Itinerantul mereu...

ALBIE - ot... Huntsville, Alabama

2014-12-05T11:29:00.001-08:00

Eu mi-s nădejdea casei! Eu păzesc, eu latru, eu..., Albie

Viața e grea, dragii mei! Să profităm de frumusețea ei cât și când se poate!...

Cineva trebuie să-i păzească încălțările lui Paul! Nu?... e-așa de neajutorat!

Mereu de veghe, mereu gata de a fi util, dar și cu cartea în preajmă...

Ufff! a venit acasă, dar ce folos? tot trebuie să-l păzesc de cele rele...

Mereu de veghe, atent la tot și la toate! Chiar și "acăsucă"...

Totdeauna, doar noaptea...

2014-10-31T11:22:00.000-07:00

   Proza lui Anton Nicolae ne arată într-adevăr cît e de "dificil
să-ţi cari prin lume singurătatea pe care alţii ţi-au impus-o". Nu
doar povestirea de faţă, ci în general epica acestui autor brăilean
(care ne aminteşte mai degrabă de Mircea Eliade, cel din "La
ţigănci" şi Ştefan Bănulescu, cel din "Iarna bărbaţilor", decît de
Panait Istrati şi Fănuş Neagu) pare un discurs înfrigurat asupra
fantasmelor pe care le naşte solitudinea. O singurătate nocturnă,
noctambulă aproape, speriată de ideea încremenirii într-un
singur loc, se insinuează ca un fin păienjeniş peste pagini.
   Anton Nicolae scrie uşor şi fluent. Stilul lui de o firească
naturaleţe ignoră cu nonşalanţă graniţele dintre realitate şi vis,
dintre halucinaţie şi întîmplarea efectivă. Stările, faptele decurg
dintr-una într-alta într-un decor mereu în mişcare, mereu incert.
Picarescul de factură onirică, simţul acut al relativităţii actelor
umane, fascinaţia faţă de aspectele hipnotice nocturne ale vieţii,
ştiinţa curată a povestirii, toate acestea fac din Anton Nicolae un
prozator adevărat, pregătit pentru o devenire spectaculoasă, decisă.
                                                                (Gheorghe CRĂCIUN)


   În memoria lui Paul Grigore

Liber (adică burlac) toată săptămâna şi căsătorit doar duminica, mă bucur de oarecare independenţă. Hoinăresc, pornind de la Ozana mea, prin întreg Bucureştiul, privesc vitrine, cercetez anticariate (odată am găsit un Menéndez Pidal pentru care n-am avut... opt sute) sau fac vizite. Protocolare sînt doar vizitele spre

fraţii tatei; celelalte, la prieteni, nu sînt nici anunţate, nici la ore convenţionale, dar sînt (impresie?) binevenite. Sufletului meu îi trebuie sprijinul altuia, şi am găsit în marele oraş destui inşi care să mi-l acorde bucuroşi, primind în mult-puţinul pe care, la rîndul meu, îl ofer necondiţionat.

Un astfel de prieten este colegul meu, Ticu,. Foarte comunicativ (dar şi caustic), gata mereu să-mi ofere ajutorul (dezinteresat), atunci cînd acesta mi-este mai mult decît foarte necesar, pare să-mi semene şi la fire (fiind doar o părere şi, pe deasupra, recunoscîndu-mi şi neputinţa de a-mi realiza autoportretul, trec peste aceasta). Aşadar, acum sînt liber şi nu-mi arde să urc în garsoniera mea (noastră!) de la etajul opt. Nici nu ştiu ce-aş putea să fac la ora aceasta a confuziilor în mica mea cutie de chibrituri (cînd sîntem toţi trei acasă, unul trebuie să stea în pat, ca să nu-i încurce pe ceilalţi doi), aşa că pornesc spre locuinţa lui Ticu, aflată undeva prin apropiere, pe una din aleile care dau în Macaralei. Sun şi-mi deschide Geta, soţia şui Ticu. Sărut mîna. Scuzele de rigoare. Bucuria unor momente petrecute în sînul familiei lor... Ticu nu-i acasă. Nu întreb şi nici nu mi se spune unde este plecat. Probabil va sosi curînd..., zic eu, iar Geta, convinsă, îmi confirmă. Curînd... Acum...

Mi se oferă o şansă (?!). Da, sigur că da. Am destulă răbdare pentru a repara o casetă (audio, evident), căreia i s-a rupt banda. Şi Ticu nu mai vine. Mă ofer să încerc să dreg obiectul, cer o şurubelniţă şi încep să scot şuruburile. Lucrez, ca întotdeauna, chinuit, stînd pe marginea patului. Nu ştiu de ce, dar nu-mi place să lucrez la masă, prefer să o fac incomod, aşezat pe un scaun sau pe pat. Geta mă asistă; se pare că e foarte interesată de ceea ce migălesc eu acolo. N-o mai fi văzut ce mare lucru are o casetă în interior. O cafea?, nu, mulţumesc, poate mai tîrziu; nu, nici o ţigară, poate mai... Caseta înainte de toate!!

Se înserează; din ce în ce vizibilitatea se reduce, pluteşte ceva insinuant în camera unde ne aflăm. Nu prea (ne) vorbim. Încerc să lipesc banda fină şi degetele-mi niciodată destul de îndemînatice şi de subţiri se cam opun. Cîteva tentative nereuşite. Gata, reaşez tamburele şi mai trebuie doar să prind şuruburile. Cum stau şi lucrez, în timp ce gradul de concentrare a scăzut, simt că piciorul meu atinge carnea tare a pulpelor femeii. Devin atent, şi Ticu nu mai vine. Simt undeva în creştet respiraţia caldă a Getei, inspir mirosul emanat de trupul ei. Nu mai încape îndoială, Geta vrea ceva... Acum văd că are pe ea numai un negligé şi, orb am fost pînă acum, prin el se întrevăd nasturii maronii ai sînilor. Eu îi ofer caseta, o ia şi o aruncă undeva, pe pat, nu se îndepărtează, vine şi mai aproape. Nu rezist ispitei şi mîngîi picioarele, coapsele (de-acum) goale, sînii, gîtul femeii (e Geta, soţia prietenului meu?, ea este?); mîinile mele prea lacome o excită. Porneşte să-mi desfacă încet, cu gesturi calculate, nasturii cămăşii, apoi o scoate uşor, molatic, aruncînd-o pe un scaun. Lucrurile şi-au pierdut precizia contururilor, la fel şi noi. Irizări verzui prin colţuri de odaie. Săruturilor mele pătimaşe, mîinilor mele febrile, ea le opune rezistenţă, apărînd o parte şi oferindu-mi-o pe cealaltă.ş.a.m.d. Am senzaţia că obţin o victorie, şi totuşi simt că nu fac altceva decît să mă supun Ei... Mă vrea! Şi mă seduce ca un strigoi atotputernic pe un muritor neputincios. Luptă inegală şi inutilă, cu duşmani mult mai tari decît luciditatea mea. Din interior şi din afară (duşmanii!). Iar Ticu parcă nu vrea să mai vină.

Confruntarea continuă și-și schimbă rapid direcția. Mi se plînge de prietenul meu (soțul ei); n-o satisface, o lasă prea mult singură; nu-i dă suficientă atenție și... poate că tot din cauza lui n-au copii. Ascult și mă cred bărbatul care... Nu fac declarații. Tac. Luptăm fiecare cu diavolii săi și cu ai celuilalt. Ea însăși este diabolică. Eu am impresia că nu mai sînt decît undeva într-un colț al conștiinței. O sărut, o mîngîi (eu??) și... în ușa apartamentului e Ticu, jovial ca întotdeauna. Spune ceva, dar cred că nici unul n-am auzit ce. Ea - negligéul, eu - vai de mine pînă pun cîte ceva la punct. Umbra a devenit și mai consistentă, mi-apasă umerii. Bărbatul e beat, intră, dar nu aprinde lumina, apoi ne salutăm, în timp ce cu mișcări de șarpe continui să mă îmbrac. Bîigui apoi o explicație. E cusută cu ață albă explicația mea, dar alta n-am. Ticu face un gest a lehamite și se întinde așa cum se află pe pat; se preface sau poate chiar a adormit. M-am echipat și dau să plec.

Nimic nu-mi iese pînă la capăt în ziua de azi: apar, ca din senin, tata și unchiul Ics cu soția, tanti Igrec. De unde și de ce? Ei nu-s cunoscuți de-ai prietenilor mei și nici măcar nu locuim în același oraș! Ei nu știu bine nici unde locuiesc eu, darmite... Dar în lumea asta a te mira este inutil, de nu cumva o prostioară! Ridicînd din umeri, mă hotărăsc să trăiesc mai departe.

Ticu nu (mai) doarme; se ridică în capul oaselor, bîlbîie ceva de bun venit spre cei abia intrați, vrea să facă pe gazda primitoare și, după ce aprinde becurile lămpii din tavan, iese pentru a aduce o sticlă cu vin. Nu vestește nimic bun veselia lui artificială, după cum mersul șovăielnic nu mă convinge că poate să se ducă pînă în pivniță și, apoi, să se întoarcă teafăr cu vinul promis. Ticu e un bun gospodar, așa că are întotdeauna la îndemînă un vin pe cinste (netrecut prin centrele de îmbuteliere), vin care ar trebui să mă îmbie să mai zăbovesc la prietenii mei (și să definitivez ceva, n-are importanță ce). Nou veniții stau cuminți într-un colț al camerei, ca elevii care n-au învățat și știu că vor fi ascultați (eu știu însă că în seara asta nu vor fi ascultați, întrucît au apărut pur și simplu fără nici un rost, iar eu m-am rupt demult de Oraș și de-ai mei).

Subit nu mai am chef de vinul lui Ticu și trec în camera de alături, să mă uit la raftul cu cărți vechi. N-am cercetat niciodată cu atenție biblioteca prietenilor mei; veneam la Ticu pentru a schimba o vorbă, să fumăm o țigară, să-i gust țuica ori vinul. Întotdeauna găseam un subiect care să ne incite, să ne încălzească profund sufletele şi să ne facă să uităm fiecare de-ale lui. Geta stătea, ca o femeie din alte vremuri, la bucătărie sau în altă odaie, nu ne deranja, nu se amesteca într-ale bărbaţilor… Acum m-am oprit la o carte. Aş fura-o, dat fiind momentul de confuzie creat în astă seară, dar n-am unde-o ascunde… Mă gîndesc o clipă, cîntăresc volumul – e un Hasdeu, „Obiceiuri pierdute ale românilor”, editat la „Cultura Naţională”, într-o colecţie mică, fragilă, asemenea B.P.T.-ului, serie veche – şi-l pun la loc. Poate altă dată, sau poate o obţin pe o cale (mai) cinstită.

Nu sunt mult timp singur. Intră Geta, apoi ai mei şi, în sfîrşit, Ticu. Prietenul meu plînge ca un copil (abia acum realizez cît este de beat). Vorbeşte cu pauze sughiţate, nu e supărat pe mine, dovadă că mă linge cu priviri lipicioase de beţiv (ipostaza în care îl văd mi-e necunoscută, el este un om cumpătat, pe care nu l-am văzut niciodată măcar ameţit datorită băuturii). Ea, Geta, doar ea poartă vina, pe ea o acuză şi pe ea o repudiază. I-a întinat o prietenie la care ţinea foarte mult; nu-i pasă de căsnicia-i ratată, dar n-ar fi vrut să mă piardă pe mine, care… şi care… şi mai care…

Înalţ un imn prieteniei, trăiniciei sentimentelor noastre, îi explic apoi că, de fapt, nu e altceva la mijloc decît o bîrfă (tu singur ştii cu ce se ocupă baba de la etajul doi) în care ne-am lăsat prea uşor prinşi toţi trei, că n-am aprins lumina pentru că am uitat de ea, că soţia unui prieten mi-este sacră, chiar şi goală, că n-am avut nici unul vreun gînd tău, că Geta este cea mai virtuoasă femeie din cîte cunosc, că el este prea gelos, că eu… Pare liniştit, convins, consolat. Îl readuc în camera de reparat casete… şi-l întind încetişor pe pat. Gata. Am o privire goală. Gata. Doarme adînc. Geta ne conduce şi, în semiobscuritatea din hol, după ce ai mei sunt deja pe alee, în semn de rămas bun, mă mai sărută o dată cu buze arse şi flămînde. Am pornit la drum însoţit de rudele mele.

