ARTA PE INTELESUL TUTUROR

ROMANIA CU IMAGINILE SALE

2012-03-02T10:19:00.000+02:00

De cate ori voi avea cate ceva despre frumusetea acestei tari numita ROMANIA,le voi pune in acest blog.

MAGURA BRANULUI

MOGOSOAIA

1 MARTIE MARTISOARE

2012-03-01T10:41:00.000+02:00

An de an de 1 Martie ne recapatam speranta, optimismul, credinta in mai bine si sporul in toate. Martie este momentul in care oamenii incep sa caute primul ghiocel, ca semn al venirii primaverii cu adevarat. Acum frigul incepe sa se impleteasca cu razele soarelui, intunericul cu lumina si dupa o iarna grea cu omat mare invinge viata, primavara, soarele. Acest triumf al reinvierii si regenerarii este invocat prin Martisorul pe care-l daruim celor dragi, ca mic semn ce ne dorim sa le aduca fericire si noroc. Martisorul este o sarbatoare specific romaneasca care celebreaza venirea primaverii. In aceasta zi se ofera persoanelor de sex feminin apropiate marisoare, ca mici semne de multumire. Se considera ca martisoarele sunt aducatoare de fericire si noroc. Ele sunt formate in mod traditional dintr-o fundita rosu cu alb - rosu semnifica iarna si albul primavara la care se adauga alte simboluri ale norocului: trifoi cu patru foi, potcoava, cosar , inima. Acest simbol este purtat la vedere o saptamana sau doua. Legenda martisorului ! Odata soarele cobora intr-un sat, la hora, luand chipul unui fecior. Un zmeu l-a pandit si l-a rapit dintre oameni, inchizandu-l intr-o temnita. Lumea se intristase. Pasarile nu mai cantau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai radeau. Nimeni nu indraznea sa-l infrunte pe zmeu. Dar intr-o zi, un tanar voinic s-a hotarat sa plece sa salveze soarele. Multi dintre pamanteni l-au condus si i-au dat din puterile lor ca sa-l ajute sa-l biruie pe zmeu si sa elibereze soarele. Drumul lui a durat 3 anotimpuri: vara, toamna si iarna. A gasit castelul zmeului si au inceput lupta. S-au infruntat zile intregi pana cand zmeul a fost doborat. Slabit de puteri si ranit, tanarul elibera Soarele. Acesta se ridica pe cer inveselind si bucurand lumea. A reanviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns sa vada primavara. Sangele cald din rani i s-a scurs in zapada. Pe cand acesta se topea, rasareau flori albe, ghioceii, vestitorii primaverii. Pana si ultima picatura de sange se scurse in zapada imaculata. Muri. De atunci tinerii impletesc doi ciucurasi: unul alb si unul rosu. Ei le ofera fetelor pe care le iubesc sau celor apropiati. Rosul inseamna dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sangelui voinicului. Albul simbolizeaza sanatatea si puritatea ghiocelului, prima floare a primaverii.

Imn Stefanian

2012-02-29T11:06:00.000+02:00

Avand inima de moldovean am descoperit acestea:

220 de ani de la nasterea compozitorului Gioachino Rossini

2012-02-29T10:06:00.000+02:00

Gioachino Rossini - de fapt Giovacchino Antonio Rossini (n. 29 februarie 1792, Pesaro, Italia - d. 13 noiembrie 1868, Paris) a fost un compozitor de operă din Italia.

Gioacchino Rossini a fost unul dintre cei mai aclamați și mai populari compozitori, bucurându-se de o faimă rar întâlnită, în timpul vieții sale. Aceasta se datorează frumuseții melodiilor, strălucitoarelor și optimistelor arii, pline de vervă și ironie, care se află din abundență în creația sa. Întrucât tatăl său cânta mereu în fanfara municipală, micul Gioacchino a fost antrenat de la o vârsta fragedă în aceasta. Cât despre mama sa, el însuși spunea mai târziu că nu cunoștea notele, ci se conducea numai după ureche. Întrucât parinții lui erau mereu plecați în turnee de provincie, el a fost lăsat în grija unei bunici și dat în ucenicie la un potcovar. În plus, doi canonici, frații Malerbi i-au dat primele lecții de cânt și de bucătărie. Însă, ceea ce este mult mai importat, în biblioteca acestora, la care copilul are acces neîngrădit, se găseau mai multe partituri de Haydn și de Mozart, de care el a profitat.
După ce familia sa s-a mută la Bologna, a început să studieze serios și sistematic muzica. A continuat să apară pe scenă, când i se ivea ocazia, dar, ceea ce este cel mai important, a început să compună. De la vârsta de 15 ani datează cele „Șase sonate á quatre” (pentru coarde), debordând de fantezie, de spirit, dar solid ancorate în tehnica de construcție pe care a deprins-o din compozițiile lui Haydn si Mozart.
Primele sale încercări în compoziție sunt lucrări religioase și muzică de cameră. O primă operă, „Demetrio e Polutio”, începută acum, va fi terminată abia în 1812. Nu și-a încheiat studiul contrapunctului și al fugii, deoarece a primit o comandă de la „Teatro San Mosè” din Veneția pentru o farsă muzicală, „La Cambiale di Matrimonio” („Polița căsătoriei”).

Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la vârsta de 18 ani. El compune cu o extremă ușurință lucrări dintre cele mai diverse. Astfel, într-un interval de circa 17 ani, el va oferi publicului 40 de opere, din care aproape jumătate s-au menținut în repertoriu. Aceeași uvertură va servi la „Aureliano in Palmira” (1813), apoi la „Elisabeta, regina Angliei” (1815), înainte de a ajunge la celebritatea universala cu „Il Barbiere di Siviglia” (Bărbierul din Sevilla), în 1816. Mai mult, poate crea uimire ascultarea a doua personaje atât de diferite ca regina Elisabeta si tânara Rosina exprimând, una, bucuria triumfătoare, alta, răutatea sa amoroasă, în aceeași cavatină („Una voce poco fa”, din Bărbierul din Sevilla). De fapt, este fapt recunoscut ca descrierea caracterelor nu este punctul forte al talentului lui Rossini.
Fie drame lirice, fie opere comice, lucrările sunt antrenate de același elan care se găsește în accelerarea ritmică și în celebrele crescendo-uri, atât de tipice. Totul și toată lumea pare întotdeauna că aleargă în aceste lucrări, compuse în pripă, cam neglijent. Spectatorul nu are timp să se plictisească, ariile sunt vii si pasajele de umplutură respiră veselie si tinerețe. Oricum ar fi natura libretului, lucrările lui Rossini emană bucuria de a trăi.

