Pr. Shenan J. Boquet|17 august 2026

La începutul acestei luni, Institutul pentru Studii Familiale (IFS) a publicat un sondaj realizat pe două mii de bărbați americani cu vârste cuprinse între optsprezece și douăzeci și nouă de ani. Rezultatele sunt o afirmare răsunătoare a problemei pe care am început să o subliniez în rubrica de săptămâna trecută, și anume o criză a masculinității care împinge bărbații pe orbita unor figuri toxice, pseudo-masculine, precum Andrew Tate.

Cercetătorii au dat raportului lor un titlu potrivit: Bărbații demoralizați ai Americii. Ceea ce au descoperit este că patruzeci și trei la sută dintre respondenți au fost de acord cu afirmația: „Sunt înclinat să cred că sunt un eșec”. Șaizeci și unu la sută au spus că simt adesea că au „puțin control asupra lucrurilor care li se întâmplă”. Aproape jumătate au spus că le lipsește o comunitate reală. Aproape unul din zece a raportat că nu are deloc prieteni apropiați. Cincizeci și nouă la sută nu aveau o relație romantică și doar șaisprezece la sută erau căsătoriți.

Sondajele și-au rezumat concluziile astfel:

Mai puțini tineri merg la facultate… și mai puțini dintre ei ies cu o diplomă. Doar 41% dintre diplome sunt acum acordate bărbaților. Tinerii au rate mai mari de afecțiuni precum ADHD și autism și au mai multe probleme cu drogurile, jocurile de noroc, pornografia și legea. Mulți tineri au astăzi venituri și perspective de carieră mai mici în comparație cu cohortele anterioare. Au mai puțini prieteni, socializează mai puțin și sunt mai puțin implicați civic. Mai puțini dintre ei fac o tranziție la timp către vârsta adultă prin atingerea unor obiective precum un loc de muncă cu normă întreagă, independența financiară, viața detașată de casa părinților și căsătoria și nașterea de copii.

Cu toate acestea, una dintre constatări este deosebit de emoționantă. Conform sondajului, acești tineri nu au renunțat la căsătorie și la paternitate. Încă își doresc ambele. Pur și simplu nu pot găsi drumul care duce acolo. După cum au descoperit, „majoritatea bărbaților care nu sunt într-o relație sunt deschiși la întâlniri (74%), majoritatea bărbaților necăsătoriți își doresc căsătoria (68%, iar alți 21% sunt nesiguri), iar majoritatea bărbaților fără copii ar dori să fie părinți în viitor (62%)”.

Săptămâna trecută am început să întreb de ce tinerii care l-au găsit pe Andrew Tate îl consideră atât de atractiv. Ceea ce aș dori să sugerez este că cifrele IFS indică spre răspuns, și este unul pe care Biserica îl oferă de zeci de ani.

Ei își caută tații.

1 din 4 copii americani crește fără un tată prezent

Conform cifrelor Biroului de Recensământ compilate de Inițiativa Națională pentru Paternitate, 18,2 milioane de copii americani – aproximativ unul din patru – cresc într-o casă fără un tată biologic, vitreg sau adoptiv.

În ultima jumătate de secol, cercetătorii au compilat date voluminoase despre efectele lipsei de tată. Constatările sunt uniform sumbre. Copiii din casele în care tatăl lipsește sunt mult mai predispuși să crească în sărăcie și insecuritate alimentară. Ei au mai multe dificultăți la școală, suferă de mai multe probleme comportamentale și psihologice și sunt mai predispuși să ajungă în sistemul de justiție penală. Chiar și mortalitatea infantilă este dramatic mai mare acolo unde tații sunt absenți.

Iar daunele se acumulează de la o generație la alta. Cercetările arată în mod constant că un băiat crescut fără tatăl său duce această absență la vârsta adultă și este mult mai probabil să lase proprii copii în urma sa. Lipsa tatălui se repetă. Un băiat care nu a văzut niciodată un bărbat iubindu-și soția cu credință, ocupându-și un loc de muncă cu încăpățânare, cerându-și scuze cu umilință sau rugându-se sincer nu a văzut niciodată ceea ce așteaptă cei din jur acum să devină.

Acesta este motorul crizei. În multe privințe, acesta explică demoralizarea tânărului de douăzeci și cinci de ani din sondajul IFS. Nu este leneș. Nu este indiferent față de viața de familie. Este neinstruit, neavând acces la modelele care i-ar putea arăta cum arată masculinitatea autentică și altruistă. Consecința este că, la rândul lor, copiii lor plătesc prețul, și așa mai departe.

La ce folosește un tată?

Cultura noastră a petrecut decenii comunicând bărbaților că tații sunt, în cel mai bun caz, opționali și, în cel mai rău caz, o piatră de poticnire. Mass-media noastră este plină de reprezentări ale unor tați slabi, absenți, incompetenți și egoiști.

Biserica, însă, are un mesaj mult diferit, mult mai exigent și, de asemenea, mult mai plin de speranță. În Familiaris Consortio, Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea ne învață că un bărbat dezvăluie și retrăiește „pe pământ însăși paternitatea lui Dumnezeu” (nr. 25). Cu alte cuvinte, un copil își formează prima idee despre Dumnezeu Tatăl de-a lungul mesei de mic dejun, privindu-l pe bărbatul care l-a crescut. Acolo unde acel tată este absent, crud sau pur și simplu indiferent, pierderea este mai profundă decât lipsa unui părinte: copilul și-a pierdut prima și cea mai naturală fereastră către Paternitatea lui Dumnezeu.

În același pasaj, Sfântul Părinte descrie ceea ce necesită concret această paternitate, adică „responsabilitate generoasă pentru viața concepută sub inima mamei”.

Paternitatea nu începe la naștere, ci la concepție, motiv pentru care lipsa paternității și avortul sunt atât de strâns legate între ele.

Întrebați orice consilier de la un centru de asistență pentru sarcini care este de obicei factorul decisiv și veți auzi același răspuns: bărbatul. A dispărut, a emis un ultimatum sau s-a oferit să plătească pentru avort și nimic altceva. Fiecare avort are undeva un tată.

În activitatea HLI în peste o sută de țări, am văzut acest tipar în mod constant. Unde bărbații își abandonează posturile, copiii mor și familiile suferă. De aceea sunt convins că una dintre cele mai critice și durabile soluții la cultura avortului este învierea masculinității autentice, care începe de acasă.

Eric a îndemnat-o inițial pe Honorine să avorteze copilul lor, crezând că nu își poate asuma responsabilitățile paternității. Prin consilierea HLI Rwanda, Eric a ajuns să înțeleagă demnitatea vieții fiului său și propria sa responsabilitate ca tată. Astăzi, bebelușul Noel crește avându-i atât pe mama, cât și pe tatăl său prezenți.

Căminul construit pe o astfel de paternitate devine ceea ce Catehismul Bisericii Catolice numește biserica domestică: „locul unde copiii primesc prima vestire a credinței… o comunitate de har și rugăciune, o școală a virtuților umane și a carității creștine” (nr. 1666). Și în această școală, scria Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, curriculum-ul este dăruirea de sine:

Familia este prima școală și cea fundamentala a vieții sociale: ca o comunitate a iubirii, ea găsește în dăruirea de sine legea care o călăuzește și o face să crească. Dăruirea de sine care inspiră iubirea reciprocă a  soțului și a soției unul față de celălalt este modelul și norma pentru dăruirea de sine care trebuie practicată în relațiile dintre frați și surori și diferitele generații care trăiesc împreună în familie (Familiaris Consortio, nr. 37).

Într-o astfel de cultură familială, nu există loc pentru egoismul și abandonul care se termină cu moartea unui copil, deoarece poftele tatălui au avut prioritate față de responsabilitățile sale.

Urgența educațională

Acum aproape douăzeci de ani, Papa Benedict al XVI-lea a scris o scrisoare către propria dieceză de la Roma despre ceea ce a numit o „urgență educațională”. În ea, a diagnosticat prăbușirea capacității noastre de a forma ființe umane care pot distinge binele de rău, care se pot dedica altora și pot găsi sens în viața lor. La rădăcina crizei, a sugerat el, se află pierderea încrederii în viață însăși. Și i-a îndemnat pe părinți să recunoască faptul că remediul începe cu ei.

Papa Benedict scria în 2008. De atunci, datele au continuat să se amplifice, validându-i punctul de vedere. Chiar în această lună, cercetătorii care au publicat în revista Developmental Science au raportat că, în șaptezeci de țări, pe parcursul a trei decenii, declinul religiozității în creșterea copiilor a fost urmărit îndeaproape de creșterea ratelor tulburărilor de anxietate în rândul copiilor și adolescenților. Religia, au remarcat cercetătorii, oferă în mod fiabil „apartenență, ordine, sens, scop, rutină” – chiar bunurile pe care tinerii noștri demoralizați le spun că le lipsesc.

Aici niciun program social nu poate înlocui părinții actuali, care modelează pentru copiii lor un mod de viață diferit – unul orientat spre transcendent în întregime. Un tată care își lasă copiii la orele de religie și apoi își citește telefonul în timpul Liturghiei le-a învățat o lecție mult mai puternică decât orice a reușit catehetul în acea săptămână. Tatăl ai cărui copii nu-l văd niciodată în genunchi, cerând îndrumarea divină de care are nevoie fiecare bărbat pentru a deveni bărbatul care este menit să fie, îi educă în liniște în materialismul reductiv izolat, care induce disperarea endemică în cultura noastră.

Totuși, și reversul este valabil. Cercetătorii care studiază transmiterea religioasă de-a lungul generațiilor ajung în continuare la aceeași concluzie: practica tatălui cântărește neobișnuit de mult în păstrarea credinței copiilor ca adulți. Acolo unde un tată se roagă, copiii tind să continue să se roage. Acolo unde el este indiferent, ei tind să se lase purtați de val, oricât de devotată ar fi mama lor.

Este o responsabilitate înfricoșătoare și una magnifică.

Cum îi învățăm pe bărbați să fie tați?

Ceea ce ne aduce la întrebarea practică: cum formăm tați buni când o generație de bărbați nu a avut niciodată unul?

Răspunsul nu este alt pamflet. Paternitatea este un meșteșug, iar meșteșugurile se învață prin ucenicie. Fiecare parohie conține bărbați de șaizeci și șaptezeci de ani care au crescut copii credincioși prin decenii de sacrificii obișnuite. Fiecare parohie conține, de asemenea, tineri care nu au nicio idee cum să conducă o familie în rugăciune, cum să aibă o relație de respect reciproc și generozitate cu soțul/soția lor sau cum să spună unui fiu cuvintele pe care propriii lor tați nu le-au spus niciodată. Faptul că aceste două grupuri se întâlnesc atât de rar este una dintre marile oportunități irosite din Biserica de astăzi. Împerecheați-i. Un tată tânăr are nevoie de un tată mai în vârstă așa cum un ucenic are nevoie de un maestru.

Aici este locul unde organizații precum Cavalerii lui Columb au un rol atât de important de jucat. Am văzut multe consilii active ale Cavalerilor, unde bărbații se întrunesc cu un simț al misiunii și al scopului. Eu nu sunt acolo pur și simplu pentru parcurge în grabă procesul-verbal al ședinței de luna trecută sau pentru a pregăti un alt mic dejun cu clătite, ci mai degrabă pentru a găsi modalități prin care ei, ca grup, se pot provoca reciproc pentru a deveni mai buni și a-și îmbunătăți parohia și comunitatea înconjurătoare, prin acte de slujire. Aceasta poate implica totul, de la acordarea de ajutor centrului local pentru gravide, strângerea de fonduri pentru banca locală de alimente, oferirea de asistență în caz de dezastru și implicarea în studiul Scripturii sau al documentelor Bisericii. În aceste cazuri, găsiți tineri care merg alături de bărbați mai în vârstă, oferindu-și timpul, talentul și ceea ce au mai scump altora, în loc să se concentreze pe noi modalități de a-și satisface poftele.

HLI Irlanda îi provoacă pe bărbați să se implice prin evenimentele Rozariului Bărbaților. În prima sâmbătă a fiecărei luni, bărbații se adună în piața publică pentru a se ruga pentru convertire și a repara modurile în care bărbații nu au reușit să protejeze și să sprijine femeile și copiii acestora.

Majoritatea bărbaților care se distanțează de viața parohială nu au respins credința. Pur și simplu nu pot vedea un loc în ea care să le ceară ceva. Un grup de bărbați care există exclusiv pentru a găti și a mânca clătite va atrage bărbați care își doresc clătite. Asta nu înseamnă că micul dejun cu clătite nu își are locul în promovarea comunității parohiale. Cu toate acestea, un grup de bărbați care se întâlnește și la șase dimineața pentru a se ruga, a studia și a se trage la răspundere unii pe alții va atrage bărbați care vor să devină sfinți.

Și preoții au un rol de neînlocuit aici. Bărbații nu vor fi formați prin omilii adresate unei congregații generice. Ei trebuie să fie abordați ca bărbați și să li se dea ceva dificil de făcut. Chemați-i la rugăciunea zilnică cu copiii lor, la spovedanie săptămânală, la post, la conducerea Rozariului în familie, oricât de stângaci ar fi. Bărbații nu fug de cerințe; fug de a fi tratați ca fiind inutili. Iar episcopii, care poartă ei înșiși titlul de tați, s-ar putea întreba cât de mult din planificarea lor pastorală este îndreptată către tații din diecezele lor – bărbații care vor determina, mai mult decât orice program, dacă următoarea generație păstrează credința.

Tineri, priviți spre Sfântul Iosif

Mai presus de toate, trebuie să ne recăpătăm convingerea că această lucrare valorează întreaga viață a unui om. Lumea îi spune unui tânăr că paternitatea este o povară care îl va costa libertatea, banii și distracția. Biserica îi spune adevărul: că, dându-și viața pentru o soție și copii, va găsi cea mai profundă bucurie disponibilă unui om pe acest pământ și, în acest proces, va deveni o imagine a lui Dumnezeu însuși.

În Litania Sfântului Iosif, îl numim „capul Sfintei Familii” și „stâlpul familiilor”. Scriptura nu consemnează niciun cuvânt pe care l-a rostit vreodată. Ceea ce consemnează este ceea ce a făcut. A protejat, a îngrijit, l-a ascultat pe Dumnezeu cu un cost personal considerabil și a crescut un Fiu. În ochii vecinilor săi, era un om banal, un tâmplar rural al cărui nume nu ar fi însemnat nimic în Ierusalim. Vocația paternității nu cere daruri extraordinare. Îi cere unui om să fie prezent, credincios și neînfricat de sacrificiu.

Tinerilor din sondajul IFS care se simt ca niște ratați, Biserica le spune ceva ce cultura nu poate spune: ați fost creați pentru asta, iar harul este disponibil pentru asta. Viața ta nu este un accident, puterea ta nu este un defect, iar familia pe care încă nu ai întemeiat-o așteaptă un bărbat care să-și dea viața pentru ea.

Să ne rugăm pentru bărbați în această săptămână: pentru cei credincioși care pot fi epuizați și demoralizați de mesajele toxice ale culturii noastre sau de cerințele zilnice ale paternității, pentru cei care cad sub influența lui Andrew Tate din cultura noastră și pentru următoarea generație de băieți care tânjesc după un tată care să-i iubească suficient pentru a le spune că sunt suficienți, așa cum sunt, provocându-i totodată să devină mai mult decât sunt.

Traducere: Asociația Darul Vieții

Sursa:

Post-ul Învățând să fii bărbat: De ce tinerii au nevoie de tați prezenți apare prima dată în .

Mai mulți sfinți și autori spirituali au vorbit foarte concret despre modestia în îmbrăcăminte, nu doar în sensul evitării provocării, ci și ca expresie a demnității, castității, respectului față de propriul trup și față de ceilalți.

Câteva dintre cele mai importante exemple:

 Sfântul Francisc de Sales (1567–1622)

Sfântul Paul își exprimă dorința ca toate femeile creștine să poarte „îmbrăcăminte modestă, cu pudoare și sobrietate”;  și, de altfel, cu siguranță a vrut să spună că bărbații ar trebui să facă la fel.

Acum, modestia în îmbrăcăminte și accesoriile acesteia depinde de calitatea, moda și curățenia acesteia.

Cât despre curățenie, aceasta ar trebui să fie uniformă, și nu ar trebui niciodată, dacă este posibil, să permitem vreo parte a îmbrăcămintei noastre să fie murdară sau pătată.

Cuviința exterioară este un fel de indicator al bunei ordini interioare, iar Dumnezeu le cere celor care slujesc la Altarul Său sau slujesc în lucruri sfinte, să fie atenți în ceea ce privește curățenia personală.

 În ceea ce privește calitatea și moda hainelor, modestia în aceste aspecte trebuie să depindă de diverse circumstanțe, vârstă, anotimp, condiție, de societatea în care intrăm și de ocazia specială.

Majoritatea oamenilor se îmbracă mai bine la o sărbătoare importantă decât în alte momente; în Postul Mare sau în alte perioade penitențiale, ei dau deoparte orice îmbrăcăminte veselă; La o nuntă se poartă haine de nuntă, la o înmormântare, veșminte de doliu; iar la curtea unui rege, se potrivește o rochie care ar fi nepotrivită acasă.

O soție poate și ar trebui să se împodobească după dorințele soțului ei atunci când acesta este prezent; – dacă face acest lucru în absența lui, ești dispus să te întrebi în ochii cui caută să strălucească?

Putem acorda o latitudine ceva mai mare domnișoarelor, care pot dori în mod licit să atragă mulți, deși numai cu scopul de a câștiga în cele din urmă pe cineva în sfânta căsătorie.

Nici nu le învinovățesc pe văduvele pentru că se împodobesc din cauză că își propun să se recăsătorească , cu condiția să se încadreze în limitele decente ale celor care sunt în fruntea unei familii și care au trecut prin suferințele aspre ale văduviei.

Dar pentru cele care sunt văduve cu adevat, atât în inimă, cât și în exterior, smerenia, modestia și devotamentul sunt singurele ornamente potrivite.

Dacă încearcă să atragă admirația bărbaților, nu sunt cu adevărat văduve, iar dacă nu au o astfel de intenție, de ce ar purta insemnele acesteia? Cei care nu intenționează să primească oaspeți ar trebui să-și dea jos reclama.

Așadar, din nou, toată lumea râde de femeile în vârstă care se prefac a avea grații tinerești – astfel de lucruri sunt tolerabile doar la tineri. Fiți întotdeauna îngrijiți, nu permiteți niciodată vreo dezordine sau neîngrijire în jurul vostru.

Purtând îmbrăcăminte neglijentă, denotă o oarecare lipsă de respect față de cei pe care îi frecventați ; dar, în același timp, evitați orice vanitate, ciudățenie și fantezie. Pe cât posibil, păstrați-vă pentru ceea ce este simplu și nepretențios – o astfel de îmbrăcăminte este cea mai bună podoabă a frumuseții și cea mai bună scuză pentru urâțenie.

Sfântul Petru le îndeamnă pe femei să nu fie prea meticuloase în aranjarea părului. Toată lumea disprețuiește un bărbat ca fiind efeminat, care se coboară la astfel de lucruri, iar noi considerăm o femeie vanitoasă ca fiind lipsită de modestie sau, cel puțin, că modul ei de a fi este sufocat de fleacuri și artificii.

Ele spun că nu vor să facă nici un rău, dar eu aș răspunde că diavolul va născoci ceva ca să obțină un rău din toate acestea.

Din partea mea, aș vrea ca bărbatul meu sau femeia mea credincioasă să fie cea mai bine îmbrăcată persoană din asistență, dar cea mai puțin elegantă sau splendidă și împodobită, așa cum spune Sfântul Petru în 1 Timotei 2 : 9.

Sfântul Ludovic a spus că corect ar fi ca fiecare să se îmbrace conform poziției sale, astfel încât oamenii buni și sensibili să nu poată spune că ești excesiv de îmbrăcat, sau că cei tineri și mai veseli ar fi îmbrăcați în mod neîngrijit. Dar dacă aceștia din urmă nu sunt mulțumiți cu ceea ce este modest și cuviincios, trebuie să se mulțumească cu „aprobarea bătrânilor”. (Sursa: Devout Life, Sf. Francisc de Sales)

2. Sfântul Ioan Gură de Aur (†407)

Vorbește foarte des despre îmbrăcămintea femeilor și despre scopul pentru care ne îmbrăcăm. În omiliile sale, condamnă îmbrăcămintea destinată să atragă privirile și consideră modestia o formă de protecție a castității.

Un principiu repetat în predicile sale este că îmbrăcămintea nu trebuie să devină o invitație la priviri și dorințe dezordonate.

Aceste cuvinte aspre le folosește Sfântul, adresându-se unui anumit gen de femei:

”Îți porți lațul peste tot și îți întinzi mrejele în toate locurile. Pretinzi că nu i-ai invitat niciodată pe alții să păcătuiască. Nu ai făcut-o, într-adevăr, prin cuvintele tale, dar ai făcut-o prin îmbrăcămintea și comportamentul tău. … Când ai făcut un alt păcat în inima lui, cum poți fi nevinovată?

Spune-mi, pe cine condamnă lumea aceasta? Pe cine pedepsesc judecătorii? Pe cei care beau otravă sau pe cei care o prepară și administrează poțiunea fatală? Tu ai pregătit cupa abominabilă, i-ai dat băutura ucigătoare și ești mai criminală decât cei care otrăvesc trupul; nu ucizi trupul, ci sufletul. Și nu dușmanilor le faci asta, nici nu ești îndemnată de vreo necesitate imaginară, nici provocată de vreo vătămare, ci o faci din vanitate și mândrie prostească.” Sursa

Iar în comentariile sale la Epistola către Timotei, Sf. Ioan Gură de Aur pornește de la:

„Femeile să se gătească cu îmbrăcăminte decentă, să se înfrumuseţeze cu pudoare şi modestie…”
(1 Timotei 2,9)

3. Sfântul Toma de Aquino (1225–1274)

Acest sfânt ne oferă o fundamentare teologică a modestiei.

În Summa Theologiae, II-II, q. 169, tratează în mod explicit modestia în îmbrăcăminte și pune chiar întrebarea:

„Poate exista virtute și viciu în ceea ce privește îmbrăcămintea exterioară?”

Răspunsul său este da. El îl citează pe Sf. Ambrozie:

„Trupul trebuie împodobit în mod natural și fără afectare, cu simplitate […] nu cu veșminte costisitoare și strălucitoare, ci cu haine obișnuite.”

Și concluzionează:

„Prin urmare, poate exista virtute și viciu în îmbrăcămintea exterioară.”

El spune, în esență, că îmbrăcămintea trebuie să fie potrivită obiceiului locului, condiției persoanei și scopului pentru care este purtată.

Pentru Sfântul Toma, problema morală apare atunci când cineva se îmbracă:

din vanitate; pentru a atrage admirația; pentru a provoca dorințe dezordonate; sau într-un mod nepotrivit cu starea sa și cu împrejurarea.

Foarte important este însă ceea ce spune mai departe: nu hainele în sine sunt rele, ci lipsa de măsură în folosirea lor.

4. Sfântul Ambrozie al Milanului (†397)

În De virginibus (Despre fecioare), vorbește mult despre modestia exterioară ca expresie a virtuții interioare.

El consideră că o femeie creștină trebuie să evite ceea ce transformă frumusețea într-un mijloc de atragere a atenției.

Un principiu atribuit frecvent învățăturii sale este:

„Chipul este oglinda sufletului.”

La Sfântul Ambrozie, îmbrăcămintea este legată de pudoare, tăcere, gesturi și comportament, nu tratată izolat.

5. Sfântul Ciprian al Cartaginei (†258)

Are un text foarte interesant, Despre îmbrăcămintea fecioarelor (De habitu virginum).

El scrie foarte direct împotriva luxului, podoabelor excesive și îmbrăcămintei menite să atragă privirile.

Una dintre ideile sale centrale este:

„Ceea ce nu este al tău să nu fie folosit pentru a te împodobi.”

Și avertizează că o creștină nu trebuie să caute să fie admirată pentru frumusețea exterioară, ci pentru virtuțile sale.

6. Sfântul Ioan Maria Vianney (1786–1859)

Parohul de Ars a fost foarte sever în predicile sale despre modestie și castitate. În catehezele și predicile sale despre porunca a șasea vorbește despre îmbrăcămintea indecentă și despre responsabilitatea de a nu-i conduce pe alții spre păcat.

Un citat foarte cunoscut atribuit lui este:

„O femeie care se îmbracă indecent este un instrument al diavolului.”

Iată câteva dintre cele mai cunoscute afirmații ale sale:

Despre castitate

„Castitatea este parfumul sufletului.”

„Un suflet curat este un al doilea paradis al lui Dumnezeu.”

„Cei curați cu inima Îl văd pe Dumnezeu deja pe acest pământ prin lumina credinței.”

„Diavolul se teme mult de un suflet curat, pentru că este un suflet puternic.”

„Dacă am înțelege cât de prețioasă este curăția, am păzi-o cu prețul oricărui sacrificiu.”

Despre modestie și îmbrăcăminte

Sfântul Ioan Maria Vianney a condamnat luxul excesiv și îmbrăcămintea provocatoare, văzând în ele o ocazie de păcat.

Iată câteva pasaje atribuite lui:

„Sunt persoane care vin la biserică nu pentru a se ruga, ci pentru a fi văzute.”

„Vanitatea în îmbrăcăminte este un laț pe care diavolul îl întinde multor suflete.”

„Nu vă îmbrăcați pentru a atrage privirile oamenilor, ci pentru a-I plăcea lui Dumnezeu.”

„O femeie modestă predică virtutea fără să spună un cuvânt.”

Despre modestia creștină

„Creștinul trebuie să fie modest în privire, în cuvinte și în îmbrăcăminte.”

„Unde este modestia, acolo este pacea sufletului.”

Despre virtutea curăției

„După Dumnezeu, cea mai frumoasă comoară este un suflet curat.”

