The Black Sugar Coated Handcuffs

Aforismul ca și singur mod de a mai spune ceva pentru un dram de înțelegere

2013-02-12T17:07:00.000+02:00

Tu știi cum e să nu fii iubit?

Oamenii vin, se așează, mânâncă, fumează. Discută lucruri și fac glume, dar întreaga atmosferă a sălii de mese este una blazată. Nimeni nu transmite decât ideea unei emoții, carcasa ei lipsită de vitalitate. Pentru că au uitat ce înseamnă emoția.

Emoția != adrenalină, adică: non ( fluturi în stomac || tremurici || nădușeală rapidă || inroșit || piele de găină || patimă etc).

Emoția are legătură cu iubirea, deși ceea ce oamenii înțeleg și trăiesc ca și emoție în cadrul iubirii este un surogat.

Nimeni nu-ți cere să renunți, nici măcar să te schimbi. Adevărata chemare este către conștientizare.

Nu există mari secrete oculte, decât acelea pe care tu insuți le instaurezi prin ceea ce crezi și supra-impui peste setul de reguli aflat în nucleul Universului. Rezultatul este un Univers Paralel ce conține esențialul însumat cu crezul tău. Uneori, fragmente din Universul tău paralel se reflectă în altele, dar nu este din cauza regulilor tale, ci un pur coeficient stocastic.

Desigur, mai mulți oameni pot crede în același lucru. Nu-l fac însă mai ”real” sau mai ”adevărat” ci doar cresc exponențial șansele de reflecții ale acestor principii în cadrul hazardului.

Oamenii de fapt nu joacă la loterie sau la cazino pentru bani, chiar dacă în conștient ei sunt convinși de asta. O fac pentru că regăsesc același set de realități ca și în iubire.

Nu asculta doar de cei care iţi plac ci mai ales de cei care nu—ţi plac. Ultimii vor zice ceea ce trebuie să auzi, în timp ce primii doar ceea ce vrei să auzi: indiferent ce ar zice şi unii şi alţii, afinitatea ta manipulează adevărul.

În fond, cu cei care îţi plac te-ai fute, iar cu ăilalţi nu, asta e toată şmecheria.

Sexul te ţine în lanţuri şi-ţi generează şi controlează fiecare alegere socială; tu trebuie să te eliberezi apoi să te fuţi cu cine vrei, cât vrei, cum vrei.

Libertatea noastră de azi e încă mai îngrădită ca aceea din peştera lui Platon, fiindcă acei oamenii erau prizonierii unor manipulatori, în timp ce noi suntem prizonierii propriei prostii,ignoranţei şi lipsei acute de curiozitate.

Omul e tare penibil când mai degrabă crede în misteriosul invizibil decât în căldura proprie şi infinitatea de universuri luminoase ce se nasc în ochii săi.

Dacă tot ceri atenţie şi afecţiune, de ce nu te deschizi, nu ai măcar un dram de curiozitate şi ţi-e frică până şi de propria libertate?

Ateii se închină, în faţa morţii.

Barierele nu ucid, dar prostesc şi jignesc. Denigrează.

(Review) Les Miserables 2012

2013-01-27T13:56:00.000+02:00

Notă: Poate conţine spoilere.

Cu scepticism, timiditate şi un strop de curiozitate tipic muierească m-am pornit a viziona ultima realizare a lui Tim Hooper (’ăl de a regizat The King’s Speech, alt film mişto) – un musical menit să stoarcă MINIM o lacrimă până şi din ochiul lui Prince Jeoffrey.

În cartea lui Victor Hugo sunt descrise (şi) pasaje (extrem de lungi) despre revoluţia fără de succes a câtorva juni, ce a mai rămas după, că dacă te duci pe nuştiuce stradă care are nu ştiu ce piatră o să ajungi nu ştiu unde şi numai nu descrie cu lux de amănunte şi fiecare nor de pe cer şi fiecare posterior de rândunică. Ei bine, filmul se axează mai mult pe trăirile personajelor şi luptele lor interioare pentru a se descurca într-un Paris mizerabil (pun intented).

Hooper a păstrat ideea generală a cărţii (chiar dacă a făcut câteva schimbări) şi a făcut o trecere nu tocmai previzibilă de la rău şi nedreptate la un hepi end not so fucking happy pentru ca moare ~~Wolverine~~ Valjean.

În timp ce mă uitam la film şi au apărut în peisaj cei din neamul Thénardier nu am putut să nu fac un fel de comparaţie cu filmele lui Burton (which I fancy). Ciudat sau nu, familia care a avut grijă de Cosette devine mult mai enervantă decât însuşi Javert care, spre sfârşitul filmului pare chiar uman – Russel Crowe a reuşit să mă facă să cred că el a fost de fapt good guy dar s-a lăsat condus orbeşte de datoria pe care o avea. În sprijinul acestei idei vine şi scena în care moare, despre care nu o să zic mai multe :D

Pentru mine, cea mai bună parte a filmului este prima jumătate. Nu de alta dar Anne Hathaway (în rolul lui Fantine) îşi dă duhul pe acolo cântând. Plus de asta, recunosc, am plâns ca un animal prost când a cântat o versiune adaptată a I dreamed a dream. Scena aia a jucat-o impecabil.

Cosette, tată’su şi Marius

Ce mi s-a părut nerealist la film, comparativ cu cartea şi situaţiile din viaţa reală, este următoarea scenă: Marius îi trimite lui Cosette un bilet cu ajutorul lui Gavroche dar ajunge la Valjean. Ăsta, în loc să se ducă după el cu intenţia să-i rupă gâtul obraznic – cum ar face orice tată în situaţia lui, precum a fost descris evaziv în carte - , se duce să îi salveze dosul.

De menţionat că toate personajele cântă fabulos, cu excepţia lui Cosette, interpretată de Amanda Seyfried (care încă mai are de crescut în ceea ce priveşte talentul actoricesc). Chiar dacă în Mamma Mia, un alt musical mişto, a cântat chiar bine, în Les Miserables s-a piţigăiat şi a falsat deşi ar fi avut voce de mult mai mult.

De asemenea, dacă Hugo s-a lungit cu descrierea unor detalii care nu prea aduceau nici un plus cărţii, Hooper s-a lungit cu pasajele în care personajele ţin diverse dialoguri (cântate) cu sine dar, culmea, nu m-a deranjat absolut deloc.

În încheiere, filmul e de urmărit şi e presărat cu tot ce trebuie: dramă, puţină istorie, iubire (nesiropoasă), puţină comedie de situaţie, etc.
Nu dau rating că nu sunt în stare. Go watch it!

Tension

2012-11-22T02:35:00.001+02:00

Adesea, mi se pare că oamenii au o nevoie acută să fie aprobați. La urma urmei, degeaba îți creezi (sau îți este creată) o personalitate, dacă rezultatele interacțiunii cu cei din jur nu sunt de o natură în majoritate pozitivă. Mizantropii se vor grăbi să mă contrazică, precum și adepții pustniciei, așa că trebuie să precizez că ”cei din jur” nu trebuie neapărat să reprezinte o societate...și poate că nici nu trebuie să fie oameni. Este la latitudinea fiecăruia cu ce formă organizatorială alege (sau îi este ales) să se înconjoare, dar asta nu elimină necesitatea sentimentului de aprobare externă, înscris în ADN într-o formă extrem de complexă.

Astfel, chiar dacă te bați cu cărămida-n piept și declari că n-ai nevoie de opinia nimănui, că știi prea bine ce faci și că ești stăpân pe propriile emoții...ei bine, te zbați doar ca o marionetă între corzile invizbile ale complexității. Dacă refuzi să crezi, nu înseamnă ca nu e acolo, chiar și dacă nu poate fi demonstrat ori materializat. Aprobarea care crezi că vine dintru tine și numai dintru tine de fapt te pătrunde din afară pe canale nevăzute și nerostite, iar tu o sorbi inconștient și perseverezi în obiectul sau acțiunea marcată de aceasta.

Această observație e cea mai evidentă în cazul oamenilor care se tem de reacția celorlalți. Ați putea crede că este o caracteristică doar a celor slabi de înger, însă și cei extrem de puternici, puternici până la limita agresivității, și aceia sunt dominați de ea. Cei doi își găsesc deopotrivă sfârșitul în dezaprobare, diferența apărând în cazul opus: cel slab se va întrema, va crește în putere și va avea o evoluție (cu rezultat pozitiv sau negativ), în timp ce omul puternic se va complace și se va relaxa, activându-și astfel slăbiciuni. Sunt de fapt unul și același, însă materialitatea și valorile impuse (sau auto-impuse) creează iluzia diferenței.

Când este dezaprobat, omul devine agitat. Când i se sugerează schimbarea, omul devine agresiv. Cum să atentezi la propriul său fel de a fi? Cum îndrăznești tu, din afară, să te exprimi asupra personalității sale? Să judeci vieța și drumul său? Tu chiar crezi că le știi pe toate? Nu știi să-ți vezi de treaba ta...Și toți ar spune că are dreptate, în fond n-ai cum să cunoști așa, pe deplin, pe cineva, nici dacă stai cu el toată viața. Tu nu ești el să știi ce gândește, deci n-ai niciun drept să te exprimi așa liber.

Dar oare de ce ne mulțumim cu ideea că omul este o aglomerare închisă, closed-source, de atribute și concepte? De ce vedem individualitatea doar prin bariere și negații? Simplu, pentru că ele au fost aprobate. De oameni din societate sau indivizi nomazi, de energii externe mascate in stimuli interni, de șansă sau planificare...și apoi tu ți-ai făcut-o cu mâna ta, ironic. Ți-ai reglat parametrii în funcție de aprobări și apoi ții cu dinții de ei în numele individualității. Căci altfel, desigur, ești doar un cameleon, un fals, un mincinos.

Singura individualitate însă este infinitul. Numai așa poți avea o identitate. Altfel, de fiecare dată când îl iei pe ”nu” în brațe, nu faci decât să orbecăiești. Și așa ai uitat să zâmbești.

Ce urasc cel mai mult la Piata Unirii

2012-10-18T21:49:00.000+03:00

Nu voi vorbi despre papagalii cu papionaşe şi freze bătute de vântul de la metrou care se fâţâie tacticos în faţa Mecului, despre domnişoarele îmbrăcate (absolut toate) la fel cu priviri pline de superioritate, de mirosul crunt de chimicale de fast-food sau de imbecilii care se împing în tine de parcă ar fi dreptul lor unic să îţi taie calea, că doar sunt un fel de oameni supradezvoltaţi pentru că plimbă o pungă de la Zara şi împart o sticlă de Cola cu alţi 3 oameni.

Ce urăsc cel mai mult la Unirii sunt tipele care împart pliante.

Şi nu mă refer la tipele care lucrează ceva pe lângă job-ul de zi cu zi sau de cele care vor să îşi strângă singure banii de buzunar că îs încă prin facultate/liceu - tot respectul pentru ele.
Mă refer la alea plantate în capul scărilor de la metrou, şi nu cu orice fel de pliante.

Dacă vezi că urc pe scări normale, sunt semi-leşinată şi stau să-mi dau duhul pentru că, spre deosebire de tine, privesc scările rulante drept un mijloc de urcare pentru grăsuni, cardiaci, gravide, leneşi sau autişti (şi mult prea rar de persoane care pur şi simplu nu au avut chef să urce trepte), nu îmi băga pliantul tău sub nas.
Sunt absolut convinsă că o să fie vorba de vreo mizerie de pizzerie, de club de aroganţi sau salon de spa/înfrumuseţare şi nu mă va interesa absolut deloc.
Şi nu doar că îmi bagi mizeria ta de postăraş în faţă deşi eu respir după ce urc douăjdemii de trepte de parcă tocmai am născut un Alien, dar în mare parte din cazuri este vorba de videochat. VIDEOCHAT!!
Îţi mulţumesc sincer dacă ţi se pare că aş fi bună la a-mi vârî mouse-uri în fund dar te asigur că aş prefera să fiu muritoare de foame.

