The Black Sugar Coated Handcuffs

Efectul turmei (sau de ce fac pe proasta)

2012-01-25T13:37:00.005+02:00

În diverse contexte sociale oamenii se vor mula după preferințele celor din jur, vor urma gloata din nevoia de a nu fi excluși și de a fi integrați. Mai concret, dacă te afli într-o turmă de oligofreni care se uită tălâmb la tine cu priviri chinuite nu o să începi să dai citate smart din filme, cărți sau tumblr ba chiar ai să te surprinzi pe tine însuți când o să realizezi că atunci când ești privit din afară, te comporți la fel de primitiv ca membrii grupului. Uneori chiar mai rău dacă ai o oareșcare urmă de egocentrism în tine (chestia aia cu ieșitu în evidență, știți voi).

Evident, nu vorbesc despre ceva nou, ceva ce nu știe cititorul, dar m-am recunoscut în rândurile de mai sus abia de curând. Când sunt cu prietenii apropiați și în general oamenii care mă știu de ani buni și (numai ei știu cum) mă suportă și bleagă, comportamentul meu e total diferit față de cine sunt atunci când sunt singură. Dupa discuții aprinse despre ce prost e Y din firma la care lucrează X, țâțe, trollări generoase și în general chestii care ne scot cel mai bine în evidență autismul, ajung singură, îmi fac ceai, citesc o carte/mă uit la un film sau îmi pun muzică și mă gândesc la nemurirea sufletului. Totul diferă. Până și vocea din capul meu parcă sună diferit și vorbește subit mult mai elevat, de parcă a trecut rapid de la urmărit filme porno la documentare despre generatoare de particule. Și e ciudat, pentru ca toți membrii grupului trec prin aceeași chestie (mă rog, mai puțin unul care e nițel cam idiot de la natură...you know who you are).

Și îmi dau seama că nu îmi mai plac discuțiile mici. M-am distanțat într-o oarecare măsură de ele și cu toate că nu o să refuz niciodată o ieșire cu prietenii și conversațiile noastre (care, deși sunt hilare, de obicei nu duc la nimic bun) le pun într-o cutiuță și învăț să aduc mai mult din *eul* ăla caruia din când în când i se mai învârt alene rotițele.

Și nu am o problemă cu discuțiile despre țâțe/flegme/filme porno/etc, ci am o problemă cu vorbitul prost și mult. O iubesc pe soră-mea. De fapt, dacă mi-ar zice să mă arunc acum în Lacul Morii foarte probabil aș face-o. Dar....cu toate că e cea mai tare femeie de pe pământ îi vine cheful de vorbă în cele mai nepotrivite momente gen când mă uit la un film, fac ceva pentru serviciu sau proiect personal, ascult ceva cu căștile pe urechi sau trebuie să fug din casă pentru că cineva mă așteaptă de 40 de minute. La mine în familie conceptul de comunicare sună la fel de ciudat ca numele vulcanului Eyjafjallajokull, singurele momente în care vorbim fiind cele numite mai sus sau dimineața când îmi iau cafeaua de pe masă. Și, ca să-i facă în ciudă corazonului meu însetat de comunicare, vine soră-mea acasă, trântește ditai namila de geantă pe pat și vorbește despre....shopping, haine, reduceri sau cât s-a certat cu prietenul. După cum e lesne de înțeles, subiectele abordate sunt fascinante pentru mine așa că îmi activez un switch și trec la o altă stare cognitivă, accesând un alt nivel al creierului unde se află câmpuri de luptă, bărbați bine gata să salveze umanitatea de la dracu știe ce pericol iminent și Two Steps From Hell pe fundal. Dacă eu mă gândesc la asta....oare bărbații la ce se gândesc atunci când femeile lor turuie?

..................................................................

Postarea a început de la cuvântul *shopping* dar iar am vorbit fără noimă. Ce voiam eu să zic e că nu găsesc bocanci ca lumea în tot orașul și cum urăsc cu toată ființa mea să merg la cumpărături vreau să merg la sigur. Bocanci simpli, cu talpa groasă, puțin girly ca să nu aibă nimeni confuzii, nu contează prețul dacă sunt rezistenți și mă țin mai mulți ani. Sugestii?

Aproape 22.

2012-01-03T01:24:00.003+02:00

Peste câteva zile fac 22 de ani - nu precizez câte că nu vreau urări, cadouri și alte siropeli.

Colegul Rakis mă ceartă adesea că zic de multe ori ce NU sunt dar că evit să spun cine sunt.

Adevărul e că nici eu nu știam ce să spun, fiind incompletă, imatură și bine-cunoscută pentru exprimarea de cizmă.

Cine sunt?

Sunt Oana Luiza (preferabil Luiza/Lizzie, niciodată Lizuca - am avut un câine pe nume Patrocle btw), m-am născut și am crescut în București, sunt etern amorezată de Timișoara dintr-un motiv pe care nu mi-l pot explica, am o soră mai mare și un frate vitreg, o pisică pe nume Sărmăluță și un lup corcit cu husky pe nume Molda. Sunt Capricorn cu ascendent în Leu, născută în anul Șarpelui. Pe cea mai bună prietenă din copilărie o chema Ana Maria și o dată la beție i-am propus să mă "pupe".

Nu prea sunt capabilă să spun "nu", prima carte pe care am primit-o a fost Comoara din Insulă, pe care am ținut-o ca pe o Biblie până am dat de Colț Alb și cărți cu basme pentru copii (pe care de altfel le-aș citi și acum cu cea mai mare plăcere). Sunt parțial ipocrită și mi-am dat seama de asta abia acum; obișnuiam să fac mișto de diverse tipuri de oameni și pe urmă blamam persoanele care râdeau de alte tipuri de indivizi.

Mi-e frică de întuneric și nu pot să dorm singură pentru că am atacuri de panică și mi se pare că stă ceva în apropiere și se uită la mine.

Am fost pasionată de vrăjitorie, ocultism, ezoteric de când mă știu, cu toate că în copilărie tot ce făceam era, în mod evident, o joacă. E singura constantă din viața mea și lucrul care mi-a dat un motiv să continui.

Am fost schiloadă până la 11-12 ani, după care m-am transformat într-o bilă, ceea ce a condus la atragerea anumitor apelative de genul "balenă", plus altele primite din cauza faptului că eram cam ciudățică. Mi-am petrecut o mare parte din viață crezând că sunt rățușca cea urâtă și sechele mai am și acum, spre disperarea persoanelor apropiate. Deși, teoretic, cele 56-57 de kile sunt considerate "fit", creierul meu încă le percepe uneori ca pe o monstruozitate. (bine, mint, nu doar "uneori")

Prietenii cei mai apropiați au fost mereu băieții - fie că era vorba de lapte gros, bere sau discuții despre mașini, forme de viață în Univers sau țâțe, m-am simțit mai normală între ei și mai acceptată.

Mă amorezez rapid, în special în tramvai, metrou sau pe stradă.

Nu arăt slăbiciune nimănui pentru că am învățat că dacă o faci lupta e ca și pierdută.

N-am fost un copil fericit și nu prea am avut parte de multe când eram ploadă, așadar acum nu mă dau înapoi de la stat peste program la servici, la renunțat la orele de somn pentru a "merge treaba bine", astfel încât să mă asigur că am și voi avea ce îmi trebuie.

Nu suport să se ofere cineva să-mi plătească berea în cazul în care ieșim. Mă scoate din minți.

M-am educat parțial singură fiindcă așa am fost nevoită.

Deși fac mai mereu pe dura și par să am un morcov adânc înfipt în partea dorsală, sunt de fapt foarte mămoasă și foarte soft. Un prieten foarte apropiat m-a descris odata ca pe un biscuite Ulker - "crocantă la exterior și moale pe dinăuntru". Un altul m-a numit "unholy bitch from hell", descriere probabil la fel de veridică, depinzând de situație.

Vreau să am o familie. Vreau o casă mică, nu un apartament, preferabil undeva la munte, un soț care să mă suporte și să mă facă să râd când mă apucă nebunia feminină. Vreau mini-aștoreți, un câine urât, un leagăn în curte și un set de pahare de vin de care să nu se atingă bărbatul decât la ocazii speciale, fapt care va conduce la certuri inevitabile.

Vreau să fac haine, webdesign, să scriu o carte și să-mi deschid propria afacere.

Vreau să-mi fac griji la 30 de ani că m-am stafidit și să am un soț care să facă mișto pe seama mea și să-mi spună (de fapt să mintă) că nu a văzut femeie mai frumoasă ca mine.

Vreau să fac cele mai tari prăjituri de Crăciun și să am casa plină de prieteni. Vreau să-mi văd băieții/prietenii cu tipe care îi merită și care țin cont de nevoile lor, de faptul că A. are mood swings și are nevoie ca acum să țipi la el ca la un copil mic și peste 5 minute să faceți glume porcoase sau că F. are nevoie întodeauna să aibă dreptate, chiar și când nu are, situație ușor de evitat dacă îi distragi atenția cu ce trebuie.

Când eram mică visam prima ninsoare din an iar dimineața când mă trezeam și mă uitam pe geam totul era scufundat în alb. Acum fulgii din vis au fost înlocuiți de coșmaruri pe care nu o să le înșir aici și vreau să am din nou sentimentul pe care îl aveam în acele dimineți.

Sunt fascinată de basme pentru copii.

Încă urăsc barurile și locurile aglomerate deși o ascund ca să nu (mai) par ciudată.

Fumez un pachet de țigări pe zi (două dacă ies în oraș) și partea tristă e că asta, împreună cu cafeaua de dimineață, sunt singurele mele plăceri.

Mi se pare mai distractiv să stau să citesc ceva pe o pătură în parc decât să mă duc la o petrecere unde oricum, cel mai probabil mă voi preface că mă simt bine ca să nu-i fac pe cei din jurul meu să se simtă prost.

Am un cod de onoare pe care il respect indiferent de situație. Nu am o moralitate de nezdruncinat și nu sunt ușă de biserică dar anumite lucruri nu le fac.

