Pregatire pentru meci

Am citit despre regulile de baza. Am vizionat niste videori sa vad cum se aplica regulile in faze de joc. Si am citit despre asemanari si deosebiri fata de alte jocuri cu mingea. Aproape de stadion am intrat in vorba cu un cuplu de localnici si mi-am marturisit nepriceperea, mai ales la cum se aplica regulile. In stilul cu care m-am obisnuit deja pe aici mi s-a explicat: “No worries, we don’t know all the rules, mate. Just enjoy the sunny day, the atmosphere and some good plays – you will know them when you see them.” Un sfat extrem de pertinent si pe care l-am aplicat.

Terenul imens

M-am asezat initial in spatele uneia dintre “porti”, care de fapt sunt 3 porti. Una principala unde se marcheaza 6 puncte si 2 secundare in care se marcheaza 1 punct. Ca sa te alegi cu ceva si daca nu nimeresti poarta principala ca e greu cu trasul la poarta cu mingea ovala, mai ales cand adversarii au voie sa te placheze.

Deci, am mai vazut portiuni de meciuri care mai apar cateodata pe canale de sport din Europa la ore obscure. Ce nu mi-am dat seama pana cand nu am intrat pe stadion (numit Oval pe aici ca asta e forma) este cat de imensa e suprafata de joc si cat de greu se vede cand faza se desfasoara pe cealalta parte a stadionului. Ovalul la care am fost eu avea 160×130 metri. Mai adaugati 20-25 de metri daca vrei sa ai un pic de perspectiva din tribuna si va dati seama ca nu se vede ce se intampla pe partea cealalta. Decat daca ai ochi de soim.

Atunci ce faci? Iti aduci binoclul cu tine – am vazut destui spectatori care faceau acest lucru, ba cand am trecut pe langa locul unde erau plasati comentatorii, i-am fazut ca toti aveau.

Si te bucuri cand faze sunt mai apropiate de tine.

Atmosfera la stadion

Spectatorii sunt relaxati. Cand se vede ceva pe aproape, se bucura. Cand e prea departe, au timp de socializare. Mai schimba o vorba, mai afla lucruri noi. Mai consuma ceva, dar nu exagerat.

Iar in partile fara tribuna e ca la o sarbatoare campeneasca.

Ce se consuma?

Totul se vinde in food trucks, nu existau chioscuri sau cladiri pentru mancare.

Preturile sunt in moneda locala, dolarul australian. Pentru RON inmultiti cu 3 pentru Euro impartiti la doi. Sau daca vreti mai exact 2,90 pentru RON; inmultiti cu 0,56 pentru Euro.

Era foarte cald, 31 de grade Celsius. Deci coada cea mai mare era la inghetata.

Surprinzator se vindea si bea putina bere. Doar intr-un singur loc, fara coada, la doza si costa 10 AUD.

Faza meciului

Jocul in sine cere o capacitate de efort superioara pe masura dimensiunilor terenului. Plus indemanare foarte buna in a juca mingea si a pasa din palma prin lovirea cu cealalta mana. Cele mai apreciate sunt loviturile cu piciorul daca sunt prinse din aer de catre o coechipiera (se aude on Oooo! admirativ al tribunei la orice prindere reusita) pentru ca o asemenea executie da dreptul la o lovitura libera cu piciorul cu mingea aruncata din mana fara sa atinga pamantul. Daca mingea e prinsa destul de aprope de poarta adversa cele 6 puncte sunt o formalitate.

Juca echipa de pe locul 4, calificata deja in play-offs (oaspetele) cu cea de pe 14, eliminata (gazdele). Castigatoare meciului era deja clara. Pe la mijlocul ultimului sfert prind localnicele o faza snur la scorul de 26-46. Mingea circula elegant, ca pe ata, cu lovituri cu piciorul, cat si cu pase cu mana. Sunt si vreo doua evitari de placaje. Se marcheaza de 6 puncte. Stadionul erupe in aplauze. Toate jucatoarele fug si se aduna in grup pentru a se felicita (lucru care se intampla foarte rar tinind seama de dimensiunile terenului si numarul mare de puncte pe meci). Aici era vorba de altceva, care tine de esenta sportului. Oricat ar fi scorul, dai totul pe teren si te bucuri de orice realizare, mai ales de una frumoasa. Chair daca pierzi, spectatorii te vor aprecia.

Text in curs de pregatire.

De câțiva ani prietenul meu cu care merg de regulă la competiții sportive mă bate la cap să mergem la Roland Garros. Eu fusesem în 2015 cu un cuplu de prieteni și cu socrul meu, apoi văzusem Madridul de trei ori și mi-am dat seama ce important e să ai terenuri acoperite, fără grija ploii. Roland Garros nu a avut până în 2020, apoi, în 2024 au acoperit și Lenglen pentru Olimpiadă. Am decis că e momentul să mă reîntorc.

Ne-am strâns 5 pentru experiența de anul acesta, toți trecuți prin minim o vizită la Madrid, dar doar eu mai fusesem la Paris. Experiența mea din a lua bilete pentru Roland Garros nu a fost de folos pentru că anul acesta au schimbat complet modul de distribuire al biletelor (zic ei că din cauza boților), trecând la loterie. Aplici timp de două săptămâni la loterie, apoi, dacă câștigi, te înscrii în ziua desemnată la o coadă virtuală și, când ajungeai in față, fiecare câștigător avea dreptul de a cumpăra maxim 4 bilete. Fiecare câștigător avea garantate 4 bilete, dar nu neapărat cele dorite.