Viziunea lui Rossini asupra noii opere italiene este în consonanță cu întregul său comportament din prima jumătate a vieții sale. Muzician tânar și fecund, el nu este un exponent al facilității și rutinei. Dimpotrivă, el arată foarte repede cât de capabil este de a fi novator. Uneori, el pare să justifice porecla pe care i-a dat-o unul dintre contemporanii lui italieni, "Il Tedeschino", adică „Micul german”. Acest pseudo-reproș reflectă atenția sporită pe care Rossini a dat-o studierii partiturilor lui Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart.
Oricare ar fi subiectele, glume moderne sau drame sumbre medievale, arta lui Rossini ramâne mereu marcată de primatul absolut a ceea ce italienii numesc „vocalitá”, ceea ce este întrebuințarea vocii ca transmițătoare privilegiată a emoției.
ctivitatea de compozitor ocupă doar prima parte a vietii sale. Ea este marcată de o suită de succese care îl conduc din Italia de Nord, la Napoli, unde se căsătorește cu o cântăreață celebră, Isabella Colbran, apoi în străinătate: la Viena unde se întâlnește cu Beethoven, la Londra și, în fine la Paris, unde se stabilește, în 1824, ca director al teatrului italian. Lucrările sale din acești ani, atât de apreciate sunt: „Scara de mătase” (1812), „Tancred” si „Italianca în Alger” (1813), „Turcul în Italia” (1814), „Elisabeta, regina Angliei” (1815), apoi, în 1816, Bărbierul din Sevilla și „Otello”; "Cenușăreasa" (1817), „Moise în Egipt” (1818), „La Donna del Lago” (1819), „Semiramida” (1823), care este ultima dintre marile opere compuse pentru scenele italiene. La Paris, va realiza înca o opera-buffa în limba italiană, apoi va scrie în franceză, „Siége de Corinthe”. Ultimele doua opere, o farsă, „Contele Ory” (1828) și o dramă istorică, „Wilhelm Tell” (1829) sunt compuse direct de pe librete franceze.

Ultima sa compoziție, în care se simt totuși câteva slăbiciuni, îi aduce propuneri materiale seducătoare, dar care nu se vor împlini. Bolnav, epuizat psihic si moral, rătăcește prin orașele Italiei; în 1855 revine la Paris unde va rămâne până la moarte și unde ține un salon prin care trec artiști, muzicieni, scriitori. Chiar și Richard Wagner este primit aici. In toți acești ani a compus foarte puțin: un „Stabat Mater” (1842), o mică „Missa solemnis”, câteva cântece pentru voce și pian.
Moare la 13 noiembrie 1868 la Passy (azi un cartier al Parisului), în urma unei operații abdominale, fiind îngropat inițial în cimitirul Père-Lachaise din Paris, apoi mutat in bazilica „Santa Croce” din Florența (Italia).

Alături de Vincenzo Bellini și Gaetano Donizetti, Rossini a fost unul din compozitorii de frunte ai operei bel canto.

Ioan Moraru,laureat al Premiului Nobel

2012-02-28T11:07:00.000+02:00

“Conacul Bellu “-Urlati,Jud.Prahova

2012-02-27T10:55:00.000+02:00

Atmosfera plina de suspans pe drumul umbrit ce duce catre Conacul Bellu. Cu urechile ciulite si cam toate simturile incordate ne intrebam daca am nimerit unde trebuie. Si tocmai cand dubiile isi construisera o temelie solida, am zarit printre crengi un acoperis.

Cam asa ne-a intampinat Conacul Bellu, frumos pitit dupa copaci, pe o colina ce domina parca orasul si ii accentueaza aerul impunator. Arhitectura e impresionanta, atat la exterior cat si in ceea ce priveste detaliile interioare, multe stiluri combinate ce te lasa plin de stima fata de imaginatia celor ce l-au conceput.

Si asta era doar casa de oaspeti. Celelalte cladiri din complex au fost distruse de razboi sau de timp, desi se zvoneste ca s-ar putea sa fie reconstruite, atunci cand se vor strange si fondurile necesare.

Conacul Bellu este considerat cel mai frumos conac de secol XIX din Tara Romaneasca.

“Conacul Bellu “, amplasat in partea de nord-est a orasului Urlati, este un monument reprezentativ pentru arhitectura veche romaneasca; a facut parte dintr-un complex arhitectonic ce dateaza de la jumatatea secolului al XIX-lea si a apartinut familiei Bellu, al carui nume astazi se leaga aproape invariabil numai de cimitirul bucurestean.

Inrudit cu mari domnitori (de la Ghica la Cantacuzino), innobilat cu titlul de baron la Viena si avand proprietati in toata Europa, Alexandru Bellu s-a retras cu cei 7 copii ai sai in conacul de la Urlati, unde si-a cheltuit uriasa sa avere, colectionand tablouri si mobilier de mare pret, timbre si monede rare, obiecte bisericesti si costume populare, pe care le va dona in anul mortii, in 1921, Academiei Romane. Ultimul descendent, George Bellu, va oferi conacul si intinsele mosii statului comunist, in schimbul privilegiului de a locui in camaruta servitorilor, pana in 1972, cand se va stinge din viata, iar sotia sa Odette (o frantuzoaica frumoasa, care abia vorbea cateva cuvinte romanesti) se va sinucide, in saracie si disperare, la varsta de 90 de ani!

Cuhnia, bucataria casei, seamana cu paraclisul brancovenesc de la Mogosoaia, avand turla si cruce mare pe acoperis. Jur-imprejurul conacului, dosite sau puse la vedere, se mai pastreaza si astazi coloane si capiteluri, pisanii si strane, descoperite si salvate de la pieire de catre baron.

Cladirea muzeului actual este o adevarat bijuterie - cu cerdac prelung si beci gospodaresc la temelie, cu stalpi de lemn si o superba pardoseala cu un mozaic din pietre de rau colorate, imaginand desene florale, simple si rafinate in egala masura.

Cladirea pastrata pana astazi este compusa din mai multe incaperi, mobilate cu diverse piese vechi, reunind epoci, stiluri si origini de tot felul: italiana, florentina, bologneza, franceza, austriaca, araba, dar si romaneasca, cu precadere brancoveneasca. Delimitarea unor camere s-a realizat prin tehnica arcadelor; in camere, plafoanele au fost realizate cu grinzi de lemn.

De pe peretii holului si ai salii de primire ne “privesc” portretele Domnitorului Barbu Dimitrie Stirbei, cu doamna sa- Elisabeta, portretul sotiei Domnitorului Gh. Bibescu, in costum national, litografii pe hartie semnate Carol Popp de Szathmary, Paris, 1851. O biblioteca in stit Biedermaier adaposteste o colectie de carte rara, reputatului bibliofil Alexandru Bellu revenindu-i meritul de a fi achizitionat lucrari ale scriitorilor antici greci si latini si opere din secolele al XVI-lea si al XVII-lea.

Conacul se completeaza cu o imensa crama boiereasca, cu butoaie uriase si utilaje si vase pentru producerea vinului, din cele mai vechi timpuri si pana azi. Bogatiile sunt dincolo de usi, in camerele joase si numeroase, ce se succed din una in alta, ca intr-un labirint. La fel si obiectele: sofale si birouri masive cu intarsii, tablouri vechi, infatisand "trecute doamne si domnite", sigilii si carti rare, covoare de colectie si un tabernacol din secolul al Xv-lea, jilturi si fotolii din piele de Cordoba, ceasuri mestesugite in argint masiv, cu termometru si calimari de cristal, lampi olandeze, stampe japoneze si pudriere cloazonate, arme si flinte cu manerul lucrat in fildes si sidef, papuci de odalisca, migaliti in fir de aur si argint, cu o puzderie de clopotei, cristaluri armate in osatura aurita , dormitor cu baldachin si doua incaperi nu tocmai obisnuite: camera ardeleneasca (plina de obiecte populare transilvane) si un mic paraclis, cu icoane vechi si jilt pentru rugaciune.