Străbat străzi în neştire, abstras, merg agale, cu mîinile la spate. Nici un sentiment nu mă încearcă, nici o vină nu mă apasă, după cum nimic nu mă bucură. Totul s-a petrecut foarte demult, aşa că nu ştiu unde sunt tata şi ceilalţi, de care mi-amintesc cu precizie (ha!) că mă însoţeau. Mă opresc să ascult noaptea: nimic, nici un zvon, nici un zgomot de paşi. Ce-or fi făcînd Geta şi Ticu? În jurul meu e un nimic întunecos şi vîscos, greu accesibil privirii, auzului şi mersului meu. Cred că mă îndrept spre casă (e un fel de a zice, de fapt, merg din instinct şi bănuiesc doar că la capătul drumului se află casa). De ce sunt singur? Ce-mi fac prietenii? Unde sunt? Eu unde-s?

Intru pe o străduţă parcă mai întunecoasă decît labirintul străbătut pînă acum. Văd în spate străfulgerarea unei lumini verzi (am întors instinctiv capul) şi aud un zgomot asemănător celui făcut de un autovehicul frînat brusc (re-cunoscut după experienţa nopţilor de la intersecţia dintre Postăvarului şi Macaralei). Totul văzut şi auzit de-a lungul unor animalice priviri aruncate în spate. Nimic. Ascult. Nimic. Tot din instinct o iau la fugă şi constat simultan că am început să văd (sau s-a mai luminat?): mă aflu într-o fundătură a străzii Hepites (pe undeva prin cinematografului „Lira”). Am intrat pe strada liceului meu, sunt pe Braşoveni. Mă aflu deci în Oraş.

Acum se aud paşi. Întorc din fugă capul şi observ un ins alergînd, urmărit la oarecare distanţă de alţii doi. Toţi se îndreaptă spre mine. Aşadar suntem patru care alergăm: mă uimeşte însă faptul că, deşi am avut un avans considerabil, urmăritul m-a depăşit de parcă eu aş fi alergat pe loc. E departe acum, se poate socoti salvat. Urmăritorii îl lasă în voia sorţii şi pornesc după mine. Mintea îmi lucrează febril în căutarea unei modalităţi de salvare. Din ce cauză oare dau drumul, din fugă, acestui şuvoi de vomă verzuie care ţîşneşte ca de sub înaltă presiune? Văd o lumină la fereastra unei căsuţe modeste, apoi, fără şovăire, caut să intru, fără să mai bat, spre a cere astfel încuviinţare stăpînilor. N-am timp.

Mă aflu într-o odăiţă în care sînt îngrămădite într-o dezordine grozavă fel de fel de încălţări; este şi o măsuţă joasă la care lucrează, aşezat pe un scaun pe măsură, un bătrîn cizmar. Ridică puţin capul şi-i văd ochii blînzi, obrajii plini, barba albă şi zîmbetul cald. Ridică puţin capul; pare un bătrîn milos. Deci n-am greşit! Hainele îi sînt deosebit de curate, îngrijite, chiar dacă au un aer vetust: pantalonii, de o culoare incertă în lumina lămpii cu petrol, sînt largi de tot, ca să-i dea oarecare independenţă în mişcări (bănuiesc), haina scurtă îmi aminteşte de ceea ce trebuie să se fi numit cîndva surtuc şi

este strînsă pe trup, avînd dublură de piele în coate şi la guler (să ţină!). Ce mîini frumoase, nemuncite are bătrînul! Toate acestea – observate într-o fracţiune de secundă. Nu pot vorbi, aşa că implor din priviri: sînt sleit şi nu mai pot alerga, am nevoie de un adăpost pentru cîtva timp. Bătrînul ridică iar privirea care însă nu mai exprimă nimic.

Primul dintre urmăritori (ai mei, ai celuilalt?) e deja în odăiţa moşneagului. Mă trag într-un colţ. Încurajat de nemişcarea bătrînului, care mai degrabă pare să aştepte cu interes derularea faptelor, intră şi al doilea individ. Cum tot nu mai contează prea mult ce va urma şi cum beneficiez de un moment de derută a agresorilor mei, mă apuc să-i cercetez. Tipuri ideale (standard) de puşlamale: pantaloni moderni (hm!) ponosiţi şi de prost gust, cămăşi înflorate, strînse pe trup, şi nelipsita „giacă” din imitaţie de piele, cojită pe alocuri. Nu au mai mult de optsprezece-nouăsprezece ani. Trăsături comune şi tunsoare (nu ştiu s-o calific – prea am oroare de ea –, dar în copilăria mea se numea „franţuzească”, iar noi îi spuneam „ca de căruţaş”), hai să-i zicem tot modernă. Feţele lor sînt schimonosite de ură, parcă-s fiare care-au adulmecat mirosul sîngelui şi sînt gata să se repeadă.

Cel care de-abia a intrat se repede spre o lopată aflată într-un colţ al odăii (celălalt colţ al aceluiaşi perete dinspre uşă, fiindcă unul e ocupat de mine). E înverşunat, are ceva demenţial în priviri. Cred că vrea să-mi dea una în cap, să termine repede cu mine. Simt cum începe, încet-încet, să se contureze acelaşi instinct bestial, izvorît însă din motive diferite: la el, ca să mă doboare, dovedindu-şi astfel bărbăţia, la mine, pentru a-mi apăra fiinţa. Primul intrat îl opreşte cu un gest scurt, iar pe buzele-i subţiri îi înfloreşte un zîmbet cinic. A ucide înseamnă să ai necazuri cu miliţia şi alte chestii neplăcute, în singurătatea asta e destulă o bătaie „ca lumea”, urmată de jefuirea de rigoare. Bieţii de ei!, n-am ce le da, nici măcar ceas nu port în seara asta! Dar viaţa, viaţa!! I-a mea şi numai eu pot hotărî dacă-i şi cui îi este de oferit, oricum, nu unor derbedei crescuţi prin Poligon sau Lacu Dulce (gîndesc). Înaintez cu mişcări abia simţite, avînd spatele perfect lipit de zid spre masa moşneagului. Acesta priveşte fascinat scena ai căror protagonişti sîntem noi, cei trei intruşi. Nu este surprins, pare obişnuit cu asemenea întîmplări. Măsuţa este la nivelul mîinii întinse pe lîngă corp; cu un capăt de privire, ca să nu mă dau de gol, fixez ciocanul mic de cizmărie şi-mi apropii degetele mîinii drepte de el. La rîndul lor, cei doi se îndreaptă spre mine. N-am încotro, trebuie să mă grăbesc (încet, bineînţeles), aşa că prind curaj cu gîndul la posibilitatea unei apărări. Mă apropii cu viteza melcului de coada ciocanului, dar n-apuc s-o ating.

Cu mult zgomot pătrunde în cămăruţă un om. Tresărim, cu reacţii diferite pe feţe, toţi patru: cei doi agresori ai mei, cu vitejia caracteristică tagmei, stau înmărmuriţi, nu găsesc modalitatea în care trebuie să continue ce-au început; bătrînul pare un copil, într-ale cărui jocuri şi jucării s-a amestecat un matur, rupîndu-le vraja, şi murmură înciudat: „Noaptea, întotdeauna doar noaptea…”; eu jubilez, chipul pare să-mi spună ceva… Seamănă cu un altul apărut într-o noapte de groază petrecută pe dealul Copoului. Este un bărbat robust, de vreun metru şi 85, îmbrăcat pestriţi, dar armonios şi plăcut. Figura seamănă cu aceea a unui satir din nebuna ceată a lui Dyonisos: este roşie, cu riduri provocate de dezmăţ, nu de greutăţile vieţii. Obrajii cu pomeţi proeminenţi sînt perfect raşi, iar gura – cu buze voluptuoase. Ar părea un individ hazliu, dacă n-ar avea doi ochi negri ca smoala, vii şi pătrunzători, cu o privire care-ţi dă fiori reci. Ochii, iată ce ne-a impresionat pe mine şi pe urmăritori. Pe bătrîn nu l-a impresionat nimic, el este dezamăgit.

Abia intrat, omul acesta fără vîrstă pune mîna pe un drug de fier cu un calapod la un capăt. Ciudat instrument (gîndesc), la ce i-o fi trebuind moşneagului cu înfăţişare de bunic cu suflet de aur? N-apucă noul venit să-l ridice, că bătrînul şi protestează cu glas scîncit: „E un calapod…, e calapodul meu… Ce, nu ştii?”. Celălalt rîde sardonic şi-i răspunde scurt (şi indescifrabil, cel puţin pentru mine): „Tocmai de-aia!”, şi-i ameninţă pe cei doi agresori (ai mei) cu teribila armă, fără a-i lovi însă. Aceştia au descoperit cum se rezolvă problema: fug, înghesuindu-se spre uşă.

N-apuc să mă bucur şi nici să-i urmăresc cu privirea pînă dincolo de uşa rămasă deschisă, fiindcă e iar beznă, sînt singur pe stradă şi mă îndrept spre casă, fără să mă întreb unde au dispărut cizmăria şi cei doi oameni din ea, ori de ce nu se aude măcar zgomotul paşilor celor doi fugari. Sînt singur şi pustiu, aşa cum singură şi pustie se află şi strada Campiniu (cine-o fi fos Campiniu?) pe care-mi port paşii spre Sfîntul Constantin. De-acum ştiu că voi ajunge acasă (adică la ai mei), că a mai trecut o zi din viaţa mea fără evenimente deosebite şi că e dificil să cari prin lume singurătatea pe care alţii ţi-au impus-o. Călătoria este solitară, iar întîlnirile, întîmplătoare şi neşteptate de mine, asemenea evenimentelor, accidentelor, printre care îmi port corabia zilei de azi.

Singurul reper de pe Campiniu mi-este felinarul cu lumină verde instalat în faţa maternităţii. Noaptea, totdeauna, doar noaptea apar străfulgerări ce-mi sunt adresate.

Mîine (ori poate e deja Azi), un 311 rapid mă va trezi, iar apoi voi merge la şcoală, unde-mi voi bea cafeaua de dimineaţă împreună cu Ticu. E rîndul lui…

Precizare

2014-10-27T10:44:00.001-07:00

Totdeauna, doar noaptea... reprezintă debutul meu ca prozator - şi cu el am rămas... Cu atât mai preţios, nu-i aşa?
Conceput prin '81, '82, textul a mai fost migălit vreme de unu-doi ani, apoi i-am aflat posibile continuări şi a stat binişor la dosar, până în 1990, când a fost publicat în numărul 2 al revistei Interval. Până la publicare, am avut şansa de a mă alătura grupului de profesori care, în vremurile acelea ('83-'89), se întâlneau aproape săptămânal într-un "cenaclu" al C.C.D. Braşov. Printre alţii, Gh. Crăciun, Ovidiu Moceanu, Ion Pop Barassovia, Al. Muşina, Paul Grigore, Vasile Gogea, Al. Ţion, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Claudiu Mitan, Ruxandra Ivăncescu... Revoluţia ne-a risipit în toate direcţiile...
Am zis că, dată fiind dificultatea de a găsi revista (frumoasă şi de ţinută!!), n-ar fi rău să republic textul aici.
Singura modificare e în titlu: nu ştiu din ce motive s-a cules Totdeauna, dar (sic!) noaptea...
Impresionantă pentru mine, şi de neuitat, prezentarea lui George trebuia să însoţească (cu gust amar astăzi...) şi această reeditare.

