Axante de la Trascau

Fântâna arteziană Zlatna

2026-03-04T09:18:00.001+02:00

Scurt istoric al monumentului

Fântâna a fost realizată de meşterii pietrari proveniţi din Şcoala de Arte şi Meserii ce a funcţionat la Zlatna de la sfârşitul secolului al XIX- lea (1894) şi până în 1956 când a fost desfiinţată. Pe fundul unui vas care decorează fântâna, am găsit inscripţionate P.T. 1922 – anul în care a fost realizată şi iniţialele meşterului şi I.I. 1985- anul în care a fost relocată şi “restaurată”. Credem că aceste inițiale corespund cu numele lui Ioachim Iancău, inginer, veteran de război, căpitan în rezervă (fost absolvent al Școlii de Arte și Meserii din localitate, profesând și meseria de cioplitor de piatră) .

În 1972 ea a fost montată în centru, unde se află astăzi statuia lui Avram Iancu, iar de aici a fost demontată şi depozitată în curtea liceului cu ocazia amplasării statuii (lui Avram Iancu), în 1995. În 2012 s-a decis de către Primăria Orașului Zlatna relocarea fântânii în zona noului parc (str. Ecaterina Varga) şi restaurarea ei, deoarece desele demontări şi remontări au dus la pierderea unor piese – 2 din cele 4 vase şi capacul de pe coloană, precum şi deteriorarea celorlalte piese.

Descrierea fântânii

Are un corp central amplasat pe o bază hexagonală, peste care se află un vas circular profilat. Din vas se înalţă o coloană, cu o bază profilată şi cu un fus cu caneluri, care are în partea superioară patru chipuri de femei cu gura deschisă, pe unde tâşneşte apa. Peste coloană se afla un capac de formă conică decorat cu caneluri, care a trebuit refăcut după o vedere din 1985, deoarece lipsea. De sub vas în dreptul celor patru chipuri pornesc patru console ce se prelungesc până la piesele exterioare circulare care delimitează fântâna, împărţind perimetrul interior în patru sferturi de cerc. În zona de contact între console şi perimetrul exterior sunt amplasate pe mici console patru vase circulare.

Material: gresie de Breaza.

Surse informații:

-Domșa, Traian- De la Ampelum la Zlatna, vol. II, 2003

-Valentin, Ștefan -restaurator (2012)

Familia Lukacs- de referință pentru Zlatna și Transilvania (3)

2025-11-14T10:55:00.001+02:00

Roza

În episodul acesta vom vorbi despre Roza Lukacs, nepoata primului armean stabilit la Zlatna. Postarea are la bază mărturiile membrilor familiei, singurul lucru pe care l-am putut verifica fiind acordarea unei decorații de către împăratul Franz Joseph precum și o relatare a lui Axente Sever privind salvarea familiei Lukacs Lukacs.

Am corectat textul după traducerea din maghiară, am tăiat și adăugat cuvinte unde a fost cazul, fără să schimb esența.

Nu cred că ați auzit de ea prea mulți. Rozalia (Roza) s-a născut în anul 1829 la Zlatna, a fost botezată în parohia romano-catolică locală, a fost fiica lui Lukacs Lukacs (șef poștal al curții regale) și al d-nei Katalin Begidsán. Fiind șef al poștei regale, Lukacs a avut relații apropiate cu Avram Iancu.

Roza Lukacs

De asemenea Lukacs, tatăl Rozei, era proprietar de mine de aur și avea mai multe cuptoare de topit. Duceau la Zlatna o viață socială bogată și distinsă. “Al șaptelea dintre cei nouă copii ai săi a fost Róza, care avea atunci deja 19 ani și care a cucerit pe toată lumea cu inteligența, bunătatea și frumusețea sa.” (n.a.textul ce e scris între ghilimele aparține în totalitate-cu mici modificările legate de traducerea din maghiară - celui care a redat mărturiile familiei, domnul Bela Gyamati)

