ATITUDINI CONTEMPORANE

Despre mirarea de a gândi

2010-02-16T11:13:00.000+02:00

Trăiesc intens bucuria de a nu înțelege multe lucruri si de a nu pricepe întotdeauna cu precizie ce mi se întâmplă, mai ales atunci când tristețea atât de facilă a depășirii calităților mele de a gândi simplu, mă cuprinde iremediabil. Fericirea celor „săraci cu duhul” mi-e caracteristică și-mi place să cred, ca intr-o lume atât de ciudată (ca să nu spun nebună), această stare de spirit a devenit singurul, nu spun cel mai bun, instrument de autoapărare, împotriva tuturor stimulilor externi, care, fără voia mea, au ajuns sa gândească în locul meu. Tabloul neputinței umane este completat nu neapărat de lipsa înțelepciunii sau de lacunele de inteligență, de care din când în când mai abuzam, ci mai degrabă de virulența intruziunii factorului de manipulare din mediul extern, incontrolabil și nociv liberului spirit uman. Pentru ca sună prea „tehnic” am să-mi iau libertatea de a nuanța poetic, de dragul, inca intact, al sugestiei: uneori ne e greu sa ne găsim, singuri cu gândurile noastre, simplu și egoiști gândind pentru noi, în numele nostru. Nu știu cine este de vină pentru această neputință, dar e sigur că momentele de luciditate, nici măcar ele, nu ne mai aparțin. Seninătatea cu care cei din jurul meu anunță că-mi știu gândurile și că-mi înțeleg nevoile, nonșalanța cu care prietenii îmi spun cât de bine mă cunosc, în condițiile în care nici măcar eu nu sunt sigur pe reacțiile mele, mă sperie. Cred că dacă ar fi așa atunci viața ar fi una simplă, iar toate necunoscutele sau variabilele care mă framântă nu ar decât niște elemente în directă și singură legătură cu obsesiile sau nepuțintele mele. Dar, din fericire pentru spirit, eu nu agreez ideea asta și-mi place să cred că nu sunt singurul. Farmecul vieții stă tocmai în descoperirea unor noi dileme, chiar acolo unde crezi că ai descoperit, înțeles și aflat totul. Lupta pentru conservarea individualității va fi marea problema a secolului XXI, iar revenirea valorii, ca și criteriu unic de apreciere socială, va fi cheia succesului în încercarea dificilă de a reface ce a mai rămas din libertatea de opinie, ca unica lema a succesului unei societăți.

"Miracolul" economiei chineze si paradigma monedei sale

2009-12-18T10:20:00.000+02:00

Dacă ar fi să dăm crezare analiştilor cotidianului "The Economist" (şi nu avem nici un motiv să nu o facem!), unul din scopurile imediate ale vizitei istorice a preşedintelui american Barack Obama în China este legat de controlul monedei acestei ţări, în raport cu evoluţiile reale din ultima perioadă ale economiei est-asiatice. În prezent, după cum se ştie, China practică (într-un mod nu tocmai loial s-ar spune) un tip de curs "legat" ("crowling peg") de dolarul american. Ceea ce este uimitor şi comentabil în acelaşi timp este că, pornind de la acest tip "conectat" de flotare monetară, China a beneficiat şi încă mai beneficiază în mod nefundamentat (cu atât mai mult pe perioada crizei economice) de beneficiile unui dolar slab, în opoziţie cu evoluţia pozitivă a balanţei sale comerciale, obţinând câştiguri de competitivitate nerezonabile la export, fundamentate pe avantajele unei monede depreciate "artificial" şi nu pe baza arbitrării cererii şi ofertei monetare, în ton cu paritatea puterii de cumpărare. În acest context, Preşedintele american a solicitat informal partenerului chinez, fie deconectarea yuan-ului de evoluţia dolarului, fie aprecierea temporară a yuan-ului, astfel încât schimburile comerciale dintre cele două state (aproape 40% din totalul importurilor SUA provin din China) să se reflecte corect în evoluţia competitivă a monedelor, pentru evitarea unei competitivităţi monetare neloiale. China a permis ultima oară în iulie 2008 aprecierea yuan-ului cu 21%, de atunci rata de schimb a monedei chineze fluctuând exclusiv pe baza evoluţiei monedei americane. Dacă analizăm evoluţiile economiilor în dezvoltare şi evoluţiile paralele ale monedelor acestor state, putem observa că relansarea comerţului exterior şi creşterea exporturilor acestor ţări s-a reflectat în evoluţia monedelor, cum ar fi în cazul real-ului brazilian, apreciat cu 42% faţă de USD sau în cazul won-ului sud-coreean, apreciat 36% faţă de moneda americană. Nu numai faţă de SUA, dar şi faţă de statele din aceeaşi categorie, China profită aşadar de un avantaj competitiv neloial, atâta vreme cât creşterea exporturilor nu se regăseşte în aprecierea monetară, termenii de schimb fiind incorect erodaţi de parametrii "arbitrului" monetar. În fapt, aspectul principal al problemei se rezumă la faptul că în prezent cursul valutar chinez face parte din "politica de stat" şi nu reprezintă un rezultat al jocului de piaţă, valenţele yuan-ului fiind practic prezumate la interesele economiei centralizate, modul de stabilire "legată" a cursului (permis de altfel prin art.IV al FMI) fiind o soluţie extrem de convenabilă unei economii închise, cu valenţe antisociale. Mai mult, Banca Populară Chineză nici măcar nu are ca prerogativ stabilirea cursului, această putere revenind Consiliului de Stat al Chinei, la sugestiile Ministerului Comerţului. Răspunsul oficialilor chinezi a fost extrem de clar şi fără echivoc (aş putea spune chiar aşteptat): cursul valutar este o opţiune suverană care are legătură directă şi exclusivă cu interesele economiei chineze. Atitudinea Chinei este, la prima vedere, una corectă şi justificată, câtă vreme SUA s-a folosit, într-o altă extremă a politicii monetare, de o rată a dobânzii foarte mică (aproape de 0), variantă pe care China nu si-a putut-o permite. Practic balansul politic este unul echilibrat - din cele două dimensiuni ale politicii monetare - cursul de schimb şi rata dobânzii de referinţă - fiecare din cele două puteri economice a făcut ce a putut pentru a-şi prezerva performanţele comerciale şi economice: China a marjat pe deprecierea competitivă a yuan-ului în plan extern, iar SUA a mizat pe ieftinirea finanţării la nivel intern. Fără a face nici pe departe apologia tipului de curs practicat de China, care contrazice practic normele elementare ale economiei de piaţă, cred însă că opinia acestui stat în curs de dezvoltare, cu rezultate atât de apreciate la nivel extern, trebuie luată măcar parţial în considerare şi de autorii politicilor monetare din alte ţări similare ca nivel, care nu-şi pot permite ieftinirea creditului la intern pe perioada unei crize. Din păcate, aşa cum s-a văzut şi în România în perioada imediat anterioară şi ulterioară izbucnirii crizei, costurile unei monede excesiv de apreciate se pot regăsi în corecţii ulterioare extrem de severe, cu consecinţe sociale grave şi atunci echilibrul politic devine extrem de important. Aici însă "miracolul" chinezesc nu are nici o problemă, paradoxul acestei ţări fiind deja o paradigma acceptată: China reprezintă statul cel mai bogat din lume, susţinut în evoluţia sa uimitoare de sărăcia populaţiei şi de costurile sociale imense, în raport cu prioritatea menţinerii unei competitivitate "artificiale"... un stat bogat care a devenit mai important chiar decât oamenii pe care îi reprezintă.

"Marşul" Balcanilor de vest către UE

2009-12-17T08:47:00.000+02:00

În cele din urmă, relaţia UE cu Serbia a fost "dezgheţată", tehnica de negociere pas cu pas dând în sfârşit roade, în sensul normalizării relaţiilor dintre cele două structuri ex-beligerante, alimentându-se astfel stabilitatea relativ precară a Balcanilor de vest. Pe data de 7 decembrie, după îndelungi dezbateri, departamentul pentru afaceri externe al UE, a anunţat redeschiderea oficială a tratativelor de aderare a acestui stat la UE, fiind semnat în premieră un acord de liber schimb între cele două state. Demersul a fost iniţiat practic în aprilie 2008, când UE a semnat tratatul strategic de asociere economică cu Serbia, în semn de sprijin faţă de preşedintele pro-occidental Boris Tadic. La acea dată statele opozante au fost Olanda şi Belgia care au insistat pentru "îngheţarea" relaţiilor până la data arestării şi condamnării generalului sârb Ratko Mladic, acuzat de crime împotriva umanităţii în conflictul din Bosnia, din anul 1995. Votul de blam al celor două state europene a fost ridicat la mijlocul anului 2009, odată cu asigurările ferme formulate de prim-procurorul tribunalului sârb de cercetare a crimelor război. Prim-vicepremierul sârb, Bizidar Djelic, a dat asigurări că cel mai târziu la data de 22 decembrie ţara sa intenţionează să depună oficial cererea de aderare la UE, astfel încât, în următoarele două săptămâni UE să poată lua în considerare ridicarea restricţiilor de circulaţie în spaţiul comunitar al cetăţenilor acestei ţări, lucru de care vor beneficia se pare, conform declaraţiilor responsabilului cu extinderea UE în zona Balcanilor, Milica Delevic, şi Muntenegru, respectiv Macedonia. În acelaşi context, Croaţia, care a depus cerere de aderare în anul 2008 a reuşit să depăşească disputa teritorială cu Slovenia, această ţară ridicându-şi dreptul de veto asupra intenţiei statului croat; integrarea efectivă a Croaţiei este preconizată a avea loc cel mai târziu la mijlocul anului 2012. Albania deasemenea a depus cerere de adeziune, aşteptându-se ridicarea restricţiilor privind libera circulaţie a cetăţenilor acestei ţări începând cu mijlocul anului 2010. Să sperăm însă că UE nu va avea "forţa" aderarea statelor vest-balcanice la "termen", numai de dragul extinderii pieţei comune şi numai pe considerente strict strategice sau exclusiv economice. Recentul eşec al economiei Greciei, membră a Eurosistemului, precum şi problemele grave cu care s-au confruntat cei mai recent admişi membri ai UE (printre care România, Bulgaria, Letonia, Ungaria sau Lituania), confirmă faptul că procesul de integrare rămâne mai puţin o decizie formală şi mai mult o responsabilitate comună, care odată asumată în mod solidar trebuie confirmată printr-o susţinere efectivă şi implicare activă.

Pieţele financiare şi politica viitoare a FED

2009-12-15T11:45:00.001+02:00

La inceputul lunii decembrie, FED a anuntat prin vocea preşedintelui său Ben Bernanke, intenţia de majorare a dobânzii de politică monetară, afirmaţia acestuia referindu-se cu precădere la o schimbare de atutidine, prin renunţarea la politica ultra-relaxată de creditare. În acest sens, oficialul FED a făcut cunoscută intenţia revenirii la valori net pozitive ale ratei de politică monetară, în prezent rezervele americane practicând o bandă a dobânzilor (în funcţie de tipul creditului) între 0 şi 0,75%. Motivul de bază este tendinţa de revenire a economiei americane, acest aspect făcând necesară evitarea "umflării" unui nou "balon speculativ" în perioada imediat următoare şi recorelarea funcţiei de creditare cu nivelul real al veniturilor actorilor economici şi al gospodăriilor. Nu în ultimul rând, graţie revitalizării ritmului de creştere a productivităţii în economia americană, stabilizării ratei de creştere a şomajului (ajuns la 10,2%) şi "popularizării" prognozelor favorabile creşterii economice pentru anul 2010, de natură a promova o percepţie pozitivă ca trend faţă de evoluţiile viitoare ale industriei americane, instituţia a luat în considerare temperarea aprecierii USD în raport cu Euro (cotat la 1,4555 USD, în creştere cu 0,7%) şi stimularea economisirii ca principală strategie pentru refacerea capitalului bancar pe raţiuni sustenabile. Faţă de această intenţie, pieţe financiare au debutat în cursul acestei săptămâni cu fluctuaţii semnificative, dealerii aratându-se extrem de reticenţi în raport cu percepţia FED asupra pieţei. Deciziile actorilor de piaţă au fost cumulate din perspectiva percepţiei faţă de risc, cu căderea sistemului financiar din Dubai şi cu problemele înregistrate de UE în Grecia şi în ţările central şi est europene. Astfel, indicele S&P a pierdut 3%, FTSE Eurofirst a pierdut 0,1%, FTSE Asia-Pacific a scăzut cu 0,5% iar Nikkei Tokio a pierdut 0,1%. Preţul aurului a scăzut la 1.118 USD/uncie (după depăşirea pragului istoric de 1200 USD/uncie/28,3grame) interesul internaţional faţă de această alternativă de rezervă diminuându-se. Preţului petrolului a scăzut la 69,6 USD/baril, confirmând revirimentul firav al pieţei energetice şi refacerea nesustenabilă a consumului, în timp ce produsele primare au cunoscut o creştere uşoară de 2,8% în ultimul trimestru. Este de aşteptat în perioada imediat următoarea majorarea dobânzilor politică monetară şi la alte bănci centrale, mai ales în cazul BCE sau al Băncii centrale a Japoniei; alte instituţii de guvernare monetară au anunţat poziţii constante, cum ar fi cazul Bancii Angliei care în cursul perioadei recente, a menţinut politica monetară la nivelul a 0,5%. Ar fi de dorit ca prioritate, trendul revenirii la valorile net pozitive ale dobânzilor de politică monetară să se generalizeze şi să marcheze cu adevărat refacerea poziţiilor privind expunerea bancară şi consolidarea capitalului propriu al sistemului bancar internaţional, astfel încât pe perioada imediat următoare creşterea consumului să-şi regăsească un suport solid într-un sistem al intermedierii financiare restructurat în modul de adecvare al capitalului.