Un pic despre biletele disponibile: la Roland Garros se vând 5 tipuri de bilete. Unul îți dă acces la Phillipe Chatrier/PC (aproximativ 15.000 locuri) la sesiunea de zi (3 meciuri) și la toate terenurile secundare (Court 1-16 și inelul superior de pe Simonne Mathieu/SM), unul îți dă acces la Phillipe Chatrier/PC (aproximativ 15.000 locuri) la sesiunea de seară (1 meci) și la toate terenurile secundare (Court 1-16 și inelul superior de pe Simonne Mathieu/SM) după o anumită oră, unul îți dă acces la Suzanne Lenglen/SL (aproximativ 10.000 locuri, 4 meciuri) și la toate terenurile secundare (Court 1-16 și inelul superior de pe SM), unul la SM (aproximativ 5.000 locuri, 4 meciuri), partea de jos, și la toate terenurile secundare (Court 1-16), în fine, ultimul îți dă acces la toate terenurile secundare (Court 1-16) toată ziua. Primele 4 tipuri de bilete îți asigură loc pe arenele respective, în schimb, pe terenurile 1-16 și la inelul superior al SM se aplică principiul primul venit, primul servit.

Pentru a ne crește șansele, am aplicat de pe aproximativ 35 de conturi (familie, prieteni, colegi) pentru licitație. Am avut 3 aplicații câștigătoare, minimul necesar pentru a cumpăra cele minim 10 bilete dorite (pentru 2 zile fiecare). La coadă însă a fost un coșmar, francezii nu au știut cum să organizeze coada, probabil pentru că era prima dată cu loterie, și se putea așeza la coadă oricine, cu sau fără aplicație câștigătoare. Asta nu însemna că pot lua și bilete, dar coada era artificial încărcată și asta a creat dificultăți.

Noi ne doream să luam bilete la tururile 3-4 (turul 3 e primul cu meciuri între capii de serie), care se joacă de vineri până luni (primul week-end al turneului, acum adică), dar știam dinainte că e cel mai greu pentru că e cea mai bună combinație la un Mare Șlem de număr total de meciuri, calitate a acestora și perioadă de disputare (vin mai mulți localnici). La coadă prima aplicație era aproximativ pe poziția 240.000, ultima în jur de 400.000, foarte jos, așa că am cumpărat până la urmă bilete pentru cele 2 zile ale turului 2, miercuri și joi. Am luat 3 bilete pe SM și 2 pe PC sesiunea de zi miercuri, 3 pe PC sesiunea de zi și 3 pe SL joi (aici am avut un bilet în plus față de ce aveam nevoie din cauză că a trebuit să schimbăm ideea inițială și am decis să păstrăm biletul în plus, era vreo 15 euro/persoană). Costul total a fost de 940 lei/persoană (am decis să împărțim costul total la numărul de persoane indiferent ce bilete lua fiecare). De la bun început ne-am propus să schimbăm conturile pe telefoane (doar cu biletul în aplicația turneului poți intra, nu și cu bilet tipărit) din când în când, ca fiecare să intre pe rând pe toate arenele unde aveam bilete. Oficial nu cred că e permis dar se poate face și e util când ești într-un grup mai mare cu bilete pe arene diferite.

Cazarea: pentru că am anticipat că va fi cerere mare după ce se iau bilete, am rezervat cazări pentru diferite variante de zile de turneu dinainte de ziua de cumpărare. În final am luat un apartament cu 3 camere în Ivry sur Seine, o suburbie a Parisului departe de complex (1 oră cu 2 metrouri) pentru prețul foarte bun și calitatea cazării. Prețul total a fost de 160 euro/persoană pentru 3 nopți.

Avionul din Iași (pentru 3 dintre noi) a fost undeva la 130 de euro/persoană, ceilalți doi au venit din București și nu știu cât au dat. Rezevarea a fost făcută doar după ce am luat biletele, deci cu doar două luni și ceva înainte.

La Paris

Am ajuns cu o zi înainte de prima zi de meciuri, ne-am plimbat ore bune prin Paris, am reușit să văd și eu în sfârșit Notre Dame.

Meciurile încep pe toate terenurile la ora 11, mai puțin PC (unde începe la 12), accesul e permis începând cu ora 10. Noi am ajuns la 9.30-9.40 în ambele zile pentru a avea timp și de analiză locație (prima zi) și de cumpărături de suveniruri pentru familie (a doua zi). Deși pare că este suficient timp oricum pentru acestea, știam de la vizita precedentă ca nu e așa: vertijul de meciuri, aglomerație, distanțele și necesitățile colaterale absorb tot timpul posibil.

Complexul a fost complet refăcut de la precedenta mea vizită. Pe de o parte au apărut cele două acoperișuri, pe de alta a fost refăcut întreg complexul ca și design și partea de servicii auxiliare, plus eliminată fosta arenă Bullring (a treia ca mărime), în fine a fost extins complexul în direcția Jardins des Serres d’Auteuil (o luptă lungă de peste un deceniu a Federației Franceze de Tenis pentru a obține asta) prin crearea arenei SM și a unei zone de servicii auxiliare. Această zonă nouă este, de departe, cea mai frumoasă din complex, cu grădinile păstrate în jur, cu o arenă cu un design perfect integrat în cadrul natural și cu o clădire de protocol, Oranjerie, superbă.