90% din timp mă simt singură, deși nu o arăt pentru că am nevoie de foarte multă atenție (cei care au câini știu despre ce vorbesc :P), ceea ce interferează cu orgoliul meu de proporții enorme.

Pentru ochiul neantrenat par o vită arogantă și narcisistă dar asta e doar o mască care mă scoate din căcat.

Sunt puțin instabilă; acum o să găsesc un motiv să urăsc umanitatea, peste 5 minute o să fiu Maica Tereza.

Contrar opiniei publice...nu sunt satanistă. Religia mea ar putea fi explicată teoretic prin asta însă doar pentru ~~idioți~~ mase; în realitate lucrurile în care cred presupun ca eu să fiu Elveția, perfect neutră. Nu vorbesc despre subiect în general pentru că nu intenționez să influențez pe nimeni; nu dau două cepe degerate pe ce crezi atâta timp cât asta te face un individ mai bun și te ajută să evoluezi.

All in all, eu sunt eu și nu voi schimba asta; pot doar să evoluez, sper eu, în ceva mai bun dar de ce mi-aș schimba micile tabieturi pentru a fi pe placul altora? De ce să mă mulez astfel încât să intrunesc niște standarde stupide? Asta este normalitatea mea.

Be yourself, people, no matter what I or others tell you.

O cronică de Crăciun...(This is What is all About)

2011-12-26T01:56:00.001+02:00

Desdemona blogului este mai în măsură să ne informeze pe această chestiune jurnalistică, dar din câte știu, pe vremea când ziaristica mai însemna ceva și publicațiile erau demne de a fi citite, cronica de Crăciun era un obicei al fiecăreia dintre acestea, marcând diferite evenimente festive și aducând comentarii de bun gust legate de sărbătoare și valorile ei. Acum, specific timpului în care ne aflăm, obiceiul s-a mai păstrat în unele locuri, dar tot ceea ce aflăm sunt ori prostioare ieftine legate de cadouri, petreceri și celebrități ori o cavalcadă de ură la adresa modurilor în care se petrece acum Crăciunul urmată de îndemnuri anti-bețivăneală, anti-comercial și sfaturi pentru bucurii mărețe cu familia și bucurie bucurie bucuriefericirebucuriefericirebucuRieFerIcirEBucuriESIFERICIRE.

Paradoxal, ambele direcții inconștient se dau cap în cap în punctul ăsta: fericirea. Ramura comercială bate apa în piuă cu cadourile care aduc zâmbetele acelea grotesc de lărgite în reclamele cu familii aflate lângă pomul de Crăciun și cu mâncărurile cât se poate de aducătoare de...UNItate - asta de unde au mai scos-o? Ăilalți, se revoltă...but all they can do is spit obsessive-compulsive disordered rants, that Woland would agree...schizophrénie. Devine schizofrenic și schizofonic să te legi de decadența lumii moderne, pe motiv că dacă aduci critică și pui sub reflector diferite comportamente puerile o să le corectezi. Nu o să faci decât din rahat bici și o să te arunci orbește într-un conflict pluripartit îmbătrinit între isterici.

Soluția! SOLUȚIA! Propune-ne soluția! Dar toți stați cu săbiile ascuțite, așezați pe resorturi și atârnând de frânghii. Esența voastră este REACȚIA și nu ~~creația~~. Ce să zic? Ascultați de ceea ce e în interiorul vostru? Întoarceți-vă la ideile spirituale? Amintiți-vă de...ce era (înainte - entianî ) <- ? "Mistic nenorocit", veți striga, "neancorat în realitate și șoarece de bibliotecă - NU ȘTII nu știi ce e distracția". Să stăm atunci cu distracția. Să ne bucurăm. x3 Să ne trăim viața, de ce nu. :) Și apropo, dacă nu faci asta și te retragi, scoți cartea Misticului și îi fuți pe toți cu Thelema, tot nu ajungi decât la o isterică satisfacție. Din partea mea, distruge toată planeta și urcă-te la toate stelele, trăncănește cu toți cei ZECE și cu al 11-lea și apoi treci și de văl. Who cares.

Chiar și mega-iluminat există Suficiente calcule stocastice care să-ți trimită un Stâlp în cale de care o să te izbești ca bețivul pe stradă. Nu energiile și ființele și dimensiunile. Calculele. Ce ironic.

Reacție. Ah, îmi trăiesc viața și mă fut și fac bani și îmi iau toate că oricum e scurtă.

Reacție. Ah, mă fut ăștia și nu am niciun noroc, învăț the other way și apoi vă rup.

Reacție. Întâi fac treburi din astea obișnuite, că trebuie, apoi promit că o să mă ocup și de altele.

Reacție. Simt chemarea. Simt că nu e real. Simt că e ceva mai mult. Simt că pot descoperi adevărul.

Reacție. I need you. I love you. Play with me. Guide me. Rise.

Reacție. asta este, asta fac. asta este, asta fac. asta este, asta fac.

Reacție. Esteticile spun că. Teoria spune că. Prietenii spun că. Bunul simț spune că. Religia spune că.

Reacție. Eu sunt așa cum sunt și nimeni nu mă poate schimba. Eu

Reacție. Stet. :)

Creație

Hatred

2011-11-17T14:41:00.007+02:00

Unii oameni, în special o chestie din Constanța (IP-ul și toate cele nu le voi posta aici deși ar merge făcute niște glumițe de prost gust) nu ar trebui să aibă acces la internet.

Primele ei căutari pe Sfântul Google au fost amuzante, ne distrarăm cu totii pe Facebook dar se pare că a fost nevoie de un sequel. A se observa imaginile de mai jos, e păcat să râd singură, își face lumea o impresie proastă despre mine și crede că sunt nebună.

Pisi, doar pentru că tu ai un nivel al moralității scăzut (îți știu povestea dar sunt simpatică și nu o voi aduce în discuție în public pentru că încă mai am bun simț) nu înseamnă că asta se aplică și în cazul meu.

Să nu crezi că vreau să te opresc, din contră - te rog continuă. Această ură nemotivată ce se extinde deja de vreo 3 ani (îți mulțumesc, fundul meu trebuie să fie foarte important pentru tine dacă vrei să-l pupi așa de des) mă încălzește. Dacă îți stârnesc asemenea reacții înseamnă că îți stau în drum cu ceva, ceea ce mă face să chicotesc ca o preșcolară. Uite, te-am băgat în seamă. Să-mi trimiți hatemail să nu ma simt singură!

PS: O sa fiu curvă când nu o să mai fiu matroană.

Încă un motiv să-mi displacă femeile

2011-11-12T17:35:00.006+02:00

Ziceam în urmă cu mult timp, pe vremea când încă nu venea sfârşitul lumii de 3-4 ori pe an, de un om incredibil de imbecil care se întâmpla să-mi fie vecin şi era singura creatură care a reuşit să mă inunde de mai multe ori într-un singur an.
Ei bine, fiinţa bipedă care m-a uimit prin faptul că a supravieţuit atâta vreme s-a mutat, a venit frăţiorul său (alt dăştept), dar am întâmpinat alte dificultăţi de convieţuire la bloc.
Stau la parter, perete-n perete cu o italiancă româncă - îi zic eu italiancă pentru că duduia a plecat în Italia câţiva ani iar când s-a întors pe aste meleaguri a uitat a vorbeşte româneşte şi îşi stâlceşte limba încercând să falsifice accentul.

Ce mă enervează:

1. Cântă sub duş. Pardon, ţipă sub duş, dându-şi impresii de alde Christina Aguilera, rezultatul fiind lesne de descris în cuvinte. Evident, cu accentul de rigoare că doar nu a făcut schimb de experienţă culturală şi ADN prin Italia degeaba. E nevoie să spun că urechile mele ar prefera să audă principiile mecanicii în ritm de manea în loc să aud vita cum adună flegmă în gât şi îşi imaginează că poate atinge note înalte? O minunăţie.

2. E surdă. E nevoie să dea volumul la teveu la maxim ca să asculte emisiuni, evident, în italiană, astfel păstrând o legătura de suflet cu patria mamă. Lesne de precizat că repetatele mele înjuraturi şi lovituri în perete la 2-3 noaptea nu au dat roade. Ce poţi să-i faci dacă s-o prinzi pe stradă să îi machiezi ochii şi să o strângi cu uşa de la scară nu ai cum?

3. Are încredere în societate. În urmă cu un an, doi, când era mai mult plecată şi problemele anterioare erau doar episodice şi mult mai puţin importante ca inundaţiile urangutanului de deasupra, vine gâsculiţa acasă, parchează (strâmb) maşina, lasă geamul deschis şi pleacă. Pleacă...

Oamenii ăştia sunt reali şi se reproduc, spre oroarea mea care mă gândesc la faptul că n-o sa torn niciodată copii pentru ca nu-s într-atât de egoistă.
Meanwhile, in (still) communist Romania...o să muncesc ori până mor de epuizare şi legalizează ăştia eutanasia (suicidul asistat), ori până scot suficienţi bani prin partea dorsală să-mi permit să lucrez de acasă, să-mi fac o casă în pustietate şi să o înconjor cu un gard electric.

I don't want to live on this planet anymore.

Inspirational Gap

2011-10-28T22:36:00.001+03:00

“There is a vitality, a life force, an energy, a quickening that is translated through you into action, and because there is only one of you in all of time, this expression is unique. And if you block it, it will never exist through any other medium and it will be lost. The world will not have it. It is not your business to determine how good it is nor how valuable nor how it compares with other expressions. It is your business to keep it yours clearly and directly, to keep the channel open. You do not even have to believe in yourself or your work. You have to keep yourself open and aware to the urges that motivate you. Keep the channel open. ... No artist is pleased. [There is] no satisfaction whatever at any time. There is only a queer divine dissatisfaction, a blessed unrest that keeps us marching and makes us more alive than the others”

Marta Graham (modern dancer / choreographer) 1943

First Spin (Master & Commander II)

2011-08-10T10:42:00.002+03:00

Ne place să credem că deținem controlul. Ba chiar suntem siguri că deținem controlul. Asupra vieții noastre, categoric, și uneori chiar și asupra vieții altora (pentru cei ce exprimă o anumită dominanță socială). Dar orice am creea noi cu mâna noastră și oricât am învăța despre un anumit țel pe care ni l-am propus, plus un nivel considerabil de muncă, ei bine, momentele fundamentale ale vieții noastre vin tot din întâmplare.