The end.

Artistry

2012-08-22T12:59:00.001+03:00

One role of the artist, among many others, is to propose unacceptable notions. To address concepts that are deeply entrenched in the consciousness and are firmly viewed by society and individuals in a specific manner. The artist then comes and overthrows this order, sometimes with violence, sometimes subtle, and as a consequence the reaction of the public is almost always very strong. Some ideas are so deeply confined in us that we see them not only part as our rationale, but as parts of our bodies and thus, when they are altered and addressed, it may very well seem as if the artist wants to forcefully extract a tooth from our mouths.

It's not that these concepts never change, however. As time unfolds they gradually adapt to different elements of the ages, but the process is slow and sometimes not reliable. The artist is the herald of changes against time. However, as well as they might anticipate these and state different behaviours as obsolete, the action principles are fundamentally different. By pointing out a rusty, antique idea inadequate to the current time, the artist does not wish that it is suddenly dropped and a new one created - surprisingly, as many members of the public regard artistry in this way.

The reality is that the artist deals in questions, not empirical values. He could say that a concept is obsolete and doesn't have any use for humanity, but in fact the truth is the contrary. Does that mean that he was simply wrong, that he attacked harmony for the sake of it and he was just generalising his own frustrations and particular emotons? On the surface, it does seem plausible, and usually the reaction of the public may very well point this out when such a case emerges.

That is were a fault occurs. As soon as one treats an artist's representation as an absolute concept in a value-based system then there is a danger of missing the whole essence: the purpose of the work is to be adopted, unconditionally, even if it makes no sense or one cannot approve it. Then, the mind can experience and altered reality where it can ask some specific questions which cannot be answered otherwise.

For example, one artist may state that the system of marriage is obsolete and humanity has reached the evolutionary point where it needs to be rejected. He would point out that the current era is that of fast exchanges of information, of absolute freedom and of a massive influx of stimuli. Thus, a life-long agreement between partners, as noble as it is, seems preposterous and only serves as limit imposing. And it is, essentially, endgame.

Some people would consider this very avant-garde and deem it indeed a possibility. Others would point it as being mere stupidity and suggest that person to find himself some love-life and then do some proper work: after all, what could one individual know about the emotions and feelings between two others? About the way in which those two love each other, so deep that they make this step to make it forever?

But if, as mentioned before, everyone would instead adopt this idea, would it then mean that marriage should be then instantly dropped? Yet again, that would be a fault. The proposition, first of all, would not be against a life-long relationship, but of the paperwork and mass-involvement of other people - such as relatives, friends, authorities and so on. But even then, the proposal still does not deal in the concrete materiality of marriage.

It only invites people to temporarily adopt a dimension where marriage has been excluded. What would then be the constant of a successful relationship? Yet again, discussions can arise, that marriage is just a form of confirmation and by no means is the basis of a relationship. 'What do you know, artist, about what's between us? Surely we have ascertained that deep thing you are talking about and that's precisely why we marry. Yes, artist, we have discovered it way before you and we cherish it in this way.'

Endgame again, it may seem. The artist has been proven wrong, and meddling his frustration in things he can't know. Yet even if the audience may deem it so, in fact the artwork has succeeded. While they think they simply rejected an erroneous proposition, in fact the seed had already been planted in their hearts. The retrospection happened, the world explored and the catalyst for change adopted. Because the artist works against time so a grain of it equals infinity.

This is how art works.

Reminiscence

2012-08-19T02:33:00.000+03:00

Arkadiy iși sterse cu un oftat sudoarea de pe frunte. Ajunsese în Patriarshiye Prudy sperând să scape puțin de căldura ce se abătuse neîncetat asupra Moscovei de multe, multe zile...Însă nici la umbra copacilor de pe marginea aleilor ce străbăteau parcul nu părea a fi o schimbare. Resemnat, se așeză pe una din băncile rămase libere și privi în gol, gândindu-se la te miri ce.

- Nu vă supărați, îmi îngăduiți să iau loc lângă dumneavoastra?

Vocea groasă de bas îl trezi din reverie, iar Arkadiy privi către cel ce-i adresase întrebarea: un bărbat masiv de vreo 60 de ani, cu părul scurt și alb, îmbrăcat într-un costum impecabil în totalitate negru, exceptând o vestă mov închis și o cravată purpurie. Sub brațul stâng ținea un baston ce se termina cu capul aurit al unui vultur, dar Arkadiy era convins că era doar de decor, fiindcă necunoscutul nu avea nimic din ușoare înclinare obosită a batrânilor ce puteau fi vazuți pe străzile orașului.

- Sigur că da, nici nu trebuia să vă deranjați să întrebați, răspune politicos tânărul.

- Mulțumesc frumos, răspunse sec individul și apoi se așeză printr-o mișcare fluentă și grațioasă, fară pic de ezitare.

Dintr-un anume motiv, Arkadiy nu-și putea reține curiozitatea în privința celui care tocmai șezuse, chiar dacă în general nu-i păsa de alți trecători și nici nu își dorea să aibă de-a face cu prea mulți oameni. Deși n-ar fi recunoscut niciodată, exista în el o anumită timiditate pe care o ascundea sub forma unui extrovertism adesea exagerat față de prietenii și cunoștințele sale. Cu necunoscuții însă, niciodată nu știa cum să intre în vorbă. Alții făceau asta pentru el.

- Foarte cald, zilele astea, nu-i așa? încercă el.

- Cum? Ah...da, se poate...răspunse distras individul.

O ușoară uimire îl cuprinse pe Arkadiy. Cu siguranță insul din fața sa nu avea cum să nu fi remarcat canicula, mai ales fiind îmbrăcat atât de bine, cu sacou, cămașă și vestă. Ba chiar ar fi trebuit să fie deja copt de viu, dacă așa se îmbrăca în fiecare zi. Arkadiy își dădu apoi seama că nu știa ce să mai zică.

- Este...desigur, un fapt cert...l-am remarcat și data trecută

Tânărul tresări. Bărbatul de pe banca sa părea să vorbească singur, într-o voce joasă, monotonă.

- Poftim?

Indivul privi rapid spre el cu o privire ca și cum ar fi fost revoltat că fusese întrerupt. Continuă apoi pe un ton apăsat ca și cum cei doi ar fi avut o discuție în contradictoriu de câteva ore.

- Am remarcat același principiu, spuneam. Se poate observa cum oamenii au întipărit în caracter același set de obiceiuri și comportamente...care sunt declanșate la timpul potrivit, fără ca ei măcar să-și dea seama. Se poate spune foarte ușor cum că in jur de 20 de ani vor face cutare lucru, la 30 de ani altul și tot așa. Cifrele nu sunt exacte, dar oricum poți da un estimativ.

Arkadiy rămăsese deja ca și trăznit. Nu-și pusese niciodată astfel de probleme existențiale, și în alte condiții nici măcar nu s-ar fi ostenit să gândească pe așa o căldură; cu toate acestea, argumentul celui din fața sa îi stătea clar în minte, la fel de bine ar fi putut fi scris cu litere de foc pe cerul fără niciun nor de deasupra.

- Vă referiți cumva la ceea ce Jung descrie ca și conștiința colectivă?

Stop! Arkadiy nu-și putea crede că tocmai spusese aceste cuvinte. Sigur, auzise de Carl Jung, dar nu fusese niciodată interesat de el, considerând psihologia o nucă prea tare de digerat.

- Ah, Jung! replică tranșant necunoscutul. Vedeți, nu era de ajuns Kant cu noțiunile sale anti-empiric, a trebuit să vină și Jung să completeze, să le dea prea multe idei. Nu că și-ar fi dat seama de legătura între ei, desigur, așa cum le-am sugerat eu însămi.

Tănărul rămase pe gânduri. Cum necum, știa dintr-o dată ca Immanuel Kant nu fusese contemporan cu Jung, și murise înainte ca cel din urmă să se nască. Deci vorbele insului de lângă el nu aveau nicio noimă. Poate că ar fi putut să-l întâlnească pe Jung, dar Kant? Sau poate se refera la altceva, poate bătrânul era un academic și pur și simplu avea nevoie de suport în disputa sa cu alți profesori.

- Dar desigur, continuă individul, lucrurile nu sunt chiar așa de neclare. Doar au și descoperit ceea ei numesc...cum ii zice...a de ne (aici pronunță foarte ciudat literele, ca și cum ar fi fost ceva cu care era foarte neobișnuit) și au observat proprietăți despre modul în care informația poate fi încriptată în el. Nu că este cea mai bună reprezentare a adevărului, dar pentru simplitatea înțelegerii m-aș hazarda să spun că este în regulă. Cu toate că, (spuse, apropiindu-se și coborându-și vocea conspirativ) de fiecare dată observ cum oamenii nu reușesc să se schimbe, să înțeleagă. Data trecută mai îmi puneam întrebarea asta, dar după ce au făcut la Griboedov și la Teatrul de Varietăți...nicio șansă.

Necunoscutul apoi se întoarse și privi în jur meditativ. Arkadiy încercă să-și dea seama pe unde ar fi putut fi cele două locații, însă o voce agasantă îi tot spunea că cele două nu au existat vreodată în Moscova.

- Și care este așadar, adevărul? întrebă acesta?

Străinul privi înapoi surprins și apoi vorbi apăsat:

- Adevărul? Ce-are de-a face adevărul cu asta? Nu se cade să vorbim despre așa ceva aici. Dar să privim per ansamblu situația. Oamenii au apărut la un moment dat și au făcut diferite acțiuni, legate de supraviețuire. Au învățat să vâneze, să-și găsească adăposturi, apoi au început să se reproducă tot mai mult și în vine au evoluat din punct de vedere fizic și tehnologic. Admit asta. Însă de fiecare dată când am revenit am observat cum acționează sub aceiași parametri, în aceiași timp, deși situația din jurul lor nu necesita asta. Dacă aș fi savant, aș spune că în ADN (pronunță cuvântul perfect, fără nicio ezitare) li s-a întipărit acel set primitiv de comportamente și continuă să se manifeste chiar și în ziua de azi, oricâte alte straturi psihologice ar exista.

- Sunteți, desigur, profesor de filozofie...Arkadiy declară mândru de sine.

- Cum? Nici pe departe. Sunt doar...consultant. Le-am spus și celor doi, încă înainte să vină tramvaiul pe acolo.

Gesticulă absent spre o stradă în care nu exista nicio linie de tramvai. Să fi fost înainte? Arkadiy nu era sigur că auzise ceva despre asta. De lângă el, necunoscuntul continuă pe un ton jos:

- Oamenii sunt așadar condiționați de lucrul acesta. Toți. Își fac în permanență iluzii legate de propriile lor decizii, de propria libertate, dar cum să aibă așa ceva, când nici măcar nu mai știu să comunice? Oh, nu-mi spuneți, zise înainte ca Arkadiy să pronuțe ceva, știu că au experiențe de tot felul, psihice, spirituale, traversează lumi, asced în diferite dimensiuni, acceseaza diferite surse de cunoaștere. Neîndoilenic, fac asta. Dar cu toate astea sunt la fel de ignoranți în privința lucrurilor simple. Cele ce se află în ei însăși. Acum, nu vreau să zic că în orbeala lor iau doar decizii greșite, pentru că oricum nu putem vorbi de decizii. Viitorul pe care și-l construiesc poate fi la fel de bine pozitiv și reușit - pot realiza tot ce și-au dorit vreodată. Dar asta nu înseamnă nimic. Nu înseamnă absolut nimic.

