ARTA CONSPIRATIEI

Jaful financiar - Crima vremurilor noastre

2012-01-13T19:32:00.001+02:00

"Ridicându-se pe deplin la înălţimea reputaţiei sale binemeritate de analist intransigent al ştirilor, Danny Schechter sare direct la jugulara finanţelor lumii, prin această analiză complexă a crizei financiare şi a rădăcinilor sale. Nici o eroare, nici un accident, nici un fel de capricii ale pieţei ş.a.m.d., ci numai infracţiuni: infracţiuni majore şi severe. O judecată dură, poate, dar nu este deloc uşor de demontat pledoaria pe care o construieşte."

Noam Chomsky

Danny Schechter, jurnalist de investigaţie şi producător independent de film, dublu laureat al premiului Emmy, semnează scenariul şi regia acestui film, lansat în primăvara lui 2009, Plunder: The Crime of Our Time, un documentar complex care explorează modul cum actuala criză financiară a fost clădită pe fundamentul unei activităţi infracţionale, dezvăluind conexiunile intime dintre colapsul pieţei imobiliare şi catastrofa economică ce a urmat.

Absolvent al Cornell University şi deţinător al unui masterat în economie la London School of Economics, Schechter este un veteran al producţiei de film, având 18 filme documentare produse sau regizate, la activ, unul dintre cele mai cunoscute fiind WMD: Weapons of Mass Deception (2004).

Filmul de faţă demontează, în amănunt, întreaga piramidă a fraudelor care au condus la sechestre masive în SUA, ce afectează 10 milioane de proprietari de case, la creşterea şomajului, colaps economic şi privaţiuni în accentuare, în întreaga lume.

Plunder reface mozaicul infracţional, identificând cine sunt victimele şi beneficiarii acelor scheme financiare iresponsabile, în "ceea ce s-ar putea dovedi a fi cea mai mare crimă nonviolentă împotriva omenirii, din istorie", potrivit unui fost investitor bancar, Graydon Carter, editorul lui Vanity Fair, care continuă afirmând că "în altă ordine de idei, niciodată până acum, atât de puţini n-au făcut atât de mult rău atât de multor oameni", furia celor aflaţi sub sechestru imobiliar, manifestată împotriva directorilor şi acţionarilor marilor instituţii bancare şi financiare, fiind perfect integrată în acest context.

Schechter a fost una dintre vocile lucide ale lumii, care avertiza, încă din 2006, prin filmul său "In Debt We Trust", despre nocivitatea Wall Street şi iminenta criză financiară mondială, descoperirile şi argumentele sale fiind negate de mass media şi analiştii financiari, care l-au etichetat drept "alarmist" şi "profet al întunericului", deşi, actualmente, opera sa este considerată cu adevărat profetică.

"Este o poveste care trebuie să fie spusă, dacă noţiunea de dreptate economică vrem să aibă vreun sens[...]", spunea Schechter, "[...]Plunder solicitând o investigaţie completă privind persoanele responsabile de criză şi o pedeapsă corespunzătoare pentru răufăcători, în aceste vremuri în care criza continuă să fie tratată atât de superficial de către toate posturile mass media, fiindcă această criză n-a fost provocată de erorile involuntare ale câtorva oameni, ci de lăcomia lor nelimitată, o infracţiune care ne afectează acum pe toţi."

Urmările le cunoaştem cu toţii: criza financiară a Americii s-a transformat rapid într-o catastrofă globală, ale cărei efecte continuăm să le resimţim.

Toată lumea continuă să dezbată fenomenul, în căutare de soluţii sau cauze sau vinovaţi pentru pierderile de trilioane de dolari, reprezentând averi personale sau valori ale acţiunilor, volatilizate la bursele lumii.

Deşi s-a raportat optimist apariţia unor semne de recuperare, realitatea contrazice demagogia politicienilor şi mass media, fiindcă şomajul continuă să crească ameţitor, monedele se depreciază îngrijorător, falimentele se înmulţesc, toate conducând la incapacităţi de plată şi, implicit, la escaladarea punerilor sub sechestru.

În timp ce politicienii şi unii "experţi" se învârt în jurul cozii, dând vina pe "erori" sau pe "modele economice greşite", concluzionând adesea că "suntem de vină, cu toţii", Danny Schechter este unul dintre cei care nu se lasă duşi de nas de impotenţa neuronală binecunoscută a politicienilor şi justiţiei corporatiste, revelând o reţea profundă de fraude financiare, prea puţin mediatizate, fireşte, care au jucat un rol esenţial în îngenuncherea economiei mondiale.

Investigaţia de peste patru ani a lui Schechter se focalizează pe trei direcţii fundamentale, în care pare să fi evoluat haznaua corupţiei financiare: în primul rând ceea ce FBI denumea, încă din 2004, "o epidemie de fraude ipotecare", plângându-se totodată de diminuarea echipelor de cercetare antifraudă, deloc întâmplătoare cred eu, sub pretextul luptei contra fantomei terorismului, apoi practicile înşelătoare şi prădătoare ale Wall Street de mascare a acestor debite irecuperabile în "pachete structurate de investiţii", purtând diverse denumiri, care mai de care mai sofisticată şi mai găunoasă şi, în cele din urmă, atragerea marilor firme de asigurări, ce deţineau evaluări de vârf care le susţineau respectabilitatea de faţadă, în asigurarea acestor "vehicule de investiţii" şi amplificarea valorii lor, oricum exagerată, de câteva zeci de ori, prin manipulări frauduloase ale pieţei.

Fără îndoială că aceste infracţiuni cumulate n-ar fi fost posibile, dacă mecanismele sociale corespunzătoare ar fi funcţionat, dacă nu s-ar fi procedat, în prealabil, la de-reglementarea domeniului financiar, sub pretextul libertăţi pieţei şi cu sprijinul marionetelor politice corupte, dacă agenţiile de evaluare şi firmele de audit şi-ar fi făcut datoria şi, bineînţeles, dacă mass media nu ar fi privit, ca de obicei, în orice altă direcţie, dar nu spre escrocii care mobilează birourile de pe Wall Street.

"S-au scris tone de cărţi şi articole şi s-au regizat zeci de filme, pe marginea crizei, dar prea puţine analizează rolul crimei organizate, aşa cum o fac eu. Sunt doar filme de comedie sau dramă fiindcă refuză să investigheze amploarea acestui jaf masiv." - afirma Schechter.

Recent, revista Fortune ridica următoarea problemă:

"Unde sunt acuzaţiile la adresa directorilor executivi de pe piaţa imobiliară, care ne-au târât în această mizerie ?

La trei ani de la spargerea acestei 'bule' imobiliare, procurorii federali au eşuat să construiască vreun caz împotriva directorilor de firme, care au fost complici la unele dintre cele mai grave excese de pe piaţa creditelor imobiliare subprime."

Scriitoarea Ellen Brown, autoarea cărţii "Web of Debt", scria:

"Schechter stabileşte elementele crimei, identifică jucătorii şi expune armele, care au transformat pieţele libere în vehicule de manipulare în masă şi control."

Sau, mai grav decât atât, potrivit unei foste iniţiate de rang guvernamental înalt, care cunoaşte intim şi practicile Wall Street, Catherine Austin Fitts - pe care aţi putut-o urmări şi în documentarul Thrive postat deja pe blog - este vorba de "o lovitură de stat financiară", care include: "bule financiare" produse pe multiple pieţe, scheme de pompare a preţurilor reale, vânzări frauduloase pe termen scurt, suprimarea accesului la metale preţioase şi intervenţii active asupra pieţei din partea oficialilor de la Washington şi ai Rezervei Federale, care permit unor iniţiaţi puternici să se joace cu sistemul, să comită fraude masive, pentru a-şi transfera în conturile proprii miliarde de dolari din averea publică şi, într-un final, să primească subvenţii enorme din banii aceloraşi sclavi contribuabili sărăciţi de criză.

Jonathan Tasini, a cărui activitate şi operă a fost aclamată deschis de alţi activişti sociali celebri ca Susan Sarandon, Cindy Sheehan, Barbara Ehrenreich şi Howard Zinn, scria în noua sa carte "The Audacity of Greed":

"În ultimul sfert de secol am fost martorii celui mai mare jaf istoric al avuţiei umane. În timp ce o elită minusculă a profitat enorm, marea majoritate a cetăţenilor au trecut printr-o perioadă neagră de scădere a veniturilor, dispariţie a pensiilor şi diminuare a conturilor bancare, toate acestea conducând la o criză a debitelor personale care stă la baza prăbuşirii financiare curente."