„Curăția îi face pe oameni asemenea îngerilor.”

Dintre cele de mai sus, formulări precum „Castitatea este parfumul sufletului”, „Curăția îi face pe oameni asemenea îngerilor” și învățăturile generale despre vanitate și modestie sunt bine cunoscute în tradiția spirituală legată de Curé d’Ars.

7. Sfântul Pius al X-lea (1835–1914)

Este foarte important pentru tema modestiei feminine deoarece există instrucțiuni și norme pastorale din epoca sa privind îmbrăcămintea, în special în biserică.

În tradiția catehetică asociată pontificatului său apare foarte clar principiul că îmbrăcămintea creștină trebuie să fie decentă și să nu expună trupul într-un mod nepotrivit.

În epoca sa au existat numeroase instrucțiuni pastorale și norme diecezane, inspirate de învățătura Papei și de tradiția Bisericii, care insistau asupra modestiei și decenței în casa lui Dumnezeu.

Pius al X-lea a promovat cu insistență respectul și sacralitatea bisericii. În spiritul reformei sale liturgice, credincioșii erau îndemnați să participe la Liturghie cu:

reculegere; modestie; decență în comportament și ținută; evitarea luxului și a vanității. (Vatican)

Scrisoarea pastorală a cardinalului Pietro Respighi (1907)

Una dintre cele mai importante intervenții din perioada lui Pius al X-lea a fost cea a cardinalului Pietro Respighi, vicarul Romei, care, cu aprobarea Papei, a adresat clerului roman dispoziții privind combaterea modei indecente.

El cerea preoților: să predice împotriva modei necuviincioase; să nu permită folosirea bisericilor pentru etalarea luxului; să încurajeze femeile să poarte haine modeste și demne de o creștină.

Aceste dispoziții nu reprezentau o lege universală pentru întreaga Biserică, ci norme pastorale pentru Dieceza Romei, care au influențat apoi multe alte dieceze.

Predicile și catehezele epocii

Manualele de morală și catehismele de la începutul secolului al XX-lea repetau aproape aceleași principii:

hainele nu trebuie să fie provocatoare; îmbrăcămintea trebuie să reflecte modestia creștină; evitarea luxului excesiv; evitarea modei care provoacă scandal; intrarea în biserică se face cu respect și decență.

Aceste principii se regăsesc frecvent în predicile episcopilor și ale predicatorilor din acea perioadă.

Normele mai precise au apărut după Pius al X-lea

Mulți atribuie în mod eronat lui Pius al X-lea regulile foarte detaliate privind: mâneci până la cot; rochii sub genunchi; decolteu limitat; interzicerea materialelor transparente.

În realitate, acestea provin în principal din perioada papei Pius al XI-lea. În 1930, Congregația Conciliului a trimis episcopilor o instrucțiune privind modestia în îmbrăcăminte, iar cardinalul-vicar al Romei a publicat ulterior norme concrete pentru Dieceza Romei. Aceste texte au influențat puternic practica pastorală din secolul al XX-lea. (ihm-church.org)

Principiile promovate în epoca lui Pius al X-lea

Ele pot fi rezumate astfel: modestie și pudoare creștină; evitarea vanității și a ostentației; respect pentru sfințenia bisericii; îmbrăcăminte potrivită locului sacru; exemplu bun pentru ceilalți credincioși.

Aceste principii sunt în deplină continuitate cu învățătura unor sfinți precum Francisc de Sales, Ioan Maria Vianney și, mai târziu, Pius al XII-lea.

8. Sfântul Josemaría Escrivá (1902–1975)

Vorbește despre eleganță și modestie într-o manieră mai modernă. El nu recomandă neglijența, ci eleganța discretă, fără vanitate.

Ideea sa este foarte utilă astăzi: modestia nu înseamnă să fii neîngrijit sau să renunți la frumusețe, ci să nu transformi frumusețea într-un instrument de seducție sau autoexaltare.

Principii comune ale Sfinților

1. Modestia protejează castitatea.
Nu este doar o regulă vestimentară.

2. Modestia respectă trupul.
Trupul omenesc are demnitate și nu trebuie tratat ca obiect de expunere.

3. Modestia ține seama de ceilalți.
Creștinul nu urmărește să provoace priviri, dorințe sau admirație.

4. Modestia nu înseamnă urâțenie sau neglijență.

Poți fi elegant, frumos și îngrijit, fără ca îmbrăcămintea să devină provocatoare. Sfinții sunt cei care spun lucruri de o valabilitate surprinzătoare nu doar pentru contemporanii lor ci și pentru generațiile următoare. Tema modestiei este una dintre ele, care merită reluată cu amănuntul și cu meticulozitatea acestor înțelepți de către creștinii moderni, care se află în pericol de a fi asimilați și subjugați aparențelor false ale modei post-creștine.

Post-ul Modestia – o formă de protecție a castității. Ce spun sfinții apare prima dată în .

Părintele Paul Marx, O.S.B., a fost adesea numit „părintele mișcării internaționale pro-viață” și a fost numit „Apostolul Vieții” de către Papa Ioan Paul al II-lea (1991). Părintele Marx a călătorit peste cinci milioane de mile, vizitând toate cele 50 de state și 91 de țări în cei peste 40 de ani de activism pro-viață pentru a apăra sfințenia vieții umane.

Printele Marx a fost hirotonit preot pe 15 iunie 1947 de către Ordinul Sfântului Benedict. După aproape două decenii în cadrul facultății Universității St. John’s, ordinul său i-a permis să se dedice luptei pentru viață și familie cu normă întreagă. Văzând avansul forțelor anti-viață înaintea majorității, a fondat Centrul pentru Viața Umană în 1972 la Universitatea St. John’s din Collegeville, Minnesota.

Întâlnirea dintre Părintele Paul Marx, O.S.B., fondatorul Human Life International, și Papa Ioan Paul al II-lea 

Pe 17 noiembrie 1979, Părintele Marx a avut o audiență cu Papa Sfântul Ioan Paul al II-lea. După ce i-a descris Sfântului Părinte munca sa internațională, Părintele… Marx își amintea: „Pentru o perioadă inconfortabil de lungă, Papa s-a uitat la mine ca și cum s-ar fi rugat, iar apoi, în cele din urmă, a spus:

«Ai multă experiență. Trebuie să aduci această mișcare pro-viață, pro-familie în toată lumea; și dacă faci asta, vei face cea mai importantă lucrare de pe pământ.»”

Această întâlnire a fost semnificativă deoarece a confirmat strânsa aliniere dintre apostolatul pro-viață mondial al părintelui Marx și viziunea în curs de dezvoltare a lui Ioan Paul al II-lea, Evanghelia Vieții, care avea să fie exprimată ulterior în special în enciclica Evangelium Vitae și în catehezele despre Teologia Trupului. Părintele Marx a devenit una dintre cele mai influente figuri internaționale din mișcarea pro-viață, călătorind în zeci de țări și contribuind la înființarea unor organizații pro-viață în întreaga lume. ([Human Life International][1])

Doi ani mai târziu, Centrul Human Life a devenit Human Life International (HLI), prima și cea mai mare organizație internațională pro-viață din lume. Părintele Marx a fost președintele HLI până la pensionarea sa în 1999.

Printele Marx a deținut un doctorat în sociologie familială de la Universitatea Catolică din Washington, D.C. A scris peste o duzină de cărți, inclusiv The Death Peddlers: War on the Unborn (1971), Death Without Dignity: Killing for Mercy (1982), Confessions of a Pro-Life Missionary (1988), Fighting for Life (1989), The Flying Monk (1990), The Warehouse Priest (1993) și autobiografia sa, Faithful for Life (1997).

Reflectând asupra muncii sale de stabilire a mișcării globale pro-viață, părintele Marx a spus:

În timp ce călătoresc, sunt adesea întrebat „care este convingerea mea de bază și cea mai profundă după 36 de ani de muncă pro-viață, vizitând 91 de țări și scriind 11 cărți pe această temă”. Fără ezitare, le spun acestor persoane care se întreabă serios: Odată ce ai la dispoziție metode contraceptive pe scară largă, dobândești… un cancer moral omniprezent, metastazant, care distruge Biserica, familia, tineretul și națiunea… Deși avem nevoie de o varietate de grupuri pro-viață care să lupte împotriva monstrului anti-viață, este extrem de inutil și într-adevăr extrem de miop să trecem cu vederea principala sursă a uciderii copiilor, care este contracepția.

Moștenirea părintelui Marx este o organizație pro-viață cu adevărat holistică, care apără demnitatea vieții umane și fundamentul căsătoriei și familiei pe care se bazează.

Președintele Ronald Reagan i-a scris odată o scrisoare personală părintelui… Marx spunând: „Puteți fi mândri de tot ce ați făcut pentru a chema această națiune și pe altele la reflecție și acțiune pozitivă cu privire la problemele care afectează caracterul sacru al vieții umane. Dumnezeu să vă binecuvânteze.”

([Human Life International][1])

Post-ul Pr. Paul Marx, fondatorul Organizației Human Life International apare prima dată în .

16 iul. 2026

De Pr. Francesco Giordano, STD

Eutanasia, cauza morții și dispariția actului

Normalizarea eutanasiei se întâmplă rareori dintr-o dată. De obicei, avansează printr-o serie de atenuări. Mai întâi, limbajul se schimbă. Sinuciderea devine „moarte asistată de medic”. Apoi devine „asistență medicală în moarte”. În cele din urmă, devine MAiD (Asistență Medicală în Deces), un acronim atât de blând și birocratic încât medicul, pacientul și actul letal aproape că dispar din vedere.

Dar există o altă etapă, mai puțin vizibilă, în acest proces: clasificarea. O societate nu își dezvăluie convingerile morale doar prin ceea ce permite. Le dezvăluie și prin modul în care înregistrează ceea ce permite. Întrebarea nu este doar dacă eutanasia este legală, ci dacă societatea poate totuși să numească cu adevărat ce s-a întâmplat atunci când un pacient moare printr-o intervenție medicală letală.

Canada oferă un caz deosebit de important. Al șaselea raport anual al Health Canada privind asistența medicală în moarte în Canada afirmă că 16.499 de persoane au primit MAiD în 2024, reprezentând 5,1% din totalul deceselor din Canada în acel an. Deci, ideea nu este că decesele cauzate de asistența medicală în deces (MAiD) sunt complet neraportate. Problema este mai subtilă și mai gravă: MAiD este vizibilă ca serviciu medical raportat, dar poate deveni invizibilă ca și cauză a decesului.

Health Canada explică, de asemenea, că MAiD nu este clasificată drept cauză a decesului conform standardelor Organizației Mondiale a Sănătății. În schimb, în scopuri de statistici vitale, se utilizează boala sau afecțiunea subiacentă. În exemplul propriu al raportului, dacă o persoană cu cancer avansat primește MAiD, cancerul este tratat drept cauză a decesului pentru statisticile vitale.

Acest lucru creează o vizibilitate publică particulară. MAiD este numărată și nu este numărată. Este recunoscută și înlocuită. Apare în rapoartele anuale, dar dispare în categorii precum cancer, boli neurologice, fragilitate sau o altă afecțiune subiacentă. Actul este înregistrat administrativ, dar ascuns moral și statistic în limbajul bolii și al îngrijirii.

Această distincție contează. Boala unui pacient poate explica de ce a fost solicitat decesul. Cancerul, dizabilitatea, suferința psihologică, izolarea, teama de declin sau sentimentul de a fi o povară pot dezvălui condițiile teribile în care a apărut cererea. Acestea nu sunt irelevante. Merită compasiune, atenție și seriozitate pastorală. Dar acolo unde un medicament letal este administrat sau prescris tocmai pentru a provoca moartea, boala nu este actul prin care survine moartea. Condiția de bază este contextul. Intervenția letală este actul ales.

Teologia morală catolică a insistat întotdeauna asupra acestui tip de claritate. Sfântul Toma de Aquino ne învață că actele umane trebuie judecate în funcție de obiectul, intenția și circumstanțele lor. Compasiunea, frica, durerea și dorința de a alina suferința pot ajuta la explicarea motivului pentru care este ales un act. Ele nu schimbă specia morală a actului în sine. A administra o substanță letală astfel încât un pacient să moară nu este același lucru cu ameliorarea durerii, cu retragerea unui tratament disproporționat sau cu însoțirea celui pe moarte.

De aceea, tradiția catolică distinge cu atenție între a ucide și a lăsa să moară. Nu este greșit să refuzi un tratament extraordinar, disproporționat, excesiv de împovărător sau care nu mai este rezonabil de benefic. Nici nu este greșit să administrezi medicamente adecvate pentru durere, chiar și atunci când moartea poate fi prevăzută, dar nu intenționată. Însă eutanasia și sinuciderea asistată sunt diferite deoarece moartea este aleasă ca mijloc sau ca rezultat intenționat.

Bioeticienii catolici Patrick Lee și Jason Eberl ajută la clarificarea acestei distincții. În „Personalitate, demnitate, sinucidere și eutanasie”, Lee susține că uciderea intenționată din milă este greșită deoarece implică alegerea împotriva binelui intrinsec al vieții umane. Eberl, în „Aquinas despre eutanasie, suferință și îngrijiri paliative”, clarifică cealaltă latură a problemei: moralitatea catolică nu cere prelungirea inutilă a morții și nici nu respinge îngrijirile paliative. Linia este depășită atunci când moartea însăși este selectată ca soluție la suferință.

De aceea, clasificarea nu este doar o chestiune tehnică. Dacă un deces cauzat de o asistentă medicală asistată este clasificat pur și simplu sub boala pacientului, actul letal este absorbit în narațiunea bolii. Societatea poate spune: „cancerul l-a ucis” sau „boala neurologică a l-a ucis”, când, de fapt, un act uman a intervenit pentru a provoca moartea. Înregistrarea poate fi utilă din punct de vedere medical într-un anumit sens, dar înșelătoare din punct de vedere moral în altul.

Problema aparține unui model lingvistic mai larg. William Brennan, în articolul său „Ioan Paul al II-lea despre limbajul care împuternicește cultura morții”, a arătat cum cultura morții este împuternicită de limbajul care maschează violența împotriva persoanelor vulnerabile. Manfred Spieker a subliniat o observație similară în „Limbajul juridic al culturii morții în Europa”: cuvinte precum demnitate, libertate, asistență, sănătate, terapie și autodeterminare pot produce asociații care afirmă viața, în timp ce ascund actele îndreptate împotriva vieții.

Donarea de organe după eutanasie se încadrează perfect în acest tipar. Nu descrie doar eutanasia; educă publicul să perceapă eutanasia ca asistență. Limbajul îndulcește actul. Cadrul legal permite actul. Protocolul clinic administrează actul. Apoi, sistemul de clasificare poate înlocui actul sub boala care l-a precedat.

Aceasta este tripla ascundere care funcționează acum: limbajul eufemistic ascunde uciderea ca îngrijire; clasificarea administrativă ascunde actul letal ca boală; iar integrarea instituțională ascunde eutanasia ca medicină obișnuită.

Ultimul punct este crucial. Odată ce eutanasia este tratată ca un serviciu medical, ea nu rămâne izolată. Generează practici secundare și presiuni instituționale. Frans van Ittersum și Rev. Lambert Hendriks, scriind despre donarea de organe după eutanasie, au avertizat că un act aparent caritabil poate deveni strâns legat de actul anterior de ucidere. Centrul Național Catolic de Bioetică și-a exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu privire la presiunea asupra spitalelor catolice din Canada de a coopera, direct sau indirect, cu asistența medicală în deces (MAiD) prin acorduri de transfer sau „spații clinice” apropiate.

Clasificarea și cooperarea sunt două fațete ale aceluiași proces de normalizare. Clasificarea ascunde actul în dosar; cooperarea încorporează actul în instituție. În ambele cazuri, eutanasia devine mai puțin vizibilă ca omor și mai vizibilă ca o cale în cadrul asistenței medicale.

Aceasta nu este doar o problemă pentru instituțiile catolice. Este o problemă pentru întregul bine comun. Dacă legiuitorii, medicii, familiile și cetățenii nu pot vedea clar cât de des au loc actele medicale letale, în ce condiții au loc și cum sunt descrise, atunci responsabilitatea publică este slăbită. Garanțiile depind de adevăr. O garanție care nu poate fi verificată nu este o garanție prea mare.

Experiența canadiană arată, de asemenea, că MAiD nu este pur și simplu o alegere individuală făcută în vid. Multe cereri de deces asistat apar pe fondul singurătății, fricii, dizabilității, sărăciei, pierderii sensului vieții sau a sentimentului de a fi o povară. Când o persoană suferindă spune: „Nu vreau să continui”, prima întrebare nu ar trebui să fie: „Cum facilităm această dorință?”. Prima întrebare ar trebui să fie: „Cine rămâne cu această persoană în interiorul acelei suferințe?”.

De aceea, oferta de eutanasie nu este niciodată o informație neutră. Ea spune ceva pacientului. Spune: viața ta aparține acum categoriei de vieți pentru care moartea este o soluție medicală rezonabilă. Pentru persoanele în vârstă, persoanele cu dizabilități, bolnavii cronici, cei deprimați sau izolați social, o astfel de ofertă poate confirma tocmai frica care deja îi rănește: că sunt împovărătoare, incomode, scumpe sau că nu mai sunt pe deplin dorite.

Reflecțiile lui Charles De Koninck despre binele comun ne ajută să vedem ce este în joc. În La Confédération, rempart contre le Grand État, De Koninck a avertizat împotriva unei ordini politice în care viața publică este redusă la administrație, iar cetățenii devin unități abstracte care trebuie gestionate. Funcțiile publice încetează să mai fie cu adevărat politice și devin doar birocratice. Prudența cedează locul tehnicii. Comunitățile concrete sunt înlocuite de sisteme distante.

Ceva similar se poate întâmpla și în medicină. Persoana suferindă nu mai este văzută mai întâi ca cineva înrădăcinat în familie, prietenie, parohie, memorie și comunitate. El apare în schimb ca un purtător izolat al unei alegeri autonome în fața unui aparat medical și juridic. Cererea sa este procesată. Eligibilitatea sa este evaluată. Moartea sa este programată. Cazul său este clasificat. Aceasta nu este comuniune. Este administrare.

Pentru De Koninck, persoana umană nu este împlinită prin izolare și nici binele său nu poate fi redus la o preferință privată detașată de comunitate. El este ordonat către bunuri împărtășite cu ceilalți: familie, prietenie, cult, viață civică și, în final, Dumnezeu Însuși. Binele comun nu este dușmanul demnității personale. Este spațiul social în care demnitatea personală este recunoscută, protejată și realizată.

Din acest motiv, eutanasia nu este doar un act individual. Este o rană împotriva binelui comun. Ea învață comunitatea că unele dependențe sunt prea costisitoare, unele suferințe prea împovărătoare, unele vieți prea diminuate pentru a fi însoțite. Dar persoana vulnerabilă nu este în afara binelui comun. El este unul dintre testele sale privilegiate. O comunitate își dovedește umanitatea tocmai prin modul în care îi primește pe cei care nu pot   răsplăti serviciile, nu pot produce sau nu se pot proteja singuri.

Manuale di bioetica de Cardinalul Elio Sgreccia indică în aceeași direcție. Împotriva abordărilor utilitariste, contractualiste și pur procedurale, Sgreccia insistă că bioetica trebuie să se bazeze pe o antropologie adecvată a persoanei, ceea ce el numește un „personalism fundamentat ontologic”. Pacientul nu este pur și simplu un alegător autonom, un organism biologic sau un purtător de preferințe. El este o persoană a cărei demnitate este înrădăcinată în ființă, nu în eficiență, independență, utilitate sau dorință.

Odată ce această fundație personalistă este pierdută, medicina devine cu ușurință fie o tehnică de gestionare a corpurilor, fie o industrie de servicii pentru alegeri satisfăcătoare. Medicul nu mai este în primul rând un servitor al binelui integral al pacientului, ci un tehnician al rezultatelor solicitate. Spitalul devine mai puțin un loc de vindecare și mai mult un loc în care suferința biologică este gestionată conform opțiunilor legale. Într-un astfel de cadru, moartea poate începe să pară un serviciu pe lângă altele.

Problema mai profundă este, așadar, antropologică. Cultura modernă tratează din ce în ce mai mult corpul nu ca pe un dar de primit, ci ca pe un material de gestionat. Vedem acest lucru la începutul vieții, unde copilul nenăscut poate fi respins dacă este nedorit, incomod, cu dizabilități sau nepotrivit. O vedem în revoluția sexuală și în ideologia de gen, unde corpul este tratat ca materie primă pentru sinele suveran. Și o vedem la sfârșitul vieții, unde corpul suferind sau dependent este tratat ca o problemă care trebuie rezolvată prin control.

Cartea „Geneza genului” de Abigail Favale ajută la iluminarea acestui tipar. Favale arată cum teoria modernă a genului caută adesea eliberarea de datul corpului. Ceva similar se întâmplă în regimul eutanasiei. Corpul dependent, corpul suferind și corpul muribund nu mai sunt recepționate ca locuri unde se cer iubire, răbdare și însoțire. Ele devin condiții în care moartea poate fi aleasă, administrată și apoi absorbită lingvistic în boala însăși.

În ambele cazuri limbajul  nu se limitează la a descrie realitatea. El încearcă să o revizuiască.

Contracepția a instruit cultura modernă să trateze fertilitatea ca pe o disfuncție; ideologia de gen tratează întruparea sexuală ca pe o problemă de autodefinire; asistență medicală în deces (MAiD) tratează suferința și dependența ca pe niște candidate pentru eliminarea medicală. Firul comun nu este un subiect identic, ci o antropologie comună: trupul ca material de control, mai degrabă decât un dar.

Clasificarea adevărată servește unei mărturii opuse. A numi un deces cauzat de MAiD drept un deces cauzat de MAiD nu înseamnă a nega boala pacientului. Nu înseamnă a minimiza suferința. Înseamnă pur și simplu a refuza să lași narațiunea bolii să înghită actul letal ales. Un sistem mai onest ar distinge între afecțiunea de bază, mecanismul fiziologic și intervenția letală aleasă. Toate trei pot fi relevante. Dar nu sunt interschimbabile.

O societate care nu poate numi actul va pierde în cele din urmă din vedere persoana. La începutul vieții, avortul spune că o viață dependentă poate fi respinsă. La sfârșitul vieții, eutanasia spune că o viață dependentă poate fi înlăturată. Aceste acte nu sunt identice, dar apar dintr-o ispită comună: refuzul de a primi viața vulnerabilă ca dar.

ioetica catolică trebuie, așadar, să reziste atât asprimei, cât și eufemismului. Nu trebuie să nege niciodată angoasa care îi determină pe unii să ceară moartea asistată. Dar trebuie să refuze și falsa milă care elimină pe cel suferind pentru a elimina suferința. Compasiunea nu trebuie să devină tăinuire. Birocrația nu trebuie să devină anestezie morală. Medicinei nu trebuie să i se permită să ascundă uciderea sub limbajul îngrijirii.

Răspunsul creștin nu este maximalismul tehnologic. Nu este prelungirea inutilă a morții. Nu este indiferența față de durere. Răspunsul creștin este însoțirea: îngrijirea paliativă, îngrijirea spirituală, prezența familială, viața sacramentală și refuzul de a lăsa moartea să apară ca răspunsul evident la dependență. Când viața devine dureroasă, răspunsul nu este să scurtăm drumul, ci să-l parcurgem împreună.”

Notă a editorului: Acest articol face parte dintr-o serie originală CE despre Bioetică și Cultură, scrisă de Pr. Francesco Giordano, care abordează problemele morale dificile ale zilelor noastre.

 Articol publicat inițial:

https://catholicexchange.com/how-maid-is-counted-and-not-counted/?mc_cid=e36db29a7f&mc_eid=00faf438f6 

Post-ul Cum se numără și cum nu se numără asistența medicală în deces apare prima dată în .

Sacramentul Căsătoriei, iubirea conjugală și rolul familiei în planul mântuirii

Al cincilea ciclu al catehezelor Sfântului Ioan Paul al II-lea este consacrat sacramentului Căsătoriei. Pornind de la capitolul 5 din Scrisoarea către Efeseni, el arată că iubirea dintre soț și soție este chemată să fie imaginea iubirii dintre Cristos și Biserică.

Textul fundamental este Efeseni 5, 21-32, unde Sfântul Pavel descrie căsătoria creștină ca pe o reflectare a unirii dintre Cristos și Biserica Sa.

Relația dintre soț și soție trebuie să fie caracterizată de:

respect reciproc;

iubire jertfelnică;

fidelitate;

dăruire de sine.

Papa subliniază că această comuniune nu este doar un simbol, ci un sacrament, adică un semn eficient prin care Dumnezeu comunică harul Său.

Conducerea soțului și supunerea reciprocă

Unul dintre cele mai discutate aspecte ale textului paulin este relația dintre autoritatea soțului și supunerea soției.

Aceste versete trebuie citite în lumina îndemnului inițial al Sfântului Pavel: „Supuneți-vă unii altora în frica lui Cristos.”

Prin urmare: supunerea este reciprocă; ea se întemeiază pe iubire și respect, nu pe dominație; soțul este chemat să conducă familia după modelul lui Cristos, care a slujit și Și-a dat viața pentru Biserică.

Autoritatea soțului nu este un privilegiu, ci o responsabilitate de a-și proteja, sluji și iubi familia.

Soția nu este considerată inferioară, ci participă activ la viața familiei prin înțelepciunea și contribuția sa. Autorul amintește modelul femeii virtuoase din Proverbele 31 și exemplul Sfântului Iosif, căruia Dumnezeu i-a încredințat grija pentru Sfânta Familie.

Căsătoria ca sacrament

Pornind de la definiția Catehismului, sacramentul este prezentat ca un semn vizibil care transmite în mod real harul lui Dumnezeu.