Subit, se ridică și plecă în pași rapizi. La scurt timp, prin fața lui Arkadiy apăru un alt tânar, blond și cu o privire extrem de ciudată, uitându-se în permanență într-un punct fix. Acel punct fix părea a fi nimeni altul decât silueta depărtându-se a necunoscutului ce tocmai plecase de pe bancă. Nou-venitul se opri, dădu încet din cap și apoi spuse cu o scârbă deplină:

- Woland.

De-a alba-neagra cu Referendumul

2012-07-23T16:41:00.013+03:00

Vine mult-așteptatul Referendum pe data de 29 iulie. Mare larmă în toată țara, toată lumea îl vrea pe marinar jos...dar cu ce preț, domnilor?

Nu sunt tocmai în măsură să vorbesc despre politică. Îmi place politica la fel cum îmi plac și reclamele la Catena dar m-am simțit nevoită să îmi exprim părerea - nu că ar fi bună dar mă face să mă simt nițel mai importantă și crește pipota în mine mai cu spor.

După cum spuneam, toată țara vrea marinarul cu ochi sprinteni înfipt pe un băț și așezat cuminte la intrarea în România, ca să vază și *ochile* celor de prin străinătățuri ce asupriți și nedreptățiți suntem noi. Cu mine în frunte. Nu doar pentru că aș fi împotriva demersurilor făcute în timpul superbului său mandat, ci pentru că e un prilej nemaipomenit să ne întoarcem la stadiul în care alergăm ca niște imbecili pe străzi cu torțe aprinse și furci. Și mie îmi plac tare trebile astea primitive pentru că ne definesc perfect ca indivizi. Deviez, mai departe....

După lungi dezbateri cu mine însămi, după ce canalele mass-media bine plătite mă spălară sănătos pe creier (vai de mine! instituții de presă cumpărate?! la noi??) și după treceri repetate de la *muie Băsescu* la *huăăă comuniști useliști*, ajunsăi la o concluzie.

Am vrut să votez demiterea porcului băsist de la conducerea statului român, și asta nu doar pentru că a învârtit grave mânării, ci pentru că de mult timp nu am mai avut parte de asemenea insulte - aici mă refer ca popor. Situația nu a fost roz nici când am aruncat un ochi în tabăra adversă, la alde plagiatorul Ponta si tovarășul Crin Antonescu (v-ați prins?).

Când a candidat în 2009 (cred) Antonescu am dat cu ștampila. Nu știu unde a dispărut omul pe care îl vedeam atunci însă un om care este condus de corectitudine nu va urma calea aleasă în prezent și nu ar încerca să combată un rahat de câine cu unul de urs. Semnele sunt atât de evidente încât este lesne să le mai discutăm - atâta timp cât Crin Antonescu si Victor Ponta vor căuta să obțină frâiele țării, ne este amenințată democrația (mă rog, vagul iz democratic care a mai rămas pe plaiurile mioritice). USL-ul își face campanie pe spinarea lui Băsescu. Se iau frumos afișe electorale pe care sunt marcate cu sfântul Arial lozinci de tipul *ne-a umilit/te-au umilit/ți-au făcut/ți-a dres* și se aruncă încontinuu cu, scuzați limbajul licențios, căcat în leșul deja puțitor al marinarului.

Să scurtez ideea: La Referendum mă văd nevoită să votez *pro* marinar. Dacă Băsescu este dat la o parte, vă puteți lua adio de la orice urmă de corectitudine rămasă în actualul spectru politic. Prin asta nu vreau să sugerez că președintele demis ar avea vreo urmă de umanitate ci că hienele care i-ar urma la sfântul tron sunt mai crude.

Ce preferă românii? Un rău pe care îl cunosc, sau un rău absolut, care deja și-a etalat abilitățile, mascat fiind de ura profundă a românilor vis-a-vis de Băsescu? Chiar am ajuns să fim prostiți la noi în țară (întrebare absurdă și relativ retorică, dacă mi se permite îndrăzneala)?

Dacă Băsescu este demis cine îi va lua locul? Va veni vreun cavaler nobil călare pe un ~~unicorn~~ inorog, ținând în mână un sceptru fermecat cu care va împărți dreptate? Nu, va veni USL-ul, pentru că noi, românii, suntem suficient de tonți încât să le atribuim o reușită mascată de ilegalitate și să ne lăsăm orbiți de cuvinte pompoase și nesusținute de punerea în practică.

În alți ani, prostirea în masă se efectua mai simplu: Se lua un nea Caisă, se promiteau salarii mai mari, maidanezi mai puțini, pensii decente și shaorme mai ieftine. În momentul de față, USL apelează la nevoia sau dorința cea mai mare a românului de rând: plecarea de la putere a marinarului. Astfel, ne aflăm în situația în care nu mai vedem mojiciile hienelor din USL pentru că noi urmărim un scop simplu și necesar, fără a ne gândi la consecințe.

Situația este de altfel amuzantă. Este ca și cum am vrea cu tot dinadinsul ca un zid să fie dărâmat dar nu ne gândim ce vom face în momentul în care oamenii aflați de cealaltă parte a sa ne vor ataca. Propun, așadar, amânarea momentului în care zidul va fi exterminat ca un chist canceros și găsirea de soluții pentru o opțiune REALĂ la viitoarele alegeri prezidențiale.

USL nu este o opțiune și sper că și alți oameni sunt conștienți de asta, contrar numărului semnificativ de ciumpalăi care au pus botul la afișele electorale cu *cetățeni umiliți* (care și-au plătit chiria pe un an după apariții pe panouri, chiar daca mesajul general este, sinceri sa fim, același), cu ochii umezi și povești lacrimogene. Cu toții suntem în același rahat iar la Referendum alegem dacă vrem să sărim în altul sau să îl mai suportăm puțin pe cel pe care, de bine, de rău, îl cunoaștem și, a se scuza paralela, știm ce conține. Pe urmă om vedea...întâi să pregătim terenul.

Just Behave

2012-07-23T02:03:00.003+03:00

Există un loc în lumea aceasta unde oamenii dacă îți ies brusc în cale pe stradă își cer scuze; unde mașinile opresc pentru a lăsa pietonii să traverseze pe la trecere, chiar și când nu există un semafor; unde casierii îți zâmbesc (poate fals, dar nu contează în contextul ăsta) când întârzii căutându-te în portofel; unde oamenii oarecare îți explică cât de bine pot ce să faci dacă te-ai pierdut.

Există un loc în lumea aceasta unde predomină un grad însemnat de bun simț și politețe, fără a se exagera. Necunoscutul a cărui poveste o intersectezi inconștient și automat pentru câteva secunde pe stradă foarte probabil nu are nici cea mai mică importanță pentru tine. Dar nu îți este dușman, chiar și dacă este ultimul idiot și ne-educat al pământului. Toți avem rătăcirile noastre, și oricum scurta interacțiune inconștientă nu este favorabilă unei judecăți.

Există un loc în lumea aceasta unde oamenii își zâmbesc, uneori, gratuit; unde o persoană necunoscută îți face o urare de bine și-ți mulțumește dacă faci un gest generos, catalogat despre alții drept inutil; unde educația este apreciată și valorificată; unde arta, chiar și dacă este complet de neînțeles, este respectată; unde obrăznicia apare atât de rar încât atrage instant atenția și critica celorlalți.

Acest loc există, dar nu are rost să spun unde. De altfel, el oricum prinde viață în mai multe teritorii. Însă în alte părți nu apare, decât incidental. Motivele le știm, sunt inșiruite zilnic în presă, pe terase, în parcuri, instituții, online, în conversații mai mult sau mai puțin intime...le știm. Asta văd peste tot, cum sunt arătate cu degetul cele mai degradante comportamente, cele mai grotești imagini, nenumărate motive de stres și de tristețe, cele mai stupide personalități, nereușite, crize, erori, elemente negative... și chiar și când ilustrăm în scop critic banalități gen mojicia unei gorile în tramvai sau totala lipsă de gust cu care se îmbracă pițipoanca de la 2 nu ne depărtăm prea tare de această problematică.

De ce nu putem introduce în conversațiile noastre verbale și apoi pe bloguri, pe facebook, pe twitter și oriunde altundeva există un grad de comunicare un simplu element de bun simț? Nu vorbesc de citate inspirative, participări în campanii sociale, iubire eternă și așa mai departe. Au ele importanța lor, dar totul poate fi mult mai simplu și personal.

În fiecare zi din viața noastră se întâmplă o tonă de lucruri negative și e normal să iasă în evidență. Adesea o zi e suficient de nereușită încât nimic să nu ne reușească și totul să fie prost. Nu zic nu, e normal ca gândurile să ți se ducă acolo, dar cu toate astea...uită-te în jurul tău.

Lumea continuă să meargă, cu bune și cu rele...și în jurul tău toate astea se vor succeda în continuare, orice ai face. Așa că nu trebuie decât să observi. Fii atent când un om oarecare, un necunoscut, face un lucru pozitiv. Nu are importanță ce, poate or fi orice din ce am enumerat în primele paragrafe și o infinitate de alte variante. TU știi la ce mă refer.

Observă acel lucru și menționează-l undeva sau cuiva, oricât de banal și indiferent ți-ar fi. Atât.

Reflection

2012-07-16T01:36:00.001+03:00

There is no truth. There is no love, and there is no universe. We are just imagined notions in the mind of a child. A star-child perhaps. How else would you describe these events that show dazzling innocence blended with a lacklustre cruelty? How else would you comprehend humanity, which fails to understand its most vital emotions? It is more palpable, indeed, to focus on material and spiritual needs. But because we're a children's game, we always fail to grasp them.

Surely enough, one can achieve empirical values in both. He can say, thus, 'I've achieved this X amount of material wealth' or 'I've attained this Y level of inner spirituality'. And the amount of purported reward is then expressed in further variables: buy this trinket or that service, travel around the Universe in ethereal form, get inconceivable physical pleasures, conquer the death of the body, perhaps, and even become a god, either of the material humans or in the spiritual plane.

But having done that there will still be an enigma, a paroxysmal return of consciousness. You may reincarnate thousands of times, live forever for all I care, do everything that can be imagined by the most insane writer (and beyond)...and still, something will re-emerge. Even when you contemplate infinity and you have forgotten about any sort of matter. Or when you became highest of the high. There is that thing, which you never did. And so, you will find the end of infinity. You will come back defeated, without any answer from neither logic or spirit. You've done everything right, yet you failed. The child outsmarted you, though you were so much further in both physical and spiritual form. You were a god, the Universe, and pure happiness. Pure outcome, Emperor and Empress conjoined.

So here you are again, mere human. Tricked by a child to endure a worthless existence, when all that is out there. You know why is that? It's simple. You refused to be a Fool, though you said you understood it. What you and the others have forgotten...is how to smile.

Cum am lăsat io bacşiş 10 lei pentru o bere

2012-05-26T15:05:00.000+03:00

Aţi auzit, intuiesc, numeroase poveşti legate de baru' ăla din Regie care arată ca Hogwarts. De 10 mii de ori am zis că nu mai calc acolo şi de tot atâtea dăţuri tot acolo nimerit-am. Mă refer, desigur, la Pirahna, în caz că cititorul încă nu e familiarizat cu cele mai proaste spelugi din Bucureşti.