Întreg complexul arată foarte bine acum, aproape totul este o combinație intre 3 culori (culoarea zgurii cărămizie, un verde închis și un crem, cred, nu mă pricep prea mult la culori). Foarte elegant, o surpriză foarte plăcută față de 2015. Probabil doar Wimby arată mai bine acum.

Am văzut multe meciuri, foarte multe, destule dezechilibrate, dar așa e în tururile de început când vedetele joacă cu jucători din zona locurilor 70-200.

De departe cel mai mult m-a impresionat Carlitos Alcaraz, atât prin calitatea jocului, cât și prin spectaculozitate. Alcaraz pare o combinație de joc video între perfecțiunea lui Roger, atleticismul lui Nole și conexiunea cu zgura a lui Rafa.

Sinner mi se pare implacabil, e ca un ciocan care lovește constant și cu putere și nu iartă nimic. Un Nole pe steroizi care lovește mult mai tare decât sârbul.   

Mi-au mai plăcut Bublik (imprevizibil ca întotdeauna, remontada de la 0-2 cu de Minaur), Tiafoe, Iga, Musetti. Singura vedetă pe care nu am prins-o și pe care voiam să o văd a fost Sabalenka (juca pe SL în prima zi și nu aveam bilet acolo). Au mai fost și unele vedete pe care am ales să nu le văd din diverse motive: Nole, Gauff, Pegula. Am văzut cele două românce din turul 2 la simplu, Ruse și Cristian (pe care le-am văzut și în duel direct la Iași), ambele au alternat jocul bun cu momente de slăbiciune, dar au calitate decentă. Cred ca pragul lui Jaq e mai sus decât e acum, cred că poate ajunge top 30. Ruse știu că are niște probleme medicale recurente, probabil de aici și variația foarte mare în joc de-a lungul unui meci.

Am stat vreo 12 ore în prima zi și vreo 10 în a doua, când am plecat înainte să se termine ultimele meciuri (eram obosit și nu mai era niciun meci pe care să îmi doresc mult să îl văd).

Costurile în interior nu sunt exorbitante, cu excepția alcoolului. O bere de 500 ml este 12 euro, destul de prohibitiv. Mâncarea este însă accesibilă, mă rog, pe cât de accesibilă poate fi la un eveniment sportiv de top. Eu nu am cheltuit mai mult de 35 de euro pe zi pe mâncare și apă (am avut de curând niște analize proaste și nu mai pun gura pe alcool, pe lângă regim). Din loc în loc se găsesc și robinete cu apă potabilă, să reumpli sticla, dar nu le-am identificat de la început, în prima zi am luat de 3 ori apă (3,5 euro/sticla de 500 ml) până să îmi dau seama.

O notă de subsol: am găsit o hibă în sistemul lor de acces pe fiecare arenă în parte, dacă va merge cineva vreodată, să mă contacteze direct să îi explic.

Epilog

Experiența e foarte placută, cred că și mai placută pentru cine merge prima dată la Roland Garros sau, și mai bine, la un turneu de tenis. E destul de obositor, mai ales dacă prinzi aglomerație peste medie (cum a fost joi când era zi liberă în Franța – sărbătoare religioasă). Rămân la părerea că ideal e să mergi două zile consecutive să prinzi tot tabloul. Ce tur alegi depinde de bani, de norocul la coadă și de preferințe (cantitate vs calitate meciuri). Dacă mergi în grup mi se pare și mai bine, ai mereu pe cineva aproape (pentru că e inevitabil să te separi în funcție de gusturi).

La momentul paradei, influența lui Shankly era atât de mare, încât unul dintre apropiați a spus: “Dacă Bill Shankly le-ar fi cerut suporterilor să ia cu asalt tunelul Mersey și să cucerească Birkenhead, ar fi făcut-o.”

Nimeni nu a luat cu asalt niciun tunel în acea zi. Parada a fost neobișnuită din alt motiv: nu a venit în urma câștigării vreunui trofeu. Cu o zi înainte, Liverpool pierduse finala FA Cup, iar suporterii ieșiseră în stradă doar pentru a-și arăta susținerea pentru club.

*****

În rolul său de antrenor principal, Bill Shankly avea biroul său pe Anfield. Ceilalți membri ai echipei tehnice trebuiau să se descurce cum puteau, iar la mijlocul anilor ’60, Joe Fagan a propus să folosească un depozit al ghetelor fotbaliștilor pe post de micro-sală de reuniuni. Astfel s-a format The Boot Room, locul în care the Diamond Dogs Shankly, Paisley, Fagan și cei din jurul lor luau deciziile tactice în miros de ghete de fotbal și așezați pe câteva lăzi de Guinness.

The Boot Room a fost mai mult decât o încăpere; a fost o filozofie care a adus succesul din anii ’70 și ’80. O filozofie care includea comunicare deschisă, încredere și loialitate. Dar, în primul rând, era bazată pe înțelegerea faptului că suporterii sunt inima clubului.