În cazul Căsătoriei, semnul sacramental este alcătuit din:

consimțământul liber exprimat de soți în ziua nunții;

unirea conjugală, care exprimă și reînnoiește permanent promisiunile făcute.

Prin fiecare act conjugal trăit în spiritul iubirii sacramentale, soții își reafirmă legământul și primesc harul necesar pentru a trăi fidelitatea, iubirea și deschiderea față de viață.

Ioan Paul al II-lea vede în această realitate o continuare a „sacramentului primordial” din starea originară, când Adam și Eva, înainte de păcat, comunicau între ei harul lui Dumnezeu prin comuniunea lor deplină.

Familia în planul mântuirii

Familia ocupă un loc central în planul lui Dumnezeu.

Prin viața lor de fiecare zi, soții și copiii sunt chemați să continue istoria mântuirii.

Cele mai simple gesturi cotidiene – îngrijirea copiilor, ajutorul reciproc, slujirea celor bolnavi sau a celor săraci – devin mijloace prin care Dumnezeu lucrează în lume.

Astfel, familia devine o adevărată „biserică domestică”, în care Împărăția lui Dumnezeu începe să se manifeste.

Părinții – primii educatori ai copiilor

Autorul insistă asupra responsabilității părinților în educația copiilor.

Ei sunt primii și principalii educatori ai credinței, iar: preoții; cateheții; profesorii de religie au rolul de a-i sprijini, nu de a-i înlocui.

Pastorația Bisericii trebuie să urmărească întărirea și formarea părinților, astfel încât aceștia să poată transmite credința și valorile creștine propriilor copii.

Căsătoria și concupiscența

Faptul că căsătoria nu este un simplu remediu pentru instinctele sexuale reprezintă o idee greșit înțeleasă în trecut.

Ioan Paul al II-lea afirmă că:

sexualitatea aparține planului bun al lui Dumnezeu;

concupiscența este dezordinea introdusă de păcat;

căsătoria aparține ordinii morale și iubirii autentice, nu dezordinii.

Rolul căsătoriei nu este doar de a controla dorințele, ci de a transforma iubirea dintre soți într-o dăruire reciprocă totală, în trup și suflet, deschisă transmiterii vieții.

Virtuțile modelează iubirea conjugală

Pentru ca viața intimă să fie cu adevărat expresia iubirii, soții trebuie să cultive virtuțile evanghelice.

Sunt amintite în special Fericirile:

smerenia;

blândețea;

milostivirea;

pacea;

curăția inimii;

perseverența;

dorința de sfințenie.

Atunci când aceste virtuți modelează întreaga viață a soților, ele se reflectă în mod firesc și în relația lor conjugală.

Sexualitatea exprimă iubirea întregii persoane

Ioan Paul al II-lea respinge reducerea sexualității la simpla satisfacere a instinctului.

Dacă unul dintre soți îl privește pe celălalt doar ca pe un obiect al plăcerii, comuniunea este degradată și apare frustrarea.

În schimb, atunci când iubirea implică:

trupul;

sufletul;

libertatea;

dăruirea reciprocă;

iubirea față de Dumnezeu,

actul conjugal devine expresia unei comuniuni profunde între persoane și contribuie la creșterea lor spirituală.

Această parte a Teologiei trupului prezintă Căsătoria ca un sacrament prin care iubirea dintre soți devine semn viu al iubirii dintre Cristos și Biserică. Autoritatea în familie este înțeleasă ca slujire, iar supunerea ca încredere și colaborare reciprocă. Familia este locul în care planul mântuirii continuă să se realizeze în viața de zi cu zi, iar iubirea conjugală, trăită în lumina virtuților și a harului lui Dumnezeu, transformă sexualitatea într-o autentică dăruire de sine și într-un drum comun spre sfințenie.

În această parte a dialogului despre Teologia trupului, Sfântul Ioan Paul al II-lea interpretează două cărți biblice fundamentale pentru înțelegerea căsătoriei – Cântarea Cântărilor și Cartea lui Tobit – și arată cum întreaga Teologie a trupului conduce în mod firesc la apărarea învățăturii enciclice Humanae Vitae despre iubirea conjugală și deschiderea față de viață.

Cântarea Cântărilor – frumusețea iubirii conjugale

Ioan Paul al II-lea consideră că Cântarea Cântărilor descrie frumusețea iubirii dintre bărbat și femeie așa cum a fost voită de Dumnezeu.

Cartea prezintă:

• iubirea reciprocă dintre soți;
• bucuria comuniunii lor;
• unitatea dintre bărbat și femeie;
• frumusețea iubirii curate.

Totodată, tradiția Bisericii vede în această carte și un sens simbolic: iubirea dintre miri prefigurează iubirea dintre Dumnezeu și poporul Său, dintre Cristos și Biserică și chiar relația dintre Dumnezeu și fiecare suflet.

Iubirea trebuie desăvârșită prin iubirea jertfelnică

Potrivit explicației oferite, iubirea pasională (eros) este bună, dar nu este suficientă.

Ea trebuie purificată și îmbogățită prin iubirea de dăruire (agape), pe care Cristos a arătat-o prin jertfa Sa.

Cu cât soții învață să se sacrifice unul pentru celălalt, cu atât iubirea lor conjugală devine mai profundă și mai autentică.

Autorul citează ideea că trupul are nevoie de suflet pentru a fi deplin, iar iubirea umană are nevoie de iubirea jertfelnică pentru a ajunge la maturitate.

În Noul Testament această iubire este dusă la desăvârșire: dacă în Cântarea Cântărilor iubirea este „puternică precum moartea”, în Cristos iubirea ajunge să învingă însăși moartea.

Cartea lui Tobit – iubirea într-o lume marcată de păcat

Dacă Cântarea Cântărilor prezintă idealul iubirii, Cartea lui Tobit descrie iubirea conjugală după păcatul originar.

Aici căsătoria trebuie să înfrunte:

• ispitele;
• răul;
• egoismul;
• atacurile diavolului.

De aceea este atât de importantă rugăciunea lui Tobit și a Sarei în noaptea nunții. Ea nu este doar o rugăciune de mulțumire, ci și o cerere de protecție împotriva răului și de fidelitate față de legământul cu Dumnezeu.

Lupta spirituală în viața de familie

Autorul subliniază că problema nu este instituția căsătoriei, ci slăbiciunea omului.

Soții sunt chemați să lupte în primul rând împotriva propriului egoism și a păcatului din inimă.

Ei trebuie să învețe să distingă între glasul lui Cristos, influențele lumii, ispitele diavolului și propriile porniri egoiste.

Ori de câte ori apar mânia, resentimentul, lipsa iertării sau mândria, creștinul este chemat să le înlocuiască prin virtuțile lui Cristos: blândețe, smerenie, milostivire, iertare și pace.

Această convertire continuă este prezentată ca secretul unei căsnicii fericite și sfinte.

Fericirile reprezintă una dintre cele mai importante căi pentru construirea unei căsnicii solide.

Virtuți precum: smerenia, milostivirea, curăția inimii, pacea, iertarea, curajul, perseverența modelează inima soților după inima lui Cristos și îi ajută să depășească conflictele și egoismul.

Copiii – încununarea iubirii conjugale

Autorul afirmă că iubirea conjugală este orientată în mod firesc spre transmiterea vieții.

Copiii sunt prezentați drept „coroana căsătoriei”, iar deschiderea față de viață este considerată parte esențială a iubirii dintre soți.

Din această perspectivă, contracepția este prezentată ca o ruptură între iubirea conjugală și finalitatea ei firească, deoarece separă dimensiunea unitivă de cea procreativă.

Teologia trupului – apărare a enciclicei Humanae Vitae

Ioan Paul al II-lea afirmă explicit că unul dintre scopurile Teologiei trupului este apărarea învățăturii enciclice Humanae Vitae.

Primele cinci cicluri ale catehezelor pregătesc această concluzie:

planul originar al lui Dumnezeu pentru bărbat și femeie;

curăția inimii;

destinul omului în înviere;

fecioria consacrată;

sacramentul căsătoriei

conduc firesc la înțelegerea iubirii conjugale deschise vieții.

În această perspectivă, contracepția, sterilizarea și avortul sunt considerate obstacole care separă iubirea de rodnicia ei și afectează adevărata semnificație a actului conjugal.

Actualitatea enciclicei Humanae Vitae

Învățătura Bisericii despre contracepție nu începe cu Humanae Vitae, ci face parte dintr-o tradiție constantă.

Meritul enciclicei papei Paul al VI-lea este că exprimă această doctrină într-un limbaj mai personalist, punând accent pe demnitatea persoanei și pe iubirea conjugală.

Totodată, autorul consideră că multe dintre avertismentele enciclicei s-au adeverit:

creșterea infidelității;

banalizarea sexualității;

intervenția statului în controlul populației;

răspândirea contracepției și a avortului.

În acest context, apărarea căsătoriei este prezentată ca o apărare a familiei, a vieții și a planului lui Dumnezeu pentru omenire.

 Unitatea dintre iubire și viață

În încheiere, este explicată una dintre ideile centrale ale Teologiei trupului: actul conjugal unește în mod inseparabil două dimensiuni:

iubirea dintre soți;

deschiderea către nașterea unei noi vieți.

Această unitate reflectă însăși natura lui Dumnezeu, care este în același timp Iubire și Izvor al Vieții.

Despărțirea acestor două dimensiuni este prezentată ca o deformare morală a sensului sexualității și al căsătoriei.

Această parte a Teologiei trupului arată că iubirea conjugală este chemată să îmbine frumusețea iubirii dintre soți cu spiritul de jertfă și fidelitate. Cântarea Cântărilor prezintă idealul iubirii, iar Cartea lui Tobit arată cum această iubire trebuie apărată și cultivată într-o lume marcată de păcat. Toate aceste reflecții conduc la apărarea învățăturii din Humanae Vitae, potrivit căreia iubirea conjugală autentică rămâne inseparabil unită cu deschiderea față de viață, reflectând iubirea creatoare și dătătoare de viață a lui Dumnezeu.

Paternitatea responsabilă, Planificarea Naturală a Familiei și viața spirituală a soților

În Teologia trupului a Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea,  învățătura despre paternitatea responsabilă, Planificarea Naturală a Familiei (PNF) și castitatea conjugală completează viziunea creștină asupra căsătoriei și iubirii.

Pornind de la învățătura din Humanae Vitae, autorul afirmă că paternitatea responsabilă presupune, înainte de toate, o atitudine fundamentală de generozitate față de viață. Atunci când există motive serioase pentru amânarea unei sarcini, Biserica recomandă folosirea Planificării Naturale a Familiei (PNF).

Ioan Paul al II-lea subliniază că PNF nu este doar o metodă tehnică de reglare a nașterilor, ci un mod de a trăi sexualitatea în armonie cu natura umană. Ea implică întreaga persoană:

intelectul, care trebuie să cunoască fertilitatea;

voința, care exercită autocontrolul;

trupul, respectând ritmurile naturale ale fertilității.

În această perspectivă, PNF aparține legii naturale, deoarece respectă modul în care Dumnezeu a creat omul și femeia.

Castitatea conjugală

Castitatea conjugală este adesea înțeleasă greșit. Ea nu înseamnă doar abstinență temporară, ci reprezintă virtutea prin care soții își trăiesc întreaga viață conjugală în adevăr.

Actul conjugal este cast atunci când exprimă autentic: iubirea reciprocă, dăruirea totală și deschiderea față de viață.

Castitatea apără valorile fundamentale ale sexualității:

iubirea conjugală;

transmiterea vieții;

caracterul sacramental al căsătoriei.

În acest context, contracepția este considerată incompatibilă cu aceste valori, deoarece separă în mod deliberat iubirea de deschiderea către viață.

De asemenea, autorul precizează că PNF este bună în sine din punct de vedere moral, însă folosirea ei din motive egoiste poate deveni greșită moral, deoarece moralitatea unui act depinde și de intenția celui care îl săvârșește.

De ce perioadele de abstinență nu dăunează căsătoriei

Abstinența periodică nu slăbește iubirea conjugală, ci o poate întări.

În perioadele de abstinență, soții sunt invitați să-și manifeste iubirea prin:

dialog;

tandrețe;

afecțiune;

slujire reciprocă;

sacrificiu;

răbdare și stăpânire de sine.

Aceste virtuți purifică iubirea și pregătesc actul conjugal să exprime o comuniune mai profundă. Astfel, abstinența periodică devine o ocazie de maturizare spirituală și afectivă.

Autorul avertizează că actul conjugal nu poate exprima adevărata iubire dacă relația dintre soți este marcată de egoism, violență verbală sau lipsă de respect, deoarece în acest caz „limbajul trupului” este falsificat.

Viața spirituală a soților

În partea finală, este subliniat faptul că viața conjugală trebuie să fie susținută de o autentică viață spirituală.

Aceasta presupune:

trăirea Fericirilor;

practicarea virtuților creștine;

respectarea poruncilor lui Dumnezeu.

Poruncile nu sunt prezentate ca simple reguli juridice, ci ca modalități concrete de a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele. Virtuțile formează inima omului astfel încât aceasta să împlinească binele cu ușurință și din iubire.

Ioan Paul al II-lea insistă asupra armoniei dintre:

adevărul obiectiv al legii morale;

viața interioară a persoanei.

Scopul este ca omul să interiorizeze valorile Evangheliei, astfel încât iubirea să devină principiul tuturor acțiunilor sale.

Concluzia

Credincioși sunt încurajați să studieze direct Teologia trupului și mai ales enciclica Humanae Vitae, preferabil împreună cu soțul sau soția și cu ajutorul unor preoți fideli învățăturii Bisericii, fiind îndemnați în mod special preoții și cateheții să transmită această învățătură în parohii, considerând că formarea corectă privind căsătoria și familia este esențială pentru viața Bisericii.

Să avem speranța că frumusețea învățăturii Bisericii despre iubire, căsătorie și familie îi va ajuta pe tot mai mulți oameni să descopere adevărul Evangheliei și să construiască o autentică cultură a vieții.

………..

Adaptare în limba română după ”Theology of the Body (Part 3): Theology of the Body and Humanae Vitae: St. John Paul II’s Blueprint for Catholic Marriage (Part 3)”, de Adolfo Castañeda într-un interviu cu Colleen Maxwell de la Human Life International

https://www.youtube.com/watch?v=AC3uqDQcq-w

Post-ul Teologia trupului și Humanae Vitae: Arhetipul Sfântului Ioan Paul al II-lea pentru căsătoria catolică apare prima dată în .

John Gottman și Julie Gottman, specialiștii în relații de cuplu prezintă metoda bazată pe peste patruzeci de ani de cercetare asupra a mii de cupluri. Concluzia lor este că o căsnicie fericită nu se construiește prin gesturi spectaculoase, ci prin mici acte de iubire și atenție repetate zilnic.

În cartea The Love Prescription, autorii propun un program de șapte zile menit să ajute soții să se reconecteze și să-și întărească relația.

Ziua 1 – Răspunde încercărilor de apropiere

Fiecare soț face zilnic mici gesturi prin care caută apropierea celuilalt: un zâmbet, o îmbrățișare, împărtășirea unei întâmplări sau chiar un oftat prin care cere atenție.

Relațiile solide sunt caracterizate de faptul că partenerii răspund acestor invitații la comunicare. Chiar și atunci când sunt obosiți sau distrași de telefon ori televizor, este important să se oprească pentru câteva clipe, să privească, să asculte și să arate că celălalt contează.

Ziua 2 – Pune întrebări importante

Oamenii se schimbă de-a lungul vieții, iar soții trebuie să continue să se cunoască reciproc.

Întrebări precum:

• Ce te preocupă în această perioadă?
• Care este visul tău pentru acest an?
• Ce te face să te simți iubit(ă)?
• De ce ai nevoie din partea mea?

îi ajută să-și actualizeze cunoașterea lumii interioare a celuilalt și să păstreze vie apropierea emoțională.

Ziua 3 – Exprimă recunoștință

Recunoștința schimbă atmosfera din familie.

Mulțumirile pentru gesturile simple – pregătirea micului dejun, îngrijirea copiilor sau disponibilitatea de a asculta – îl fac pe celălalt să se simtă apreciat și reduc tendința de a observa doar greșelile.

Ziua 4 – Fă un compliment sincer

Complimentele trebuie să fie autentice și concrete, evidențiind calități reale ale soțului sau soției, precum răbdarea, generozitatea sau grija față de familie.

Acest obicei îi ajută pe soți să-și amintească motivele pentru care s-au îndrăgostit și împiedică instalarea unei comunicări dominate de critică.

Ziua 5 – Exprimă clar ceea ce ai nevoie

Multe conflicte apar deoarece fiecare așteaptă ca partenerul să-i ghicească nevoile.

În locul reproșurilor generale („Nu mă ajuți niciodată”), este mai eficientă o cerere concretă și calmă („Sunt foarte obosit(ă). M-ai putea ajuta cu cina?”).

O comunicare sinceră favorizează colaborarea și previne acumularea resentimentelor.

Ziua 6 – Reia contactul fizic

Afecțiunea fizică nu trebuie să fie întotdeauna orientată spre relația sexuală.

Gesturi simple precum:

• îmbrățișările;
• ținutul de mână;
• un sărut spontan;
• apropierea fizică în timpul unei conversații;

mențin sentimentul de apropiere și întăresc legătura afectivă dintre soți.

Ziua 7 – Rezervați-vă timp unul pentru celălalt

Autorii recomandă ca soții să stabilească periodic un moment petrecut împreună, fără întreruperi.

Nu este nevoie de cheltuieli mari. Pot alege:

• o plimbare;
• pregătirea cinei împreună;
• o ieșire la o cafenea;
• o vizită într-un parc;
• un timp de rugăciune urmat de o cină în doi.

Scopul este cultivarea relației și redescoperirea bucuriei de a fi împreună.

Dincolo de tehnici sau formule magice, o căsnicie fericită se construiește zi de zi prin decizii mici: ascultarea, mulțumirea, iertarea, vorbirea și alegerea din nou a persoanei iubite chiar și în momentele dificile.

Potrivit lui John și Julie Gottman precum și a specialiștilor în relație, căsniciile fericite nu sunt cele lipsite de probleme, ci cele în care soții își îngrijesc relația în fiecare zi prin gesturi mici, dar constante. Atenția, recunoștința, dialogul sincer, afecțiunea și timpul petrecut împreună consolidează iubirea și previn îndepărtarea dintre soți. Aceste obiceiuri simple, practicate cu fidelitate, pot contribui la o relație mai profundă și mai stabilă.

Surse:

https://es.aleteia.org/2026/06/26/matrimonio-como-evitar-la-desconexion-en-siete-dias/

https://es.aleteia.org/2026/06/19/cuatro-pilares-que-restauraran-tu-matrimonio-diariamente/

Post-ul Cum să remediezi răcirea relației în căsnicie apare prima dată în .

Libertatea, condiția iubirii autentice

Articolul începe cu o legendă a indienilor Sioux despre doi logodnici care doreau să afle secretul unei iubiri veșnice. Un înțelept le cere să lege împreună un șoim și un vultur și să le dea drumul în zbor. Păsările, obișnuite să zboare liber, se luptă să se desprindă și nu reușesc să se înalțe.

Morala este limpede: iubirea nu poate înflori acolo unde există constrângere. Soții sunt chemați să meargă împreună, uniți prin iubire, dar fără să-și anuleze libertatea sau personalitatea.

Alegerea zilnică a persoanei iubite

Iubirea nu este doar un sentiment de la începutul căsniciei, ci o alegere care trebuie reînnoită în fiecare zi. A-l alege din nou pe celălalt înseamnă a-i rămâne credincios, în ciuda limitelor și slăbiciunilor proprii sau ale partenerului.

Omul este creat pentru comuniune și nu pentru singurătate. Autorul amintește relatarea biblică din Cartea Genezei, unde Dumnezeu afirmă că „nu este bine ca omul să fie singur” și creează femeia ca ajutor potrivit pentru bărbat. Unirea dintre soț și soție, care devin „un singur trup”, este prezentată ca parte a planului originar al lui Dumnezeu.

Căsătoria – unirea binecuvântată de Dumnezeu

Pornind de la cuvintele lui Cristos din Evanghelie, articolul subliniază caracterul sacru și indisolubil al căsătoriei: ceea ce Dumnezeu unește nu trebuie despărțit de om.

Faptul că două persoane, cu istorii și caractere diferite, ajung să formeze o singură familie și să parcurgă împreună întreaga viață este prezentat ca un adevărat miracol al iubirii și al harului divin.

Autorul își exprimă admirația față de cuplurile care rămân unite timp de decenii și arată că fidelitatea lor este un semn al lucrării lui Dumnezeu.

Durerea despărțirii

Despărțirea dintre soți, fie prin divorț, fie prin moarte, este descrisă ca una dintre cele mai dureroase experiențe umane.

În cazul divorțului, autorul se întreabă de ce iubirea care părea destinată eternității ajunge uneori să se stingă. Sunt sugerate mai multe cauze posibile:

• alegerea insuficient maturizată a partenerului;
• schimbările profunde ale unuia sau ale ambilor soți;
• răcirea treptată a iubirii;
• intervenția unor alte persoane sau influențe care destramă relația.

Articolul nu oferă răspunsuri definitive, ci invită la reflecție asupra fragilității iubirii omenești.

Provocările culturii contemporane

Autorul observă că, în prezent, mulți oameni nu mai cred în posibilitatea unei iubiri pentru toată viața.

Se întreabă dacă această neîncredere este cauzată de:

• o educație insuficientă pentru iubirea matură;
• cultura individualismului, care identifică iubirea cu pierderea libertății;
• egoismul sau lipsa disponibilității pentru sacrificiu.

În acest context, devine tot mai dificilă formarea unei concepții despre iubire ca dăruire reciprocă și fidelă.

Dumnezeu face posibilă fidelitatea

În final, articolul afirmă că fidelitatea conjugală nu se sprijină doar pe puterile omului, ci mai ales pe harul lui Dumnezeu.

Iubirea creștină este caracterizată prin:

• dăruire totală;
• fidelitate în gesturile mărunte;
• respect și delicatețe;
• admirație reciprocă;
• disponibilitatea de a ierta;
• acceptarea celuilalt așa cum este, fără a încerca să-l schimbe pentru a-l putea iubi.

Autorul consideră că o asemenea iubire, generoasă și perseverentă, este rodul lucrării Duhului Sfânt în inima omului.

Papa Francisc a formulat aceste exigențe precum nimeni altul în Audiența generală din 21 oct. 2015:

Fidelitatea față de promisiuni este o adevărată capodoperă a umanității. Dacă privim frumusețea sa îndrăzneață, ne înspăimântă, dar dacă disprețuim tenacitatea sa curajoasă, suntem pierduți. Nicio relație de iubire – nicio prietenie, nicio formă de afecțiune, nicio fericire a binelui comun – nu atinge culmile dorinței și speranței noastre dacă nu locuiește în acest miracol al sufletului. Și spun „miracol” pentru că puterea și puterea de convingere a fidelității, în ciuda a tot, nu încetează niciodată să ne încânte și să ne surprindă. Onoarea cuvântului dat, fidelitatea față de o promisiune, nu pot fi cumpărate sau vândute. Nu pot fi constrânse cu forța, dar nici nu pot fi protejate fără sacrificiu.

Nicio altă școală nu poate învăța adevărul iubirii dacă familia nu o face. Nicio lege nu poate impune frumusețea și moștenirea acestei comori a demnității umane dacă legătura personală dintre iubire și procreare nu o înscrie în însăși ființa noastră.

Este necesar să redăm onoarea socială fidelității iubirii. Este necesar să scoatem din umbră miracolul zilnic al milioanelor de bărbați și femei care regenerează însăși temelia familiilor lor, de care depind toate societățile, fără a putea garanta acest lucru în vreun alt mod. Nu este o coincidență faptul că acest principiu al fidelității față de promisiunea iubirii și a procreației este scris în creația lui Dumnezeu ca o binecuvântare perpetuă, căreia El i-a încredințat lumea.

Căsătoria este o comuniune întemeiată pe libertate, alegere zilnică și fidelitate. Iubirea autentică nu înseamnă posesie sau constrângere, ci dăruire reciprocă și respect pentru libertatea celuilalt. Deși iubirea umană este fragilă și poate fi afectată de egoism sau de încercările vieții, harul lui Dumnezeu îi poate ajuta pe soți să-și reînnoiască permanent angajamentul și să trăiască o iubire statornică, capabilă să dureze întreaga viață.

Surse: https://es.aleteia.org/2021/10/06/matrimonio-como-estar-unidos-siempre/ 

https://es.aleteia.org/2015/10/21/papa-francisco-sin-libertad-no-hay-amistad-no-hay-amor-no-hay-matrimonio/

Post-ul Libertatea și fidelitatea – temelia iubirii conjugale  apare prima dată în .

Lumea creștină oferă un nou material educațional destinat adolescenților, „Sacred Sexuality for Teens”, realizat de Bobbi Kumari, care își propune să ofere tinerilor o înțelegere clară și fidelă a Bibliei asupra sexualității, identității și relațiilor.

Peter Costea,  europarlamentar, de la Alianța Familiilor comentează:

Un număr in crestere de părinți sunt îngrijorati de conținutul controversat și sexualizat predat copiilor lor la școala. În special în această perioadă a anului, multe școli sărbătoresc Luna Mândriei, lăsând părinții (și profesorii) îngrijorați de predarea pe teme de sexualitate și, în special, de conținutul legat de LGBT, care intră în conflict cu credința creștină. Într-o perioadă în care tinerii sunt modelați mult mai mult de rețelele sociale, tendințele online și cultura colegilor decât de invatatura creștină înțeleaptă, nevoia de resurse și practice crestine nu a fost niciodată mai mare.