DOR, DOR, DOR..., doare!

2014-08-07T12:46:00.000-07:00

***

2014-06-08T02:05:00.001-07:00

— Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...

(Cu scuze pentru cei avizați: citat din G.Călinescu, Enigma Otiliei)

De pe net..., da'mi place cum sună! (cu adaos!)

2014-05-24T00:10:00.005-07:00

Dacii, fiind un neam vechi european, aşezat, stabil, au răspuns la întrebări ale veneticilor care au ajuns pe meleagurile lor: “Voi de unde sunteţi de loc – că, uite, noi venim din colo, tocmai din stepe?…” “Noi suntem d’acia”, şi-aşa le-a rămas numele.
Poate, nici nu se gândiseră bieţii daci că trebuie să-şi ia un nume de ţară, să se separe de restul, că ei nu călătoreau de nebuni. Aici se năşteau, aici mureau. Ei stăteau pe la casele lor.
Fără să citesc în vreo publicaţie, şi eu am avut demult convingerea că aşa trebuie să fi fost.
Exact ca în povestea cu aborigenii întrebaţi de Cook, atunci când a văzut un animal ciudat ţopăind spre el: “Ăsta ce este?” Şi ei, politicoşi, l-au întrebat pe Cook: “Kan ga roo?” – adică, “Ce aţi spus?” Şi el a notat : “Cangur”.

Argumentul unei limbi curate vorbite pe întreg cuprinsul Daciei ar trebui utilizat pe măsura importanţei; faptul că se vorbeşte aceeaşi limbă, fără dialecte, între Nistru şi Tisa, dovedeşte existenţa unui popor cu o evoluţie unitară; orice alt scenariu (inclusiv românizarea pe porţiunea Daciei cucerite) nu stă în picioare, pentru că ar trebui să avem dialecte. Dacă în provincii care, peste 1800 ani de la căderea lui Decebal până în 1918, au făcut parte din structuri statale diferite (cum ar fi Basarabia şi Banatul), dar se comunica în aceeaşi limbă curat românească, fără dialecte, înseamnă că avem răspunsul: suntem aceiaşi daci de pe columnă, cu o evoluţie a limbii dace în limba română (idem greaca nouă faţă de cea clasică); şi dacă ne raportăm la puternicul stat dac, ne vom înţelege pe noi cei de azi, cu depresia care ne macină după 1800 ani de pustiiri. Să ne apreciem însă şi prezentul: suntem din nou liberi, după 1800 de ani, ne vom reveni şi vom construi din nou ” temple de marmură”, ca odinioară!

“Agatanghel sau Sfârşitul omului. Prorocie pentru şapte sute de ani despre politiceştile treburi din Europa”, una din sutele de cărţi “profetice” ce circulau la începutul secolului XX, prin România (care, înca nu era Mare, dar îşi dorea). Era o traducere a domnului Ion Popescul, “primar de Ploieşci”, care spunea că a tradus-o la 1903 după o ediţie franceză, tradusă la rândul ei în secolele XV – XVI după originalul grecesc. Lucrarea era scrisă de un monah care trăise în insula Rhodos, pe nume Agatanghel, şi avuse descoperirea în anul 1272 –’73.
V. Maxim ne informează ca părintele Arsenie Papacioc ar fi avut această lucrare scrisă cu litere chirilice, iar această afirmaţie ne pune în situaţia de a face presupunerea că a existat o anterioară traducere în limba româna, dar scrisă în alfabet chirilic (se ştie că până la începutul sec. XX majoritatea cărţilor româneşti de cult ortodox erau scrise cu alfabet chirilic).
Iată ce cuprindea această carte. Unele descoperiri erau mai incifrate şi se refereau la perioda renaşterii, prezentată ca un început de apocalips, timp în care oamenii se vor întoarce la slujirea antropocentristă, care avea să ducă la înalţarea raţiunii omeneşti ca obiect de adoraţie. Virgil Maxim ne mai spune că în această carte se vorbea şi despre stadiul de decădere, ce începea cu anul 1789, despre revoluţiile din 1830 si 1848, arătând descompunerea unor împărăţii, destre constituirea statelor naţionale în 1920. Atenţia ne este atrasă de un anumit text din această “profeţie”, este vorba despre “ţara Lupului”, “ţară aşezată pe Carpaţi până la Dunăre”.

“În vremea aceasta în ţara aşezată pe Carpaţi până la Dunăre, ţara de la Gurile Dunării, numită şi ţara Lupului, va apărea fiului omului încins cu sabie de Arhanghel, care va face o organizaţie numită Legheon (Legiunea Arhanghelului Mihail, Miscarea Legionara, Nota F.N.). Membrii acestei organizaţii vor fi prigoniti de capul statului, vor fi închişi şi ucişi la răspântii de drumuri, şi mulţi vor fugi peste hotare, prigoniţi de poporul duşman lui Dumnezeu (Cum de altfel s-a și întâmplat cu membrii Mișcării Legionare, Nota.F.N.).
În timpul acesta ţara Vulturului (Germania, Nota F.N.) va face război cu ţara Ursului (Rusia, Nota F.N.) şi în prima parte a războiului Vulturul va fi biruitor. Dar când va fi aproape de inima Ursului, acesta va primi ajutor de la “fiara de peste ape” şi Vulturul va fi înfrânt. Şi inima lui va fi împărţită în patru. Şi în timp ce ursul va înainta spre inima vulturului, toate cetăţile ursului vor striga : “pace!, pace!, pace!”. Şi tot poporul acesta din ţara de pe Carpaţi va cădea în grea robie şi mulţi vor pieri (Comunismul si victimele făcute de acesta, Nota F.N.). Dar Maica Domnului şi Sfântul Ioan vor aduna în potire sângele lor şi se vor înfăţişa cu el înaintea Tronului Fiului. Şi nu pentru vrednicia lor, ci pentru rugăciunile Ei, cei care vor mai fi rămas vii vor fi scoși afară din temnițe. Şi după o vreme rana Vulturului se va vindeca. Dar ultima bătălie împotriva “lupilor îmbrăcaţi în piei de oaie” se va da în ţara Sciţilor. Şi atunci aceștia vor fi înfrânți şi va fi vai de tine “om roşu”. Şi după aceea va porni de pe crestele acestei ţări de pe Carpaţi o acţiune de reîncreştinare a tuturor neamurilor.”
De reţinut e că C.Z. Codreanu nu cunoştea acest text la înfiinţarea Mişcarii Legionare. Dar prin toate actele de gândire, de mărturisire şi de realizare, el se găseşte în această viziune împreună cu Legiune pusă sub patronajul Arhanghelului Mihail.

Se poate?...

2014-05-20T10:07:00.001-07:00

Fie să renască numai cel ce har
Are de-a renaşte, curăţit prin jar,
Din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum,
Astăzi ca şi mâine, pururi şi acum!
(Phoenix)

Scuze

2014-05-05T11:52:00.002-07:00

pentru toţi cei care-aşteaptă mâzgăliturile mele:
Eu nu mai am condei! L-am pierdut.

Eu încă nu...

2014-04-05T00:59:00.003-07:00

pot să scriu vreun cuvânt despre... încă nu cred că s-a-ntâmplat, dar, pentru cei ce frecventează blogul, îmi permit să reiau ce au scris prieteni, colegii...

Andrei Bodiu (1965-2014). O veste dureroasă cu totul neașteptată. A mai murit un poet...

Am primit acum cîteva minute vestea incredibilă și foarte tristă a încetării din viață a unui important poet, coleg al meu de generație: universitarul brașovean Andrei Bodiu. La nici 50 de ani, Andrei Bodiu era o personalitate a învățămîntului filologic, un distins poet și eseist. Ca scriitor, a făcut parte din Filala Arad a USR.
Andrei Bodiu a făcut parte, alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Sorin Matei din „grupul de la Brașov”, nouăzeciști avîndu-i ca mentori pe alți doi mari dispăruți: Al. Mușina și Gh. Crăciun. Ei au fost de timpuriu remarcați în Cenaclul de Luni și apoi au fost membri de bază ai Cenaclului Universitas. Prezența lui Andrei a fost mai rară, el făcînd studiile universitare la Timișoara.
Avînd șansa de a absolvi facultatea chiar la Revoluție, Andrei Bodiu a început timpuriu o carieră strălucită devenind, foarte tînăr, profesor și decan al Facultății de Litere din Brașov. În paralel a scris poezie și proză. Între colegi, Andrei era reputat pentru inteligența lui și capacitatea de organizare. A avut numeroși discipoli fiind un profesor cu vocație.
L-am întîlnit adesea la diferite manifestări literare, ultima dată am fost mai mult timp împreună la Turnirul Poetic de la Efes unde a participat ca poet în echipa Aradului care a și cîștigat acel Turnir. În fotografie, Andrei Bodiu citind la Festivalul de la Neptun în 2011 (foto: H.G.)
Am numeroase amintiri despre el și l-am simpatizat foarte mult. Dispariția lui fulgerătoare și prematură lasă un gol imens în literatură și în învățămînt.
Odihnească-se în pace! Condoleanțe îndureratei sale familii.
(http://horiagarbea.blogspot.ro/)

“Cursa de 24 de ore”, “pe viaţă şi pe moarte” a lui Andrei Bodiu s-a sfîrşit!

A plecat brusc, brutal şi nedrept şi Andrei Bodiu! Fără, deja, Paul Grigore, Nic Mercean, Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, ca să numesc doar cîţiva dintre cei care dădeau conţinut memoriei mele din anii trăiţi în oraşul numit cîndva Stalin, Braşovul se transformă pentru mine doar într-un cimitir tot mai lacom. Plecarea mea din oraşul de sub Tâmpa îmi pare acum o abdicare, o trădare, o fugă laşă…
Iartă-mă, dragă Andrei! Iertaţi-mă, dragii mei Paul, Nic, George, Sandu…
Am, de asemenea, sentimentul devastator că am “construit” acest blog doar pentru a aprinde, din ce în ce mai des, lumînări pentru sufletele prietenilor mei…
Astăzi, declar Gogea’s Blog în doliu pe termen nelimitat…
Nu voi mai reveni decît atunci cînd voi simţi că lucrurile se vor face, din nou, mai mult “pe viaţă”, decît “pe moarte”…

Andrei Bodiu (27 aprilie 1965, Baia Mare – 3 aprilie 2014, Braşov )

Andrei Bodiu s-a născut la 27 aprilie 1965 la Baia Mare. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara (1988). În prezent este decan și prof. dr. la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov și redactor-șef al revistei Interval. Este membru al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO) și Uniunii Scriitorilor din România. Și-a început activitatea literară ca membru al grupului de la Brașov, grup format în anii ’80 împreună cu poeții Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea și fost membru al cenaclului Universitas. A debutat în 1991, în volumul colectiv Pauză de respirație, publicat în colaborare cu Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea.
(http://vasilegogea.wordpress.com)

“Aș fi putut fi cu ei în seara asta”…

by Dorin Tudoran on April 4, 2014

A plecat încă un poet – Andrei Bodiu.