„Conducătorul transilvănenilor, Avram Iancu (Ábrahám Janku), în vârstă de 24 de ani, s-a îndrăgostit până peste cap de bunica mea (n.r Roza), care era atunci în plină floare a frumuseții, care, dintr-o politică de prevedere, s-a prefăcut că încheie o înțelegere și a acceptat oferta lui Iancu (n.a. care însemna căsătoria). Cu acest pretins consimțământ, bunica mea a ajutat întreaga familie Lukács să ajungă într-o poziție privilegiată, deoarece casa străbunicului meu era scutită de perchezițiile și raidurile domiciliare care deveniseră atât de frecvente pe atunci. Vai de valahul care a îndrăznit să treacă pragul acestei case fără ordinul lui Iancu! Tânăra Róza Lukács a folosit acest avantaj pentru a primi și a ascunde în casa ei magnați transilvăneni și domni privilegiați care fugeau din cale evenimentelor”.

Am înțeles din textul complet că a fost o promisiune de căsătorie, dar Roza a tot amânat să stabilească data nunții până nu a mai fost nevoie.

Rețeaua poștală din secolul al XIXI-lea a început să devină un instrument important al administrației de stat imperiale, astfel încât sistemul anterior de arendă a fost abolit, rețeaua poștală imperială a fost rapid construită și o serie de privilegii au fost acordate oficiului poștal. Bunicul Rozei a urmărit cel mai mult să intre în rețeaua poștală imperială care se construia la mijlocul secolului al XVIII-lea pentru a obține un post de șef de poștă pentru el și succesorii săi.

„ Clădirile și stațiile poștale, șoproanele și depozitele [de trăsuri] pentru depozitarea articolelor și echipamentelor poștale, a bunurilor și echipamentelor poștale, precum și drumurile poștale, sunt înzestrate cu cele mai largi privilegii și brevete și trebuie considerate la fel de sacre și inviolabile ca... palatul prințului domnitor. Ca mărturie a acestui fapt, stema prințului domnitor va fi atârnată pe clădirile oficiului poștal și ale stației poștale , iar funcționarii poștali vor purta fluierul, șnururile și îmbrăcămintea poștală de aceleași culori ca și funcționarii curții prințului domnitor în timpul orelor lor de serviciu... Personalul poștal, pentru a-și putea îndeplini cu conștiinciozitate îndatoririle zi și noapte, va fi scutit de orice fel de confiscări, taxe vamale, de drumuri și poduri, impozite, tutelă, pază, fortificații și garnizoană militară (în toate țările în care este dotat serviciul public poștal) ... Clădirile oficiilor poștale nu trebuie să fie retrase de la drum. Șefii poștali au prioritate incontestabilă în orice moment în achiziționarea de cai, furaje și alte necesități poștale... ” (Foto 1- Ștampila oificului poștal din Zlatna/Zalathna)

Foto 1

Șeful poștei era responsabil de funcționarea unui oficiu poștal în fiecare oraș: sarcina sa principală era expedierea rapidă a corespondenței oficiale, pentru care trebuia să aibă întotdeauna pregătit un număr suficient de cai odihniți . Curând a devenit evident că exista o mare cerere pentru transportul publicului călător, drept urmare era nevoie de un tâmplar și un vizitiu pentru trăsuri, un potcovar pentru cai, cazare, mâncare și băutură pentru pasageri și adesea chiar schimb valutar (nu numai din cauza traficului extern, ci și pentru că la acea vreme circulau nenumărate monede legale în Transilvania și nu era ușor să returnezi restul cuvenit unui pasager care plătea cu sume mari de bani). Existau ample posibilități de a efectua diverse servicii suplimentare și, astfel, de a câștiga un venit decent Fiii și fiicele șefilor de poștă care au crescut la oficiul poștal aveau șanse mari să preia funcția tatălui lor la maturitate, având deja la dispoziție atât experiența, cât și capitalul necesar. Aceasta ar fi putut fi cauza faptului că, după Lukács, fiul său, János, a preluat oficiul poștal din Zlatna, iar apoi, după moartea lui János, văduva sa.

Ce era foarte important, serviciul poștal nu era incompatibil cu alte activități (n.a nici cu mineritul)

Despre Roza nu se știu prea multe despre primii 19 de ani din viața ei. Se poate presupune că, pe lângă maghiară și română, a învățat și germana, deoarece tatăl ei, în calitate de șef al poștei imperiale, era conștient de importanța cunoașterii limbii germane în serviciul imperial.