 

Bobbi Kumari, autoare, vorbitoare, profesoară, podcasteră și fondatoare a organizației Living in Light, a scris „Sacral Sexuality for Teens / Sexualitatea sacra pentru adolescenti”, o programă biblică completă, fără compromisuri, care îi echipează pe tineri să înțeleagă și să trăiască planul lui Dumnezeu pentru sexualitate, relații și identitate. Indiferent cât de dificil poate fi, părinții, liderii de tineret și profesorii trebuie să fie pregătiți să poarte aceste conversații cu copiii și tinerii într-un mod adecvat vârstei lor. După cum explică Bobbi: „Copiii cresc într-o lume care le vorbește constant despre sex. Și majoritatea lucrurilor care li le spun pur și simplu nu sunt adevărate. În același timp, mulți părinți s-au simțit nepregătiți să vorbească despre sex, iar mult prea mulți educatori au cedat presiunii de a le preda o versiune incluzivă și împăciuitoare a sexualității biblice, impusă de guvern.”

Preocupări privind educația sexuală din școli

Tot mai mulți părinți își exprimâ îngrijorarea față de conținutul referitor la sexualitate și identitatea de gen predat în școli. Autorii remarcă faptul că, în perioada celebrării Pride Month, multe instituții de învățământ promovează teme legate de comunitatea LGBT, pe care numeroși părinți și profesori creștini le consideră incompatibile cu învățătura biblică.

În același timp, adolescenții sunt influențați tot mai mult de rețelele sociale, cultura online și presiunea grupului de prieteni, ceea ce face și mai necesare resurse educaționale bazate pe valorile creștine.

O alternativă bazată pe învățătura Bibliei

Noul curriculum, „Sacred Sexuality for Teens”, este prezentat ca un program complet de educație biblică privind sexualitatea, fără compromisuri față de învățătura creștină.

Autoarea, Bobbi Kumari – scriitoare, profesoară și fondatoarea organizației Living in Light – afirmă că mulți copii cresc într-o cultură care transmite informații eronate despre sexualitate, iar numeroși părinți și educatori nu se simt pregătiți să abordeze aceste subiecte sau sunt presați să adopte o abordare „incluzivă”, conform politicilor guvernamentale.

Curriculumul urmărește să-i ajute pe adolescenți:

• să înțeleagă planul lui Dumnezeu pentru sexualitate și relații;
• să-și formeze identitatea în lumina învățăturii biblice;
• să recunoască influențele culturale asupra modului de gândire;
• să reziste presiunilor societății contemporane;
• să trăiască valorile creștine cu convingere și discernământ.

Materialele includ și recomandări pentru părinți, profesori și lideri de tineret, astfel încât aceste teme să fie prezentate într-un mod adecvat vârstei adolescenților și să poată fi utilizate inclusiv în școlile care trebuie să predea disciplina privind relațiile și educația pentru sănătate.

Parte a unei mișcări mai ample

Articolul afirmă că această inițiativă face parte dintr-o mișcare tot mai amplă prin care creștinii dezvoltă resurse educaționale alternative, considerând că numeroase instituții de învățământ promovează o viziune incompatibilă cu perspectiva creștină asupra omului și familiei.

Resursa a fost prezentată în cadrul conferinței Education Revolution, unde a stârnit interesul părinților, profesorilor, educatorilor care practică homeschooling-ul și reprezentanților școlilor creștine.

Potrivit lui Bobbi Kumari, scopul este formarea unei generații de tineri care să cunoască și să trăiască învățătura biblică despre sexualitate și să o mărturisească ca adevăr și în iubire într-o cultură marcată de confuzie și rătăcire.

Evenimente și resurse suplimentare

Curriculumul urmează să fie lansat oficial la mijlocul lunii iulie, fiind însoțit de evenimente de prezentare destinate părinților, profesorilor și liderilor creștini.

Articolul îi încurajează pe cei implicați în educație să participe la aceste întâlniri, să utilizeze resursele puse la dispoziție de Christian Concern și să sprijine dezvoltarea unor programe educaționale care transmit valorile creștine privind familia, relațiile și sexualitatea.

Concluzie

Necesitatea unei educații despre sexualitate întemeiate pe învățătura Bibliei este reală, ca alternativă la mesajele promovate în cultura contemporană și în unele programe școlare. Autorii consideră că părinții, profesorii și liderii creștini au responsabilitatea de a-i ajuta pe adolescenți să înțeleagă planul lui Dumnezeu pentru sexualitate, relații și identitate, astfel încât aceștia să crească în adevăr, înțelepciune și curaj și să trăiască credința creștină într-o societate aflată în schimbare.

https://www.livinginlight.co.uk/sacred-sexuality-curriculum

Urmărește pe Youtube: Sacred Sexuality Online Course https://www.youtube.com/watch?v=hVYso6Wz1Us&t=8s

Post-ul CURRICULUM BIBLIC: SEXUALITATE SACRĂ PENTRU ADOLESCENȚI apare prima dată în .

Teologia trupului și dorul după iubirea autentică

Învățătură a lui Ioan Paul al II-lea formulată în Teologia trupului constituie, între altele, o apărare și o aprofundare a enciclicei Humanae Vitae a Sfântului Paul al VI-lea, care reafirmă învățătura Bisericii despre iubirea conjugală, deschiderea față de viață și respingerea contracepției și avortului.

Teologia trupului este importantă deoarece întărirea căsătoriilor creștine duce la întărirea familiilor, considerate „sanctuare ale vieții”.

Expresia „teologie a trupului” poate părea dificilă, însă ea desemnează studiul planului lui Dumnezeu pentru om, așa cum este revelat în Sfânta Scriptură și în Tradiția Bisericii.

Sfântul Ioan Paul al II-lea pornește de la ceea ce Dumnezeu a revelat despre:

• omul înainte de păcatul originar;
• omul după cădere;
• destinul final al omului în învierea și glorificarea viitoare.

Papa arată că trupul uman are o importanță fundamentală în planul mântuirii deoarece:

• Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și „Cuvântul S-a făcut trup”;
• Cristos Și-a oferit trupul pentru mântuirea lumii;
• trupul înviat al lui Cristos este modelul propriei noastre învieri;

Biserica este descrisă de Sfântul Pavel ca Trupul lui Cristos. Astfel, trupul nu este ceva secundar sau rău, ci face parte integrantă din persoana umană și este mijlocul prin care trăim viața spirituală.

Viața spirituală și trupul

Teologia trupului respinge ideea că spiritualitatea autentică ar presupune disprețuirea trupului. Dimpotrivă, omul este o unitate de suflet și trup.

Viața creștină se exprimă prin trup: prin rugăciune, prin participarea la sacramente, prin faptele de iubire și prin relațiile familiale și conjugale.

Ioan Paul al II-lea insistă asupra unirii dintre dimensiunea interioară (subiectivă) a persoanei – sentimente, virtuți, intenții – și dimensiunea obiectivă, exprimată prin gesturile și comportamentul corporal.

Astfel, valorile morale și poruncile lui Dumnezeu nu rămân abstracțiuni, ci devin realități concrete trăite în viața de zi cu zi.

Teologia trupului ca metodă

Teologia trupului nu este doar un ansamblu de doctrine despre căsătorie, ci și o metodă de a privi întreaga credință creștină.

Prin această perspectivă, se poate dobândi o înțelegere mai profundă a sacramentelor, persoanei umane, suferinței și bolii; bătrâneții și morții; dreptății sociale și demnității muncii; rolului Bisericii și al Fecioarei Maria.

Teologia trupului oferă astfel o nouă lumină asupra întregii antropologii creștine.

Este Teologia trupului o învățătură nouă?

Sfântul Ioan Paul al II-lea nu a inventat o doctrină nouă, ci a aprofundat și sintetizat învățătura permanentă a Bisericii.

Deși Papa a folosit unele instrumente ale filosofiei personaliste și fenomenologice, gândirea sa rămâne ancorată în metafizica și antropologia Sfântului Toma de Aquino.

Personalismul lui Ioan Paul al II-lea pune accentul pe: demnitatea persoanei umane; caracterul unic al fiecărei persoane; capacitatea omului de a intra în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii.

Toate acestea sunt însă întemeiate pe adevărurile obiective despre natura umană și despre planul lui Dumnezeu.

Teologia trupului a Sfântului Ioan Paul al II-lea este o amplă reflecție asupra sensului trupului uman, al iubirii și al chemării omului la comuniune cu Dumnezeu. Ea nu se limitează la problemele căsătoriei și sexualității, ci propune un adevărat drum de sfințenie, ajutându-i pe creștini să înțeleagă că trupul este chemat să devină expresia vizibilă a iubirii lui Dumnezeu și instrument al propriei sfințiri și al slujirii aproapelui.

Răspunsul Sfântului Ioan Paul al II-lea la criza contemporană a căsătoriei și sexualității

Sfântul Ioan Paul al II-lea a elaborat Teologia trupului și ca răspuns la provocările culturale ale secolului al XX-lea. Înainte de a deveni Papă, Karol Wojtyła a fost profesor de etică și a lucrat îndeaproape cu logodnici și cupluri căsătorite.

El a observat existența a două extreme:

• rigorismul, care privește sexualitatea și trupul cu suspiciune și influențe apropiate de maniheism;
• liberalismul sexual, promovat de revoluția sexuală, care justifică contracepția, relațiile sexuale în afara căsătoriei, adulterul, pornografia și alte comportamente contrare moralei creștine.

Ioan Paul al II-lea nu a dorit doar să combată aceste erori, ci mai ales să prezinte într-un mod nou și atrăgător frumusețea iubirii conjugale creștine, arătând adevăratul sens al sexualității și al căsătoriei.

Structura Teologiei trupului

Catehezele Teologiei trupului cuprind 129 de audiențe generale, grupate în șase mari cicluri:

1. Unitatea originară dintre bărbat și femeie;
2. Puritatea inimii;
3. Învierea trupului;
4. Fecioria sau celibatul pentru Împărăția lui Dumnezeu;
5. Sacramentul Căsătoriei;
6. Iubirea și fertilitatea, care constituie punctul culminant al întregii reflecții.

Toate aceste cicluri converg spre apărarea celor două bunuri fundamentale ale căsătoriei: iubirea conjugală și transmiterea vieții.

Totuși, Ioan Paul al II-lea afirmă că scopul principal al Teologiei trupului nu este doar apărarea căsătoriei, ci propunerea unui drum concret de sfințire pentru toți creștinii, fie căsătoriți, fie consacrați.

Teologia trupului ca drum spre sfințenie

Procesul de sfințire presupune o adevărată transformare interioară, precum imaginea îndepărtării răului din inimă și a înlocuirii lui cu virtutea opusă.

Exemple:

• mândria trebuie înlocuită cu smerenia;
• lipsa de iertare cu milostivirea;
• tendința spre bârfă și dezbinare cu spiritul de pace și reconciliere;
• mânia cu răbdarea și stăpânirea de sine.

Această convertire se realizează prin: rugăciune; meditație; exercițiul repetat al virtuților; pregătirea interioară pentru situațiile dificile ale vieții.

Inspirându-ne din Sfântul Toma de Aquino, să ne imaginăm dinainte comportamentul virtuos pe care dorim să îl avem, pentru ca, ajutați de harul lui Dumnezeu, să îl putem pune în practică atunci când apar încercările.

Primul ciclu: Unitatea originară

Ioan Paul al II-lea începe reflecția sa de la ceea ce Cristos numește în Evanghelie „începutul” (Mt 19,3-6).

În disputa cu fariseii despre divorț, Isus nu intră în discuția juridică privind motivele despărțirii, ci îi conduce înapoi la planul originar al lui Dumnezeu pentru om și căsătorie, înainte de păcatul originar.

În acea stare originară:

• bărbatul și femeia înțelegeau limpede voința lui Dumnezeu;
• primeau cu bucurie chemarea lor la comuniune;
• trăiau în har și prietenie cu Dumnezeu.

Ioan Paul al II-lea numește această stare „sacramentul primordial”, deoarece unitatea dintre Adam și Eva era un semn eficace al comuniunii cu Dumnezeu.

Păcatul originar a distrus această armonie, dar Cristos a restaurat-o, ridicând căsătoria dintre creștini la demnitatea de sacrament.

Harul propriu al sacramentului Căsătoriei este de a face vizibilă și prezentă în lume iubirea dintre Cristos și Biserica Sa, astfel încât soții să devină o imagine vie a acestei comuniuni.

Singurătatea originară

Un alt concept esențial al Teologiei trupului este „singurătatea originară”.

Înainte de crearea femeii, Adam experimentează două forme de singurătate:

1. Singurătatea ca persoană umană

Prin numirea animalelor, Adam descoperă că niciuna dintre celelalte creaturi nu este egală cu el și nu poate intra într-o comuniune personală autentică cu el.

Astfel, omul înțelege că este o ființă unică, creată pentru relație și capabilă de comuniune cu Dumnezeu.

2. Singurătatea masculină

Adam descoperă apoi că îi lipsește o persoană care să îi fie complementară: femeia.

Această experiență îl pregătește pentru întâlnirea cu Eva.

Ioan Paul al II-lea observă că Eva este creată în timp ce Adam se află într-un somn profund, ceea ce arată că apariția femeii este în întregime inițiativa lui Dumnezeu și are o importanță decisivă pentru istoria mântuirii.

Femeia ocupă un loc esențial în planul divin, adevăr care își găsește expresia deplină în persoana Preasfintei Fecioare Maria, al cărei „Fiat” a făcut posibilă Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

În această parte a Teologiei trupului, Sfântul Ioan Paul al II-lea arată că omul este chemat să redescopere frumusețea planului originar al lui Dumnezeu pentru iubire, căsătorie și comuniunea dintre bărbat și femeie. Această redescoperire nu are doar o dimensiune morală, ci reprezintă un autentic itinerar de convertire și sfințire, prin care fiecare creștin este invitat să reflecte în propria viață iubirea lui Cristos pentru Biserică.

Goliciunea originară și inocența primordială

După crearea femeii, Sfântul Ioan Paul al II-lea reflectează asupra afirmației din Cartea Genezei că Adam și Eva erau „goi și nu se rușinau”.

Această goliciune originară exprimă starea de inocență de dinaintea păcatului. Bărbatul și femeia:

• se priveau reciproc cu respect și iubire;
• se acceptau deplin unul pe celălalt;
• nu existau teamă, posesivitate sau egoism;
• nu simțeau rușine, deoarece nu exista pericolul de a fi folosiți sau răniți.

Rușinea apare numai după păcat, când persoana începe să se teamă că intimitatea sa poate fi încălcată sau instrumentalizată.

Sensul personal al trupului

Atunci când Adam o vede pe Eva, înțelege imediat că, deși trupul ei este diferit de al său, ea este o persoană asemenea lui.

Ioan Paul al II-lea afirmă că Trupul exprimă persoana.Trupul nu este un simplu obiect biologic, ci manifestă: viața interioară, sufletul, dimensiunea spirituală, capacitatea omului de a intra în comuniune cu alte persoane.

Acesta este ceea ce Papa numește sensul personal al trupului.

Sensul matrimonial al trupului

Pe lângă sensul personal, trupul are și un sens matrimonial.

Acesta constă în faptul că Dumnezeu a înscris în trupul bărbatului și al femeii capacitatea de:

• a se dărui reciproc;
• a exprima iubirea autentică;
• a realiza comuniunea dintre persoane;
• a coopera la transmiterea vieții.

Iubirea conjugală este caracterizată prin două dimensiuni inseparabile: Unitatea și fecunditatea.

Papa extinde această perspectivă și la viața consacrată. Persoanele consacrate trăiesc, într-un mod spiritual, o iubire matrimonială față de Cristos și Biserică.

Dumnezeu ca Mire

Teologia trupului evidențiază faptul că Dumnezeu nu este doar Creator și Tată, ci și Mirele poporului Său.

Textele profetice, în special Isaia 54, 4-10, descriu relația dintre Dumnezeu și Israel folosind imaginea căsătoriei.

Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine; nu roşi, căci nu vei fi făcută de ocară. Vei uita de ruşinea tinereţii tale şi de ocara văduviei tale nu-ţi vei mai aduce aminte.  Căci stăpânul tău este cel care te-a făcut, Domnul Sabaót este numele lui, Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israél, care este numit Dumnezeul întregului pământ.  Căci ca pe o femeie părăsită şi cu sufletul întristat te cheamă Domnul, ca pe femeia care din tinereţe fusese repudiată, zice Dumnezeul tău.  Pentru câteva clipe te-am părăsit, dar te voi aduce înapoi cu mare îndurare.  În revărsarea mâniei, mi-am ascuns faţa de la tine pentru o clipă, dar cu bunăvoinţă veşnică mă voi îndura de tine, zice Răscumpărătorul tău, Domnul.  Căci aceasta este pentru mine ca apele lui Nóe; aşa cum am jurat că apele lui Nóe nu vor mai trece peste pământ, la fel mă jur că nu mă voi mai mânia pe tine şi nu te voi mai mustra.  Căci munţii se vor muta şi colinele se vor cutremura, dar bunătatea mea nu se va muta de la tine şi alianţa mea de pace nu se va clătina, spune Cel care se îndură de tine, Domnul.

Această imagine arată fidelitatea lui Dumnezeu; caracterul exclusiv al iubirii Sale; fundamentul monogamiei.

Profetii condamnă idolatria ca pe un adulter spiritual și pregătesc astfel revelația deplină a lui Cristos și a învățăturii Sfântului Pavel despre căsătoria creștină.

Literatura sapiențială și demnitatea femeii

Cărțile sapiențiale ale Vechiului Testament, în special Proverbele 31,10-31, oferă imaginea femeii ideale.

Aceasta: administrează gospodăria; desfășoară activități economice; împărtășește înțelepciunea altora; contribuie la formarea familiei.

Pentru Ioan Paul al II-lea, feminitatea are o valoare deosebită deoarece femeia participă într-un mod unic la primirea și purtarea vieții; educarea copiilor; cultivarea vieții spirituale în familie.

Părinții sunt considerați primii educatori ai copiilor, iar sacramentul Căsătoriei oferă harul necesar îndeplinirii acestei misiuni.

6. Iubirea ca dăruire de sine

Una dintre ideile centrale ale Teologiei trupului este că iubirea adevărată este dăruire de sine căci Dumnezeu este iubire și dăruire totală de Sine.

Întreaga creație reflectă această logică a dăruirii.

Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, își împlinește existența atunci când se oferă pe sine altora.

Libertatea darului

Pentru a se putea dărui autentic, omul trebuie să fie liber de: egoism; păcat; tendința de a-l folosi pe celălalt.

În căsătorie, soții sunt chemați: să se recunoască reciproc drept daruri ale lui Dumnezeu; să se primească unul pe altul cu recunoștință; să caute binele celuilalt.

Modelul suprem al acestei dăruiri este Cristos, care Și-a oferit trupul pentru mântuirea lumii.

Poruncile și relațiile umane

Toate poruncile divine sunt orientate spre protejarea și vindecarea relațiilor:

• relația cu Dumnezeu;
• relația cu aproapele;
• relația cu propria persoană;
• relația cu lumea creată.

De exemplu: porunca „Să nu ucizi” apără viața umană; porunca împotriva minciunii protejează încrederea dintre oameni; interzicerea furtului apără dreptatea și siguranța socială.

Astfel, morala creștină nu este o colecție de reguli arbitrare, ci un mod de a păstra și dezvolta comuniunea dintre persoane.

8. Efectele păcatului originar

Păcatul originar nu a distrus natura umană, ci a rănit-o profund.

Consecințele sale sunt:

• neîncrederea în Dumnezeu;
• tendința de a-i folosi pe ceilalți pentru propria satisfacție;
• separarea sexualității de iubire și de deschiderea spre viață;
• apariția concupiscenței.

Omul nu mai vede persoana celuilalt ca pe un dar, ci ca pe un obiect.

Totuși, Ioan Paul al II-lea face o distincție importantă: sensul matrimonial al trupului nu a dispărut; s-a pierdut doar conștiința clară a acestui sens.

În adâncul inimii, omul păstrează nostalgia comuniunii originare și dorința de a redescoperi iubirea autentică.

Comuniunea originară și actualitatea Teologiei trupului

Ioan Paul al II-lea descrie relația dintre Adam și Eva înainte de păcat ca o adevărată comuniune de persoane, caracterizată prin: respect reciproc; acceptare deplină; dăruire de sine; recunoașterea celuilalt ca dar al lui Dumnezeu.

Papa era profund convins că această viziune poate fi trăită și astăzi. El considera că, prin harul sacramentului Căsătoriei, prin practicarea Fericirilor și prin lupta spirituală perseverentă, familiile pot regăsi pacea, armonia și frumusețea planului originar al lui Dumnezeu.

Concluzie

Această parte a Teologiei trupului prezintă iubirea umană ca o chemare la comuniune, dăruire și sfințenie. Chiar dacă păcatul a întunecat înțelegerea sensului trupului și al sexualității, omul continuă să poarte în sine dorul după iubirea autentică. Prin Cristos și prin harul sacramentelor, această chemare originară poate fi redescoperită și trăită din nou în căsătorie, în viața consacrată și în toate relațiile umane.

Adaptare după Adolfo Castañeda: Theology of the Body Explained: God’s Original Plan for Man and Woman (Part 1)

Post-ul Teologia Trupului a Sfântului Ioan Paul al II-lea și dorul după iubirea autentică. Partea I apare prima dată în .

Adevărata dragoste este cu totul altceva; ea nu tolerează trădarea, dezamăgirea, abandonul, așezarea în planul secund. Este geloasă și exclusivistă, dorind să dea totul și să primească totul de la partenerul său. Nu cunoaște părtiniri sau compromisuri.

Adevărata dragoste înalță demnitatea ambilor parteneri, arată un respect profund pentru nevoile celuilalt și nu se retrage în autoapărare atunci când apar probleme. Creștinismul a avut întotdeauna cele mai durabile și infailibile viziuni despre lume. Orice altceva aduce o tristețe crescândă și o singurătate interioară.

Asemenea relații nu se pot termina cu ceva nici durabil, nici sănătos, deoarece le lipsește o temelie.

Tot ceea ce este construit corect în viață aduce roade; după roadele lor, le veți cunoaște, ne învață Isus.

O familie aduce nu numai pace interioară și echilibru, ci și beneficii societății în ansamblu, ca să nu mai vorbim de beneficiile și mai mari pentru Biserică, Trupul mistic al lui Hristos.

Societatea experimentează de asemenea demnitatea căsătoriei împreună cu cuplul. Se bucură de această nouă piatră de temelie fundamentală a sa, căci o societate sănătoasă se bazează și se susține pe aceasta: familii stabile.

Dacă un cuplu modern își urmărește doar propriul interes, nu poate apărea nici o rodnicie – nici biologică, nici socială, nici culturală, nici spirituală.

De ce nu ai vrea să contribui la societate odată ce ai o imagine de sine pozitivă și crezi că înțelegi procesele și dinamica lumii?

În Vechiul Testament, totul era clar, chiar și pentru națiunile păgâne: unde era binecuvântarea lui Dumnezeu, acolo erau urmași, exista rodnicie la toate nivelurile; nu existau nici măcar persoane un infirm printre israeliți; toată lumea era sănătoasă când urma să părăsească Egiptul.

Fericitul Adolph Kolping (1813–1865) a considerat familia temelia societății și a vieții creștine. Iată câteva dintre afirmațiile sale cele mai cunoscute despre familie:

„Soarta familiei este cheia destinului popoarelor.”

„Familia este primul și cel mai important loc de educație al omului.”

„Acolo unde viața de familie este sănătoasă, și societatea este sănătoasă.”

„Fericirea familiei nu se întemeiază pe bogăție, ci pe credință, iubire și încredere reciprocă.”

„O familie în care domnesc pacea și frica de Dumnezeu este cea mai mare binecuvântare pentru copii.”

„Viitorul unei națiuni se pregătește în familie.”

„Ceea ce este rădăcina pentru copac, aceea este familia pentru om.”

De asemenea, una dintre ideile sale centrale, repetată în diferite forme în scrierile și conferințele sale, era că:

„Salvarea societății începe cu reînnoirea familiei.”

Pentru Fericitul Kolping, familia nu era doar o instituție socială, ci o adevărată „școală a virtuților”, unde omul învață credința, munca, responsabilitatea și iubirea aproapelui.

Când oamenii se îngroapă în egoism, viața devine tristă. Căci omenirea nu este niciodată mulțumită: cu prestigiu, bucurie, bogăție, plăcere și fericire sau confort. Spiritul divin din om este cel care îl ridică pe om la demnitatea sa de odinioară – momentul când Dumnezeu l-a creat pe om –  și îl distinge de animale.

Post-ul O relație de dragoste ocazională care exclude dăruirea de sine – un simplu aranjament apare prima dată în .

Dr. Miriam Grossman, psihiatru pentru copii și adolescenți și autoare a cărții „Lost in Trans Nation”, se alătură podcastului HLI „Living a Culture of Life” pentru a expune ce se întâmplă cu adevărat în spatele mișcării transgender – în special când vine vorba de copiii transgender.

”Există persoane, cazuri extrem de rare, poate una din 10 zeci de mii sau chiar din sute de mii de persoane care, din orice motiv, și nu știm motivul, au un sentiment de disconfort extrem cu corpurile lor masculine sau feminine și am știut întotdeauna în Psihiatrie că acest lucru există și am considerat că este o tulburare psihiatrică.

Deci, în cartea mea („Lost in Trans Nation” – Pierdut în  națiunea trans) vorbesc despre recenta epidemie de tineri, în mare parte fete adolescente, mulți băieți, dar o majoritate de fete care sunt inconfortabil cu corpurile lor sexuale și vor să se medicalizeze și să ia hormoni și  să-și modifice aparența astfel încât să pară de sex opus, deci aceasta este populația de aici despre care vorbim în general, vreau să subliniez că acești oameni, mulți dintre ei suferă cu adevărat și asta nu ar trebui să se piardă în toate discuțiile despre politică și tot ce se întâmplă în cultură și tot ce voi spune în acest podcast, ar trebui să admitem faptul că aceștia sunt oameni reali, familii reale cu care avem de-a face, care au nevoie de ajutor, au nevoie de compasiune, trebuie să știe adevărul…  

Cartea aceasta prezintă unele dintre cele mai bune modalități de a ajuta aceste persoane să își gestioneze suferința.