Pirahna a fost primul bar pe care l-am acceptat. Mofturoasă prin definiţie, îmi plac 3 baruri (Rock'n Regie, terasa muncitorească Argentin şi Rockside unde are întâietate Rock FMu' în difuzoare) şi tolerez de silă sau nevoie alte 2. Aşa, să zic cu Pirahna. N-am fost niciodată fană a barurilor - dă-mi un petec de iarbă uscată, o doza de Cola şi un pachet de ţigări şi-s nespus de fericită. DAR...Pirahna l-am descoperit în primul an de facultate, pe vreme când nu era nevoie de o rezervare că era goluţ şi tot în vremea în care dacă vedeai o piţipoancă era un moment episodic de rătăcire pentru că ar fi confundat baru' cu Vanity Club, ăl de lângă (dacă se mai numeşte aşa).

Momentan am o ură profundă pentru ~~speluga~~spelunca cu muzică repetitivă (şi în general foarte proastă). Să mă explic.

Evenimente nefericite:

1. Mâncarea

Nu ceri niciodată mâncare în Pirahna. Niciodată. Dacă te roade stomacul mai rău ca nişte papuci de la H&M, mai bine te duci peste stradă şi-ţi iei o shaorma făcută din câinii maidanezi din campus. Dacă totuşi ceri ceva de mâncare o să îţi vină o oră mai târziu, rece ca mortul după 3 zile şi cu vagi urme de ADN uman. Nu.

2. Chelnerii

La orice bar/restaurant/~~spelugă~~spelunca se consideră un serviciu în momentul în care cineva vine, îţi ia comanda şi îţi aduce CEVA. În Pirahna se consideră un serviciu să VEZI un chelner. Nu să îţi ia comanda, doar să îl vezi în treacăt cum se duce la bârfă cu ceilalţi chelneri. Întotdeauna am respectat chelnerii şi barmanii, nu de frica faptului că m-aş putea trezi cu o flegmă în supă ci pentru că sunt frecaţi la minut, dau de clienţi imbecili şi munca lor e prea puţin respectată şi apreciată.
Exemplu concret: Stau la masă acum 2 ani (sau ceva de genul) cu încă 2 prieteni. Văd un chelner, fuge de parcă am o armă în mână. Freddie Krueger much? În cele din urmă, după 30 de minute de aşteptare pe o terasă destul de goală, vine şi ne ia comanda - bere. După alte 30 de minute şi insistenţe apar şi berile. Un alt rând de bere n-avurăm curaj să cerem, mai ales pentru că în alea 30 de minute probabil stăteau cu ele în mână căci erau şi calde. Cerem aşadar nota. După 45 de minute (nu, nu exagerez) nota încă nu venise, deşi i s-au trimis chelnerului remindere mai ceva ca la corporaţii.

După o perioadă în care am mai călcat pe acolo de maxim 2-3 ori, m-am dus cu 2 prietene in Pirahna. Ele au făcut comandă chelnerului, eu mi-am luat frumos de la bar, fiind deja obişnuită cu "tradiţia" locului. La sfârşit, când a venit nota, pe ea erau trecute berile fetelor dar şi ale mele, deşi eu, după cum am explicat, am plătit deja la bar.

3. Picătura care a umplut paharul.

Ultima oară am fost cu alde bărbate-miu. Iniţial am vrut sa mergem în Rock'n Regie pentru că în afară de muzica bună, toată lumea e amabilă cu toată lumea, berea ţi-o iei singurel de la bar, oamenii de acolo sunt de nota 10 şi cei ce frecventează barul nu se uită la tine de parcă ai un căcat în creştetul capului.
După hăhăieli, bere şi o perioadă de timp cer nota. Am impresia că era rândul meu să o plătesc pentru că am lăsat mai mulţi bani şi ideea era că restul era de circa 9-10 lei. Dacă era mai mult chiar mai rău. Ideea e că după vreo juma de ora, chelnerul tot nu apăru cu restul banilor. După lungi aşteptari, nervi şi "ţi-am zis eu că aici trebuie să ne luăm de la bar", hotărâm sa ne pornim şi să ne căcăm în ei de bani. Când mă ridic să mă îmbrac, apare şi chelnerul în capătu' celălalt al barului, se uită tâmp la mine şi presupune automat că banii i se cuvin şi se dispersează rapid. În seara aia eu am luat o bere, bărbate-miu la fel. Nota nu era mare, consumaţia nici atât. Muie Pirahna.

Decât să mai am de-a face cu tipologiile de oameni care lucrează acolo, mai bine beau Burger la pet printre blocurile gri. Din nou, un mare NU pentru Pirahna.

The Hunger Games (2012 Movie)

2012-03-31T01:45:00.001+03:00

În iunie anul trecut, prințesa blogului făcea o recenzie foarte personală dedicată cărților din trilogia ”Jocurile Foamei” de Suzanne Collins, iar în încheiere spunea cam așa: În 2012 se va lansa un film realizat pe baza trilogiei. Va fi o mizerie, cel mai probabil, aşadar puneţi mânuţele pe cărticele şi lăsaţi cinematografele de această dată.

Timpul a trecut și iată-ne ajunși în anul respectiv și puși față în față cu producția cinematografică. Deși ar fi logic ca tot prezența feminină să-și trântească impresiile, mi se pare amuzant ca acu să-i iau fața și să spun ce cred eu despre film, ținând cont de predicția pe care dânsa a făcut-o.

Având în vedere ca povestea a fost deja rezumată pe blog, mă voi mulțumi în a trimite pe cei care nu sunt la curent cu ea către postarea respectivă, timp în care eu voi trece direct la subiect. Pentru început, trebuie spus că The Hunger Games nu și-a propus niciodată să fie o mare realizare. Este și va rămâne un film comercial, așa că ar fi inutil să încercăm comparații cu cine știe ce mari regizori și capodopere ale acestei arte - astfel de alăturări sunt uneori atât de stupide încât alde Kubrick, Godard sau Tarkovsky nu doar că se răsucesc în mormânt, ci se ridică de-a dreptul in capu' oaselor...

Așadar filmul de față trebuie privit cel mult ca și o relaxare de după-amiază, cu un bonus de curiozitate dacă nu ați citit cărțile. Pentru ceilalți, spectrul adaptării bineînțeles că va pluti permanent și e binecunoscută ideea că majoritatea adaptărilor de mari romane s-au încadrat glorios în mai toate felurile existente ale unui eșec cinematografic (ba chiar și inventând unele noi, doar e o artă creativă, hehe).

The Hunger Games nu scapă nici el de acest curent, în primul rând din rațiuni ce țin de producție: e practic imposibil ca în 2 ore jumate să poți sintetiza coerent acțiunea unui roman reușit (fapt ce implică de la sine o anumită complexitate a narțiunii și a evoluției personajelor) și să definești personajele secundare care sporesc savoarea cărții. Cine a citit cartea nu va avea probleme în a înțelege firul acțiunii și eventual doar va regreta anumite momente scurtate sau doar sugerate, în schimb necititorii poate vor fi ușor surprinși de anumite secvențe.

În ciuda acestui aspect, filmul nu suferă de superficialitate și nici de siropoșenie acută. Am fost plăcut surprins să constat că nu este nici pe departe noul Twilight (așa cum se spunea) și că există un puternic aer de seriozitate și profesionalism de-a lungul producției. De exemplu, multe din cadre sunt filmate hand-held, fapt care dă un ușor tremur al imaginii motivat de regizorul Gary Ross ca o dorință de a ilustra rapiditatea cu care se desfășoară evenimentele și cu care personajul principal, Katniss Everdeen, trebuie sa ia decizii. Iar astfel de secvențe substituie de multe ori clasicele cadre în care am fi văzut personajul principal uitându-se cu milă eroică la ce e în jur - așa că este un veritabil plus.

Tot la partea cinematografică, fiecare moment culminant al cărții are parte în film de o tehnică ușor diferită de filmare, fie că este vorba de un ușor slow-motion sau derulare înapoi ori un close-up extrem. Astfel de tehnici moderne evident că pot deveni rapid kitchoase, însă în The Hunger Games mie mi s-au părut că au fost folosite cu destulă subtilitate și chiar eleganță, astfel că nu devin niciodată predictibile sau enervant de repetitive. Sunt exact ceea ce ar trebui să fie într-un film, condimente...nu ingrediente principale.

Sunetul contribuie și el la reușita acestor secvențe. Sigur că nu s-au putut debarasa de clasicul soundtrack simfonic, cu oareșce valențe epice și care în principiu este același de la Spartacus încoace (1960 - că tot vorbeam de Kubrick mai sus). Din fericire, exact momentele importante pe care le-am descris mai sus au scăpat de dictatura simfoniei, ca și cum Gary Ross ar fi șoptit editorului ”da, da, producătorii vor musai chestia asta, dar dacă rămânem pe burtă o să putem să strecurăm și ceva inspirat”. Subtilitatea și eleganța sunt din nou cuvintele cheie aici, fie că este vorba de o dispariție bruscă a sunetului în momente inteligent alese, sau de o secvență amintind de Terry Riley și Steve Reich, ori de modul în care este mixată ambianța naturală cu diferite efecte.

Dincolo de partea tehnică, jocul actoricesc este mulțumitor, fiind evident că nimeni nu încearcă mai mult decât poate și astfel existând o anume naturalitate în replici. Așa cum am mai spus, din cauza timpului unele personaje sunt mai puțin prezente ca și în carte (serios, de ce numai Hobbitul poate fi făcut în două părți?), dar producătorii au încercat să compenseze prin faptul că unul din personajele secundare din carte care are un rol destul de important dar nu prea apare din cauză că nu interacționează direct cu personajul principal este acum ilustrat mult mai mult și conturat foarte eficient.

Mai sunt multe de spus, dar cred că elementele deja descrise sunt suficiente pentru a oferi o imagine obiectivă asupra filmului. Concluzia e simplă: pentru un film comercial, este surprinzător de bun.

Nota: 8.5 / 10 (in your face, Astaroth Priestess :))) )

Masses

2012-03-24T02:44:00.001+02:00

Știu toate ideile preconcepute legate de noțiunea ”masă de oameni”. Unii consideră asta cel mai abject lucru de pe Pământ, o combinație de prost gust, un îndemn la ștergerea individualității și distrugerea culturii, precum și forma de organizare perfectă pentru a fi controlată de indivizi puternici și societăți secrete. Printre aceștia (care, ironic, formează tot o masă) există felurite exemplare care sunt neobosite în a creea fel de fel de teorii despre cum masele de oameni influențează tot ce-i mai ampulea pe lumea asta, despre cum dacă faci ce fac ele devii un căcat, în principiu, și de asemenea oferă ”perfecte” preziceri ale următoarelor mișcări politice și sociale pe care aceste grupuri le vor face. Desigur, indivizii respectivi evită aglomerațiile mai ceva ca niște vegetarieni asediați de un cârnat nemțesc.

De partea cealaltă sunt cei care susțin integrarea în grup și ideea de ”omu' ființă sociabilă” și care zilnic încasează disprețul celeilalte categorii, dar având grijă să trimită înapoi replici și flegme pe măsură. Impresia generală în această a doua masă este că individualiștii sunt doar niște paranoici nefutuți și că ar fi mai bine să pună mâna sa muncească și să tacă din gură. Nu e neaparat vorba ca toți adepții acestui concept sunt ceea ce englezu' ar spune middle class iar ceilalți sunt viitori artiști și revoluționari. În fiecare barcă se găsesc oameni din toate domeniile, și fiecare cu pizda măsii.

Mai există apoi și categoria selectă care are ca și deviză ”nu mă interesează nici masele nici individualitatea”, dar tocmai de-asta nu prea e ceva de zis de ei. Sunt niște simple mingiuțe care se tot izbesc de pereți, ajungând ca până la urmă tot să cadă într-un coșulet, fie el plin de pâinică fierbinte sau de gunoi.