Joe Fagan nu a fost doar organizatorul, ci și liantul grupului în perioada de aur a lui Liverpool. În 1983, Joe a preluat funcția de antrenor de la Bob Paisley, cel care obținuse cele mai multe trofee din istoria clubului. În primul său sezon ca antrenor, Joe a reușit o triplă istorică, prima din istoria fotbalului britanic. Rețeta succesului? “It’s the people in the club, it’s the people that make it really. There’s no magic!“

*****

Joe Fagan rămâne până în ziua de azi ultimul antrenor englez care a câștigat cel mai important trofeu european. Joe a ocupat postul de antrenor la Liverpool doar două sezoane. Dacă primul s-a încheiat cu cele trei trofee, al doilea s-a încheiat cu dezastrul de pe Heysel, unul dintre cele mai întunecate momente din istoria clubului. Evenimentele din Bruxelles l-au afectat profund pe Joe, care s-a retras imediat și nu a mai antrenat niciodată.

În 2001 a fost condus pe ultimul drum de către suporterii Liverpool, dar și de mulți suporteri Everton. Dincolo de rivalitatea de pe teren, evertonienii au apreciat în primul rând modestia și profesionalismul unui om care și-a trăit toată viața pe Merseyside. Un scouser înainte de toate.

*****

Nu a fost pentru prima dată când suporterii Liverpool și Everton au fost uniți în suferință. După tragedia de pe Hillsborough din 1989, un lanț de eșarfe a fost format între cele două stadioane, iar un tabloid care a prezentat informații false a fost boicotat în tot orașul. Acel intraductibil togetherness face ca și acum, la peste 40 de ani de la dezastru, să fie imposibil să cumperi The Sun în zona Merseyside.

Liverpool ca oraș este cunoscut pentru unitatea de-a lungul istoriei sale recente. După cel de-al Doilea Război Mondial, întreaga zonă s-a confruntat cu un declin economic semnificativ. Geografia locului nu a permis o adaptare rapidă la navele-container (devenite esențiale în comerțul global), iar aderarea Marii Britanii la Uniunea Europeană a dus la dezvoltarea altor orașe-port pe coasta estică a insulei. Șomajul și tensiunile sociale au crescut, iar în 1981 premierul britanic M. Thatcher a fost sfătuit să aplice în Liverpool o politică de ‘declin controlat’. În aceste condiții, scouserii s-au obișnuit să aibă grijă unul de celălalt și s-au refugiat în fotbal. Coincidență sau nu, în anii ’80 cele două echipe din Liverpool au dominat fotbalul britanic și au câștigat împreună 8 din cele 10 titluri.

Cu sprijin din partea UE, orașul s-a redresat treptat: în 2004 vechiul port a fost înscris pe lista patrimoniului mondial UNESCO, iar în 2008 Liverpool a devenit Capitală Culturală Europeană. Fotbalul nu a mai fost însă la fel după tragedia de pe Hillsborough: dominația cluburilor de pe Merseyside s-a încheiat la scurt timp după, iar drumul către succes s-a suprapus cu lupta pentru dreptate. Abia în 2016, o anchetă independentă a decis că dezastrul de la Hillsborough a fost cauzat de deficiențe instituționale, și nu de comportamentul suporterilor.

*****

“Sincer, după ani de zile încă nu înțeleg cum a fost posibil să pierdem acel meci”, a declarat Kaka reporterilor in 2016, când a fost întrebat ce s-a întâmplat în finala Ligii Campionilor din 2005. “În acea echipă aveam cei mai buni fundași din lume: Cafu, Jaap Stam, Nesta și Maldini, dar tot am primit trei goluri în șase minute. S-a întâmplat ceva uimitor, care nu poate fi explicat.”

Acel You’ll never walk alone din pauza meciului, la 3-0 pentru Milan, a trecut prin pereții stadionului și a ajuns până în vestiare. “A fost cea mai bună prestație a suporterilor din întreaga mea carieră”, a spus Steven Gerrard după cea mai impresionantă revenire din istoria finalelor de cupe europene.

Dacă Joe Fagan ar mai fi fost printre noi, i-ar fi răspuns probabil lui Kaka: “It was the people that made it, really. There was no magic!”

*****

Finala din 2005, rămasă în memoria colectivă ca “Miracolul de la Istanbul”, a fost o poveste extraordinară în istoria clubului. Dar, așa cum spunea același Shankly, principalul obiectiv, “our bread and butter”, este campionatul intern.

Și, după o așteptare de 30 de ani, trofeul Premier League a venit, în iulie 2020. Dar, în fața unui Anfield gol, emoțiile nu au fost nici pe departe aceleași. Covidul a privat suporterii Liverpool de o sărbătoare pe care o așteptau de trei decenii.

Au trecut cinci ani de atunci. Iar pe 27 aprilie 2025, după ce Liverpool a câștigat matematic titlul pe un Anfield care vibra, primele cuvinte ale lui Peter Drury (comentatorul Sky Sports) au fost: “Liverpool are the champions. For their people. With their people.“

“Tot ce nu a fost posibil în 2020 se va întâmpla acum. Puteți fi siguri, petrecerea aceasta va dura toată noaptea, toată săptămâna, toată luna, tot anul.”

*****

La puține momente după, când jucători și suporteri cântau împreună “You’ll Never Walk Alone”, în tribune un tată își strângea în brațe fiul. Pe fața tatălui, aproape în lacrimi și cu ochii închiși, se vede un amestec de fericire și suferință. Hillsborough. Alunecarea lui Gerrard. Prietenul cel mai bun care nu mai e.
Tânărul, la rândul lui, e impresionat de ce vede, așteptând parcă o confirmare că nu visează.