Beţia cuvântului scris

2009-11-27T11:17:00.001+02:00

As fi vrut să ma odihnesc, obosit peste zi, şi am ales, facil după modelul cetăţeanului modern al secolului XXI, să ma relaxez uitându-mă la televizor, închis între frame-urile unui ecran luminos, într-o evadare extremă a simţurilor şi răspunderilor personale. Am deschis, în jocul degetelor pe telecomandă, din întâmplare, drept pe unul din posturile de televiziune de ştiri. Sentimentele care m-au cuprins sunt greu de descris sau de încadrat emoţional, însă mirarea observării reacţiilor personale rămâne cel mai notabil aspect al acestui exerciţiu analitic. În mai puţin de 10 secunde am simţit că relaxarea devine o beţie a gândurilor induse şi că, brusc, am încetat să mai gândesc. Faţă în faţă cu discursul unor persoane necunoscute (oameni politici, analişti etc.), pur şi simplu m-am trezit rumegând pasiv cuvintele asociate in opinii adverse, balansând spiritual până la transpiraţie, între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între moral şi imoral, altcineva decât mine optând definitiv în locul meu, doar speculând lenea omului obosit sau apetenţa ignorantă faţă de mesajul facil al audio-vizualului. Balansam însă fără să mai exist, ci, precum obsesia invocată a valului peren în oscilaţiile sale, mă apropiam, cu fiecare minut petrecut în imunda lumină a televizorului, de anularea propriilor simţuri, lăsând auzul să domine şi să hotărască în numele spiritului meu. Sumă complicat şi pare un abuz de limbaj această descriere făcută omului din faţa televizorului, într-un moment impus al odihnei şi al relaxării mult dorite după o zi obositoare de serviciu. Este important însă ca oamenii să înţeleagă pericolul renunţării la raţiune chiar şi pentru o clipă. Viteza care ne mână existenţial, caracteristică acestui secol al nerăbdării, trebuie oprită cumva, iar această atitudine poate fi demarată prin aşezarea oamenilor pe margine, unul câte unul pe post de observatori, faţă în faţă cu realitatea minţii lor. Pe bordură, privind cu capul între palme nebunia dinamicii din jurul nostru, putem fi altfel - ca atunci când, după ce te laşi de fumat măcar câteva zile, simţi trăgând un fum ce gust urât mirositor şi nociv are prietena ta ţigara - ne putem practic recăpăta simţurile. În acea seară m-am supărat pe auzul meu şi pe neputinţa de a mă detaşa de imagini, aglomeraţia de cuvinte ce nu-mi aparţineau obosindu-mă cu mult mai rău decât în momentul abandonării într-un fotoliu cald şi primitor. Decis să mă retrag din această beţie a mesajelor tv, am luat o carte şi am încercat să ma întorc în pace la cuvântul scris - titlul cărţii nu contează, ci ideea revenirii la simţul încordat al pasiunii de a-mi construi, truditor, realităţi vii în minte. Practic m-am aşezat pe bordură, cu bărbia în palme, încercând să redescopăr veşnicia statului faţă în faţă cu mine. Am făcut ceea ce trebuia - în mai puţin de câteva minute oboseala m-a toropit, cuvintele scrise mi-au agresat spiritul şi în câteva minute am simţit că adorm împăcat, din nou, cu universul şi pretenţiile mele.

Fabula solidarităţii europene

2009-11-24T11:53:00.003+02:00

Aşa cum era anticipat, ca urmare a crizei economice, majoritatea ţărilor membre ale UE s-au înscris în tendiţele generale la nivel mondial şi au depăşit, pe alocuri cu mult, limita de 3% stabilită prin criteriile de la Maastricht, pentru nivelul admis al deficitului bugetar. Comisia europeana a iniţiat şi propus în acest sens alte date limită pentru reducerea decalajelor, pentru a evita activarea generalizată a clauzelor Pactului european pentru stabilitate si creştere. De menţionat faptul că, în urmă cu un an, un deficit bugetar dublu sau triplu faţă de procentul limită stabilit la nivel comunitar ar fi fost de neconceput pentru majoritatea statelor membre, criza economică transformând această ipoteză în realitate, graţie spectrului din ce în ce mai vizibil al recesiunii. Ţările UE au fost unanim de acord cu necesitatea luării unor măsuri de echilibrare a finanţelor publice, însă interogaţia fundamentală în formularea ipotezei de lucru este cât de repede se poate face acest lucru. Multe dintre state resping ideea de a-şi reduce cheltuielile în viitorul apropiat, de teamă că acest lucru ar putea să stopeze redresarea economică, aflată într-o fază incipentă. Potrivit însă reglementărilor europene instituite prin Pactul european de stabilitate şi creştere, membrii actuali şi potenţiali ai zonei Euro trebuie să îşi menţină deficitele bugetare sub limita de 3% din PIB, deşi această limită trebuie flexibilizată într-o situaţie economică dificilă generalizată. Conform calendarului stabilit de Comisia Europeană, 13 state membre vor avea la dispoziţie trei până la cinci ani pentru a reinstaura disciplina bugetară. În medie, ţările zonei Euro au declarat un deficit de 0,8% din PIB în 2007 şi de 2,3% în 2008, aşteptându-se ca acesta să se tripleze şi să ajungă la 6,9% în acest an, respectiv la 7,5% în 2010. Decalajele dintre cheltuielile şi încasările bugetare au crescut în timpul crizei, pe măsură ce guvernele şi-au mărit cheltuielile pentru a susţine sistemele bancare şi pentru a-şi redresa economiile, pe fondul diminuării încasărilor din impozite multe state membre fiind nevoite să împrumute bani. În acest context, Comisia European a propus ca dată limită, în vederea echilibrării deficitului bugetar, anul 2013, pentru nouă ţări, astfel: Germania, Franţa, Spania, Austria, Ţările de Jos, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Portugalia. Italia şi Belgia vor avea timp la dispoziţie până în 2012, Irlanda până în 2014 şi Regatul Unit până în cursul exerciţiului bugetar 2014-2015. Pentru Franţa, Spania, Irlanda şi Regatul Unit, s-a propus o amânare, întrucât acestor ţări li se acordaseră termene mai scurte având în vedere că deficitul pe care l-au declarat anul trecut s-a situat peste limita de 3%. Comisia a cerut Greciei să ia măsuri imediate, considerând că această ţară nu a depus suficiente eforturi pentru a-şi acoperi deficitul. Potrivit estimărilor, Grecia va declara anul acesta un deficit de aproape 13%, cu mult peste procentul anticipat. În mod ciudat, nici o vorbă însă în iniţiativa oficială a Comisiei Europene despre ţările central şi est europene, care, în ciuda problemelor majore, au fost lăsate în afara discuţiei, printr-o atitudine suspectă chiar de ignorarea interesului comunitar, astfel după cum a fost acesta definit prin Tratatul asupra Uniunii Europene. Pentru România, trebuie amintită totala lipsă de implicare, cel puţin a Comisiei Europene, în ceea ce priveşte demararea şi negocierea programului de asistenţă financiară din martie 2009, când FMI a fost practic "aruncat în faţă" ca un substitut al sprijinului presupus, aprioric datorat şi responsabil al UE. Practic atitudinea Comisiei Europene a certificat, pe exemplul României, faptul că UE lucrează în prezent cu trei regiuni de dezvoltare, respectiv o zonă albă, una gri şi o zonă "haşurată", denumită şi "sală de aşteptare". Dezvoltarea economică a Europei pare a fi derulată intr-adevăr în două viteze, asta însă fără a lua în calcul zona "haşurată", respectiv "banca de rezerve", pe care stau cuminţi şi ascultătoare ultimele două state admise, lipsite de orice vigoare sau dinamică (copii cu bube dintr-o clasă de premianţi). Standardele impuse de UE pentru cele două state nu au legătură cu integrarea şi armonizarea, ci mai degrabă cu alinierea, problema fiind că nu am fost luaţi în considerare de la început, decât ca o masă de consum pentru zona albă a UE, în sensul obţinerii şi garantării unor noi pieţe de desfacere pentru piloţii eminenţi europeni. Nu sunt un adept al teoriei conspiraţiei, dar experienţa recentă a României versus nepăsarea UE, mă face să privesc efectele integrării europene doar din perspectiva unor standarde surde şi neprofitabile din punct de vedere comercial concretizate în termenii impunerii unor restricţii unilaterale. Această lumină aruncată peste eventuală realitate a unei "băncii de rezervă" mă face să cred că asistăm la o fabulă cu ţara noastră pe post de "şoricel de ţară" venit la vărul de la oraş şi care după o serie de experienţe dure decide să se întoarcă acasă, unde viaţa amară este compensată de libertate , pace şi independenţă acţională. Nu avem nevoie de asistenţi sau observatori care să ne spună ce avem de făcut, gratuit şi fără nici o contribuţie - de vorbe sau atitudini dirijiste nu ducem lipsă. Nu de alta dar România are deja 23 de milioane de critici...

Relaţia dintre sistemul economiei mondiale si dinamica fenomenului de globalizare

2009-10-20T08:50:00.003+03:00

Locul şi rolul economiei mondiale în evoluţia generală a fenomenului de globalizare şi integrare este unul fundamental, relaţia între aceste două fenomene fiind una de determinare definitivă a sensului şi raţiunii evoluţiei pieţelor mondiale de bunuri, servicii şi capitaluri. Discuţia privitoare la relaţia fenomenului de globalizare cu procesele economice, este în drept a porni de la studiul corelaţiilor şi determinărilor în evoluţia istorică a sistemului economic, până la nivelul actual al implicării majorităţii entităţilor economice într-o reţea globală.

Exprimat în mod sintetic, evoluţia economiei mondiale s-a derulat istoric după criteriul amplitudinii, de la faza regionalizării prin comerţ, demarată de la mijlocul secolului al XVII–lea, odată cu cristalizarea fluxurilor comerciale instituite de drept între naţiuni şi până la stadiul încă nefinalizat, al integrării pieţelor şi al definirii noii economii mondiale. Debutul internaţionalizării fluxurilor comerciale şi încheierea primelor acorduri economice multilaterale au avut loc, cel puţin din punct de vedere al normelor de drept internaţional, odată cu încheierea acordului GATT, când a demarat procesul de negociere internaţională cu privire la reglementarea multilaterală de drept, a regimului schimburilor economice, păstrând însă ca raţiune primară, cel puţin din perspectiva delimitării celor două blocuri economice diferite ca orânduire şi filozofie, cel comunist şi cel capitalist, instituirea unor eventuale concesii sau avantaje individuale în raporturile de schimb la nivel internaţional.

Mondializarea comerţului a intervenit practic odată cu demararea fenomenului de transnaţionalizare corporativă şi a procesului de relocare a producţiei, pe seama „Thacher”-ismului şi a „Reagan”-ismului, accentul fiind mutat pe liberalizarea fluxurilor comerciale de bunuri şi servicii. În ultimele două decenii ale secolului XX, odată cu căderea „cortinei de fier”, datorită evoluţiei pieţelor de capital, a intensificării reţelelor informaţionale şi graţie promovării ideologiei neoliberale în planul liberei circulaţii a capitalurilor, pe fondul cristalizării structurii economice integrative europene, a avut loc iniţierea fenomenului de integrare a pieţelor de bunuri şi servicii şi a pieţelor monetar-financiare. Noua economie mondială, încă nefinalizată ca formă şi structură, în raport cu evoluţia integrată a pieţelor şi apariţia noilor fenomene globale conexe (crize monetar-financiare, fenomene migraţioniste, convulsii sociale, exacerbarea sărăciei etc.), vizează o nouă arhitectură a fluxurilor comerciale şi financiare, desenată pe structura şi pretenţiile tehnologiilor informaţionale contemporane, revoluţia economică fiind determinată în acest caz, de naşterea spaţiilor virtuale de tranzacţionare şi de redefinirea raportului de forţe în manifestarea vectorilor mondiali ai puterii.

Graficul centrelor mondiale de putere aşează interesul economic la baza fenomenului de globalizare, conferind substanţă şi raţiune, cel puţin până în prezent, tuturor atitudinilor, comportamentelor sau deciziilor geostrategice ale naţiunilor implicate. În raport cu noile realităţi globale, vectorii puterii, care în ultimă instanţă determină sensul şi calitatea procesului de globalizare, şi-au menţinut structura, fundamentându-şi manifestările, în ciuda oricăror opinii contrare, pe pilonul economic, devenit mobil dar şi raţiune finală a oricăror acţiuni în plan internaţional. Evenimentele ultimilor ani, nu fac decât să confirme această stare de fapt şi să infirme, în aceeaşi măsură, perspectiva apropiată a finalizării unei forme, pe deplin cristalizate, a noii orânduiri economice. În baza monopolului tehnologic şi informaţional şi pornind de la avantajele accesului preferenţial la resurse, puterea economică şi financiară a rămas principalul criteriu de decizie, generând atitudini politice, militare, sociale sau culturale, după caz.

Noua ordine economică mondială continuă să fie configurată pe aceleaşi coordonate ale jocului de interese şi de definire a raporturilor de forţă în controlul pieţelor „... determinând în mare parte, majoritatea fenomenelor negative ale globalizării şi justificând în cea mai covârşitoare măsură, reacţiile socioculturale negative faţă de acest fenomen”. Astfel marile dileme legate de subdezvoltare, protecţia mediului, corupţie, terorism sau securitate, au ca punct de pornire, sub o formă sau alta, fenomenul economic şi neajunsurile evolutive ale acestuia. În plus, pentru definirea completă a tabloului contemporan, urmărind şirul evenimentelor din anul 2008, trebuie să amintim faptul că, la adăpostul globalizării, statele puternic industrializate au fost deopotrivă incapabile să-şi gestioneze propriile economii şi finanţe, corupţia şi frauda redevenind astfel un model universal şi o problemă mondială, care nu mai face doar obiectul economiilor în dezvoltare sau în tranziţie aşa cum se încetăţenise în optica doctrinei economice. Noua ordine economică mondială trebuie să pornească de la premisa că nu există excepţii şi nici situaţii particulare în tratarea unor probleme cu caracter internaţional; există numai stări de fapt şi efecte la nivel naţional, regional sau mondial, obiectivitatea comportamentelor fiind premisa de lucru a oricărui forum de guvernare mondială.