Masa de oameni, însă, face un singur lucru: avansează. Orice altceva îi este imputat de fapt ține doar de preferințe individuale care la rândul lor sunt influențate de educație, mediu social, personalitate și așa mai departe. Iar faptul ca milioane de oameni au uneori aceeași preferință nu spune nimic, decât doar că preferă sa scurt-circuiteze diferite alegeri personale. Nu are nimic de-aface cu masa. Se poate oferi o demonstrație științifică pentru acest fapt, dar prințesa blogului va face icter dacă ajungem in asemenea detalii. Să rămânem la subiect.

Masa de oameni avansează, și o face întotdeauna prin câteva etape clar definite: conflict, inovație, revoluție și stagnare aparentă. Evident, cele patru etape nu par că se succed cuminți ca la matematică ci au o traiectorie probabil spiralată si care se intersectează cu masa de oameni și între ele în felurite puncte în spațiu-timp (excepția este totuși stagnarea și vom vedea mai jos de ce). Dacă ne gândim la structura secolului 20, avem toate cele patru elemente cat se poate de frumos ilustrate: conflictul Războaielor Mondiale, inovația în artă și știință din prima jumătate a secolului, revoluția anilor 60, conflictele de după (războiul rece, vietnam etc.), noi descoperiri în știiță, revoluțiile din statele comuniste, conflictul in Orientul Mijlociu...plus diferite perioade de stagnare dintre toate acestea.

Iar acum desigur pare a fi o altă perioada de aparentă stagnare, inovația fiind destul de restransă și în artă și în știință (apariția iPad-ului de exemplu nu poate reprezenta nici măcar 1% din invenția electricității sau a metodelor de inregistrare mecanică a sunetului și ce au reprezentat ele pentru secolul 20). Conflictele sunt și ele minore, revoluția nici atat...așadar stagnare către o tranziție.

Etapa următoare, pe care mulți o tot așteaptă, este un conflict major, de orice natură ar fi acesta. Și probabil se va produce, dar e interesant de văzut de ce există totuși această stagnare, o non-acțiune printre cele trei acțiuni. Iar motivația e una simplă: stagnarea este de fapt momentul posiblității de schimbare. O schimbare deplină și care merge dincolo de influența celor patru factori. Este practic singurul moment în care masa poate ieși de pe traiectoria predefinită nu de zei sclavagiști sau oameni puternici și cu interese, ci pur și simplu de mecanicile adânc înrădăcinate în materia Universului.

Este singurul moment când masa se transformă într-o colecție de indivizi, iar fiecare dintre aceștia capătă conștiință și capacitatea de a alege. Vine apoi un moment, exact în tranziția dintre stagnare și conflict (rareori se trece de la stagnare la revoluție sau inovație) când există șansa pentru altceva, pentru acea schimbare - iar tot ceea ce trebuie făcut este ca fiecare individ să aleagă asta. Numai că ceea ce se întămplă este că nimeni nu vede momentul și toți alunecă mai departe. În fond, conflictul aduce cu sine și inovație și revoluție, nu-i așa? E mai frumos sa mergi mai departe și să vezi ce vor însemna ele. Fascinant, o nouă epocă în istoria umanității, de ce ai schimba cursul timpului?

Iar ceea ce se întâmplă la nivel de masă este desigur proiectat și la nivel interior, individual. As above, so bellow. Omul individual are aceeași traiectorie și de fiecare dată o dă în bară. Râde de mase sau stă cât de mult poate în ele, dar de fapt nu obține nimic, pentru că oricum e preocupat de orice altceva, mai puțin sine însuși. Și când se gândește la sine însuși, tot în orice altceva se află de fapt.

Efectul turmei (sau de ce fac pe proasta)

2012-01-25T13:37:00.005+02:00

În diverse contexte sociale oamenii se vor mula după preferințele celor din jur, vor urma gloata din nevoia de a nu fi excluși și de a fi integrați. Mai concret, dacă te afli într-o turmă de oligofreni care se uită tălâmb la tine cu priviri chinuite nu o să începi să dai citate smart din filme, cărți sau tumblr ba chiar ai să te surprinzi pe tine însuți când o să realizezi că atunci când ești privit din afară, te comporți la fel de primitiv ca membrii grupului. Uneori chiar mai rău dacă ai o oareșcare urmă de egocentrism în tine (chestia aia cu ieșitu în evidență, știți voi).

Evident, nu vorbesc despre ceva nou, ceva ce nu știe cititorul, dar m-am recunoscut în rândurile de mai sus abia de curând. Când sunt cu prietenii apropiați și în general oamenii care mă știu de ani buni și (numai ei știu cum) mă suportă și bleagă, comportamentul meu e total diferit față de cine sunt atunci când sunt singură. Dupa discuții aprinse despre ce prost e Y din firma la care lucrează X, țâțe, trollări generoase și în general chestii care ne scot cel mai bine în evidență autismul, ajung singură, îmi fac ceai, citesc o carte/mă uit la un film sau îmi pun muzică și mă gândesc la nemurirea sufletului. Totul diferă. Până și vocea din capul meu parcă sună diferit și vorbește subit mult mai elevat, de parcă a trecut rapid de la urmărit filme porno la documentare despre generatoare de particule. Și e ciudat, pentru ca toți membrii grupului trec prin aceeași chestie (mă rog, mai puțin unul care e nițel cam idiot de la natură...you know who you are).

Și îmi dau seama că nu îmi mai plac discuțiile mici. M-am distanțat într-o oarecare măsură de ele și cu toate că nu o să refuz niciodată o ieșire cu prietenii și conversațiile noastre (care, deși sunt hilare, de obicei nu duc la nimic bun) le pun într-o cutiuță și învăț să aduc mai mult din *eul* ăla caruia din când în când i se mai învârt alene rotițele.

Și nu am o problemă cu discuțiile despre țâțe/flegme/filme porno/etc, ci am o problemă cu vorbitul prost și mult. O iubesc pe soră-mea. De fapt, dacă mi-ar zice să mă arunc acum în Lacul Morii foarte probabil aș face-o. Dar....cu toate că e cea mai tare femeie de pe pământ îi vine cheful de vorbă în cele mai nepotrivite momente gen când mă uit la un film, fac ceva pentru serviciu sau proiect personal, ascult ceva cu căștile pe urechi sau trebuie să fug din casă pentru că cineva mă așteaptă de 40 de minute. La mine în familie conceptul de comunicare sună la fel de ciudat ca numele vulcanului Eyjafjallajokull, singurele momente în care vorbim fiind cele numite mai sus sau dimineața când îmi iau cafeaua de pe masă. Și, ca să-i facă în ciudă corazonului meu însetat de comunicare, vine soră-mea acasă, trântește ditai namila de geantă pe pat și vorbește despre....shopping, haine, reduceri sau cât s-a certat cu prietenul. După cum e lesne de înțeles, subiectele abordate sunt fascinante pentru mine așa că îmi activez un switch și trec la o altă stare cognitivă, accesând un alt nivel al creierului unde se află câmpuri de luptă, bărbați bine gata să salveze umanitatea de la dracu știe ce pericol iminent și Two Steps From Hell pe fundal. Dacă eu mă gândesc la asta....oare bărbații la ce se gândesc atunci când femeile lor turuie?

..................................................................

Postarea a început de la cuvântul *shopping* dar iar am vorbit fără noimă. Ce voiam eu să zic e că nu găsesc bocanci ca lumea în tot orașul și cum urăsc cu toată ființa mea să merg la cumpărături vreau să merg la sigur. Bocanci simpli, cu talpa groasă, puțin girly ca să nu aibă nimeni confuzii, nu contează prețul dacă sunt rezistenți și mă țin mai mulți ani. Sugestii?

Aproape 22.

2012-01-03T01:24:00.003+02:00

Peste câteva zile fac 22 de ani - nu precizez câte că nu vreau urări, cadouri și alte siropeli.

Colegul Rakis mă ceartă adesea că zic de multe ori ce NU sunt dar că evit să spun cine sunt.

Adevărul e că nici eu nu știam ce să spun, fiind incompletă, imatură și bine-cunoscută pentru exprimarea de cizmă.

Cine sunt?

Sunt Oana Luiza (preferabil Luiza/Lizzie, niciodată Lizuca - am avut un câine pe nume Patrocle btw), m-am născut și am crescut în București, sunt etern amorezată de Timișoara dintr-un motiv pe care nu mi-l pot explica, am o soră mai mare și un frate vitreg, o pisică pe nume Sărmăluță și un lup corcit cu husky pe nume Molda. Sunt Capricorn cu ascendent în Leu, născută în anul Șarpelui. Pe cea mai bună prietenă din copilărie o chema Ana Maria și o dată la beție i-am propus să mă "pupe".

Nu prea sunt capabilă să spun "nu", prima carte pe care am primit-o a fost Comoara din Insulă, pe care am ținut-o ca pe o Biblie până am dat de Colț Alb și cărți cu basme pentru copii (pe care de altfel le-aș citi și acum cu cea mai mare plăcere). Sunt parțial ipocrită și mi-am dat seama de asta abia acum; obișnuiam să fac mișto de diverse tipuri de oameni și pe urmă blamam persoanele care râdeau de alte tipuri de indivizi.

Mi-e frică de întuneric și nu pot să dorm singură pentru că am atacuri de panică și mi se pare că stă ceva în apropiere și se uită la mine.

Am fost pasionată de vrăjitorie, ocultism, ezoteric de când mă știu, cu toate că în copilărie tot ce făceam era, în mod evident, o joacă. E singura constantă din viața mea și lucrul care mi-a dat un motiv să continui.

Am fost schiloadă până la 11-12 ani, după care m-am transformat într-o bilă, ceea ce a condus la atragerea anumitor apelative de genul "balenă", plus altele primite din cauza faptului că eram cam ciudățică. Mi-am petrecut o mare parte din viață crezând că sunt rățușca cea urâtă și sechele mai am și acum, spre disperarea persoanelor apropiate. Deși, teoretic, cele 56-57 de kile sunt considerate "fit", creierul meu încă le percepe uneori ca pe o monstruozitate. (bine, mint, nu doar "uneori")

Prietenii cei mai apropiați au fost mereu băieții - fie că era vorba de lapte gros, bere sau discuții despre mașini, forme de viață în Univers sau țâțe, m-am simțit mai normală între ei și mai acceptată.

Mă amorezez rapid, în special în tramvai, metrou sau pe stradă.

Nu arăt slăbiciune nimănui pentru că am învățat că dacă o faci lupta e ca și pierdută.

N-am fost un copil fericit și nu prea am avut parte de multe când eram ploadă, așadar acum nu mă dau înapoi de la stat peste program la servici, la renunțat la orele de somn pentru a "merge treaba bine", astfel încât să mă asigur că am și voi avea ce îmi trebuie.

Nu suport să se ofere cineva să-mi plătească berea în cazul în care ieșim. Mă scoate din minți.

M-am educat parțial singură fiindcă așa am fost nevoită.

Deși fac mai mereu pe dura și par să am un morcov adânc înfipt în partea dorsală, sunt de fapt foarte mămoasă și foarte soft. Un prieten foarte apropiat m-a descris odata ca pe un biscuite Ulker - "crocantă la exterior și moale pe dinăuntru". Un altul m-a numit "unholy bitch from hell", descriere probabil la fel de veridică, depinzând de situație.

Vreau să am o familie. Vreau o casă mică, nu un apartament, preferabil undeva la munte, un soț care să mă suporte și să mă facă să râd când mă apucă nebunia feminină. Vreau mini-aștoreți, un câine urât, un leagăn în curte și un set de pahare de vin de care să nu se atingă bărbatul decât la ocazii speciale, fapt care va conduce la certuri inevitabile.