Înainte de ultimul meci al sezonului, clubul a publicat un video-interviu cu cei doi, Corey și Lawrence O’Connor. Interviul oferă o perspectivă inedită în viața unor oameni pentru care mersul pe stadion, săptămână după săptămână, reprezintă o parte esențială a vieții. “Watching football, it becomes the story of your life.” Pentru oameni ca ei, fotbalul devine călătoria prin viață, dar destinația înseamnă mai mult decât obținerea unui trofeu. Înseamnă emoția de a trăi aceste momente speciale împreună.

Fotbalul e doar pretextul; oamenii sunt motivul.

*****

O paradă fără trofee.

Doi kilometri de eșarfe roș-albastre.

Un oraș care trăiește prin fotbal.

Promisiunea unei petreceri de neuitat.

Toate astea m-au convins că trebuie să văd pe viu momentele în care, după 35 de ani, suporterii Liverpool sărbătoresc din nou câștigarea celui mai dorit trofeu.

Așa că luni, 26 mai 2025, am ajuns în Liverpool.

*****

Am înțeles în primul rând că ploaia nu poate strica parada.
Am văzut oameni pregătiți să aștepte mai bine de 8 ore în același loc pentru a avea un loc bun pe bulevardul principal.
Dincolo de fotbal, am văzut în acțiune unitatea locuitorilor, care, după accidentul de la sfârșitul paradei, s-au oferit să îi găzduiască pe cei afectați.
Poate cel mai important, am înțeles că la paradă nu mergi niciodata singur, ci împreună cu cei dragi. E unul din momentele pe care le aștepți, iar atunci când se întâmplă, e mai mult decât îți puteai imagina.
Parada a durat doar câteva secunde, dar amintirile vor rămâne pentru totdeauna.

Nu știu cât de mult a însemnat pentru club câștigarea campionatului. Dar pentru mulți dintre locuitorii din Liverpool, a însemnat totul.

Următorul moment important a fost venirea lui Klopp, the normal one. Am fost pe Anfield la câteva meciuri, m-am bucurat la revenirea cu Borussia, și ușor-ușor am început să sper. Două finale pierdute mai târziu (2016 Sevilla și 2018 Ramos) am spus însă ‘time to chill‘. Părea că succesul nu va veni prea curând pentru Liverpool, într-un moment în care fotbalul a devenit o afacere și succesul se măsoară mai degrabă în încasări decât în trofee.

Câștigarea Champions League în 2019 m-a prins cumva nepregătit. Nici după semifinala cu Barcelona nu am îndrăznit să sper și nu am încercat să merg pe stadion la Madrid. Eram chill. Victoria din finală m-a lovit însă într-un mod neașteptat și irepetabil.

Sezonul următor părea că va aduce, în sfarsit, și trofeul Premier League. Și chiar când mă pregăteam să admit că m-am transformat din doubter în believer, a venit meciul acela cu Atletico și imediat după, Covid-ul. Time to chill, din nou. A venit și trofeul Premier League, dar ca atunci când primești un cadou doar după ce le aduci aminte celor dragi că a fost ziua ta.

Sezoanele următoare mi-au reconfirmat teoria că fotbalul rămâne în primul rand un business și trofeele sunt doar un efect colateral fericit. Ca în Problema celor trei corpuri, epoca stabilă pre-Covid a lăsat rapid locul unei noi ere haotice, marcate de stadioane fără spectatori, accidentări pe bandă rulantă, înfrângeri cu 7-2, calificare în CL cu gol înscris de portar, visuri despre cvadruple și încă o finală pierdută contra inevitabilului Madrid.

Plecările lui Wijnaldum, Mane și Firmino au durut, intonarea YNWA pe Santiago Bernabeu a fost bittersweet, iar despărtirea de Klopp a devenit inevitabilă. So long, and thanks for all the fish.

Și apoi a venit Slot, care, cu acelasi lot mostenit de la Klopp, a reușit din prima încercare să aducă trofeul Premier League pe Anfield, de această dată plin cu suporteri. Un eveniment care aduce cu o lebădă neagră: istoric, improbabil (poate mai putin pentru Ted Lasso), dar care retrospectiv poate fi explicat. Explicațiile rămân pentru altă ocazie; acum e timpul pentru sărbătorit. Unul dintre cele 10 lucruri pe care le-am invatat despre fotbal este că succesul este ciclic. Asa că mă bucur de momentul ăsta fără să mă gândesc la viitor.

Time to enjoy!

Intr-o seara ploioasa la Budapesta

A fost una din serile acelea ploioase în care terenul a părut mult mai bun înainte de a incepe jocul și a devenit tot mai greu pe masură ce jucatorii l-au “arat”. Mingea a început să se mai lovească de brazdele făcute de crampoane cam de prin minutul 70. A fost un test pentru o echipa a lui Tottenham care a început cu doar trei dintre titularii meciului dinainte cu 4 zile din campionat castigat la Manchester (3-0 cu United). Misiunea a fost indeplinită, dar a fost mult mai greu obtinută fata de așteptari. Ratările și o oarecare suficiență a facut sa vedem un meci mai strâns fata de valoarea pe hartie a jucătorilor celor doua echipe. Nici când alți 4 titulari au intrat in echipă (Kulusevski, Madison, Solanke si Johnson) jocul nu s-a imbunătațit sensibil. E destul de neplacut sa intri pe final de meci pe ploaie si frig când orice alunecare a unor jucatori mai puțin tehnici, dar foarte hotărâți si solizi, cum erau cei de la Ferencvaros, poate duce la o accidentare serioasă si nedorită.