În problema sărăciei, particularităţile evolutive ale economiei mondiale, au condus la dezvoltarea inegală a naţiunilor, ajungându-se astăzi în situaţia în care, cea mai bogată cincime dintre statele lumii deţine aproape 84% din produsul social brut mondial, 83% din comerţul mondial şi aproximativ 86% din soldul economiilor mondiale de capital, un procent de 20% din populaţia lumii consumând de fapt peste 85% din bunurile şi serviciile produse la nivel planetar. Deşi prin prisma ultimelor 2 decenii, ţările sărace au reuşit totuşi o dublare a venitului pe cap de locuitor, iar ţările în curs de dezvoltare au realizat o creştere aproape triplă faţă de ritmul de creştere al ţărilor bogate înregistrat acum un secol, decalajele în raport cu lumea ţărilor dezvoltate s-au adâncit în continuare simţitor, nivelurile de venit actuale ale naţiunilor subdezvoltate neavând pretenţia a se ridica nici măcar la nivelul cifrelor înregistrate de cele mai bogate ţări acum 150 de ani. Cu toate că procentul populaţiei care trăieşte sub pragul sărăciei, s-a redus de la 29% în anul 1990 la 23,2% în anul 2000, un miliard două sute de milioane de oameni trăiesc încă cu mai puţin de 1 USD pe zi (65% din totalul acestora fiind din Asia şi 25% din Africa), iar aproape trei miliarde (jumătate din populaţia planetei), consumă mai puţin de doi dolari pe zi. Rata analfabetismului deşi în scădere, se menţine totuşi la o medie de aproape 20% din totalul populaţiei mondiale (aproximativ 600 de milioane de femei şi 300 de milioane de bărbaţi), din care 99% trăiesc în ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare; peste 800 de milioane suferă de malnutriţie iar speranţa de viaţă variază în limitele a 30 de ani ca diferenţă între eşalonul ţărilor cele mai bogate şi eşalonul ţărilor celor mai sărace.

Cauzele sărăciei şi ale subdezvoltării nu sunt poate în totalitate imputabile economiei mondiale, însă pot fi explicate de cele mai multe ori prin jocul vectorilor de putere din jurul acesteia. În jocul de influenţă, resursele, singura monedă de schimb a ţărilor sărace pentru multă vreme, şi-au definit între timp centrele de exploatare şi profit, accentul fiind mutat în prezent pe tendinţa corporativă de lărgire a pieţelor. Integrarea informaţională a pieţelor a găsit însă aceste ţări sărace la limita subzistenţei, oferindu-le din start, în lipsa preocupării generale şi a asistenţei insuficiente, un handicap motor major în dezvoltarea propriilor economii.

Privind evoluţia ultimelor trei decenii, ţările în curs de dezvoltare şi ţările subdezvoltate, au devenit interesante nu datorită amplificării sentimentului de responsabilitate al ţărilor avansate, ci din perspectiva cuceririi unor pieţe potenţiale, tendinţa de relocare industrială şi plasarea de investiţii în aceste zone, având ca raţiune „... lupta pentru noi centre de producţie, desfacere şi consum [...]. Jocul accesului la resurse, înlocuit în prezent cu jocul accesului la pieţe şi la consumatori, se bazează, dincolo de tradiţionalul serviciu de generare a forţei sau de exclusivismul monologului politic pe scena internaţională, pe monopolul absolut al statelor dezvoltate asupra resurselor informaţionale şi tehnologice ale lumii.

Într-un caz ipotetic şi ideal al echităţii şi dialogului global, SUA (cu o populaţie de numai 320 de milioane de locuitori), care în prezent consumă peste 40% din resursele naturale ale lumii (faţă de numai 18% în perioada interbelică), ar trebui ca în schimbul acestui „jaf planetar”, să cedeze în mod responsabil tehnologiile sau acumulările de capital în mod echitabil, spre zonele din care atrage aceste resurse primare; ori fenomenul este exact invers. S.U.A. intuind coordonatele noii economii, dincolo de adjudecarea unilaterală a „... dreptului de a acţiona în numele democraţiei şi a lumii civilizate” a urmărit şi a reuşit în mare măsură să monopolizeze progresul informatic şi tehnologic mondial, însumând astfel fără nici o excepţie toţi vectorii puterii în jurul raţiunii economice (FMI raporta în 2001, pericolul dependenţei lumii civilizate de progresul tehnologic al SUA, fără a-l denumi însă „monopol tehnologic”). Cazul nu se doreşte a fi unul cu sensuri ascunse, ci reflectă de fapt atitudinea generalizată a tuturor statelor dezvoltate, care preferă consolidarea propriilor poziţii, cu neglijarea interesului global şi acumularea de capital, cu ignorarea priorităţilor globale privind eradicarea sărăciei şi a inechităţilor sociale.

Problema cea mai nouă şi mai interesantă este dată de faptul că, în măsura în care statele puternice nu-şi asumă responsabilitatea globală şi nu procedează la revizuirea strategică a sensului globalizării, sărăcia ţărilor în curs de dezvoltare sau subdezvoltate poate naşte fenomene neaşteptate ca dimensiuni şi amplitudine, care pot afecta până şi cele mai elitiste medii. Din interacţiunea socioculturală şi religioasă a naţiunilor, problema recentă a terorismului s-a născut şi se hrăneşte cu nepăsarea ţărilor puternic dezvoltate faţă de destinul economic al ţărilor mici. Comportamentul antiglobalizare nu priveşte poate nici măcar într-un procent inadvertenţele culturale sau refuzul acceptării valorilor spirituale ale celorlalţi, cât vizează efectele negative ale acţiunii firmelor transnaţionale, dominarea nejustificată a resurselor naţionale de către terţi, pe seama puterii şi nu pe principii de echitate, imixtiunile politice şi afectarea suveranităţii unor state, politicile sociale ineficiente sau nesocotirea judicioasei gestionări a patrimoniului planetar, toate fundamentate sau intercondiţionate, în raport cu evoluţia calitativă şi cantitativă a economiei mondiale.

În aceeaşi ordine de idei, actuala structură a economiei mondiale şi actuala configuraţie politică care-l deserveşte, este vinovată în mare măsură de dezastrele ecologice înregistrate în ultimul secol, atât pe seama poluării mediului cât şi pe seama utilizării neraţionale a parcului global de resurse. Pornind de la utilizarea excesivă a hidroflorocarburilor, emanaţiile necontrolate de gaze (CO2) sau nereciclarea corespunzătoare a deşeurilor şi încheind cu utilizarea pesticidelor sau a erbicidelor în agricultură, factorul economic a devenit variabila determinantă „numărul unu” a sănătăţii planetei. Aceluiaşi fenomen economic i se datorează exploatarea neraţională a resurselor planetei şi crearea unor dezechilibre globale grave, prin despăduririle excesive practicate, poluarea apelor dulci şi a mediului marin, comportamente care au condus la diminuarea iremediabilă a biodiversităţilor şi degradarea ecosistemelor.

Liberalizarea lărgită a relaţiilor comerciale pe fondul intensificării activităţii corporaţiilor transnaţionale a provocat destabilizarea macroeconomică sau după caz socioculturală, a unor naţiuni în curs de dezvoltare sau subdezvoltate. Dumpingul social, respectiv nivelul scăzut al salariilor şi al protecţiei sociale practicate în aceste ţări sau oportunitatea exploatării neîngrădite a unor resurse în lipsa unui cadru normativ intern de protecţie, au atras un val de investitori care în goana lor după profit, au omis luarea în considerare a unor realităţi obiective cu impact regional sau global. Exemplul dat de D. Korten, referitor la tribul filipinez Igorot, este elocvent şi extrem de expresiv în acest sens, caz în care, de la exploatarea minieră de suprafaţă a unor filoane aurifere, tradiţional executată prin practicarea unor găuri mici în pământ şi spălarea îndelungă cu apă de râu a amalgamului extras până la obţinerea aurului, s-a ajuns, odată cu „investiţia” corporaţiei Benguet, la defrişarea efectivă a întregii zone şi otrăvirea aproape irecuperabilă a celor două râuri din zonă, în urma aplicării tratamentelor chimice cu cianură. E clar că nu acesta este scopul liberalizării comerţului şi nu acestea ar trebui să fie consecinţele unei investiţii. Efectele negative din exemplul enunţat, au şters aproape în totalitate lucrurile bune şi de apreciat resimţite în urma investiţiei, cum ar fi: oferirea de noi locuri de muncă, introducerea unor elemente de progres tehnologic, realizarea unei infrastructuri inexistente până atunci sau plata unor taxe şi impozite consistente către bugetul ţării în cauză.

Terorismul internaţional, crima organizată sau traficul de droguri şi de fiinţe umane, sunt numai câteva dintre fenomenele colaterale, întreţinute de sistemul economic insuficient responsabilizat şi conştientizat de drama efectelor secundare, care pot rezulta din necorelarea şi lipsa armonizării intereselor terţe, private sau publice, în raport cu realităţile şi obiectivele globale. Este clar că nimic nu justifică şi nu dă raţiune umană terorismului sau crimei organizate, însă este alarmant atunci când sunt neglijate aspectele primare ale acestor fenomene, legate fie de nemulţumirile celor din ţările sărace sau în curs de dezvoltare, fie de lipsa unor politici globale corespunzătoare. În ce măsură oare, actele teroriste şi-ar mai fundamenta opţiunea distructivă pe sentimentul inechităţii, dacă naţiunile Orientului apropriat şi mijlociu, furnizori importanţi ai resurselor petroliere, ar putea beneficia de propriile resurse sau dacă marile puteri ar deschide un dialog cinstit cu acestea, fără imixtiuni militare sau acţiuni politice în forţă? În ce măsură implicarea tuturor naţiunilor în acest dialog, ar muta centrul de greutate al globalizării în afara tipicului „americanism” şi ar lăsa fără justificare sau suport public, acţiunile aşa-zişilor „sacrificaţi ai Jihadului”? În acest context global, în care există o confuzie majoră între interesul economic vizibil dar nedeclarat public şi proclamata justificare de a impune cu orice preţ valorile democraţiei (câteodată poate chiar în contra unor particularităţi socioculturale naţionale), terorismul poate părea soluţia de moment a unor popoare care vor „să se salveze de la dispariţie”. Ori în acest caz, fenomenul economic este acela care afectează şi care întreţine în mod subversiv, atitudinea opozantă şi ostilă a unui grup sociocultural distinct.

Crima organizată sau traficul de droguri şi fiinţe umane au ca suport acelaşi fundament al sărăciei, pe fondul incapacităţii autorităţilor publice naţionale de a face faţă unor fenomene de asemenea proporţii. Pornind de la exemplul Americii Latine, este clar că o ţară precum Columbia ar prefera să câştige mai mult din exportul produselor din gama tehnologiei de vârf, decât din vânzarea de droguri, prostituţie sau trafic de fiinţe umane. Luptele de stradă înregistrate în vara anului 2006 pe bulevardele capitalei Braziliei, nu se datorează în mod firesc procesului de globalizare, dar aceste stări de fapt reprezintă în mod categoric efectul sărăciei şi al inechităţii sociale.

Problemele sunt aşadar extrem de eterogene şi complexe, însă legătura economiei mondiale cu dramele contemporane ale globalizării sunt majore şi justifică pe deplin poziţia centrală ocupată de acest factor în procesul de universalizare a valorilor globale, însă nu numai din perspectiva efectelor negative ci şi din prisma beneficiilor şi contribuţiilor pozitive marcate de acelaşi fenomen. Deşi am început abordarea cu perspectiva sumbră sau deficitară a fenomenului, până la urmă economia mondială este aceea care produce plusvalori, care satisface trebuinţe, asigură confortul speciei umane, reprezentând în mod inexorabil piatra de căpătâi a evoluţiei moderne a lumii civilizate, certificând astfel faptul că procesul de globalizare este unul pe cât de nedorit pe atât de necesar şi pe cât de instabil pe atât de imuabil în ireversibilitatea sa. Este clar că o parte din aspectele negative au şi un revers al medaliei, pe seama unui set impresionant de avantaje, progrese sau îmbunătăţiri fără precedent din partea dimensiunii economice, care pledează pentru stimularea controlată şi nu pentru înfrânarea procesului în sine.

Astfel, activitatea atât de blamată a corporaţiilor multinaţionale a adus pe lângă o creştere de aproape 8 ori a volumului fluxului de mărfuri şi servicii în numai cinci decenii, câştiguri şi beneficii tuturor ţărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Nu trebuie neglijat faptul că produsul intern brut pentru ţările în curs de dezvoltare este aproape de patru ori mai mare decât acela înregistrat acum 50 de ani, iar în cazul ţărilor subdezvoltate, volumul relaţiilor comerciale au cunoscut o creştere de 160% numai în ultimii 5 ani. În ziua de astăzi nu se poate concepe o dezvoltare sănătoasă orientată spre interior sau bazată pe izolaţionism ori autarhie economică. Interconectările dintre economiile naţionale, cel puţin în ceea ce priveşte fluxul comercial şi investiţiile directe de capital, sunt vitale creşterii economice, exportul şi investiţiile interne fiind factorii de fundamentare a ipotezei de lucru, în orice model al creşterii economice.

Liberalizarea fluxurilor comerciale şi relocarea industriei au determinat nu numai efecte poluante şi crize sociale, ci s-au manifestat şi pozitiv, prin promovarea unor tehnologii şi randamente superioare, crearea de locuri de muncă în unele zone defavorizate, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru populaţie, scăderea analfabetismului, creşterea şanselor de viaţă prin eradicarea unor boli, reducerea înfometării etc. Iată aşadar, cât de complex se dovedeşte a fi şi spectrul avantajelor globalizării, dincolo de rezultatul injust constatat prin compararea diferenţelor de nivel dintre ţările bogate şi ţările sărace. De altfel, sub presiunea societăţii civile, investitorii s-au şi implicat în diferite proiecte sociale, corporaţiile au promovat condiţii mai bune de muncă şi măsuri de protecţie socială, problemele de mediu au devenit subiectul unor reglementări de drept internaţional, veniturile şi beneficiile generate la nivel naţional permiţând stabilirea unui trend ascendent în evoluţia nivelului de trai şi a aspiraţiei de viaţă din ţările în cauză. Toate acestea, doar sumar enumerate, certifică necesitatea continuării procesului de globalizare şi întăreşte convingerea că nu finalitatea, ci metodele şi instrumentele sunt cele neadaptate noilor realităţi.

Deruta contemporană este declanşată atât de amplificarea fără precedent a relaţiilor comerciale şi financiare, pe fondul neoliberalismului, cât şi de determinările şi dinamica forţei demografice, rezultând necesitatea unui mediu instituţional reformat, de guvernare a relaţiilor economice, adaptat la realităţile globale dinamice. J.F. Rischard a remarcat în mod admirabil într-una din lucrările sale recente, poziţia economiei mondiale, respectiv a noii orânduiri economice, în ecuaţia globală contemporană, prin prisma concurenţei a doi vectori adiacenţi şi anume: forţa demografică şi arhitectura instituţiilor (conform graficului prezentat în figura de mai jos). Astfel, deşi dinamica noii economii este absolut fabuloasă, prin integrarea fără precedent a pieţelor internaţionale pe modelul reţelelor informaţionale, comprimate în timp şi spaţiu, instituţiile nu reuşesc să ţină pasul nici cu noile condiţii impuse de cadrul economic global, nici cu perspectivele determinate de evoluţia anticipată a forţei demografice pentru viitorul apropiat sau îndepărtat.