”Pentru formarea unui om sunt esențiale întâlnirile. Dacă nu ești atent, ratezi aceste întâlniri. Deci trebuie să fii atent tot timpul, trebuie să privești tot timpul în jurul tău conștient că de peste tot ți se fac oferte de destin. Și că, dacă le ratezi, ceva din tine se pierde ireversibil. Nu vine a doua oară o șansă care ți se oferă. Dacă ratezi cele trei-patru întâlniri esențiale are vieții tale, un mare profesor, o mare iubire, un prilej, nu neapărat un om, poate să fie un prilej, și dacă ratezi acel prilej te pierzi ca o cometă pe o orbită marginală.” (Andrei Pleșu)

Noi nu mai avem controlul tocmai pentru că refuzăm să cunoaștem oameni. Nu e vorba că nu ne ducem la întâlniri, nu bem, nu socializăm, nu ne-o tragem etc. Dar avem relații (romantice sau nu) cu niște marionete. Oamenii aceia pot fi într-adevăr extraordinari, dar noi nu căutăm să-i facem să arate asta ci ne mulțumim cu activități și gânduri banale. Cu discuții ori prea goale despre viața seacă și supraviețuirea zilnică, ori la fel de goale despre marea spiritualitate universală și adevăruri oculte. Sincer, nu au nicio relavanță pentru secunda în care ne aflăm.

Devenirea noastră ca și om (pentru cine mai crede în asta, îi numeri pe degetele de la o mână) într-adevăr ajunge la un moment dat în acel punct și trebuie explorate și acele nivele. Dar noi suntem niște proști. Vrem mărețul cașcaval înainte de a ne cunoaște. Defilăm zilnic cu ideea că suntem pregătiți și în cap ni se tot învârt idei grandomane. Căutăm marele avion pe varză, dar nici măcar nu mai avem habar să ne bucurăm sincer, dincolo de mascaradele pe care le facem urmate de măști grotești ale râsului.

Apoi ne sprijinim în oameni și concepte care inițial ne alungă temerile și ne dau siguranță, ajutându-ne să mergem mai departe...până în momentul când devin inerțiale și se hrănesc din noi înșine dându-ne iluzia că ne oferă noi și noi perspective. Inconștient, fără dorința de a face rău, dar asta este natura lor. Și așa apar barierele provenite din încredere. Atunci când o persoană sau un concept înseamnă atât de mult încât începi să pui bariere, fie altora sau chiar acelei persoane / concept...atunci deja nu mai trăiești prin tine însuți, ci prin reflecții și inerții.

”Dar splendoarea unui om este până la urmă dată de întâlnirile privilegiate ale vieții lui. Deci în clipa în care el întâlnește acei oameni care fac să iasă din el tot ce e mai minunat, asta însemnând și umorul lui, și bunătatea lui, și generozitatea, și inteligența lui, aceia sunt oamenii importanți ai vieții cuiva.” (Gabriel Liiceanu)

*

Exactly one year ago I had such a 'destiny offer'. A crossroad that came unexpected in my life, a meeting that has indeed enriched my being and has made me look many things differently, but without creating barriers. And indeed I may have added myself more humour, a bit more kindness and generosity because of a 'privileged meeting'.

Exactly one year ago I was accepted here. :)

Master & Commander I

2011-07-25T13:39:00.003+03:00

Din comentariile postării precedente a reieșit o temă foarte interesantă: ideea de a fi stăpâni pe viețile noastre. Pare a fi un lucru cât se poate de logic și pe care toată lumea cu un anume dram de inteligență și-l propune și caută să țină cât mai mult de el. Dar cu toate acestea...cât de stăpâni putem fi defapt pe viețile noastre? Încerc să nu plec cu o anumita prejudecată ci îmi propun să analizez cât se poate de obiectiv diferitele aspecte împlicate de acest concept.

Primul dintre acestea este foarte simplu: nu avem controlul asupra timpului și locației unde ne naștem. Cel puțin la nivel aparent, pentru că există suficiente sisteme spirituale care vorbesc despre reîncarnări, conștiințe imateriale, existențe paralele sau realități virtuale. Dar până vom ajunge la un nivel prin care să pătrundem tainele acestor sisteme ne vom mulțumi cu realitatea aparentă și imposibilitatea alegerii timpului și spațiului unde ne va începe viața. Pornind de la asta, se conturează mai mulți factori.

În primul rând, fiecare familie este diferită și va interacționa cu un copil în grade diferite de afecțiune și influență. Unii părinți își cocoloșesc copilul în timp ce alții îl lasă de izbeliște. Unii îl învață să iubească frumosul și cartea în timp ce altora li se rupe de ce gusturi își formează...și tot așa, putem găsi variații infinite în funcție de inteligența, finețea, dar adesea și situația materială a părinților (unde ultimul element poate să aducă urmări pozitive sau nefaste). Există și cazuri în care părinții au niște idei fixe pe care încearcă să le impună cu forța odraslelor, încercând să le controleze fiecare aspect al vieții, de la carieră până la ocupații zilnice și chiar și viața sentimentală.

Aceste fapte au legătură cu procesul prin care un individ își formează personalitatea în mare măsură în prima parte a vieții, iar fundamentele sunt deja acolo la începutul adolescenței. Și cum atunci când ai 3, 7 sau 9 ani nu prea se poate spune că ai momente filozofice cu tine însuți despre evoluția personală e clar că majoritatea acestor fundamente s-au lipit prin asimilare din mediul înconjurător. Cum altfel am fi învățat limba pe care o astăzi o pocim și o stâlcim în toate felurile, de parcă ar fi o răzbunare târzie asupra faptului că ne-a fost dată fără să avem de ales.

Iar ea este doar ilustrarea cea mai evidentă a rapidității și perfecțiunii cu care poate fi asimilat un element exterior de către un copil. L-ai luat, l-ai înghițit și acum face parte din tine. Prin asimilarea inconștientă a semnalelor acustice a celor din jur instinctele tale au căpătat o formă și ulterior ai învățat să le exprimi prin aceeași metodă: gânduri și limbaj. Acum gândești fără să eziți și așa cum spuneam, ele fac parte din tine, nu simți ca și cum limbajul ar fi o bluză sau un inel pe care le iei când și când.

Ei, câte altele nu or fi așa, lucruri care nu țin de modul în care te exprimi la exterior ci tocmai în interior. La fel ca și limbajul, ele fac parte din tine și nu-ți mai dai seama: modul în care iei decizii, în care îți alegi prietenii, în care te îndrăgostești...aparent crezi că sunt o libertate a ta de moment, dar la fel de bine pot fi niște filtre asimilate în copilărie și de care acum nu-ți mai dai seama...Filtre pozitive și negative, relații între tine și ceilalți cimentate atunci demult când te jucai fericit cu puța în nisip și habar nu aveai de interacțiunea dintre bine și rău. Pe lângă lucrurile evidente pe care le-ai înțeles atunci, s-au mai strecurat și altele. Ceea ce vedeai în jur, cu ochii fizici sau cu ochii minții, totul a trecut în tine și astăzi are o influență majoră. Dar pe atunci erai departe de a fi în stare să faci alegeri, erai departe de a fi stăpân...Și asta e doar copilăria.

(va urma)

In that moment

2011-07-16T15:19:00.003+03:00

As she filled her mind with little things, small routines and cigarettes, she saw once more what was about to happen. She could prevent everything, of course, but she never had the right. 'If the boomerang is flawless, then it will face no difficulties turning back', right? So she turned to her cigar, threw an empty smile at the crowd and turned back to her routine.
She tripped and almost fell on her bottom because of an empty bottle. She didn't recall buying it so she instantly assumed it was her mother that had brought it in the house.
"Hmm...that is quite peculiar. We are all bottles. At first we're full of ourselves, thinking we have all the time in the world but then something happens. It doesn't matter what. It's either a person drinking our time or a being stepping on us. But the good news is the one drinking us, consuming us, will feel sick afterwards and the one that steps on us will trip and fall eventually. But if they cherished us we would have given them smiles. If they would wait before wanting to drain us, take away our purpose and our weird ways they would see that..."

Nothing is truly important, if you think of it. But at some point, a little girl wished that her boomerang turned back to her and that was all that mattered in that moment.

Above

2011-07-08T16:11:00.003+03:00

When your moon is fake
And your mermaids cry,
Do your ever believe you were
Stuck in the sky?

When your tunnel fades,
And your guide is shy,
Do you ever believe you were
Stuck in the sky?

Oamenii au renunțat să mai privească spre cer, acela fizic, nu cel spiritual. Aceasta poate fi una dintre explicațiile pentru comportamentul dezaxat și lipsit de orice sensibilitate a oamenilor, fie că se află în turme cu exemplare alese la întâmplare (gen servici, educație, spații publice etc.) sau cu apropiați aleși în deplină cunoaștere și pentru valorile (sau non-valorile) ce îi conturează. Partea feminină a acestui blog este ocazional neobosită în a vă prezenta exemplele comportamentului amintit mai sus și nici nu se poate altfel având în vedere că imaginația prostiei umane nu cunoaște limite . Dar dacă încerci să iei aceste exemple și să treci dincolo de ștampila de prostie, oricât de validă ar fi în fiecare fapt...oare unde ajungi?

Oamenii au renunțat să mai privească spre cer. Atunci când te uiți în sus spre imensa iluzie albastră ar trebui să-și amintești că acea culoare pe care o vezi este doar rezultatul descompunerii razelor de lumină la contactul cu diferite gaze aflate în atmosferă. Și de altfel, fără acele gaze noi nici nu am putea exista. Da, exact așa. Oricât de mare te dai zilnic cu hainele tale, cunoștințele tale, manierele, reușitele în viață, avuțiile materiale, supremația intelectuală ori comportamentală...la urma urmei tot depinzi de un ghiveci gazos rezultat din simpla potriveală cosmică au unui pietroi cu tulburări digestive la distanța perfectă față de o stea atât cât să nu fie prea transpirat ori frigider.