"Banking Act of 1933", cunoscută mai bine sub numele de legea Glass–Steagall, impunea, la finalul marii depresiuni economice anterioare, o serie de măsuri menite să blocheze specula, în genul realizării unei distincţii clare între companiile de asigurări, băncile comerciale, care pot accepta depozite şi băncile de investiţii, eliminând totodată şi conflictele de interese generate de prezenţa aceloraşi indivizi în consiliile de administraţie sau în funcţii executive, în cele trei tipuri de instituţii financiare.

Dar, fiindcă mai marii lumii au hotărât că istoria trebuie să se repete şi cum memoria lumii a cam slăbit în ultimele decenii, în 1999 este aprobată legea "Gramm–Leach–Bliley Act", numită cu nesimţire şi "Financial Services Modernization Act of 1999", care dobora cam toate barierele impuse de legislaţia anterior menţionată, lăsând cale liberă escrocheriei mondiale numită "capitalism de piaţă".

Ca să vă convingeţi că absolut totul se face la comandă, că nu există nici un fel de haos financiar şi că totul a fost făcut în scopul reiterării tacticilor aplicate în 1929 pentru a declanşa criza, vă dau şi exemplul concret.

Cu un an înainte ca legea să fie promulgată de Bill Clinton, Citicorp, un consorţiu de bănci comerciale, fuzionează cu o companie de asigurări, Travelers Group, pentru a forma conglomeratul Citigroup - care, aşa cum veţi vedea şi din film, a fost în fruntea hoţiei creditelor subprime - încălcând brutal legea din 1933, fiindcă devenea astfel o corporaţie ce reunea serviciile bancare comerciale şi de investiţii cu cele de asigurări, desfăşurându-şi în continuare activitatea sub o serie de mărci destinate să distragă atenţia: Citibank, Smith Barney, Primerica şi Travelers.

Fiindcă fuziunea contravenea flagrant atât prevederilor legii din 1933, cât şi celor ale unei legislaţii ulterioare "Bank Holding Company Act of 1956", Rezerva Federală s-a făcut de ochii lumii că ia măsuri, acordându-i Citigroup un termen de restructurare, în septembrie 1998.

La mai puţin de un an, însă, legea lui Clinton apărea tocmai pentru a certifica astfel de fuziuni, protagoniştii farsei fiind fără îndoială la curent cu iniţiativa legislativă, viitorul putând fi foarte uşor de prevăzut, fiindcă, tot în 1999, "cei patru călăreţi ai NASDAQ", Cisco Systems, Dell, Intel şi Microsoft, profitau din plin de absenţa lanţurilor, lansându-se în speculaţii furibunde.

Ca atare, se manifesta imediat "bula dot-com", amintită în film, care a condus la acelaşi gen de acţiuni pe care le urmărim, astăzi, neputincioşi: intervenţia guvernului american şi a Rezervei Federale, subvenţionând din plin nemernicii, pe spatele plătitorilor de impozite, care nu sunt in nici un caz corporaţiile sau băncile (ca să nu mai vorbim de biserică, deşi nu a jucat vreun rol în declanşarea crizelor), fiindcă acestea beneficiază continuu de "reeşalonări", urmate de scutiri.

Cred că William Black se exprima cel mai bine în cartea sa, intitulată chiar aşa "Cea mai bună cale de a jefui o bancă este de a fi proprietarul ei", mai ales în condiţiile unui climat legislativ relaxat cu intenţie, în care Rezerva Federală şi giganţii financiari sunt proprietarii guvernului şi nu invers, fiindcă, până la urmă, ei scriu legile, ei fac regulile, ei îşi instalează propriile marionete în marile fotolii oficiale de la Washington şi tot ei obţin subvenţii masive şi nu sunt urmăriţi în justiţie, atunci când jaful lor devine evident.

În anii '30, consilierul Ferdinand Pecora, preşedintele comisiei care i-a purtat numele, afirma că "...şicanele legale şi întunericul de smoală sunt aliaţii cei mai stabili ai bancherilor şi la fel sunt şi oficialii guvernamentali şi comentatorii mass media, care se fac că nu le observă crimele."

Şi nu vor le observa niciodată, fiindcă, de exemplu, CNBC este proprietatea Class Editori, Mediaset şi General Electric, Fox News este proprietatea lui Rupert Murdoch, deci toţi cei care ar trebui să ne informeze sunt profitori ai sistemului, aşa cum bine preciza Peter Schiff (care se pare că nu se înrudeşte cu infama familie Schiff subordonată familiei Rothschild), un întreprinzător şi politician, fiu al rebelului Irwin Schiff, cel care se luptă de o viaţă cu FED şi IRS, refuzând să plătească impozite, protagonist al filmului regretatului Aaron Russo, din 2006, "America: Freedom To Fascism"

Plunder rămâne o dovadă vizuală puternică a intimităţii unor mecanisme financiare rămase obscure majorităţii lumii, dar Danny Schechter, cu toată lauda pe care i-o aduce Noam Chomsky, mă tem că ezită până la final să tragă şi concluzia, deşi există multe aluzii în film, fiindcă în transformarea "din sistem real de piaţă" (personal mă îndoiesc că a existat vreodată aşa ceva), într-un sistem scăpat acum de sub control, se ignoră tocmai acele "grupuri obscure de interese" ale lui Saceriby, cele care trebuie să fi creat, iniţial, cadrul legislativ permisiv şi care e clar că au generat atacurile împotriva unor firme ca Bear Stearns, Lehman Brothers, Merryll Lynch ş.a.m.d. şi care e la fel de clar că exercită un control perfect asupra acestui haos financiar aparent.

"Din nefericire există dovezi evidente că vom arunca la gunoi banii noştri din impozite şi şansa de a ne reveni, chinuindu-ne să reconstruim un sistem nedrept care răsplăteşte numai elitele, pe seama tuturor şi care este fundamental iraţional."

Max Fraad Wolff,

Economist

Articol preluat de pe blogul ,,Dezvaluiri"
http://antiiluzii.blogspot.com

Interviu cu Dan Puric

2012-01-13T19:16:00.002+02:00

INTERVIU CU DAN PURIC: "Mitocanul internaţional şi-a dat mâna cu mitocanul naţional"

Sursa: www.certitudinea.ro

Dan Puric, „Marele Mut” (aşa l-au numit chinezii) a cărui expresivitate uluitoare înnobilează străvechea artă a pantomimei, este un vorbitor extrem de nuanţat, pe suportul unei gândiri surprinzătoare şi complexe. De aceea, mai mult decât orice consideraţie din afară, pe Dan Puric îl definesc cel mai bine propriile fapte şi propriile vorbe.

Această formidabilă locomotivă de imagine a României n-are probleme cu atingerea performanţei, ci cu obţinerea diurnei. Din fericire pentru noi - şi din nefericire pentru trepăduşii pseudoculturii - Dan Puric este (încă) tânăr, puternic şi extraordinar de motivat în ceea ce face. Luptă singur pentru promovarea “brandului România”, deşi nu e luat în considerare de proiectele MCC.

“Capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură”

Un interviu cu Dan Puric, dacă eşti acordat pe frecvenţa lui de emisie, devine, în mod fatal şi fericit, o tulburătoare maieutică despre adevărurile fundamentale ale lumii în care trăim, văzute de pe scândura scenei pe care trudeşte. “Când faci un bine pentru ţară - spune el - nimeni nu-l recunoaşte. Este ca într-o caricatură dintr-un ziar franţuzesc: o mamă scapă copilul din braţe într-un râu. Un tânăr, care se afla pe acolo, îşi riscă viaţa, sare în râu şi salvează copilul. Vine mama copilului şi, în loc să-i mulţumească salvatorului, îl întreabă: <Dar basca unde este?>. Ei bine, asta mi se întâmplă mie de 20 de ani, cu autorităţile din România: mă întreabă de bască. Şi-mi dau diurna după ce mă întorc din străinătate. Ba îmi mai şi scot ochii că mi-au făcut o favoare, lăsându-mă să plec, să joc la Teatrul Regal din Anglia”.

V-aţi raportat vreodată la dimensiunea economică a actului de creaţie artistică pe care îl comiteţi?

Înainte de toate, trebuie făcută o trecere în revistă a schimbării de context istoric. Este evident că, după 1989, teatrul, arta în general, a funcţionat conform statutului impus de ghetoul neocomunist: ca o instituţie de supravieţuire. Elementul de viaţă era nul. În acest sens, trebuie să ne gândim la două etape: până în 1989 şi după 1989. Până în 1989, destinul profesionalismului şi al valorii era cel al monopolului ideologic. Puterea politică fiind monocefală, confisca valorile, pentru a se legitima prin ele, le instrumenta în scopuri ideologice, propagandistice, pe ideea de naţionalism comunist sau de comunism pur şi simplu.