Ar fi interesant de știut și dacă l-a cunoscut pe Avram Iancu în copilărie – care, sub numele de Ábrahám Jankó, a urmat liceul în Zlatna începând cu anul 1837 (Foto 2 extras 1840/1841) și era cu doar cinci ani mai mare decât Róza.

“Când vestea revoluției din 1848 a ajuns în Transilvania, inițial s-au bucurat atât maghiari, cât și români, datorită eliberării iobagilor – doar moșierii erau îngrijorați de modul în care aceasta se va desfășura. Până în toamna anului '48, luptele armate ajunseseră și în Transilvania, iar situația din Zlatna devenise tensionată. Armata imperială era concentrată la Zlatna, venită de la Alba Iulia, așa că locuitorii din Zlatna au decis să înființeze o gardă națională. La început, garda națională din Zlatna era formată atât din maghiari, cât și din români, dar românii au dorit curând să-și organizeze propria gardă națională, iar apoi (la ordinul comandantului suprem imperial al Transilvaniei) au cerut dezarmarea Gărzii Naționale Maghiare.”

Evenimentele care au dus la tragedia din 23-24 octombrie 1848 au fost descrise de mulți oameni și în multe locuri, dar este suficient să spunem că până în seara zilei de 23, cea mai mare parte a orașului Zlatna fusese jefuită și arsă din temelii, iar o treime din populație fugise spre Alba Iulia (în principal maghiari și germani). O parte dintre ei s-au întors. A urmat apoi masacrul de la Presaca Ampoilui, un eveniment regretabil. (n.a. am mai scris despre asta, puteți căuta)

Din fericire pentru familia Lukács Lukács, poșta din Zlatna se afla sub protecția stemei imperiale. Nu a fost cazul casei lui Simion Lukacs, care a fost devastată. (Foto 3 locația casei lui Simion Lukacs, Valea Morilor). Din această cauză, casa Lukács era scutită de percheziții domiciliare. Era de la sine înțeles că forțele armate ale românilor aveau să cruțe poșta „bunului împărat”, ba chiar să o aleagă drept sediu al conducătorilor și să instaleze o pază în fața ei. Când au vizitat Zlatna, conducătorii români Petru Dobra, Axente Sever și Avram Iancu au stat cu toții acolo, dar nu (doar) datorită frumuseții fiicei șefului poștei, ci datorită stemei imperiale plasate oficial pe poșta imperială și a autorității proiectate asupra lor de culorile negru și galben.

Foto 3

“În primăvara anului '49, războiul a izbucnit din nou în Transilvania! Din iarna anului 1848 până în vara anului '49, orașul Zlatna s-a aflat alternativ sub puterea actorilor luptelor din Transilvania, care, dacă nu altceva, impuneau întotdeauna aprovizionarea trupele lor și „decontarea cheltuielilor” de la populația nefericită rămasă. Mai mult, armatele de ocupație pedepseau orașul de fiecare dată pentru ajutorul forțat pe care îl acordase invadatorilor anteriori și, ca semn al puterii lor, îi executau de obicei pe unii dintre cei care serviseră inamicul. Naționaliștii maghiari, trupele imperiale și revoluționarii români au ocupat alternativ Zlatna pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, apoi au trecut mai departe în funcție de situația războiului.”

„În iulie 1849,după retragerea naționaliștilor maghiari, românii din Bucium (n.a Axente Sever spune clar Buciumanii) au apărut în Zlatna, dar de data aceasta au luat cu asalt casa lui Lukács Lukács, un cunoscut și bogat schimbător de valut armean. Acum stema imperială nu mai conta! „Au jefuit casa de tot și apoi au dat foc, proprietarul împreună cu soția sa, o fiică și o cumnată, au fost scoși afară pentru a fi împușcați, dar au fost salvați de prefectul Axente Sever.”

(Foto 4 -Mărturia lui Axente Sever)

Foto 4

Zlatna, care înflorise înainte de zilele sângeroase, a fost distrusă. Multe dintre clădirile rezidențiale ale orașului au fost distruse, iar activele trezoreriei au suferit pagube nemaiauzite. Bisericile erau încă descoperite în 1850, iar reconstrucția minelor care asigurau mijloacele de trai și reconstrucția topitoriilor au început abia ani mai târziu. Aceste evenimente au dus la distrugerea completă și pentru totdeauna a bogăției familiei Lukács care locuia în Zlatna.