Articol preluat din:

agenda

Duminica, 26 Februarie 2012

Comoara din Etiopia

2012-02-26T15:53:00.000+02:00

Descoperirea care confirma legenda Reginei Sheba, personaj biblic foarte BOGAT.

La fel ca in filmele cu Indiana Jones, o actiune a cercetatorilor britanici ar putea scoate la iveala ceea ce pana acum se credea ca este doar o legenda.

Arheologii lucreaza in prezent la excavarea unui sit despre care se crede ca ascunde faimoasa comoara a Reginei Sheba, personaj biblic celebru pentru bogatiile sale.
In urma cu aproximativ 3.000 de ani, regina Sheba, care a condus ceea ce acum reprezinta Etiopia si Yemen, a ajuns in Ierusalim cu o cantitate foarte mare de aur pentru a-l darui Regelui Solomon. Acum, pe teritoriul ei, au fost descoperite o mina antica de aur, alaturi de ruinele unui templu si ramasitele unui camp de lupta.
Un fost director al Muzeului Britanic, arheologul Louise Schofield, conduce aceste sapaturi de pe Platoul Gheralta din nordul Etiopiei: "Unul dintre lucrurile care mi-au placut intotdeauna foarte mult in arheologie este faptul ca intotdeauna exista sansa sa faci niste conexiuni cu miturile si legendele. Iar faptul ca noi am putea avea aici mina de aur a Reginei Sheba este extraordinar."
Ea a precizat ca un prim indiciu este faptul ca, pe o placa de piatra de aproximativ 6 metri, gravata cu simbolurile soarelui si lunii, se afla un mesaj care spune ca este vorba despre "tinutul lui Sheba". "Am sapat in jurul acestei pietre, destul de ingrijorata, deoarece fusesem avertizata ca pe aici traieste o cobra de aproape 3 metri lungime, si am gasit o inscriptie in sabeana, limba Reginei Sheba." a declarat arheologul Schofield, citata de The Guardian.
Mai mult decat atat, pe o movila din apropiere ea a mai gasit fragmente din niste coloane si tunele din piatra ale unui templu ingropat, care pare sa fi fost inchinat zeitei Luna, la care se inchina Sheba in secolul 8 inainte de Christos. De asemenea, in apropiere au mai fost descoperite niste fragmente de oase umane, ceea ce indica faptul ca acolo ar fi avut loc si o batalie.
Chiar daca localnicii mai cauta si in prezent aur in apele din zona, nimeni nu stia de existenta acestor constructii si mai ales a minei antice. Aceasta se afla la o adancime de aproximativ 1,2 metri, pe un deal, deasupra caruia se afla un cuib de vulturi.
Sheba a condus un regat care a prosperat foarte mult din comertul cu Ierusalimul si Imperiul Roman, iar regina a fost imortalizata in Coran si in Biblie, care descriu vizita ei la Regele Solomon "cu un alai foarte mare, cu camile care purtau mirodenii si foarte mult aur si pietre pretioase... Apoi ea a daruit Regelui 120 de talanti de aur si o cantitate foarte mare de mirodenii."
Chiar daca se stiu foarte putine despre ea, imaginea reginei i-a inspirat pe artistii epocii medievale crestine, care au descris-o ca pe o "inteligenta divina". la fel s-a intamplat si cu artistii pictori turci si persani sau in filmele hollywood-iene. Povestea ei a traversat Africa si Arabia, iar intamplarile etiopiene sunt imortalizate inclusiv in Cartea Sfanta a regilor, "Kebra Nagast".

Femei celebre din Romania

2012-02-26T10:06:00.001+02:00

GRIVITA 1933 – o diversiune a lui Carol al II-lea. MISCAREA LEGIONARA de partea MUNCITORILOR

2012-02-25T10:39:00.000+02:00

Ani întregi Partidul Comunist Român a prezentat revolta de la Griviţa din 15-16 februarie 1933 drept rezultatul exclusiv al acţiunii sale. Prin asta, Partidul Comunist Român n-a făcut altceva decât să preia pentru propriul folos o teză a Guvernului PNŢ de la vremea respectivă: evenimentele de la Griviţa sunt rezultatul acţiunii subversive a comuniştilor la ordinele Moscovei. În evenimentele de la Griviţa s-au implicat însă şi alte forţe, pentru care revolta muncitorească a jucat rolul unei subtile diversiuni.
În şedinţa din seara zilei de 17 ianuarie 1933, Guvernul PNŢ, condus de Alexandru Vaida Voevod, hotărăşte reducerea salariilor bugetarilor pe o perioadă de trei luni (ianuarie, februarie, martie) după cum urmează: în Capitală şi categoria I urbană, cu 10%, în categoria a II-a urbană şi zona rurală, cu 12,5%. Salariile magistraţilor şi ale cadrelor militare rămân neatinse. O măsură de austeritate prevăzută de Planul de la Geneva, un fel de acord cu FMI de azi, pe care România îl va semna la 28 ianuarie 1933.

Alexandru Vaida Voevod
Măsura loveşte, printre alţii, pe salariaţii de la Atelierele Griviţa. Situaţia acestora era complicată şi de o administraţie pe cât de ineficientă, pe atât de coruptă. Dezastrul administrării Atelierelor e recunoscut, culmea! chiar de Gheorghe G. Mironescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne, în Raportul despre evenimentele de la Griviţa din Adunarea Deputaţilor din 16 februarie 1933: „Aceste ateliere au avut nefericirea de a fi fost în trecut nu numai rău administrate, dar şi incorect administrate.”
În editorialul din „Universul“, 19 februarie 1933, intitulat „Ordinea publică şi ordinea morală”, Stelian Popescu avertizează că infecţia se întinde dincolo de zidurile Griviţei: „Dar racila dată în vileag de d. ministru de Interne nu trebuie circumscrisă numai la administraţia atelierelor, ea trebuie extinsă şi la toată conducerea căilor ferate, culminând cu lefurile provocatoare ale Vidrighinului legendar, cu faimoasele contracte – panamale de furnituri şi reparaţiuni, cu milioanele – distribuite membrilor din consiliile de administraţie şi de direcţie, ca diurne şi tantieme, dintr-un Buget permanent deficitar”.
Cum i-a tras guvernul pe sfoară pe grevişti
Era de aşteptat ca muncitorii de la Griviţa să se revolte. După câteva zile de mici tulburări, joi, 2 februarie 1933, ei încetează lucrul. O delegaţie de muncitori, condusă de Traian Bogăţoiu, e primită la ora 18.00 de Eduard Mirto, ministrul Comunicaţiilor. Tratativele iau sfârşit la ora 21.00. Se anunţă că o parte din revendicările salariaţilor au fost acceptate. Delegaţia se întoarce la cei 8.000 de grevişti de la Ateliere. La ora 23.00, greva încetează.