Naţionalismul comunist nu e cumva o aberaţie, o struţo-cămilă? Căci, se ştie, comunismul este în esenţă cosmopolit, internaţionalist, iar naţionalismul ţine mai mult de doctrinele de dreapta...

Cei care au inventat comunismul l-au făcut iniţial internaţionalist. Pe parcurs li s-a stricat jucăria şi s-a ajuns la naţionalismul de tip comunist, care este diferit de naţionalismul creştin-ortodox sau cel de tip masonic.

Adică la un naţionalism “de partid şi de stat”...

Exact. Aici, condiţia artistului era una de lagăr. El era folosit pentru a preamări, pentru a lăuda. Doar zona de divertisment era ceva mai liberă, dar şi aceea era cenzurată. Asta nu înseamnă că, în aceste condiţii, nu s-au produs opere de artă, chiar în zonele de cenzură. În clipa în care, în 1989, s-a spart zidul şi am intrat în neocomunism, iar “eşalonul doi” a devenit mafie, forţă economică, n-a mai fost nevoie de propagandă prin sectorul artistic. Valoarea a fost lăsată de izbelişte, nu mai prezenta nici un interes, căci capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură.

“Haimanalele politice n-au avut nevoie de legitimarea prin artă”

S-a întâmplat atunci un contrafenomen care ţine de antropologia culturală: tot ce a fost pseudo-cultură înainte de 1989, tot ce a fost de proastă calitate (“Cântarea României” de exemplu, dar nu în totalitatea ei, căci s-au petrecut acolo şi lucruri bune), a ieşit la vedere, s-a cristalizat şi a creat o piaţă. O piaţă falsă, o piaţă a nonvalorii.

A amatorismului?

Nu, nu a amatorismului, pe care nu e bine să-l jignim, căci el reprezintă o fază a dezvoltării artistice. Şi eu vin din zona aceea. Aici e vorba de o piaţă a nonculturii.

Caracterizaţi în câteva cuvinte noncultura.

Promiscuitate, pornografie, kitsch.

Ce s-a întâmplat cu valorile culturale? Cum au supravieţuit?

Cum spuneam, oamenii noştri politici – haimanalele politice, de fapt – n-au mai avut nevoie de legitimarea prin artă. În aceste condiţii, marii artişti, dezamăgiţi şi deprimaţi, s-au retras în instituţii bugetare, cu economii de tip primitiv, în care toată lumea este egală. În zona de subzistenţă economică, mai exact. Iar în zonele performante, de televiziune să zicem, au apărut oameni de calitate îndoielnică din toate punctele de vadere.

România e vinovată în totalitate de ce i se întâmplă pe acest spaţiu al culturii?

Nu putem să aruncăm această vină numai pe spatele României, pentru că procesul de mitocănizare e internaţional. “Familia Bundy”, sitcomurile, toate cultivă instinctele gregare. Mitocanul internaţional şi-a dat mâna cu mitocanul naţional. Mai există şi o problemă de antropologie culturală: nivelul cultural al unei ţări are legătură cu gusturile conducătorilor politici şi ale liderilor economici. Ei bine, aceşti lideri, cei din ’90 încoace, vor manele, de fapt cultură de tip manea. Să nu se înţeleagă că aş avea ceva cu maneliştii, căci nu existenţa acestui tip de noncultură este problema, ci frecvenţa şi întinderea apariţiei lor la televizor, în zona divertismentului de proastă calitate, a băşcăliei, care a luat locul umorului.

“După 20 ani de imbecilizare, calitatea este respinsă”

Care este, de fapt, diferenţa dintre băşcălie şi umor?

Înainte de ’89, un Toma Caragiu sau un Amza Pellea practicau umorul, care este o valoare a inteligenţei. Ca orice act artistic –vorba lui Heidegger - umorul te trezeşte din rutină. La noi el a fost o armă de apărare şi de rezistenţă. Umorul are dimensiuni sacre, spre deosebire de băşcălie, care desacralizează totul. Băşcălia este de tip ateu, neantizant, ea îşi bate joc de orice fel de valori şi repere. Acest sistem demolant al valorilor, care aparţine omului mic, a ieşit în faţă. Şi atunci a început să se creeze pe bandă rulantă doar acest gen de divertisment, invocând ratingul. Ceea ce este un fals, atâta timp cât excluzi alternativa.

Telenovelele fac parte din categoria incriminată?

Telenovelele sunt specifice lumii a treia. Ele sunt nocive chiar şi pentru actori. Eu nu-mi acuz colegii, Doamne fereşte, pentru că săracii nu mai au unde să-şi practice meseria. Acceptă aşadar să joace în telenovele, amestecându-se cu amatorii. E ca şi când un neurochirurg ar avea mâna dreaptă un brancardier, care mai e şi murdar pe mână. Imediat se face infecţie. Prin analogie, aşa ajungi să vezi un actor profesionist înconjurat de doi-trei amatori. Şi ştiţi ce se întâmplă? Profesionistului îi scad reflexele, are loc o contaminare inversă şi toţi actorii par amatori. Revenind la noncultură în sensul larg, efectele ei sunt dezastruoase în timp pentru consumatori. Hrana aceasta surogat devine din ce în ce mai agresivă şi aproape o chestiune de şantaj. După 20 ani de imbecilizare, dacă oferi calitate, ea este respinsă, căci între timp s-a creat dependenţa. Vorba lui Socrate: piaţa este plină de lucruri de care n-am nevoie. Acum consumatorii au false necesităţi, false determinări.

“Au făcut din cultură un fel de rezervaţie”

Spuneaţi ceva de alternative. Unele televiziuni au programe culturale.

Este doar o mimare a alternativei. Şi când spun asta mă gândesc la TVR Cultural sau TVR Internaţional care sunt nişte catastrofe. Ei, săracii, nu înţeleg că actul de cultură este un organism plin de vitalitate şi nu ştiu să lucreze cu aşa ceva. Au făcut din cultură un fel de rezervaţie, un muzeu. Cultura înseamnă coeficient de putere naţională. Să ne uităm puţin la ţările civilizate. Şi acolo este o luptă acerbă între structurile de market şi cele culturale. Şi totuşi, cu excepţia unor canale super-elitiste cum este Mezzo, ei reuşesc să-şi managerieze inteligent potenţialul cultural, performanţele culturale, pe care le “injectează” în programele şi emisiunile Tv, alături de alte emisiuni, unde cultura funcţionează mai bine decât izolată. La noi programele culturale sunt îngheţate şi convenţionale...

Ca la un parastas...

Chiar aşa. Şi-atunci, omul de cultură, artistul, care este viu, n-are unde să se ducă: la muzeu nu vrea, în partea cealaltă nu-l primeşte nimeni.

V-aţi confruntat cu această situaţie?

Bineînţeles. Eu am filmat la BBC, la RTL, în Anglia, în Franţa, peste tot, cu spectacole de pantomimă. În România nu am apucat să intru în nci o televiziune. Nu m-a primit nimeni, nici chiar în Televiziunea Română. Şi n-o spun ca să mă plâng, vă răspund la întrebare.

Poate n-aţi insistat destul...

Ba da. M-am înscris inclusiv la concursul de scenarii. Dar, vedeţi dumneavoastră, ei mă consideră tot out-sider, n-am fost ales. Au pus tot murdăriile lor ieftine, care le ilustrează perfect natura inferioară. Pentru că oamenii superiori sunt responsabili. De exemplu, dacă un om ajunge director al unui teatru naţional, sau al unei televiziuni naţionale, el este responsabil faţă de naţiunea respectivă. Şi toată strategia sa managerială trebuie să ţină seama de această exigenţă majoră, a interesului naţional.

“Există două culoare de jogging către cimitir”

Ce strategie culturală ar trebui aplicată în România?

O politică a certitudinii. Eu nu fac exerciţii socratice asupra mamei mele. Pe de altă parte, cum să faci exerciţiu de democraţie în valorile naţionale, punând-o pe Mădălina Manole alături de Noica sau Eminescu? Henry Coandă a spus că avem atât de multe genii că putem da cu împrumut. Este o certitudine. Iar certitudinile încep cu conştiinţa. Am fost debusolat pe vremuri, când un secretar literar de la Iaşi mi-a spus că Eminescu a fost şi poet. “Cum ŞI poet?” – l-am întrebat eu, indignat. “Păi da, mă, că a fost mai întâi o conştiinţă”. O afirmaţie care face cât toată istoria literaturii a lui George Călinescu.

Ce perspective avem să ieşim din situaţia în care suntem acum?