Fenomenul demografic în toate dimensiunile sale, se referă la modificările de volum şi structură ale populaţiei globului, în raport cu ansamblul posibilităţilor globale de convieţuire şi reprezintă unul din pilonii globalizării ca fenomen universal. Creşterea populaţiei în anumite zone ale lumii produce mutaţii specifice, cu impact deosebit asupra fenomenului economic, în special în ceea ce priveşte alimentaţia, migraţia forţei de muncă (emigraţia în general) şi particularităţile raportului „consum / raritate a resurselor”. În acest context, omenirea se vede obligată ca în perspectiva dublării populaţiei în mai puţin de 50 ani, să coreleze performanţele economice, din punct de vedere intensiv (în agricultură) şi tehnologic (în industrie), astfel încât printr-o alocare judicioasă a resurselor să se poată face faţă nevoilor în creştere ale umanităţii.

Noua economie mondială în raport cu dinamica forţei demografice şi cu

arhitectura instituţiilor internaţionale

Varianta reprezentată grafic de J.F. Rischard este una optimistă, în sensul în care curba demografică nu excede în dinamică evoluţia noii economii, sugerând prin aceasta de fapt, unul din dezideratele absolute ale globalizării în raport cu economia mondială şi anume: dirijarea tuturor eforturilor internaţionale în vedere menţinerii acestui avantaj deţinut în prezent de dimensiunea economică. Acest optim al eficienţei economice în raport cu evoluţia demografică, poate fi menţinut însă, numai prin inovaţie tehnologică şi perfecţionarea continuă a proceselor economice, progresul tehnic fiind în final acela care poate deschide noi oportunităţi, atât în ceea ce priveşte gradul de satisfacere a nevoilor populaţiei cât şi în ceea ce priveşte substituirea resurselor convenţionale ale planetei. Dacă forţa demografică e un dat universal, nu acelaşi lucru se poate spune însă despre dimensiunea instituţiilor umane.

Instituţiile internaţionale înglobează în sfera de cuprindere ansamblul creaţiilor structurale, cu vocaţie regională, internaţională sau universală, chemate să contribuie direct sau indirect, la gestionarea echilibrului existenţial al societăţii umane, din punct de vedere politic, social, cultural şi economic. Funcţionarea globală a economiei mondiale nu poate fi concepută fără un cadru instituţional corespunzător şi fără o structură internaţională coerentă, privind negocierea şi elaborarea consensului sau a cadrului general de cooperare. De altfel, este lesne de înţeles că, având la baza definirii structurale vectorul politic, instituţiile de guvernare sunt mai puţin dinamice în evoluţie decât întreprinderile economice. Criza instituţională şi neadaptarea cadrului universal privind guvernarea economiei mondiale, la realităţile economice şi demografice contemporane, sunt în legătură directă cu problemele prezente ale globalizării.

J. Stiglitz, a cărei contribuţie în declanşarea reformei instituţionale este notabilă, afirma într-una din lucrările sale de mare ecou: „...vocile conform cărora instituţiile internaţionale existente sunt total ineficiente şi pe alocuri inutile, sunt evident rău intenţionate şi nerealiste, în aceeaşi măsură în care cei care aclamă suficienţa restructurării sau a reformării vechilor instituţii, sunt exageraţi”. În acest context, constituirea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (World Trade Organization, WTO), la începutul anului 1995, a reprezentat unul din cei mai importanţi paşi pe care omenirea i-a făcut din punct de vedere instituţional, cel puţin din perspectiva guvernării economiei mondiale. Negocierile prelungite pe seama unor runde de discuţii epuizante, indirect dirijate de Grupul G7 sau de diverse cercuri restrânse de influenţă, în favoarea reglementării protecţionismului (runda Kennedy a anilor ’60 şi runda Tokyo a anilor ’80), au făcut din GATT un forum exclusivist de promovare a intereselor marilor puteri, centrat pe decizii protecţioniste şi nu pe definirea unui consens privind libertatea de a face comerţ sau pe reglementarea unor probleme rezultate din inegalitatea de şanse şi oportunităţi. Astfel, ca un exemplu al lipsei de adresabilitate în reglementarea cadrului comercial internaţional, dacă în 50 de ani de existenţă au fost soluţionate numai 300 de litigii sau diferende comerciale între state, numai în anul 2001 la OMC fuseseră deja soluţionate peste 80 de astfel de diferende.

Discuţiile demarate la Doha în 2001, au urmărit în premieră reglementarea multilaterală a procesului de transformare a economiei mondiale, abordând problematica proceselor privind liberalizarea fluxurilor comerciale şi de capital, fapt pentru care, numai în prima instanţă, la masa negocierilor au fost convocaţi reprezentanţii a 138 de ţări (la 1 ianuarie 2007 Organizaţia Mondială a Comerţului număra deja 150 de membri). Demararea procesului de negociere a marcat practic momentul când influenţa marilor puteri a căpătat în sfârşit o contrapondere semnificativă, reprezentată de comunitatea ţărilor în curs de dezvoltare sau subdezvoltate. Debutul acestui tip de negociere extinsă, poate reprezenta garanţia continuării liberalizării fluxurilor comerciale, ca soluţie viabilă pentru propagarea bunăstării naţiunilor, doar cu acordul şi consensul larg al tuturor naţiunilor implicate în acest demers. Aşadar, deşi apariţia OMC nu reprezintă soluţia finală în optimizarea guvernării procesului de globalizare, totuşi această instituţie, flexibilă ca structură (numără în prezent doar circa 600 de angajaţi) şi mai puţin predispusă birocraţiei şi corupţiei, în ciuda tuturor protestelor antiglobalizare, reprezintă un pas înainte în definirea noii arhitecturi instituţionale de guvernare a economiei mondiale.

Globalizarea urmează aşadar îndeaproape evoluţia economiei mondiale, cumulând avantajele şi relevând deficienţele liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, pe fondul complex al tensiunilor demografice, socioculturale sau politice, tendinţele de integrare a pieţelor, într-un spaţiu informaţional virtual extrem de concentrat ca velocitate, dinamism şi mutaţii, definind în ultimă instanţă, paşii următori ai acestui proces complex.

Consideraţii conceptuale privind evoluţia contemporană a economiei mondiale

2009-10-19T21:56:00.000+03:00

În contextul transformării crizei financiare într-o recesiune economică profundă, orice relansare a consumului pare a fi o teză greşită, luând în considerare relaţiile dintre economii astfel după cum au fost prezentate: pe de o parte ţările dezvoltate se orientează către achitarea „notelor de plată” retrăgându-şi finanţările, iar pe de altă parte economiile în dezvoltare îşi încetinesc ritmurile de creştere, resimţindu-se (prin „hard lending” – „aterizări forţate”), în urma reducerii generalizate a consumurilor.

Stimularea consumului pe seama facilitării accesului la credit nu mai poate conduce practic la nici o consecinţă corectă decât pe termen scurt. Această teză este întărită de lipsa de reacţie a sectorului de intermediere financiară în sensul stimulării procesului de creditare, indiferent de nivelul ratelor de politică monetară sau de nivelul mediu al dobânzilor practicate pe piaţa interbancară, ajunse în ianuarie 2009 la un punct minim record. Blocarea finanţărilor are la bază lipsa de încredere în valorile de piaţă şi mai puţin „repulsia” faţă de consum ori lipsa lichidităţilor atât de invocată de autorităţi în ultima perioadă. Ori în această situaţie singura opţiune, deşi poate puţin prea radicalizată ca formulare, poate fi o deflaţie generalizată.

Scăderea generalizată a preţurilor la bunurile de investiţie, dincolo de efectul de domino pe care-l poate avea în sectorul garanţiilor bancare, poate relansa consumul pe baze sănătoase şi poate reduce panica privind exercitarea unor opţiuni pe termen scurt. Această teorie trebuie însă corelată cu prelungirea scadenţelor în curs (reeşalonarea creditelor) şi cu restructurarea reală a sectorului de producţie. Afirmaţia recentă a laureatului premiului Nobel pe anul 2008, Paul Krugman, că „industria auto din SUA va dispărea pe termen mediu pentru că nu mai este susţinută de actuala economie americană [...]” , are la bază tocmai o perspectivă similară asupra fenomenului economic actual. Astfel, pentru o ţară precum SUA metoda optimă de relansare a industriei nu mai este în legătură directă cu creditarea proceselor de producţie ci face apel la scăderea preţurilor pentru bunurile de investiţie la nivelul veniturilor reale (nesigure pe fondul creşterii şomajului), în corelaţie cu o finanţare a acestor cheltuieli la scadenţe rezonabile, ancorate în orizonturi scurte sau medii de timp. Injecţiile de capital în întreprinderile care produc bunuri de folosinţă îndelungată nu fac decât să prelungească agonia unor societăţi care au uitat practic metodele de optimizare a producţiei pe cicluri scurte de timp (ciclurile Kitchin).

Conform teoriei lui Taylor F. metodele reale de eficientizare economică nu se referă sub nici o formă la extinderea nejustificată a corporaţiilor sau la miza garantării consumului pe termen lung pe seama creditului ci se referă exclusiv la raţionalizarea proceselor de muncă şi la utilizarea beneficiilor competitive rezultate din implementarea progresului tehnologic. Ca să confirmăm starea de fapt, oferim exemplul real al companiei germane Opel, care la începutul anului 2008 anunţa deschiderea celei mai moderne fabrici de autoturisme din lume, robotizată în procent de 80%. Ar fi fost normal ca în urma acestei restructurări tehnologice, maşinile produse la această companie să scadă ca preţ, însă efectul a fost tocmai unul contrar, preţul majorându-se cu aproape 10%. În luna decembrie 2008, compania menţionată solicita un împrumut de 3 mld. Euro pentru a face faţă crizei financiare, neglijând practic toate aspectele legate de reformele interne şi toate strategiile care ar fi condus la reducerea costurilor şi implicit a preţurilor pe piaţă. De altfel şi în cazul SUA, injecţiile de capital în economie nu au impus nici o condiţie sau restricţie referitoare la revizuirea şi optimizarea strategiilor de producţie.

În concluzie, tendinţa fenomenului de globalizare se defineşte prin ansamblul de interacţiuni manifestate între economiile astfel definite, dinamica globalizării economice cuantificându-se statistic prin două elemente motrice şi anume: (1) evoluţia comerţului mondial şi (2) nivelul de integrare a pieţelor financiare. După cum se poate observa din figura de mai jos, economiile sunt legate funcţional între ele prin fluxurile de mărfuri şi prin fluxurile de capital.

Relaţia funcţională dintre fenomenul integrării financiare şi comerţul mondial

În măsura în care, ca raţiune primară, rezultatele obţinute din comerţul exterior sunt utilizate pe filiera economisirii sau a investiţiilor directe prin sectorul intermedierii financiare, echilibrul dintre cele trei economii nu este afectat de dezechilibre majore rezultate din interacţiunea economiei reale cu economia financiară speculativă, anticipările de evoluţie urmărind practic legile economice clasice. În măsura în care capitalul speculativ devine principal furnizor al segmentului intermedierii financiare, în detrimentul randamentelor economice şi al economisirii, atunci raţiunile economice se inversează, primând speculaţia. Capacitatea statelor de a reacţiona nu este însă identică şi atunci formele de manifestare a crizelor capătă valenţe diferite. Statele puternic industrializate vor suferi în primă instanţă pe termen scurt şi mediu fiind afectate de corecţiile valorilor de piaţă impuse de pierderile din speculaţiile financiare. Aceste state vor avea tendinţa de a sprijini în mod imperativ lichidarea sau compensarea poziţiilor speculative, permutând corecţiile la nivelul consumului real şi la nivelul creditului, încercând să-şi recupereze pierderile fie prin scumpirea resurselor financiare, fie prin atacuri speculative dirijate asupra monedelor ţărilor în curs de dezvoltare bazate pe ofertă sau pe furnizarea de resurse energetice. Schimbarea condiţiilor de pe pieţele financiare, afectează sectorul intermedierii financiare şi mai departe fluxurile de investiţii directe respectiv consumul şi oferta din piaţă, deformând valoarea şi potenţialul de producţie al economiei reale.

Din perspectiva echilibrului dinamic al comerţului mondial şi al stabilităţii economice internaţionale, globalizarea economică trebuie guvernată în efectele sale în primul rând prin redefinirea legăturilor dintre sistemul monetar-financiar şi economia mondială. Rezultatul dinamicii fenomenului de globalizare nu poate fi decât o nouă ordine economică mondială, în care însă trebuie căutat şi ajustat din punct de vedere funcţional, rolul şi poziţia fiecărei categorii de economii naţionale. Guvernarea rezonabilă a procesului de globalizare nu presupune „avalizarea” notelor de plată privind dezechilibrele financiare sau economice, ci dimpotrivă, presupune acţiuni comune, în avantajul întregii comunităţi internaţionale. Pe de altă parte, intervenţiile repetate şi insuficient de bine argumentate, pot conduce la respingerea radicală a ideilor pieţei libere fără argumente suficiente, promovând în extremă închiderea economiilor şi debutul fenomenului de deglobalizare. Separarea industriei financiare speculative de industria intermedierii financiare propriu-zise, printr-o reîntoarcere la vechile concepte legate de economisire, investiţie şi credit, respectiv adecvarea scadenţelor în funcţie de durata reală a alocării, au devenit din acest punct de vedere unul din imperativele noii ordini economice şi financiare propuse pentru o lume globală funcţională.