Mikey Moore si Archie Gray

Vorbeam înainte de meci in tribună cu niște suporteri coreeni prezenți la Budapesta care erau necajiti ca Sonny nici nu a făcut deplasarea. Incercam sa îi conving ca totuși sunt jucatori de vazut. Le-am reamintit ca Romero e campion mondial, Porro si Vicario sunt doi jucatori foarte buni (chiar daca nu sunt titulari in echipele nationale sau nici nu prind lotul). De urmărit erau si Bissouma si Pape Matar Sarr care au fost titulari de multe ori în sezonul trecut și in cel actual. Cândva si Timo Werner a fost un jucator mult mai bun decat forma pe care o arata la momentul de față. Si oricum își da silința.

Dupa care mi-am adus de minte de Mikey si Archie. Le-am zis sa îi urmareasca indeaprope și sa și-i fixeze în memorie. Candva, peste nu mulți ani, se vor putea lăuda ca au fost in tribună și i-au urmarit intr-unul din primele lor meciuri europene cu miză.

Ambii au jucat bine. Archie acumuleaza experienta și iși largeste indamanarile de joc evoluând oriunde pe linia de fund. E clar ca se pregăteste sa preia cât de curand rolul mijlocașului central defensiv, sigur pe minge, care poate declansa atacuri cu o pasă bine plasata. A fost redistribuit dupa pauza ca lateral dupa ce începuse în centrul liniei de fund. Asta si pentru ca Ben Davies are joc de cap mai bun si Ferencvaros incerca sa atace cu mingi pe sus pentru a folosi jocul bun de cap al atacanților săi.

Mikey are 17 ani. Joacă fara frica si a rezistat la Budapesta cu brio unor atacuri mai tari. S-a ridicat si a contiunuat sa incerce sa dribleze si sa traga la poarta fara inhibiție. A avut o faza în repriza a doua când scapat pe contratac 2 contra 1, a ridicat frumos capul si i-a dat o pasa de gol lui Timo. Germanul a facut cu mingea aceea ce stie el sa faca mai bine acum. A ingropat-o incercat sa dribleze portarul in lateral. Păcat!

Ferencváros, cu ironie

Fradi (numele de alint echipei) e o echipă de mercenari ținută cu bani de la buget. Intre titulari sunt doar 2 jucatori maghiari. Investițiile in jucatori straini au dus la 6 titluri consecutive în ultimii ani și câteva prezențe in grupele competițiilor europene.  Au fost câțiva jucatori tineri promovati in acesti ultimi ani, dar nici unul unul nu s-a impus încă. Iar cei de valoare mai mare nu au cum sa fie ținuti in Ungaria la salariile pe care și le poate permite clubul maghiar. Așa că antrenorii straini care s-au perindat in cei 6 ani au preferat jucători straini cu mai multa experiență. E ceva ironic in aceasta organizare a clubului in contrast cu naționalismul  si anti-imigraționismul unui guvern care investește în sport pentru că dă bine la imagine si ține poporul ocupat și mândru.

Tot ironic a fost si banner-ul de la inceputul meciului (Fradi peste toți/toate). Era o imagine a vulturului care e simbolul lui Fradi care plutește peste harta cu toate echipele cu care va juca Fradi. Pana acum are 2 infrângeri (cealaltă cu Anderlecht) și nu văd cum Fradi va scoate mai mult decat 1-2 egaluri in meciurile ramase.

Fradi a jucat bine, cu jucătorii pe care ii are in acest moment, a caror valoare masurată in sume de transfer este cam peste tot ce se vede in campionatul Romaniei. Dar nu e la nivelul cluburilor din vestul Europei. A fost in meci, a avut si ghinion la ofsaidul millimetric la golul anulat cad scorul era 0-0. Mai ales, a create iluzia că poate mai mult, a ținut spectatorii in priză și atmosfera a fost mult mai bună pe stadion decât s-a putut auzi la TV.

Atmosfera și prestația din primul meci m-au făcut să cred că suntem în fața unei transformări. Asteptările mi-au fost confirmate la finalul meciului: avem în fată o nouă echipă a României și, mai important, o nouă generație de suporteri.

România a pierdut aseară în fața Belgiei, dar rezultatul nu spune întreaga poveste a meciului. Am văzut un stadion în care suporterii români au dominat fundalul sonor. În care echipa a fost încurajată din momentul în care a ieșit la încălzire până când a părăsit terenul. Atitudinea a fost acolo, atât pe teren cât și în tribune. Energia pozitivă s-a transmis pe teren și tricolorii au jucat curajos, au trecut peste golul primit foarte devreme și și-au creat câteva ocazii importante de a reveni în meci.

Nu voi face greșeala de a trage concluzii doar pe baza rezultatului. Fotbalul este un joc cu puține goluri, iar rezultatele sunt de multe ori aleatorii. Într-o zi marchezi două goluri de la 25 de metri, în alta ratezi singur cu portarul. Ce a rămas constant a fost atitudinea pozitivă în față unor adversari mai bine cotați. La 1-0 contra Ucrainei au continuat să atace. La 0-1 contra Belgiei au jucat cu încredere și au crezut pană la capăt că pot reveni în meci.