Oamenii nu mai privesc spre cer. Nu-și dau seama de fragilitatea existenței lor fizice. Din cauza unui dulap ușor mai mare în partea superioară ce le dă posibilitatea de a-și masca diferitele nevoi în concepte complicate (la urma urmei tot ce urmărim e să mâncăm, să supraviețuim și să ne reproducem...după caz), plus conștientizarea timpilor morți între aceste nevoi și inveția noțiunii de plictiseală, oamenii și-au construit sisteme de inegalitate și le aplică zilnic față de semenii lor. Acceptă că fizic toți suntem construiți la fel, însă aduc ca și bază în aceste sisteme de inegalitate elemente precum educația (oficială sau a vieții), experiența, cultura, preferințele în diferite domenii, precum și modul de a fi. Evident, sunt rare cazurile când toate acestea există simultan în sistemul fiecăruia, iar combinațiile rezultate sunt de cele mai multe ori hilare.

Oameni ce nu au privit către cer, dar au avut putere și autoritate au încercat să impună și sisteme de inegalitate universală. Unele erau complet lipsite de inteligență, fiind bazate pe ură și gelozie (orice formă de segregare rasială), iar altele deși pot avea o logică (oamenii cu gusturi rafinate ar trebui să nu fie egali cu cei lipsiți de bun simț?) își dovedesc zilnic limitele în diferite situații care arată ironia combinatorică a Universului. Ne construim ziduri in jurul nostru și îi judecăm pe ceilalți în fel și chip, și chiar dacă acuzații respectivi dovedesc un comportament opus sau o evoluție, simplele noastre preconcepții vor face să nu vedem acest lucru. Iar asta se combină amuzant cu libertățile majore pe care le acordăm prietenilor, tratându-i cu aceleași bârne în ochi și considerându-i buni orice mizerii ar face aceștia.

Privind către cer poți lua o pauză de la ceea ce faci zilnic. Indiferent cine și câți te presează. Ei vor aștepta. Privind într-acolo o să observi și o reflecție a ta, una așa cum ești tu. Dincolo de nebuniile vieții accelerate zilnic, de targeturi și taskuri, de doleanțele unora și altora, de deciziile de a-ți pune sau nu o anumită legătură specială între oameni în văzul tuturor pe net, dincolo de conflicte și pasiuni, temeri și reușite, drumuri și consecințe. Acolo sus ești doar tu, dar nimeni nu se mai uită, pentru că le este rușine de ce vor vedea.

"A human being is a part of the whole called by us universe, a part limited in time and space. He experiences himself, his thoughts and feelings as something separated from the rest, a kind of optical delusion of his consciousness. This delusion is a kind of prison for us, restricting us to our personal desires and to affection for a few persons nearest to us. Our task must be to free ourselves from this prison by widening our circle of compassion to embrace all living creatures and the whole of nature in its beauty."

— Albert Einstein

Concert In Flames in Romania - Arenele Romane - octombrie 2011

2011-06-21T19:58:00.003+03:00

In Flames ne fericesc la Bucuresti:

"Dupa succesul concertului formatiei Mr Big , Phoenix Entertainment aduce in Romania trupa In Flames. Astfel, renumita formatie suedeza va concerta in data de 1 octombrie la Arenele Romane din Bucuresti.

Fanii au sansa de a participa la un concert extraordinar pe care trupa In Flames il va sustine cu ocazia lansarii in luna iunie a celui mai recent album al lor, „Sounds of a playground fading”, care se bucura deja de un enorm succes.

Infiintata in anul 1990, In Flames a vandut peste 2,5 milioane de albume in lumea intreaga si a castigat numeroase premii: patru Grammis, Best International Band obtinut la gala Metalhammer Golden Gods si Best Hard Rock pentru albumul „A Sense of Purpose”. Considerata una dintre primele trupe ale genului melodic death metal, In Flames a devenit cunoscuta datorita unor piese precum „Come clarity”, „Take this life” si „The jester race”.

Biletele concertului se gasesc in reteaua Eventim- magazinele Vodafone, Germanos, Orange, Domo, librariile Humanitas, librariile Carturesti, Sala Palatului si online pe eventim.ro.

Accesul la concert se face incepand cu ora 19.00.

Pretul biletelor este :

75 RON –pana pe 31 iulie

85 RON- pana la concert

95 RON- in ziua concertului

Un eveniment organizat de Phoenix Entertainment."

Sursa: Phoenix Entertainment

Comportamente Bilaterale

2011-06-10T22:50:00.005+03:00

Mai pot oamenii purta propriul lor nume? Asta fiindcă "omul" este stabilit că posedă un grad de inteligenţă acceptabil, iar din asta derivă anumite acţiuni şi comportamente, în special când vine vorba de relaţia cu semenii săi. Ok, arta, muzica, arhitectura, design-ul, ingineria, medicina şi multe altele sunt toate progrese considerabile şi nimeni nu le poate nega valoarea. Dar o maşină dotată cu auto-adaptivitate mecanică ar putea să realize la fel de bine multe dintre aceste lucruri, aşa că omul trebuie să pluseze şi în alte domenii decât sforţările intelectuale cu rezultate mai mult sau mai puţin benefice indivizilor sau grupurilor, fără a le uita sau a fi câtuşi de puţin ignorate.

Pe mine mă miră, aşa cum spuneam mai sus, modul în care oamenii se comportă în preajma altora, parcă veşnic cautând motive să-i înghesuie şi să-i scuipe pe ceilalţi. Dacă există o diferenţă de gust, se apucă şi muşcă. Dacă există o diferenţă de stil, o anunţă în gura mare. Dacă există un conflict de opinii, singurul argument e violenţa (verbală sau fizică). Şi dacă la mijloc sunt prinşi şi apropiaţi ai vreunei tabere, atunci reacţiile devin cu atât mai virulente şi încinse.

Dar urmează o situaţie de tip "râsu' - plânsu' ": chiar dacă o persoană să presupunem că apără un gust pozitiv şi critică unul negativ, comportamentul va fi acelaşi. Sau chiar mai înjositor. Practic cade în propria capcană şi deşi capătă aprecierea oarbă a propriului grupuleţ nu avansează cu nimic în plan personal. Este o ironie pe care o întâlnesc tot mai des: oameni care apără un lucru frumos, dar gesturile lor sunt parcă rupte din contra-esenţa acelui lucru frumos.

Probabil că există o logică în a crede că dacă pierzi un om dar câştigi 100 de alţii atunci eşti pe plus. Sau dacă îţi bagi picioarele într-o persoană care oricum "e degeaba, nu ştie mare lucru" (asta ca să nu zic de argumentul suprem: "e proastă") atunci pentru tine nu are nicio importanţă, e chiar sănătos şi "scapă lumea de un gunoi". Ar fi aberant să gândim altfel, nu-i aşa?

Şi totuşi...Dacă denigrezi un om, fie el şi scursoarea Pământului, nu obţii nimic. Singurul lucru rezultat este faptul că ţi-ai futut un timp pe care puteai să-l foloseşti mult mai bine. Şi nu mă refer că tre să te apuci să descoperi nemurirea sufletului sau o metodă ştiinţifică de a nu trage băşini în public. Rămânând la interacţiunea între oameni, ai putea în loc să te slobozeşti pe un manelar / rocker / houser / orice alt gen / orice alt motiv de comparaţie / să scrii un amărât de mail celor doi români care se află pe posterele permanente de la intrarea în Opera Naţională Britanică. Doi oameni care au avut suficientă pasiune şi voinţă să ajungă printre elitele lumii şi să câştige simpatia tuturor, mai puţin a conaţionalilor care probabil nici nu au auzit de ei (aştept să văd dacă ştie cineva cine sunt).

Nu contează că te pişi pe ea operă, e doar un exemplu de oameni care merită o cât de mică apreciere. Dar e mai uşor să crezi că o să-i doară în cur de mailul unui pierde-vară de acasă aşa că e mai bine să flegmezi "inamicii". Sau e mai uşor să te duci să-i dai în cap unui cretin care a spus despre cea mai bună prietenă a ta că este o curvă ordinară. Cu toată satisfacţia momentană pe care săraca fata ar avea-o la vederea creierilor împrăştiaţi ai trombonistului, ar putea fi mult mai bine şi frumos dacă te-ai duce la ea cu un cuvânt îmbărbător şi apoi i-ai spune "auzi, hai să colaborăm la o chestie. Ştiu că te pricepi super bine la...dracu ştie, desenat...nu mă ajuţi să fac o reclamă pentru iPizdaMăsii sau ceva de genu?"

Da, logica urbană va spune că fata o să jelească în suferinţă şi că daca nu intrii în conflict nu faci nimic. Dar dacă o convingi, o să ajungi mult mai departe, înjurătura va fi uitată, tâmpitul a rămas cu buza umflată (chiar şi când îţi crapă capul ai o satisfacţie că ai avut efect, mai ales că oamenii poate chiar vor crede ca are dreptate...direct proporţional cu forţa răzbunării) şi iPizdaMăsii rupe gura târgului.

Iarăşi un exemplu orientativ, fiindcă fiecare caz este diferit. Dar dacă ai dramul ăla de minte atât cât să te numeşti om, stai un pic şi foloseşte-o. Dintr-un căcat de broscoi poţi scoate cu uşurinţă un prinţ fermecător. Doar că propriile tale bariere nu te lasă. În fond, e mult mai uşor să-ţi bagi pula decât să faci un lucru frumos...

Cronica literara: Suzanne Collins - Jocurile Foamei

2011-06-05T15:48:00.004+03:00

Există trei categorii majore de cărţi – cele care se adresează doar anumitor cititori şi prin urmare înţelese doar de aceştia, cele care te captivează pe parcurs, în timp ce răsfoieşti paginile, şi cea mai importantă, acea carte care te cucereşte încă de la primele file.