Ştiţi ce coeficient de inteligenţă şi de talent are poporul ăsta? Vă rog să mă credeţi, pentru că vorbesc în cunoştinţă de cauză, în două săptămâni Televiziunea Română poate deveni, în materie de divertisment, cea mai performantă din lume. Ceea ce, evident, nu se va întâmpla, din cauza acestei dictaturi a nonvalorii.
Dar vine o generaţie foarte bine înarmată genetic împotriva acestor rechini, care le va pune mari probleme peste 10-15 ani. Asta este, în cultură depunerile sunt lente. Mai ales că acum avem o şcoală de teatru distrusă, o ciupercărie de academii de teatru din care actorii ies fără pregătire şi fără perspective... În momentul de faţă există două culoare de jogging către cimitir: pensionarii, care sunt morţi de vii, şi tinerii, care sunt deja pensionari.

Există alternativa emigrării…

Da. Şi asta este, de fapt, criza tineretului de la noi: din zece inşi nouă pleacă afară. Iar problema este că ei nu pleacă din cauza banilor, ci din cauza imposibilităţii de a se manifesta. Această criză a potenţialului care n-are unde să se manifeste, a fost creată de nonvalorile iresponsabile din România, care nici măcar nu-şi pun problema ce face tineretul după ce termină şcoala. Iar reacţia acestuia de a pleca, este corolarul replicii vulpii din “Micul prinţ”: “Dacă vrei să fim prieteni, îmblânzeşte-mă, educă-mă. Dacă m-ai educat, eşti responsabil”.

Deci, încă o dată, există o soluţie de supravieţuire?

Noi, ca popor, pentru a supravieţui, trebuie să ne retragem în munţi - în cultură. Altfel ne calcă gorilele cu Jeep-ul.

Autor: Miron Manega

ZECE STRATEGII DE MANIPULARE IN MASS MEDIA

2011-09-30T09:22:00.000+03:00

"Întregul sistem educaţional şi de pregătire profesională, este un filtru extrem de elaborat, care pur şi simplu elimină persoanele care sunt prea independente şi care sunt capabile să gândească şi care nu ştiu cum să accepte obedienţa, fiindcă sunt o ameninţare la adresa oricărei instituţii statale."

Noam Chomsky (7 decembrie 1928)

lingvist, informatician, filozof şi activist

Lingvistul nord-american Noam Chomsky a stabilit lista celor ’’Zece strategii de Manipulare” prin mediile de informare în masa.

Strategia diversiunii consista în deturnarea atentiei publicului de la problemele importante si de la schimbarile hotarâte de elitele politice si economice, printr’un potop continuu de distractii si de informatii neînsemnate. Chomsky analizeaza diferitele tehnici de spalare a creierului, pe care o îndura poporul nostru.

1. ’’A distrage în permanenta atentia publicului, departe de adevaratele probleme sociale, captivata de subiecte fara importanta adevarata. A tine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fara nici’un timp pentru gândire” scrie Chomsky.
2. A cauza probleme si apoi, a oferi solutii. Aceasta metoda se mai numeste si ’’ problema – reactie – solutie”. La început, se creeaza problema, sau „situatia”, prevazuta pentru a suscita o anume reactie a publicului, pentru ca tocmai acesta sa ceara masurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intentionata a violentei urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru ca publicul sa ceara legi represive, în detrimentrul libertatii.
3. Strategia „în degradeu”. Pentru ca publicul sa accepte o masura inacceptabila, este de ajuns sa fie aplicata în mod progresiv, în ’’degradeu”, pe o durata de zece ani. În acest fel, au fost impuse conditii sociale si economice absolut noi au fost impuse din 1980 pâna în 1990. Somaj masiv, imigratie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizari, salarii care nu mai asigura un venit decent, iata schimbarile care ar fi provocat o revolutie daca ar fi fost aplicate în mod brutal.
4. Strategia actiunii cu date diferite. O alta maniera de a obliga publicul sa accepte o hotarâre nepopulara este de a o prezenta ca “dureroasa, dar necesara’’, obtinând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai usoara acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru ca efortul nu trebuie facut imediat, apoi, pentru ca publicul are mereu tendinta de a nadajdui ’’totul va merge mai bine mâine” si ca sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, aceasta maniera lasa publicului timp pentru a se obisnui cu ideea schimbarii, pe care o va accepta cu resemnare la momentul venit. Exemplu recent: trecerea la Euro si pierderea suveranitatii monetare si economice, acceptate de tarile europene între 1992 – 1995 si aplicate în 2002.
5. A se adresa publicului ca unor copii mici. Cea mai mare parte a publicitatilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje si un ton absolut copilaresti, aproape debile, ca si cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare ? ”Daca ne adresam unei persoane ca si cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate si cu o oarecare probabilitate, va avea un raspuns sau o reactie tot atât de lipsita de simt critic ca al unui copil de 12 ani” analizeaza Chomsky.
6. A face apel mai mult la partea emotionala decât la gândire. Este o tehnica clasica pentru a opri analiza rationala si, deci, simtul critic al oamenilor. Ïn plus, folosirea emotionalului deschide accesul la subconstient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinte, spaime, pulsiuni sau comportamente.
7. Mentinerea poporului în nestiinta si prostie. A face în asa fel ca poporul sa nu înteleaga tehnologiile si metodele folosite pentru controlarea si robirea lui. Calitatea educatiei data claselor inferioare trebuie sa fie cât mai slaba, încât prapastia de nestiinta, care separa clasele de jos de cele de sus sa fie si sa ramâna de neînteles de cele dintâi.
8. A încuraja publicul sa se complaca în mediocritate. A încuraja publicul sa creada ca e ”bine” sa fii prost, vulgar si incult. A-l îndopa cu seriale americane si emisiuni de tele-realitate, niste dobitocenii monstruoase.
9. A înlocui revolta cu învinovatirea. A face omul sa creada ca numai el singur este vinovat de propria-i nenorocire, din cauza unei inteligente insuficiente, sau a capacitatilor si eforturilor necorespunzatoare. Astfel, în loc sa se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimeaza si se învinovateste, ceea ce creaza o stare depresiva, având ca efect abtinerea de la actiune.
10. Si, ultimul punct, a cunoaste oamenii mai bine decât se cunosc ei însisi. Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgeratoare ale stiintei au sapat o prapastie crescânda între cunostintele publicului si acelea detinute si folosite de elitele conducatoare. Multumita biologiei, neurobiologiei si psihologiei aplicate, ”sistemul” a ajuns la cunoasterea avansata a fapturii omenesti, fizic si psihic. Sistemul cunoaste individul mediu mai bine decât el însusi. Aceasta înseamna ca, în majoritea cazurilor, sistemul detine un control mai mare si o putere mai importanta asupra oamenilor decât ei însisi.

"Reclama publicitară există pentru un scop anume. Acesta este de a transforma oamenii în creaturi, a căror unică grijă în viaţă este să golească cinci cărţi de credit şi să nu acorde atenţie la ceea ce se întâmplă în lume, lăsându-i pe indivizii bogaţi şi puternici să facă ce doresc, fără să intervină cumva." Chomsky este unul dintre cei ce se opun fervent "războiului global contra drogurilor" al SUA, susţinând că limbajul oficial folosit este unul înşelător, mai ales atunci când se referă la "războiul contra anumitor droguri".

El este în favoarea educaţiei, prevenirii şi a unei politici de reformă în problema drogurilor, mai degrabă, decât a unei acţiuni brutale, militare sau poliţieneşti, pentru a reduce consumul.

Într-un interviu din 1999, argumenta că atât timp cât plante ca tutunul sunt ignorate complet în declaraţiile guvernamentale, alte plante precum canabisul sunt atacate, fiindcă nu oferă perspectiva unor profituri statale sau corporatiste, întreaga atitudine oficială fiind de fapt o metodă de control a populaţiei sărace.

"Politica internă antidrog a SUA îşi ignoră propriile obiective, iar politicienii sunt perfect conştienţi de acest fapt. Dar dacă nu este vorba de reducerea abuzului de astfel de substanţe, atunci despre ce este vorba ? Reiese cât se poate de clar, atât din acţiunile curente, cât şi din înregistrările istorice, că există tendinţa de a criminaliza anumite substanţe, atunci când pot fi asociate unor aşa-zise clase sociale periculoase, scopul final fiind generarea de tehnici de control social."