Din partea guvernului e un simplu truc pentru a câştiga timpul necesar pregătirii măsurilor de forţă. În timp ce la sediul Ministerului se desfăşurau negocierile, o şedinţă a Consiliului de Miniştri, începută la ora 20.00, aprobă, la insistenţele lui Armand Călinescu, subsecretar de Stat la Interne, un proiect de Lege care autoriza guvernul să proclame starea de asediu pe motiv că ţara se confruntă cu pericolul unei Revoluţii comuniste.
A doua zi, 3 februarie, proiectul de Lege privind starea de asediu parcurge toate etapele, de la asentimentul Regelui Carol al II-lea până la adoptarea în Parlament. Astfel că votul din Camera Deputaţilor se încheie la 12 noaptea. Senatul ia în dezbatere proiectul de Lege la 12.30 şi-l votează la 2 noaptea.
Pentru ca Legea să intre în vigoare chiar de pe 4 februarie 1933, la „Monitorul oficial“ se lucrează până dimineaţa, când apare o ediţie specială cu Legea. Sâmbătă, 4 februarie, Guvernul se întruneşte în şedinţă de la 18.00 la 22.00 pentru a întocmi Decretul privind instituirea stării de asediu în Bucureşti, Cernăuţi, Galaţi, Iaşi, Ploieşti, Timişoara, precum şi în zonele industriale din judeţul Prahova. Decretul e contrasemnat de Rege a doua zi, 5 februarie.
Publicat pe 6 februarie 1933, „Manifestul guvernului către ţară” sună goarna de alarmă:
„Români,
O primejdie mare pândeşte ţara noastră.
Se încearcă destrămarea ei prin anarhie şi violenţă.

Organizaţii ascunse comuniste lucrează la răsturnarea ordinei de stat.
În executarea acelui plan, unele turburări au început în unele regiuni. ”
Manifestul cere tuturor linişte, inclusiv presei: „Linişte cerem şi presei”. Aceasta, deoarece, „în timpul din urmă, o atmosferă de violenţă se degajează şi din unele ziare.”
Guvernul se pune pe treabă. Se anunţă anularea înţelegerilor din 2 februarie. Sunt rechemate sub arme două contingente. În noaptea de 10 spre 11 februarie se operează arestări şi percheziţii masive în rândurile participanţilor la grevă. Cartierul Griviţa e în fierbere. O delegaţie a muncitorilor se prezintă la guvern, cerând eliberarea celor arestaţi. E refuzată cu brutalitate. Mai mult, în noaptea de 14 spre 15 februarie au loc noi arestări, operate în rândurile delegaţilor care au negociat cu guvernul în 2 februarie. Atelierele explodează de mânie. Primul schimb din dimineaţa lui 15 februarie declară grevă cu ocuparea întreprinderii.
Direcţiunea cere intervenţia armatei. Din acel moment un balamuc de proporţii pune stăpânire pe Bucureştiul de dincolo de Podul Grant. Armata, în ţinută de luptă şi cu echipament de război, ocupă cartierul. Vin la faţa locului: miniştri, comisari regali, agenţi ai Siguranţei în civil, sergenţi de stradă, procurori. În jurul atelierelor sunt instalate mitraliere în poziţie de tragere. Seara, elemente rămase neidentificate devastează prăvăliile de pe Calea Griviţei. Sirena Atelierelor sporeşte la maximum atmosfera de tensiune aţâţătoare.
La Prefectura de Poliţie a Bucureştiului celula operativă, condusă direct de Armand Călinescu, e într-o confuzie totală. Sunt prezenţi Ministrul Apărării Naţionale, Şeful Marelui Stat Major, Prefectul de Poliţie a Capitalei, verosul Gavrilă Marinescu. De la Palat, Puiu Dumitrescu telefonează în numele Regelui să se treacă de urgenţă la reprimare. „Să fim calmi – răspunde Armand Călinescu – pentru împuşcare este vreme oricând.” La un moment dat, Şeful Marelui Stat Major ordonă prin telefon colonelului care era în faţa Atelierelor: „Prima mitralieră să măture puţin strada. Să nu mai mişte unul!” Se enervase aflând că în jurul întreprinderii se adunaseră peste 10.000 de oameni: rude, locuitori ai cartierului, femei, copii, bătrâni.

La ora 6 dimineaţa se dă semnalul de asalt. Precedaţi de salve de mitraliere, militarii atacă la baionetă. La 6.30 totul e terminat. 4 morţi, 40 de răniţi grav, mulţi alţi răniţi. Numai din rândurile greviştilor. Cei 2.000 de muncitori aflaţi în grevă „sunt luaţi prizonieri”. Cu mâinile sus, între baionete, sunt purtaţi în chip demonstrativ pe Calea Griviţei şi duşi la Malmaison.
Teza conspiraţiei regizate de Moscova
În aceste condiţii, era de aşteptat ca evenimentele să facă subiectul unei dezbateri furtunoase în şedinţa Camerei Deputaţilor din 16 februarie 1933, dezbatere impusă, până la urmă, de Opoziţie. Punctul de vedere al Guvernului e prezentat de Gh. Gh. Mironescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne.
Evenimentele de la Griviţa sunt văzute ca un prim-moment dintr-un plan mai vast al comuniştilor, în spatele cărora se află Moscova, de a face Revoluţie bolşevică în România: „Acţiunea aceasta, care tinde la provocarea unei revoluţii în ţară, nu durează de o zi sau două, ci este pregătită de mai multă vreme în mod metodic, după un plan, pe care suntem pe cale a-l constata. Avem unele documente, confiscate într-o ţară străină, din care, la timpul oportun şi cât mai curând, se vor putea deduce contururile acestui plan şi posibilităţile pe care, cei ce le-au conceput, le-au sperat.”
Pe scena politică românească, Gh. Gh. Mironescu e genul de păpuşă plantată în posturi înalte de şmecherii zilei pentru ca, la adăpostul lui, să-şi facă mendrele. La 8 iunie 1930, ca să nu fie acuzat că l-a adus pe Carol al II-lea în fruntea ţării, Iuliu Maniu demisionează pentru câteva zile din postul de premier. Misiunea de a forţa Constituţia, ba chiar şi de a participa la lovitura de stat carlistă, e asumată de Gh. Gh. Mironescu. El acceptă să-l înlocuiască pe Iuliu Maniu. Astfel, la adăpostul unui premier de mucava, Carol al II-lea îşi face jocurile.
Pentru acelaşi scop e ales G.G. Mironescu să fie desemnat ditamai vicepremierul, ministru de Interne şi ministru de Externe ad-interim în guvernul Alexandru Vaida-Voevod. În plan oficial, G.G. Mironescu e ministru de Interne. În plan real, adevăratul ministru e tânărul şi ambiţiosul Armand Călinescu, subsecretar de Stat la Interne.

În zilele premergătoare formării noului guvern, numele lui Armand Călinescu e vehiculat pentru postul de ministru de Interne. Carol al II-lea, unul dintre cei mai mari şmecheri din Istoria României, optează pentru o mişcare mult mai subtilă. Îl pune pe Gh. Gh. Mironescu în fruntea Ministerului de Interne. Fiind vorba de un moş Tăgârţă al politicii, dar mai ales de un ins ocupând alte două funcţii în Guvern, se înţelege că adevăratul ministru e Armand Călinescu. Om al Regelui, junele ţărănist, Cal Troian al Camarilei în PNŢ, Armand Călinescu lucrează perfect cu alţi oameni ai Regelui din Poliţie şi Siguranţa Generală, între care se detaşează Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei.
Teza Pericolului comunist sau mai bine zis, a Mâinii Moscovei, deşi susţinută public de Gh. Gh. Mironescu şi de alţi membri ai Guvernului, îi aparţine lui Armand Călinescu. Potrivit ziarului „Adevărul” din 5 februarie 1933, la Consfătuirea majorităţii parlamentare din după-amiaza lui 3 februarie 1933, Armand Călinescu a lansat teza Complotului de la Moscova privind declanşarea Revoluţiei bolşevice în România: „D. Armand Călinescu arată că anul trecut în Ianuarie, comuniştii români au ţinut un congres în străinătate în care au hotărât să se infiltreze în instituţiile de stat şi în sindicate şi să organizeze greve şi mişcări în fabrici. Toate acestea în vederea răsturnării ordinei de astăzi.”