Ancheta imperială condusă de Johann Nahlik, desfășurată între anii 1850-1851 a stabilit că 43 de clădiri aparținând proprietății trezoreriei au fost distruse, inclusiv direcția minieră, biroul de testare a aurului și biroul de schimb aurului, topitoriile și toate cele patru biserici din Zlatna. Peste 500 de kilograme de aur pur și zeci de mii de forinți vienezi în monede de aur au dispărut din incinta direcției miniere și a biroului de schimb aurului...

“Familia Lukács, care devenise fără adăpost în Zlatna, s-a mutat pentru o vreme la Alba Iulia. În 1850, în timp ce locuia la Alba Iulia, Róza l-a întâlnit pe Józef Woyćiechowski, un tânăr, chipeș și educat funcționar imperial de origine bucovineană – născut în Cernăuți, dar de fapt de naționalitate poloneză – care fusese trimis acolo împreună cu colegii săi funcționari din Cernăuți. Singurul copil al mamei sale văduve, tânărul Józef și-a părăsit patria în decembrie 1849 pentru a-și ocupa noul post în Marele Ducat al Transilvaniei, la Alba Iulia.

Logodna a fost foarte scurtă: mirele s-a stabilit în noua sa locuință în ianuarie 1850, iar nunta a avut loc la Zlatna pe 1 iulie.” (Foto 5: Roza și Jozsef)

Foto 5

Ce e interesant e că, întrucât biserica catolică din Zlatna nu fusese încă reabilitată după incendiul din toamna anului '48, nunta a avut loc în singurul spațiu de birouri utilizabil, clădirea directoratului minei.

În anul 1852, tânărul împărat Franz Joseph I a vizitat Transilvania, unde pe 22 iulie a călătorit călare prin Câmpeni și Zlatna și a ajuns la Alba Iulia. Prin prezența sa la Alba Iulia, a onorat ceremonia de punere a pietrei de temelie a coloanei memoriale care urma să fie ridicată în onoarea colonelului imperial Lossenau, căzut în bătăliile din 1848-1849. Monumentul există și astăzi în Piața Cetății din Alba Iulia.

„Pentru a încununa ocazia, Majestatea Sa a binevoit să le acorde celor 49 de persoane pe care le-a considerat vrednice diferitele grade ale „Crucii Civile pentru Merit Franz József”, pe care o fondase în anul precedent.

La 23 iulie 1852, Róza Lukács (căsătorită Wojciechowszka) a primit faimoasa Cruce pentru Merit, care s-a păstrat până în ziua de azi, „ca recunoaștere a acțiunii curajoase și energice de care a dat dovadă în zilele dezastruoase de la Zlatna, prin care a salvat viețile mai multor oameni.” (Foto 6 și 7: Crucea de merit Franz Joseph I)

Foto 6

Foto 7

În aceeași perioadă, la Viena s-a luat în considerare decorarea lui Avram Iancu, dar acesta a refuzat-o, dezamăgit de promisiunile făcute și nerespectate. A declarat, în repetate rânduri "să se decoreze mai întâi națiunea cu împlinirea promisiunilor".

Roza și Jozsef au avut 8 copii. S-au tot mutat (datorită serviciului lui Jozsef) în diverse locații de-a lungul timpului. Tatăl Rozei, Lukacs Lukacs a murit în anul 1861 și este înmormântat în cimitirul romano-catolic din Zlatna.

Róza a murit în orașul minier Bălan, Harghita ( Balánbánya), cu trei săptămâni înainte de a împlini 48 de ani, în zorii zilei de 20 februarie 1877, la doar câteva ore după moartea soacrei sale, în aceeași noapte. (Foto 8-necrolog)

Foto 8

După moartea soției sale, József Woyciechowski s-a mutat la Sibiu – împreună cu copiii săi, care încă aveau nevoie parțial de îngrijire – unde și-a trăit în cele din urmă ultimul deceniu din viață în circumstanțe relativ modeste, probabil cu ajutorul fiicelor sale.