Toamna politicii româneşti

2009-10-13T20:02:00.000+03:00

A venit toamna grea, profundă şi de-a dreptul frunzăroasă peste politica românească. În aerul pârjolit al schimbării pluteşte sentimentul fatalismului politic în forma sa pură ... s-a produs imposibilul băsescian şi, în ciuda tuturor orgiilor sale varbale, i-a căzut Guvernul. Poporul simte că-i "fuge pământul de sub picioare" ... ce de treabă făcuse guvernul ăsta şi ce-o să ne facem fără ei, cum naiba o să mai trecem de criză şi cine va mai face reforma statului atât de corect şi eficient ca "micul" strateg Farfuridi. Câtă durere naţională. Ne ştergem lacrima de recunoştinţă din colţul obrazului şi le mulţumim foştilor miniştri şi fostului premier (şi de fapt tuturor "foştilor" din ultimii 20 de ani) pentru sărăcie, pentru şomaj, pentru promovarea lipsei de bun simţ şi pentru aroganţă, pentru şefi incompetenţi de la agenţii şi deconcentrate, pentru restanţele la întreţinere, pentru blocajele financiare şi economice, pentru cei 2 km de autostrada, pentru toţi emigranţii şi toţi tinerii talentaţi alungaţi din ţară, pentru codurile fanariote şi pentru toate legile sau asumările anticonstituţionale. În ceea ce priveşte cel mai "mic" cabinet (la propriu şi la figurat) din istoria României se poate sintetiza astfel - atât de multe "succesuri" într-un timp atât de scurt că ni se ridică gulerul la haină. Cred, rememorând toate interpelările media, că doar premierul era singurul om fericit de realizările lui ... cel puţin aşa părea în toate intervenţiile publice. Fericit în lumea lui, care însă din păcate nu este şi lumea noastră.

Pe de altă parte visul opoziţiei s-a îndeplinit, astfel încât, în plin avânt al crizei am reuşit să oferim mediului investiţional schimbări atât de violente şi întorsături atât de abrupte ale stărilor de echilibru încât să nu mai înţeleagă nimic din ce se întâmplă cu adevărat. Merită felicitările pe care de obicei le aruncam peste umăr celor care ne lovesc cu sacoşa în autobuz şi nu-şi cer scuze fiind tot ei supăraţi că le "luăm aerul". Nu mai contează care sunt efectele faptelor şi comportamentelor politice, priorităţile lor, ca o sumă a intereselor de grup, sunt altele şi nu ne privesc.

Ocupaţia de bază a politicienilor a devenit "iluzionismul" public şi dedicaţia totală pentru dezideratul de moment: moartea clinică a electoratului nemulţumit. Anestezia preferinţelor alegătorului român se poate menţine numai prin acest gen de atitudini, numai aşa "marea mută" va sta acasă, scârbită în ziua votului. Cred că politicienii au devenit mai îngroziţi la ideea de a lăsa lucrurile la îndemâna acestei "mări mute" de alegători, decât să rişte un vot negativ. Toţi aceia care nu se pronunţă acum, indecişii politici, ocupaţii de zi cu zi, au puterea de a da toate calculele peste cap, de a arunca printr-o simplă ridicare de ştampilă, banii strategilor politici pe fereastră, într-un dispreţ evident faţă de cei care trăiesc din minţirea noastră.

Din păcate a căzut Guvernul şi nu simţim nimic, nici în suflet, nici în creier şi cu atât mai puţin în buzunar. Trăim la fel de prost şi la fel de neliniştiţi în ceea ce priveşte necazurile zilei de mâine, reeditând parcă un pamflet general şi profund la adresa omului de bun simţ. Azi nu a înregistrat nimeni nici o victorie nici puterea prezidenţială şi nici opoziţia. Doar omul de rând a mai suferit încă o înfrângere, ca un veşnic perdant, singurul perdant din ţara lui.

Ţara noastră ca o scenă

2009-10-08T09:43:00.000+03:00

Nu cred că mai spun nimic nou amintind faptul că de două săptămâni încoace scumpa noastră ţară a devenit, din ring politic, o controversată scenă de circ, cu bufoni care mai de care mai iscusiţi în arta de a se face de râs. Discursul este centrat exclusiv pe păcatele cuiva sau mai precis ale altcuiva, dar nicidecum ale celor în cauză, datul vinei de la unul la altul transformându-se dintr-o acrobaţie abilă într-o deplorabilă scenetă cu scuipături, certificând falimentul seriozităţii puterii politice în stat. Nu mai există asumarea răspunderii, nu mai crede nimeni în dreptate iar fuga după putere a turbat toţi neuronii politici. Diletantismul ridicat la rang de virtute, pe seama promovării unor persoane care fie dau bine la tv, fie par destul de interesanţi pentru a nu fi ignoraţi, a luat, simplu şi pe nesimţite, locul confruntării raţionale între idei. Pur şi simplu nu mai ştii, tu ca român simplu, pe cine să acuzi şi la cine să te mai plângi. Nu de alta dar statul român, în "plină reformare" de altfel, se află într-un asediu al suspendărilor, revocărilor şi demiterilor. Care pe care, noi sau ei?

Pe de altă parte, atenţi la protestele de stradă ale oamenilor muncii, abia încheiaţi cu protestul jenant al magistraţilor, aflăm cu stupefacţie despre interesele nu tocmai curate ale unor lideri sindicali, implicaţi în diverse afaceri din sectorul media şi nu numai, incompatibile cel puţin moral din punctul de vedere al obiectivităţii şi reprezentării sociale. Presa, a patra putere în stat, care până mai ieri forma opinii, credeam noi, corecte, a ajuns să-şi pună la îndoială, din interior, capacitatea de a fi obiectivă. Singurii în care mai credeam sau la care mai eram atenţi.

Nu ai decât o singură variantă momentan - să te transformi într-un spectator docil, care, printre treburile zilnice, îţi găseşti un răgaz să te miri de tot ceea ce ţi se întâmplă. Ţara este o scenă imensă, pe care slavă Domnului, are cine evolua. Miza eşti însă tu, cel neputincios şi revoltat, să fii atras, să fii încântat, să ţi se creeze iluzia că poţi schimba ceva doar din scaunul de spectator. Aici este însă o fisură în logica circarilor, pe care ar trebui să o luăm rece în calcul pentru a ne salva. Să începem prin a ne păsa şi să începem prin a crede că putem schimba lucrurile (sună ce-i drept ca un slogan comunist! dar nu am găsit altă formulare). Nu azi, nu mâine dar măcar poimâine şi nu prin vot neapărat ci mai ales prin atitudine.

Prin cenusa imperiului

2009-10-05T15:17:00.002+03:00

Ziua de astăzi, o zi banală de luni, ploioasă şi urâtă ar fi trebuit să se transforme într-o zi marcantă pentru mişcarea sindicală din România. Peste 800.000 de sindicalişti au pus solidar umăr lângă umăr, strângându-şi rândurile pentru "simularea" celui mai amplu protest social de la ultima mineriadă încoace. Plini de speranţă, românii spectatori au aşteptat astfel să vadă ţara dând în clocot, sub presiunea generată de manifestările de dezamăgire ale salariaţilor bugetari, visând, încă odată, la o cotitură notabilă în filosofia omului politic contemporan.

Deşi mesajul liderilor sindicali a fost încă de la început neclar, centrat exclusiv şi excesiv pe deficienţele legii unice a salarizării, totuşi românii nu şi-au pierdut speranţa şi au crezut până la final într-o ipotetică răzvrătire a dimensiunii sociale împotriva evidenţelor economice şi politice ale ţării, cu o finalitate concludentă cel puţin la nivelul dialogului public. Din păcate pentru spiritul "omului muncii de la stat", ziua a decurs ca o zi normală de luni, apatică, nevrotică şi chiar lipsită de vlagă. Revoltele promise s-au transformat în strigăte izolate, care nu au avut ca răspuns decât discuţii între unul sau altul dintre oamenii politici şi liderii sindicali, fără nici un efect notabil. Motivaţia grevei şi-a demonstrat lipsa de consistenţă, transformând ziua într-un simulacru al imixtiunii politicului în mişcările publice sindicale, certificând astfel lipsa de tactică şi strategie din partea blocurilor naţionale sindicale. Greva, a luat forma unui chiul general iar adresabilitatea evenimentului s-a centrat spre interior, oferind senzaţia unui eveniment "al nostru pentru noi", inutil şi dezamăgitor. Am fi vrut să vedem schimbări radicale, reacţii reale şi vii ale autorităţilor vis-a-vis de un eveniment social atât de intens mediatizat, însă nu am văzut decât aceeaşi lideri sindicali cu pretenţii monopolistice asupra dialogului public, dictând pretenţii guvernanţilor şi implicit societăţii româneşti, ca şi cum stabilitatea socială şi echilibrul economic ar fi în buzunarul lor de la piept.

O reacţie sindicală ar trebui să fie centrată, în mod fundamentat, pe un mesaj coerent şi, ulterior, ar fi trebuit dezvoltată pe opinii responsabile privind consensul social, forţa motrice fiind tributară voinţei celor pe care liderii sindicali îi reprezintă în teritoriu. Întrebând pe unul şi pe altul dintre cunoscuţi, fără să fiu subiectiv, am constatat că foarte puţini dintre aceştia ştiu însă ce s-a cerut în cadrul acestui protest şi care a fost ideea centrală - o fi fost vorba despre sporuri sau despre deficienţele legii învăţământului? sau poate o fi fost vorba despre schimbarea structurii guvernului? O ceaţă totală, dar important este protestul, restul ce mai contează, oricum sigur cineva sau altcineva trebuie să fie de vină pentru răul ce ni se întâmplă.

Am ajuns practic să banalizăm şi protestele şi să absentăm până şi din existenţa noastră de zi cu zi. De reprezentat cu adevărat nu ne reprezintă nimeni, dar protestăm. Sincer mă uit la ziua de azi, la pasivitatea extraordinară şi la absenţa totală din viaţa publică a omului de rând, şi, cu riscul de a exagera, începe deja să-mi fie dor de mineri, de hotărârea şi de determinarea lor. Nu fac apologia terorismului de strada, ci vreau doar să sugerez expresiv cele două extreme între care oscilează poporul român, refuzând raţionalitatea căii de mijloc - arbitrarea interesată şi responsabilă a reprezentativităţii, ca ipoteză a succesului într-o democraţie.

În această ordine de idei, cred că tema restructurării şi modernizării statului român ar trebui să înceapă, ca ipoteză de lucru, cu regândirea modelului de reprezentare politică şi socială, respectiv de construcţie a consensului public. Inactivitatea şi pasivitatea a ajuns atât de profunde încât am ajuns să credem că nu mai contăm nici măcar atunci când este vorba despre noi înşine. Ce să mai vorbim despre implicarea socială, întrajutorare sau solidaritate. Sunt numai vorbe înţelepte din "marii clasici" socialişti. Ne place însă sau nu, o ţară nu poate fi democratică şi nici modernă în evoluţia sa, fără ca şi cetăţenii săi să-şi dorească cu adevărat acest lucru.

Sfârşitul crizei - între vis şi realitate

2009-09-17T13:17:00.002+03:00

La un an de la căderea colosului american Lehman Brothers, ştirile din ce în ce mai optimiste din economia mondială ne pun pe gânduri, neştiind, fie ca simpli spectatori, fie ca analişti ai unor statistici aproape contradictorii, ce poziţie să mai adoptăm şi ce atitudine să mai formulăm la momentul prezent. De unde nimeni nu putea oferi mai ieri un pronostic clar al evoluţiei economice şi financiare pe termen mediu, în acest moment "fericit", toată lumea a luat în braţe opinia depăşirii curente a momentului critic în evoluţia economiei mondiale şi a finanţelor internaţionale, în principal pe fondul reintrării pe trend descendent a ritmului de creştere înregistrat în unele ţări OCDE, mimând frenetic şi contagios "poeziile" aruncate pe piaţă de B. Bernanke (FED) sau de FMI prin vocea sobră a lui Kahn.

În acest ton relaxat, oficialii americani au anunţat miercuri că producţia industrială din SUA a crescut în august cu 0,8% faţă de luna anterioară, într-un ritm uşor mai mare decât cel anticipat de analişti (de 0,7%). Creşterea a intervenit după un avans de 1% în iulie, care a fost revizuit ulterior în sus, de la estimarea iniţială de 0,5%, însă, faţă de august 2008, producţia industrială a scăzut cu 10,7%. Pe fondul veştilor statistice pozitive din partea economiei SUA, neglijându-se deficitul istoric al acestui stat şi impactul redus al injecţiilor repetate în economie, a urmat instantaneu o euforie generală. Principalele burse europene (DAX30, FTSE100 şi CAC40), s-au revigorat cu ritmuri cuprinse între 0,1% şi 0,3%, bursa de pe Wall Street (indicele Dow Jones) a înregistrat un avans de 1,12% iar principalul indice asiatic, Nikkei al Bursei de la Tokyo a închis joi în urcare cu 1,7%, aceste evoluţii reflectând un optimism în creştere al pieţelor. Moneda de refugiu, dolarul american (care nominează cam 60% din rezervele monetare internaţionale) a fost abandonată brusc, în mod imprudent, iar cursul euro a atins un nivel record la 1,4740/USD acest lucru reflectând tocmai transmiterea stării euforice către majoritatea actorilor pieţei, până la nivelurile decizionale inferioare de apreciere a riscurilor de piaţă.

Logica tânărului învăţăcel în economie, cu mintea limpede şi "limitată" la nivelul adevărurilor fundamentale, se cramponează însă încăpăţânată în lemele funcţionării societăţii de consum, făcând abstracţie de tot "mărunţişul excesiv tehnic" al funcţionării finanţelor internaţionale, ca şi de toate veştile minunate ale revenirii la echilibrul variabilelor economice. Componenta creşterii economice sustenabile depinde în mod direct de o variabilă fundamentală, descrisă de Keynes acum vreo şase decenii, şi anume nivelul şi evoluţia consumului agregat. În termenii cei mai simpli, evoluţia consumului pe termen lung are ca determinanţi esenţiali, pe de o parte veniturile populaţiei şi ale agenţilor economici şi, pe de altă parte, veniturile şi cheltuielile statului. Restul sunt detalii...