Suzanne Collins nu este la primul său bestseller însă trilogia “Jocurile Foamei” surprinde exact cea de-a treia categorie, romanul devenind poate cea mai bună carte science-fiction a anului 2010.
Volumele îşi ţin cititorul cu sufletul la gură şi abordează o temă originala – acţiunea este construită în jurul adolescentei Katniss care trăieste în Panem, singura civilizaţie rămasă după distrugerile cauzate de oameni. Panemul este alcătuit din 12 districte în care domneşte sărăcia, conduse de Capitoliu, un fel de capitală ticsită cu oameni înstăriţi care găsesc distractiv organizarea anuala a unui concurs intitulat sugestiv “Jocurile Foamei”.

Ecuaţia este simplă – în fiecare an au loc “extrageri” în rândul copiilor cu vârste cuprinse între 12 şi 18 ani, din toate districtele fiind aleşi câte doi adolescenţi de sexe opuse ce urmează a fi trimişi într-o arenă a groazei spre a se lupta pe viaţă şi pe moarte, până la ultimul rămas în picioare. Aşadar, dacă pe tineri nu-i omoară capcanele din arenă, aceştia îşi vor găsi sfârşitul în mâinile unui alt copil.

Ideea din spatele cărţii este excepţională dar în acelaşi timp înfiorătoare şi încărcată cu mesaje.
Şirul acţiunilor este legat cu multă măiestrie, astfel încât cititorul, deja prins în lumea Panemului, parcă uită de faptul că citeşte un roman SF şi nu şi-ar putea imagina o altă “realitate” în timp ce absoarbe cuvintele.
Dacă povestea originală nu îi impresionează pe cei sceptici, acest lucru va fi realizat de tipologia personajelor principale care, puse una lângă alta, alcătuiesc un întreg firesc – Katniss este mintea calculată, Gale reprezintă membrele şi nevoia lor de mişcare, acţiune, iar Peeta este simbolul blândeţii şi al iubirii.

În afară de faptul că scot în evidenţă natura violentă şi superficială a oamenilor, cele trei volume ascund numeroase mesaje secundare, cel mai ironic dintre toate fiind rolul femeii în societatea viitorului. Dacă în Evul Mediu scopul sexului slab era acela de a avea grijă de cămin şi de copii, fără a pune prea multe întrebări sau a avea drepturi, cartea ne prezintă, pe ocolite, o situaţie în care eroina poartă “boxerii masculini” în relaţia cu Peeta. Katniss devine simbolul puternic, rece şi calculat, gata să ucidă pentru a-i menţine pe amândoi în viaţă, simbol al unei revoluţii, rebelă, în timp ce companionului său din arenă i se atribuie sentimente şi acţiuni considerate a fi tipic feminine.

Un alt subiect, poate la fel de fragil, regăsit în trilogie, este iubirea pe care le-o poate purta femeia mai multor bărbaţi în acelaşi timp.

În concluzie, “Jocurile Foamei” îşi va ţine cititorii cu sufletul la gură nu numai datorită acţiunii intrigante şi energice ci şi felului în care a fost pusă pe hârtie, îi va lăsa cu un gust amar după primul volum din cauza nevoii de a afla continuarea şi reprezintă o carte pentru “copii mari”.
În 2012 se va lansa un film realizat pe baza trilogiei. Va fi o mizerie, cel mai probabil, aşadar puneţi mânuţele pe cărticele şi lăsaţi cinematografele de această dată.

Ocazional, în timpul liber, fac pe deşteapta.

They'll see me trollin'

2011-05-26T22:04:00.005+03:00

People not having the guts to say what they have to say in your face. Gotta love them.

Dupa ce scap de ultima sesiune din viata mea de studenta (sper) o sa incerc sa aduc la viata saracia asta de blog. Pana atunci las minunatul public ~~alcatuit din 3 persoane printre care eu si Rakis~~ sa cugete la imaginea lipsita de amuzament (dar plina de inteles pentru oamenii care stiu ce rahat mananc) pe care o facui si sa ghiceasca personajele. Da' in gand, ca noi nu aratam cu degetul (cum sa nu).

PS: Cateva keywords pentru o intelegere mai buna a oamenilor care cauta mizerii pe Google:

"blogul astaroth priestess dezvirginarea blogului" - speechless
"aria dreptungiului" - nimic amuzant dar cum a ajuns cineva aici cautand asta?
"virginul preafrumosul"
"justin bieber nu" - that's the spirit!
"mame singure"
"gagici de 13 ani" - I love the girls of thirteen years old - Sasha ceva (youtube it)
"pozitia misionaru" - o sa ramai la ea
"imagini triste" - ai venit unde trebuia
"anti tigani" - nu sunt anti tigani. sunt anti oameni 80 % din timp
"baieti de 13 ani" - sa scobesc dupa IP si sa-l trimit politiei?
"scoala de mame" - ar fi necesara una

Turneu The Tazmanian Devils in Romania

2011-04-29T10:19:00.003+03:00

The Tazmanian Devils vor sustine in luna mai un turneu scurt de patru concerte in Romania prezentat de Trei Ceasuri Rele Timisoara Radio & Booking.

Datele concertelor sunt dupa cum urmeaza:

Cluj - 11 mai - ZORKI OFF THE RECORD (by Torso Booking) - Str. I. Rat

iu, nr. 10, pe colt, Cluj-Napoca, Romania

Brasov - 12 mai - Rockstadt + Tarabostes (punk, Brasov) (by Rockabilly.Ro) - Lucian Blaga Nr 13, Brasov, Romania

Timisoara - 13 mai - Manufactura + HAOS (punk legends, Timisoara) bilet 10 lei, ora 21.00 ( by Trei ceasuri Rele) - Str. Tudor Vladimirescu Nr. 9, Timisoara

Bucuresti - 14 mai - Underworld - Coltei nr. 48, Bucuresti, Romania

Evenimente prezentate de Trei Ceasuri Rele Timisoara.

Mai multe informatii despre trupa germana de psychobilly se pot gasi pe site-ul oficial: http://www.razmataz.de/

Spread the word!

Unele lucruri nu se schimbă...

2011-04-09T23:06:00.003+03:00

Știu că sunt lucruri mult mai triste care se întâmplă în învățământ, dar reportajul ăsta mi se pare incredibil de savuros poate și pentru că am fost în liceul respectiv timp de 4 ani, cu toate că nu am avut plăcerea de a da peste ”împricinat”. Oricum, subiectul în sine este mai puțin relevant decât amalgamul de tipologii umane prezente în cele cinci minute care produc un tragi-comic atât de specific plaiului mioritic încât mă gândesc serios dacă nu ar trebui adus la rang de artă.

Începutul este clasic: reporterița cu dicția și intonația stas îngurgitate la școala de jurnalism, care prin seriozitatea rezumatului reportajului și prin dramatizarea negativă a evenimentului pregătește ideal terenul pentru o porție serioasă de amuzament. Crisparea ei și falsa îngrijorare (specifică prezentatorilor de știri) contrastează delicios cu expresii de genul ”stă în mâini la ore, se ascunde pe sub bănci”. Sigur că ar fi fost impropriu să zică știrea cu gura până la urechi, dar un prezentator ar trebui să știe să faca diferența între o știre care însăși prin esența ei este tragică și cazul de mai sus. Pe de altă parte, poate că habar nu avea ce urma să citească în program. La noi, lucrul ăsta nu ar fi exclus...

Puțin mai târziu apare un exemplu de ședință administrativă tipic românească. Nu vreau să susțin că în alte țări umblă câinii cu covrigi în coadă și acolo toți oamenii se iubesc și ”pupat piața Independenței”, însă astfel de scene sunt extrem de rare. Pe când aici țoți oamenii pe care-i știu că lucrează mai ales în instituții publice mi-au descris fapte identice și la fel de...isterice. Remarcați dansul gesturilor profului si zumzetul de pe fundal, specific omuleților care comentează pe margine, cu frică totuși să nu se creadă ca iau partea apărătorului sau a urlătorului.

Și dacă tot vorbim despre apelative, cucoana care a fost catalogată drept ”umflată” apare imediat după și ne ilustrează tipologia de ”cadru didactic orgolios” sau pentru mine: pupăză frustrată. Ok, are dreptate că omul a înjurat-o, dar ea a luat-o foarte în serios și este amarnic preocupată că toți elevii or să afle părerea distinsului coleg. O replică cu o ușoară tentă ironică și cu simț al umorului ar fi scos-o pe ea învingătoare, dar așa se bălăcește și ea în mocirlă și emite aceleași expresii stereotipice care deja au câteva zeci de ani (indiciu: ”calitate profesională” -> ce-are sula cu prefectura, tanti, el nu s-a legat de asta).

Apoi în clip avem în sfârșit și declarația lu' nea Caisă, care acum are un ton de zeflemea și de birt, dar își păstrează dansul gesturilor asemănător celui din ședință. Nu trebuie să ignorăm și explicația sa foarte profundă despre ce înseamnă ”umflat” și veșnica durere a românului că nu este lăsat să vorbească. Păi se poate?

Cazul este aprofundat cu două exemple din tabăra școlară: elevul cu spatele și elevul cu fața. Primul se comportă de parcă ar fi audiat pentru doișpe crime și trei violuri, fiindu-i frică probabil de răzbunarea apocaliptică a tartorului din cauză că dezvăluie cum elevii primeau note pe scosul rădăcinilor din curtea liceului (eu i-aș da un premiu profului, că și-așa spațiile verzi din România arată ca dracu'). Al doilea e mai natural până la sfârșit când parcă zice ceva impus și se vede și din schimbarea de ton că nu se sinchisea prea tare de situație, dar de...e la TV așa că tre să facă impresie bună.

Mergem acum la sesizările părinților preocupați de cruda soartă abătută asupra viitorului științific al odraslelor lor și noi dezvăluiri șocante. Cea care le citește, doamna Doina Popescu, era printre oamenii care mai păstrau o urmă de naturalețe în acel liceu și aici face același lucru, stricând nota critică și dramatică a reportajului: se chinuie să nu o bufnească râsu' când citește sesizările despre note date pentru aranjatul ceasului de pe perete sau ”lucrări la care elevilor li se comunică subiectul”.