Acest material a fost realizat cu sprijinul asociației Transilvania Autentică din Zlatna.

Sursa text: https://eokk.hu, wikipedia.

Familia Lukacs-de referință pentru Zlatna și Transilvania (2)

2025-11-14T10:42:00.004+02:00

Despre Lukacs Bela

Spuneam că primul armean care a ajuns la Zlatna a fost Ágoston Lukács Jakab, născut în 1761. El a fost bunicul lui Lukacs Bela.

Béla Lukács s-a născut la Zlatna în 27 aprilie 1847 și a fost scriitor, arheolog amator, politician, director al Căilor Ferate Maghiare, secretar de stat pentru transporturi și comerț, ministru al comerțului, cetățean de onoare al orașului Alba Iulia; a primit Ordinul Coroana de Fier clasa I; a deținut Marea Cruce a Ordinului Vulturul Alb al Imperiului Rus și Marea Cruce a Ordinului Takova al Regelui Sârb; în 1900, a primit la Paris decorația de Mare Ofițer al Ordinului de Onoare.

Portret Lukacs Bela -1890

Arheologie: Primele cercetări arheologice pe teritoriul comunei Bucium au avut loc la sfârşitul sec. al XIX-lea, în zonele Vulcoi-Corabia şi Boteş. Alte informaţii se referă la descoperiri arheologice întâmplătoare.

Primele semnalări cu caracter arheologic aparţin lui Lukács Bèla ((născut la Zlatna în anul 1847) care a descoperit în anul 1878, la cumpăna apelor dintre Ampoi şi valea Abrudelului, pe platoul numit Boteş, un număr de cca. 60 de tumuli cu diametrul de 6-7 m şi cca. 1 m înălţime. Cu această ocazie a săpat unul dintre tumuli, descoperind o mare cantitate de cărbune, fragmente osteologice carbonizate şi fragmente ceramice. Observaţiile sale au fost publicate în 1871.

Acelaşi Lukács a efectuat primele cercetări arheologice şi în punctul Corabia în 1879, pe baza unor informaţii referitoare la descoperirile făcute de căutătorii de comori. El a descoperit o altă necropolă tumular din cuprinsul căreia a cercetat trei morminte tumulare, descoperind, pe lângă resturile cinerare, trei ulcioare intacte, un opaiţ cu marca FAOR, câteva cuie de fier, monede, un pandativ de bronz, fragmente de la doi cercei în formă de verigă şi o oglindă de bronz.

Lucrări: a publicat mai multe articole și lucrări, dar cea mai cunoscută este „Prizonierii aurului. Povești din regiunea auriferă a Transilvaniei și viața minerilor” (Az arany rabjai. Elbeszélések Erdély aranyvidékéről s a bányász nép életéből, Pest, 1872)

Memoria: Statuia lui Béla Lukács (1847–1901), fostul ministru al Comerțului și comisar guvernamental al Târgului Mondial de la Paris din 1900, a fost inaugurată la 14 august 1904 în orașul său natal Zlatna (Zalatna). Discursul inaugural a fost ținut de Gyula Werner, deputat. Sculptura a fost realizată de Aladár Gárdos (de fapt prima lucrare care i-a fost comandată), sculptor maghiar, decedat in 1945 la Budapesta, victimă a fascismului.

Piedestalul a fost sculptat de elevii școlii profesionale de cioplit și șlefuit în piatră din Zlatna (Școala de Arte și Meserii, actualul Liceu Corneliu Medrea), înființată de Béla Lukács.

Statuia a fost distrusă de Gărzile de Fier în toamna anului 1940, dar piedestalul ei a fost demolat abia în 1959. Lucrarea era expusă în parcul din fața Cazinoului din Zlatna.

Statuia lui Lukacs Bela-1908

De la distrugere la recunoștință:

La mijlocul secolului al XIX-lea, Imperiul austro-ungar, ce cuprindea pe atunci şi Transilvania, este zguduit de revoluţia de la 1848 (între martie 1848 şi august 1849, în regatul ungar), înăbuşită de forţele imperiale ţariste şi austriece. În 1867 începe politica dualismului austro-ungar cu final în 1918, afectând negativ Transilvania.