Vreau să fac haine, webdesign, să scriu o carte și să-mi deschid propria afacere.

Vreau să-mi fac griji la 30 de ani că m-am stafidit și să am un soț care să facă mișto pe seama mea și să-mi spună (de fapt să mintă) că nu a văzut femeie mai frumoasă ca mine.

Vreau să fac cele mai tari prăjituri de Crăciun și să am casa plină de prieteni. Vreau să-mi văd băieții/prietenii cu tipe care îi merită și care țin cont de nevoile lor, de faptul că A. are mood swings și are nevoie ca acum să țipi la el ca la un copil mic și peste 5 minute să faceți glume porcoase sau că F. are nevoie întodeauna să aibă dreptate, chiar și când nu are, situație ușor de evitat dacă îi distragi atenția cu ce trebuie.

Când eram mică visam prima ninsoare din an iar dimineața când mă trezeam și mă uitam pe geam totul era scufundat în alb. Acum fulgii din vis au fost înlocuiți de coșmaruri pe care nu o să le înșir aici și vreau să am din nou sentimentul pe care îl aveam în acele dimineți.

Sunt fascinată de basme pentru copii.

Încă urăsc barurile și locurile aglomerate deși o ascund ca să nu (mai) par ciudată.

Fumez un pachet de țigări pe zi (două dacă ies în oraș) și partea tristă e că asta, împreună cu cafeaua de dimineață, sunt singurele mele plăceri.

Mi se pare mai distractiv să stau să citesc ceva pe o pătură în parc decât să mă duc la o petrecere unde oricum, cel mai probabil mă voi preface că mă simt bine ca să nu-i fac pe cei din jurul meu să se simtă prost.

Am un cod de onoare pe care il respect indiferent de situație. Nu am o moralitate de nezdruncinat și nu sunt ușă de biserică dar anumite lucruri nu le fac.

90% din timp mă simt singură, deși nu o arăt pentru că am nevoie de foarte multă atenție (cei care au câini știu despre ce vorbesc :P), ceea ce interferează cu orgoliul meu de proporții enorme.

Pentru ochiul neantrenat par o vită arogantă și narcisistă dar asta e doar o mască care mă scoate din căcat.

Sunt puțin instabilă; acum o să găsesc un motiv să urăsc umanitatea, peste 5 minute o să fiu Maica Tereza.

Contrar opiniei publice...nu sunt satanistă. Religia mea ar putea fi explicată teoretic prin asta însă doar pentru ~~idioți~~ mase; în realitate lucrurile în care cred presupun ca eu să fiu Elveția, perfect neutră. Nu vorbesc despre subiect în general pentru că nu intenționez să influențez pe nimeni; nu dau două cepe degerate pe ce crezi atâta timp cât asta te face un individ mai bun și te ajută să evoluezi.

All in all, eu sunt eu și nu voi schimba asta; pot doar să evoluez, sper eu, în ceva mai bun dar de ce mi-aș schimba micile tabieturi pentru a fi pe placul altora? De ce să mă mulez astfel încât să intrunesc niște standarde stupide? Asta este normalitatea mea.

Be yourself, people, no matter what I or others tell you.

O cronică de Crăciun...(This is What is all About)

2011-12-26T01:56:00.001+02:00

Desdemona blogului este mai în măsură să ne informeze pe această chestiune jurnalistică, dar din câte știu, pe vremea când ziaristica mai însemna ceva și publicațiile erau demne de a fi citite, cronica de Crăciun era un obicei al fiecăreia dintre acestea, marcând diferite evenimente festive și aducând comentarii de bun gust legate de sărbătoare și valorile ei. Acum, specific timpului în care ne aflăm, obiceiul s-a mai păstrat în unele locuri, dar tot ceea ce aflăm sunt ori prostioare ieftine legate de cadouri, petreceri și celebrități ori o cavalcadă de ură la adresa modurilor în care se petrece acum Crăciunul urmată de îndemnuri anti-bețivăneală, anti-comercial și sfaturi pentru bucurii mărețe cu familia și bucurie bucurie bucuriefericirebucuriefericirebucuRieFerIcirEBucuriESIFERICIRE.

Paradoxal, ambele direcții inconștient se dau cap în cap în punctul ăsta: fericirea. Ramura comercială bate apa în piuă cu cadourile care aduc zâmbetele acelea grotesc de lărgite în reclamele cu familii aflate lângă pomul de Crăciun și cu mâncărurile cât se poate de aducătoare de...UNItate - asta de unde au mai scos-o? Ăilalți, se revoltă...but all they can do is spit obsessive-compulsive disordered rants, that Woland would agree...schizophrénie. Devine schizofrenic și schizofonic să te legi de decadența lumii moderne, pe motiv că dacă aduci critică și pui sub reflector diferite comportamente puerile o să le corectezi. Nu o să faci decât din rahat bici și o să te arunci orbește într-un conflict pluripartit îmbătrinit între isterici.

Soluția! SOLUȚIA! Propune-ne soluția! Dar toți stați cu săbiile ascuțite, așezați pe resorturi și atârnând de frânghii. Esența voastră este REACȚIA și nu ~~creația~~. Ce să zic? Ascultați de ceea ce e în interiorul vostru? Întoarceți-vă la ideile spirituale? Amintiți-vă de...ce era (înainte - entianî ) <- ? "Mistic nenorocit", veți striga, "neancorat în realitate și șoarece de bibliotecă - NU ȘTII nu știi ce e distracția". Să stăm atunci cu distracția. Să ne bucurăm. x3 Să ne trăim viața, de ce nu. :) Și apropo, dacă nu faci asta și te retragi, scoți cartea Misticului și îi fuți pe toți cu Thelema, tot nu ajungi decât la o isterică satisfacție. Din partea mea, distruge toată planeta și urcă-te la toate stelele, trăncănește cu toți cei ZECE și cu al 11-lea și apoi treci și de văl. Who cares.

Chiar și mega-iluminat există Suficiente calcule stocastice care să-ți trimită un Stâlp în cale de care o să te izbești ca bețivul pe stradă. Nu energiile și ființele și dimensiunile. Calculele. Ce ironic.

Reacție. Ah, îmi trăiesc viața și mă fut și fac bani și îmi iau toate că oricum e scurtă.

Reacție. Ah, mă fut ăștia și nu am niciun noroc, învăț the other way și apoi vă rup.

Reacție. Întâi fac treburi din astea obișnuite, că trebuie, apoi promit că o să mă ocup și de altele.

Reacție. Simt chemarea. Simt că nu e real. Simt că e ceva mai mult. Simt că pot descoperi adevărul.

Reacție. I need you. I love you. Play with me. Guide me. Rise.

Reacție. asta este, asta fac. asta este, asta fac. asta este, asta fac.

Reacție. Esteticile spun că. Teoria spune că. Prietenii spun că. Bunul simț spune că. Religia spune că.

Reacție. Eu sunt așa cum sunt și nimeni nu mă poate schimba. Eu

Reacție. Stet. :)

Creație

Hatred

2011-11-17T14:41:00.007+02:00

Unii oameni, în special o chestie din Constanța (IP-ul și toate cele nu le voi posta aici deși ar merge făcute niște glumițe de prost gust) nu ar trebui să aibă acces la internet.

Primele ei căutari pe Sfântul Google au fost amuzante, ne distrarăm cu totii pe Facebook dar se pare că a fost nevoie de un sequel. A se observa imaginile de mai jos, e păcat să râd singură, își face lumea o impresie proastă despre mine și crede că sunt nebună.

Pisi, doar pentru că tu ai un nivel al moralității scăzut (îți știu povestea dar sunt simpatică și nu o voi aduce în discuție în public pentru că încă mai am bun simț) nu înseamnă că asta se aplică și în cazul meu.

Să nu crezi că vreau să te opresc, din contră - te rog continuă. Această ură nemotivată ce se extinde deja de vreo 3 ani (îți mulțumesc, fundul meu trebuie să fie foarte important pentru tine dacă vrei să-l pupi așa de des) mă încălzește. Dacă îți stârnesc asemenea reacții înseamnă că îți stau în drum cu ceva, ceea ce mă face să chicotesc ca o preșcolară. Uite, te-am băgat în seamă. Să-mi trimiți hatemail să nu ma simt singură!

PS: O sa fiu curvă când nu o să mai fiu matroană.

Încă un motiv să-mi displacă femeile

2011-11-12T17:35:00.006+02:00

Ziceam în urmă cu mult timp, pe vremea când încă nu venea sfârşitul lumii de 3-4 ori pe an, de un om incredibil de imbecil care se întâmpla să-mi fie vecin şi era singura creatură care a reuşit să mă inunde de mai multe ori într-un singur an.
Ei bine, fiinţa bipedă care m-a uimit prin faptul că a supravieţuit atâta vreme s-a mutat, a venit frăţiorul său (alt dăştept), dar am întâmpinat alte dificultăţi de convieţuire la bloc.
Stau la parter, perete-n perete cu o italiancă româncă - îi zic eu italiancă pentru că duduia a plecat în Italia câţiva ani iar când s-a întors pe aste meleaguri a uitat a vorbeşte româneşte şi îşi stâlceşte limba încercând să falsifice accentul.

Ce mă enervează:

1. Cântă sub duş. Pardon, ţipă sub duş, dându-şi impresii de alde Christina Aguilera, rezultatul fiind lesne de descris în cuvinte. Evident, cu accentul de rigoare că doar nu a făcut schimb de experienţă culturală şi ADN prin Italia degeaba. E nevoie să spun că urechile mele ar prefera să audă principiile mecanicii în ritm de manea în loc să aud vita cum adună flegmă în gât şi îşi imaginează că poate atinge note înalte? O minunăţie.

2. E surdă. E nevoie să dea volumul la teveu la maxim ca să asculte emisiuni, evident, în italiană, astfel păstrând o legătura de suflet cu patria mamă. Lesne de precizat că repetatele mele înjuraturi şi lovituri în perete la 2-3 noaptea nu au dat roade. Ce poţi să-i faci dacă s-o prinzi pe stradă să îi machiezi ochii şi să o strângi cu uşa de la scară nu ai cum?

3. Are încredere în societate. În urmă cu un an, doi, când era mai mult plecată şi problemele anterioare erau doar episodice şi mult mai puţin importante ca inundaţiile urangutanului de deasupra, vine gâsculiţa acasă, parchează (strâmb) maşina, lasă geamul deschis şi pleacă. Pleacă...

Oamenii ăştia sunt reali şi se reproduc, spre oroarea mea care mă gândesc la faptul că n-o sa torn niciodată copii pentru ca nu-s într-atât de egoistă.
Meanwhile, in (still) communist Romania...o să muncesc ori până mor de epuizare şi legalizează ăştia eutanasia (suicidul asistat), ori până scot suficienţi bani prin partea dorsală să-mi permit să lucrez de acasă, să-mi fac o casă în pustietate şi să o înconjor cu un gard electric.

I don't want to live on this planet anymore.

Inspirational Gap

2011-10-28T22:36:00.001+03:00

“There is a vitality, a life force, an energy, a quickening that is translated through you into action, and because there is only one of you in all of time, this expression is unique. And if you block it, it will never exist through any other medium and it will be lost. The world will not have it. It is not your business to determine how good it is nor how valuable nor how it compares with other expressions. It is your business to keep it yours clearly and directly, to keep the channel open. You do not even have to believe in yourself or your work. You have to keep yourself open and aware to the urges that motivate you. Keep the channel open. ... No artist is pleased. [There is] no satisfaction whatever at any time. There is only a queer divine dissatisfaction, a blessed unrest that keeps us marching and makes us more alive than the others”

Marta Graham (modern dancer / choreographer) 1943

First Spin (Master & Commander II)

2011-08-10T10:42:00.002+03:00

Ne place să credem că deținem controlul. Ba chiar suntem siguri că deținem controlul. Asupra vieții noastre, categoric, și uneori chiar și asupra vieții altora (pentru cei ce exprimă o anumită dominanță socială). Dar orice am creea noi cu mâna noastră și oricât am învăța despre un anumit țel pe care ni l-am propus, plus un nivel considerabil de muncă, ei bine, momentele fundamentale ale vieții noastre vin tot din întâmplare.