Primele sale poeme mi le-au dat Simona Popescu și Ion Bogdan Lefter, nu doar ei înșiși poeți, dar și neobosiți agenți literari ai prietenilor literați.

Am publicat în AGORA poeme ale lui Andrei, m-am bucurat să-l revăd în câteva rânduri și am urmărit – de la distanță și cu discreție atentă – felul fericit în care s-a împlinit ca scriitor, profesor și vector al efervescenței culturale.

Am și azi Pauză de respirație, volumul prin care ieșeau l-a lumină editorială Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea și Simona Popescu, volum adus de Bogdan la Washington. Recitesc, cu nostalgie, dedicațiile celor trei mușchetari brașoveni culese de Simona D’Artagnan. Ultima carte a lui Andrei am citit-o acum zece luni, în avion, la întoarcerea din România.

Anul trecut, Andrei a reușit să ne pună împreună, pentru câteva zile, la Brașov, pe Dumitru Țepeneag și pe mine, refăcând cu iscusință și tandrețe o punte cândva pierdută, dedicându-ne ediția a X-a a Colocviului național universitar de literatură română contemporană. O bucurie pentru care nu i-a mulțumit probabil niciunul dintre noi pe cât de mult ar fi trebuit.

Spre miezul nopții trecute, primesc un mesaj năucitor de la Adrian Lăcătuș despre sfârșitul lui Andrei. Citesc comentariile altor prieteni ai poetului – cu unii luase masa la “Cina”, doar cu o zi înainte, după o comisie de doctorat la București.

Anul trecut, după luni de bolit, Sandu Mușina ieșea din casă pentru a ne întâlni – “poate pentru ultima oară, dragă Dorin.” Așa avea să fie.

La începutul acestui an, se grăbea să plece și Traian Coșovei.

Acum – Andrei. La 49 de ani.

Mă uit înapoi cu 20 de ani și-l văd pe Andrei la București, la Washington sau la Timișoara, duduind de energie și vorbindu-mi despre cel puțin trei, patru proiecte.

Moartea a fost singurul proiect care l-a luat prin surprindere.

Mă uit înapoi cu o noapte și văd dispărând un poet mai tânăr ca mine cu 20 de ani.

O moarte de care nu sunt vinovat, dar de care mă simt intimidat, fiindcă nu o cred.

O moarte care mă face să mă simt reponsabil de ea, pentru că nu are nicio noimă.

Din sărăcia lor, poeții îmbogățesc lumea. Când pleacă prea devreme, lumea sărăcește din nou.

În această seară, ca și în nenumărate altele, Andrei ar fi putut fi cu ei, cu prietenii săi:

“Băieţii ar fi vrut să mai povestim în

Faţa noastră râdea oricum boala sau moartea

Să căutăm acele ţinuturi înalte unde aerul e tare

Şi se trage dintr-odată în piept.

Aş fi putut fi cu ei în seara asta.

Ne-am fi ţinut unul într-altul cu credinţa

Pătimaşă că totul întotdeauna rămâne de povestit.

Aş fi putut fi cu ei în seara asta.

Aş fi auzit glasul sonor al lui Sandu suprapus

pe tonalităţile dure ale

lui Oprea peste tonul înalt al lui Caius

peste glasul molcom al lui Virgil cu

Contrapuncturile lui Adrian.”

A plecat Andrei Bodiu – cavaler al Ordinului “Cultul Prieteniei”. Poet.

(http://www.dorintudoran.com)

A murit Andrei Bodiu

Scriitorul Andrei Bodiu (48 de ani), critic literar şi fostul decan al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov, a murit în noaptea de joi spre vineri, în timp ce se afla la Oradea. Cauza decesului a fost un infarct.

Andrei Bodiu s-a născut la 27 aprilie 1965 la Baia Mare. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Vest din Timişoara (1988), specializarea română-engleză. Doctor în filologie al Universităţii de Vest din Timişoara cu teza Poezia generaţiei optzeci (2001)

Andrei Bodiu fost profesor şi decan (2004-2012) la Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov şi redactor-şef al revistei Interval.

A fost membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) şi al Uniunii Scriitorilor din România. Şi-a început activitatea literară ca membru al grupului de la Braşov, grup format în anii '80 împreună cu poeţii Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea şi fost membru al cenaclului Universitas. A debutat în 1991, în volumul colectiv Pauză de respiraţie, publicat în colaborare cu Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea.

Volume de poezie: Cursa de 24 ore (Editura Marineasa, 1994); Poezii patriotice (Editura Marineasa, 1995); Studii pe viaţă şi pe moarte (Editura Paralela 45, 2000); Oameni obosiţi (Editura Paralela 45, 2008)

Studii critice: Direcţia 80 în poezia română (Editura Paralela 45, 2000); Şapte teme ale romanului postpaşoptist (Editura Paralela 45, 2002); George Coşbuc, micromonografie (Editura Aula, 2002); Mircea Cărtărescu, micromonografie (Editura Aula, 2003).

Romane: Bulevardul Eroilor, (Editura Paralela 45, 2004).

Antologii: Antologia poeziei generaţiei 80, îngrijită de Alexandru Muşina (Editura Vlasie, 1993); Sfâşierea lui Morfeu (antologie a generației 90), alcătuită de Dan-Silviu Boerescu (1994); Romanian Poets of the 80s and 90s (Editura Paralela 45, 1999); în secţiunea antologică a volumului Experimentul literar românesc postbelic (Editura Paralela 45, 1998); a fost publicat cu grupaje de poezii traduse în limba engleză în antologia Vilenica 89, publicată în Slovenia şi într-o antologie de poezie publicată în Italia.

(http://www.observatorcultural.ro)

Știa să râdă, știa să fie trist: Frumusețea lui Andrei Bodiu

Stingerea din viață la doar 48 de ani a lui Andrei Bodiu, poet, prozator, eseist, profesor la Universitatea din Brașov, îndoliază comunitatea celor cred în Bine, Adevăr și Frumos.

A fost, neîndoios, un mare scriitor, un spirit nobil, un făuritor de nestemate și un cautator a ceea ce Boris Pasternak numea “esența drumului ascuns”. L-am cunoscut la Brașov, era in 1991, făceam filmul “Condamnați la fericire”. Am luat pranzul împreună cu el, cu Vasile Gogea, cu Leonard Oprea, cu Caius Dobrescu și cu A. I. Brumaru. Avea un imens umor, privirea însă sugera mistuitoare melancolii, tristeți albastre.
Ne-am revăzut în 2006, am mers acolo să comentez prelegerea lui Teodor Baconsky în cadrul conferințelor Microsft. Iarăși, o seară de poveste, cu momente de râs, dar și cu interogații legate de implicațiile dosariadei. din vara acelui an crucial pentru România post-comunistă. Erau acolo Adriana Babeți, Paula Apreutesei, Silviu Hotăran, Mircea Mihăieș, Caius Dobrescu, Marius Lazurca.

Ne-am întâlnit de multe ori, am participat la diverse evenimente intelectuale. Am lansat, în martie 2004, la Facultatea unde era decan, volumul “Scopul și mijloacele”. Au vorbit Andrei și Caius. Seara am mers la Poiana cu el, cu Caius, cu soția mea Mary și cu fiul nostru Adam. Am o fotografie minunată din acea seară de neuitat. M-au invitat, Andrei si Caius, să fac parte din consiliul editorial al revistei “Interval”. Într-o lume a atâtor suspiciuni, Andrei avea o seninătate irezistibilă. Dar și o bunătate angajantă, dogoritoare.
I-am respectat opțiunile, le-a respectat pe ale mele. Uneori nu le-am înțeles pe ale sale, alteori, sunt convins, el nu le-a înțeles pe ale mele. Dar a existat mereu un respect, ori chiar o dragoste spirituală, care a garantat inalterabila continuitate a prieteniei noastre. Să se odihnească în pace…
(Vladimir Tismăneanu în http://www.evz.ro)

Veşti despre Andrei Bodiu, pe e-mail...

2014-04-04T10:45:00.000-07:00

   În seara zilei de joi 3 aprilie a plecat dintre noi Andrei Bodiu. Născut în 1965, absolvent şi ulterior doctor în litere al Universităţii din Timişoara, fost decan al filologiei braşovene în două mandate, ales apoi, în 2012 vicepreşedinte al Senatului Universităţii Transilvania, membru al Consiliului ARACIS, Andrei Bodiu a fost, în primul rînd, un extraordinar poet.
   Dispariţa lui, prematură şi fulgerătoare, produce o durere inexprimabilă familiei şi prietenilor, dar şi o rană vie în corpul literaturii române contemporane. Volumele sale de versuri - Cursa de 24 ore (1994), Poezii patriotice (1995), Studii pe viaţă şi pe moarte (2000), Oameni obosiţi (2008) - transmit, într-un mod unic şi irepetabil, curajul de a asuma conştiinţa fragilităţii şi perisabilului în toate momentele existenţei noastre cotidiene.
   Pe lîngă opera sa poetică, Andrei Bodiu lasă în urmă şi o impresionantă operă de construcţie culturală. Participînd la dinamica intelectuală care a făcut din Braşov un centru proeminent în cercetarea literară românească (volumele sale de studii se regăsesc în toate bibliografiile studiilor româneşti din ţară şi din străinătate), el a fost totodată principalul arhitect al instituţiei care hrăneşte şi susţine de mai bine de două decenii această dinamică: Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov. În ultimii ani, Andrei Bodiu s-a dedicat cu totul reformei sistemului nostru universitar, străduindu-se să apere specificul şi tradiţiile educaţiei umaniste şi valorile democraţiei liberale în faţa unui proces accelerat de birocratizare a educaţiei. Ştim acum că pasiunea şi devotamentul cu care s-a dedicat acestei nobile cauze l-au consumat într-o măsură mult mai mare decît lăsa să se vadă.
    Prin forţa viziunii sale şi prin personalitatea sa coezivă, Andrei Bodiu a reuşit să creeze evenimente publice de mare răsunet, care au resituat Braşovul pe harta culturală a României şi a Europei (să ne gîndim doar la Bienala Europeană de Poezie, la numeroasele ediţii ale Conferinţei Naţionale Universitare de Literatură Română Contemporană).
    Andrei Bodiu a pus o amprentă de neşters asupra tuturor proiectelor în care s-a implicat.   Dispariţia lui afectează grav toate domeniile în care şi-a manifestat creativitatea. Dar, în primul rînd, lasă un gol imens în sufletele tuturor celor care l-au cunoscut îndeaproape, l-au iubit fără rezerve şi înţeleg cît de mult datorează acestei prea scurte întîlniri.

Adrian Lăcătuş

Decan Facultatea de Litere

Universitatea Transilvania din Brașov

Priveghiul va avea loc la capela Bisericii Sfânta Treime din Scheii Braşovului (str. Pe Tocile) mîine, sîmbătă, 5 aprilie de la ora 19:00, iar înmormîntarea duminică, 6 aprilie, ora 14:00, la cimitirul aceleiaşi biserici.

Visez?!...