În ceea ce priveşte aşa-zisa ucidere a lui Osama Bin Laden - care eu personal mă îndoiesc că a avut loc vreodată - Chomsky consideră că Statele Unite au acţionat în mod necorespunzător, declarând: "Ne-am putea întreba cum am fi reacţionat, în cazul în care trupele de comando irakiene ar fi aterizat acasă la George W. Bush, asasinându-l şi aruncându-i trupul în Oceanul Atlantic. Fără dubiu, crimele sale le depăşesc cu mult pe cele ale lui Bin Laden, iar el nu este doar un "suspect", ci fără îndoială este cel care a dat ordinele pentru a comite 'suprema crimă internaţională, ce diferă de celelalte crime de război, doar prin faptul că include în sine acumularea răului în plenitudinea sa' (citând Tribunalul de la Nuremberg), pentru care au fost spânzuraţi criminalii nazişti: sute de mii de morţi, milioane de refugiaţi, distrugerea unei mari părţi a ţării, amarul conflict sectar ce s-a răspândit în tot restul regiunii." Similitudinea de nume politice şi comportamente, dintre administraţiile Reagan şi George W. Bush, pe care o subliniază continuu Noam Chomsky, se datorează incapacităţii psihice a lui Reagan de a-şi exercita funcţia, în acest context, asemănările fiind mult mai simplu de explicat prin "domnia" tată-fiu, în familia Bush.

O dată demontat mitul de pacifist - care se pare că a fost clădit ulterior, pentru a-i consolida imaginea de martir - prin negarea intenţiei sale de a ieşi din Vietnam, actele sale din toamna lui 1962 se prezintă în cu totul altă lumină, ce corespunde unor idei stupide ca doctrina Monroe sau, mai nou, "doctrina distrugerii mutuale asigurate" sau "a interdicţiei nucleare", ce caracterizează mult mai bine hegemonismul tembel american, salvarea întregii lumi datorându-se tăriei de caracter a unui ofiţer sovietic, Vasili Alexandrovici Arhipov, secundul submarinului B-59, care şi-a păstrat cumpătul, deşi erau atacaţi cu grenade antisubmarin lansate de distrugătoarele americane din escadra ce impunea blocada, refuzând să lanseze rachetele nucleare la ordinul comandantului său, căpitanul Valentin Grigorievici Savitsky.

Fără a-şi nega vreodată originile evreieşti, Chomsky nu a ezitat să critice guvernul israelian şi suporterii săi americani, datorită tratamentului inuman aplicat populaţiei palestiniene, argumentând:

"Suporterii Israelului sunt, în realitate, suporterii degenerării sale morale şi, probabil, ai distrugerii sale finale... fiindcă opţiunea Israeliană a expansiunii în detrimentul securităţii, ar putea foarte bine conduce exact la această consecinţă."

Chomsky a fost în dezacord şi cu crearea unui stat exclusiv israelit, spunând:

"Nu cred că statul israelit sau creştin sunt concepte potrivite. La fel de mult aş obiecta şi la transformarea SUA în stat exclusiv creştin."

Poziţia sa fermă şi cinstită nu a scăpat neobservată, desigur.

În data de 16 mai 2010, a fost reţinut de autorităţile israeliene şi i s-a refuzat intrarea în West Bank, via Iordania, purtătorul de cuvânt al guvernului declarând, mincinos, că întreg incidentul s-a datorat unui ofiţer de la frontieră, care şi-a depăşit atribuţiile, în timp ce Noam Chomsky a declarat că oficialul Ministerului de Interne care l-a interogat, primea instrucţiuni direct de la superiorii săi.

Au existat şi voci care l-au acuzat de ipocrizie, în ciuda criticilor sale constante la adresa militarismului imperialist american şi european, fiindcă studiile sale lingvistice timpurii de la MIT, au fost finanţate substanţial de armată, dar Chomsky a replicat că, tocmai din acest motiv, are o şi mai mare responsabilitate de a denunţa şi de a rezista practicilor imorale ale acesteia.

O voce lucidă şi o viaţă întreagă dedicată activismului politic, opinii exprimate incisiv prin zeci de cărţi, mii de interviuri şi de prelegeri, toate ne pot servi drept exemplu şi ne pot ajuta să ne deschidem mintea, tratând cu scepticismul sănătos, cuvenit, orice manifestare a puterii politice şi financiare, orice încercare de manipulare prin mass media sau prin putreda industrie a relaţiilor publice, păstrând în suflete speranţa în schimbarea mult dorită şi în tranzitul cât mai rapid, către o lume în care noţiunea de om să se confunde doar cu cea de iubire necondiţionată.

"Unica justificare pentru existenţa instituţiilor represive este sărăcia materială şi culturală. Dar, asemenea instituţii, în anumite etape ale istoriei, pot perpetua şi induce atât de multe lipsuri, încât pot ameninţa însăşi supravieţuirea speciei umane."

Investitia de la ROSIA MONTANA. Care Investitie ?

2011-09-05T17:51:00.000+03:00

DOCUMENTE: Cum a pierdut România 14% din contractul de la Roșia Montană. De ce și-a închis Minvest exploatarea. De ce vrea Băsescu ca Banca Națională să cumpere aur de la RMGC

Ceea ce veți citi în continuare sunt extrase din contractul de societate prin care a fost înființată Euro Gold Resources SA (devenită ulterior Roșia Montană Gold Corporation – RMGC), din statutul societății și din actele adiționale la contract și statut. Ele dezvăluie doar o mică parte din ”amănuntele” acestei afaceri.

Pentru ce a fost făcută licitație – prima diversiune

Euro Gold Resources a luat naștere pe data de 3.06.1997. La capitolul de definire a termenilor contractului apare ”Licitație”. La ce se referă? ”Licitație organizată de REGIE și Ministerul Industriilor și Comerțului la data de 4.09.1995, având ca obiect evaluarea și procesarea iazurilor și a minereurilor aurifere”.

Această formulare ambiguă a deschis ușa larg celor de la Euro Gold (apoi RMGC) către aurul Apusenilor. Deși licitația din 1995 se referea la evaluarea și procesarea minereurilor aurifere din iazurile rezultate de la fosta companie de stat, Euro Gold dobândea astfel drepturi de explorare și exploatare a zăcămintelor fără altă licitație.

La noțiunea ”agrement” se face referire la contractul încheiat între GABRIEL (acționarul principal al Euro Gold) și REGIE (Regia Autonomă a Cuprului Deva, ulterior Minvest) la 4.09.1995 și la două acte adiționale la acest contract. Aceste documente nu au fost făcute publice, deși se referă la o licitație publică!

Primii acționari. REGIA și firmele românești – 35%

Primii acționari ai Euro Gold (RMGC) au fost, conform contractului inițial, Gabriel Resources Limited, cu sediul în Channell Islands (cu o cotă de 65%), Regia Autonomă a Cuprului Deva (33,8%), Minexfor SA, Deva (0,5%), Cepromin SA, Deva (0,5%) și UPSRUEEM SA, Petroșani (0,2%). După cum se poate observa, cei trei mici acționari minoritari aveau activități în domeniul mineritului.

Două luni mai târziu, conform autentificării notariale de pe data de 8.08.1997, cei trei mici acționari dispar, locul lor fiind luat de trei societăți care au cu totul alt obiect de activitate: Cartel Bau (din Cluj), Foricon (din Deva) și Comat-Trading (din Bistrița). Fiecare dintre aceste societăți ajunge să dețină câte 0,4% din Euro Gold. Modul în care cele trei societăți private au apărut ca acționari la Euro Gold a făcut obiectul unor interpelări parlamentare, care acuzau faptul că firmele s-au asociat ca ”paravan” pentru ”plata unor comisioane” ale afacerii. Interpelările au rămas fără răspuns.

De ce a renunțat Regia la 14%

Un an mai târziu, pe 27.10.1998, prin Actul Adițional nr. 3 la Contractul de Societate și Statut, statul român (prin Regia Autonomă a Cuprului) renunță la peste 14% din cota sa de participare. Conform actului adițional, renunțarea a fost motivată de o ”compensare obligatorie” pentru suportarea de către Gabriel a ”tuturor costurilor anticipate și prezente legate de realizarea proiectului în timp optim”. Această ”compensare” urma să se realizeze ”fără niciun cost suplimentar pentru Gabriel”. ”Gabriel va deține 80% (optezeci la sută) din capitalul social al Euro Gold Resources și ceilalți acționari vor deține nu mai mult de 20% (douăzeci la sută) din capitalul social al Euro Gold Resorces”, se arată în document. Cei 20% au fost împărțiți astfel: 19,31% – Regia, câte 0,23% – ceilalți trei acționari minoritari.

Practic, statul român a renunțat la o treime din participația sa anticipat, înainte ca Gabriel să facă cheltuielile în discuție. Mai mult, nu a fost făcut public niciun deviz justificativ prin care să fie evaluate acele ”costuri anticipate”. În ultimii ani, în urma unor majorări de capital la care acționarii minoritari nu au mai participat și preluări, Gabriel a răscumpărat de la aceștia cota lor, ajungând să dețină 80,69% din acțiuni.