Mai degrabă, așa-numita afirmare de gen nu îi ajută niciodată să facă față acestei suferințe, ci  le oferă o idee falsă despre ce îi va ajuta cu dificultățile mentale pe care le au, în loc să trateze anxietatea subiacentă sau alte probleme pe care le provoacă, este corect?

Ei bine, știm că la marea majoritate a tinerilor acest tip de epidemie pe care am descris-o este o creștere de 5.000% în ultimii 10 până la 15 ani, era un fenomen extrem de rar când am mers la Facultatea de medicină, când m-am pregătit să fiu psihiatru, nu am visat niciodată că voi vedea măcar o singură persoană în întreaga mea viață care avea această afecțiune pe care o numim acum disforie de gen și acum  întreaga mea practică pur și simplu se concentrează pe acești oameni.”

În acest interviu puternic, Dr. Grossman explică de ce atât de mulți adolescenți, în special fete, sunt împinși în îngrijire de afirmare a genului fără a aborda afecțiunile de sănătate mintală subiacente, cum ar fi autismul, anxietatea și ADHD. Ea explică modul în care „afirmarea” a înlocuit diagnosticul real și de ce blocanții pubertății și intervențiile chirurgicale sunt periculoase și ireversibile.

Subiecte abordate:
• De ce au crescut vertiginos cazurile de disforie de gen
• Rolul sănătății mintale în confuzia de gen
• Cum își pot proteja părinții copiii de ideologia de gen
• Adevărul din spatele modelului „afirmarea genului”
• Ceea ce medicii și terapeuții nu vă vor spune

Dr. Miriam Grossman se află în linia de front de zeci de ani. A depus mărturie în fața Congresului SUA și a Națiunilor Unite și apare în documentarul viral al lui Matt Walsh „Ce este o femeie?”.

În acest episod, Dr. Miriam Grossman explică de ce „îngrijirea afirmată a genului” NU este bazată pe dovezi. Ea explică de ce trebuie abordați factorii de sănătate mintală subiacenți. Și oferă sfaturi părinților care doresc să își protejeze copiii de ideologia de gen.

Ascultați acum pentru a afla cum puteți proteja copiii de virusul minții trezite.

Site-ul web al Dr. Miriam Grossman: www.MiriamGrossmanMD.com

Obțineți exemplarul cărții „Lost in Trans Nation. Ghidul unui psihiatru pentru copii pentru a ieși din nebunie” aici: https://www.amazon.com/Lost-Trans-Nat…

Mărturia Dr. Grossman în fața Congresului: • Mărturia Dr. Miriam Grossman în fața Comisiei Camerei…

Miriam Grossman, MD, este certificată în psihiatrie și în subspecialitatea psihiatriei copilului și adolescentului. Autoarea a patru cărți, lucrarea Dr. Grossman care expune originea și pericolele industriei sexualității și genului a fost tradusă în unsprezece limbi. A ținut prelegeri la Camera Lorzilor din Marea Britanie și la Națiunile Unite și este prezentată în articolul „Ce este o femeie?” al Daily Wire.

Carte electronică GRATUITĂ! Știați că Planned Parenthood este implicată în așa-numita „îngrijire de afirmare a genului”? Află mai multe dintre secretele lor aici: https://www.hli.org/offers/planned-parenthood/?utm_source=youtube&utm_medium=podcast&utm_term=EB04&utm_content&utm_campaign=resources&utm_source_platform&utm_creative_format&utm_marketing_tactic 

Capitole din interviu:
00:00 Experiența Dr. Grossman
04:33 Disforia de gen cu debut rapid (RODG)
07:10 Factori subiacenți
10:48 Comparație cu tulburarea de alimentație
12:45 Trauma părinților
18:14 Îngrijire nebazată pe dovezi
20:05 Raportul Cass și Clinica Tavistock
25:57 Tranziție socială
28:31 Blocante ale pubertății
36:20 Stereotipuri de gen
38:50 Rețele sociale și pornografie
41:23 Sistemul școlar public

Trăind cultura vieții

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=VpLHZV7CxKk 

Post-ul Dr. Miriam Grossman expune adevărul despre adolescenții transgender și ideologia de gen apare prima dată în .

În ultimii ani, datorită administrației Biden, o asistentă medicală catolică din SUA care a refuzat să asiste la un avort nu a putut conta pe guvernul federal să exercite apărarea conștiinței în favoarea ei. Nici farmacistul care nu a eliberat medicamente menite să pună capăt unei vieți, nici chirurgul care a refuzat să efectueze o sterilizare.

Din fericire, pe 18 mai, acest lucru a început să se schimbe.

Acum două săptămâni, Departamentul de Sănătate și Servicii Umane (HHS) din SUA a anunțat că reinstaurează, în cadrul Biroului său pentru Drepturi Civile, Divizia de Conștiință și Libertate Religioasă (CRFD – Conscience and Religious Freedom Division).

Sarcina acestui birou este de a aplica legile federale care protejează medicii, asistentele medicale și alți lucrători din domeniul sănătății de a fi forțați să participe la proceduri pe care le consideră a fi grav greșite, de exemplu la avort, sterilizare, FIV, sinucidere asistată, operații de mutilare a genului.

Divizia CRFD a fost creată în 2018, în timpul primului mandat al președintelui Trump. În 2023, însă, administrația Biden a dizolvat-o silențios, mutându-i activitatea într-un birou mai mare, unde a fost lăsată să se ofilească. Acum a fost readusă, cu propria conducere și propriul mandat.

„Această reorganizare reinstituie o structură care prioritizează pe bună dreptate drepturile civile, conștiința și libertatea religioasă, alături de confidențialitatea și securitatea informațiilor medicale”, a declarat Paula M. Stannard, directoarea Biroului pentru Drepturi Civile al HHS.

Legea PROTECT Kids (PROTEJAȚI COPIII) și drepturile părintești

Decizia HHS de a prioritiza protejarea drepturilor de conștiință a venit cu doar două zile înainte de o altă victorie majoră pentru drepturile de conștiință, precum și pentru drepturile părinților.

Pe 20 mai, Camera Reprezentanților din SUA a adoptat, cu un vot de 217 la 198, Legea privind drepturile părintești asupra educației și îngrijirii copiilor lor, cunoscută în mod obișnuit sub numele de Legea PROTECT Kids.

Proiectul de lege, care acum ajunge la Senat, ar impune școlilor publice elementare și gimnaziale care primesc fonduri federale să obțină consimțământul părinților înainte de a schimba însemnările de gen, pronumele sau numele unui copil pe orice formular școlar.

În mod similar, nu ar putea modifica „adaptarea bazată pe sex”, cum ar fi utilizarea vestiarelor și a băilor. Interesant este că opt democrați s-au alăturat majorității republicane.

Părinții sunt primii educatori ai copiilor lor

Deși sunt încântat să văd că proiectul de lege avansează în acest fel, nu pot să nu simt indignare față de faptul că o astfel de lege este necesară în primul rând și că atât de mulți legislatori au votat împotriva unui proiect de lege de atâta bun-simț.

Gândiți-vă ce înseamnă: Înseamnă că, în unele școli de astăzi, un copil poate fi „tranziționat” social către o nouă identitate, poate fi abordat printr-un nume nou și pronume noi și i se poate oferi acces la facilitățile sexului opus, toate acestea fără ca mama sau tatăl său să fie vreodată informat.

Imaginați-vă că sunteți un părinte care descoperă că tocmai oamenii cărora le încredințați copilul dumneavoastră timp de șase sau șapte ore pe zi v-au ascuns un astfel de secret și l-au justificat în numele „grijii”. Îți face sângele să fiarbă.

Biserica a învățat întotdeauna că drepturile părinților nu sunt un dar al statului și, prin urmare, nu pot fi revocate de acesta. După cum a scris Papa Sfântul Ioan Paul al II-lea în Familiaris Consortio, părinții „trebuie recunoscuți ca primii și principalii educatori ai copiilor lor”. Acest drept, a continuat el, este „de neînlocuit și inalienabil, incapabil să fie delegat în întregime altora sau uzurpat de alții” (nr. 36).

Episcopii noștri au reiterat aceeași învățătură, insistând că societatea trebuie „să susțină drepturile și responsabilitățile părinților de a avea grijă de copiii lor, inclusiv dreptul de a alege educația copiilor lor” (Formarea conștiinței pentru o cetățenie responsabilă, nr. 46). Iar Papa Benedict al XVI-lea, în mesajul său de Ziua Mondială a Păcii din 2011, a numit familia „prima școală” a libertății și a insistat ca părinții „trebuie să fie întotdeauna liberi să transmită copiilor lor, în mod responsabil și fără constrângeri, moștenirea lor de credință, de valori și cultură” (nr. 4).

O școală care ascunde „tranziția” unui copil de părinții săi a făcut mai mult decât să păstreze un secret. Și-a asumat o responsabilitate care nu a fost niciodată a statului. Și a călcat în picioare drepturile de conștiință ale părinților, care, în calitate de primi educatori ai copiilor lor, au dreptul să decidă cum sunt educați copiii lor.

Atacuri asupra libertății religioase și a drepturilor părintești

În exemplele sumbre de fascism și comunism din secolul XX avem cea mai puternică dovadă a ceea ce se întâmplă atunci când conștiința și drepturile părintești sunt subordonate intereselor statului.

Totuși, nu ar trebui să fim naivi când credem că aceste abuzuri sunt lucruri din domeniul trecutului. După cum am documentat în atâtea articole recente, aceleași tipare se repetă în SUA și în tot Occidentul chiar acum.

Aceeași administrație care a dizolvat Oficiul pentru Drepturile Civile în 2023 a petrecut patru ani subminând conștiința și drepturile părintești cu fiecare ocazie.

În aprilie 2024, de exemplu, Departamentul Educației a rescris sensul Titlului IX, legea federală care interzice discriminarea sexuală în școli, pentru a include „identitatea de gen”. În consecință, fiecare școală care primea bani federali a trebuit să trateze o revendicare a identității de gen ca pe o categorie protejată, cu consecințele previzibile pentru pronume, băi și vestiare. O instanță federală a anulat regula la nivel național în ianuarie 2025, dar numai după un an de confuzie și coerciție.

Tot în 2024, Departamentul de Sănătate și Servicii Umane a rescris regula de nediscriminare din Legea privind Îngrijirea Medicală Accesibilă pentru a include „identitatea de gen” în semnificația temenului „sex” și a refuzat să mențină protecțiile religioase și cele legate de avort care i-au protejat mult timp pe furnizorii de servicii medicale care se opuneau. Semnalul pentru spitalul catolic și medicul pro-viață a fost clar: refuzul de a efectua o „tranziție de gen” va fi acum tratat ca un fel de discriminare.

Atacul asupra drepturilor de conștiință sub administrația Biden a căpătat uneori o tentă evident totalitară. În septembrie 2022, administrația a trimis agenți FBI înarmați la domiciliul lui Mark Houck, un tată catolic a șapte copii, și l-a arestat în fața copiilor săi din cauza unei confruntări pe trotuar în fața unei unități de avorturi. Un juriu l-a achitat ulterior. Alți bărbați și femei pro-viață care nu făcuseră altceva decât să cânte și să se roage au fost condamnați și trimiși la închisoare, unii înfruntând mai mult de un deceniu, până când au fost grațiați la începutul anului 2025. Procesul, ca de atâtea ori, a fost pedeapsa.

Amenințarea globală crescândă la adresa drepturilor de conștiință

Atacuri similare asupra drepturilor de conștiință proliferează în Occident.

În Finlanda, Päivi Räsänen, membră a parlamentului, fost ministru de interne, medic și bunică a doisprezece copii, a petrecut aproape șapte ani fiind judecată sau acuzată pentru o presupusă infracțiune sau faptă ilicită pentru că a declarat învățături creștine despre căsătorie și sexualitate. În martie, printr-un singur vot, Curtea Supremă a țării sale a condamnat-o pentru o broșură pe care a scris-o în urmă cu mai bine de douăzeci de ani și a ordonat eliminarea și distrugerea textului ofensator. Acum, ea face apel la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În Brazilia, Isadora Borges, studentă la medicină veterinară, riscă până la zece ani de închisoare pentru două postări pe rețelele de socializare care afirmă faptele biologice ale sexului. Din păcate, ea nu este singura, ci una dintre numeroasele persoane din Brazilia care se confruntă cu un atac distopic similar asupra drepturilor lor fundamentale de conștiință.

Și în Regatul Unit, guvernul a trasat „zone tampon” în jurul unităților de avort și a incriminat „influențarea” pe oricine din interiorul acestora. Ca un singur exemplu al nebuniei pe care a produs-o acest lucru, Adam Smith-Connor, un veteran militar, a fost condamnat pentru că s-a rugat în tăcere lângă o clinică pentru fiul pe care l-a pierdut din cauza avortului, ceea ce Alliance Defending Freedom a numit prima condamnare cunoscută pentru o „crimă de gândire” din istoria britanică modernă.

Aș putea multiplica cu ușurință exemplele mult dincolo de ceea ce poate conține o singură coloană ca aceasta.

Apărarea libertății de conștiință de către Biserica Catolică

Ceea ce unește aceste cazuri, de-alungul continentelor și sistemelor politice, este că, în fiecare caz, statul a ajuns în tărâmul sacru al conștiinței. Împotriva acestor abuzuri, în fiecare epocă, se află bogatele învățături ale Bisericii Catolice despre conștiință.

„În adâncul conștiinței sale”, au scris Părinții Conciliului Vatican II, „omul descoperă o lege pe care nu și-a impus-o singur, ci pe care trebuie să o respecte”. Această lege nu este propria sa invenție, căci „omul are în inima sa o lege înscrisă de Dumnezeu”. Conștiința, cu alte cuvinte, este „nucleul cel mai secret al omului și sanctuarul său”, unde „el este singur cu Dumnezeu, a cărui voce răsună în adâncurile sale” (cf. Gaudium et Spes, nr. 16; CCC, nr. 1776).

De aici rezultă inviolabilitatea conștiinței. „Omul”, învață Catehismul, „are dreptul să acționeze în conștiință și în libertate, astfel încât să ia personal decizii morale. El nu trebuie să fie forțat să acționeze contrar conștiinței sale” (CCC, nr. 1782).

Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a fost un apărător deosebit de pasionat al drepturilor conștiinței, în mare parte pentru că a văzut direct, trăind sub două regimuri totalitare diferite, ce se întâmplă atunci când astfel de drepturi sunt călcate în picioare.

„Rădăcina totalitarismului modern”, a scris el, „se găsește în negarea demnității transcendente a persoanei umane”. Când o societate încetează să mai creadă într-un adevăr superior ei, „forța puterii preia controlul”, iar oamenii „sunt atunci respectați doar în măsura în care pot fi exploatați” (Centesimus Annus, nr. 44).

În regimurile totalitare ale secolului al XX-lea, se lamenta el,

Omul a fost obligat să se supună unei concepții despre realitate impuse prin coerciție, la care nu s-a ajuns  în virtutea propriei rațiuni și a exercitării propriei libertăți. Acest principiu trebuie răsturnat și trebuie acordată o recunoaștere totală drepturilor conștiinței umane, care este legată doar de adevăr, atât de cel natural, cât și de cel revelat. Recunoașterea acestor drepturi reprezintă fundamentul principal al oricărei ordini politice autentic libere (nr. 29).

Cu toate acestea, așa cum a observat el, acest principiu nu este pertinent doar regimurilor totalitare fățișe. În altă parte, el a avertizat că până și o presupusă democrație liberă care se izolează de adevărul obiectiv, „contrazicându-și propriile principii, se îndreaptă efectiv spre o formă de totalitarism”, până când statul „este transformat într-un stat tiran” (Evangelium Vitae, nr. 20).

Protejarea drepturilor conștiinței

Bunica urmărită penal în Finlanda, studentul amenințat cu închisoarea în Brazilia, veteranul condamnat în Anglia: acestea nu sunt opera unor cizme militare și a poliției secrete. Sunt opera statelor moderne, democratice, care au uitat de limitele propriei autorități.

„Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Faptele Apostolilor 5:29), au răspuns apostolii când li s-a poruncit să tacă. Aceasta este aceeași frază rostită, explicit sau implicit, de asistenta medicală care nu va asista la un avort, de părinții care nu își vor preda copilul, de farmaciștii care nu vor distribui contraceptive sau pilula abortivă, de fiecare bărbat și femeie care își amintește că persoana umană este făcută „după chipul lui Dumnezeu”, „bărbat și femeie” (Geneza 1:26-27) și poartă o demnitate pe care statul nu a conferit-o și nu o poate șterge.

Aceasta este, din fericire, vocea protejată de noua Divizie pentru Libertate Religioasă și Conștiință și de Legea PROTECT Kids. Deși atacurile asupra drepturilor conștiinței sunt nenumărate, este încurajator să vedem o mișcare semnificativă în direcția opusă.

În încheiere, vă rog să vă alăturați mie în această rugăciune care promovează protejarea drepturilor conștiinței:

Tată, Te lăudăm și Îți mulțumim pentru cele mai prețioase daruri ale tale, viața umană și libertatea umană. Atinge inimile legiuitorilor noștri cu înțelepciunea și curajul de a susține drepturile de conștiință și libertatea religioasă pentru toți. Protejează toți oamenii de a fi forțați să-și încalce convingerile morale și religioase. În bunătatea Ta, păzește-ne libertatea de a trăi credința noastră și de a Te urma în tot ceea ce facem. Dă-ne puterea de a fi martori îndrăzneți și bucuroși. Îți cerem aceasta prin Cristos, Domnul nostru. Amin.

Traducere după articolul: ”New Victories for Freedom of Conscience and Parental Rights”, de Fr. Shenan Boquet
Asociația Darul Vieții

New Victories for Freedom of Conscience and Parental Rights

Post-ul Noi victorii pentru libertatea conștiinței și drepturi parentale apare prima dată în .

Surse:

https://www.ansa.it/amp/sito/notizie/politica/2026/06/04/ok-dellaula-del-senato-al-ddl-valditara-sul-consenso-informato-a-scuola-e-legge_e3313b96-1ebe-41fb-85ff-e8be70dedba0.html?utm_source=chatgpt.com

https://www.facebook.com/photo/?fbid=10164247227903796&set=a.10150890429993796&__cft__[0]=AZb7HvcQdXuk3FslU1RM75y6ku5_7k-uRqAmmQfh_1CA6Yg3qNe6TCGvQSn8jwA3fTmOU-MTvpLO3agifmR2vHVX85PN_GsNOvBTKhKL0Pw-0he49RNOaVxPi_4QaEr5vmklaJGIWI56hIDoxOjBPTAYRdUzIReQdnzZwTKVGbY-Y8Xb5Dzrrwr0h8S5CSdXimw&__tn__=EH-R

Post-ul Lege în Italia asupra consimțământului informat al părinților la școală! apare prima dată în .

„În era inteligenței artificiale, când demnitatea umană este amenințată de noi forme de dezumanizare, avem datoria presantă de a rămâne profund umani.” ― Papa Leon al XIV-lea, Magnifica Humanitas (nr. 15)

Pe 25 mai, Papa Leon al XIV-lea a publicat prima sa enciclică, Magnifica Humanitas – „măreția umanității” – intrând direct în dezbaterea despre una dintre cele mai dificile și urgente întrebări ale epocii noastre: cum inteligența artificială afectează persoana umană și societatea.

Sfântul Părinte a semnat-o pe 15 mai, la 135-a aniversare a Rerum Novarum a lui Leon al XIII-lea, documentul care a dat contur învățăturii sociale a Bisericii în mijlocul frământărilor Revoluției industriale. Acest lucru nu a fost  întâmplător. Așa cum primul Leo a adus Evanghelia în epoca mașinilor, acest Leo o aduce în epoca mașinii „gânditoare”.

Cei care caută titluri bombastice , de tip tabloid (de exemplu, „Papa Leon al XIV-lea condamnă inteligența artificială ca fiind satanică!”) vor fi dezamăgiți. Enciclica este măsurată și nuanțată. Nu condamnă și nici nu binecuvântează inteligența artificială. Papa Leon refuză atât panica, cât și exagerarea, aducând în schimb înțelepciunea profundă a învățăturilor Bisericii în fața uneia dintre cele mai tensionate și complexe probleme ale timpului nostru.

Teza Sfântului Părinte este pe cât de simplă, pe atât de exigentă: el ne amintește că tehnologia trebuie să fie ordonată către demnitatea persoanei umane, iar orice tehnologie care reduce persoana la un lucru – un profil, un defect, o problemă de rezolvat – și-a trădat scopul, oricât de impresionant din punct de vedere tehnic ar fi.

Deși chestiunea inteligenței artificiale ar putea părea periferică problemelor pe care le abordăm aici, la HLI, concentrarea documentului asupra demnității umane îl face o lectură esențială pentru activiștii pro-viață și pro-familie. Amenințările pe care le numește nu ne sunt străine. Sunt chiar amenințările cărora le-am rezistat pe parcursul a decenii, purtând acum haine noi și mai sofisticate.

Într-adevăr, întreaga traiectorie îngrozitoare a secolului XX, de la comunism la revoluția sexuală, ar putea fi descrisă, nu pe nedrept, ca triumful tehnocrației materialiste: adică reducerea persoanei umane la o „mașină” care trebuie modificată și exploatată conform unor principii și măsuri extrinseci în urmărirea unui paradis pământesc iminent – un paradis definit de tehnocrații transumaniști, care sunt tocmai ultimii oameni cărora ar trebui să li se încredințeze o astfel de întreprindere și care se află în centrul revoluției IA.

Babel vs. Ierusalim

Papa Leon al XIV-lea începe prin a demonta o minciună comună, confortabilă, și anume ideea că un instrument este doar un instrument, fără vină în sine, totul depinzând de modul în care îl folosim.

Există o jumătate de adevăr acolo, și el îl asumă. „În abstract”, scrie el, tehnologia „nu este o soluție la problemele umanității, așa cum nu este în mod inerent rea”. Dar apoi vine corectarea: „În practică, însă, tehnologia nu este niciodată neutră, deoarece preia caracteristicile celor care o concep, o finanțează, o reglementează și o utilizează” (nr. 9).

Aici este imposibil să nu ne amintim de celebra zicală a lui Marshall McCluhan conform căreia „mediul este mesajul”. Cu alte cuvinte, fiecare tehnologie are o logică internă ascunsă care îi modelează utilizările și utilizatorii în moduri adesea subtile și ascunse și care este adesea ghidată în liniște de un număr mic de tehnocrați care concep și controlează tehnologiile.

Acum știm că acest lucru este adevărat dintr-un nivel pur neurologic, fiziologic. Indiferent cât de „edificatoare” ar putea fi o emisiune de televiziune, de exemplu, știm că există o pasivitate inerentă în modul în care oamenii se uită la televizor, care schimbă modul în care interacționează cu lumea.

În mod similar, rețelele sociale și smartphone-urile sunt în mod inerent părtinitoare față de anumite moduri de interacțiune și comportamente, cu o tendință spre dependență. Acest lucru poate fi mai mult sau mai puțin semnificativ: dar este întotdeauna prezent și modelează persoana umană și cultura în general în moduri imposibil de măsurat, dar care, în ansamblu, schimbă epoca.

Sfântul Părinte ne prezintă această alegere în două imagini biblice la care revine pe tot parcursul lucrării. Pe de o parte, există Turnul Babel, ridicat de oameni care doreau să-și facă un nume și să ajungă la rai fără Dumnezeu, un proiect care se termină în confuzie și dispersare. Și există zidurile Ierusalimului, reconstruite sub Neemia de oameni obișnuiți, fiecare având propria sa porțiune de zid, o muncă care se termină cu o comunitate restaurată.

Cu alte cuvinte, întrebarea nu este niciodată pur și simplu dacă putem construi un lucru. Este vorba despre ce și pentru cine îl construim.

„Alegerea principală nu este între un «da» sau un «nu» tehnologiei”, scrie Sfântul Părinte, „ci mai degrabă între construirea Babelului sau reconstruirea Ierusalimului; între o putere care pretinde că domină cerurile și un popor care lucrează împreună în prezența lui Dumnezeu pentru a reconstrui zidurile coexistenței fraterne.”

(nr. 9).

Minciuna tehnocrată

Sfântul Părinte avertizează că mentalitatea tehnocratică care ne înconjoară acum amenință să „normalizeze o viziune antiumană”, una în care plenitudinea vieții este redusă la „a avea mai mult, a reduce slăbiciunea, a elimina incertitudinea și a exercita controlul total”.

„Când eficiența devine măsura supremă a valorii”, scrie el, „ființele umane sunt tentate să se vadă pe sine ca un proiect care trebuie optimizat, mai degrabă decât ca persoane chemate la relație și comuniune” (nr. 112).

Papa Leon atribuie această idee unei anumite ideologii, adică noțiunea „care sugerează că fiecare persoană trebuie să-și câștige sau să-și justifice propria valoare, până la punctul de a atribui o valoare mai mare celor care sunt mai eficienți sau mai eficace” (nr. 51). Acolo unde această idee prinde contur, spune el, persoanele sunt „reduse la un mijloc de a obține rezultate, o resursă care trebuie utilizată și exploatată”.

La HLI ne-am petrecut întregul apostolat confruntându-ne cu această minciună diabolică. Tocmai aceasta este minciuna care spune că un copil diagnosticat cu o boală în uter valorează mai puțin pentru că nu va fi eficient. Spune că pacientul care nu mai poate produce este o povară pe care restul dintre noi nu ar trebui să o suportăm. Le șoptește bătrânilor că au devenit un cost, mai degrabă decât un dar.