În 24 Octombrie 1848 a avut loc masacrul de la Presaca Ampoiului (am ppus un link mai jos). Puțini oameni au supraviețuit (au murit nu numai bărbați, ci și femei și copii) printre care și un copil de 1 an și jumătate.

Numele copilului: Lukács Béla, iar al persoanei care l-a salvat ascuzându-l sub rochie - românca Pascu Ilina.

Bela a absolvit primele 8 clase la Alba-Iulia, iar la Budapesta unde s-a stabilit, a terminat Facultatea de Drept. După ce ajunge director general al căilor ferate maghiare - MAV (1886-1887) şi secretar de stat (1888-1892), deţine funcţia de ministru al comerţului şi transporturilor (1892-1901), calitate în care decide "drept recunoştinţă a salvării sale" (cf. ,,Historia", august 2013) construirea unei căi ferate între Zlatna şi Alba-Iulia.

Bela nu a uitat de urbea în care a copilărit, dar nici de ţăranca de lângă Zlatna care i-a salvat viaţa. „A fost mereu preocupat să contribuie la prosperitatea oraşului său natal, finanţând construcţii publice şi linia ferată Zlatna - Alba Iulia (Mocăniţa), începută în 1889 și finalizată în 1895“ (Florin Bota, Horia Ciugudean şi Gabriela Mircea-"Zlatna de odinioară").

Ce a făcut pentru Zlatna:

a. Decide construirea căii ferate cu ecartament îngust Alba Iulia Zlatna, cu prelungire până la Pirita (Cheneș)

b. A realizat drumul dintre Zlatna și Almașu Mare, care face legătură cu orașul Orăștie

c. A influențat în mod decisiv înființarea școlii de arte și meserii din localitate, în anul 1894. Școala de Arte și Meserii a participat la expoziția internațională de la Paris din anul 1900 (de care Bela a fost responsabil din partea guvernului maghiar)

d. a construit printre primele edificii culturale din oraș Cazinoul intelectualilor (Casina) (în locul respectiv este acum blocul nr. 12)

e. a refăcut clădirea de pe Valea Morilor nr. 3, astăzi Casa de Cultură, într-o arhitectură total diferită de cea veche, construită de părinții săi la sfârșitul secolului al XVIII-lea

f. a finanțat amenajarea Văii Morilor prin consolidarea malurilor cu blocuri de piatră cioplită pe o distanță de 1, 5 km, de la confluența cu Ampoiul până la al 3-lea pod în amonte

A fost acuzat de fraudă după expoziția de la Paris din anul 1899. Neputând suporta acuzația de fraudă ce i s-a adus, Lukacs Bela și-a pus capăt zilelor, aruncându-se în apele îngețate ale Dunării, de pe unul dintre podurile Budapestei, la 7 ianuarie 1901. Ulterior, în urma unor cercetări efectuate de specialiști, s-a ajuns la concluzia că nu s-a săvârșit nici o fraudă.

Concluzii

1. Nicăieri pe glob nu există o cale ferată realizată "din recunoştinţă" şi în asemenea circumstante istorice, ca și cele menţionate mai sus.

Această cale ferată a fost botezată popular “mocăniţa” după numele de “mocani” atribuit populaţie locale, trăitoare de-a lungul Văii Ampoiului.

2. A făcut acest gest (precum și celelalte) deși în masacrul de la Presaca au căzut victime tatăl său Simion, mama sa Terez Gal și cei 5 frați ai săi. A fost un zlătnean adevărat.

3. Omul ăsta merită o statuie. Măcar refăcută cea distrusă în 1940. Eu nu sunt fan statui. Au fost realizate atât de multe inutile și pentru personaje controversate. Măcar dacă s-ar povesti despre el în Zlatna și în școlile zlătnene, nu ar fi deloc greșit.

Acest articol nu se vrea a fi unul științific. Doar documentează o filă din istoria bogată a orașului Zlatna și a Transilvaniei.

Articol realizat cu sprijinul Asociației Transilvania Autentică.