Interesant e faptul că ultimul pachet de 979.298 de acțiuni deținut de Foricon SA a fost cumpărat de Gabriel la data de 22 iulie 2011, la foarte scurt timp după emiterea controversatului certificat de sarcină arheologică pentru Masivul Cârnic, considerat de mulți analiști și economiști internaționali drept ”unda verde” dată de statul român exploatărilor miniere din Apuseni. Valoarea nominativă a unei acțiuni RMGC este de 1,43 lei, dar cotația la bursa din Toronto a acțiunilor Gabriel în acea zi a fost de 7,69 dolari canadieni. În actul adițional care amintește de această dobândire a acțiunilor Foricon de către Gabriel nu se menționează suma tranzacției. Renunțarea de către Foricon la acțiunile ei rămâne, însă, extrem de ciudată: după ce a păstrat acțiunile timp de 13 ani în care proiectul a bătut pasul pe loc, le-a vândut într-un termen extrem de scurt de la momentul în care RMGC a primit un aviz considerat de analiști drept ”un semn de bunăvoință a Guvernului pentru proiectele miniere”. Să fi fost, așa cum s-a arătat în interpelările parlamentare, această preluare tocmai plata unui comision prin ”paravanul” Foricon? Răspundeți d-voastră.

La ultima majorare de capital (16.12.2009), Minvest Deva (fosta Regie a Cuprului) a participat cu o sumă împrumutată și vărsată în numerar de către Gabriel. Conform interpretărilor unor juriști și economiști, aceast mod de participare la majorarea capitalului social nu este însă legal, ceea ce ar putea face ca după primirea tuturor avizelor și aprobărilor, statul român (Minvest) să rămână cu o cotă de doar 0,6%.

De ce a închis Minvest exploatările de la Roșia Montană

Când vorbesc despre crearea de noi locuri de muncă, cei de la RMGC și susținătorii lor, în frunte cu Traian Băsescu, uită să menționeze un aspect: faptul că Minvest Deva și-a închis exploatarea de la Roșia Montană în 2006 la solicitarea Gabriel Resources. În momentul închiderii acestei exploatări, s-a invocat motivul conform căruia UE ar interzice subvenționarea mineritului. Justificarea propagandistică este, însă, falsă: închiderea exploatării miniere la cererea Gabriel era prevăzută în contract încă din 1998!

”REGIA se obligă (ea însăși ori o filială a sa) ca la primirea unei notificări în scris din partea GABRIEL care să confirme că studiul de fezabilitate este pozitiv și eficient, să înceteze toate activitățile din perimetrele de exploatare de la Roșia Montană și să mute toate echipamentele de pe acest perimetru pe cheltuiala sa”.

Finanțare prin BNR

Când vorbește despre necesitatea măririi rezervei de aur a BNR, Traian Băsescu urmărește două scopuri. Primul este de a justifica o așa-zisă ”utilitate publică” în cazul exproprierilor pe care intenționează să le facă împotriva localnicilor care se opun proiectului (detalii aici). Al doilea motiv este de a asigura finanțarea proiectului. Dovada în acest sens se regăsește chiar în actul constitutiv al RMGC, unde, la articolul 5.5 se arată că ”Societatea va putea să vândă anticipat produsele mai sus menționate, în vederea finanțării oprațiunilor sale”. O eventuală promisiune de cumpărare sau cumpărare anticipată de către BNR a aurului de la Roșia Montană ar asigura, practic, finanțarea proiectului.

Așadar (fără a vorbi despre costuri, riscuri, distrugerea patrimoniului natural și cultural excepțional), statul român oferă zăcământul, închide minele (pentru ca apoi să promită locuri de muncă!) și asigură finanțarea în schimbul unei participații de 19,31% (cu riscul de a ajunge la 0,6%!). D-voastră puteți numi așa ceva drept ”investiție”?

CE S-AR FI INTAMPLAT DACA AM FI PIERDUT RAZBOIUL, IMPREUNA CU NEMTII ?

2010-03-15T15:56:00.000+02:00

Intrunirea de Yalta din 4-11 februarie 1945 a marcat definitiv istoria romanilor ( ca si intalnirea secreta dintre Bush si Gorbaciov de la Malta din vara anului 1988). Din nefericire ambele evenimente au avut si continua sa aiba repercusiuni negative asupra Romaniei si a romanilor. Imensa jertfa umana in teatrele de operatiuni militare din timpul celui de-al doilea razboi mondial, de cca 1 milion de ostasi, cazuti luptind impotriva comunismului si a fascismului, se pare ca a fost in zadar… Sovieticii au avut nevoie de un an de zile sa inainteze cca 1500 km in ofensiva spre vest. Dupa ce Romania a intors armele,la 23 august 1944, rusii au inaintat , fara lupta, 700 km in 2 luni !

Am facut aceasta introducere pentru a va expune propria mea teorie asupra acestor evenimente, care continua sa ne influenteze viata. Din pacate in rau. De ce ? Ca sa fim corecti si respectam adevarul, in afara de faptul ca intotdeauna am stiut sa luptam si sa murim pentru o cauza, nu intotdeauna acea cauza a fost una dreapta. Mai rau decat atat, intreaga noastra istorie este un lung cortegiu de ocazii ratate. Mereu ne-am impotmolit pe drumurile soartei, pentru ca uitind de ce-am plecat de-acasa, ne-am intalnit cu unul si cu altul si ne-am luat cu vorba si am ramas sa mai bem un sprit si am ratat intalnirea cu Istoria si cu Sansa. Suntem un popor consecvent in statornicia inadecvarii noastre. Va suna cumva familiar aceste lucruri, nu seamana cumva cu definitia perfecta a loser-ului ? Atunci daca tot am pierdut mai mereu de-a lungul vremii, de ce n-am devenit maestrii ai ratarii si sa pierdem si noi odata pe mana noastra, nu pe mana altora. De ce ne-am varat intotdeauna acolo unde nu trebuie ?

Sunt sute de ani de cand credibilitatea noastra este erodata si nici prezentul nu tine sa contrazica prea mult ce s-a intamplat in trecut. Cine suntem noi de fapt ? Noi suntem cei care ne duceam sa murim de ,,raceala” luptindu-ne cu turcii in timp ce vestul compunea sonete ? Am fost noi un val de aparare a civilizatiei europene ? Raspunsul il stim cu totii si-l simtim pe pielea noastra, doborati de grijile prezentului, vazind ca nici macar nu mai tinem cu nationala de fotbal, daramite sa mai protestam impotriva reimpartirii administrative a Romaniei. Societatea romaneasca a intrat in disolutie si se gaseste mereu cate ceva sa ne ,, tina mintea ocupata”. Proiectele noastre au ramas incremenite intr-un spatiu atemporal si ne-am vindecat de boala patriotismului dar murim incet, incet macerati in europenism.

Daca as spune ca este cineva care ne vrea asa si ca toate aceste lucruri sunt programate, as putea fi acuzat ca sunt adeptul teoriilor conspirationiste. Sa lasam aceste lucruri deoparte si sa fim rationali. Nietzche spunea ca nu este nevoie sa dai nimic poporului, trebuie sa-i iei totul si apoi sa-l ajuti sa indure neajunsurile. Exact ceea ce se intampla acum, chiar sub ochii nostri. Sa nu ne amagim ca actuala clasa politica ne va aduce bunastarea prea curand. De fapt bravii nostril politicieni nici nu au de gand asa ceva. Degringolada continua si nu pot sa ma intreb, candid, de ce n-am pierdut razboiul alaturi de nemti ? Ce s-ar fi intamplat oare, am fi avut Mercedes-uri la poarta in loc de biciclete pe balcon ?

In 1985 in filmul Brasil era descrisa o societate de tip totalitarist, birocratizata pana la absurd, o reminiscenta a societatii descrise de catre George Orwell in romanul 1984. Probabil asta s-ar fi intamplat daca nemtii ar fi castigat razboiul.. Ce s-ar fi intamplat daca am fi pierdut razboiul alaturi de ei, ce s-ar fi intamplat daca nu-i sabotam pe nemti si schimbam soarta celui de-al doilea razboi mondial, asta n-o s-o stim niciodata.

O sa stim cu certitudine de ce canta asa fals Marele Cor al Actualei Clasei Politice. Nu gasesc o incheiere mai potivita decat cuvintele lui Dan Culcer : ,,Puteti pierde tot, nu ingaduiti sa vi se confiste Speranta si Memoria. Si faceti distinctia intre Autoritate si Putere. Puterea actuala nu are autoritate. Si nimic nu i-o poate conferi. Clasa politica actuala este aproape fara exceptie o noua burghezie , descendenta “burgheziei rosii”, ambele – clase sociale exclusiv preocupate de propriile interese. Pentru acestea progres insemna progresul afacerilor proprii iar traditia nu are alt scop decit conservarea bunurilor obtinute prin frauda. Nu la acest progres visam si nu la aceasta traditie se cuvine sa ne referim.”