Despre prima variabilă care determină sustenabilitatea creşterii economice lucrurile sunt evidente, rata medie a şomajului în ţările OCDE ajungând la 8,4%, adică la cel mai ridicat nivel după cel de-al doilea război mondial încoace. Luând în considerare nivelul ridicat al asistaţilor social (plătiţi din ajutoarele de şomaj), problemele diminuării fondului bugetar de salarii şi imperativul raţionalizării costurilor agenţilor economici, putem afirma că tendinţa pe mediu va fi de creştere a ratei şomajului cu cel puţin 5-8%, graţie deficitelor bugetare în creştere în majoritatea ţărilor OCDE. Corelat cu această situaţie, "înclinaţia marginală spre consum" (defectul major al omenirii de a cheltui mai mult decât câştigă) este menţinută pe seama creditului, la dobânzi ridicole, fără consistenţă însă în productivitatea salariaţilor la nivel macroeconomic. Veniturile şi cheltuielile statului sunt concentrate în acest context pe politicile de stimulare economică susţinute pe baza unor deficite record, care au avut ca scop fundamental relansarea creditării prin orice mijloace. Cu toate aceste eforturi publice considerabile, consumul nu s-a revigorat decât firav pe alocuri, pe fondul deflaţiei generalizate la nivelul ţărilor OCDE, acesta menţinându-se la un nivel scăzut.

Ori câtă vreme veniturile populaţiei (salariile), ale agenţilor economici (profitul) şi ale statului (bugetele naţionale) sunt în perspectivă, negative ca ritm de creştere, atunci cine va acoperi preţul unei creşteri valorice pretinse a consumului, respectiv diferenţialul de creştere economică efectivă, şi din ce? Din credite?! cumpărându-se creşterea economică prezentă pe seama unor căderi viitoare repetate? Sau mizând în mod parşiv pe declanşarea unei inflaţii la nivel global?

Cel puţin din aceste considerente avem motive să credem că opiniile optimiste sunt exagerate. Cred că nu există vreo soluţie apropiată optimă, alta decât bazată pe teoria creşterilor şi scăderilor de mici aplitudini, pe modelul "dinţilor de fierăstrău". Teoriile ieşirii din criză pe modelul evoluţiilor economice în "L", "V" sau "W" nu ţin seama de lema cibernetică a menţinerii unui echilibru general optim prin mici dezechilibre. Şomajul ridicat va permite refacerea trebuinţelor umane reale şi va readuce la raţionalitate consumul - acest lucru este necesar. Fără raţionalitate acest consum nu va fi în nici un caz sustenabil, iar creşterea economică aferentă nici atât. E simplu şi orice altă logică încurcă în mod intenţionat panorama viitoarelor politici recomandate.
Citindu-l pe P. Krugman dintr-o declaraţie recentă, ajung să cred că soluţia reală pentru ieşirea din criză este deocamdată unică şi simplă: să găsim o planetă nouă, pe care, într-un efort de marketing galactic, să ne putem vinde tot excesul de marfă astfel încât, printr-o retranslatarea contagioasă a nevoilor umane, să ne asigure într-un gest de "solidaritate marţiană" creşterea pieţelor şi refacerea tendinţei sustenabile spre consum.

Starea aceasta de fapt mă transpune clar şi fără echivoc, cel puţin pe mine, om simplu, ca reprezentant al persoanelor care obişnuiesc să-şi pună întrebări, în poziţia nelămurită a unui "încuiat" (astfel după cum sunt definiţi, în stilul tânărului magician H. Potter, oamenii simpli, lipsiţi de şansa înzestrării cu darul magiei). Am tendinţa de a crede că lucrurile sunt în realitate foarte simple şi că aceia vinovaţi de întâmplările recente din economia mondială, alături de autorităţi, au doar un interes meschin de a colora esenţialul cu mii de detalii, precum vrăjitorii lui Potter, pentru a menţine cursul lucrurilor la îndemâna unui simplu gest din baghetă. Tensiunea nu mai poate dura însă foarte mult, rigiditatea legilor economiei de piaţă rezumându-se, uneori crud, la un arbitraj excesiv de raţional. Lumea este în schimbare, iar între vis şi realitate întotdeauna evoluţia economică obiectivă va alege realitatea, indiferent cât de dură şi inumană va fi aceasta. Restul sunt detalii...

Bunul simţ şi politica românească

2009-09-15T16:17:00.002+03:00

Urmărind, ca orice român "implicat activ" în realităţile cotidiene, circul politic recent revitalizat de perspectiva apropiatelor alegeri prezidenţiale mi-a venit în minte o întrebare lansată anul trecut de răposatul O.Paler, la una din emisiunile la care, cu regularitate participa. Şi anume: poate fi politicianul un om cu bun simţ? Sau există o incompatibilitate apriorică vis-a-vis de statutul de "om" şi cel de "politician". Deşi supărător poate pentru cei în cauză, evidenta ironie a întrebării certifică însă, pe fond, o problemă reală a mediului politic românesc şi anume decalajul dintre priorităţile generate de dialogul social şi atitudinile, respectiv acţiunile factorului politic.

Practic, factorul politic acţionează în prezent independent de voinţa societăţii iar procentajul scăzut al prezenţei la vot certifică ideea conform căreia va câştiga nu acela care obţine un grad de reprezentativitate mai mare ci acela care-şi mobilizează mai bine resursele de partid cu ocazia alegerilor, indiferent care şi pentru ce ar fi acestea. Urmărind degringolada "goanei după ciolan" şi indiferenţa faţă de problemele reale ale societăţii putem afirma, fără a greşi prea mult, că din punctul de vedere al guvernanţei colective poporul român a încetat să mai existe! Protestul ignorării fenomenului politic nu ne-a adus nici un favor, şi, în limita lipsei bunului simţ al politicienilor a devenit extrem de nociv fenomenului democratic. Astfel, drept consecinţă, poporul nu mai contează în strategiile de campanie electorală pentru că oricum va absenta de la vot - rămân doar activiştii şi atât ... Şi atunci de unde bun simţ când ştii că oricum nu va urma nici o sancţiune din partea electoratului şi că, mai degrabă, printr-o astfel de atitudine poate fi stimulat şi mai mult absenteismul.

Societatea civilă, atât de absentă în ultimele două decenii, şi-a ignorat puterea publică şi rolul de mediator între interesele mulţimii şi atitudinile mediului politic, situaţie care a generat un haos comportamental total iraţional din partea autorităţilor statului gestionate de factorul politic. Astfel s-a ajuns în situaţia în care Preşedintele pare mult mai preocupat de faptul că nu i s-au acordat semnele de respect care se cuvin înaltei sale demnităţi de către reprezentanţii asociaţiilor non-guvernamentale sau în care premierul găseşte de cuviinţă să afirme că el îi reprezintă doar pe românii care au fost la vot. Pe acest fond, presa a preluat fără echivoc rolul societăţii civile şi a ajuns să se considere, peste noapte, purtătorul de cuvânt al naţiunii, pierzându-şi însă consistent din credibilitate şi imparţialitate. Aburii puterii se dovedesc a fi în relaţie directă cu tendinţa monopolizării dialogului public, mai ales în ceea ce priveşte media românească.

Chiar dacă ne place sau nu, chiar dacă ne încearcă sau nu un sentiment al zădărniciei, nu putem aştepta la o revelaţie a bunului simţ din partea politicienilor. Pentru a ajunge acolo (miniştri fără experienţă, consilieri fără notorietate sau directori ai unor regii numai bune de muls), aservitul politic nu trebuie să aibă de-a face cu bunul simţ. Vorba cuiva tare înţelept: "... de ce aş accepta o funcţie de demnitate publică? ar fi ca şi cum aş recunoaşte în faţa cunoscuţilor că sunt dispus să fur (pentru mine dar şi pentru alţii)! Bunul simţ este aşadar străin constituţiei omului politic, pentru care a reuşi înseamnă în stil platonian nu a fi "om" ci "animal" politic.

Lupta împotriva noastră

2009-09-11T11:46:00.004+03:00

Toată nebunia dialogului social excesiv s-a intensificat brusc, ca temperatura în urcare a gripatului, din momentul anunţării intenţiei privind elaborarea unei legi unice a salarizării şi a unor reglementări privind diminuarea cheltuielilor statului român, respectiv privind întărirea disciplinei financiare. Coincidenţă sau nu, din acel moment, liderii sindicali de la toate federaţiile, mai mult sau mai puţin cunoscute (în mod sigur nimeni nu le mai ştie nimeni numărul exact) au devenit "vedete ale reprezentării sociale", monopolizând fervenţi dialogul public în relaţie cu autorităţile statului. Acest dialog virulent, pe alocuri chiar trivial, abuziv sau ilogic se referă însă, de la începutul anului încoace, după cum constantăm căscând cuminţi gura la televizor, exclusiv la salariile, recompensele sau beneficiile salariaţilor din sistemul public. Absolut nimic legat de performanţă, de calitatea serviciilor publice, de bunul simţ faţă de banul public sau de solidaritatea naţională în faţa crizei. Criza pare sincer că este doar a "noastră" nu şi a "lor".

Vendeta publică a culminat cu crearea chiar a unui "cartel" al sindicatelor, hotărât să demonteze cu orice preţ eforturile unui Guvern, ce-i drept obosit şi depăşit în autoritate până şi de o grădiniţă de copii (cu condiţia ca aceşti copii să ţipe cât mai tare!). Acest "copil născut prematur" a devenit bijuteria realizărilor reprezentative ale liderilor sindicali din sistemul public. "Vom face o grevă generală de nu se va mai înţelege om cu om - ori noi ori ei!", exclamaţia omiţând însă un singur aspect: cine sunt beneficiarii, cine sunt perdanţii şi împotriva cui protestează salariaţii statului? Împotriva unui Guvern confuz, împotriva bugetului naţional secat de resurse, împotriva celor care produc prea puţin pentru salariile pretinse ori împotriva economiei naţionale pentru încetineala de care dă dovadă în plata taxelor şi a impozitelor? Ce pretind şi de la cine? Din ce înţelegem din bombardamentul declaraţiilor concertate de liderii sindicatelor publice, pe salariaţii statului criza nu-i priveşte. Exagerând constructiv şi sugestiv putem afirma că lucrătorii statului sunt hotărâţi astfel să meargă până la capăt împotriva poporului român şi împotriva sărăciei sale.

"Marea mută" tace însă. Este vorba de aproape 3,8 milioane de salariaţi din sistemul privat, beneficiarii direcţi ai serviciilor oferite de aceşti "zgomotoşi" lucrători ai statului. Federaţiile sindicale din mediul privat nu se manifestă şi nu oferă nici o alternativă dialogului public centrat exclusiv pe cât de mult poate cheltui statul cu salariile. Plătitorii de taxe şi impozite parcă nici nu ar exista - opinia publică aparţine celor care urlă mai tare. Pe ici pe colo câte un ziarist aminteşte de cea de-a patra putere în stat - societatea civilă, oftând cu un ridicat din umeri neputincios. Practic, dacă ar fi să-l cităm pe contestatul Cioran, invocând culpele etosului nostru popular, în momentele grele poporul român "încetează să mai există".

Din păcate însă mersul economiei nu include "pauze de masă" şi nici "inserţiuni filosofice" atunci când vine vorba de buna gestionare a avuţiei naţionale. Aşa cum aminteam şi într-un articol recent, renumitul economist J.M. Keynes afirma cu ocazia crizei din 1929 că pentru echilibrarea bugetului de stat, din perspectiva cheltuielilor publice cu salariile, nu există decât două soluţii: fie dai afară personal contractual, fie diminuezi salariile în masă. Marea Britanie a ales prima variantă la acea vreme, hotărâtă să nu facă rabat de la principiul încurajării valorii salariaţilor la o plată justă a serviciilor oferite publicului. La presiunile sindicatelor vom asista poate la reformarea opticii keynes-iste, inventând de amorul artei, într-un eşec grosolan al democraţiei postdecembriste, o a treia variantă - nu dai afară ci dimpotrivă creşti salariile şi anulezi orice demers al reformării sistemului public. Această politică recent descoperită de autorităţile române face parte din setul de măsuri hei-rupiste guvernate de principiul "scapă cine poate" sau, mai bine zis "voturile costă".

Cum altfel putem interpreta situaţia prezentă din România? Pe fondul unei atmosfere de popor "înfipt cu capul în nisip", fără nici o urmă de atitudine civică şi socială, am ajuns să luptăm noi împotriva noastră, înrobiţi de gurile flămânde, pline de spume ale unor lideri sindicali iresponsabili, erijaţi fără nici un drept şi fără nici o autoritate morală, în actori principali (sau chiar unici!) ai dialogului social.

Melancolia de a fi

2009-09-07T00:56:00.002+03:00

Câteodată te uiţi în jurul tău şi nu înţelegi nimic din ce ţi se întâmplă, iar primul impuls este să crezi că te-ai născut într-un alt timp şi într-un alt spaţiu decât cele pe care le-ai identificat, real, admirându-te în oglindă sau pe pat, adormit, ciupindu-te încă de mâini ca să te trezeşti. Eşti mereu între vise şi viaţă, între idei şi realitate, indecis, ca într-un carusel hrănit în goana sa, de iuţeala clipirilor tale nedumirite.

Mahmureala depărtării de tine are legătură mai mult cu ceea ce ai sperat să găseşti căutând cu mâinile până-n gât, în groapa deprinderilor de zi cu zi. Este diferenţa între a vrea şi a putea, între ceea ce crezi şi ceea ce ştii, între visul real şi realitatea visată, la graniţa conturată subtil de diferenţa dintre semnele de întrebare şi cele de mirare. Chiar nu înţelege nimeni că exişti şi că trăirile tale sunt importante? Zgâriat adânc în orgoliu, ca de spinii răi ai tufelor din dumbrava minunată, simţi cum pe rănile adâncite cresc cuvintele celor din jur, neînţelese şi dureroase. E greu să ai atâtea pretenţii într-o viaţă atât de simplă. E ca şi atunci când încerci să-ţi explici cum poate un om să ducă un univers atât de mare într-un creier mărginit.

Este o stare normală, nu te speria. Când nu înţelegi este bine, când afli te sperii. Adevărul nu ne uşurează întotdeauna iar certitudinea îngheaţă orice vis şi-l transformă în realitate moartă şi în tristeţe. Uneori adevărul e mai greu de dus decât suferinţa sensului neînţeles. Miracolul existenţei tale depinde de simţirea secundelor, de atingerea clipelor, singurele forme palpabile ale bucuriei de a trăi. Totul este ca o trecere, scurtă şi neînţeleasă. Este ca şi cum ai încerca să încapi într-o fotografie ... sau într-o amintire ... ca o formă simplă şi albă a ceea ce ai devenit. Lumea eşti tu cu aripile tale ... şi atât ... este simplu. Eliberat de datoria de a înţelege şi de fământarea de a şti adevărul ai putea să înveţi să zbori!