2014-03-26T12:48:00.001-07:00

Vineri, 'șpe și 27 de minute. Pe Tocile. A terminat cu orele pe azi. A ajuns la timp în stație, așa că urcă în celebrul 52 care mai mult stă decât merge. Obosit, plictisit, blazat. N-a fost tocmai bine..., a ratat ceva... De unde copii cu care să meargă la Bookland, când ştirea a venit după terminarea orelor, pe drumul spre staţie?!... Zece, cinşpe, musai. Asta-i viaţa! Nu mai e nimic de făcut... Bleah! S-așează. Banca a treia din spate, dreapta - locul favorit. Se gândește la multe alte cele... Celebrul autobuz va pleca la fără 25... Mai e de așteptat...
Și iacătă-o, apare Ea, o domnișoară care a terminat (sau nu?...) liceul. E politicoasă: îl salută veselă, el îi răspunde, cu toate că se miră de asemenea distinse maniere. O fi o fostă elevă, pierdută-ntre meandrele memoriei?... Are fața rotundă, e frumușică, fără ostentație, îi râde tot chipul și e ușor cam... plinuță pentru gustul lui... Dezinvoltă. Observându-i impetuozitatea, devine atent la ceea ce se petrece. E ușor amuzat, deocamdată... Așteaptă.
E nehotărâtă și se flendură prin partea din față a mașinii. Îşi caută locul... După ce pare că ar vrea să se așeze undeva pe-acolo, tot pe dreapta microbuzului, se răzgândește și se postează pe banca din fața lui, chiar lângă ușă. Locurile pe care, de regulă, trebuie să le cedezi celor în vârstă. Ezită?... Nu. S-a decis!...
- Pot să stau lângă dumneavoastră?...
- De ce nu? (binevoitor şi zâmbitor, fără să-şi schimbe poziţia strategică)
Ar fi vrut oare ca el s-o fi invitat alături?... În sfârşit, nu pare necăjită de lipsa lui de reacţie.
- E mai plăcut să ai cu cine să stai de vorbă până pleacă...
- Așa e... (contrariat!)
- O să mă așez aici... (hotărâtă)
- E bine... (???)
- Câte grade sunt azi?... (hlizită...)
- 19, 20... parcă așa au anunțat... (blazat)
Ea are o pungă de un leu în care se află oarece și e îmbrăcată într-o geacă închisă la culoare, de sub care se ițește un elegant pulover albastru intens marin. Se foiește și dă semne că i-e cald... N-are stare. Ea. El, contrariat. Tot un zâmbet, i se adresează, lui:
- Cred că nu m-am îmbrăcat potrivit... E cam cald. O să-mi scot puloverul... Vreți să mă protejați?...
El nu prea pricepe în ce constă protecția și zâmbește tâmp, adică aprobator... În picioare, ea-și dă jos geaca și apoi frumoasa chestie albastră. Numai că, după această mișcare (șoferul autobuzului vine spre mașină!), ea-şi reîmbracă geaca: o mânecă, cealaltă..., apoi o îndreaptă pe trupşor în timp ce el constată că se pot observa toate dusuurile fetei: colanți, chiloței la modă... și o bluză tot albastră, băgată (sic!) în colanţi, dar ceva mai deschisă la culoare..., că nădragii (blugi) sunt de-ăia scurți în talie... Şocat, adică uimit, urmăreşte priveliştea incredibilă, de o naturaleţe dezarmant dezgustătoare, crede el. Ea, tot în picioare, mai oferă o dată imaginea şi-şi desface geaca, etalându-şi intimitatea, şi apoi o strânge înapoi în jurul taliei ("oare chiar nu ştie cum şi-a dispus harnaşamentul?" - se-ntreabă el, halucinat). De-ar fi mai tânăr!... Ea se foiește fericită, el e interzis de situație. Totuși:
- Nu crezi că ar trebui să scoți bluza pe-afară?...
- Mie-mi plac bluzele cu decolteu (cealaltă era mulată pe gât...), zice ea, nevinovată.
El îi arată cu degetul despre ce-i vorba în propoziție. Ea privește... priveliștea și consimte zâmbitoare: pac-pac - nici vorbă de stânjeneală! - schimbă ordinea apariţiei veştmintelor. A urcat șoferul și fiecare dintre ei rămâne pe locul ales. Ea încă gângurește veselă și plină de aplomb.
Urmează stația din Prund. Urcă și C., colega de Informatică, iar el o invită să stea pe aceeași bancă - ea acceptă, iar domnișoara nu e foarte deranjată de mișcare, dar tot întoarce capul spre cei doi, care discută de-ale lor, legate de școală. Simulările..., „cum vezi rezultatele..., dar măsurile de luat?...” Bla-bla-bla pe teme dureros-rutinate... Ea se foiește, se vrea băgată în seamă. La Șaguna, mulțime..., urcă un bătrân căruia, generoasă, îi oferă locul rămas liber pentru că pe el trona celebra pungă de-un leu. Tot mai întoarce privirea spre cei doi, evident, C. e, pentru ea, o intrusă care i-a furat „jucăria”. Cei doi colegi îşi continuă neinteresantul şi rutinatul dialog..E clar, ea trage cu urechea, de vreme ce se-ntoarcela un moment dat, şi, cu o privire şăgalnică, întreabă:
- Sunteţi profesor, nu-i aşa?...
- (amuzat) Da.
- Aţi fost cumva în Construcţii!
- (şi mai amuzat) Nu, dar trag speranţă!
- (insistentă şi dornică să reintre în discuţie) La Liceul de Construcţii, vreau să zic...
- Aşa am înţeles şi eu... (apoi, către C.), cred că am fost acum vreo doi ani de două, trei ori la Construcţii...
Au trecut de Patria.
- Poate la Hidro... Ştiţi, aici pe Iuliu Maniu...
- (uşor blazat) Nu, nici la Hidro...
- Am şi eu talentul meu! Fac desen tehnic şi-s bună... Am dat nişte probe care, să vedeţi...,
- (intervenţie binevoitoare, C.) Felicitări! Continuă tot aşa.
Am trecut de giratoriul de la Trei Alimentare. El se ridică, C. îl urmează, deşi mai are de mers o staţie...
- La revedere, domnişoară!
Zâmbet galeş.
Confuz încă, porneşte spre casă.
P.S. Luni, C.: Am crezut că o cunoaşteţi, că-i vreo fostă elevă.
N-a visat...
(pentru conformitate, 21 martie 2014)

Eu încep... (2)

2014-03-26T10:29:00.003-07:00

Aşa am promis/zis că fac... Iaca, mă ţin de cuvânt!

Ce mai faceti, domn profesor? Ştiu că ar fi trebui să ne întâlnim sâmbăta trecută, dar mi-a fost ruşine să vă sun şi să vă întreb... :) Am avut şi am în continuare o săptămână plină şi foarte aiurea, mai ales cu un car de teme la LFC şi alte chestii de franceză. Dumneavoastră sunteţi bine?
Cu drag

N-am cuvinte, dar la mine a fost la fel şi..., dată fiind vârsta, continuă până mâine cel puţin. Nu mă disculp, fie din orgoliu, fie, mai ales, din cauză că lista ar fi prea lungă. Va ieşi soarele şi pe strada noastră!

Drag, drag, drag!

Domn' profesor, nu ştiu când o să ne putem vedea... Eu am început de astăzi cursul de coafor, este destul de lejer. deci nu mă plâng, însă vreau să ne întâlnim (dacă aţi terminat de citit romanul, bineînţeles), doar că sâmbăta aceasta şi următoarea voi merge în excursie cu facultatea pentru a-mi face prezenţele la sport. Deja mi-e dor de dumneavoastră şi să ştiţi că îmi face mare plăcere să discut cu dumneavoastră. :)
Cu drag,
R.

Mă înşel sau de data asta eşti uşor protocolară?...

Halucinantă chestia privind cursul... M-a lăsat perplex, deşi orice curs e folositor în ziua de azi...

Eu... am scăpat de s(t)imulări, inclusiv de şedinţele cu părinţii altor clase şi mă îndrept voiniceşte spre atât de simpatica "Săptămână Altfel". Şi chiar e altfel!

Să ştii că şi mie mi-e la fel de dor!

Nu am cuvinte... Am vrut să vă sun de dimineaţă, când am aflat, dar nu cred că aş fi putut vorbi. Încă nu pot să cred... Dumnezeu să-l odihnească!

Îl iubesc enorm pe copilul ăsta luat nedrept de repede la ceruri. L-o fi chemat Sandu, să nu fie stingher, cum zice Luciana? Cine ştie?

Abia eu n-am cuvinte şi, în schimb, am un enorm nod în gât. Este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Şi câte n-am depănat noi în timp?!

Domn profesor, îmi cer scuze că nu v-am mai scris de atât de mult timp, dar, cu ocazia acestor zile, vreau să vă urez sărbători fericite şi pline de căldură şi dragostea celor dragi!
De asemenea, eu am vacanţă începand de săptămâna viitoare şi m-aş bucura mult dacă aţi putea şi avea timp să ne întâlnim, în speranţa că aţi citit romanul. :)
Cu nespus de mult drag,
R.

Mulţumesc pentru gândul cel bun. La rându-mi, îţi urez ca Sfintele Paşti să te găsească senină, sănătoasă, plină de viaţă, fericită alături de cei dragi.

Încolo, nu-ţi (mai) fac promisiuni, pentru că, din păcate, nu sunt ce par a fi, deşi mă căznesc...

Lumină lină din lumină să fie-n sufletul tău, draga mea!

Niciun fel de reacţii după ultima noastră întâlnire?...

N-am cuvinte!!!

2014-03-17T08:21:00.001-07:00

Cândva, Brăila: unul dintre oraşele boeme ale ţării de-atunci, Portul, Progresul, CCH Chiscani, Laminorul, Braiconf, Combinatul din Galaţi făceau ca tot omul să aibă un loc de muncă. Noi, fiii lor, ai celor care lucrau te miri unde, dar onorabil. Părinţii ne ofereau atât cât puteau şi cât le permitea... "religia" timpului. Şi puteau! Singura noastră şansă de a ne simţi (mai aproape) de Lume era să ne-mbrăcăm în blugi, să purtăm mini şi adidaşi, să ascultăm muzica de la Metronom. Urmarea: la capetele corsoului brăilean, Republicii, se instalau poliţişti (pardon!, miliţieni), la fel, la intersecţiie tuturor străzilor care dădeau spre Republicii. Scopul era sfâşierea fustelor fetelor, tăierea blugilor şi... a pletelor băieţilor (sic!!!), inventarierea lor, ca "duşmani ai poporului", a tinerilor care voiau altceva decât înregimentare! Lumea, oameni de toate vârstele, se plimba în linişte..., şi deodată... Cu dube, cu bătăi, cu foarfece de tuns oile... Nu eram altceva decât nişte adolescenţi care aveau contacte ilegale cu Lumea Liberă (mulţumim, Cornel Chiriac şi C.N.Munteanu!!!) şi simţeam că suntem solidari cu altceva decât politica Partidului, dar neapărat nu împotriva lui... Eram mai altfel. Blugii erau un semn de recunoaştere...
Prima mea pereche de blugi am căpătat-o când să plec spre Iaşi (mulţumesc "iubita mea cu căprui şi păr de culoarea castanelor coapte"!!!) şi erau aduşi din Canada... Au intrat însă la apă, după prima spălare, aşa că am făcut rost de ceva piele neagră, iar mama, draga de ea!, mi-a... prelungit blugii, astfel încât să-i pot purta.
Era în prag de plecare spre "dulcele târg"... şi eram disperat că n-aveam blugi... Blugii...
Cum articolul este deja "depăşit", mă întreb totuși ce caută în toată povestea cu "generaţia-n blugi" cutare personaj blond, care-l cunoaşte bine pe preşedintele Norvegiei, care trimite sinistraţilor pantofi cu toc înaaalt, care-şi poartă cu mult talent genţile (da!, nu neapărat poşete...), care se furişa pe poarta din dos de la Cotroceni, care..., care... Care are potenţial să-l bată fizic pe Ponta şi reale şanse la alegerile prezidenţiale!!!
Blugii zilelor noastre sunt doar un articol de îmbrăcăminte cotidian, banal - salopetă pentru necăjiţi (face parte din uniforma unor şcoli!) -, nu un simbol şi, dacă cineva le adaugă şi nişte pantofi cu toc super, atunci kitschul e la el acasă.
Omagiul meu, Adrian Păunescu!