Laurentiu Olaru

BACALAUREAT, STRIDENTE SI DISFUNCTII. QUI PRODEST ?

2010-03-15T15:44:00.001+02:00

DESELE MODIFICARI LA BACALAUREAT, STRIDENTE SI DISFUNCTII. QUI PRODEST ?

Noua lege a Educatiei a lui Funeriu, bazata pe legea propusa de Ecaterina Andronescu careia ii sunt adaugate elemente din Raportul Comisiei Prezidentiale conduse de Mircea Miclea si care ar urma sa intre in vigoare pentru anul de invatamint 2010-2011, vine cu alte modificari in privinta bacalaureatului. Asta nu inseamna ca ca examenul de bacalaureat din 2011 – 2012 nu va suferi si el modificari la randul sau. Cu cat mai dese cu atat mai radicale, schimbarile aduse examenului de bacalaureat nu vor produce efecte benefice atata timp cat toate strategiile se construiesc pentru a ,,cosmetiza “ efectele si nu a elimina cauzele disolutiei sistemului de invatamint , parte integranta a disolutiei societatii romanesti.
Oricat de multe ,,imbunatatiri” ar fi aduse nu se elimina problemele cauzate de programa de invatamint foarte incarcata, problemele cauzate de manuale care abunda de informatii invechite si plictisitoare si mai ales problemele legate de calitatea actului didactic si de competentele dobandite de catre elevi la terminarea scolii.
Ceea ce se intampla de 20 de ani nu a facut decat sa imbolnaveasca cronic educatia. Un sistem de invatamint modern ar trebui sa aduca beneficii atat absolventului cat si societatii. Din nefericire el nu produce decat multa suferinta si tineri neadaptati. Indiferent de metodele de examinare folosite la bacalaureat, cu subiecte standard publicate în avans sau cu subiecte stabilite şi evaluate local problemele rămân, pentru că ele au rădăcini adânci, atât în interiorul sistemului de educaţie, cât şi în afara lui. Marirea finantarii educatiei, în valoare absolută sau ca procent din PIB, suplimentarea fondurilor, nu vor rezolva nimic lucru atâta timp cât nu se va face reformarea din temelii a sistemului. Actualele reglementari nu numai ca stimuleaza fraudarea dar nu de dau nicio vedere clara asupra calitatii actului de invatamint si nici asupra adevaratei valori a elevilor.
Ne situam la coada clasamentului UE ( testele PISA ) în ceea ce priveste abilitatile elevului mediu de 15 ani la citire, matematica şi stiinţe ( dar nu contenim sa ne laudam cu olimpicii nostri). Ceea ce facem de ani de zile este sa dam tinerilor diplome de bacalaureat nemeritate, cred că nu aceasta este calea pentru a de a face din România un loc mai bun de trait si o tara mai competitivă.

Problemele privind examenul de bacalaureat în forma actuală sînt mai multe şi de naturi diferite.
Una dintre problemele aparute in urma acestor modificari, este neconcordanta dintre manualele dupa care s-a studiat si cerintele evaluarii : manualele sunt concepute în conformitate cu programa ( dupa cum cere legea ) şi nu în conformitate cu cerinţele evaluării naţionale, cee ce face ca ele sa devina instrumente didactice inutile din punctul de vedere al intereselor elevilor. O alta intrebare care se pune, se refera la rostul unor probe orale, in conditiile in care aproape 70% dintre candidati au obtinut note 9 si de 10? Inseamna asta ca liceanul roman este un maestru al exprimarii libere si al semnificatiilor ?
O problema de fond este rezultatul acumulărilor din ultimii 5-6 ani de scoala. Datorita problemelor de fond bacalaureatul nu mai este o rezultantă firească a parcursului şcolar reglat de programe care au la bază modelul comunicativ-funcţional. Dorinţa de a asigura obiectivitatea notării împinge autorii subiectelor spre teme de lucru usor de cuantificat, favorizînd memorarea mecanica şi defavorizînd analiza si interpretarea. Baremul de corectare, excesiv de detaliat, nu este ceea ce ar trebui să fie.
Ascunzindu-ne în spatele baremului, nu mai putem aprecia o lucrare integral, ci numai pe bucăţele. Se acorda puncte pentru răspunsuri inepte, cu greşeli de ortografie, dacă elementele cerute sînt în rezolvare, deşi limbajul e agramat. Atata timp cat vor exista discrepante intre ceea ce se cere , obligatoriu, in programa scolara si ceea ce se cere la evaluare, se vor sacrifica continuturile si competentele prevazute in programa in favoarea a ceea se verifica la bacalaureat. De aici apare si o alta problema de fond: denaturarea calitatii actului didactic şi educativ în activitatea de la clasă. Va fi foarte greu daca nu imposibil, ca tinerii romani sa se formeze in spiritul viitoarei societatii, de a obtine o recunoastere a abilitatilor sale la nivel european si a se integra intr-o societate aflata intr-o continua schimbare.
Atata timp cat nimeni nu spune adevarul , ca educatia este folosita din ce in ce mai des in lupta politica, ca piata muncii are cerinte total diferite de abilitatile si competentele dobindite in scoala, aceste probleme nu vor fi rezolvate in vecii vecilor de catre clasa politica. Exista o legatura si o extraordinara comuniune de idei intre clasa politica, corpul profesoral si sindicatele din invatamint, referitoare la neamestecul societatii civile si a parintilor in problemele educatiei. Dupa opinia acestora nu se pricepe nimeni mai bine ca dansii in a gasi solutii extraordinare in aceste situatii extraordinare.
Tin sa reamintesc ca noua nu nu sunt necesare nici solutii extraordinare si nici personaje publice providentiale in rezolvarea problemelor societatii romanesti. Ne trebuiesc solutii normale de reforma, aplicate de catre oameni competenti si responsabili. Dar ce sa ne facem cand onestitatea si cinstea devin pe zi ce trece, notiuni desuete ! Nu mai vorbesc de modestie….
Va lansez o provocare de a alege intre o ,,dictatura” a societatii civile care poate duce Romania acolo unde este locul ei, intre statele moderne ale Europei de maine si continuarea ,,masacrului ” produs de catre clasa politica din 1989 incoace. Trebuie să discutam acum deschis, fără teamă şi false orgolii, ce este de făcut !

15 Martie 2010
Laurentiu Olaru

Cum a devenit Finlanda Japonia Nordului? Transformand educatia intr-o saga de succes!

2010-03-15T14:29:00.000+02:00

Va propun ca in perioada urmatoare sa facem o dezbatere referitoare la masurile ce trebuiesc luate pentru reformarea sistemului de educatie, pentru ca un sistem de învăţământ performant , poate face dintr-un elev obişnuit unul excepţional si poate impinge de la sine dezvoltarea economiei si implicit a societatii catre mult dorita bunastare, acea ,,luminita de la capatul tunelului” despre care ni se tot povesteste de vreo 20 de ani incoace si pe care n-a vazut-o nimeni !

Desi unii dintre noi ar fi tentati sa creada ca elevii nostrii sunt printre primii din Europa si din lume la invatatura, probabil indusi in eroare de rezultatele olimpicilor, conform Raportului National al administrarii Programului OECD-PISA, la nivelul învăţământului pre-universitar Romania sunt probleme destul de serioase, care reies clar din rezultatele la testele internaţionale PISA, TIMSS şi PIRLS. Testele PISA determină „abilitatea elevilor de 15 ani de a reflecta asupra cunoştinţelor dobândite, de a le pune în aplicare, precum şi capacitatea lor de a rezolva probleme din lumea reală.” La testul PISA din 2006, când a avut loc evaluarea pe ştiinţe, România a obţinut un scor de 428, situându-se pe ultimul loc între ţările UE, scorul mediu pentru aceste ţări fiind de 500 de puncte. La nivel global, ţara noastră s-a situat pe locul 47 din 57 de ţări participante, plasându-se în urma unor ţări ca Chile, Uruguay, Iordania sau Tailanda. Tot în 2006, performanţele a aproape unuia din doi elevi din România nu au depăşit nivelul 1, faţă de 20%, cât este media pentru ţările membre OECD. Conform scalei PISA, care merge până la nivelul 6, elevii aflaţi la nivelul 1 confundă adesea informaţiile ştiinţifice şi amestecă propriile convingeri cu faptele ştiinţifice atunci când li se solicită argumente în sprijinul luării unei decizii.

Testele TIMSS indică şi ele o situaţie asemănătoare. In 2003, elevii noştri de clasa a VIII-a se situează pe poziţia 26 la matematică şi pe poziţia 27 la ştiinţe din 46 de ţări participante. Iar la testul PIRLS din 2006, dat de elevii de clasa a IV-a, România a ocupat locul 36 din 45 de ţări participante.