Comerţul retail în UE. Evoluţie statistică

2009-09-06T15:40:00.003+03:00

Astfel după cum a fost publicat pe site-ul statistic oficial al Uniunii Europene (http://epp.eurostat.ec.europa.eu) la nivelul lunii iulie 2009 volumul comerţului retail din UE-27 a cunoscut o creştere de +0,2% faţă de luna precedentă în timp ce la nivelul Zonei Euro evoluţia a fost negativă, până la nivelul de -0,2% faţă de luna iunie 2009. Creşterea consumului agregat european vizează în principal mărfurile non-alimentare, preponderent de natura serviciilor şi a carburanţilor, la mărfurile alimentare (alimente, băuturi şi tabac) scăderea fiind de -0,5% la nivelul Zonei Euro şi de -0,2% la nivelul UE-27. Pe acest segment, cele mai relevante majorări ale consumului au fost înregistrate în Suedia (+2,2%), România (+1,8%) şi Belgia (+1,4%). Scăderile cele mai relevante în volumul consumului total al lunii iulie, la nivelul UE-27 au fost înregistrate în Estonia (-3,9%), Spania (-1,2%) şi Letonia (-1%).

Faţă de aceeaşi perioadă a anului 2008, volumul consumului la produsele alimentare s-a diminuat în medie cu -1,8% în Zona Euro şi cu -1% în UE-27. Cele mai relevante creşteri ale volumului anual raportat al consumului au fost înregistrate în Belgia (+4,8%), Suedia (+4,6%) şi Polonia (+4,4%) iar cele mai drastice scăderi au fost semnalate în Lituania (-29,5%), Estonia (-20%) şi Lituania (-19,1%). Datele aproximative raportate la volumul consumului ratail este similar trend-ului valoric, volumul şi valoare suferind mutaţii nesemnificative pe fondul unei deflaţii de 0,2% ca medie europeană.

Luând în considerare tendinţa inflaţiei pe termen mediu, ca medie la nivel european, care tinde să se deflateze la -0,2%, se poate considera faptul că relansarea consumului şi restaurarea creşterii economice pe baze durabile este încă fragilă, posibilitatea manifestării unei stagflaţii fiind redusă. Indicele preţurilor la produsele industriale (exclusiv sectorul construcţiilor) a scăzut cu -8,4% în zona UE-27, faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, fapt datorat în principal scăderii preţului la produsele energetice cu peste 20%. În aceeaşi ordnide de idei, sectorul construcţiilor a scăzut ca volum cu peste -1,2% la nivel european, faţă de media anului trecut.

În ceea ce priveşte creşterea economică, PIB-ul UE a cunoscut o scădere de -4,8% faţă de trimestrul II al anului 2008, şi de 0,1% faţă de trimistrul I al anului 2009. Economia SUA a înregistrat o scădere de 3,9% faţă de trimestrul II 2008 în timp ce Japonia a cunoscut o creştere de +0,9% între trimestrul I şi II al anului 2009. Atenuarea scăderii economice în ţările dezvoltate a determina FMI să-şi revizuiască prognoza de scădere pe anul curent de la -1,4% la 1,3%, mizând în anul următor pe o creştere preconizată de 2,9%.
Uşoara creştere a consumului reprezintă o garanţie fragilă pentru relansarea sustenabilă a creşterii economice, luând în considerare evoluţia ratei şomajului, în creştere la nivel european (şi mondial) până la nivelul mediu de 9,5% din populaţia disponibilă. Cele mai ridicate rate ale şomajului se înregistrează în Spania (18,5%), Lituania (17,4%) şi Letonia (16,7%) iar cele mai ridicate rate de ocupare sunt în Olanda, Austria şi Cipru unde rata şomajului variază între 3,4% şi 4,5%. România înregistra la sfârşitul trimestrul II o rată a şomajului în medie de 6,2%, în creştere cu 1% faţă de nivelul trimestrului I al anului curent, ţara noastră situându-se pe locurile fruntaşe în gradul de ocupare la nivel european.

Fragila creştere economică europeană, dublată de deflaţia produselor de larg consum (care implică scăderea veniturilor agregate) şi de o creştere aproape nesemnificativă a volumului consumului retail, insuficient stimulat pe fondul creşterii îngrijorătoare a şomajului, conduce la ideea imediată că pe termen scurt economia europeană este departe de a produce surpriza revenirii. Criza are ca efect pe termen mediu adâncirea incertitudinilor şi implicit exagerarea rezervelor asumate de consumatori în aprecierea deciziilor de achiziţie de produse de folosinţă îndelungată, creditul fiind din acest motiv, departe de a putea substitui înclinaţia marginală spre consum.

Probabil că adâncirea deflaţiei până la o medie de -1% şi stabilizarea ratei şomajului la o medie aproximativă de 15% va produce relansarea pe baze sustenabile a spiralei consum-investiţii, revenirea creditului ca bază a consumului fiind în prezent doar un surogat al deficitului puterii de cumpărare, extrem de nociv ca fundament al relansării economice.

Reforma statului de drept

2009-09-06T11:57:00.002+03:00

Din ce în ce mai frecvent, dinspre toate mediile emitente de opinii mai mult sau mai puţin "oficioase", circulă o nouă "găselniţă" conceptuală, ca soluţie imediată pentru suprimarea efectelor crizei din România. Acest curent se numeşte "reformarea statului" (sau mai precis "reformarea statului de drept" pentru a determina o confuzie totală!sic!).
Urmărind, (într-o deplină nedumirire şi consternare ce-i drept!), pachetul de reforme recent promovat de puterea executivă a ţării, în speţă de Guvernul României, ajung la concluzia că autorităţile fie nu cunosc fie amestecă voluntar noţiunile fundamentale ale teorie politice, frizând prin omisiune exact nuanţele care definesc în realitate "reforma" unui stat.
Definiţia clasică a reformei statale presupune modificări ale fundamentului constituţional privind fiinţarea şi principiile statutare sau funcţionale unui stat suveran, descrise, ca de exemplu, fie prin modificarea formei de guvernare, fie prin modificarea principiilor care guvernează funcţionarea autorităţilor publice etc.
Ni se propun însă, cu titlu de reformă a statului cu totul şi cu totul alte deziderate normative, care privesc repere punctuale ale vieţii publice şi sociale, fără un amestec direct conturat şi coerent vis-a-vis de funcţionarea statului. Astfel, am ajuns să considerăm că modernizarea funcţională a statului român se referă la salarizarea sistemului bugetar în regim armonizat, la legea educaţiei sau la un pachet de măsuri anticriză gândită în laboratoarele politice ale puterii executive în funcţiune.
Total eronat însă - acest curent de opinie nu face decât să amplifice nejustificat şi pur electoral un set de măsuri cu tentă de politică economică sau socială, asimilându-le, din păcate din motive exclusiv electorale, unui demers necesar şi modern de modernizare a statului român. Pentru a clarifica deficienţele discursului politic recent mediatizat şi pentru a corecta greşelile sau omisiunile opiniilor jurnalistice vehiculate, prezentăm câteva măsuri reale de reformare a statului, cu legătură directă asupra conceptului corect definit:
- separarea puterilor în stat prin eliminarea tuturor situaţiilor conflictuale care apar în exerciţiul funcţional al puterilor în stat - acest lucru vizează instituirea incompatibilităţii calităţii de parlamentar (membru al puterii legislativă) cu calitatea de ministru sau de înalt funcţionar de stat (membru al puterii executive), limitarea abuzului de decizie a instanţelor prin eliminarea posibilităţilor normative ale magistraţilor (respectarea principiului dreptului scris, judecătorul reprezentând o instanţă a arbitrării nu a interpretărilor sau comandamentelor legislative) etc.;
- reforma administrativ-teritorială, demarată de la data aderării la Uniunea Europeană şi nefinalizată încă şi care presupune înfiinţarea a cinci regiuni autonome administrativ (România apare deja astfel divizată pe site-ul oficial al UE);
- instituirea răspunderii ministeriale care să justifice public nu calitatea favorizantă a actului decizional ci răspunderea reală, personală, pe care un lider instituit al unui sector public şi-o asumă odată cu funcţia de înalt funcţionar al statului;
-în relaţie cu principiile mai sus-menţionate, se impune depolitizarea imediată şi iremediabilă, a tuturor structurilor publice executive, a căror vocaţie trebuie permutată logic pe expertiză şi nu pe reprezentarea politică sau de grup - doar aşa se poate garanta independenţa funcţională a statului român.
Acestea fiind spuse, cred că exagerarea activităţii Guvernului din ultima sută de metri aminteşte de atitudinea inconştientă a sultanatului înainte de căderea Constantinopolului. Confuzia este în acest moment majoră şi intenţionată (aşa pare!), iar cineva are interes de a "orienta" opinia publică în altă direcţie decât cea firească, prin eschive politice abile. În scurt timp vom ajunge însă să înţelegem, şi noi cei interesaţi dar şi electoratul ("marea mută"), că toată această tevatură, cu iz electoral se încadrează în linia unui proverb arab (invocat şi de economistul Stiglitz J. când vorbea despre reforma instituţională la nivel mondial) şi anume: "muntele a născut un şoricel".

Pretenţii ale omului înţelept

2009-09-04T17:33:00.000+03:00

Nu spera sa te asculte cineva, nu prea des şi nu în legătură cu toate trăirile sau obsesiile tale obosite, pentru că universul, se ştie, nu începe şi nu se termină cu distinsa ta persoană (ce perspectivă tristă a micimii omului în faţa societăţii - scuze pentru cinism!). Taci mai des si încearcă să distingi ritmul de tobe al victoriei raţiunii tale, în noianul de sunete surde născute din spasmele egoismului tău ...
Se numeşte că-ţi descoperi în sfârşit satisfacţia de a te asculta şi de a te înţelege.

Concluzii G20, 5 Septembrie 2009

2009-09-04T16:59:00.000+03:00

În perioada 04-06 septembrie 2009, miniștrii de finanțe si guvernatorii bancilor centrale din tarile Grupului G20, si-au reiterat, in cadrul unei intalniri comune la nivel inalt, intentia de mentinere a planului privind relansarea economiei mondiale, pe baza masurilor angajate cu ocazia Summit-ului istoric de la Londra, din luna aprilie a acestui an.
Cu ocazia acestei intalniri la nivel inalt, reprezentanţii board-ului FMI au operat o serie de update-uri statistice in raport cu previziunile formulate de instituţia internationala la sfarşitul lunii aprilie 2009. Astfel, pe fondul trend-urilor recent înregistrate la nivelul statelor cele mai dezvoltate ale lumii, experții Fondului au modificat previziunea contracţiei economice mondiale pe anul 2009 de la 1,4% la 1,3%, anticipând o creştere pentru anul 2010, rectificată în sens pozitiv de la 2,5% la 2,9%. Este aceasta o veste bună sau este doar o altă ştire într-un curent ameţitor de opinii sau profeţii?
Dovendindu-se rezonabil, cel puţin la nivel formal şi pronunţându-se în asentimentul grupului specialiştilor formatori de opinie la nivel internaţional, FMI îşi păstrează poziţia echilibrată şi nu oficiază, prin previziunile sale pe termen scurt, încheierea crizei. Poziţia instituţiei internaţionale se fundamentează în principal pe baza evoluţiei recente a ţărilor în curs de dezvoltare, ale căror descreşteri economice au depăşit în sens negativ aşteptările.
Deasemenea creşterea preconizată a ratei şomajului, întărită de cifra înregistrată şi recent raportată de SUA la un nivel de 9,3% (cea mai mare rată a şomajului din ultimele 3 decenii în acest stat), dublată de o situaţie asemănătoare şi la nivelul UE, certifică o scădere viitoare aproape inevitabilă a nivelului de trai în majoritatea ţărilor, ceea ce poate însemna o piedică reală în reinstaurării trendului pozitiv al creşterii economice visate, pe baze sustenabile. Dacă ar fi să-l cităm pe Keynes, relansarea consumului nu poate avea loc efectiv decât în urma "ajustărilor" sociale, şomajul reprezentând garanţia reformării iniţiale, ca ipoteză de lucru în arbitrarea raportului economii/investiţii din perspectiva jocului de piaţă. În acelaşi context cu scăderea evidentă a veniturilor medii din economiile naţionale, volatilitatea preţului la carburanţi rămâne o necunoscută care poate alimenta oricând nu numai cota de creştere economică din PIB-ul ţărilor producătoare de "aur negru" ci şi instabilitatea generată la nivelul ţărilor dezvoltate în balanţa de plăţi sau în echilibrul bugetar şi aşa destul de precar ca urmare a măsurilor extrem de costisitoare adoptate de la debutul crizei şi până în prezent.
Orice profeţie lansată astăzi este doar un abuz de limbaj iar orice părere "specializată" rămâne doar o supoziţie personală în faţa unor evoluţii dificil de vizualizat pe termen mediu şi aproape imposibil de anticipat pe termen lung. Şi afirm aceste lucruri nu pentru că deţin vreun adevăr obscur ci mai degrabă pentru că, asemenea tuturor celor din jurul meu, nu mai înţeleg nimic din ce ni se întâmplă ...

Retrospetiva declansarii crizei financiare in Europa

2009-09-03T10:48:00.001+03:00

Pentru înţelegerea conexiunilor profunde statuate la nivel funcţional, între zona Euro şi economia globală, singura variantă de reflecţie, dincolo de planul intuitiv, se regăseşte în analiza exemplificată a unor variabile statistice, care pot demonstra, în dinamica lor, acest complex de interdependenţe. Fără a trece în revistă în mod exhaustiv indicatorii macroeconomici şi monetar-financiari ai zonei Euro raportaţi la nivel global, se impune trasarea unor direcţii de analiză pe câteva din cele mai importante variabile care să exemplifice, pentru perioada 2007-ianuarie 2009, cu titlu de model, interdependenţele vizibile dintre planul regional astfel definit şi dimensiunea globală a fenomenelor. Datorită în cea mai mare măsură, tensiunilor financiare apărute la nivel mondial încă de la începutul anului, pe perioada anului 2007 ritmul de creştere a economiei mondiale, a înregistrat o temperare relativă, comparativ cu ritmul ridicat consemnat în ultimii patru ani, ponderea rămânând, ca structură, net în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. Aceste tensiuni, cumulate cu evoluţia ciclului mondial de producţie într-o anumită fază de maturitate (conform perspectivei ciclice asupra fenomenului economic a ciclurilor Juglar), s-au manifestat însă virulent începând cu luna iulie a anului 2007, influenţând în mod negativ pe ansamblu, mult mai pronunţat, evoluţia întregii economii mondiale. Astfel, condiţiile nefavorabile de pe piaţa imobiliară din SUA au determinat la mijlocul anului 2007, efecte de propagare imediate şi limitate asupra unor elemente ale cererii interne din SUA, spre sfârşitul anului 2007 acest climat volatil s-a intensificat, degenerând într-o criză a valorilor de piaţă pe segmentul imobiliar şi determinând reducerea semnificativă a creşterii economice în raport cu prognozele iniţiale.