După ce doamna directoare își spune și ea părerea, fără să aducă nimic nou și părând ușor iritată de atenția mediatică avem și cireașa de pe tort a întregului clip: doamna inspector adjunct, cu o voce chiar și mai dramatică decât a prezentatoarei (dacă credeați că e posibil) care debitează un întreg volum de preconcepții și eterne promisiuni. Din nou, poate că are dreptate în ce zice, dar mă întreb dacă la ea la inspectorat nu se practică ședințe ca cea de la info. Cu siguranță sunt și probabil folosesc același limbaj. Plus că și ea tre să-și amintească că pe vremea când era o simplă profesoară de biologie la o școală de cartier își mai ieșea și ea din sărite și scotea diferite cuvinte ”inadmisibile”.

Ipocrizie, mândrie și orgoliu în cantități industriale, zeflemea, minciună, nepăsare, dramatizare, lacrimogen, isterie, încrâncenare - cam asta emit aproape toate tipologiile prezente în reportaj. Dar toți sunt foarte afectați de ceea ce spun și probabil sunt ferm conviși că ceea ce proclamă este adevărul absolut și că ”nu se mai poate așa”. Ei vor să facă un bine, să educe noile generații, dar se prăbușesc mâncându-se între ei și contribuind la isteria generală și acută ce se răspândește printre noi.

Dar acei oameni ar putea atât de simplu să schimbe totul. Chiar și cei din imagini, nu sunt atât de putrezi încât numai dispariția lor ar mai putea să schimbe ceva. Eu chiar mă întreb...de bun simț au auzit?

Soimii Patriei

2011-03-30T10:24:00.002+03:00

Articol scris de Teodor Mincu.

Pentru că mi-e dor să mai aud pe străzi un „Nu știu eu d-astea” sau un „e la superofertă”, propun să facem un top sau o listă cu acești șoimi ai patriei. Acești oameni sau aceste clipuri care au marcat existența postdecembristă a românilor.

Criteriile de calificare sunt nivelul de isterie creat, auzitul pe stradă la diverși a replicilor, și nivelul de intoxicare la care s-a ajuns înainte de proiectarea autorului/clipului în abisul istoriei.

În ordinea în care reușesc să-mi amintesc, iată nominalizații:

1. Tipul din Piatra Neamț cu „nu știu eu d-astea”:

2. Perversa de la Targu Ocna (by „Perversu”, că așa i se zice acum)

3. Connex GO! Le-am dat și lor că e super ofertă!

4. Maxim am spus!

5. Rușinicile de la Cronica Cârcotașilor

6. Becali: „Pac pac”

Feature: Lady Alustriel's lovely crafts

2011-03-15T12:51:00.008+02:00

I've been watching this lovely lady for quite some time now and I also plan on buying a few crafts that caught my attention (muhaha). You can see some of her jewellery in the pictures below, more to be found on her Facebook page [link].

Starting today I'm going to feature some great artists or stores that I appreciate, in order to show my support to the people that keep putting their hearts into making unique pieces of art!

Advertising For Idiots: Spoturile publicitare

2011-03-13T12:21:00.002+02:00

Mai în glumă, mai în serios, atunci când realizezi un spot publicitar pentru produsul pe care-l vinzi, trebuie să ţii cont de mai mulţi factori, printre care şi faptul că un consumator obişnuit nu este (sau nu ar trebui să fie) un oligofren.

Mai jos sunt câteva tips & tricks de care clientul/şeful trebuie să ţină cont, astfel încât să nu-l usuce la buzunar degeaba şi produsul final să fie un eşec.

Nu încerca sa fii hilar.

Ceea ce ţie ţi se poate părea “amuzant”, altora li se pare grotesc. Decât să încerci să scoţi o idee pseudo-funny mai bine iţi păstrezi profesionalismul (şi demnitatea) şi mergi pe un drum simplu. În loc să te străduieşti să atragi consumatorii cu glume ieftine poţi să-ţi prezinţi produsul în câteva cuvinte – ex: un actor/o actriţă care încearcă produsul, câteva cuvinte pe fundal, etc.

Încearcă să vii cu ceva nou.

Ştiu că rareori vii cu o idee pe care nu a mai gândit-o nimeni însă nu o da în extrema cealaltă, şi anume sa reproduci/adaptezi ceva ce s-a mai făcut. Luăm exemplu reclama de la Romtelecom, mai exact scena în care se copiaza filmările din genericul filmului Married With Children – în afară de faptul că sugerează o lipsă cruntă de originalitate, în loc să amintească plăcut de producţia televizată mai sus amintită (aşa cum s-a intenţionat), pare o copie ieftină, lipsită de imaginaţie.

Cenaclul Ciocârlia Veselă

Când faci o reclamă la un produs evită sa iei o turmă de actori şi să-i pui să ţopăie frenetic în timp ce cânta o melodie incredibil de agasantă. Nu ne interesează talentul muzical asociat cu brandul tău că nu eşti la Românii au Talent. Ne interesează să ştim.

Evită folosirea personajelor.

Deunăzi am văzut o reclamă la Prigat în care se prezentau aventurile numitului Portocălescu şi cum a reuşit sa scape de dat cu fundul de pământ iarna, pe gheaţă, pentru că a băut cico. Syntax error: 404 Brain Cells not found.

Evită conotaţiile sexuale şi ipostazele “sexy”.

Circula la TV o reclamă la nişte napolitane învelite în ciocolată (al caror nume îmi scapă) iar în prim plan apărea un homosexual care îşi reneagă orientarea sexuala, ieşit de la duş, ţopaind cu prosopul de baie în jurul brâului, vorbind despre cum se topeşte ciocolata aerată şi că asta “măreşte plăcerea, doamnelor”.
Întrebare pentru cititori: Voi când ieşiţi de la duş o ardeţi gay şi mâncaţi ciocolată?
În orice caz, tipul din reclamă îmi aduce aminte de Emo Icon-ul di pisti Prut (vorba unui prieten), domnul I Love The Girls Of 13 Years Old (link acilea – enjoy!).

Notă: Postare scrisă din perspectiva unui consumator deranjat la ocular.

Paișpe

2011-02-14T20:48:00.004+02:00

Am o oarecare convingere că dacă cineva dintre cititorii obișnuiți ai blogului va vedea o postare nouă, o va asocia cu contextul scrierilor de până acum și își va aminti (surprinzător) în ce zi ne aflăm atunci va ajunge la o concluzie încă dinainte de a o parcuge. Azi este 14 februarie, ziua care a fost decretată de către societatea pop ca și momentul oportun de celebrare a îndrăgostiților.

Cum una din direcțiile blogului este opoziția față de curentele pop lipsite de gust ar fi de așteptat să ne băgăm pula în Valentine's, în magazinele cu perdele roz, inimioarele chinezești I LOV YOU, obieciurile comercial-americane și evident marțafoii înaripați cu rânjete tâmpe și săgeți ascuțite.

Dar asta deja e o chestie la fel de fumată ca și...ei bine, Valentine's. Decat să ne batem cu cărămida-n piept ca și cum chiar am avea ceva mai bun de spus, mai bine aruncăm o privire asupra cauzalității acestui fenomen. Mai exact, ce putem spune dincolo de argumentele pro sau contra?

Faptul că există o zi a îndrăgostiților este, la prima vedere, o inserție a comercialului într-o zonă intimă. Niște omuleți deștepți și-au zis că îndrăgosteala poate fi foarte transformată în profit și pe bună dreptate. În principiu într-o relație obișnuită (care în 99% din cazuri înseamnă și lipsită de inspirație) există o parte dominantă și o parte subordonată. Partea domninantă are nevoie de motivație pentru a continua alături de partea subordonată, iar partea subordonată are NEVOIE să fie alături de partea dominantă.

Uneori este greu de observat dualitatea, mai ales când cei doi din cuplu proliferează în dulcegării mai mult sau mai puțin publice, în zâmbete, priviri prelungi și gesturi tandre. Adesea poate nici ei nu o cunosc, fiindca dominanța și subordonarea nu sunt neaparat fixate în temperament. Ele pot glisa liber între cei doi parteneri, sau chiar și către terțe părți. Dar în mod cert dualitatea există acolo în adâncuri, putrezind întreaga substanță.

Când subordonatul își pierde siguranța de sine și are senzația că partenerul își va întoarce spatele (uneori durează doar câteva secunde) intervine disperarea, iar prima soluție care-i trece prin cap este că un dar va salva miraculos situația. Un obiect extern, un presupus revelator al sacrificiului, devotamentului și sincerității emoționale este veriga lipsă și va forma legătura aparent pierdută (care de fapt nu a existat niciodată).

Cu toții știm că este o soluție puerilă și care adâncește și mai mult simbioza nefastă a acestui tip de relație. Pentru că de cele mai multe ori astfel de obiecte externe cresc în proporții și transcend între diferite naturi. De la cadoul de Valentine's la obiecte de valoare, bani, dar și mândrie oarbă, lipsa independenței în gândire și o adulație bolnăvicioasă, ele generază astfel motivația materială a domninantului și uneori alimenteaza iluzia unei baze sentimentale.

Valentine's există pentru că există astfel de relații, într-o majoritate covârșitoare. Chiar dacă nu crezi în ziua îndrăgostiților (ba chiar te scârbește conceptul), chiar dacă nu primești și nu faci daruri niciodată și chiar dacă ai stabilit de mult că materialul va fi insignifiant, tot intri cu lejeritate în această mulțime inerțială.

Iar dacă un lucru este pe toate gardurile, în mintea și pe buzele tuturor, este un obiect de cult și în același timp un obiect comercial, atunci se poate trage o concluzie simplă: oamenii au pierdut orice fel de legătură cu acel fapt.

Câinii cu covrigi în cur

2011-01-21T00:47:00.002+02:00

Când vine vorba de comentat asupra unui lucru (sau un concept) care există în afara granițelor patriei, românașii se împart exact în două categorii: 1. își bagă pula în străinătate sau 2. își bagă pula în propria națiune. Rezultatul firesc este că 1 și 2 se scuipă unii pe alții și fiecare își susține partea, fără vreun argument logic, dar cu suficient patos de parcă povestea cu cele 72 de virgine (sau cate erau) care te așteaptă în paradis cu cracii desfăcuți dacă în timpu vieții împarți dreptate și virtute s-a mutat la noi în troacă și a devenit crezul absolut al tuturor.