”Pentru formarea unui om sunt esențiale întâlnirile. Dacă nu ești atent, ratezi aceste întâlniri. Deci trebuie să fii atent tot timpul, trebuie să privești tot timpul în jurul tău conștient că de peste tot ți se fac oferte de destin. Și că, dacă le ratezi, ceva din tine se pierde ireversibil. Nu vine a doua oară o șansă care ți se oferă. Dacă ratezi cele trei-patru întâlniri esențiale are vieții tale, un mare profesor, o mare iubire, un prilej, nu neapărat un om, poate să fie un prilej, și dacă ratezi acel prilej te pierzi ca o cometă pe o orbită marginală.” (Andrei Pleșu)

Noi nu mai avem controlul tocmai pentru că refuzăm să cunoaștem oameni. Nu e vorba că nu ne ducem la întâlniri, nu bem, nu socializăm, nu ne-o tragem etc. Dar avem relații (romantice sau nu) cu niște marionete. Oamenii aceia pot fi într-adevăr extraordinari, dar noi nu căutăm să-i facem să arate asta ci ne mulțumim cu activități și gânduri banale. Cu discuții ori prea goale despre viața seacă și supraviețuirea zilnică, ori la fel de goale despre marea spiritualitate universală și adevăruri oculte. Sincer, nu au nicio relavanță pentru secunda în care ne aflăm.

Devenirea noastră ca și om (pentru cine mai crede în asta, îi numeri pe degetele de la o mână) într-adevăr ajunge la un moment dat în acel punct și trebuie explorate și acele nivele. Dar noi suntem niște proști. Vrem mărețul cașcaval înainte de a ne cunoaște. Defilăm zilnic cu ideea că suntem pregătiți și în cap ni se tot învârt idei grandomane. Căutăm marele avion pe varză, dar nici măcar nu mai avem habar să ne bucurăm sincer, dincolo de mascaradele pe care le facem urmate de măști grotești ale râsului.

Apoi ne sprijinim în oameni și concepte care inițial ne alungă temerile și ne dau siguranță, ajutându-ne să mergem mai departe...până în momentul când devin inerțiale și se hrănesc din noi înșine dându-ne iluzia că ne oferă noi și noi perspective. Inconștient, fără dorința de a face rău, dar asta este natura lor. Și așa apar barierele provenite din încredere. Atunci când o persoană sau un concept înseamnă atât de mult încât începi să pui bariere, fie altora sau chiar acelei persoane / concept...atunci deja nu mai trăiești prin tine însuți, ci prin reflecții și inerții.

”Dar splendoarea unui om este până la urmă dată de întâlnirile privilegiate ale vieții lui. Deci în clipa în care el întâlnește acei oameni care fac să iasă din el tot ce e mai minunat, asta însemnând și umorul lui, și bunătatea lui, și generozitatea, și inteligența lui, aceia sunt oamenii importanți ai vieții cuiva.” (Gabriel Liiceanu)

*

Exactly one year ago I had such a 'destiny offer'. A crossroad that came unexpected in my life, a meeting that has indeed enriched my being and has made me look many things differently, but without creating barriers. And indeed I may have added myself more humour, a bit more kindness and generosity because of a 'privileged meeting'.

Exactly one year ago I was accepted here. :)

Master & Commander I

2011-07-25T13:39:00.003+03:00

Din comentariile postării precedente a reieșit o temă foarte interesantă: ideea de a fi stăpâni pe viețile noastre. Pare a fi un lucru cât se poate de logic și pe care toată lumea cu un anume dram de inteligență și-l propune și caută să țină cât mai mult de el. Dar cu toate acestea...cât de stăpâni putem fi defapt pe viețile noastre? Încerc să nu plec cu o anumita prejudecată ci îmi propun să analizez cât se poate de obiectiv diferitele aspecte împlicate de acest concept.

Primul dintre acestea este foarte simplu: nu avem controlul asupra timpului și locației unde ne naștem. Cel puțin la nivel aparent, pentru că există suficiente sisteme spirituale care vorbesc despre reîncarnări, conștiințe imateriale, existențe paralele sau realități virtuale. Dar până vom ajunge la un nivel prin care să pătrundem tainele acestor sisteme ne vom mulțumi cu realitatea aparentă și imposibilitatea alegerii timpului și spațiului unde ne va începe viața. Pornind de la asta, se conturează mai mulți factori.

În primul rând, fiecare familie este diferită și va interacționa cu un copil în grade diferite de afecțiune și influență. Unii părinți își cocoloșesc copilul în timp ce alții îl lasă de izbeliște. Unii îl învață să iubească frumosul și cartea în timp ce altora li se rupe de ce gusturi își formează...și tot așa, putem găsi variații infinite în funcție de inteligența, finețea, dar adesea și situația materială a părinților (unde ultimul element poate să aducă urmări pozitive sau nefaste). Există și cazuri în care părinții au niște idei fixe pe care încearcă să le impună cu forța odraslelor, încercând să le controleze fiecare aspect al vieții, de la carieră până la ocupații zilnice și chiar și viața sentimentală.

Aceste fapte au legătură cu procesul prin care un individ își formează personalitatea în mare măsură în prima parte a vieții, iar fundamentele sunt deja acolo la începutul adolescenței. Și cum atunci când ai 3, 7 sau 9 ani nu prea se poate spune că ai momente filozofice cu tine însuți despre evoluția personală e clar că majoritatea acestor fundamente s-au lipit prin asimilare din mediul înconjurător. Cum altfel am fi învățat limba pe care o astăzi o pocim și o stâlcim în toate felurile, de parcă ar fi o răzbunare târzie asupra faptului că ne-a fost dată fără să avem de ales.

Iar ea este doar ilustrarea cea mai evidentă a rapidității și perfecțiunii cu care poate fi asimilat un element exterior de către un copil. L-ai luat, l-ai înghițit și acum face parte din tine. Prin asimilarea inconștientă a semnalelor acustice a celor din jur instinctele tale au căpătat o formă și ulterior ai învățat să le exprimi prin aceeași metodă: gânduri și limbaj. Acum gândești fără să eziți și așa cum spuneam, ele fac parte din tine, nu simți ca și cum limbajul ar fi o bluză sau un inel pe care le iei când și când.

Ei, câte altele nu or fi așa, lucruri care nu țin de modul în care te exprimi la exterior ci tocmai în interior. La fel ca și limbajul, ele fac parte din tine și nu-ți mai dai seama: modul în care iei decizii, în care îți alegi prietenii, în care te îndrăgostești...aparent crezi că sunt o libertate a ta de moment, dar la fel de bine pot fi niște filtre asimilate în copilărie și de care acum nu-ți mai dai seama...Filtre pozitive și negative, relații între tine și ceilalți cimentate atunci demult când te jucai fericit cu puța în nisip și habar nu aveai de interacțiunea dintre bine și rău. Pe lângă lucrurile evidente pe care le-ai înțeles atunci, s-au mai strecurat și altele. Ceea ce vedeai în jur, cu ochii fizici sau cu ochii minții, totul a trecut în tine și astăzi are o influență majoră. Dar pe atunci erai departe de a fi în stare să faci alegeri, erai departe de a fi stăpân...Și asta e doar copilăria.

(va urma)

In that moment

2011-07-16T15:19:00.003+03:00

As she filled her mind with little things, small routines and cigarettes, she saw once more what was about to happen. She could prevent everything, of course, but she never had the right. 'If the boomerang is flawless, then it will face no difficulties turning back', right? So she turned to her cigar, threw an empty smile at the crowd and turned back to her routine.
She tripped and almost fell on her bottom because of an empty bottle. She didn't recall buying it so she instantly assumed it was her mother that had brought it in the house.
"Hmm...that is quite peculiar. We are all bottles. At first we're full of ourselves, thinking we have all the time in the world but then something happens. It doesn't matter what. It's either a person drinking our time or a being stepping on us. But the good news is the one drinking us, consuming us, will feel sick afterwards and the one that steps on us will trip and fall eventually. But if they cherished us we would have given them smiles. If they would wait before wanting to drain us, take away our purpose and our weird ways they would see that..."

Nothing is truly important, if you think of it. But at some point, a little girl wished that her boomerang turned back to her and that was all that mattered in that moment.

Above

2011-07-08T16:11:00.003+03:00

When your moon is fake
And your mermaids cry,
Do your ever believe you were
Stuck in the sky?

When your tunnel fades,
And your guide is shy,
Do you ever believe you were
Stuck in the sky?

Oamenii au renunțat să mai privească spre cer, acela fizic, nu cel spiritual. Aceasta poate fi una dintre explicațiile pentru comportamentul dezaxat și lipsit de orice sensibilitate a oamenilor, fie că se află în turme cu exemplare alese la întâmplare (gen servici, educație, spații publice etc.) sau cu apropiați aleși în deplină cunoaștere și pentru valorile (sau non-valorile) ce îi conturează. Partea feminină a acestui blog este ocazional neobosită în a vă prezenta exemplele comportamentului amintit mai sus și nici nu se poate altfel având în vedere că imaginația prostiei umane nu cunoaște limite . Dar dacă încerci să iei aceste exemple și să treci dincolo de ștampila de prostie, oricât de validă ar fi în fiecare fapt...oare unde ajungi?

Oamenii au renunțat să mai privească spre cer. Atunci când te uiți în sus spre imensa iluzie albastră ar trebui să-și amintești că acea culoare pe care o vezi este doar rezultatul descompunerii razelor de lumină la contactul cu diferite gaze aflate în atmosferă. Și de altfel, fără acele gaze noi nici nu am putea exista. Da, exact așa. Oricât de mare te dai zilnic cu hainele tale, cunoștințele tale, manierele, reușitele în viață, avuțiile materiale, supremația intelectuală ori comportamentală...la urma urmei tot depinzi de un ghiveci gazos rezultat din simpla potriveală cosmică au unui pietroi cu tulburări digestive la distanța perfectă față de o stea atât cât să nu fie prea transpirat ori frigider.

Oamenii nu mai privesc spre cer. Nu-și dau seama de fragilitatea existenței lor fizice. Din cauza unui dulap ușor mai mare în partea superioară ce le dă posibilitatea de a-și masca diferitele nevoi în concepte complicate (la urma urmei tot ce urmărim e să mâncăm, să supraviețuim și să ne reproducem...după caz), plus conștientizarea timpilor morți între aceste nevoi și inveția noțiunii de plictiseală, oamenii și-au construit sisteme de inegalitate și le aplică zilnic față de semenii lor. Acceptă că fizic toți suntem construiți la fel, însă aduc ca și bază în aceste sisteme de inegalitate elemente precum educația (oficială sau a vieții), experiența, cultura, preferințele în diferite domenii, precum și modul de a fi. Evident, sunt rare cazurile când toate acestea există simultan în sistemul fiecăruia, iar combinațiile rezultate sunt de cele mai multe ori hilare.