Călăul Armand Călinescu
Era, într-adevăr, Regatul valah ameninţat de Revoluţia bolşevică? Un posibil răspuns ni-l dă discuţia dintre Armand Călinescu şi Ion Mihalache, care-i reproşează că s-a pripit cu starea de asediu. O notează Armand Călinescu pe 5 februarie 1933, seara: „Îi explic pe larg care era situaţia şi spun că sunt convins că am făcut un mare serviciu ţării. Fără starea de asediu, nu mai puteam stăpâni nici uneltirile comuniste, nici mişcarea anticarlistă a lui Forţu. Pe de altă parte, se va putea întocmi în linişte bugetul ţării.”
Aşadar, prin starea de asediu, preludiu al represiunii, se asigura atmosfera antidemocratică pentru măsurile de austeritate cerute de Planul de la Geneva. Mult mai important, se crea cadrul pentru a pune capăt acţiunilor organizate de profesorul Grigore Forţu împotriva Elenei Lupescu. Lui Carol al II-lea nu amărâţii de comunişti îi dădeau insomnii, ci o mişcare tot mai populară, vizându-i metresa. Era unul dintre aspectele lucrăturilor lui Armand Călinescu din interiorul propriului partid în favoarea Regelui.
De altfel, în acelaşi joc perfid pot fi înscrise starea de asediu, reprimarea mişcărilor muncitoreşti şi, în general, măsurile antidemocratice. Toate acestea dădeau o lovitură fatală Partidului Naţional-Ţărănesc care şedea în calea ambiţiilor dictatoriale ale lui Carol al II-lea. Guvernul Alexandru Vaida Voevod va fi, de altfel, ultimul guvern ţărănist din anii interbelici. Cu un bilanţ sinistru în plan economic, formaţiunii lui Iuliu Maniu îi mai rămăsese doar argumentele democratismului programatic. Diversiunea meşterită de Armand Călinescu împreună cu oamenii Regelui văduveşte partidul şi de acest ultim atu electoral.
Zelea Codreanu spulberă teza pericolului bolşevic
La şedinţa din Camera Deputaţilor, reprezentanţii altor formaţiuni nu sunt dispuşi să înghită găluşca pericolului care ameninţa „neamul nostru”. Ion. I. Mirescu, de la Partidul Social Democrat, pune punctul pe i: „La căile ferate, lucrătorii au fost supuşi unui regim de batjocură, revendicările lor juste au fost întruna amânate, nemulţumirile şi strigătele lor de disperare nu au fost ascultate”. Justeţea revendicărilor e recunoscută până şi de cei care acceptă teza conspiraţiei comuniste. La dezbaterea proiectului de Lege privind starea de asediu, din noaptea de 3 februarie 1933, Octavian Goga, liderul Partidului Naţional Creştin, după ce parcurge lauda obligatorie că el a mai semnalat disoluţia autorităţii, ajunge să nuanţeze: „Informaţiunile pe care le am îmi arată că în foarte multe puncte, şi în foarte multe ramuri cererile acestor mase sunt îndreptăţite. Este un prea mare dezechilibru între retribuţia muncii pe seama celui sărac şi obijduit şi între marile câştiguri nemuncite care se pun la dispoziţia elementelor exploatatoare.” Marea surpriză vine însă dintr-altă parte. Luând cuvântul în furtunoasa dezbatere din Adunarea Deputaţilor din 16 februarie 1933, Corneliu Zelea Codreanu pune la îndoială teza Complotului de la Moscova, dezvăluind cauzele revoltei de la Griviţa: foamea şi nedreptatea.

„În numele grupării din care fac parte, cer ca alături de ancheta pe care este normal să o facă autorităţile în drept să se facă şi o anchetă parlamentară (…). Cer acest lucru pentru că mă îndoiesc de exactitatea afirmaţiunilor făcute de domnul ministru de interne; mă îndoiesc pentru un motiv bine determinat. La 24 ianuarie, atunci când studenţimea română, naţionalistă şi creştină, mergea să depună o cruce la mormântul eroului necunoscut, Siguranţa statului a dat informaţia într-o foaie din capitală că acea acţiune a fost pusă la cale şi subvenţionată de Moscova. Dacă tot aşa de verosimilă este şi informaţia pe care dumneavoastră o aveţi şi în afacerea de la Griviţa, atunci înţeleg foarte bine câtă dreptate aveţi ca să luaţi măsuri de asemenea natură, ca cele pe care le-aţi luat ieri şi azi. În al doilea rând, ţin să afirm că mie, ca şi tuturor oamenilor de bun simţ din această ţară, nu ne este frică de comunism sau de bolşevism. Nouă ne este frică de altceva, de faptul că oamenii de la acele ateliere nu au ce mânca; le este foame. Unii dintre acei muncitori au 1.100 de lei pe lună şi au 5, 6, 7 copii. Având cinci, şase, şapte copii, acea leafă nu le ajunge nici măcar pentru pâinea de toate zilele. Mie, în al doilea rând, mi-e frică şi de altceva: de setea de dreptate. Atunci, dumneavoastră veţi trebui să satisfaceţi aceste două: foamea şi setea de dreptate şi va fi ordine deplină în această ţară.” („Monitorul Oficial”, Şedinţa Adunării Deputaţilor din 16 februarie 1933)
Parlamentarii îi denunţă pe agitatorii Siguranţei
Unii deputaţi merg însă mai departe cu dezvăluirile. Ei arată că Siguranţa îşi infiltrează în mişcările de protest agenţii provocatori sub titulatura de comunişti. E ceea ce se va întâmpla, cum arată Ion I. Mirescu de la Partidul Social Democrat, în şedinţa Camerei, la Atelierele Griviţa: „V-am semnalat pe acel Bogăţoiu Panait, care este cel care a provocat, acum doi ani, conflictul, şi apoi ciocnirea cu armata. A fost prins cu manifeste, prin care lucrătorii au fost scoşi afară de la lucru şi puşi în faţa armatei. Acest Bogăţoiu este acel care a fost arestat ieri noapte, apoi eliberat şi trimis înapoi în mijlocul lucrătorilor, unde tot timpul a agitat, iar seara împingea muncitorimea de pe acoperişurile atelierelor la luptă cu armata.” Sunt date şi alte exemple. Tudor Alexandru, „care face pe comunistul printre lucrătorii de la căile ferate”, „a fost prins cu manifeste clandestine, arestat şi eliberat şi el înainte de prima grevă şi invitat prin Siguranţa generală să se prezinte la serviciu”.