Dacă îndepărtăm vocabularul digital, găsim cea mai veche eroare a culturii morții, convingerea că o viață umană trebuie să se justifice prin utilitatea sa. Deși IA nu trebuie în mod inerent să promoveze această minciună insidioasă, tendința în această direcție este puternică și este deja observată la fiecare nivel al societății.

De ce cei slabi dezvăluie umanitatea noastră

După cum spune Papa Leon, în lumea modernă, „Tot ceea ce apare ca o «limită» – incapacitatea, boala, bătrânețea, suferința, vulnerabilitatea – tinde să fie văzut în primul rând ca un defect care trebuie corectat, mai degrabă decât ca o realitate prin care umanitatea noastră se maturizează și se deschide către relație” (nr. 118).

Împotriva tuturor acestora, Sfântul Părinte sădește o singură propoziție: „Umanitatea înflorește nu în ciuda limitărilor, ci adesea prin ele” (nr. 118).

Adevărul misterios este că, de obicei, nu învățăm să iubim la apogeul puterilor noastre. Învățăm acest lucru în leagănul unui nou-născut care nu poate face nimic pentru noi, la căpătâiul bolnavului, lângă corpul încovoiat al unui părinte îmbătrânit ale cărui nevoi sunt acum în întregime în mâinile noastre.

Și mai misterios este că învățăm (sau putem încerca) să iubim adesea atunci când suntem cel mai slabi: când suntem imobilizați la pat sau suferim de boli mintale sau dependențe, sau săraci și nu avem nimic de oferit. Atunci trebuie să avem smerenia de a primi, fără a ceda tentației resentimentelor. Putem iubi, așadar, primind cu har, acceptare și iertare.

„Dar El mi-a zis”, a scris Sfântul Pavel, „«Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune». De aceea, mă voi lăuda cu atât mai multă bucurie cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână peste mine” (2 Corinteni 12:9). Acesta este misterul crucii, acea „tehnologie” antică a mântuirii care nu are prea mult loc în viziunea transumaniștilor care ne ghidează revoluția IA.

Sau, așa cum spune Papa Leon, „Finitudinea, atunci când este cu adevărat acceptată, nu ne diminuează, ci ne deschide către recunoașterea feței lui Dumnezeu și a celorlalți.” Într-adevăr, tocmai pentru că experimentăm limite – vulnerabilitate, suferință și eșec – putem recunoaște demnitatea inviolabilă a fiecărei persoane, atât a noastră, cât și a celorlalți” (nr. 122).

Ceea ce nu poate face mașina

Nicio mașină, oricât de puternică, nu poate înlocui un om, notează Papa Leon, pentru că mașina nu poate face lucrurile care ne fac umani de la bun început.

Indiferent ce ar fi mașinile cu IA, ele „nu trec prin experiențe, nu posedă un corp, nu simt bucurie sau durere, nu se maturizează prin relații și nu știu din interior ce înseamnă iubirea, munca, prietenia sau responsabilitatea” (nr. 99).

Unul dintre cele mai presante pericole ale IA este modul în care este capabilă să imite aceste trăsături extrem de umane, într-un mod care este atât convingător, cât și dezumanizant:

Imitarea artificială a comunicării umane pozitive – cuvinte de sfat, empatie, prietenie și chiar iubire – poate fi captivantă și uneori cu adevărat utilă. Cu toate acestea, pentru utilizatorii mai puțin exigenți, poate fi, de asemenea, înșelătoare, creând iluzia unei relații cu un subiect personal real. Atunci când cuvintele sunt simulate, ele nu construiesc relații autentice, ci doar aparența lor. Imitarea artificială a îngrijirii sau a sprijinului poate deveni deosebit de riscantă atunci când intră în contexte în care lipsesc relațiile reale și legăturile emoționale (nr. 100).

Cea mai profundă insidiozitate a tehnologiei nu constă în faptul că o persoană singură ar putea confunda o mașină cu un prieten, spune Sfântul Părinte, ci în faptul că, hrănită cu tovărășie fabricată, ea „poate pierde treptat însăși dorința de a forma legături umane autentice” (nr. 100).

Ceea ce ne aduce la propoziția care dă numele enciclicei. În epoca inteligenței artificiale, scrie Papa Leon, „a noastră este datoria presantă de a rămâne profund umani. Noi „trebuie să păzim cu dragoste măreția umanității care ne-a fost dăruită și revelată în plenitudinea sa în Cristos, a cărei splendoare nicio mașină nu o poate înlocui vreodată” (nr. 15).

Cetatea lui Dumnezeu și Cetatea Omului

În lumina celor de mai sus, cum deosebim folosința bună de cea rea, tehnologia care ne slujește de tehnologia care ne conduce?

Papa Leon observă că ne aflăm în fața unei bifurcații: „adevărata alternativă nu este între entuziasm și frică, ci între două căi de dezvoltare: un progres care slujește indivizii și popoarele sau un progres care îi supune mentalității puterii” (nr. 129).

Pentru a le deosebi pe unele de altele, Papa ne înmânează rigla pe care Biserica o folosește de mai bine de un secol: „demnitatea persoanei, binele comun, destinația universală a bunurilor, subsidiaritatea, solidaritatea și dreptatea”, care rămân criteriile „pentru a judeca dacă tehnologiile servesc cu adevărat umanității sau o subjugă” (nr. 183).

Sfântul Părinte reia, de asemenea, un test al Sf. Papă Ioan Paul al II-lea care merge direct la măduva oaselor. În fața oricărei puteri noi trebuie să ne întrebăm dacă face „viața umană pe pământ «mai umană» în fiecare aspect al acelei vieți”, dacă face acea viață „mai vrednică de statutul de om” (nr. 129).

Aceasta este aceeași întrebare pe care am pus-o întotdeauna laboratorului și clinicii, acum pusă algoritmului. Dacă răspunsul este da, putem relua lucrarea, cărămidă cu cărămidă, așa cum a făcut Neemia, în construirea zidurilor Ierusalimului. Dar „dacă puterea crește în timp ce inima se ofilește și legăturile umane se rup”, avertizează Papa Leon, „atunci ne confruntăm cu o nouă formă de Babel”, un lucru „grandios, dar fundamental dezumanizant” (nr. 129).

Luând cu împrumut de la Sfântul Augustin, Papa amintește că „două iubiri au construit două orașe”, iubirea de sine care uită de Dumnezeu și iubirea de Dumnezeu care uită de sine. „Epoca IA nu face excepție: construcția Babelului sau reconstrucția Ierusalimului începe în fiecare dintre noi” (nr. 130).

Dumnezeul cel care nu ne-a optimizat

Așadar, ce să facem în fața revoluției IA ? Sfântul Părinte încheie cu o serie de sugestii, iar eu nu pot face nimic mai bun decât să le transmit mai departe.

„Să rămânem fideli adevărului”, refuzând să lăsăm un algoritm să decidă pentru noi ce este real și ce este bine (nr. 237).

Să investim în educație, începând cu noi înșine, și să pășim alături de copiii noștri printr-o lume digitală care s-ar bucura, să-i formeze în absența noastră (nr. 238).

Să cultivăm relații, prețuind masa comună și vizita la cei singuri, conștienți că trupul fiecărei persoane este „o locuință a lui Dumnezeu și un templu al Duhului Sfânt” (nr. 239).

Și să iubim dreptatea și pacea, întrebându-ne de fiecare nou progres dacă acesta protejează demnitatea muncitorului, a copilului și a străinului sau doar profitul câtorva puternici (nr. 240).

În centrul tuturor acestor lucruri, Papa Leon plasează misterul pe care suntem cel mai tentați să-l uităm într-o epocă amețită de propriile mașini: adică întruparea, Cuvântul devenit trup.

„Trupul Fiului, sărac și vulnerabil”, scrie el, „evocă trupul atâtor frați și surori deposedați de demnitatea lor și reduși la tăcere” (nr. 231). Iată răspunsul la fiecare promisiune a unei umanități îmbunătățite, fără fricțiuni, perfecționate de mașină. Dumnezeu nu a optimizat condiția noastră. El a intrat în ea. El a luat limitele noastre, slăbiciunea noastră, mortalitatea noastră și din interiorul lor ne-a mântuit. Trupul vulnerabil pe care lumea vrea să-l elimine este chiar trupul pe care Fiul lui Dumnezeu a ales să-l poarte.

De aceea, cauza celor nenăscuți, a bolnavilor, a bătrânilor și a muribunzilor nu este o preocupare printre multe altele. Este testul dacă o civilizație încă știe ce este o ființă umană. Papa Leon ne-a dat un cuvânt clar și binevenit într-un moment în care întrebarea a devenit din nou urgentă și ar trebui să fim recunoscători pentru asta.

Să ne rugăm, așadar, ca cei care construiesc uneltele acestei epoci să construiască așa cum a construit Neemia, cu Dumnezeu în centru și persoana umană mereu înaintea lor. Să ne rugăm ca cei slabi dintre noi, cei nenăscuți și bătrânii, cei suferinzi și străinii, să nu fie niciodată anulați ca fiind un defect în designul cuiva. Și să ne rugăm ca, înconjurați de toate mașinile noastre inteligente, să putem încă să fim martori, așa cum a făcut-o Maica Domnului în Magnificat-ul său, la măreția umanității în care Dumnezeu Însuși a ales să-Și facă locuința.

https://www.hli.org/2026/06/remaining-profoundly-human-in-the-ai-era/?utm_source=virtuous&utm_medium=email&utm_term=2026+06+01+S&L&utm_content=&utm_campaign=spirit-and-life&vcrmeid=pOfPe53XPU2CN51CAgNU0A&vcrmiid=IXcg0PBWz0KfQJ2tE8obDg

Părintele Shenan J. Boquet este președintele celei mai mari Organizații catolice pro-life din lume, ”Human Life International”, având cca 100 de filiale pe toate cele cinci continente.

A fost hirotonit în 1993 și este preot al Diocezei Romano-Catolice Houma-Thibodaux din Louisiana, statul său natal, unde a slujit înainte de a se alătura HLI în august 2011.

Citiți mai multe despre dânsul aici

Post-ul A rămâne profund uman în era inteligenței artificiale apare prima dată în .

Într-un episod recent al podcastului „Living a Culture of Life” al organizației Human Life International, publicat în 28 mai 2026, gazda Colleen Maxwell a discutat cu părintele Shenan Boquet despre o recentă decizie a Curții Supreme a SUA privind distribuirea prin poștă a pastilelor abortive.

Contextul juridic

Discuția pornește de la procesul intentat de statul Louisiana împotriva Food and Drug Administration (FDA). Louisiana susține că guvernul federal nu a reglementat suficient distribuirea medicamentelor abortive și nu a evaluat corespunzător riscurile acestora pentru femei.

După anularea hotărârii istorice Roe v. Wade prin decizia Dobbs v. Jackson Women’s Health Organization, statele americane au primit competența de a-și stabili propriile legi privind avortul. Însă dezvoltarea telemedicinei și distribuirea prin poștă a pilulelor abortive permit femeilor din statele care restricționează avortul să obțină aceste medicamente din alte state sau chiar din alte țări.

Această situație subminează efectele practice ale deciziei Dobbs și ale legislației pro-viață adoptate de mai multe state.

Decizia Curții Supreme

Curtea Supremă nu a soluționat încă fondul cauzei privind responsabilitatea FDA, însă a decis să permită continuarea distribuirii prin poștă a pilulelor abortive pe durata procesului.

Părintele Boquet consideră această decizie dezamăgitoare și afirmă că problema va reveni probabil în fața Curții Supreme după parcurgerea etapelor judiciare inferioare.

Critici privind siguranța pilulelor abortive

O mare parte a discuției este dedicată riscurilor medicale asociate administrării la domiciliu a pilulelor abortive fără consult medical direct.

Invitații susțin că nu există întotdeauna examinări medicale prealabile; nu se efectuează ecografii pentru confirmarea vârstei sarcinii; anumite situații periculoase, precum sarcina ectopică, pot trece neobservate; nu există suficiente date centralizate privind complicațiile și efectele adverse; unele femei nu primesc informații complete despre riscuri înainte de administrarea medicamentelor.

De asemenea, sunt menționate preocupări legate de: posibile cazuri de trafic de persoane; presiuni exercitate asupra femeilor pentru a lua medicamentele; situații în care pilulele ar putea fi procurate de alte persoane fără consimțământul femeii însărcinate.

Dimensiunea morală

Din perspectiva catolică prezentată în podcast, orice avort reprezintă suprimarea unei vieți umane nenăscute și, prin urmare, nu poate fi considerat o procedură sigură sau moral acceptabilă.

Părintele Boquet afirmă că apărarea vieții copilului nenăscut și protejarea sănătății femeii trebuie să meargă împreună și critică influența industriei avortului asupra politicilor publice.

Distribuirea prin poștă a pilulelor abortive reprezintă una dintre cele mai importante bătălii juridice și culturale din perioada de după anularea hotărârii Roe v. Wade. Ei consideră că lipsa unor controale medicale stricte și posibilitatea de a ocoli legislația statelor pro-viață creează atât probleme juridice, cât și riscuri pentru femei și pentru copiii nenăscuți.

În final, ei îndeamnă ascultătorii să urmărească evoluția procesului și să continue implicarea în apărarea vieții umane nenăscute.

În continuarea discuției, părintele Shenan Boquet și Colleen Maxwell  aprofundează implicațiile juridice, medicale, sociale și spirituale ale distribuirii prin poștă a pilulelor abortive.

Avortul prin poștă – noul câmp de luptă după Dobbs

Părintele Boquet susține că industria avortului a anticipat de mulți ani posibilitatea anulării deciziei Roe v. Wade și s-a pregătit pentru această eventualitate prin promovarea avortului medicamentos. În opinia sa, pandemia de COVID-19 a oferit pretextul perfect pentru extinderea telemedicinei și pentru eliminarea controalelor medicale directe, facilitând astfel distribuirea pe scară largă a pilulelor abortive.

El consideră că aceasta este noua strategie prin care industria avortului încearcă să ocolească legile statelor care protejează viața prenatală.

Actul Comstock și problema expedierii prin poștă

Participanții discută și despre așa-numitul „Comstock Act”, o lege federală veche care limita trimiterea prin poștă a unor materiale considerate ilegale sau imorale.

Părintele arată că această lege ar putea avea relevanță în dezbaterea actuală privind expedierea pilulelor abortive peste granițele statelor americane, însă aplicarea ei este controversată și face obiectul disputelor juridice.

Necesitatea unei noi mobilizări pro-viață

Colleen observă că după anularea hotărârii Roe v. Wade, mișcarea pro-viață a pierdut într-o oarecare măsură unitatea pe care o avea în jurul obiectivului comun de răsturnare a acelei decizii.

Părintele Boquet este de acord că lupta nu s-a încheiat, ci doar s-a schimbat. El consideră că distribuirea pilulelor abortive prin poștă reprezintă una dintre principalele provocări actuale și că susținătorii vieții trebuie să rămână vigilenți.

Lipsa controlului medical

O parte importantă a dialogului se concentrează asupra lipsei de supraveghere medicală.

Invitații susțin că nu există suficiente raportări ale complicațiilor; nu sunt colectate date complete privind efectele adverse; medicii care prescriu pilulele la mare distanță nu răspund pentru complicațiile apărute ulterior; spitalele locale sunt cele care trebuie să gestioneze urgențele rezultate.

De asemenea, ei afirmă că unele organizații care promovează avortul medicamentos ar încuraja femeile să declare la camera de gardă că au suferit un avort spontan, fără a menționa administrarea pilulelor.

În podcast este explicat mecanismul celor două medicamente utilizate:

Mifepristona – blochează acțiunea progesteronului necesar dezvoltării sarcinii.

Misoprostolul – provoacă contracții uterine și eliminarea embrionului sau fătului.

Participanții consideră că efectele și riscurile acestor medicamente nu sunt suficient prezentate publicului.

Impactul asupra țărilor în curs de dezvoltare

Părintele Boquet atrage atenția că problema nu afectează doar Statele Unite.

În multe țări sărace accesul la spitale este limitat; serviciile de urgență sunt insuficiente; femeile care suferă complicații după administrarea pilulelor pot rămâne fără ajutor medical adecvat.

Din acest motiv, el consideră că distribuirea globală a acestor medicamente ridică probleme suplimentare de siguranță și responsabilitate.

Povestea unei femei din Africa

Colleen relatează cazul unei tinere africane însărcinate care suferea de grețuri severe. Ea a primit de la medic două pastile, crezând că sunt pentru tratarea simptomelor sarcinii.

Ulterior a aflat de la o asistentă că era vorba de medicamente abortive. Dorind să păstreze copilul, a refuzat administrarea celui de-al doilea medicament și a primit tratament cu progesteron. Potrivit relatării, sarcina a continuat și copilul s-a născut sănătos, de unde reiese importanța consimțământului informat și a informării corecte a pacientelor.

„Abortion Pill Reversal” – Inversarea efectului pilulei avortive

Participanții discută și despre ceea ce este numit „abortion pill reversal” (inversarea efectului primei pilule abortive prin administrarea de progesteron înainte de utilizarea celei de-a doua pilule).

Ei afirmă că această intervenție poate salva unele sarcini atunci când femeia se răzgândește după administrarea primei pastile și caută rapid ajutor medical.

Dimensiunea spirituală a luptei pentru viață

Părintele Boquet afirmă că lupta pentru apărarea vieții este în primul rând una spirituală; răul nu dispare de la sine și necesită vigilență permanentă; creștinii trebuie să se roage, să acționeze și să își folosească darurile proprii în apărarea vieții.

El compară această confruntare cu lupta biblică dintre David și Goliat și subliniază că fiecare persoană poate contribui: prin rugăciune; prin activitate juridică; prin implicare politică; prin consilierea femeilor însărcinate; prin activitatea în centrele de sprijin pentru gravide; prin mărturia publică în favoarea vieții.

Referitor la procesul aflat în desfășurare, părintele Boquet crede că dosarul va reveni în cele din urmă la Curtea Supremă.

El apreciază că este dificil de justificat juridic situația în care statele au dreptul să reglementeze avortul, dar nu pot reglementa distribuirea prin poștă a pilulelor abortive. Din acest motiv, el se așteaptă ca disputa să continue în anii următori.

Concluzie

Mesajul central al episodului este că, din perspectiva invitaților, avortul medicamentos distribuit prin poștă reprezintă una dintre cele mai importante provocări ale mișcării pro-viață după anularea deciziei Roe v. Wade. Ei consideră că această practică ridică probleme juridice, medicale, etice și spirituale și solicită o implicare continuă a susținătorilor vieții în apărarea copilului nenăscut și a femeilor aflate în situații dificile.

Post-ul Criza pilulelor abortive: Telemedicina apare prima dată în .

Dawson, MacIntyre, virtutea și războiul la sfârșitul unei lumi

În seara trecută am avut plăcerea de a viziona împreună cu tatăl meu un film din tinerețea mea, Ultimul mohican de Michael Mann. Este adesea amintit ca o epopee romantică – peisaje întinse, sacrificiu eroic și o poveste de dragoste tragică plasată în contextul războiului franco-indian. Totuși, sub puterea sa estetică se află ceva mult mai sever: o meditație asupra morții culturii, eclipsării virtuții și transformării războiului.

Citit în lumina lui Christopher Dawson – în special a romanelor Religie și cultură și Dinamica istoriei lumii – filmul apare ca un diagnostic neașteptat de precis al costurilor spirituale ale modernității.

Cultura nu moare în luptă

Ca sociolog și metaistoric, Dawson era conștient de faptul că societățile nu sunt susținute în mod egal de toate instituțiile sociale. Dintre cele cinci sfere fundamentale – familia, educația, religia, politica și economia – el a insistat că o civilizație nu poate fi reconstruită doar din politică și economie. Acestea pot administra viața, dar nu o generează.

Societatea este formată prin religie, exprimată în arte și făcută inteligibilă prin filosofie.

 Aceasta este afirmația centrală a lui Dawson. Culturile nu trăiesc sau mor fundamental prin economie, tehnologie sau putere militară. Ele trăiesc sau mor prin religie.

 Înțeleasă în sens larg ca o orientare spirituală comună către realitate. O cultură supraviețuiește doar atâta timp cât poate transmite o viziune comună asupra vieții întruchipată în ritual, imaginație morală, memorie și un sentiment al sensului ultim.

Acolo unde această transmitere rămâne posibilă, reînnoirea este nu doar imaginabilă, ci și plauzibilă din punct de vedere istoric. Ultimul mohican descrie exact momentul în care o astfel de transmitere eșuează. Poporul mohican nu este șters într-un singur masacru. Este tăiat de la continuitate. Moartea lui Uncas este decisivă nu doar pentru că este curajos sau nobil, ci pentru că este ultimul purtător al unei tradiții vii. Când Chingachgook îl jelește în scena finală, el nu se plânge de înfrângerea politică; el este martor la sfârșitul unei lumi care nu se mai poate reproduce.

Dawson va recunoaște acest lucru imediat. În Dinamica istoriei lumii, el observă că culturile tradiționale pier adesea nu prin anihilare, ci prin absorbție într-un sistem civilizațional incapabil să le poarte forma spirituală. Civilizația modernă supraviețuiește prin abstracție – instituții, contracte, administrație – în timp ce culturile mai vechi depindeau de transmiterea întrupată: pământ, rudenie, ritual și memorie. Odată ce acestea sunt separate, supraviețuirea devine goală.

Virtute fără lume

 Această moarte culturală are consecințe morale. Filmul este plin de personaje virtuoase – mai ales Uncas, dar și Hawkeye și Cora Munro – totuși virtutea lor pare ciudat de lipsită de adăpost. Curajul, loialitatea, castitatea și sacrificiul de sine încă există, dar nu mai aparțin unei ecologii morale stabile.

Aici, filmul converge cu diagnosticul lui Alasdair MacIntyre în După virtute: virtuțile pot supraviețui o vreme ca excelențe personale chiar și după ce tradițiile care le-au susținut odinioară s-au prăbușit. Curajul lui Uncas este real, dar nu are viitor. Nu a mai rămas nicio comunitate în care un astfel de curaj să poată fi predat, așteptat sau onorat ca normă. Este admirat tocmai pentru că este excepțional – și, prin urmare, sortit eșecului.

Hawkeye supraviețuiește, dar numai ca un exilat moral. El duce memoria mai departe fără a putea fonda o cultură. Virtutea, detașată de o tradiție vie, devine eroică mai degrabă decât obișnuită. Dawson a avertizat că aceasta este o caracteristică a tranziției civilizaționale: moralitatea devine individualizată și nostalgică, mai degrabă decât formativă social.

Război după dreptate

Portretizarea războiului în film adâncește acest diagnostic. Războiul indigen din Ultimul mohican are încă o greutate morală: memorie, răzbunare, responsabilitate și risc personal. Violența este tragică, dar inteligibilă. Magua nu este nihilist; este un om format de o lume în care rănile necesită socoteală.

Războiul european, în schimb, este procedural și administrativ. Fortărețele sunt predate prin tratate, alianțele sunt rupte prin calcul, iar viețile sunt schimbate pentru avantaje. Cele mai înfiorătoare momente nu sunt bătăliile, ci negocierile – unde responsabilitatea morală se dizolvă în birocrație.

Dintr-o perspectivă augustiniană, aceasta marchează o schimbare decisivă. Războiul, pentru Sfântul Augustin, nu putea fi justificat decât ca un mijloc tragic ordonat spre dreptate și pace. Când războiul devine un mecanism de control, mai degrabă decât o extensie a ordinii morale, el aparține pe deplin de civitas terrena.

Dawson completează această perspectivă din punct de vedere istoric. Pe măsură ce civilizațiile se extind, observă el, războiul devine din ce în ce mai tehnic și impersonal, detașat de formațiunea morală a celor care îl combat. Violența nu mai modelează caracterul; îl dizolvă. Războiul devine mecanic, la fel cum cetățenia devine birocratică.

Imperiu, birocrație și pierderea omului de rând

Acest proces era deja vizibil în lumea romană târzie și a atins o formă rafinată în Bizanț: ascensiunea birocrației ca substitut al culturii. Administrația înlocuiește participarea; reglementarea înlocuiește virtutea. Un imperiu devine mai complex tocmai pe măsură ce se îndepărtează de viețile care l-au susținut odinioară.

În acest moment, o civilizație pierde contactul cu tipurile sale umane înrădăcinate – cetățeanul de rând, soldatul, țăranul. Puterea este exercitată mai degrabă prin proceduri  decât prin forme de viață comune. Loialitatea devine conformitate; cultura devine management. Imperiul continuă să funcționeze, dar nu mai formează oameni.

Europa modernă prezintă aceeași patologie. La fel ca Bizanțul, Uniunea Europeană guvernează din ce în ce mai mult prin norme impersonale și expertiză tehnică. Autoritatea este exercitată departe de viețile obișnuite. Rezultatul nu este unitatea, ci alienarea: un imperiu detașat de culturile care au format-o.

Prin urmare, Europa modernă nu mai este creștinătate. Își păstrează coerența administrativă, dar îi lipsește sufletul spiritual care odinioară unifica popoare diverse fără a le șterge diferențele.

Europa post-creștină

Hărțile recente care arată că, în multe orașe europene, cele mai comune nume de nou-născuți sunt acum de origine islamică și au provocat alarmă sau negare. Ambele reacții ratează esențialul. Aceste date nu vorbesc în primul rând despre Islam. Ele vorbesc despre Europa.

Pentru a le înțelege, trebuie să coborâm dincolo de demografie, la nivelul spiritual și cultural. Aici, trei gânditori – Friedrich Nietzsche, Oswald Spengler și Christopher Dawson – rămân instructivi.

Proclamația lui Nietzsche despre „moartea lui Dumnezeu” nu a fost o celebrare, ci un diagnostic al catastrofei. O civilizație care își rupe legătura cu transcendența se golește de sine. „Omul golit pe dinăuntru” așa cum, citim în autorul belgian faimos. Ultimul om – confortabil, reticent în asumarea riscurilor, steril – este rezultatul: foarte cavernos, un om care nu se mai sacrifică și nu mai generează.