Oameni ce nu au privit către cer, dar au avut putere și autoritate au încercat să impună și sisteme de inegalitate universală. Unele erau complet lipsite de inteligență, fiind bazate pe ură și gelozie (orice formă de segregare rasială), iar altele deși pot avea o logică (oamenii cu gusturi rafinate ar trebui să nu fie egali cu cei lipsiți de bun simț?) își dovedesc zilnic limitele în diferite situații care arată ironia combinatorică a Universului. Ne construim ziduri in jurul nostru și îi judecăm pe ceilalți în fel și chip, și chiar dacă acuzații respectivi dovedesc un comportament opus sau o evoluție, simplele noastre preconcepții vor face să nu vedem acest lucru. Iar asta se combină amuzant cu libertățile majore pe care le acordăm prietenilor, tratându-i cu aceleași bârne în ochi și considerându-i buni orice mizerii ar face aceștia.

Privind către cer poți lua o pauză de la ceea ce faci zilnic. Indiferent cine și câți te presează. Ei vor aștepta. Privind într-acolo o să observi și o reflecție a ta, una așa cum ești tu. Dincolo de nebuniile vieții accelerate zilnic, de targeturi și taskuri, de doleanțele unora și altora, de deciziile de a-ți pune sau nu o anumită legătură specială între oameni în văzul tuturor pe net, dincolo de conflicte și pasiuni, temeri și reușite, drumuri și consecințe. Acolo sus ești doar tu, dar nimeni nu se mai uită, pentru că le este rușine de ce vor vedea.

"A human being is a part of the whole called by us universe, a part limited in time and space. He experiences himself, his thoughts and feelings as something separated from the rest, a kind of optical delusion of his consciousness. This delusion is a kind of prison for us, restricting us to our personal desires and to affection for a few persons nearest to us. Our task must be to free ourselves from this prison by widening our circle of compassion to embrace all living creatures and the whole of nature in its beauty."

— Albert Einstein

Comportamente Bilaterale

2011-06-10T22:50:00.005+03:00

Mai pot oamenii purta propriul lor nume? Asta fiindcă "omul" este stabilit că posedă un grad de inteligenţă acceptabil, iar din asta derivă anumite acţiuni şi comportamente, în special când vine vorba de relaţia cu semenii săi. Ok, arta, muzica, arhitectura, design-ul, ingineria, medicina şi multe altele sunt toate progrese considerabile şi nimeni nu le poate nega valoarea. Dar o maşină dotată cu auto-adaptivitate mecanică ar putea să realize la fel de bine multe dintre aceste lucruri, aşa că omul trebuie să pluseze şi în alte domenii decât sforţările intelectuale cu rezultate mai mult sau mai puţin benefice indivizilor sau grupurilor, fără a le uita sau a fi câtuşi de puţin ignorate.

Pe mine mă miră, aşa cum spuneam mai sus, modul în care oamenii se comportă în preajma altora, parcă veşnic cautând motive să-i înghesuie şi să-i scuipe pe ceilalţi. Dacă există o diferenţă de gust, se apucă şi muşcă. Dacă există o diferenţă de stil, o anunţă în gura mare. Dacă există un conflict de opinii, singurul argument e violenţa (verbală sau fizică). Şi dacă la mijloc sunt prinşi şi apropiaţi ai vreunei tabere, atunci reacţiile devin cu atât mai virulente şi încinse.

Dar urmează o situaţie de tip "râsu' - plânsu' ": chiar dacă o persoană să presupunem că apără un gust pozitiv şi critică unul negativ, comportamentul va fi acelaşi. Sau chiar mai înjositor. Practic cade în propria capcană şi deşi capătă aprecierea oarbă a propriului grupuleţ nu avansează cu nimic în plan personal. Este o ironie pe care o întâlnesc tot mai des: oameni care apără un lucru frumos, dar gesturile lor sunt parcă rupte din contra-esenţa acelui lucru frumos.

Probabil că există o logică în a crede că dacă pierzi un om dar câştigi 100 de alţii atunci eşti pe plus. Sau dacă îţi bagi picioarele într-o persoană care oricum "e degeaba, nu ştie mare lucru" (asta ca să nu zic de argumentul suprem: "e proastă") atunci pentru tine nu are nicio importanţă, e chiar sănătos şi "scapă lumea de un gunoi". Ar fi aberant să gândim altfel, nu-i aşa?

Şi totuşi...Dacă denigrezi un om, fie el şi scursoarea Pământului, nu obţii nimic. Singurul lucru rezultat este faptul că ţi-ai futut un timp pe care puteai să-l foloseşti mult mai bine. Şi nu mă refer că tre să te apuci să descoperi nemurirea sufletului sau o metodă ştiinţifică de a nu trage băşini în public. Rămânând la interacţiunea între oameni, ai putea în loc să te slobozeşti pe un manelar / rocker / houser / orice alt gen / orice alt motiv de comparaţie / să scrii un amărât de mail celor doi români care se află pe posterele permanente de la intrarea în Opera Naţională Britanică. Doi oameni care au avut suficientă pasiune şi voinţă să ajungă printre elitele lumii şi să câştige simpatia tuturor, mai puţin a conaţionalilor care probabil nici nu au auzit de ei (aştept să văd dacă ştie cineva cine sunt).

Nu contează că te pişi pe ea operă, e doar un exemplu de oameni care merită o cât de mică apreciere. Dar e mai uşor să crezi că o să-i doară în cur de mailul unui pierde-vară de acasă aşa că e mai bine să flegmezi "inamicii". Sau e mai uşor să te duci să-i dai în cap unui cretin care a spus despre cea mai bună prietenă a ta că este o curvă ordinară. Cu toată satisfacţia momentană pe care săraca fata ar avea-o la vederea creierilor împrăştiaţi ai trombonistului, ar putea fi mult mai bine şi frumos dacă te-ai duce la ea cu un cuvânt îmbărbător şi apoi i-ai spune "auzi, hai să colaborăm la o chestie. Ştiu că te pricepi super bine la...dracu ştie, desenat...nu mă ajuţi să fac o reclamă pentru iPizdaMăsii sau ceva de genu?"

Da, logica urbană va spune că fata o să jelească în suferinţă şi că daca nu intrii în conflict nu faci nimic. Dar dacă o convingi, o să ajungi mult mai departe, înjurătura va fi uitată, tâmpitul a rămas cu buza umflată (chiar şi când îţi crapă capul ai o satisfacţie că ai avut efect, mai ales că oamenii poate chiar vor crede ca are dreptate...direct proporţional cu forţa răzbunării) şi iPizdaMăsii rupe gura târgului.

Iarăşi un exemplu orientativ, fiindcă fiecare caz este diferit. Dar dacă ai dramul ăla de minte atât cât să te numeşti om, stai un pic şi foloseşte-o. Dintr-un căcat de broscoi poţi scoate cu uşurinţă un prinţ fermecător. Doar că propriile tale bariere nu te lasă. În fond, e mult mai uşor să-ţi bagi pula decât să faci un lucru frumos...

Cronica literara: Suzanne Collins - Jocurile Foamei

2011-06-05T15:48:00.004+03:00

Există trei categorii majore de cărţi – cele care se adresează doar anumitor cititori şi prin urmare înţelese doar de aceştia, cele care te captivează pe parcurs, în timp ce răsfoieşti paginile, şi cea mai importantă, acea carte care te cucereşte încă de la primele file.

Suzanne Collins nu este la primul său bestseller însă trilogia “Jocurile Foamei” surprinde exact cea de-a treia categorie, romanul devenind poate cea mai bună carte science-fiction a anului 2010.
Volumele îşi ţin cititorul cu sufletul la gură şi abordează o temă originala – acţiunea este construită în jurul adolescentei Katniss care trăieste în Panem, singura civilizaţie rămasă după distrugerile cauzate de oameni. Panemul este alcătuit din 12 districte în care domneşte sărăcia, conduse de Capitoliu, un fel de capitală ticsită cu oameni înstăriţi care găsesc distractiv organizarea anuala a unui concurs intitulat sugestiv “Jocurile Foamei”.

Ecuaţia este simplă – în fiecare an au loc “extrageri” în rândul copiilor cu vârste cuprinse între 12 şi 18 ani, din toate districtele fiind aleşi câte doi adolescenţi de sexe opuse ce urmează a fi trimişi într-o arenă a groazei spre a se lupta pe viaţă şi pe moarte, până la ultimul rămas în picioare. Aşadar, dacă pe tineri nu-i omoară capcanele din arenă, aceştia îşi vor găsi sfârşitul în mâinile unui alt copil.

Ideea din spatele cărţii este excepţională dar în acelaşi timp înfiorătoare şi încărcată cu mesaje.
Şirul acţiunilor este legat cu multă măiestrie, astfel încât cititorul, deja prins în lumea Panemului, parcă uită de faptul că citeşte un roman SF şi nu şi-ar putea imagina o altă “realitate” în timp ce absoarbe cuvintele.
Dacă povestea originală nu îi impresionează pe cei sceptici, acest lucru va fi realizat de tipologia personajelor principale care, puse una lângă alta, alcătuiesc un întreg firesc – Katniss este mintea calculată, Gale reprezintă membrele şi nevoia lor de mişcare, acţiune, iar Peeta este simbolul blândeţii şi al iubirii.

În afară de faptul că scot în evidenţă natura violentă şi superficială a oamenilor, cele trei volume ascund numeroase mesaje secundare, cel mai ironic dintre toate fiind rolul femeii în societatea viitorului. Dacă în Evul Mediu scopul sexului slab era acela de a avea grijă de cămin şi de copii, fără a pune prea multe întrebări sau a avea drepturi, cartea ne prezintă, pe ocolite, o situaţie în care eroina poartă “boxerii masculini” în relaţia cu Peeta. Katniss devine simbolul puternic, rece şi calculat, gata să ucidă pentru a-i menţine pe amândoi în viaţă, simbol al unei revoluţii, rebelă, în timp ce companionului său din arenă i se atribuie sentimente şi acţiuni considerate a fi tipic feminine.

Un alt subiect, poate la fel de fragil, regăsit în trilogie, este iubirea pe care le-o poate purta femeia mai multor bărbaţi în acelaşi timp.

În concluzie, “Jocurile Foamei” îşi va ţine cititorii cu sufletul la gură nu numai datorită acţiunii intrigante şi energice ci şi felului în care a fost pusă pe hârtie, îi va lăsa cu un gust amar după primul volum din cauza nevoii de a afla continuarea şi reprezintă o carte pentru “copii mari”.
În 2012 se va lansa un film realizat pe baza trilogiei. Va fi o mizerie, cel mai probabil, aşadar puneţi mânuţele pe cărticele şi lăsaţi cinematografele de această dată.

Ocazional, în timpul liber, fac pe deşteapta.

Turneu The Tazmanian Devils in Romania

2011-04-29T10:19:00.003+03:00

The Tazmanian Devils vor sustine in luna mai un turneu scurt de patru concerte in Romania prezentat de Trei Ceasuri Rele Timisoara Radio & Booking.

Datele concertelor sunt dupa cum urmeaza:

Cluj - 11 mai - ZORKI OFF THE RECORD (by Torso Booking) - Str. I. Rat

iu, nr. 10, pe colt, Cluj-Napoca, Romania

Brasov - 12 mai - Rockstadt + Tarabostes (punk, Brasov) (by Rockabilly.Ro) - Lucian Blaga Nr 13, Brasov, Romania

Timisoara - 13 mai - Manufactura + HAOS (punk legends, Timisoara) bilet 10 lei, ora 21.00 ( by Trei ceasuri Rele) - Str. Tudor Vladimirescu Nr. 9, Timisoara

Bucuresti - 14 mai - Underworld - Coltei nr. 48, Bucuresti, Romania

Evenimente prezentate de Trei Ceasuri Rele Timisoara.

Mai multe informatii despre trupa germana de psychobilly se pot gasi pe site-ul oficial: http://www.razmataz.de/

Spread the word!