Gheorghiu-Dej
Ion I. Mirescu denunţă şi un şiretlic mai subtil al Siguranţei: eliberarea din închisori, înaintea grevei, a unor comunişti notorii pentru a le da posibilitatea să acţioneze nestingheriţi. Printre cei citaţi apar şi nume de faimă în viitorul regim comunist: Constantin Doncea, Gheorghiu-Dej. Dacă ar fi să-l credem pe Ion I. Mirescu, liderul de mâine al României a fost folosit pentru a rezolva interesele dubioase ale Siguranţei şi ale Administraţiei C.F.R. A fost „trimis sau mutat confidenţial la Dej”, pentru ca incidentele provocate la atelierele de acolo să poată justifica închiderea lor, apoi „a umblat în toată ţara, pe la toate atelierele, cu ştirea Direcţiei generale a C.F.R., cu ştirea ei, pentru că a fost ţinut prezent şi nu a fost în concediu.”
Despre seara zilei de 15 februarie 1933, „Universul“ din 17 februarie 1933 scrie: „Numeroşi derbedei însă, risipiţi pe Calea Griviţei şi profitând de situaţia încordată, s-au dedat la acte nepermise, spărgând geamurile automobilelor şi ale tramvaielor de pe linia 6”. În intervenţia sa din Parlament, dr. Nicolae Lupu are multe semne de întrebare în legătură cu acest moment:

numeroasă decât 200 de derbedei, care nu erau muncitori la calea ferată şi care au devastat toată Calea Griviţei. Credeţi d-voastră că, cu toată masarea de forţe armate şi poliţieneşti în jurul atelierelor, nu se dispunea la poliţia Capitalei de suficienţi oameni pentru ca aceşti 200 de derbedei să fie împiedicaţi ca, timp de 10 ore, să spargă geamurile la toate automobilele militare şi civile? Aceasta puteţi să o credeţi d-voastră!”
Cine era în fruntea Prefecturii de Poliţie? Nimeni altul decât omul de casă al lui Carol al II-lea şi al Lupeascăi, celebrul Gabriel Marinescu. Semnificativă dezvăluire pentru noi, cei de azi, care n-am aflat nici până acum cine a devastat centrul Timişoarei în decembrie 1989. Cum semnificativă tot pentru noi trece informaţia potrivit căreia sergentul mort, transformat de autorităţi într-o victimă a rebeliunii comuniste, „a fost împuşcat de un individ din stradă, iar nu dinăuntru”.
Arestările abuzive
Detonatorul revoltei trebuie căutat în arestările nitam-nisam din noaptea de 14 spre 15 februarie. Sesizează asta dr. Nicolae Lupu în intervenţia sa din Parlament: „Alaltăieri, trebuia să se prezinte, pentru ziua de 15 Februarie, situaţia de plată. Li s-a afirmat că sporul de 20 la sută nu mai era trecut. Şi atunci, pentru a se preveni oarecari mişcări de protestare din partea muncitorilor – protestări legitime, din moment ce li s-a acordat odată – pentru că un guvern nu trebuie să-şi calce cuvântul – s-a procedat (…) la arestarea, nu a capilor comunişti, ci a tuturor acelor muncitori, care, cu ocazia grevei precedente, au stat de vorbă cu d. ministru al comunicaţiilor, în numele muncitorilor. Alaltăieri, în toiul nopţii, s-a dus la locuinţa lui, un locotenent, cu 35 de soldaţi şi, fără nici o somaţiune, au început să tragă focuri de armă în jurul casei, l-au ridicat din pat şi l-au arestat. Aşa s-a făcut cu alţi cinci din aceşti lucrători, care nu sunt alţii decât capii lucrătorilor de acolo, care au pertractat cu guvernul. Ieri dimineaţa, familiile lor, femei şi copii, s-au dus la ateliere şi s-au plâns masei muncitorilor, amintindu-le că aceşti oameni i-au apărat, au fost exponenţii lor şi i-au îndemnat să ceară să fie liberaţi.”

Comuniştii condamnaţi în procesul grevei de la Griviţa
În interviul acordat lui Nicolae Crevedia, din „Calendarul”, 23 februarie 1933, directorul Atelierelor, Victor Nicolau, recunoaşte rolul provocator al arestărilor: „Între timp (după rezolvarea conflictului de muncă la negocierile cu Eduard Mirto – n.n.) a survenit starea de asediu, care a dus la închiderea localurilor sindicatelor muncitoreşti din Calea Griviţei. În noaptea de 14 februarie, au fost arestaţi câţiva muncitori care formau comitetul de direcţie care să reprezinte mişcarea, între aceştia erau şi Bogăţoiu Panait şi alţii. În dimineaţa de 15 februarie, au venit la ateliere nevestele celor arestaţi şi au început să ţipe şi să strige la muncitori peste gard, aşa cum au relatat la timp ziarele. Lucrătorii – asta era între 8-9 dimineaţa – au început să se vărzăluiască, au părăsit Atelierele şi s-au strâns în curte”.
Directorul recunoaşte că protestatarii cereau eliberarea celor arestaţi şi redeschiderea localurilor sindicale. Altfel spus, lucruri nu chiar imposibil de îndeplinit, dacă s-ar fi vrut, într-adevăr, rezolvarea crizei. Aceste măsuri, luate în baza Stării de asediu, aparţineau în exclusivitate organelor de Poliţie şi militare. Exact celor care depindeau de Carol al II-lea!
Posibile concluzii
Punând cap la cap dezvăluirile senzaţionale din Parlament şi din presă, dialogul dintre Armand Călinescu şi Ion Mihalache, s-ar putea să descoperim în afacerea Griviţa o uriaşă diversiune a lui Carol al II-lea.

Regele criminal
La începutul lui 1933, se ivesc şi înfloresc mai multe scandaluri legate de Elena Lupescu: un interviu incendiar al lui Iuliu Maniu, demonstraţiile în favoarea profesorului Gheorghe Forţu, bombănelile legionarilor.
Prin intermediul omului său în guvern, Armand Călinescu, Regele impune Starea de asediu. Se puteau interzice astfel adunările publice împotriva Duduii şi se puteau cenzura articole incomode, în favoarea Reginei Elena, precum cele ale lui Gheorghe Forţu. Prin reprimarea muncitorilor protestatari se împuşcau doi iepuri deodată. Mai întâi, se dădea un exemplu de duritate faţă de orice încercare a salariaţilor nemulţumiţi de măsurile de austeritate ale regimului pentru a răspunde Planului de la Geneva.
Apoi, se creau premisele pentru ca Partidul Naţional Ţărănesc al lui Iuliu Maniu, care deranja tot mai tare pe Rege prin campania împotriva Lupeascăi, să iasă definitiv compromis. Oricum, sigur e că mişcările de protest ale muncitorilor erau întemeiate şi că ele nu erau rodul direct al acţiunii comuniştilor. Din nefericire, argumentul invocat de guvern pentru a justifica reprimarea sângeroasă a unor oameni care protestau în chip justificat le-a picat de minune comuniştilor.
Pe moment, Partidul Comunist, incapabil de altceva decât să lanseze manifeste, apărea în ochii românilor ca o forţă de temut, în stare să determine o măsură antidemocratică precum Starea de asediu, şi să coordoneze o mişcare revoluţionară ce n-a putut fi stăvilită decât prin intervenţia Armatei. Pe termen lung, teza conspiraţiei comuniste, avansată şi susţinută de Armand Călinescu, a dat PCR ceea ce nu avusese: legitimitatea de luptător împotriva statului burghez.
Articol scris de: Ion Cristoiu – Historia

Traseul cultural Berindey

2012-02-24T09:57:00.001+02:00

BUCEGI

2012-02-23T11:06:00.000+02:00

Masivul Bucegi, cu o suprafață de circa 300 km², se află la extremitatea estică a Carpaților Meridionali, desfășurandu-se între Valea Prahovei la est si culoarul Branului și Valea Ialomiței la vest; cade brusc spre nord către depresiuneaBârsei și spre sud, până la contactul cu Subcarpații de curbură. Se întinde pe teritoriul județelor Dâmbovița, Prahova și Brașov. Fiind de o mare complexitate structurală și morfologică, masivul apare ca o cetate naturală, cu incinta suspendată la 1600 – 2500 m, sprijinită de abrupturi puternice.