Surse text:

https://hu.wikipedia.org

https://cimec.ro

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Masacrul_de_la_Zlatna

https://adevarul.ro

https://pangeea.uab.ro (Prof. VIRGIL VUG - Asociaţia Cultural-Ecologică CORDIAL Deva

Prof. SILVIU NICULA - Colegiul Tehnic TRANSILVANIA Deva)

Florin Bota, Horia Ciugudean şi Gabriela Mircea-"Zlatna de odinioară”

Traian Domșa –“De la Ampelum la Zlatna”

Familia Lukacs-de referință pentru Zlatna și Transilvania (1)

2025-11-14T09:55:00.004+02:00

De origine armeană, familia Lukacs a însemnat mult pentru Transilvania.

Principalii exponenți au fost László Lukács (1850–1932 profesor de drept, avocat, director de companie minieră și politician; ministru de finanțe, ministru al comerțului, ministru de interne, ministru al afacerilor personale ale regelui, apoi pentru o scurtă perioadă– prim-ministru; a primit: Crucea Mijlocie a Ordinului lui Leopold, Ordinul Coroana de Fier clasa I, Marea Cruce a Ordinului lui Leopold) și Béla Lukács (1847-1901- scriitor, arheolog amator, politician, director al Căilor Ferate Maghiare, secretar de stat pentru transporturi și comerț, ministru al comerțului, cetățean de onoare al orașului Alba Iulia; a primit Ordinul Coroana de Fier clasa I; a deținut Marea Cruce a Ordinului Vulturul Alb al Imperiului Rus și Marea Cruce a Ordinului Takova al Regelui Sârb; în 1900, a primit la Paris decorația de Mare Ofițer al Ordinului de Onoare), amândoi născuți la Zlatna.

Foto: Laszlo Lukacs

Începuturile familiei în Transilvania: Scrisoarea de mandat emisă de principele Transilvaniei (Gheorghe Rakoczi I) către un anume Lukacs Ormeny datează din 1643. Acesta era autorizat să colecteze taxe de la negustori pentru vistieria princiară. „Întrucât un armean nu putea deține imobile (nu avea „cetățenie”), evident că se încheia un contract de tip arendă, în așa fel încât acesta să plătească în avans taxa preconizată vistieriei, iar apoi să colecteze cât mai mult de la negustori. Întrucât fiecare negustor din acea vreme trebuia să cumpere dreptul de liber schimb cu 2000 de monede de aur pe an, este așadar posibil să ne imaginăm câtă garanție trebuia să ofere Lukács Ormény pentru a obține comisionul!” (Bela Gyarmati)

Printre primele așezări armene din Transilvania au fost două orașe, Gherghina și Dumbrăveni (Erzsébetváros). Armenii au lăsat urme durabile în aceste orașe în timpul celor 200 de ani de ședere.

Coloniștii armeni au adus cu ei propria lor limbă – armeana originală a fost modificată de influențe turcești, grecești, ucrainene și românești – iar propriile lor litere au supraviețuit în multe dintre documentele lor, pe care le-au folosit până la mijlocul anilor 1800. Religia lor originală, „armeană apostolică”, a fost curând schimbată în armeană-catolică, așa că, în schimbul recunoașterii primatului Papei, au putut să se alăture organizației Bisericii Romane, continuând în același timp să mențină limba și liturghia armeană a ceremoniilor lor.

Familia Lukács care s-a stabilit în Transilvania a fost descrisă de contemporanii lor ca fiind negustori de vite și tăbăcari bogați.

Armenii din Transilvania nu au putut să aibă proprietate funciară. “În zadar s-au identificat cu națiunea maghiară care forma statul, deoarece privilegiile comerciale care le asigura averea le erau disponibile doar ca membri ai națiunii armene, în timp ce proprietatea funciară putea fi dobândită doar prin naționalizare, adică prin renunțarea la identitatea lor armeană, așa că, în ciuda averii lor, nu erau complet egali.”