Spengler a transformat această perspectivă într-o filozofie a declinului. În Declinul Occidentului, el a descris Occidentul ca o civilizație care intră în faza sa terminală: tehnică fără suflet, scădere a ratei natalității, religie redusă la reziduuri. Analiza sa mecanicistă faustică pare adesea profetică, dar vine cu prețul fatalismului.

Aici, Dawson se dovedește decisiv. Civilizațiile, susține el, nu mor de bătrânețe biologică, ci de apostazie spirituală. Ceea ce apare dintr-o alegere poate fi inversat printr-o alegere. O cultură fără cult nu devine neutră; se dezintegrează. Nu mai generează copii, nume sau motive de existență.

Văzute astfel, anxietățile de astăzi semnalează nu cucerire, ci abdicare. O civilizație care încetează să creadă, încetează și să genereze – copii, sens, viitor. Sursa nu a secat; a fost abandonată.

Civilizația: Soartă sau Vocație?

În acest moment trebuie făcută o distincție crucială între Oswald Spengler și Christopher Dawson. Pentru Spengler, cultura se consolidează inevitabil în civilizație printr-un proces cvasi-mecanic. Civilizația este etapa finală, epuizată a vieții unei culturi: urbană, tehnică, birocratică și sterilă spiritual. Odată ce are loc această tranziție, declinul este ireversibil. Istoria urmează necesității, nu libertății.

Dawson respinge categoric acest fatalism. Pentru el, civilizația nu este în sine dușmanul culturii și nici apariția ei nu este un destin biologic. Întrebarea decisivă nu este dacă o societate devine „civilizată”, ci dacă civilizația sa rămâne animată de un principiu spiritual viu. Civilizația creștină, în relatarea lui Dawson, nu este suprimarea culturilor, ci răscumpărarea lor. Nu aplatizează diferențele și nu șterge identitățile; ci oferă un suflet capabil să unifice popoare diverse fără a le distruge formele particulare de viață.

Acest lucru este profund înrădăcinat în însăși înțelegerea pe care o are creștinismul

despre persoana umană. Substanța individuală rațională.

Individualitatea nu este ștersă. Individualitatea personală nu este ștersă. Și acest lucru

se întâmplă și în culturile care se află sub umbrela acestei civilizații creștine.

Acesta este geniul distinctiv al creștinismului. Așa cum harul nu anihilează natura, ci o vindecă și o perfecționează, tot așa civilizația creștină nu desființează persoana individuală sau cultura, ci le înalță. În timp ce Spengler vede civilizația ca mormântul culturii, Dawson vede în creștinism posibilitatea ca civilizația să devină gardianul acesteia – cu condiția să rămână înrădăcinată în cult, imaginație morală și o orientare comună spre transcendență.

Ultimii europeni?

Ceea ce triumfă în cele din urmă în Ultimul mohican nu este o cultură mai bună, ci un sistem mai durabil. Puterile europene vor construi state, arhive și instituții. Mohicanii lasă în urmă memorie – dar memorie încredințată celor care nu mai fac parte din ea.

Aceasta este cea mai tulburătoare perspectivă a lui Dawson: civilizația modernă nu învinge culturile rivale moral. Le supraviețuiește biologic și le uită spiritual. Ceea ce supraviețuiește nu este cultura, ci nostalgia – frumoasă și neputincioasă.

Prin urmare, filmul nu este doar o elegie pentru un popor dispărut. Este o meditație asupra a ceea ce se întâmplă atunci când o civilizație își pierde bărbații și femeile care odinioară au întruchipat-o. Când cetățeanul de rând, soldatul și țăranul dispar, cultura își pierde fața umană. Ceea ce rămâne este o administrație fără memorie și drepturi fără rădăcini – ceea ce simțim atât de puternic în jurul nostru tocmai acum.

Creștinismul, insistă Dawson, nu este o tehnică de gestionare a declinului, ci un răspuns la nihilism. Repet Creștinismul,  nu este o tehnică de gestionare a declinului, ci un răspuns la nihilism.

 Afirmând că viața este un dar și o vocație, el menține istoria deschisă.

Așa cum a învățat Sfântul Augustin după 410 în Cetatea lui Dumnezeu și așa cum Europa a redescoperit-o după 1918, o civilizație nu este judecată în cele din urmă după prăbușirea instituțiilor sale, ci după ordinea iubirilor sale – și dacă Europa modernă își amintește din nou de sursa credinței sale, atunci întrebarea pusă de Ultimul Mohican nu trebuie să marcheze neapărat un sfârșit, ci posibilitatea unei reînnoiri încă deschise în istorie.

Articol publicat inițial aici:

https://catholicexchange.com/the-last-of-the-mohicans-and-the-death-of-culture/ 

Post-ul Ultimul mohican și moartea culturii apare prima dată în .

Slujitorul și Scara

Să luăm în considerare vechiul caz moral condamnat de Fericitul Inocențiu al XI-lea (1676–1689). Un servitor își ajută stăpânul să urce pe fereastră pentru a comite o crimă sexuală gravă, poate ținând scara, deschizând ușa sau ajutându-l în alt mod. Ar putea servitorul să se scuze spunând că se teme să nu fie tratat urât sau să-și piardă poziția? Răspunsul a fost nu.

Cazul este vechi, dar principiul nu este. Nu se poate facilita în mod activ răul grav pur și simplu pentru că rezistența este costisitoare. Papa Inocențiu al XI-lea a condamnat această propoziție a „slujitorului și a scării” în 1679 (DS 2151; cf. DS 2166) deoarece trata asistența activă în răul grav ca fiind scuzabilă pe baza unei presiuni sau a unui inconvenient relativ minor.

Ideea este că nu se poate facilita o nedreptate gravă pur și simplu pentru că rezistența este costisitoare.

Într-o lume a pilulelor abortive, a dezbaterilor despre eutanasie, a clonării, a raționalizării spitalelor și a nesfârșitelor zone gri morale, problema cooperării cu răul este orice altceva decât abstractă. Este una dintre cele mai practice probleme morale cu care se confruntă creștinii obișnuiți. Oricine trăiește „în lume” se va confrunta în cele din urmă cu aceasta: în medicină, politică, educație, afaceri, viața de familie și chiar în domeniul fiscal. Problema este inevitabilă, deoarece acțiunile noastre devin adesea ocazii, oportunități sau instrumente pentru acțiunile altora.

În esență, cooperarea cu răul înseamnă a face ceva care, într-un fel, ajută o altă persoană să greșească. Cu toate acestea, Teologia Morală Catolică a insistat întotdeauna că nu toată cooperarea este la fel. Aceste distincții tradiționale contează deoarece ne ajută să evităm două erori opuse: a numi fiecare contact cu răul un păcat sau a scuza participarea serioasă la rău sub pretextul „complexității”.

Distincții necesare

Prima și cea mai importantă distincție este între cooperarea formală și cea materială. Cooperarea formală înseamnă că împărtășesc intenția rea a celui care face rău. Nu asist pur și simplu din exterior; sunt de acord în interior ca răul să fie făcut. Întrucât împărtășesc voința rea, cooperarea formală este întotdeauna ilicită din punct de vedere moral.

Un medic care este de acord cu avortul și ajută la obținerea unuia sau un administrator care aranjează proceduri imorale pentru că vrea ca acestea să se întâmple, cooperează formal la rău. Acest lucru nu este niciodată justificat.

Cooperarea materială, prin contrast, înseamnă că nu împărtășesc intenția rea, dar acțiunea mea contribuie totuși la posibilitatea actului malefic. Acest lucru este mai complicat. Cooperarea materială poate fi uneori tolerată, dar numai după o analiză morală atentă.

Aici o altă distincție devine crucială: cooperarea imediată și mediată. Cooperarea materială imediată înseamnă că actul meu intră direct în îndeplinirea faptei malefice în sine. Chiar dacă nu împărtășesc intenția, particip la executarea actului. Datorită apropierii sale, cooperarea materială imediată în cazul răului grav – în special atacurile asupra vieții umane inocente – este ilicită din punct de vedere moral. Cooperarea materială mediată este diferită. Aici actul meu nu săvârșește fapta rea în sine, ci furnizează condiții, instrumente, structuri sau sprijin care o fac posibilă.

Apoi vine distincția dintre cooperarea proximă și cea la distanță. Acești termeni se referă la cât de aproape este cooperarea de actul malefic, fie că este vorba de o conexiune materială, cauzalitate sau efect practic. Cooperarea proximă este îndeaproape și strâns conectată. Cooperarea la distanță este mai îndepărtată.

Cooperarea materială imediată este întotdeauna proximă, în timp ce cooperarea materială mediată poate fi fie proximă, fie îndepărtată. Cu cât cooperarea este mai aproape de un rău grav, cu atât este mai greu de justificat. Cu cât este mai îndepărtată, cu atât este mai posibil să fie tolerată din motive proporționale – deși chiar și atunci trebuie să luăm în considerare scandalul, mărturia și efectul corupător asupra propriului suflet.

O altă distincție este între cooperarea activă și cea pasivă. Cooperarea activă înseamnă a face ceva care ajută la producerea răului. Cooperarea pasivă înseamnă a nu preveni sau a denunța răul atunci când cineva avea o datorie reală să facă acest lucru. Cooperarea pasivă poate fi, de asemenea, formală sau materială, proximă sau îndepărtată. Dacă o persoană tace sau nu face nimic pentru că aprobă în interior răul, și aceasta poate fi o cooperare formală. Chiar și cooperarea materială pasivă poate fi păcătoasă dacă a fost neglijată o obligație reală de a rezista răului.

Pe scurt, cooperarea formală este întotdeauna greșită. Cooperarea materială imediată în răul grav este, de asemenea, greșită. Cooperarea materială mediată necesită o judecată atentă cu privire la proximitate, scandal, necesitate și rațiune proporțională. Creștinul este chemat nu doar să evite vinovăția, ci să fie martor la bine.

Teologia morală catolică tradițională, bazându-se pe principii găsite la Sfântul Toma de Aquino și dezvoltate mai explicit în teologia morală ulterioară, face distincția între cooperarea formală și cea materială, apoi între formele de cooperare imediate și cele mediate, proxime și cele îndepărtate și active și pasive. Rădăcinile tomiste ale acestei doctrine apar în tratatul său despre actului uman și în relatarea sa despre responsabilitatea față de nedreptate prin ordin, sfat, consimțământ, participare sau eșec de a rezista atunci când cineva are datoria să facă acest lucru (ST II-II, q. 62, a. 7).

Aceste distincții nu sunt simple evidențe morale. Ele se bazează pe înțelegerea catolică mai profundă a actului uman. Un act moral este judecat în funcție de obiectul, intenția și circumstanțele sale (ST I-II, q. 18, în special aa. 2-4). Obiectul este ceea ce cineva alege de fapt să facă. Intenția este scopul pe care îl urmărește. Circumstanțele includ contextul, presiunile și consecințele. Toate trei contează, dar nu în același mod. O intenție bună nu poate face ca un act intrinsec rău să fie bun.

După cum spune proverbul, „Scopul nu justifică mijloacele”, iar „scopul” este „intenția”. Circumstanțele pot crește sau micșora responsabilitatea, dar nu pot transforma un act rău prin obiectul său în ceva bun din punct de vedere moral.

De aceea, apelurile la constrângere, presiune socială, preocupări legate de carieră sau argumente legate de „răul mai mic” nu pot scuza automat cooperarea.

Ioan Paul al II-lea și sacralitatea vieții umane

Acesta este și motivul pentru care Sfântul Ioan Paul al II-lea, în Evangelium Vitae, a vorbit atât de vehement despre cooperare în atacurile la adresa vieții umane. El a insistat că creștinii au o obligație gravă de a nu coopera formal în practici contrare legii lui Dumnezeu (Evangelium Vitae, 73). De asemenea, a apărat dreptul la obiecție de conștiință, în special pentru medici, asistente medicale, administratori și lucrători din domeniul sănătății care sunt presați să participe la avort, eutanasie sau alte acte împotriva vieții (Evangelium Vitae, 74). Papa a înțeles că aceste situații implică adesea sacrificii: pierderea prestigiului, cariere blocate, dificultăți financiare sau presiune instituțională. Cu toate acestea, el a înțeles și că refuzul de a coopera în rău nu este doar o datorie, ci o mărturie a demnității umane.

Cazurile tradiționale și moderne arată de ce contează acest lucru. O asistentă medicală care asistă direct la un avort, un consilier care trimite o mamă la avort sau un administrator de spital care organizează sterilizări nu „lucrează pur și simplu într-un sistem”. În funcție de act, aceștia pot coopera formal sau imediat material la un rău grav. Spitalele catolice din Statele Unite au învățat acest lucru dureros în dezbaterile despre sterilizare. Întrebări similare au apărut în consilierea despre prezervative și HIV, în camerele supravegheate de injectare a drogurilor, în centrele de consiliere ale Bisericii Germane care au emis certificate folosite ulterior pentru avort și în politică atunci când legislatorii susțin legi care mențin sau extind avortul.

Nu fiecare caz este identic, dar fiecare caz necesită același raționament moral atent. Ce anume se alege? Ce intenție se împărtășește, dacă există? Cât de strânsă este cooperarea? Ce scandal va rezulta? Ce necesită iubirea aproapelui, iubirea adevărului și fidelitatea față de Dumnezeu?

Acest ultim punct este esențial. Cooperarea cu răul nu înseamnă doar protejarea propriei purități morale. Este vorba despre iubirea aproapelui, iubirea de sine înțeleasă corect și misiunea Bisericii. Acțiunile noastre conferă o lecție. Ele îi întăresc sau îi slăbesc pe ceilalți. Fie că clarifică binele, fie îl estompează.

Scriptura este plină de avertismente despre scandal. Eleazar ar prefera să moară decât să-i inducă în eroare pe tineri (2 Mac. 6:18-31). Domnul nostru avertizează împotriva faptului de a-i face pe cei mici să se poticnească (Matei 18:6-7; Luca 17:1-2), iar în Predica de pe Munte El învață că măreția aparține celui care nu numai că păzește poruncile, dar instruiește și pe alții (Matei 5:19). Sfântul Pavel refuză chiar și acțiunile neutre din punct de vedere moral atunci când acestea ar putea atrage pe alții în păcat (1 Corinteni 8:10-13; 10:25-29; Romani 14:13-21).

Catehismul învață că scandalul este un comportament care îl conduce pe altul la a face rău și că este grav atunci când cineva îl conduce în mod deliberat pe altul la un păcat grav (CCC 2284-2287). Sfântul Toma spune cam același lucru, definind scandalul ca fiind ceva spus sau făcut greșit care devine o ocazie de ruină spirituală a altuia (ST II-II, q. 43, a. 1). Suntem, de fapt, păzitorii fratelui nostru (cf. Gen. 4:9).

În același timp, alegerile noastre ne modelează pe noi înșine. Teologia Morală Catolică a insistat întotdeauna că cel mai important efect al unui act uman nu este doar ceea ce produce în afara noastră, ci ceea ce face în noi. Însuși Domnul nostru ne învață că ceea ce îl spurcă pe om vine dinăuntru, căci „din inimă ies gândurile rele, uciderea, adulterul, curvia, furtul, mărturia mincinoasă, calomnia” (Matei 15:18-20; cf. Marcu 7:20-23). Cu alte cuvinte, răul nu este doar procedural sau extern. El dezvăluie și deformează persoana din interior.

De aceea, problema nu este doar moralistă, ci ontologică: devenim, în parte, ceea ce facem în mod repetat. Libertatea nu este simpla indiferență între opțiuni, ci formarea treptată a persoanei în adevăr și bunătate. De aceea, viața creștină nu poate fi redusă la o vagă „opțiune fundamentală”, ca și cum alegerile concrete nu ar modela sufletul.

Sfântul Ioan Paul al II-lea respinge această eroare în Veritatis Splendor, avertizând împotriva oricărei teorii care ar detașa orientarea morală cea mai profundă a unei persoane de alegerile deliberate, după care trăiește de fapt (Veritatis Splendor, 65–70). Dacă cooperez în mod repetat cu răul, chiar și material, risc să devin genul de persoană care îl tolerează, îl raționalizează și, în cele din urmă, îl acceptă. Prin urmare, discernământul în aceste cazuri cere mai mult decât cazuistică. Necesită o identitate creștină puternică, rezistență la ocaziile de păcat și, uneori, disponibilitatea de a sacrifica avansarea, confortul, reputația sau succesul instituțional pentru a rămâne credincios.

Ideea, așadar, nu este că fiecare contact cu răul îl face pe cineva vinovat de un păcat grav. Nici faptul că situațiile complexe scuză aproape orice. Ideea este că claritatea morală contează. Cooperarea formală este întotdeauna greșită. Cooperarea materială imediată în răul grav este, de asemenea, greșită. Cooperarea materială mijlocită trebuie judecată cu atenție în funcție de proximitate, necesitate, scandal și motiv proporțional.

Și în tot acest timp, trebuie să ne amintim că creștinul este chemat nu doar să evite vinovăția, ci să fie martor la bine. De aceea, vechile distincții rămân atât de valoroase. Nu sunt relicve ale unui trecut rigid. Sunt instrumente pentru a trăi cu credință într-o lume compromisă. Un exemplu public recent arată cât de dificile pot deveni aceste distincții.

Notă a editorului: Acest articol face parte dintr-o serie originală CE despre Bioetică și Cultură, scrisă de Pr. Francesco Giordano, care abordează problemele morale dificile ale zilelor noastre.

Post-ul Cooperarea cu răul: De ce contează distincțiile apare prima dată în .

Oamenii care se roagă sunt constant uimiți de ajutorul pe care îl primesc, mai ales în conflictele conjugale. Este vorba despre a fi capabili să ierte. Nu există un soț perfect care trebuie să te facă fericit. Mai degrabă, fiecare persoană trebuie să decidă prin puterea voinței sale să-l facă fericit pe celălalt. Acesta este singurul mod în care o căsnicie poate dura. Dacă poți oferi, vei primi și vei fi fericit.  Adevărata iubire înseamnă să te dedici și să o servești pe cealaltă persoană. Dacă ai așteptări mari în propriul tău avantaj, dezamăgirea este inevitabilă.

Nu există viață împreună fără ciocniri și dezacorduri aprinse. Arta constă în a ști cum să le gestionezi, cum să le faci față. Toate conflictele sunt temporare și vor trece. Toate căsniciile fericite au cel puțin 10 conflicte majore care rămân nerezolvate, arată studiile. Întrebarea este dacă le accepți sau nu. Dacă cauți soluții în exterior și compari situația ta cu a altora, totul se dărâmă. Adesea comparăm dezavantajele noastre cu avantajele altora. Pe măsură ce te apropii de celălalt, viciile noastre ies la iveală, la fel ca părțile bune.

Iar creștinismul a anticipat oarecum acest lucru și a oferit rețeta pentru o căsnicie durabilă: iertarea și acceptarea reciprocă, slujirea reciprocă! Aceasta necesită umilință și altruism. Toți eroii și martirii au posedat aceste calități. Ei există pentru un ideal superior. Nu suntem doar ființe pământești, ci și ființe intelectuale și spirituale. Cerințele pământești sunt nesfârșite și nu ne satisfac niciodată; umanitatea vrea întotdeauna mai mult.

Un preot trecut prin închisorile comuniste obișnuia să spună că adevărata iubire se dezvăluie mai ales atunci când unul dintre cei doi, de exemplu, se îmbolnăvește și este imobilizat la pat – dacă celălalt este dispus să-l servească. Dacă nu ești dispus să faci asta, iubirea ta nu este autentică. Ferește-te de egoism și vei avea o căsnicie minunată, care nu va fi împiedicată de naștere!

Iată că concubinajul dinaintea căsătoriei devine astfel inutil, căci intenția acestuia este să verifice dacă există situații prea greu de gestionat, ce vicii mai ies la suprafață la partener. Apoi te-ai putea retrage cu ușurință din relație.

Una din probleme este că concubinajul precum orice act sexual individual aduce cu sine posibilitatea conceperii copiilor – condamnați încă de la concepție la o posibilă viață de frustări și traume adânci, când vor crește cu un singur părinte. Nu mai vorbim de posibilitatea de a fi avortați. Prevenirea concepției prin mijloace artificiale nu funcționează niciodată 100% și aduce cu sine riscuri mari pentru sănătatea femeii.

Așadar dacă ai atitudinea și pregătirea corectă pentru căsătorie, vei recunoaște că nu mai ai nevoie de așa-zisa perioadă de probă. Întrebarea este, dacă te-ai decis pentru acea iubire jertfelnică pentru partenerul tău și pentru viitorii voștri copii. Atunci accepți tot ce va aduce viața ca și din partea lui Dumnezeu, ești gata să lupți pentru trăinicia familia tale și pentru un cămin stabil pentru copiii tăi. Pentru copii schimbarea unui habitat este mult mai grea decât pentru un adult, pentru că ei încă sunt în curs de adaptare la această lume cu toate regulile ei.

Căsătoria nu este numai locul de jertfă ci și cel al celor mai mari împliniri,  unde îți vezi copiii răsărind precum florile, unde exiști pentru ei și pe măsură ce trec anii, ei vor rămâne marea mulțumire și bucurie autentică din viață.

Gerda Chișărău

…………..

Vizionați: Criza conjugală catolică: Cum să vă salvați căsnicia (Ajungând la cupluri înainte de divorț)

https://www.youtube.com/watch?v=rRx45WrFZmo&list=PLLj_bYHqrHFncphaI0wM7gdA_lP3u3XHN

Post-ul Atunci când concubinajul dinaintea căsătoriei devine inutil apare prima dată în .

Ave Maria!   

Dragi frați, am celebrat Învierea Domnului, întoarcerea Sa glorioasă din moarte la viață: „²⁵Isus i-a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi” (In 11, 25). El a intenționat nu doar să Se readucă la viață pe Sine, ci să ne readucă şi pe noi toți, care suntem Trupul Său Mistic.  El a intenționat nu doar învierea trupului, ci şi a Planului veșnic al lui Dumnezeu. El a spus: „Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Matei 28, 20). Dar pentru Iubirea Sa, nu era suficient să fie cu noi; dorința Lui este să fie în noi pentru a ne conduce să fim noi înșine în El; nu doar să facă lucrurile noastre cu noi, ci să ne învețe să facem lucrările Sale cu El și în El și să trăim Viața Sa. Aceasta este Împărăția Lui.

Isus S-a înălțat la Cer „la dreapta Tatălui” și a spus: „ ³ Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu. ⁴ ” (In 14, 3-4). Astfel, El S-a dus și, în același timp, este mereu cu noi și se va reîntoarce să fie în noi. Pentru a intra în acest mister al Prezenței vii și actuale a lui Isus (care nu este doar amintire) și, în același timp, al Venirii Sale viitoare și dorite – două lucruri care la prima vedere par contradictorii – trebuie să ținem cont de relația, misterioasă pentru noi, care există între timp și veșnicie, timpul fiind doar o dimensiune proprie creaturii, aici pe pămȃnt.

Un alt mister care ne depășește infinit și pe care nu-l putem înțelege niciodată pe deplin este reprezentat de felurile diferite în care Isus Cristos este Prezent: înainte de toate, El este omniprezent cu Divinitatea Sa (ba chiar, nu doar că este prezent peste tot și în toate lucrurile, ci că totul este prezent în El).

Mai mult, El a fost prezent cu Umanitatea Sa, în locurile și timpul istoric al vieții Sale pe pământ. Și cu Umanitatea Sa glorificată, El este fizic în Cer și, în același timp, pe pământ cu prezența Sa reală în Euharistie, în care Isus este prezent cu toate momentele vieții Sale istorice și cu Răscumpărarea Sa; există o altă prezență (diferită) a Sa în celelalte Sacramente. Apoi, există prezența Sa cu noi „când doi sau trei dintre noi suntem uniți în numele Său”; prezența Sa când se citește Cuvântul Său; prezența Sa în frații Săi când le facem bine sau rău; prezența Sa în suflet în Har… Există atât de multe feluri diferite de a fi prezent, cu excepția păcatului. Prin urmare, sunt diverse vizitele Sale de-a lungul timpului sunt diverse:

una a fost venirea Sa în Întrupare, ca Mântuitor, la „împlinirea timpurilor”; alta a fost venirea Sa glorioasă în Înviere, când S-a întors din moarte la viață; apoi venirea Celor Trei Persoane Divine în cei care Îl iubesc, pentru a-Și face Locuința în ei; venirea Sa la noi în Euharistie, pentru a forma în noi Viața și Împărăția Sa; a doua Sa venire glorioasă, ca Rege („Parusia”), pentru a avea Împărăția Sa la „sfârșitul timpurilor; în final, ultima Sa venire, pentru Judecata de Apoi de la sfârșitul lumii sau al istoriei, care, mai mult decât o venire, va fi dezvăluirea Sa definitivă.

Isus compară venirea Sa de a domni cu Întruparea Sa de a răscumpăra; prin urmare, El spune implicit că venirea Sa glorioasă (glorioasă după Dumnezeu) este deja o realitate actuală. Există o paralelă între modul în care a venit El în Întrupare, modul în care S-a întors la viață în Învierea Sa și modul în care Se reîntoarce în venirea Sa ca Rege.

El o spune în acest pasaj din 21 octombrie 1929 (Volumul 27):

 „Fiica Mea, Voința Mea Divină domnește şi este comparată cu Mine, Cuvântul Veșnic, care, coborând din Cer, M-am închis în pântecele Mamei Mele Cerești; cine știa ceva despre asta? Nimeni, nici măcar Sfântul Iosif, la început, nu știa de conceperea Mea şi că stăteam deja în mijlocul lor; doar Mama Mea inseparabilă ştia bine totul. Astfel, marele semn prevestitor al coborârii Mele din Cer pe pământ a avut loc și în realitate, iar în timp ce cu imensitatea Mea existam peste tot, – Cerul și pământul erau cufundate în Mine – cu persoana Mea eram închis în pântecele matern al Reginei Neprihănite nimeni altcineva nu Mă cunoștea; eram ignorat de toți.” 