Unele denumiri toponimice întâlnite în munții Bucegi ridică interesante probleme de filologie. Numele de Bucegi are o formă arhaică de Buceci. Forma Buceci este identică cu a antroponimicului Bucșa sau că numirea ar fi o variantă a lui Bugeac "un complex de mai multi mușchi care formează un covor verde si moale". În actul ctitoricesc din 1695 al Mănăstirii Sinaia, se spune că mănăstirea a fost ridicată "la pustie sub muntele Buceciul". Numele de Buceci în loc de Bucegi mai este dat masivului, în zilele noastre, de către unii bătrâni din Branul de Sus. Oamenii de pe versantul nordic, estic și cei din partea de miazăzi a munților, ca și locuitorii Branului de Jos, îi numesc cu toți în zilele noastre Bucegi. Lingviștii spun ca huceagulsau buceagul este un păduriș des și jos, ori covorul de mușchi verde și moale, sau chiar pământul pustiu, lipsit de păduri, doar cu buruieni și ierbărie. Localități cu numele Bugeac sauBuceag existau in județele Constanța, Ialomița și Teleorman, Bugeacul istoric din Basarabia, teritoriu aparținând regatului dacic al lui Burebista. Poate că tufele joase de jnepeni, numite șibuceag, au dat numele Bucegilor. Lingvistul Sextil Pușcariu susține chiar că Bucșoiul, unul din brațele stelei de munți ce se intâlnesc în vârful Omu, își are numele derivat de la Buc, Bucur (nume autentic dacic), tot așa cum și Buceci, Bugeci, se derivă de la Buc cu acelasi sufix ca în Măneciu sau Moeciu.
Masivul Bucegi are o formă de potcoavă deschisă spre sud, din centrul căreia izvorește râul Ialomița. Ramurile principale ale potcoavei se întâlnesc în extremitatea nordică chiar în Vârful Omu, punctul culminant al masivului. În afara celor două ramuri principale, tot din zona vârfului Omu se mai desprind culmi scurte și abrupte. Către est pornește muntele Moraru, spre nord-est Bucșoiuformează parte din cumpăna apelor, iar către nord Padina Crucii separă căldările glaciare Mălăiești si Țigănești.
Situată între Valea Prahovei și cea a Ialomiței, culmea principală a Bucegilor este caracterizată în primul rând prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean (abrupt și stâncos, cu o diferență de nivel de 500–900 m) și platoul Bucegilor (podiș înalt, având altitudini cuprinse între 1600–2400 m și o înclinare de la nord către sud).

Cheile Orzei 45.18° N 25.25° E

Masivul Bucegi s-a format odată cu sectorul Carpațiilor Meridionali și cu întregul lanț carpatic, în timpul orogenezei alpine. Carpații Meridionali și grupa Bucegilor s-au înălțat cu cca 1000m la sfîrșitul Neogenului și începutul Cuaternarului.

Masivul Bucegi reprezintă un larg sinclinal, de direcție nord-sud, cuprinzând depozite sedimentare mezozoice, așezate în transgresiune peste un fundament de șisturi cristaline. Aceste depozite sunt formate în cea mai mare parte din calcare jurasice, conglomerate de Bucegi și gresii micacee. Către marginea răsăriteană a masivului, în porțiunea inferioară a abruptului prahovean, conglomeratele de Bucegi se rezeamă pe formații ale flișului cretacic inferior, cuprinzând stratele de Sinaia, precum și depozitele de marne și gresii aparținând etajelor Barremian și Apțian.

Relieful carstic este legat de masa calcarelor de pe latura vestică a rezervației, în sectorul Strunga-Grohotiș-Guțanu, iar local de unele blocuri cu dimensiuni mai mari incluse în masa de conglomerate. Specific este exocarstul cu Japiezuri în forme si dimensiuni variabile, unele coline și avene. Dezolvarea se îmbină sezonier cu înghețul și dezghețul, contribuind la dezvoltarea reliefului ruiniform de pe abruptul calcaros.

Avenul de sub Babele.
- Peștera de pe Piciorul Babelor
- Peștera Ialomiței
- Peștera Ursului
- Peștera Onicăi
- Peștera Pustnicului
- Peștera Rătei
- Peștera Tătarului
- Avenul Vânturiș
- Platoul carstic Lespezi
- În munții Bucegi se întâlnesc 2 forme principale de dovezi glaciare: forme de eroziune și forme de acumulare.
  
  Conformația masivului în formă de potcoavă determină în mod evident dispunerea și direcția de curgere a râurilor. Principala axă de colectare a apelor din interiorul masivului este Râul Ialomița, care are un bazin simetric. Ea este alimentată din zăpezi și ploi, izvorând la mare înălțime de sub Vârful Omu. Curgând în lungul axului sinclinalului, ea este alimentată și din subteran, pentru că apele infiltrate pe flancuri se scurg spre albia Ialomiței conform înclinării stratelor. Numeroși afluenti cu obârșia pe/sub podul Bucegilor converg spre bazinetele amintite, contribuind la mărimea debitului râului colector. Menționam printre ei Doamnele, Horoaba, Tătaru, Mircea, Bolboci,Zănoaga pe dreapta; Sugari, Cocora, Blana, Oboarele, Scropoasa și Orza pe stânga. In general, afluenții sunt seci în cursul mediu și superior dar în timpul averselor de ploaie au un regim torențial.

Acum,ascultati Imnul Bucegilor.

Efemeridele Lui Alcide

2012-02-20T12:26:00.000+02:00

Efemeridele lui Alcide, efemerida fiind "notiţă care prezintă evenimentele petrecute la aceeaşi dată în ani diferiţi"

1482
Moartea sculptorului Luca della Robbia

Nascut in 1400 la Florenta unde-si petrece aproape toata viata.La 31 de ani, el a început să sculpteze la catedrala orasului. El sculpteaza medalioane frumoase şi apoi, în colaborare cu doi sculptori şi cioplitori italieni, Michelozzo şi Maso di Bartolomeo, se execută uşa sacristiei.Luca della Robbia nu este doar cunoscut pentru sculpturile sale, ci, de asemenea, s-a specializat în arta de emailare. El este autorul unei noi tehnici de geam lut: el a folosit pentru a crea mai multe medalioane în special a copiilor. Dar mulţi alţii ştiau de lucrările sale aveau un mare succes.