Am ales ca in randurile urmatoare sa facem un studiu de caz. M-am oprit asupra Finlandei, pentru ca se pare ca sistemul educational al acestei tari va fi sursa de inspiratie pentru reformarea educatiei in Romania.

Finlandezii au eliminat practic saracia in randul copiilor construind cel mai bun sistem de invatamint din lume, un sistem in slujba elevului. Există o corelaţie directa intre rata mare a sărăciei din copilărie, si numarul crescut de oameni fara slujbe si cei care sfarsesc prin a ajunge in inchisori. A fost nevoie de un ministru vizionar care a hotarat acum 40 de ani, ca asa trebuie facut. In ciuda opozitiei, in ciuda grevelor si a nemultumirii cadrelor didactice. Conform studiului facut de catre Reader`s Digest in octombrie 2007, Finlanda a fost desemnata ca fiind cea mai buna tara in care sa traiesti, avand drept repere calitatea apei de baut, emisia de gaze de sera precum si alti factori cum ar fi educatia si venitul pe cap de locuitor. Finlanda oferă îngrijire de sănătate si invatamint pentru toţi, aproape fara nici un cost. De asemenea, are o economie foarte competitivă şi o clasa de mijloc foarte puternică. Finlandezii beneficiaza de 30 de zile de vacanta platite si au 14 sarbatori nationale.

Scoala elementara obligatorie este alcatuita din 9 clase, iar liceul incepe cu clasa a 10-a. Pana in clasa VI-a, cat dureaza ciclul primar, elevul nu primeste note. Se pune accent pe ceea ce reuseste sa invete, in ce ritm si pe ce anume trebuie insistat pentru imbunatatiri. In ciclul gimnazial, participa la cursurile obligatorii, dar se orienteaza si catre programe “after-school” pentru a invata sau aprofunda ceea ce il pasioneaza. Inainte de a ajunge la liceu, are posibilitatea sa revina asupra unor materii pe care crede ca nu le stapaneste bine. Din clasa a X-a, primul an de liceu, disciplinele sunt structurate pe cinci module. Intr-un an scolar, elevul trebuie sa parcurga intre 4 si 6 discipline, in functie de necesarul de credite si de interesele personale. In anii terminali, programul devine mai lejer, insa se aprofundeaza disciplinele relevante pentru specializarea dorita la facultate. Pe toata durata studiilor preuniversitare, rolul cel mai important revine disciplinelor aplicate.

Manualele, rechizitele si transportul scolar sunt gratuite Nu exista teme pentru acasa, tot procesul educational are loc la scoala : predare, invatare si efectuarea temelor. Lectiile sunt predate interactiv iar programa scolara este alcatuita in asa fel incat sa fie foarte atractiva si sa stimuleze imaginatia copiiilor iar lectiile sa fie invatate in clasa. In timpul lucrărilor de control profesorii pleacă din clasă, după ce împart subiectele. Dacă ar sta să-i supravegheze, elevii s-ar simţi jigniţi. Ceea ce este extraordinar este ca elevii nu numai ca sunt degrevati de un program istovitor dar sunt ajutati si consiliati CUM SA INVETE ! Exista un consilier ,,de orar” pentru stabilirea materiilor ce urmeaza a fi studiate (da ele pot fi alese, in functie de interese si aptitudini si care sa aiba aplicabilitate cat mai mare) si un educator pentru probleme special, care se asigura ca elevul acumuleaza cele 75 de credite necesare absolvirii. Profesorii care predau la clasele I-IX, urmeaza obligatoriu o facultate de 5 ani, toti aceeasi facultate, in care studiaza toate materiile care se predau in ciclul I-IX, plus pedagogie, psihologie si istoria educatiei. Admiterea este extrem de dura, viitori profesori se ,,bat” zece pe un loc! Dupa terminarea studiilor, au dreptul sa predea doar dupa ce fac un an de practica suplimentara.

Uimitor este ca statul reuseste sa asigure aceeasi educatie tuturor copiilor, fie ca locuiesc in capitala, fie in cea mai mica localitate. O dovedesc testele PISA. Nu vorbim numai de faptul ca Finlanda a iesit mereu pe locul I, ci si de distributia rezultatelor. Subiectele (si notarea) merg de la nivelul 1 la nivelul 6 ultimul fiind cel mai dificil.

Analizand un grafic facut in urma unor teste din 2003. Peste jumatate dintre copiii si adolescentii finlandezi se regasesc in partea superioara a clasamentului, de la nivelul 4 la 6, pe cand la nivelul 1 nu-i aproape nimeni.
Lipsa ierarhiilor intre scoli si faptul ca evaluarea se face cu scopul dezvoltarii unei imagini pozitive, a copilului despre sine coroborata cu faptul ca pana la 14 ani, copilul nu este niciodata pus sa se compare cu altii, ne redau imaginea unei strategii foarte bine fundamantata. Intr-un articol din Evenimentul Zilei de saptamina trecuta, un pshiholog declara reporterului ca a tratat de depresie o fetita de 10 ani. Fetita era terorizata de programul incarcat de pana la 12 ore pe zi si de temele numeroase pe care le avea de facut. A fost vindecata si ajutata sa se adapteze la programul din scoala dar dupa 2 luni a revenit iar pentru tratament. Intrebata din ce cauza a fost adusa iar la cabinet si de ce este stresata, fetita de a raspuns ca este ingrozita pentru ca urmeaza Bacalaureatul…

Foarte multi dintre elevii din Romania au cosmaruri noaptea datorita stresului. Competitia este buna dar ea nu are ce cauta la varste atat de mici. Are sens atunci cand imaginea despre sine este pozitiva si stabila. Iar o astfel de imagine nu se poate construi cand copiii sunt comparati intre ei in clasa, uneori umiliti in fata clasei, cand sunt trimisi la concursuri interscolare, daca se poate inca din gradinita si traiesc cu frica in san ca nu sunt la fel de buni ca alti copii.

Finlandezii mai ales asta NU fac. Ei nu expun pe copii stresului competitiei timpurii si comparatiei interpersonale, ci ii ajuta sa se dezvolte, evaluand doar progresele copilului fata de el insusi, pas cu pas, intr-o maniera plina de incredere si acceptare. Accentul este pus pe cooperare si nu pe competitie si a amanarii competitiei pana la stadiul de dezvoltare potrivit si explica mult mai mult succesele de la Testele PISA.

Scoala este profund preocupata de traseul individual al fiecarui elev, deoarece primeste finantarea in functie de numarul de elevi si de serviciile educationale pe care i le ofera acestuia. Scoala nu manifesta grija doar pentru pregatirea copilului, cait si pentru sanatatea acestuia, asigurindu-i gratuit o masa consistenta la pranz. Masa pe care elevii o iau impreuna cu profesorii. Probabil ca din aceasta cauza profesorii stau zilnic in scoala opt ore.

Sistemul de invatamint finlandez este performant si datorita modului in care isi motiveaza profesorii. Salariile pe care le primesc sunt printre cele mai mari din Europa si pot ajunge pana la 5000 de Euro pe luna. Profesorii finlandezi mai sunt motivati si prin posibilitatea de a avansa in cariera. Profesorii nu au grija doar sa stapineasca foarte bine o materie, ci sint interesati sa aiba si o a doua specializare. Scoala pune pret pe calitatea profesorilor, investind doar in cei care realizeaza performante.

Se spune mereu ca noi nu putem visa la ceea ce fac statele dezvoltate pentru ca o mare problema ar fi subfinantarea invatamintului dar totusi Romania aloca 6% din PIB educatiei, mult mai mult decat aloca sanatatii. Este evident ca sistemul nu poate performa pentru ca statul baga banii intr-un proiect fara viitor, total ineficient. In concluzie: poti sa faci reforme si la finantezi cu sume astronomice, daca ele sunt gresite nu ai cum sa obtii rezultate. Daca am identificat o problema in acest sens, trebuie sa venim si cu o solutie : clasa politica trebuie OBLIGATA sa faca ceea ce este de datoria ei, adica o reforma profunda a institutiilor statului si a apoi a sistemului de invatamant ! Singurul lucru care ne impiedica in a-i obliga pe alesi sa-si faca datoria, este lipsa unei Societatii Civile puternice care sa-i monitorizeze si sa-i controleze. De ce la noi nu exista o Societate Civila ,, care sa conteze” ? Asta este cu totul alt subiect care va fi tratat separat intr-un articol viitor. Pana atunci va invit sa reflectam la randurile de mai sus si sa vedem daca mai sunt si alte solutii.

Laurentiu Olaru