În Întrupare, Isus era deja pe pământ, în mod real prezent și viu în sânul Mamei Sale (ba chiar Preasfânta Fecioară Maria l-a conceput din Iubire Divină în Inima Sa virginală încă din primul moment al imaculatei ei zămisliri și doar așa l-a putut concepe în sânul ei în momentul BuneiVestiri). Isus a trăit ascuns în ea timp de nouă luni: doar ea știa acest lucru. Mai târziu, Elisabeta și Ioan, aflat în sânul mamei lui, au aflat despre asta în momentul Vizitării; Iosif a aflat apoi despre asta când un înger i l-a revelat în vis. Isus se afla deja în lume, dar lumea nu știa nimic. Când s-a născut, ştiau păstorii sărmani din Betleem, și la scurt timp după aceea, bătrânii Simeon și Ana lui Fanuel, și apoi Magii… câțiva oameni, și așa a fost pe tot parcursul vieții Sale ascunse.

La vârsta de 30 de ani, Isus a început să se dezvăluie, începând cu Botezul Său în Iordan. Discipolii Săi acceptau treptat revelarea Sa, dar nu înțelegeau cu adevărat cine e Isus… Au înțeles doar atunci când Isus a plecat în Înălțarea Sa la Cer și nu l-au mai văzut. La fel, a fost şi în Învierea Sa, când Isus s-a întors din morți, a devenit din nou prezent și viu, dar numai Mama Sa știa acest lucru; era din nou cu ea și trăia în ea. Totuși, doar câteva ore mai târziu i s-a arătat Mariei Magdalena și apoi celorlalți discipoli. În timpul zilei, i s-a arătat lui Petru (pentru a transmite Bisericii îndatoririle şi recunoaşterea ca succesoare, precum şi Răscumpărarea împlinită), iar seara s-a revelat celor doi discipoli din Emaus și la scurt timp după aceea Apostolilor din Cenacol.

Astfel, întoarcerea Sa a fost una, iar aparițiile sau manifestările Sale către diverșii discipoli au fost altceva, și toți, așa cum se întȃmplă de obicei, nu l-au recunoscut la început; Învierea trebuia să înceapă să intre în ei și să-i transforme, ca să-L poată recunoaște pe Domnul. – Și așa trebuie să fie la a doua Sa glorioasă Venire ca Rege.

El continuă spunând în fragmentul citat mai sus: „…Și iată, fiica Mea, primul pas de comparație dintre Mine, Cuvântul Divin, când am coborât din Cer și Voința Mea Divină care face primul Său pas pentru a veni să domnească pe pământ.  Așa cum Mi-am îndreptat primii pași către Fecioara Maică, tot așa [Voința Mea] a făcut primii pași în tine; pe măsură ce ți-a cerut voința ta și tu i-ai cedat, Ea și-a format imediat primul act de concepere în sufletul tău și, pe măsură ce ți-a manifestat cunoștința Sa, dându-ți multe înghițituri divine, și-a format viața și a dat începutul formării împărăției Sale. Dar cȃţi n-au știut nimic atât de mult timp!  Nimeni, altcineva decȃt Eu și cu tine eram în cunoștință de ceea ce se întȃmpla și după un timp, reprezentantul meu știa ce se întâmpla în tine, cel care te îndruma, simbol al reprezentantului Meu Sfântul Iosif, care urma să-Mi fie tată printre creaturi [și] care înainte de a ieși din pântecele matern a avut marea onoarea și darul de a ști că Eu eram deja în mijlocul lor.”

Domnul a trebuit să-Și formeze Viața Sa completă (ca Mântuitor) și un nou mod de a fi prezent și viu într-o creatură, aleasă și pregătită de El, şi anume Luisa, pe care o cunoaște drept „mica fiică a Voinței Divine”.

După ce a pregătit suficient Împărăția Sa în ea și începând cu ea, abia atunci Duhul Sfânt a inspirat Biserica să instituie sărbătoarea lui Cristos Rege, în 1925. Dar, ca și în celelalte două Veniri, cine știa? Puţin cȃte puţin, s-a arătat doar în câțiva, în cei mici : unii „păstori” (diverșii Confesori ai Luisei și Sfântul Hannibal M. di Francia, primul fiu spiritual al Luisei, cenzorul Scrierilor, care a făcut primele publicații). Apoi, alții și alții au fost luminați de acest har extraordinar și au început să înțeleagă, dar doar câțiva au realizat noua Prezența vie a Domnului ca Rege, și aceasta în măsura în care Voința Divină devine vie în ei, în măsura în care se „golesc” de ei înșiși, de propria lor vrere umană, pentru a se umple de El…

Între timp, în ultimii ani asistăm la o răspândire surprinzătoare în întreaga lume a numelui Luisei Piccarreta și a Scrierilor ei… Poate că va exista multă superficialitate, dar a răsărit prima rază de Soare și cine o poate opri?  

„Cunosc faptele tale. Iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă şi nimeni nu poate s-o închidă pentru că, ! ” (Apocalipsa 3, 8). Acest timp – putem spune, începând cu 1925, de la sărbătoarea Cristos Rege – este ca un timp al sarcinii pentru Sfânta Biserică, înfățișată în Femeia glorioasă din (Apocalipsa 12, 1-2) („¹ Şi s-a arătat în cer un semn mare: o Femeie îmbrăcată în soare; ea avea luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele. ² Ea era însărcinată; striga în chinurile naşterii, frământându-se să nască.”).

Nu e Sfânta Fecioară ci Sfânta Biserica sărmana, care geme în durerile nașterii, nașterea lui Cristos Rege.  Și este marea noastră responsabilitate să facem să crească în noi această Împărăție a Voinței Divine, începând cu cunoașterea Sa, care trebuie să devină viață în noi, pentru ca astfel să vină momentul în care să nu mai poată rămâne ascunsă. Așa cum în celelalte două Veniri, în care Întruparea a fost una și Nașterea altceva, Învierea a fost una și aparițiile Sale, altceva, tot așa acum Domnul S-a făcut deja prezent în noul Său mod, dar încă nu Se dezvăluie. Revelarea Sa glorioasă pe care o așteptăm se numește „Parusia”, dar Venirea Sa cu adevărat glorioasă nu va veni în viitor, ci a început deja acum un secol, ascunsă şi în umilință.

Va veni momentul când „⁷ Pe muntele acesta, va înlătura vălul pus pe faţa tuturor popoarelor şi acoperitoarea care acoperea toate neamurile.” (Isaia 25, 7), și atunci ochii noștri se vor deschide și Îl vom recunoaște, precum ucenicii din Emaus

³¹Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut [dinaintea] lor. (Luca 24:31),

și vom spune: „Dar cum, Doamne, Te-ai întors deja?”

, iar El ne va spune: „Eu eram întotdeauna cu voi, cum făgăduisem, dar voi nu M-ați văzut din cauza acelui giulgiu al vrerii voastre umane, din cauza acelei legături pe care o aveați în faţa ochilor… Dar acum vreau să fiu în voi și să Mă vedeți cu proprii Mei ochi.”

Așadar, ce așteaptă Domnul? Cât timp trebuie să dureze această sarcină dureroasă? Până când noua Lui Prezență vie nu se va forma suficient în noi, care trebuie să-L facem văzut [descoperit] și să domnească în noi. Din acest motiv, Sfânta Biserică și cu Maria, Mama și figura Bisericii, spun, după cuvintele Sfântului Paul: „¹⁹ copiii mei, pentru care îndur din nou chinurile naşterii, până când Cristos se va forma în voi. ” (Galateni 4, 19). „ ³⁰El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”. (In 3, 30) și trebuie să crească până când nu mai poate rămâne ascuns: atunci Se va manifesta ca Rege glorios, Rege al regilor, Rege care face ca toți să domnească împreună cu El și în El.

În anumite limite, depinde de noi, de această „puțină rămășiță”, să anticipăm sau să amânăm „ziua și ceasul”: „¹¹ Deci, dacă toate acestea se vor distruge astfel, cât de sfântă şi evlavioasă trebuie să fie purtarea voastră, ¹² aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu …?” (2 Petru 3,11-12).

Până când…? Până când se va completa numărul de acte și rugăciuni stabilite de Dumnezeu, până când se va atinge nivelul de răspuns la Iubirea Divină cerut de Dreptatea Sa: Trebuie mai întâi „ca noi să împlinim toată dreptatea!”.” (cf. Mt 3,15). Mai întâi trebuie formată Împărăția și abia după va sosi (se va dezvălui) Regele.

Iată, așadar, sensul ultim, scopul prezenței materne a Preasfintei Fecioare în numeroasele ei apariții și manifestări în lume: ele nu sunt doar de a chema la convertire pentru mântuire, ci de a-i pregăti pe fiii ei pentru venirea Zilei lui Dumnezeu. „³³ Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga! ” (Mt 6, 33).

Și spune Sf. Fecioară în Apelul matern al Reginei Cerului:

„Bine ai venit la vizita mea, la lecțiile mele…! Să știi că eu voi călători prin întreaga lume, voi merge la fiecare individ, la toate familiile, la comunitățile religioase, la fiecare națiune, la toate popoarele și, dacă va fi nevoie, voi călători secole întregi, până când îmi voi fi format poporul ca Regină și fiii ca Mamă, pentru ca ei să cunoască și să facă Voința Divină să domnească pretutindeni” („Apelul matern al Reginei Cerului”).

Mărire Tatălui și Fiului și Spiritului Sfânt și acum și pururea și-n vecii vecilor amin.

Post-ul Venirea lui Cristos a început deja? apare prima dată în .

Pe 26 martie 2026, Noelia Castillo Ramos, o tânără spaniolă în vârstă de 25 de ani, a murit prin eutanasie legală la Barcelona. Tatăl ei a luptat timp de 20 de luni pentru a opri acest lucru. El a susținut că fiica sa, deja marcată de tentative de suicid, boli psihice, traume și suferințe fizice severe, ar trebui să primească mai întâi un tratament și un sprijin mai complet. Instanțele nu au fost de acord. Sistemul juridic spaniol și, în cele din urmă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului au permis continuarea procedurii.

Acesta este exact genul de caz care dezvăluie falsitatea profundă din interiorul proiectului eutanasiei. Ni se spune că eutanasia este despre demnitate, autonomie și compasiune. Dar, așa cum episcopii spanioli clarifică pe bună dreptate, povestea Noeliei în mod clar nu a fost un caz de autonomie. A fost un caz de suferință agravată, durere psihică gravă, limitare corporală, fractură socială și disperare.

A descrie un astfel de caz în principal în termeni de alegere înseamnă deja a-l falsifica. Adevărata întrebare nu este dacă decizia ei a fost autorizată legal. Adevărata întrebare este ce fel de societate privește o tânără într-un asemenea întuneric și decide că moartea este forma potrivită de îngrijire.

Conform relatărilor publice, Noelia a suferit violențe sexuale repetate și ulterior un atentat de sinucidere aruncându-se de la fereastra etajului cinci în 2022, lăsând-o paraplegică și cu dureri cronice.

Totuși, nici măcar acest lucru nu epuizează tragedia. Tatăl ei a susținut că cererea ei de eutanasie ar trebui amânată până când va primi un tratament psihiatric mai complet.

Cu alte cuvinte, problema nu a fost niciodată pur și simplu dacă a suferit, ci dacă suferința ei a beneficiat mai întâi de tot ceea ce medicina, familia, societatea și îngrijirea spirituală i-ar fi putut oferi. În schimb, statul i-a oferit moartea însăși ca tratament. La un moment dat am auzit că spitalul aștepta organele ei.

Este incredibil tot ce s-a întâmplat. Și acesta este motivul pentru care Biserica are dreptate să respingă limbajul autonomiei pure. În astfel de cazuri, când o persoană spune că nu vrea să continue, prima întrebare nu poate fi cum facilităm această dorință? Prima întrebare trebuie să fie ce suferință este exprimată aici?

Cine rămâne alături de această persoană, asta înseamnă adevărata compasiune: să suferi cu ea, știți, deci adevărata întrebare umană este și întrebarea creștină și, la un nivel, chiar și sociologia ne poate ajuta să vedem ce este în neregulă. Durkheim, în secolul al XIX-lea, unul dintre fondatorii sociologiei, a înțeles că sinuciderea nu este niciodată doar o chestiune privată.

Devine mai ușor de conceput atunci când o persoană nu mai este ținută într-o lume morală și socială semnificativă, deoarece izolarea crește, legăturile sunt slăbite, viața își pierde forma și inteligibilitatea. Într-o astfel de lume, sinuciderea începe să pară nu doar tragică ci rațională dacă te afli într-o astfel de vizuină de iepure. Dar aceasta nu este eliberare. Este un semn de mare dezordine.

Disperarea nu trebuie niciodată ratificată ca și cum ar fi claritate

Relatarea creștină merge mai departe decât atât.

Sfântul Toma de Aquino ne învață că speranța este ordonată spre un bine viitor care este dificil, dar posibil de atins mai presus de toate cu ajutorul lui Dumnezeu. Disperarea nu este, așadar, doar tristețe sau epuizare emoțională. Este îndepărtarea de binele divin. Nu mai este realizabil pentru sine. Asta este disperarea. Și de aceea, disperarea se află atât de des apropiată de logica sinuciderii.

O persoană suicidară nu doar suferă durere. El sau ea începe să creadă că nu mai poate primi niciun bine; că nici ajutorul uman, nici mila divină nu îi poate purta povara. Așadar, Aquinas sugerează chiar că, odată ce speranța se prăbușește, sufletul se retrage din bunurile cuvenite și începe să se scufunde sub greutatea propriilor judecăți.

Disperarea este atunci și un fel de constricție spirituală. Sufletul cade într-o vizuină de iepure a voinței, coborând în convingerea că nu există ieșiri, niciun orizont, niciun dar nu mai este posibil. El nu mai vede realitatea întreagă, ci doar întunericul care este imediat la îndemână. Și acel întuneric începe să se simtă absolut.

În acest sens, s-ar putea chiar vedea o analogie îndepărtată cu demonii.

Aquinus susține că demonii nu sunt pur și simplu ignoranți în sensul obișnuit. Mai degrabă, voința lor este fixată în rău, întoarsă cu încăpățânare de la bine. Condiția lor nu este una de deschidere, receptivitate sau pocăință, ci de auto-închidere.

Nu că persoana suferindă ar fi demonică, desigur, dar disperarea poate căpăta ceva din aceeași constricție interioară.

Voința devine incapabilă să-și imagineze salvarea, incapabilă să vadă și să primească un viitor, incapabilă să păstreze proporția faptului că binele încă depășește suferința sa prezentă.

Și de aceea disperarea nu trebuie niciodată ratificată ca și cum ar fi claritate.

Și totuși, răspunsul creștin nu este o simplă contradicție, ci o redeschidere.

Pentru Aquinas, Dumnezeu cunoaște toate lucrurile în sine. Nu punând laolaltă fragmente, ci pentru că, cunoscându-se pe sine, cunoaște perfect tot ce vine de la el. Persoana disperată vede doar întunericul imediat. Dumnezeu vede întregul. Așadar, cunoaște creatura mai profund decât se cunoaște creatura pe sine. El cunoaște binele ascuns încă posibil, calea încă invizibilă, mila încă neprimită.

A te sprijini pe Dumnezeu prin credință nu înseamnă, așadar, a fugi de realitate, ci a te încredința lui Dumnezeu, celui a cărui cunoaștere este întreagă și a cărui iubire nu este prinsă în momentul prezent.

Credința deschide orizontul pentru că se bazează pe binele care vede toate lucrurile în sine. Dumnezeul cel bun, binele care este Dumnezeu care vede toate lucrurile în sine și totuși iubește ceea ce a creat.

Răspunsul la disperare

De aceea, răspunsul la disperare nu poate fi această ratificare a concluziei sale.

Nu vindeci orbirea confirmând că nu există lumină.

Nu răspunzi la lipsa de speranță făcând lipsa de speranță operativă din punct de vedere legal.

Răspunsul este de a reintroduce pe cel suferind în orizont, în sens, în milostivire și în posibilitatea ca, chiar și acum, să fie purtat de un bine pe care nu-l mai poate vedea.

Vedeți, sarcina acestui lucru este uneori copleșitoare pentru oamenii individuali, oamenii. De aceea Dumnezeu este atât de important în acest sens. Așadar, cel mai mare lucru pe care îl putem face este să-i conducem pe oameni la Dumnezeu și ei să rezolve aceste lucruri singuri cu Dumnezeu. Nu să o facem în locul lor, ci să-i lăsăm pe ei să se întâlnească cu Dumnezeu și să lase totul să iasă la iveală.

Aquinas este la fel de clar că sinuciderea este greșită grav, deoarece încalcă ordinea corectă a iubirii de sine și rănile facute comunității și sunt, practic, un păcat împotriva lui Dumnezeu.

Deci, știți, păcatul împotriva lui Dumnezeu, căruia îi aparține viața însăși este un păcat atât de grav încât societatea are de suferit. Dăunează împărăției, regelui care a fost pus de Dumnezeu, mai ales în contextul medieval, care a fost uns de Dumnezeu. Deci devine, de fapt, ca un păcat public.

Și totul este adevărat pentru că viața umană nu este proprietatea noastră. Ne este încredințată, la urma urmei. Așadar, judecata morală însăși rămâne adevărată.

Totuși, în practică, o receptare îngustă a acestei clarități malefice a încurajat uneori un răspuns care este doar prohibitiv.

Așadar, încercăm doar să oprim oamenii, știți, îi oprim coercitiv să se sinucidă, ca și cum persoana sinucigașă ar fi ajutată în principal prin faptul că i s-a spus cu suficientă forță să nu facă ceea ce are în vedere. Dar persoana sinucigașă adesea nu raționează într-un câmp moral spațios.

Cred că se află într-o vizuină de iepure, așa cum am spus, această vizuină a voinței. Este un orizont îngust în care durerea a micșorat viitorul, iar binele a devenit aproape invizibil. Într-o astfel de stare, coerciția poate fi uneori necesară pentru a preveni răul imediat, dar nu poate să vindece singură disperarea care a făcut ca autodistrugerea să pară plauzibilă.

Ceea ce este necesar nu este doar reținerea, ci salvarea. Nu doar interdicția ci redeschiderea orizontului. Cel care suferă trebuie ajutat să iasă din propria îngustare pentru a-și recupera sentimentul că realitatea este mai mare decât durerea sa și că viitorul nu este închis pecetluit.

Aici devine esențială credința, deoarece credința în Dumnezeu nu adaugă doar un sentiment de consolare, ci introduce sufletul în Cel care vede întregul, care cunoaște toate lucrurile în sine și iubește dincolo de limitele întunericului nostru prezent. Deci răspunsul la sinucidere nu este ratificarea disperării, ci însoțirea suficient de puternică pentru a lărgi din nou câmpul diviziunii, astfel ca suferindul să poată începe, oricât de firav, să spere. Tocmai asta face ca cazul Noeliei să fie atât de semnificativ.

Ea nu a fost un caz dificil simbolic din decenii de retorică politică. Nu este pur și simplu o persoană în vârstă aproape de moarte. Ea a fost o tânără a cărei viață fusese spulberată de violență, suferință mentală și vătămări fizice. Era, în cel mai evident sens, vulnerabilă.

Și totuși, tocmai această vulnerabilitate a devenit, în cadrul eutanasiei, parte din ceea ce a făcut-o eligibilă pentru moarte.

Aceasta este logica pe care apărătorii eutanasiei o neagă în mod obișnuit și pe care cazurile concrete o confirmă atât de des. Ceea ce începe ca un remediu excepțional pentru cazuri extreme devine încet un sistem pentru eliminarea vieților împovărătoare. Asta se întâmplă.

Așadar, Spania a legalizat eutanasia în 2021 după ani de pregătire politică și culturală.

În cazul lui Rammon San Pedro, marinarul tetraplegic a cărui moarte a devenit faimoasă în Spania și care a inspirat mai târziu Mar a dentro, Marea din interior, a jucat un rol simbolic central în această schimbare. Povestea sa a fost folosită pentru a încadra eutanasia ca un act de eliberare și compasiune.

Reuters a relatat la acea vreme că Spania a devenit a patra țară din Uniunea Europeană care a legalizat eutanasia și sinuciderea asistată pentru persoanele cu afecțiuni grave, incurabile sau debilitante.

Dar legile nu se limitează niciodată la cazurile emoționale persuasive care ajută la adoptarea lor.

Aceasta este una dintre lecțiile permanente ale bioeticii moderne. Odată ce principiul este asumat, odată ce societatea acceptă ca unele vieți umane nevinovate pot fi deliberat încheiate pentru că suferința a devenit prea mare, granițele încep să se miște. Este, în esență, o profanare. Este o profanare. De aici provin multe dintre problemele moderne. Trecerea limitelor, profanarea, depășirea sacrului.

Deci, știți, abandonul social începe, în esență, în toate acestea: suferința cronică intră într-o persoană, dizabilitatea intră, angoasa psihică intră, oamenii sunt abandonați, iar limbajul, în esență, rămâne despre compasiune, dar judecata de bază se întărește.

Unele vieți sunt acum clasificate ca vieți pentru care moartea este o soluție rezonabilă. Nu cred că asta e milă. Cel mult este o falsă milă, pentru că elimină suferința în loc să suporte suferința. Compasiunea de a suferi împreună!

Noi nu purtăm suferința alături de acești oameni. Nu avem timp. Nu vrem să purtăm suferința sau nici măcar nu vrem să-i conducem la sursa corectă.

Și aici antropologia creștină devine decisivă. Demnitatea nu izvorăște din autonomie, productivitate, dorință sau control. Ea izvorăște din ceea ce este persoana: o creatură făcută după chipul lui Dumnezeu.

Așadar, copilul nenăscut are această demnitate!

Adultul cu dizabilități are această demnitate!

Tânăra femeie deprimată și traumatizată are această demnitate!

Persoana aflată în agonie are această demnitate!

Și odată ce demnitatea este mutată de la a fi la a funcționa, cei slabi vor pierde întotdeauna, pentru că nu pot funcționa la fel de bine.

Deci, acesta este și motivul pentru care Biserica distinge atât de atent între acceptarea morții și provocarea morții.

Tradiția creștină nu a cerut niciodată intervenția agresivă cu orice preț. Se pot refuza tratamentele disproporționate. Se poate accepta că moartea nu mai poate fi prevenită în mod rezonabil. Dar aceasta este radical diferit de alegerea morții ca soluție la suferință. Diferența este morală, nu doar medicală.

Este o diferență între a însoți o persoană prin mortalitate și a declara că viața sa nu mai merită povara.

Există semne, totuși, că presupusa inevitabilitate a eutanasiei începe să se fisureze. Ne amintim de ceea ce s-a întâmplat în parlamentul francez la începutul acestui an, unde au votat împotriva unei lărgiri a accesibilității eutanasiei, spunând că îngrijirea paliativă era de fapt o posibilitate.

În Scoția, acum câteva săptămâni, parlamentarii au votat pentru respingerea unui proiect de lege privind moartea asistată, îngrijorările legate de constrângere și protecția persoanelor vulnerabile jucând un rol central în dezbatere.

Așadar, acest vot nu rezolvă criza, dar expune unul dintre marile mituri moderne conform cărora societățile occidentale se pot mișca doar într-o singură direcție morală, conform ferestrei Overton, îndepărtându-se constant de înțelegerea creștină a persoanei umane.

Încă se poate alege altfel. Cred că încă se poate alege îngrijirea în locul uciderii.

Și aceasta este adevărata lecție a morții Noeliei. Problema nu este doar legea spaniolă sau o biografie tragică.

Problema este dacă încă știm ce înseamnă compasiunea

Compasiunea nu înseamnă să-l ucizi pe cel care suferă.

Înseamnă să suferi alături de el.
Înseamnă să rămâi acolo.

Înseamnă să refuzi să lași durerea să vorbească cuvântul final despre valoarea vieții.

Înseamnă familie, prietenie, tratament, rugăciune, sacramente, îngrijire paliativă, insistența încăpățânată că dependența nu este o nedemnitate.

Am văzut atât de multe cazuri de oameni care își ajută cu răbdare cei dragi, pur și simplu stau acolo, în spitale, ajutându-i să treacă prin fiecare moment al bolii lor.

Aceasta înseamnă compasiunea.

De multe ori poți amâna moartea unei persoane prin grija pe care i-o oferi.

Linia de demarcație devine astăzi foarte clară.

O viziune vede suferința și concluzionează că persoana suferindă trebuie îndepărtată sau poate fi îndepărtată, dar nu ar vrea să spună că trebuie îndepărtată, ci cel puțin poate fi îndepărtată. Cealaltă vede suferința și concluzionează că persoana suferindă trebuie iubită mai intens.

Aceasta este cu adevărat punctul meu de vedere. Una este o cultură a eliminării. Cealaltă este o civilizație a iubirii.

Noelia Castillo a meritat a doua. În schimb, Spania i-a oferit prima.

Să ne rugăm ca acest tip de mentalitate, acest tip de comportament, să nu continue. Să ne rugăm, să ne întoarcem la o viziune mai creștină asupra persoanei umane, care valorizează ființa umană.

Nu vede persoana ca pe un nimic care trebuie aruncat pentru a fi folosit sau care nu are nicio semnificație, aceasta fiind în sine o altă viziune asupra lumii pe care nu doresc să o îmbrățișăm vreodată.

Director al Human Life International, Roma și Europa
Universitatea Pontificală Sfântul Toma de Aquino „Angelicum”, Facultatea de Teologie
Programul Universității Catolice din America, Roma, Facultatea de Teologie

Post-ul Eutanasia este orice altceva decât compasiune. Sinuciderea asistată a Noeliei în Spania apare prima dată în .