Vă iubesc...

2014-03-11T13:27:00.001-07:00

pentru că încă mă frecventați în momentele mele de cumpănă!
Atât.

NICHITA STĂNESCU - EA

2014-02-28T10:43:00.004-08:00


Tocmai acum, tocmai acum, când o iubesc cel mai mult, tocmai acum am minţit-o. Tocmai acum, tocmai acum, când ea ţine cel mai mult la mine, tocmai acum am umbrit-o. Tocmai acum, tocmai acum, când ea se gândeşte la mine, fluier a pagubă. Tocmai acum, tocmai acum, când ea e cea mai frumoasă de pe lumea stelelor mele, orbesc. Tocmai acum, tocmai acum, când îi simt graţia străbătând toate zidurile oraşului, surzesc. Tocmai acum, tocmai acum, când simt că ei îi este dor de mine, îmi jignesc prietenii nemaisuportând cât de dor poate să-mi fie de ea. Tocmai acum, tocmai acum, când ea îşi calcă de drag de mine rochia în carouri, eu stau şi curăţ lănci cu benzină ca să le azvârl în animale şi în vulturi. Tocmai acum, tocmai acum, când ar fi trebuit să fiu cuprins de o tandră alergare, mă prelungesc în vis de frica de a fi fericit. Tocmai acum, tocmai acum când ea iradiază de lumina inimii ei, citesc despre toate novele şi toate stelele explodate şi mă lungesc cât cea mai lungă stradă din oraş şi mă asfaltez şi mă îmbrac în ninsoare şi gheaţă, mai ales în gheaţă, mai ales în gheaţă, mai ales în gheaţă, ca ea, scumpa şi divina de ea, trecând să alunece şi să cadă şi să-şi rănească glezna, pe care, Doamne, de atâta vreme nu i-am mai sărutat-o. La urma urmei, cine are curajul să sărute o gleznă dacă ea nu şchioapată?!

"Privitor ca la teatru..."

2014-02-23T01:15:00.002-08:00

* Nu e clar de ce ne-am lăsat prostiţi şi am votat o coaliţie care a avut grijă să-şi facă doar jocurile pentru a-şi apropria puterea: imediat, invitarea UDMR-ului la conducere..., apoi, pactul de coabitare cu preşedintele..., mai apoi, săgeţi către prietenii cu care s-a pornit la drum... Nici un fel de înţelegere, doar jocuri pentru putere. ("Tu rămâi la toate rece")
* Tot nu ştiu ce făceau preşedintele, prim ministrul, ministrul de interne ş.a.m.d. atunci când s-a produs catastrofa din Apuseni... Noroc (?) cu nişte moţi... neascultători!... Mai cu vizite, mai cu baschet... Oricum, s-au lansat "frumoase" zvonuri cu vinovăţia flagrantă a fie iertatului Adrian Iovan şi cu dr. Radu Zamfir, traficant de organe! Trăiască STS!!! Asta e!!! Noi şi-ai noştri... ("Ce e val, ca valul trece")
* Cum poate un (viitor) ministru, subordonat lui Oprea (Siguranţa Naţională), să fie vice-prim ministru la Finanţe? Uite că se poate şi e şi (important) motiv de rupere a coaliţiei dătătoare de speranţă! Ba acesta, propusul, ameninţă, ca şi cum deja ar fi pe post de... ("Tu te-ntreabă şi socoate")
* Cum poţi să te dezici (a se citi să-njuri!) de un fost coleg de coaliţie... în cadrul... coaliţiei. De ce a fost necesar D.C. la început şi e diabolic, acum, după ce a părăsit gruparea liberal-conservatoare? Oare chiar aşa e? Începe să semene preşedintele Senatului cu preşedintele?... Termină aliaţi şi duşmani, deopotrivă?...("Alte măşti, aceeaşi piesă")
* Cum îşi respectă pactul din alianţă, conform căruia ar trebui să devină preşedinte, un om care, după ce-njură, pleacă în vizite private şi dă ultimatumuri colegilor de coaliţie? ("Joace unul şi pe patru")
* N-am asigurare la ASTRA! E un motiv de bucurie?... Există vreo instituţie a statului care nu vrea să te ţepuiască? ASF-ul??? ("Tu pe-alături te strecoară")
* Preşedintele Senatului anunţă că, dacă nu se supune, prim ministrul va fi înlocuit tocmai de vice-prim ministrul nenumit?... Ce ştie şi, vorba lui Marin Preda, pe ce se bazează? Şi cum rămâne cu nemărturisitele vizite la preşedinte? ("Zică toţi ce vor să zică")
* Şi-n toată povestea, preşedintele se dovedeşte Înţeleptul Neamului, care ştie, ca-ntotdeauna, ce e bine şi ce e rău, ce tre' să facă Justiţia, Parlamentul, Guvernul, Curtea, ceea ce nu mă miră... Şi ele cam fac, în ciuda... ("Şi de plânge, de se ceartă)

PE CINE AM VOTAT ŞI DE CE?...

"Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!"

PUBLICITATE/educație

2014-02-03T13:14:00.001-08:00

Copilul contemporan nu mai citește. Părinții de astăzi, preocupați de banul de mâine, de mașină, de casă..., n-au timp de povești spuse copiilor. Discurile de vinil cu „Alice în Țara Minunilor”, cu „Vrăjitorul din Oz”, cu „Sânziana și Pepelea” sunt demodate, dacă nu cumva chiar uitate cu totul de părinți și copii. Un smartphone e mult mai de actualitate. Dar avem PUBLICITATE! Și uite-așa, XXX schimbă povestea! Că ce (sic!) contează povestea? Banca să prospere!
Or, la televizor se uită copilul, așa că nu-i mai trebuie povestea, de vreme ce știe că sauna, damele, detergentul, mașina etc. etc. etc. schimbă povestea. Restu-s baliverne! Încerci și tu cu flapsuri demult apuse... Ce știi tu?!...
De ce vii cu prostiile tale demodate, dascăle? Totul e clar: XXX schimbă povestea..., așa cum cutare detergent te face mitocan(-că) față de partener..., cutare deodorant îți salvează mâna care, altfel, ți-ar cădea, ca un fruct copt, cutare... ș.a.m.d.
Jocurile pe calculator, cărțile cu strigoi, fantome, vrăjitori sunt cool!, ce vii tu cu „Amintiri din copilărie” și poveștile lui Ispirescu?... Vechituri! Ca și tine, șpăgarule!!!
La pensieee..., bătrâne!

P.S.

2014-02-02T11:20:00.001-08:00

De ce, când țâp eu, nimeni nu reacționează nicicum, niciunde?...

Ziua Mondială a Zonelor Umede

2014-02-02T11:12:00.001-08:00

Titlul l-am „furat” de pe știrile primite gratis (habar n-am cum se numește serviciul care, pe laptop, îmi oferă știri fără să i le cer!) și am făcut-o pentru că mi se pare foarte potrivit pentru vremurile de azi. România e, neîndoielnic, o zonă umedă..., niciodată destul de fierbinte, niciodată destul de înghețată! Mereu umedă... „Se poate și mai rău” spune tot românul, învățat să se descurce...
Și eu, asemenea scumpei mele patrii și dragului meu popor! N-am curajul să ies de nebun pe stradă, cu/fără prosop cu pene, și să urlu ceea ce ar trebui să urlăm cu toții. Mai țipă câte unul..., și ce dacă?, cine trebuie își vede de-ale lui și ne dă și lecții, iar noi le-nghițim amar, DAR LE-NGHIȚIM! Eu sunt... cum sunt, Tu ești... cum ești, Noi suntem cum suntem!
DE CE? Ce așteptăm și de la cine? De ce răbdăm „cu bucurie” atâtea, de la tăieri de pensii și salarii, la roviniete cerute celor înzăpeziți, la scumpiri strigătoare la cer? - îndată, dacă ies la pensie, eu nu-mi voi mai putea plăti întreținerea după o viață (două vieți!!, că e și Luciana pe-acilea!) petrecută la catedră (urâtă meserie, nu-i așa?...). NIMIC MAI JENANT, în țara asta, DECÂT SĂ FII DASCĂL!!!
Aș ieși în stradă...
Și ce dacă?... doară aici e „Țara Zonelor Umede”!

Nimicuri?

2014-02-02T08:48:00.002-08:00

Un avion cade-n Apuseni şi "organele" nu-l află până când nişte MOŢI se hotărăsc să-l caute, aşa, de capul lor. Şi-l găsesc, și-i găsesc... Şi salvează cinci vieţi..., după vreo şapte ore de la producerea catastrofei. A fost bine? A fost rău?... Doar că primii anchetaţi sunt salvatorii şi victimele... Răspunzătorii? - nu există! Preşedintele are o treabă, aşa că tace!
Ţara-i sub nămeţi. Luptă fiecare cum poate şi cum... nu e-n stare... Demisii şi demiteri. Intervine armata şi jandarmeria şi ISU. Unu' bagă bileţele la Zidul Plângerii, altu' joacă tenis... Dar treaba merge aşa, ca la noi. N-a existat o coordonare! Oamenii au fost aruncaţi, pretutindeni, pe coclauri, pe o incredibilă rază de acţiune. CINE AVEA TOATE DATELE? Zăpadă, răniți grav, INFORMAȚII!!! Preşedintele are o treabă, aşa că tace! Primul ministru...???...
Premierul cere, în CNAS, destituirea şefului celui mai performant serviciu de informaţii telefonice. Nici vorbă!!! Şi, uite-aşa, avui parte de o declaraţie prezidenţială care m-a dat pe spate, prin concluzie: Toată lumea-i de vină, mai puţin STS. El, săracul, abia interceptează ceva telefoane fixe... Şi-atunci e normal, Ponta, guvernul şi preşedinţii de consilii judeţene ar trebui să plece... Ei, nu ştiu de ce şi cum şi când!... Dacă erau de numărat voturi de la Paris, ori de instalat sistem de comunicare la „garaj”..., eeee, altfel stă treaba și nu ține de cotidian, ci de SIGURANȚA STATULUI!
Întâiul întru toate direcţionează ORGANILI, iar acestea-şi vor face treaba!... Aşa cum trebă!... Preşedintele are o treabă, aşa că vorbeşte naţiunii! Şi noi îl ascultăm cu respect şi încredere destul de-plină de...
Trăiască democraţia şi omul care ştie să ne-o impună ca pe defuncta "INDEPENDENŢA"!
N.B. Preşedintele putea în juma' dă oră să găsească avionu', da' Guvernu' nu-i în stare... Asta e! De ce Guvern, dacă avem un PREȘEDINTE omnipotent!? Trăiască-ne/vă/le!... Așa ne/vă/le trebuie!!!
Cât despre telefoane şi alte "scule", nu discut... Când e necesitate..., se află şi dacă eu am tras o... Pardon! Şttt!... sts...

3. CLAUDIA

2014-02-02T03:54:00.001-08:00

Uite, mă gândesc să nu facem pe bătrânii blazaţi, ci să ne jucăm pe mai departe cu visuri şi idealuri. Eu cred că suntem pregătiţi pentru asta, adică pentru a depăna întâmplări de anţărţ şi pentru a ne proiecta ziua de mâine... Cum era când... Şi eu care-am pierdut cheia lăcăţelului de la albumul meu..., cel care conţine un întreg suflet de adolescentă etalat într-un carneţel...
Vezi, privesc înapoi, deşi-mi impun şi-ţi impun privirea-nainte!!!
Taclaua (frumos cuvânt, preluat de la turci!) va fi, precum anecdota la Junimea, primordială! Te rog să-mi scrii ce vezi şi te sensibilizează în satul "cel mare" şi voi face la fel şi eu, din ăsta, mai mic... Te rog să-mi transmiţi temeri şi bucurii, speranţe şi dezamăgiri.
Te rog!...
Să fie-ntr-un ceas bun!