Câteva cuvinte despre suporteri. Mi-au lăsat impresia că fac parte dintr-o nouă generație. Mai educată, mai prietenoasă și cu o înțelegere mai bună asupra asteptărilor de la suporteri. E adevărat că o combinație de factori precum distanța și costurile totale au filtrat parțial tipul de suporter prezent pe stadion. Am văzut insă suporteri români tineri, optimiști și cu zâmbetul pe buze:

Sursa foto: frf.ro

După foarte mulți ani, România scrie o poveste frumoasă la un turneu final. Indiferent de rezultatul ultimului meci din grupă, suporterii au motive să fie optimiști, iar tricolorii se pot baza pe energia tribunelor.

E ceva aici:

Să zicem ca sunteți de câteva zile în Osaka, ati luptat din greu cu automatizarea din apartamentul japonez ca la prima vizită în Japonia, v-ati rătacit regulat în gara centrală din oraș pe unde trec zilnic 2,5 milioane de călători pentru ca e puntul central de intersecție a vreo 5 linii de metrou, 3 sisteme diferite de trenuri locale și sistemului national de cai ferate si v-ați saturat de pagode, temple, palate imperiale si zgârie-nori. O relaxare placută e un meci la periferie acolo unde e stadionul lui Gamba Osaka. In masura în care la 10 km de centru se poate numi periferie într-o metropola ca Osaka unde trăiesc, functie de unde cum alegi supreafața cam 20 de milioane de oameni.

In drum spre stadion

Mă dau jos din metrou si o iau agale spre stadion. Am de mers vreo jumatate de oră că așa mi-a recomandat Google Maps ca fiind cel mai scurt drum și n-am vrut să iau autobuzul. Vad case cam peste medie, dar nu luxoase

Cateva blocuri mai arătoase

Trece un tren colorat ca o vacă bălțata cocoțată pe cer

Si, în sfârșit, văd în depărtare silueta stadionului.

Unde se formeaza viitorii jucători japonezi

E mult beton prin Osaka. Intre blocuri, chiar daca mai apare vreun loc de joaca, nu are iarba.

Nici nu e de mirare ca se joaca fotbal pe pamânt tare acoperit cu un strat de nisip. Si se joaca mult fotbal. Am văzut terenurile acestea în drum spre stadion.

De dimineața in drum spre supermarket m-a prins un meci si am vazut vreo 2-3 copii pe care eram pregatit sa îi recomand imediat la FC Porto sa zicem sa îi transfere convins fiind că sigur iese din ei urmatorul Kaoru Mitoma. Tehnica foarte buna, preluari curate, capul sus si conducerea mingii impecabilă pe un teren cu nisip.

Ce se servește la stadion

Se mănanca bine si variat la stadion. Prețurile sunt decente zic eu – faceți socoteala la 1 euro=162 yeni. Chiar înainte de intrare era o dubiță cu mâncare si băutură.

Iar în interior găseai atat obisnuitele chestii de stadion ca în Europa sau SUA, dar și mancare gatită japoneză.

Si chiar standuri cu explicatii doar în engleza, deși eu n-am vazut mai mult de vreo 30 de non-asiatici prin tribună. E posibil sa fi fost destui non-japonezi.

Inca o dată nerazzurii

Acum 5 ani am fost la un meci in Coreea de Sud. I-am ăzut pe Incheon United, care atunci se chinuiau prin coada clasamentului. I-am gasit acum în primele 6 si participând la Liga Campionilor Asiei. Din păcate în cele 2 săptămâni cât am fost în Correa nu au jucat pe teren propriu și nu am putut să îi revăd.

Ce legatură au cu Gamba Osaka? Același echipament, adica o copie fidelă a celui purtat de Internazionale Milano. Alți nerazzurii, deci, cu multe mesaje în italiană la peluză.

Aici, fiindca exista o peluză întregă ocupata de galerie, am fost foarte impresionat de sustinerea pe parcursul intregului meci. Asta în ciuda faptului ca Gamba nu a mai castigat vreun meci din 18 august, e pe locul 15 din 18 echipe si are cu 4 puncte mai multe decat echipa de pe ultimul loc. Norocul lor e ca in acesta ediție cade o singura echipa fiindca se mărește numărul de echipe din J-League 1 de la 18 la 20. Cine știe, poate în 5 ani si Gamba Osaka să ajungă și ei in Liga Campionilor Asiei, dacă merg lucrurile la fel ca la vizita mea anterioară în Coreea de Sud.

Gazdele au dominat prima repriza și ar fi putut avea un avantaj mai mare la pauză. Dupa pauză s-au impus oaspeții si au întors rezultatul. Dar cel mai remarcabil lucru a fost nivelul la care galeria a continuat sa incurajeze echipa gazdă, cum nu s-au auzit fluierături deloc. Un spectacol în sine, pentru care merită să mergi la stadion. Judecați si voi pe baza rezumatului meciului.

După meci, intrigat, verific dacă au VAR in Japonia. Se dovedeste că au, dar știu să îl folosescă. Adică eu n-am observat că exista că meciul nu a fost întrerupt deloc, nici măcar la penalty, care nu a fost deosebit de clar. Vedeți pe rezumat – mai ales lipsa protestelor (a fost o mica discuție, dar nimic ca prin Europa). Deci se poate și așa, adică fară circul cu care ne-am obișnuit.

Copilul tribunei

In prima repriză am stat la locul în care mi-am cumpărat bilet de 22 de euro, pe inelul superior. Dupa pauza am coborât la nivelul inferior să examinez diferenta. M-am așezat în spatele unui tată, venit la meci cu doi baieti cam de doi si trei ani. Un prilej foarte bun pentru sotia lui să se bucure de o dupa-amiază liniștită, banuiesc eu.