1601
Elisabeta I a decapitat pe favoritul ei, contele de Essex

Elisabeta I, care a condus Anglia 1558 - 1603, şi al cărui nume rămâne ataşat la una din perioadele cele mai strălucite ale ţării sale, ştia cum, cu un secol înainte de Ludovic al XIV-lea, în toate circumstanţele în favoarea Motivelor de Stat . Ea a refuzat cu încăpăţânare să se căsătorească cu oricare dintre cei care i-au fost propusi, în opinia sa, un interes pentru Anglia era suficient. De iubitii ei,ea a ştiut cum să fie precauta şi să nu reînnoiască rătăcirile Mariei Tudor. Elizabeth, cu toate acestea a avut, în timpul domniei sale lungi, două pasiuni.Prima Robert Dudley,iar al doilea pentru contele de Essex. Deşi peste şaizeci de ani, Elizabeth a rămas o vanitate bolnăvicioasă, care a cautat în mod constant adularea masculina. Essex, intro expediţie victorioasă la Cadiz-s-a facut celebru, inspirand regina cu sentimente sincere.Numit şef al armatei responsabil pentru reducerea rebeliunii irlandeze, el se pregăteşte să-şi trădeze regina si să ia puterea exclusivă. Dar intrigata, aceasta nu a ezitat să-l arestat şi sa-l condamne la moarte.La 20 februarie 1601, el a fost decapitat, la poalele Turnului din Londra. Elizabeth a murit doi ani mai târziu şi cu ea a dispărut dinastiei Tudor.

1775

Generalul britanic Edward Braddock a ajunge în Virginia

Generalul britanic Edward Braddock a fost trimis la Virginia să preia comanda tuturor trupelor britanice din America în timpul Războiului de şapte ani. El a participat la o întâlnire cu guvernatorii coloniilor,iar la Consiliul de la Alexandria,din 14 aprilie, a fost convins să ia măsuri energice împotriva francezilor.

După câteva luni de pregătire, a plecat în cele din urmă, cu o coloană de voluntari, în care George Washington a servit ca un ofiţer.Coloana a traversat in 9 iulie 1755 Monongahela 9, 1755,după care se confruntă cu indienii şi forţele franceze. Trupele lui Braddock au fost complet surprinse şi dirijate. Braddock, treptat, a reuşit la unirea oamenilor săi, dar a fost rănit mortal de o lovitură, in braţul său drept şi i-a atins plămânii.

Braddock este evacuat de la Washington şi un alt ofiţer şi a murit 13 iulie 1755, la patru zile după bătălie.

1871

Moartea lui Paul Kane

Paul Kane este un pictor irlandez născut la 03 septembrie 1810 şi a murit în Toronto, Ontario, 20 februarie 1871.

El este cel mai renumit pentru picturile sale figurative, mărturie a popoarelor care trăiesc în Canada, la acel timp.

CONSTANTIN BRANCUSI

2012-02-19T14:05:00.000+02:00

CONSTANTIN BRANCUSI-1875-1957-English version

2012-02-19T13:35:00.001+02:00

Daniel.F.Gerhartz

2012-02-18T11:19:00.000+02:00

Născut în 1965 în Kewaskum, Wisconsin, unde locuieşte acum împreună cu soţia sa Jennifer, şi copiii lor mici, interesul lui Daniel in arta a aparut in adolescenta. Studii la Academia Americana de Arta din Chicago, Illinois şi apetitul lui vorace pentru muzee, precum şi de masterat modern, cum ar fi John Singer Sargent, Alphonse Mucha, Fechin Nicolai, Joaquin Sorolla, Carl von Marr, precum şi o serie de alti francezi şi americani impresionişti l-au inspirat pe el. Daniel are un interes special şi o apreciere pentru arta rusă modernă şi pentru pînzele somptuoase ale pictorilor Nicolai Fechin, Isaac Levitan şi Ilya Repin. Aşa cum spune Daniel, picturile lor sunt "complet libere dar deliberate şi credincioase, nu la toate sclipitoare." Într-adevăr, frumuseţe şi puternic evocatoare sunt picturile lui Gerhartz, datorand in mare masura de onestitatea stilului sau. Picturile lui Daniel cuprind o serie de subiecte, cel mai vizibil este figura feminină fie într-o setare pastorală sau un interior intim. El este cel mai bun cu subiecte din viata de zi cu zi, gen subiecte, sacru-idilice peisaje sau cifre în repaus linistit, meditatie sau izolare contemplativă. Stăpânirea lui din cifra de sex feminin, cifra îmbrăcat în special, este geniala. El s-a inspirat de la traditia foarte veche de romantism şi simbolism. El este absolut generos de suprafeţe, de culoare şi de iluminat care sunt în armonie cu ideile sale expresioniste, a tipului de pensula, aplicarea şi modelare de lumina si umbra. Picturile sale sunt creaţii sensibile încă evocatoare, care dramatiza tehnica lui curajoasă şi ambiţioasă. El este foarte bun atunci când îşi permite să exploreze suprafaţa într-un mod liber şi pictural, menţinând în acelaşi timp simţul lumesc. Subiectele sale evoca un atemporal şi un idealism, dar pentru cea mai mare parte Daniel si-a atras, la casa lui şi a comunităţii în Wisconsin, inclusiv familia şi prietenii. Sentimentul de intimitate şi de onestitate în ceea ce priveşte subiectele sale sunt un rezultat direct al apropierii sale şi de a fi în apropierea acestora. O proiecţie de linişte, odihnă şi rezultatul introspecţiei bogate din cunoştinţele sale de conţinutul artei sale. În imagini Gerhartz se transforma intr-o realitate mai mare şi, prin urmare, apare un sentiment de importanţă mai mare. Emotiile sunt o parte vitală a designului său expres, în timp ce stăpâneste anatomia, forma umană şi suprafeţele complexe, se combină pentru a-i face pînzele lui experienţe vizuale foarte puternice. Despre activitatea lui Daniel a spus:"Dorinţa mea ca artist este ca imaginile să pictez punctul de vedere al Creatorului, şi nu pentru mine. JS Bach a spus bine ca a semnat lucrarea sa," Soli Deo Gloria, " numai lui Dumnezeu să fie slava. "

Ceasca de Cultura

2012-02-17T12:32:00.000+02:00

Am prelucrat un material primit pe e-mail.
Studiul cuprind:
- Cultura Universala:
-Istoria Romaniei.

Fotografii din Brasovul de altadata

2012-02-15T15:33:00.000+02:00

Focsani

2012-02-14T11:11:00.000+02:00

Focsani in iarna asta!

Zapada&Arta

2012-02-14T10:38:00.000+02:00

Pacat ca din aceste exponate nu raman decat pozele!

Iarna in grafica lui Guram Dolenjashvili

2012-02-13T11:23:00.000+02:00

S-a născut pe 9 martie 1943, in Georgia . În 1968 a terminat Academia de Artă din Tbilisi. Este academician de onoare a Academiei Ruse de Artă.
Începe să expună și este recunoscut abia în 1979, datorită unui vestit academician și artist rus care, văzându-i întâmplător lucrările, este uluit de metoda absolut originală de desen în creion a lui Guram Dolenjașvili. Ulterior avea să povestească prietenilor că nu-i venea să-și creadă ochilor, că cineva posedă o asemenea tehnică de desen, pe care n-o mai văzuse nicăieri, la nici un artist.

Lucrările sale, pe care Guram le scrie ascultănd Beethoven sau Shubert, au ceva ireal, fantastic în ele. Este aproape incredibil cum, cu un simplu creion, pe hârtie, pictorul desenează zăpada, norii, apa, cu o precizie fotografică.
Desenele lui sunt unice, pline de romantism , expresivitate și culoare, chiar dacă sunt alb-negru, degajând o energie aproape palpabilă. Și asupra unui specialist, și asupra unui diletant, ele au un impact la fel de puternic.