea, prețiosul Alex a venit la noi împreună cu familia. Astfel încât, bebelușele au fost foarte răsfățate, a fost o concurență acerbă legat de cine face o casă incredibil de frumoasă. Faptul că iepurele semăna cu o navă extraterestră nu a fost derutant pentru 3M. Noi, adulții, avem o imaginație amărâtă.

Au vorbit în franceza și au cântat.

Ba chiar, eu am îndrăznit să le spăl părul și a fost mai bine decât ne-am așteptat.

Toată lumea a plecat, eu am rămas o vreme cu 3M și, apoi, au adormit și ele.

În starea de zombie eu nu sunt productivă dar pe la 1 noaptea m-a apucat ștersul gresiei. Cred că de supărare.

În timpul asta, Andre și dl. Dudu au făcut un atentat în stil românesc. Adică au luat Lumină de la biserică și, pentru că a început să plouă, s-au adăpostit la benzinărie. Nu cred că a fost o idee prea trăsnet să pună lumânarea pe pompa de benzină. Spre norocul tuturor, un angajat a fost foarte atent și a prevenit o versiune nefericită a realității.

În ziua de Paște am fost cei mai cuminți pentru că a bătut teribil vântul. Am îndrăznit să ieșim afară dar pe mine mă deranja prea tare, așa că am stat puțin.

În altă zi de vacanță, ‘mamaie’ și ‘tataie’ au venit târziu, ne-am văzut prea puțin.

Pentru Paște mi-am dorit să avem cozonac și ouă roșii. Părea că nu se va întâmpla însă soarta mi-a arătat cât de mult mi-am dorit.

Andre mi-a adus cozonac și pască… surpriză. O buna prietenă a adus de la mama ei un cozonac și ouă roșii.

Oamenii simpatici din Suceava au adus cozonac și ouă roșii speciale.

Ba mai mult, Ma’ a adus și ea un cozonac și ouă.

No, acum nu mă pot plânge că trebuie să fac mult sport ca să compensez cozonac mâncat dimineață, la prânz și seara. Pot doar să zic foarte mulțumesc.

Dar l-am lăsat și le-am dus pe bebelușe la restaurantul unde au avut petrecerea de botez. Cred că le-a plăcut însă după doua ore au declarat că vor morrr-sforrr.

S-au trezit târziu și s-au mai culcat la Sfântul așteaptă, adică miezul nopții. Le-am mormăit teribil pentru că voiam să văd ultimul episod din Got.

Am adormit și mai îmbufnată pentru că prea s-a arhivat povestea în câteva episoade. Ca și cum as vrea să savurez ceva dar primesc linguri prea mari în loc de lingurițe.

Faptul că a doua zi am fost singurul muțunache care a plecat de acasă, a fost o cireașă. Prea rar nu am eu chef să merg la birou. Azi s-a întâmplat.

Si de 1 Mai nu am plecat în Vama Veche pentru că a fost frrrig afară.

Am fost oameni responsabili. Am spălat plantele și pe Black Friday. Partea bună este că nimeni nu a fost rănit sau speriat.

În schimb, pentru prima oară am auzit că „s-a supălat cineva pe mine” și a zâmbit cu gura până la urechi. Tot Madi vorbește în chineza când îmi cere ceva: „Ți ți mie....”

A fost o vacanță interesantă pentru că nu am plecat nicăieri dar în fiecare zi s-a întâmplat ceva, orice.

Poze faine: https://photos.app.goo.gl/2ePyxgdmGKwq1CSf8