Evoluţia înregistrată pe perioada sfârşit de an 2007 – primul semestru al anului 2008, la nivelul ţărilor puternic industrializate, relevă legătura strânsă între piaţa monetar-financiară internaţională şi economia mondială, generalizarea crizei financiare conducând la afectarea directă, în cascadă, a sectorului real de producţie din aceste ţări. De la ritmurile pozitive înregistrate în dinamica producţiei acestor state, s-a ajuns la valori negative pentru principalele economii puternic industrializate. Perspectivele pentru anul 2009 conform unui raport recent al FMI asupra economiei mondiale se menţin defavorabile, apreciindu-se că în acest an, creşterea economică mondială se va reduce pana la 1,3% (cel mai scăzut nivel de la al Doilea Război Mondial), iar producţia şi comerţul se vor diminua drastic.

Pe perioada septembrie 2007 - martie 2008, expansiunea economică pe pieţele emergente a înregistrat un ritm puternic şi susţinut, mai ales în cazul Asiei, contribuţia acestor ţări în creşterea economică globală menţinându-se substanţială. În cazul pieţelor emergente semnificative, turbulenţele de pe piaţa ipotecară americană au generat creşterea temporară a volatilităţii pe pieţele financiare, însă s-a remarcat capacitatea pozitivă a majorităţii pieţelor emergente de a face faţă acestor presiuni, după cum se poate observa apreciind diferenţele mici dintre creşterile prognozate pentru anul 2007 şi creşterile efectiv înregistrate. La nivelul întregului an 2007, expansiunea economică pe pieţele emergente a înregistrat un ritm puternic şi susţinut, contribuţia acestor ţări în creşterea economică globală fiind substanţială. Însă, ca perspectivă, deşi se speră ca pieţele emergente să treacă mult mai uşor peste criză, în comparaţie cu ţările dezvoltate, prognoza FMI indică şi pentru aceste economii, o creştere de maxim 3,25%, faţă de estimarea de 6,25% făcută în 2008. Faţă de aceeaşi estimare, economiile ţărilor din Europa Centrală şi de Est se vor comprima cu 0,4% in 2009.

În cursul anului 2007 şi pe perioada începutului de an 2008, BCE a susţinut, în limitele politicii monetare, promovarea unui mediu conjunctural care să sprijine activ creşterea economică. În ceea ce priveşte lichiditatea Zonei Euro, la data de 9 august 2007, în condiţiile unei cereri de lichiditate semnificative şi susţinute pe piaţa dobânzilor overnight, Eurosistemul a furnizat un volum considerabil de lichidităţi, prin intermediul unei operaţiuni de refinanţare cu scadenţa overnight. Întrucât s-a constatat chiar şi după această acţiune persistenţa tensiunilor pe piaţa monetară, au avut loc majorări ale ratelor dobânzilor pe termen mediu şi lung, aferente segmentului negarantat al pieţei monetare, ceea ce a determinat implicit creşterea spread-ului bancar de până la 5 ori faţă de media istorică pe segmentele garantate. În continuare, în vederea facilitării unei distribuiri eficiente a lichidităţilor la nivelul sistemului bancar, pe parcursul celui de-al doilea semestru al anului 2007, Eurosistemul a recurs în mod repetat la diverse operaţiuni de acoperire a deficitului de lichidităţi de pe piaţa spot europeană, reuşind să determine funcţionarea uniformă a pieţei, cel puţin pe termen scurt. În aceste condiţii, gradul de volatilitate pe piaţa garantată s-a diminuat, redistribuindu-se pe diverse scadenţe. În procesul de furnizare a lichidităţilor prin intermediul operaţiunilor de piaţă, Eurosistemul a avut în vedere o evaluare zilnică a necesarului de lichiditate pentru întregul sistem bancar din zona Euro.

Pe acest fond, spre sfârşitul anului 2007, urmare a evenimentelor produse pe pieţele instrumentelor fundamentate pe titluri ipotecare cu grad ridicat de risc, necesarul mediu zilnic de lichiditate al sistemului bancar al zonei Euro, în conformitate cu graficul din figura 4, a crescut cu 5% faţă de anul 2006, situându-se la nivelul mediu de 441,5 mld. Euro. Această evoluţie a fost determinată în principal de majorarea în continuare a nivelului mediul al rezervelor minime obligatorii (cu 14%) până la valoarea de 187,4 mld. Euro, fiind numai parţial compensate de scăderea cu 2% înregistrată de factorii autonomi ai lichidităţii, până la valoarea de 252,2 mld. Euro. BCE a fost nevoită să intervină notabil în mai multe rânduri cu rol de calmant al nevoii imediate de lichiditate, furnizând într-un pool organizat alături de FED, numai în luna septembrie a anului 2007 peste 90 mld. Euro în vederea echilibrării cererii de lichidităţi de pe piaţă. Operaţiunile de calmare a pieţelor au fost un succes, practic instanţa împrumutătorului de ultimă instanţă salvând piaţa de tentaţia lichidării poziţiilor la termen în mod nejustificat, împiedicându-se astfel propagarea exacerbată a crizei la sfârşitul anului 2007 şi începutul anului 2008. În acest context, pornind de la efectele crizei titlurilor sub-prime, pe parcursul ultimelor luni din anul 2007, graţie politicii de sprijin al pieţelor practicată de BCE (în cooperare cu FED şi BRI prin intervenţii de lichiditate), termenii de apreciere a riscurilor pe termen mediu în Zona Euro s-au menţinut pentru o perioadă. Percepţia privind performanţa Eurosistemului s-a deteriorat însă începând cu sfârşitul primului trimestru al anului 2008, în sensul în care, pe seama evoluţiei nefavorabile din comerţul mondial (datorată în special creşterilor înregistrate pe piaţa produselor energetice şi agricole), au fost afectate stabilitatea preţurilor şi implicit nivelurile planificate ale ratelor de inflaţie. Nivelul ratelor inflaţiei în Zona Euro a înregistrat pe parcursul anului 2008 o creştere substanţială, depăşind în mod repetat, ţinta de stabilitate de 2% (ajungând în luna august 2008 la o medie de 4,25%).

Rata dobânzii de politică monetară practicată de BCE a rămas nemodificată de la mijlocul anului 2007 şi până la data de 15 octombrie 2008, când instituţia, pe fondul dezechilibrului de lichiditate de pe piaţă şi al încercărilor nematerializate privind relansarea sectorului de creditare, a diminuat rata de dobândă cu 50 de puncte de bază, până la nivelul de 3,75%. Astfel a putut fi gestionată, creşterea ratelor EURIBOR (în special la termen de o lună), înscrisă pe o traiectorie puternic ascendentă începând cu data de 9 august 2007, pe fondul tensiunilor de pe pieţele monetare şi financiare internaţionale, trend-ul inversându-se din momentul reducerii dobânzii de refinanţare a BCE. Ulterior, pe fondul previziunilor statistice defavorabile relansării creditului în zona Euro, BCE a continuat diminuările repetate de dobândă (noiembrie, decembrie 2008 şi ianuarie 2009), ajungând la nivelul de 2% prin decizia adoptată la 21 ianuarie 2009. Mecanismul politicii monetare a funcţionat, cel puţin la nivelul mediei dobânzilor interbancare, creând premisele depăşirii crizei de lichidităţi pe piaţă, rata medie EURIBOR, ajungând la niveluri inferioare pe baza modificărilor de dobândă operate de BCE, fapt demonstrat de schimbarea trend-ului real în raport cu scenariul dinamic previzionat înainte de intervenţia autorităţii monetare europene.

Evoluţiile defavorabile înregistrate de nivelul dobânzii EURIBOR în perioada august 2007-octombrie 2008 şi scenariile pesimiste formulate până la sfârşitul acestei perioade au fost generate de îngrijorările legate de expunerea băncilor la pierderi ca urmare a utilizării în exces a instrumentelor financiare derivate complexe şi a ipotecilor sub-prime în conexiune cu piaţa imobiliară din Statele Unite. Ratele dobânzilor negarantate au atins niveluri record la mijlocul lunii decembrie 2007, când tensiunile de pe piaţa interbancară au fost amplificate de incertitudinile aferente perioadei de sfârşit de an. La data de 29 februarie 2008, ratele dobânzilor EURIBOR la o lună, 3 luni şi 12 luni se situau la un nivel de 4,20%, 4,38% şi respectiv 4,38%, mai mari cu 57, 66 şi respectiv 35 puncte de bază în raport cu nivelurile înregistrate la data de 2 ianuarie 2007.

În lunile iulie şi august 2007, preocupările faţă de situaţia de pe piaţa imobiliară din SUA s-au amplificat, existând indicii clare conform cărora debitorii cu cel mai redus nivel de bonitate se confruntau cu probleme reale în rambursarea creditelor ipotecare sub-prime, contractate în perioada anterioară, caracterizată de rate foarte scăzute ale dobânzilor (respectiv în perioada anilor 2002-2004). Iniţial, investitorii opinau că aceste probleme nu vor depăşi graniţele SUA şi numai o parte relativ limitată a activelor va fi afectată de acest fenomen. Către sfârşitul lunii august 2007, acest scenariu relativ optimist a fost pus serios la îndoială, pornind de la constatarea conform căreia şi instituţiile financiare europene înregistrau niveluri ridicate de expunere faţă de segmentul de piaţă al creditului ipotecar sub-prime din SUA. Drept consecinţă a acestor turbulenţe, până la finele anului 2007 randamentele aferente obligaţiunilor guvernamentale pe 10 ani din zona Euro au marcat o scădere generală de 30 puncte de bază faţă de începutul lunii iulie, îndeosebi ca urmare a comprimării randamentelor în termeni reali. Declinul randamentelor asociate obligaţiunilor SUA a fost mult mai accentuat, caz în care, randamentele titlurilor pe 10 ani au consemnat o reducere de aproximativ 130 puncte de bază la sfârşitul anului 2007 faţă de nivelul maxim atins la mijlocul lunii iunie 2007. La sfârşitul anului 2007, randamentul obligaţiunilor guvernamentale pe termen lung din zona Euro s-a situat la nivelul de 4,4% şi a continuat să crească până în luna iunie 2008 când a atins valoare de 4,75%. Din luna august 2008, randamentul titlurilor europene a intrat în depreciere, urmând trend-ul general al economiei ţărilor cele mai dezvoltate, scăderea fiind însă mai puţin pronunţată în raport cu bonurile de tezaur emise de SUA sau Japonia. Scăderea severă survenită începând cu luna decembrie 2008 poate fi pusă pe seama înrăutăţirii perspectivelor privind creşterea economică la nivel mondial în general şi a zonei Euro în particular, tendinţele de depreciere dovedindu-se sensibile deopotrivă la politicile monetare ale BCE (scăderile operează practic odată cu reducerile de dobândă ale BCE).

Sumele alocate de comunitatea europeană salvării sistemului bancar şi a unor entităţi economice europene nu pot avea sens fără a îndeplini o dublă exigenţă. Pe de o parte, sistemul bancar ar trebui să garanteze că sumele primite nu vor fi destinate în mod exclusiv „camuflării” diferenţelor negative rezultate din reevaluarea activelor ci vor conduce la asumarea încrederii în valorile de piaţă pentru relansarea creditării şi a investiţiilor. Pe de altă parte, sistemul economic ar trebui să dea garanţii că va realiza reformele aferente restructurării producţiei şi creşterii randamentului nu prin mărirea vânzărilor „peste noapte”(un deziderat aproape de neatins în condiţiile unei recesiuni economice generalizate), cât mai ales prin regândirea, în maniera unui „nou taylorism”, a unui nou mod de producţie bazat excelenţă în raţionalitate, progres tehnologic şi un tip modern de organizare a muncii.

Libertatea de a scrie

2009-09-02T13:04:00.000+03:00

Libertatea de exprimare nu reprezintă un avantaj exclusiv al "îmblinzitorilor" de cuvinte si nici o calitate excesiva a celor ce le place sa fie ascultati, ignorand din naştere rabdarea de a asculta. Altfel privita, libertatea de exprimare poate fi considerată, filozofic, o povara a celor tăcuţi si o raspundere uneori ignorata a celor care se ascund, nemeritat sau laş, de zgomotul respiraţiei sociale. Libertatea de exprimare poate transforma opţiunea de a exista sau nu, ca minifestare umană, într-un act de răspundere faţă de noi şi de solidaritate ca indivizi sociali ... uneori ştim (pretindem!) sau suntem învăţaţi că ar fi mai bine sa taci profund, bravând într-o dovadă egoistă a înţelepciunii! Însa răul se bazează în existenţa şi manifestările sale, în cea mai mare parte, tocmai pe nepasărea, neglijenţa sau ignoranţa binelui ... Iată cum "tăcerea", ca formă a ignorării dreptului de exprimare, poate transforma pe cel ce uită să existe, partaş sau complice la eşecul binelui.
Voinţa exprimării naşte atitudini iar atitudinile nasc mai departe comportamente ... ale noastre sau nu, originale sau imitative, iluzorii sau reale, în funcţie de pretenţiile dobândite ale fiecăruia dintre noi. În acest puzzle al iluziilor hranite frugal de dialogul zilnic, avem de ales: simulăm existenţa sau ne implicăm luând atitudine.
Libertatea de a scrie reprezintă din acest punct de vedere, opţiunea pentru o atitudine construită, inteligent dar fragil, pe forma "dulce" a implicării inspirate. Răspunderea cuvintelor scrise dă greutate artei de a te bucura de rezultatul aprecierii celorlalţi, în măsura în care judecata lor va certifica sau nu, prin percepţie şi reacţie înţelepciunea ideilor tale. Libertatea de scrie este un "dar" al răspunderii personale ... care de cele mai multe ori însă nu-ţi aparţine decât în măsura implicării în promovarea unor atitudini.