Să fie! Satul ăsta mare este cam rece şi alb. N-am mai ieşit pe-afară de vreo două zile. Şi nici nu ard de nerăbdare să ies nici azi şi n-aş ieşi nici mâine. Dar mâine e cu trebuie, aşa că... trebuie să merg la serviciu - un ritual cam fără entuziasm, de vreo câteva luni încoace. Dar nu mă mai plâng, pentru că mai apoi se plâng şi alţii poate şi mai tare, mai zgomotos. Uneori mai scriu şi poezii, însă de cele mai multe ori trebuie să scriu şi să învăţ alte chestii, cam inutile, după părerea mea. Dar, asta e. Mă tot gândesc de ce trebuie să scriu şi să învăţ mereu, mereu. M-am cam săturat, însă poate că asta e menirea mea. Încă încerc să o aflu. Mai vorbim, iar şi iar... Cu mult drag, CC

Ptiiiu!..., stuchite-ar mâţili, că răpidi mai răspunseşi...! :))

Dincolo de glumă, bag samă că vorgheşti în parabole, aşa că eu mă mir că nu-mi trimiseşi o frumoasă poezie în loc de "şopârle". Mi-i dor de tine, fată hăi! Şi te rog să fii dinamică..., să-mi dai şi mie ceva din optimismul (nu din blazarea...) tău.

Ca o chestie, eu mi-s fericit că azi, după zece zile am scos-o pe doamna mea din casă (eu i-am interzis să iasă!...), iar ea a fost încântată ca un copil...că am dus-o la shopping dă cartier.

Cât despre satul ăla, el (dacă ai capacitatea - şi o ai! - s-o simţi) e absolut suportabil (vorbă să fie!!!), dacă ai un pic de umor "miticist" (de la „nenea Iancu” cetire!)... E locul unde nu te poţi mira de nimic... Firesc să fie nefiresc!...

Draga, draga, draga!...

Taaare mi-s supărat pe ast'sară, draga mea dragă!

Sper că nu sunteți prea supărat pentru că nu am mai reușit să vă scriu. Am fost cam stresată cu învățatul pentru examenele de la master, iar de mâine încep semestrul al II-lea din cele două posturi: profesor și masterand. E și ciudat, e și ciudat!... și mă simt cam ciudat... Colegii de la master știu că și predau, astfel că norocul meu a fost acela că am obținut cele mai mari note și acum, că altfel... chiar că mă făceam de râs. Știu că notele nu contează. Asta am aflat și eu cu mulți ani în urmă și chiar m-am plictisit să termin facultăți (2) și mastere (4) cu cele mai mari medii și să nu conteze nici măcar 0,001%. Și cum aș putea să-mi determin studenții să învețe mult mai mult și să obțină note mari, când eu sunt convinsă că nimic nu mai contează după ce termini facultatea? Îmi este greu să spun ceva sau să fac ceva în care nu cred, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Mai vorbim. Mereu cu drag, CC

Sigur că te înţeleg, draga mea. Aşa e datul! Mereu există examene fără rost, mereu există rezultate care n-au efect... Efect au numai nereuşitele, din păcate, pentru că ele-i ajută pe neputincioşi (d'aia există tot felu' de contestaţii!), spre a dovedi că, de fapt, erau "putincioşi", dar soarta... Bla, bla, bla!

Dincolo de asta, mi se pare amuzant şi... stresant să fii, în acelaşi timp, student şi profesor. GROAZNIC de greu pentru o fiinţă responsabilă, ca tine! Dar tu eşti TU!

cu mult drag,

Îmi cer scuze că nu am mai reuşit să vă scriu. Nici acum nu mi-am revenit, după o săptămână nebună, nebună. Însă am reuşit să realizez ceva ce nu mulţi reuşesc la vârsta mea... Şi sunt mândră de mine şi sunt fericită şi norocoasă că am avut parte şi de sprijinul unor oameni deosebiţi. Să ştiţi că încă mai există această specie de oameni. Eu am avut şansa să întâlnesc câţiva dintre ei. Vă îmbrăţişez cu drag şi vă mulţumesc că existaţi, CC

De ştiut, pentru toţi românii!

2014-02-01T02:10:00.004-08:00

La televizor sunt prezentate toate nulităţile, dar de oamenii de mai mai jos ştie foarte puţină lume.

O idee propagată destul de puternic în societatea românească de astăzi este că, deloc mândri cu originea lor, unii dintre români afirmă că toate aceste prilejuri de mândrie naţională ţin doar de domeniul trecutului, că România de astăzi ar fi... o "ţară bolnavă", fără civilizaţie, fără personalităţi marcante, ea fiind mereu "codaşa Europei".
Pentru a contracara astfel de teorii negativiste, menite să-i ţină pe români "la locul lor" (şi depărtându-i de tradiţia si sufletul neamului românesc), teorii stabilite de cei ce se doresc "Atotputernicii Lumii", vom oferi şi o serie de realizări ale geniului românesc al ultimilor ani:

* Dr. fiz. Eugen Pavel, de la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, a realizat un CD.ROM (din sticlă) cu o capacitate de stocare de 15.000 ori mai mare decât a unuia obişnuit. Pe 5 astfel de CD-uri ar putea fi stocată întreaga Bibliotecă a Academiei Române, iar informaţiile ar putea rezista... 5.000 de ani!!! În noiembrie 1999, invenţia sa a fost premiată cu medalia de aur la Salonul Mondial al Invenţiilor "Bruxelles Europa", iar autorul doreşte cu orice preţ producerea de serie în România. Dar forurile din România întârzie la nesfârşit formalităţile...

* Constantin Pascu a realizat în anul 2000, în premieră mondială, un aparat care purifică aerul în spaţiile de locuit: distruge bacteriile din aer, reţine praful şi fumul de ţigară, atmosfera devenind "ca în salină sau pe litoralul marin". Instalarea acestui aparat costa atunci doar 480.000 lei!..

* Petrică Ionescu este cel mai important regizor de operă după Zefirelli (afirmaţie făcută de George Astaloş, în ian.2001)

* România a câştigat Campionatul Mondial de bridge (considerat de mulţi drept cel mai inteligent joc de cărţi) pe Internet, în 16.11.2000 (107 - 75 cu SUA, în finală).

* Hackerii români sunt consideraţi printre cei mai buni (şi mai periculoşi) din lume. "Distracţia" (conform declaraţiei lor, ei nu fură informaţii, ci doar doresc să îşi dovedească... valoarea) celor "5 magnifici de la Răsărit" a obligat CIA să trimită o delegaţie la Bucureşti... Printre site-urile "sparte" de ei: US Army, US Air Force, US Navy, NASA, Coast Guard, departamente federale, etc...

* La salonul invenţiilor de la Geneva (aprilie 2001), Romania s-a clasat pe locul I în privinţa numărului de premii obţinute şi pe locul II (după Rusia) ca număr de invenţii prezentate. Adică a luat premii pentru toate cele 62 de invenţii prezentate (22 premii I; 18 premii II; 22 premii III)!! Delegaţia română s-a mai întors de la Geneva şi cu 4 premii speciale din partea delegaţiilor altor ţări, un premiu de creativitate (pentru Ionuţ Moraru - invenţia "Biomer"), Medalia expoziţiei şi Diploma salonului pentru contribuţia excepţională în promovarea invenţiilor.

* În anul 2003, la salonul de inventică EURECA de la Bruxelles, ing. Petrache Teleman a obţinut medalia de aur şi medalia de argint şi încă patru premii pentru invenţiile sale ECOPIERA şi MOPATEL - materiale ecologice de construcţii - dar invenţiile nu au fost valorificate nici în ziua de astăzi.

* Prof. Ştefania Cory Calomfirescu a primit medalia de aur a mileniului din partea Universităţii Cambridge (ian. 2001), fiind aleasă şi în Consiliul Director al prestigioasei instituţii britanice. Posesoare a doua certificate de inovator, autoare a 8 tratate de neurologie, Şefa Clinicii de Neurologie din Cluj Napoca este primul medic din lume care a scris un tratat despre edemul cerebral. În plus, medicul român a primit şi medalia de onoare a mileniului din partea Institutului Biografic American, fiind numită şi în conducerea acestei unităţi.

* La olimpiada internaţională de matematică de la Washington (iulie 2001), elevii români au obţinut o medalie de aur, două de argint şi trei de bronz. Ei sunt din Galaţi, Arad, Râmnicu Vâlcea şi Constanţa. Participarea la olimpiade internaţionale de matematică şi fizică: 500 de elevi din 83 de ţări... Mihai Manea, medaliatul cu aur (din Galaţi ) are, la 18 ani, un palmares impresionant: medalii de aur timp de trei ani consecutiv la internaţionale şi Balcaniadă... Fireşte, el a fost "racolat" imediat de americani, optând pentru Universitatea din Princeton (SUA)...

* Ştefan Cosmin Bucă, Maria Popa şi Mihai Ivănescu au fost nominalizaţi, în vara anului 2001, pentru Premiul Nobel de către instituţii din SUA! Primul este student la Economie, ceilalţi participă la programe în colaborare cu NASA.

* Nicu Mincu din comuna Iveşti (Galaţi) vindecă diverse boli cu leacuri şi ceaiuri preparate din 170 de plante. La 81 de ani, arată ca la 50, pentru că, spune el, a descoperit un (secret) elixir al tinereţii...

* România este pe primele locuri în lume la... exportul de inteligenţă. De exemplu, la "Microsoft", a doua limbă vorbită este româna, iar la NASA mulţi dintre specialiştii de prim rang sunt tot români...

* Radu Teodorescu este proprietarul celei mai renumite săli de gimnastică din SUA (Manhattan / New York). Emigrat în 1972, a ajuns cel mai celebru profesor de fitness de peste Ocean, printre clienţii săi numărându-se Robert Redford, Cindy Crawford, Candice Bergen, Susan Sarandon, Mick Jagger, ş.a. Celebrele casete video lecţii de fitness produse de Cindy Crawford începând din 1992 au fost realizate împreună cu antrenorul sau, Radu Teodorescu, care doreşte să înfiinţeze în România primul institut din lume de pregătire a profesorilor de educaţie fizică în fitness pentru adulţi...

* Nicolae Bălaşa (39 de ani), un inginer mecanic din Dolj, socoteşte mental mai rapid decât calculatorul (înmulţiri, împărţiri, ecuaţii de gradul II, radicali de ordinul III şi IV)! Fost inginer la Uzina Mecanică Filiaşi, din 1994 Nicolae Balasa este actualmente şomer...

* Ion Scripcaru, strungar şi lăcătuş mecanic din satul Uzunu (Giurgiu) nu găseşte de 4 ani, 15.000 USD pentru a-şi realiza invenţia epocală (până la proba practică): motorul care nu consumă nimic! Acesta ar trebui să funcţioneze pe baza gravitaţiei, fiind în fapt "instalaţie mecanică amplificatoare de putere, capabilă să transforme forţa statică gravitaţională în lucru mecanic". "S-ar închide toate centralele nucleare", spune el. Numai ca OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci) a refuzat să-i breveteze invenţia în lipsa unei machete funcţionale, doar pe baza schiţelor. Petre Roman şi Ministerul Cercetării şi Tehnologiei l-au tratat cu indiferenţă (1997), iar sponsorii nu se înghesuie (ca şi statul) să i asigure cei 15.000 USD necesari...