S-au creat apoi diverse mituri despre străinătate, alimentate de voma conversațională dinspre două elemente contrastante. Unii văd numai duhoarea capitalistă, fututul în cur cu aromă de Coca Cola și corporațiile mamut care visează în fiecare noapte cum să-i ia șosetele Lenuței de la apartamentu 5, iar ceilalți proclamă paradisul cu virginele alea, dar e drept un pic mai drogate și plinuțe. Nu că asta ar fi vreo problemă, desigur.

În astfel de condiții omul normal ar putea deduce că adevărul este o curvă. În străinătate totul se mulează după cum dai cu banu, cu cât e mai mare sacu', cu atât se apropie paradisu și whatever. Spre deosebire de plaiurile miorticie unde cu cât e mai mare sacu', cu atât se strâng mai mulți să ți-o tragă. Pe la spate. Cu aromă de bere ieftină.

Și în principiu cam așa e. Vorbind despre țările UE din Vest, într-adevăr sunt o ilustrare completă a capitalismului care îi strânge de coaiele gândirii pe unii dintre noi. Banul e rege și odată ce-l ai, ți se trântesc în față nenumărate luminițe halucinante, vitrine ademenitoare, sunete lascive, reduceri de 70% unicate (dar care apar cam tot anu), promoții, nebunii...nu foarte diferită de atmosfera noastră, dar cu o doză în plus de agresivitate. Dacă nu ești atent cu datele tale, nu e exclus să te sune seara 10 indieni random ca să încerce să-ți vândă geamuri termopan. Toți cu același accent. Dar ai satisfacția să-i bagi în pizda măsii și să-i auzi cum sunt nedumeriți.

De asemenea, sărbătorile de crăciun încep prin...octombrie. Unele orașe își montează atunci luminile colorate (nu le și dau drumu, slavă Domnului) și imediat magazinele încep să dea năvală cu brăduți artificiali, moș crăciuni, inimioare, merry christmas, poze cu cadouri etc. Tot mai multe și mai multe și mai multe. La mijlocul lu noiembrie deja sărbătoarea e în toi, în toate magazinele cântă colinde la fel de insipide ca și muzica pop de până atunci, ornamentele sunt toate la locul lor și vânzătorii încep să-și ia hăinuțele roșii. Cumplit.

Dar în rest lucrurile sunt destul de asemănătoare. Nu, nu are nimeni nimic cu românii. Dacă te duci în străinătate ca să lucrezi cinstit și ca să înveți, toată lumea o să te aprecieze și chiar o să te și admire. Chiar imi amintesc tot timpu o fază cu un moș care te-ai fi așteptat să fie naționalist absolut și cu nasu' pe sus zicând cu un zâmbet larg și cu sinceritate în ochi zicându-mi "Don't worry, you are very welcomed here in England." A fost aproape emoționant.

Asta e de fapt diferența adevărată între România și vestul UE: bunul simț. Zâmbetele prietenești primite pe stradă sau în autobuz. Oameni care trec pe lângă tine și-ți spun "merry christmas" sau "happy new year" deși nu te cunosc. Vânzătorii care chiar îți zâmbesc și se poartă amabil. Respectul din învățământ care vine în primul rând dinspre profesori către elevi și apoi invers, fiindcă simți că vrei să-l oferi și nu că ești nevoit. Până și atmosfera din baruri, veselă și relaxantă, plină de oameni normali, ieșiți de la serviciu care discută cu prietenii lor și nu numai. În România tot timpul am văzut contrariul. Tensiune, respingere, greață. Mai ales greață.

Pe stradă vezi o înverșunare și o încrâncenare de parcă toți s-ar aștepta să-ți sufli mucii pe pantofii lor. De parcă ai fi o balegă împuțită din calea lor. Și ce e mai rău e că sunt aceiași oameni care apoi intră seara pe facebook, văd câte o poză în care un gagiu e combinat cu o pizdă și scriu repede: "vaiiiii, ce frumoși sunteți hihihihihi". Păi să știi mă, ca dacă nu știi să zâmbești unui necunoscut, aia doi favoriți ai tăi nu sunt deloc frumoși. Sunt urâți ca porcu. Oricine știe să fie dulce și drăgut cu prietenii săi. Dar dacă ești o scârbă cu ceilalți, scârbă va fi și lumea ta și se va reflecta în ceilalți.

Frumosul e cu totul altceva...

(va urma)

Genesis XXI

2011-01-04T23:49:00.004+02:00

Cu toții avem momente când ne simțim copleșiți de provocările vieții. Ne cocoșăm sub greutatea lor și icnim de durere. Ne simțim uneori nedreptățiți, crezând că firul ar trebui să se desfășoare lin, fără grabă și aducând doar bucurii.

Dar cum începe oare viața noastră, dacă nu prin violență? Violența actului sexual (deși are derivate plăcute) și violența nașterii. Apărem printre ceilalți distrugând țesutul unui alt om și urlând la cunoașterea luminii și a aerului. La auzul zgomotelor ce ne vor fi alături toată viața. Mașinării, voci și propria gândire. Confuzie. Și numai înțelgerea parțială a îmbrățișării materne. Ceva de care uităm prea curând și o căutam în locuri unde nu se va afla niciodată.

Așa cum a început, așa se desfășoară și așa se va sfârși. Cei care deschid ochii la timp vor supraviețui. Ceilalți vor întinde brațele pentru îmbrățișarea pierdută în eternitate.

La mulți ani, Oana :)

Sarbatorile la romani

2010-12-30T14:01:00.001+02:00

Ştiu că bat apa-n piuă mai ceva ca Dan Diaconescu, acest mare intelectual al României, dar meh, am zis să postez şi eu ceva pe sărăcia asta de blog.

Românii ştiu să se distreze, dacă ne luăm după decibelii de manele care răsuna prin cartierele mizere ale oraşelor, după mirosul vag de sarmale şi cârnaţi sau turmele de ştiuci bete care cutreieră voios străzile, aruncând cu pocnitori. Dacă nu v-aţi prins până acum cum stă treaba cu pocnitorile vă explic eu: maimuţele aruncă cu bani în lautari dar pentru că nu toţi îşi permit un job din care să le iasă furtişagul mai cu spor, aruncă tâmpeniile alea, nişte adevărate metafore ale avuţiei, înspre trecătorii care au neşansa să-şi mişte organul afară din casă.

Ce mă enervează cu adevărat este întrebarea “ce ai făcut de sărbatori?” pentru că nimeni nu te întreabă asta pentru că dă doi bani pe activităţile tale de căcat ci pentru că abia aşteaptă sa-ţi povestească ce cul a fost vacanţa lui, câţi bani a spart, câte muieri nu a futut şi ce cluburi cul a frecat.

Şi altă expresie care mă enervează este "eu şi prietenii mei". Nu ai prieteni, scoate-ţi asta din cap. Prietenia din ziua de astăzi de rezumă la turma de oligofreni cu care ieşi la bere, pe care îi doare-n pulă că te-a lăsat muierea pentru unul cu care nu-i e ruşine să iasă în lume sau că ai nu ştiu ce probleme. Prietenii o să mişune pe lângă tine ca virginii pe lângă o vedetă porno doar atâta timp cât o sa fii vesel, spiritual şi o să o arzi hilar.

Şi dacă nu ai cel puţin o persoană (în afară de muiere/bărbat) căreia îi poţi spune toate tâmpeniile prin care treci, bune sau rele, fie că este la o bere sau la o tigară în faţa blocului nu ai nimic. Şi îmi pare rău pentru tine pentru că eu numai oameni de genul ţin lângă mine.

Cam asta-i concluzia mea, facând o retrospectivă a anului 2010. Am fost mâncată de cur de oameni de la care nu mă aşteptam, m-am trezit că sunt bârfită de oameni pe care nu-i cunosc ceea ce e dubios pentru că sunt doar un alt om (doar că înjur mai mult), am scăpat de un factor de stres care aproape m-a băgat în spital, am iubit dar n-am urât pe nimeni, am aflat că tot nu te poţi baza pe femei, am râs până mi s-a făcut rău, am adormit plângând, am cunoscut oameni noi şi am revăzut prieteni vechi.

Sunt un om putred de bogat pentru că am o mână de oameni pentru care contez. Dacă mor mâine mă doare în hamsie.

În încheiere, nu fac urări siropoase celor 2-3 cititori care au mai rămas pe blog, ci spun doar atât: fie ca 2011 să vă gasească cu casa plină de prieteni (făcui o cacofonie pentru efectul dramatic)!

Studiu Interior

2010-12-12T15:33:00.004+02:00

Two impulses struggle with each other within man: the demand for repetition of pleasant stimuli, and the opposing desire for variety, for change, for a new stimulus. These two impulses often unite in one relatively common impulse characteristic of beasts of prey: the impulse to take possession. The question whether then repetition or change shall follow is for the time being cast aside. The more robust satisfaction the consciousness of posession gives, with its possibilities for deciding this way or that, is capable of supressing the subtler considerations and of leading to that conservative repose which is always characteristic of ownership. Faced with the dilemma, whether repetition of the stimuli or innovation is preferable, the human intellect decided here too, to take possession; it founded a system.(Schoenberg 1921, p.48)

Un simplu paragraf care descrie cât se poate de exact ceea ce suntem. Atât de mult ne-am îngropat cu niște calități pe care credem că le posedăm, precum și cu niscaiva relații sociale, încât am uitat de mult adevărul: suntem doar niște animale de pradă. Toți care își laudă prietenii și omagiază prietenia, toți care sunt pierduți în iubire și o celebrează – sunt prizonierii propriilor lor sisteme de posedare. Posedarea celuilalt – scopul suprem și inconștient al rasei umane.

Nu ne gândim la asta, dar în fiecare zi suntem pradă oscilațiilor între nevoia de ceva nou și conservatorism. De la activitățile de zi cu zi, la cum arătăm, la modul în care ne distrăm și la persoanele care sunt în jurul nostru. Fiecare gravitează în jurul acestor categorii, dând prioritate uneia sau alteia în funcție de nevoie. Și totul e bine atâta timp cât există un echilibru pe care fiecare și-l stabilește așa cum crede el de cuviință. Odată stabilit însă, omul îl ia ca pe un lucru dat, ca pe o regulă universal valabilă și un derivat al conștiinței multiple – așadar un lucru ce trebuie acceptat de toată lumea (cum ar fi cerul albastru).