Doi copii mici au si ei nevoile lor. La un moment dat tatăl îl ia pe cel mic si pleaca, probabil, la toaletă. Cel mai mărișor rămâne singur în tribună. Vreo 5 minute se delecteaza singur, dar după cam 5 minute simte ca se îngroașă gluma si il ia plansul. Pâna sa apuc eu sa zic ceva (ca oricum nu aveam ce in japoneză) sare de la doua rânduri mai sus un alt tată venit cu soția si cel mic cam tot de vreo 2 ani la meci. Ii zice ceva și il ia în brate. Din spatele meu o bunica ofera o paturica si il preia ea in brate, vorbindu-i linistitor. Alti vecini contribuie cu o bautura racoritoare si o acadea. Incet-incet prichindelul se linisteste. Toti din jur ili vorbesc si il incurajează. Copilul se simte bine din nou. Apare si tatăl lui peste alte 7-8 minute, ocazie sa bage vreo 10 arrigato si vreo 15 plecaciuni de mulțumire. Copilul mai bagă un plăns de repros pentru tată, dar se linisteștre rapid, mai ales tatal nu venise cu mâna goala, ci cu desertul lui preferat. Un frumos gest al tuturor celor din jur.

Concluzia: japonezii le au cu fotbalul

Recomand fără se ezit un meci din J-League. Dacă așe e peste tot in stadioanele japoneze fac o plecăciune de respect. Ca în Japonia.

Sa vedem în ce măsură am fost pe alături cu asteptarile…

Aici normal e un 4-0 scurt pentru Barca

Da, ar fi fost normal. Cred si acum după un meci care a fost mult mai echilibrat decât bănuiam eu ca va fi. Nu din vina echipei portugheze, ci exclusiv din cauza Barcelonei. Au inceput destul de vioi, au făcut cteva faze, Joao Felix părea cu chef de joc. Dar totul s-a disipat repede, lui Joao Felix i-a trecut cheful repede in corul serios al suporterilor gazda care l-au tratat ca pe un fost jucător al Benficăi, au mai venit niste faulturi sancționate pe merit cu galbene care au dictat mai multa prudență si a iesit Lewa, accidentat.

L-am vazut de Yamal, care miercuri nu a prins o zi bună. Poate va avea mai mult noroc cu accidentarile decât Ansu Fati că potential sigur are și joacă pe merit în prima echipă. Sigur va merita protejat mai mult că are doar 16 ani.

Dezamăgitori au fost Cancelo si Felix. Poate pentru cei care se așteptau la evoluții constant bune, că eu sigur ma aștept să fie exact în nota ultimelor sezoane.

Cel mai bun om de la Barca a fost Balde, in opinia mea. Si asta spune totul despre meci.

Porto sunt foarte slabi anul asta și vor da la picioare

Aici mi-a iesit pe jumătate. Au legat foarte greu jocul. Nici nu e de mirare când practic nu au nici un mijlocaș care să o poata face sau să facă ceva cu mingea la picior. In plus sunt singura echipa care foloseste un 4-4-2 cu doi atacanti imobili cand joaca cu Edmilson si Taremi. Ambiu se straduiesc, fac pressing  si coboara cu schimbul la mijloc, dar pe atac pare deseori fără speranță. Asa e cand modelul e sa vinzi jucători (in vară FC Porto a vandut doi mijlocasi – Ugarte si Otavio cu 50 si, respectiv, 60 de milioane de euro).

Cel mai trist este că desi Porto se va califica, probabil, din grupă, sigur se va opri in optimi și nu are nici un jucator pentru care să merite să mergi la stadion. O echipa harnică, care alearga mult, bine strunita de antrenor. Iar omul de la care se așteaptă o sclipire (Pepê) e un jucător decent spre bun (la fel ca și Galeno), dar nu poate mai mult in Liga Campionilor că nu îl lasă adversarii ca în campionatul portughez.

Deci voi mai merge in 2025 la Porto să văd un derby FC Porto-Benfica poate până atunci mai răsare un jucător care să merite văzut pe viu.

Minim un eliminat

Corect. Dar de la cealalta echipă. Mi s-a recomandat să-l urmaresc pe Gavi. Bun jucator, dar roșul acela inutil, luat pe merit, ridică un semn de intrebare referitor la atitudine în general. Si sigur nu e un nou Xavi, nu are pasa pe care o avea antrenorul când juca. Dar, poate va mai progresa.

Iar scorul de 8-1 pentru Barca la galbene spune clar cu se s-a ocupat echipa catalană.

Interesat de un gol al gazdelor

Vroiam sa verific daca tribuna de beton vibrează așa cum mi s-a părut data trecută. Nu am fost niciodata cu adevărat aproape, nici măcar la cele cateva mici ocazii. Poate dacă se acorda penalty-ul la faza la care a intervenit VAR. O fază destul de confuză la care nu se vede foarte clar dacă a fost henț la atacant. M-am uitat și eu pe reluări și daca așa au decis cei de la VAR asta e.

N-am vazut gol, dar am văzut coregrafie cu cartoane. Cam greu de crezut totuși dacă toată cheltuiala cu tipărirea acestor cartoane a meritat pentru cele câtva minute care se văd la TV, că pe stadion nu prea vezi mare lucru din cauza celor din fața ta și a distanței.