* Sandu Popescu din Oradea este primul fizician din lume care a reuşit teleportarea unei particule. O aplicaţie a acestei invenţii: criptografia, transmiterea mesajelor secrete. Acest eveniment epocal a avut loc în 4 iulie 1997, în laboratoarele din Bristol (Anglia) ale celebrei firme "Hewlett Packard". Pe vremea lui Ceauşescu, Sandu Popescu a reuşit "performanţa" de a fi şomer în Romania...

* Ioan Davidoni (52 de ani), un bănăţean sărac material, dar bogat în idei geniale, este un exemplu relevant pentru modul în care ne pierdem cea mai mare bogăţie: inteligenţa şi inventivitatea. Angajat al fabricii de sticlă din Tomeşti (Timiş), pentru care a realizat, în câţiva ani, 45 de invenţii şi inovaţii, el a fost disponibilizat când a îndrăznit să-şi ceară drepturile (o parte din cele 4,3 miliarde de lei economii aduse fabricii la nivelul anului 1995, adică... de 4 ori greutatea sa în aur!) şi apoi a fost reangajat ca muncitor... "din milă"!! Ulterior, Ioan Davidoni a mai realizat două invenţii de excepţie: un recuperator de peliculă de ţiţei şi pantofi magnetici antistress ce pot asigura o longevitate de peste 100 de ani... Prima invenţie valorează miliarde de dolari în Vest, a doua a înregistrat-o inutil la OSIM, pentru că atât chinezii cât şi americanii i-au furat şi folosit invenţia cu un profit imens. De exemplu, în SUA s-au vândut peste 10 milioane de perechi, cu un profit de peste 1 miliard de dolari... În acest timp, statul român ignoră în continuare o invenţie, într-adevăr de miliarde...

* În 1991, Carol Przybilla a înregistrat la OSIM brevetul unui aparat bazat pe invenţia sa mai veche, neconcretizat nici până acum Între timp, principii incluse în tehnologia aparatului au fost utilizate în realizarea hiperboloidului inginerului rus Garin, cu aplicaţii militare malefice... Carol Przybilla a mai realizat şi alte invenţii deosebite: turbina cu combustie internă (1958, vândută de statul român firmei General Motors), termocompresor frigorific cu circuit închis (1959), motor eliptic, fără bielă (vândut Japoniei şi folosit în celebrele motociclete japoneze), arma defensivă antitanc (anii `90).

* Justin Capra este un inventator celebru al României, din păcate, mereu tratat cu indiferenţă (chiar cu ostilitate) de autorităţile statului, condiţii în care nu e de mirare că unele din invenţiile sale (de miliarde de dolari) i-au fost pur şi simplu furate de americani... În 1956, la nici 25 de ani, Justin Capra a inventat primul rucsac zburător, un aparat individual de zbor. După 7 ani în care "semidocţii savanti" l-au tratat cu dispreţ pentru că era doar tehnician, şi nu inginer, în 1963, americanii Wendell Moore, Cecil Martin şi Robert Cunings au preluat invenţia din România şi au lansat-o în fabricaţia de serie... În 1958, Justin Capra a realizat prima variantă a rachetonautului, cu care s-a ridicat de la pământ la... Ambasada SUA din Bucureşti. Rezultatul: invenţia a fost şi aceasta furată şi brevetată în 1962 de Wendell Moore ("specializat" deja!), iar inventatorul.. a fost arestat de Securitate pentru că ar fi dorit să fugă din ţară cu aparatul
său... Justin Capra mai este şi realizatorul celui mai mic autoturism din lume, "Soleta", care consumă... 0,5l/100 km şi al unei motorete unică în lume ce funcţionează cu acumulatori (37 kg, 30 km/h, 80 km autonomie cu o încărcare).

* Mihai Ruşetel a inventat motorul cu apă! "Cazul Ruşeţel" este elocvent pentru geniul românesc, dar şi pentru "talentul" cu care ne risipim forţele şi putem să ne pierdem valorile. Proiectul a fost depus la OSIM în 1980 şi a fost brevetat în ... ianuarie 2001. Până atunci, Securitatea l-a şicanat pentru refuzul de a cesiona inventţia statului, iar în februarie 1990, precaut, el a refuzat angajarea ca şi consilier tehnic la "Mercedes" ( 2.500 DM lunar) pentru a nu pierde, eventual, proprietatea invenţiei... Motorul său se bazează, ca principiu de funcţionare, pe "cazanul Traian Vuia", invenţie folosită încă la locomotivele Diesel electrice pentru încălzirea vagoanelor. Poate fi utilizat în domeniul transporturilor terestre şi navale, în locul turbinelor din termocentrale, şi chiar a centralelor termoelectrice.
În lume, mai există doua brevete în domeniu (Japonia şi SUA), dar acestea nu depăşesc nivelul locomotivei cu aburi, necesitând combustibil solid sau lichid. "Motorul Ruşeţel" foloseşte drept combustibil doar apă, şi are dimensiunile unui motor de Dacie, sursa de energie iniţială fiind o banală baterie de maşină. Datele tehnice preconizate de a patra sa machetă (10 l/100 km consum de apă, 70 km/h viteză maximă) pot fi îmbunătăţite la realizarea prototipului: un motor cu apa montat pe o Dacie 1310. Directorul general al Uzinelor Dacia, ing. Constantin Stroe, care cunoaşte acest proiect chiar din 1980, a afirmat că este dispus să ajute inventatorul cu orice are nevoie pentru realizarea prototipului şi a declarat, încântat: "reuşita ar fi un miracol, şi cred că, într- un, asemenea caz ar trebui să se inventeze pentru acest om Premiul Super Nobel".

Material preluat de pe Internet. Nu e semnat, nu e menţionată vreo sursă, dar...

Ştiţi,

2014-01-25T08:16:00.002-08:00

dragilor,
uneori, acest mijloc "barbar" de comunicare este singurul prin care pot să vă (mai) spun ceva. Faptul că încă mai căutaţi acest blog, destul de comun în ceea ce transmite (am prea multe... priorităţi!!!) mă onorează peste măsură.
... şi eu..., cu prostiile mele!... Atâta ştiu, atâta scriu...
Din când în când, am motive să fiu... ex-centric (sic! pentru cine mai ştie un pic de lexicologie!...)..., şi atunci o fac prin amărâtul meu de scris citit de de voi...
Şi eu sunt unul ca voi, care butonează, şi eu sunt unul care vede şi simte, dar nu URLĂ adevărul pentru că..., nu-i aşa?, acum trăim în democraţie!...
Am sau n-am dreptate - e povara mea de Sisif -, nici nu contează... (Cine-i Sisif?...)
Asta e!

Demisie - Marius Oprea

2014-01-20T22:16:00.003-08:00

Subsemnatul Marius Oprea, ales prin vot ca membru al Grupului de Dialog Social, doresc să vă prezint demisia mea publică din calitatea de membru GDS. Cunoscînd că demisia este un act unilateral de voinţă şi nu ar trebui justificat, doresc totuşi să prezint sumar motivele care au determinat acest act:

1. În ultimii ani nu am mai regăsit în cadrul dezbaterilor noastre publice de la Grupul de Dialog Social un grup de regîndire a societăţii, un grup care să valorifice dialogul între toate forțele politice și între toate expresiile și toți reprezentanții societății civile.

2. De obicei, invitaţii dezbaterilor din ultima vreme au fost personalităţi cu afinităţi politice declarate şi care, de fapt, reflectă o poziţionare politică a Grupului de Dialog Social.

3. În opinia mea, din diferite motive, Grupul de Dialog Social a încercat (şi a reuşit, din nefericire pentru istoria sa) o aliniere politică, pe care nu o declară, dar care este vizibilă și în revista 22, editată de Grupul de Dialog Social.

4. Nu voi accepta niciodată să fac parte dintr-o structură de campanie în favoarea unui om politic sau a altuia; dacă Grupul de Dialog Social dorește să susțină un om politic sau o formațiune politică, locul meu nu mai este in această organizație.

5. Nu doresc să fiu parte a unui grup de monolog politic și să cauționez moral Grupul de Dialog Social, ca agent electoral nedeclarat. Nu doresc să fac parte dintr-un grup care se declară de „dialog social” și care nu reușește să exprime societatea în ansamblul său.

6. Am crezut, atunci cînd am cunoscut oameni și idei în cadrul grupului nostru, de care acum mă despart, că vom putea schimba lumea și moravurile politice care o contaminează. Nu a existat niciodată un dialog concret și coerent cu instituții precum partide politice, Guvern, Parlament, Administrație prezidențială. Credeam că am fi putut fi liantul care lipsea. Mai mult decît atît, ceea ce a lipsit a fost întotdeauna dialogul cu societatea, acela cu cetățenii obișnuiți.

7. Acordarea Premiului GDS pe 2014 doamnei Germina Nagâţ, preferată domnului profesor Paul Cornea, m-a afectat profund. Demonstrează o defecţiune a criteriilor profesionale şi morale care au constituit valoarea acestui grup din care am făcut parte pînă azi, de care mă despart tot azi, cu greu.

8. Vă propun, fără ca aceste rînduri de mai jos să fie considerate un sarcasm, ca locul meu în Grupul pentru Dialog Social să fie oferit Domnului Preşedinte Traian Băsescu, la terminarea mandatului domniei sale. Cu sinceritate, m-aş simţi mai mult decît onorat dacă aţi accepta şi dacă, la rîndul său, Domnul Preşedinte ar accepta să vină în Grupul de Dialog Social pe locul lăsat liber de mine.

Fără resentimente, dar cu tristeţe,

Marius Oprea

20 ianuarie 2014

(preluare din http://www.observatorcultural.ro)

De Anul Nou, de la un prieten, PROFESOR...

2014-01-02T03:09:00.001-08:00

http://www.youtube.com/watch?v=1YC3FG6jkdI

acordaţi, rogu-vă, numai două minute filmuleţului!

LA MULŢI ANI !

a.ioan

Și cu asta ce-am făcut, conașule? Unde-i Băsescu, unde-s siamezii USL?... Roșia Montană, Pungeştii, Voiculescu, Nana, CEC-ul?... Astea-s nimicuri, pare-se...

Am reușit, în prag de An Nou, să ostracizăm o întreagă pătură socială (jegoasă oricum!)!

Cât despre "filmuleţ", ăştia nu-s de-ai noşt'i..., aştia n-au treabă cu şcoala, iar părintele "demascator" (unde-oi mai fi auzit eu cuvântul?...) e din aceeaşi tagmă: mâine-i va părea rău c-a pierdut-o pe "distinsa", pen' că-s sigur că-i o bună învăţătoare şi asta i-a dat... "avânt"...
Eu, unul, n-am, din cauza asta, un An Nou fericit!
AN

P.S.1. Și cine-i Radu Herjeu?... Un tip care-şi caută bănuţii din post în post?!...
P.S.2. Azi, 3 ianuarie, am văzut la vajnicul post A3 o moderatoare foarte pornită împotriva dăscălimii..., sarcastică, insinuantă, netrecută prin școală (altfel, o reținea de la afirmații chipul propriei învățătoare...) și însoțită de un domn, important comentator politic, care propune ca școala să-i învețe pe șoferi să nu mai calce oamenii pe „zebră”.
Oricum, în ciuda a ceea ce e clar cu plecarea (și acceptarea) românilor peste hotare - medicii, inginerii, IT-iștii nu se pun -, școala românească merge mai departe.

P.S.3. Oare Ceaușescu vorbea într-o cuvântare d-aia plicticoasă despre furtul „aurului cenușiu” românesc?... Zic şi io!...