Acestea sunt momentele în care echilibrul se rupe și în care lupta dintre cele două impulsuri devine haotică. Iar individul nu-și dă seama, el e convins că e în cea mai perfectă stare și încearcă so o impună tuturor. Dintr-o stare interioară el a creat un sistem de control, iar apoi sistemul încearcă să prindă cât mai mulți în plasă. Vedem acei oameni în fiecare zi:

- liderii de grupuri, cei care se pot împrieteni cu oricine și întotdeauna pun distracția pe primul plan, transplantând-o în sângele oricui

- celebritățile, prin ambalajul exterior

- cei care uită de propria identitate ascunzându-se în spatele unui personaj important (de obicei din prima categorie descrisă aici) și care apoi încearcă să impună maselor personalitatea aceluia și identificându-se incorect cu ea

- persoanele care dezvoltă o obsesie pentru un anume concept (încălzirea globală, conspirații mondiale etc.)

- oamenii care nu văd mai departe de propriile stratificări sociale: iubirea are întotdeauna dreptate, prietenii au aproape întotdeauna dreptate, apropiații și rudele au uneori dreptate, restul nu contează. În plus, orice conflict în interiorul uneia din aceste categorii cauzează o suferință direct proporțională cu locul ocupat.

Și lista poate continua, dar exemplele sunt cât se poate de elocvente. Aceștia sunt oameni care de multe ori nu posedă nimic în interior, datorită luptei între cele două impulsuri și uneori a situației externe precum și a inerției. Atunci se declanșează mecanismul inconștient de a poseda alți oameni, fiindcă de acolo provine o iluzie a înlocuirii acelui interior lipsă. Fiecare își găsește apoi un sens în ceilalți și atunci sistemul creează o reciprocă: dependența. Scoate individul din mijlocul oamenilor și imediat se va instala confuzia urmată de disperare.

Așadar se confirmă un paradox. Omul își creează o iluzie asupra personalității, apoi o impune celorlalți și în același timp o modelează în funcție de ceea ce primește de la ei. Se spune că este un lucru normal, asta este experiența de viață, dar atunci de ce cauzează bariere? Prietenii și iubirea sunt hazarde, rezultate ale unor operații cu variabile schimbătoare încontinuu. Nu zice nimeni că nu trebuie să existe, ba chiar sunt unele din cele mai plăcute experiențe, însă acolo e și sistemul de posesie. Și inerția. Noutatea e când iubești persoane pe care nu le-ai văzut niciodată și când ai încredere în oameni pe care nu-i cunoști. Cu toate riscurile implicate și până în punctul în care intră și ei în sistemul posesiv. În necunoscut zac germenii creației și adevărata valoare a fiecăruia dintre noi.

Who the fuck...

2010-11-12T00:59:00.005+02:00

is Justin Bieber? [link]

Înainte de toate sataniștii dintre voi să-și facă cruce, creștinii să zică un "ce dracu" și ateii...mă rog, faceți ceva dintre alea la alegere.

Vedem acolo un număr de aproape 400 de milioane de vizualizări (știu că le creștem și noi acum, dar e în scop științific). O nouă serie de cruci și drăcuieli vă rog. Așa. Acum să luăm taurul de coarne și să vedem ce informații ne dă această nouă transpirație lipicioasă a industriei muzicale. Poate ne dăm seama de ce s-au înfipt atâția la chestia asta, eu chiar vreau să știu minunea.

Bun, clipul începe cu o cameră care se roteșe ampulea în juru țâncului, fară vreun alt rol artistic decat ca să admirăm brandurile care și-au desfăcut șlițul și s-au lasat supte de mirajul banilor. Aceștia vor proveni de la părinții copilașilor care vor urla pe lângă părinți că vor albume / tricouri / penare / pungi de plastic / fulare / papuci / batiste / oglinzi / prezervative / căni etc etc cu jastin bibăr pe care-l iubesc mai mult ca pe ei. Părinții se vor simți loviți în corason și vor achita tranzacția că să recapete admirația plodului.

Acțiunea apoi se schimbă în sala de bowling, care se vede că ar fi vrut să fie club (altfel ce dracu să caute mulțimea aia care se mișcă ca niște zombie în spatele "personajelor principale") dar de, hai să fim politically correct și să arătăm lumii că noi nu lasăm puradeii acolo unde masculii și femelele se bâțâie, trag pe nas și-și arată rușinicile.

Asta nu înseamnă că pizdulicea care evident că tre să ia ochii preafrumosului nu face mișcări lascive în timp ce aruncă bila respectivă. Fază de cascadorii râsului imediat apoi (00:40). Priviți cât de cavaler este puletele și ce frumos se poartă cu fata. O trage de bluză spre el. Așa să vă purtați, bă, cum să nu aveți succes la orice fată?

Dar ce tupeu jignitor că muierea îi dă cu flit (cât se poate de teatral și fals, dar nu contează). Uuuu, tre sa facem curte. Ia să te vedem. Prima mișcare (00:44) e saltul pe o suprafață mai înaltă, printre niște figuranți care nu știu ce se petrece. Bravo mă, am văzut asta și la maimuțe, ești tare. Urmează apoi un șir de vânturări în jurul femelei, care-și continuă respingerile clișeistice. Vai Doamne, cum poți să refuzi drăguțul ăsta? Of of.

Hopa, te apucă și dansu (1:15). Dar bagă și tu mai cu spor că parcă ai avea crampe. Opa! Stați așa că vine momentul cheie al clipului. Dați pauză la 1:17. Uitați-vă adânc și cugetați. Mai uitați-vă la numărul de vizualizări apoi mai dați o serie de cruci și draci. Așa. Să fie. Playyyyyy

Admirăm că mulțimea din jur parcă parcă ar da niște semne de viață. Dacă înainte se uitau ca vițeii la poarta nouă, acu i-a apucat să-i facă galerie. Că doar n-au venit să joace bowling ci să-și miroasă posterioarele doar doar mai o pun de o fuuuuuuu....politically correct. Observăm cum eroul vine pe un plan înclinat și ciupește fata de umăr, la fel cum maimuțoiul vine pe o cracă și ciupește partenera de ureche. Serios, am văzut la enimăl planet.

În cazu în care nu sunteți deja pe mut, e și un vers cheie în imediat apropiere:

I'll buy you anything / I'll buy you any ring

Dacă nu știați că dragostea asta înseamnă în ziua de azi, atunci ați aflat acum, na. Trecem apoi peste zvârcoliri și dat de-a dura peste masa de biliard (1:33), deoarece știm deja de legătura cu dragii noștri parteneri de evoluție.

În fine, pentru că țacanului nu prea îi ies lucrurile, e momentul să apeleze la alții. Începem prin a vizualiza niște scene de street dance, nu că ar exista vreodată într-un club de bowling, dar trebuie puse în clipuri de genu asta. Nu se poate fără, mă înțelegi. E ca steagu României pe ziarul lu' wc tudor.

E ridicol cum combină scenele respective cu puradelul care încearcă niște dansuri(?!) celebre aducându-le în preajma ridicolului. Și apoi la 1:57 ce vedem? ce vedeeeeeeeeeeeeeeem? Bă baiete bă. Știu că vrei să demonstrezi ce face industria cu noi, dar totuși...așa să-i arăți lu mă-ta.

Bun, acu toată lumea începe să danseze, probabil ca să mai ascundă din mișcările personajului principal. Și oricum, se putea întâmpla altceva? În plus, toată lumea iubește dansul, uite că pizdulița deja zâmbește. Ce cuuul.

Apare și Ludacris la 2:14 fiindcă singur oricum nu prea mai duce. Bânguie și el ceva cu iubirea care nu l-a fuuuuuuu...politically correct, asta în timp ce păduchele își scutură mătreața la 2:25. Termină și el fără să fi adus ceva nou sub soare, apoi vedem că daaaaaa, toată lumea danseaaaaaaazăăăă, inclusiv gagica. Nu știu de ce are mișcări de parcă e pe fast-motion, dar probabil era prea excitată.

Printre bățâielile și antitalentul care urmează fiți atenți la 3:04. Recunoașteți mișcarea? E drept că el are o bandă rulantă dedesubt dar na. Ce vreți acuma. Michael probabil a făcut gaură în coșciug de la atâta răsuceală (deși noi știm că-și face cruci și draci pe insula tropicală unde se află de fapt în timp ce citește blogul nostru).

La 3:16 observam o sculptură post-modernă formată din protagoniștii clipului și care probabil e singurul moment sincer din toată afacerea. Pentru Ludacris, hehe. Na...și vine și finalul în care fata se comportă ca o gâsculiță proastă reprezentativă a speciei (în viziunea ăstora care au tras filmu') și îî acceptă avansurile marelui erou al adolescenților, după o lungă și grea trudă pline de învățături pentru viață. Ce ți-e și cu fâțele astea, tre să te dai în stambă ca să te bage în seamă.

Cam asta e, la nivel vizual. De muzică să nu vorbim, că mie unul mi-e chiar rușine. Ar mai fi de zis că cel mai probabil amărâtul ăsta de copil nu are nicio vină în toată treaba asta și el chiar crede că face ceva frumos. Din punctul ăsta de vedere să sperăm că va avea un pic de timp să viseze frumos. Că mai departe...revenim iar la tipu' de pe insula tropicală care a pornit și el la o vârstă asemănătoare și cred că tare mult i-ar place să-i spună o vorbă, două. Nu-i așa Michaaaaaaaeeeeeeeeel?

Închei cu o ultimă constatare din clip. Nu-i așa că-i drăguț cum la sfârșit cei doi copii de 13 ani, (exemple absolute pentru milioanele care devorează clipul zilnic) pleacă ținându-se de mână și ducându-se ca sa citească cărți Disney înainte de somnul inocent? Ei na, doar nu credeați că se duc să se fută.