Armenii bogați interesați să dobândească statutul de nobili chiar și cu mari sacrificii, o simplă stemă nu însemna nimic, deoarece nu primeau pământ și nu-l puteau cumpăra, deoarece comitatele nu recunoșteau nobilimea acordată fără acordul Dietei. Pentru a contracara acest lucru, Maria Tereza a decretat în 1758 că armenii ar trebui considerați în toate privințele ca nobilii donați (??) , dar comitatele nu au luat acest lucru în serios. Cu toate acestea, armenii din Transilvania au descoperit o oportunitate specială: în timpul eliberării definitive a Ungariei de sub stăpânirea otomană, suprafețe uriașe au intrat în proprietatea trezoreriei . De atunci, aceste pământuri au fost smulse din structura tradițională a comitatelor și administrate de trezorerie, unde comitatele feudale nu aveau niciun cuvânt de spus. Cunoscând acest lucru, în 1760–1762, armenii transilvăneni bogați au donat sume mari de bani pentru a sprijini războiul reginei, în schimbul cărora au obținut steme – pentru ca apoi, nou înnobilați, să cumpere sau să închirieze moșii de pe pământuri administrate de Trezorerie. Împreună, stema și moșia, i-au făcut în cele din urmă pe armenii “descurcăreți”adevărați nobili, membri cu drepturi depline ale națiunii care forma statul. Timp de câțiva ani, a avut loc afluxul de armeni transilvăneni în Banat, perioadă în care multe familii armene bogate, nou înnobilate, s-au mutat din Transilvania pe moșiile lor dobândite în Banat, precum Jakabffy, Kisses, Lázár, Vertán, Verzár etc., inclusiv o ramură a familiei Lukács.

Primul armean care a ajuns la Zlatna a fost Ágoston Lukács Jakab, născut în 1761. Întrucât, conform tradiției armene, nou-născuții erau confirmați imediat după botez, fiecare avea mai multe „prenume”, dintre care cel folosit era întotdeauna cel care îi plăcea persoanei care îl folosea la momentul respectiv – uneori aceeași persoană se numea chiar diferit! Unii dintre urmașii săi și-au amintit numele Jakab, alții Ágoston. Ágoston Lukács Jakab s-a născut în Gheorgheni (Harghita), dar în jurul anului 1781 s-a căsătorit cu Dániel Mária în Zlatna.

Acest articol nu se vrea a fi unul științific. Doar documentează o filă din istoria bogată a orașului Zlatna și a Transilvaniei.

Sursa: https://wikipedia.com

https://eokk.hu

Scrisori din Zlatna. Clopotele Bisericii Adormirea Maicii Domnului și vizita Reginei Maria.

2025-05-28T09:48:00.001+03:00

Material realizat cu sprijinul Asociației Transilvania Autentică

Auzisem mai demult că Regina Maria a vizitat orășelul nostru, citisem chiar un fel de legendă urbană, relatată în cartea regretatului profesor Traian Domșa “De la Ampelum la Zlatna” în care se spunea că Regina ar fi oprit și a apreciat un țăran chipeș, îmbrăcat în haine populare, dar totul părea incert, neconfirmat. Am găsit detalii despre vizită căutând date despre evenimentul de sfințire a clopotelor Bisericii Adormirea Maicii Domnului. S-a întâmplat în 28 Mai 1923. Și cum nici o bucurie nu vine de una singură, am gasit și confirmarea vizitei Reginei Maria în Zlatna, din două surse (ziarele Mișcarea și Înfrățirea).

Redăm mai jos întreg articolul apărut în nr. 808 al Ziarului Înfrățirea de joi, 31 Mai 1923, precum și descrierea evenimentului sosirii Reginei Maria la Zlatna, iar la final, câteva completări din Unirea Poporului. Am ales, datorită unicității sale, să redau articolul complet din ziarul Înfrățirea, cu mici completări care îmi aparțin.

“Dela război şi până azi, biserica unită din oraşul nostru a fost lipsită de clopote, ceia ce pentru credincioşii acestei biserici a fost prilej de multă mâhnire. Vechile clopote au fost ridicate în vremea războiului pentru a fi prefăcute în gloanţe ucigătoare, şi din turla văduvită a bisericii nu s’a mai auzit decât sunetul sărac de toacă.

Astăzi însă, din râvna bunului român şi creştin care este dl. Iuliu Albini şi din obolul celorlalți poporeni biserica unită a fost înzestrată cu patru mari clopote a căror sfinţire a avut loc în ziua de 28 Mai (Lunea Rusaliilor n.r.). Trei din clopote au fost dăruite bisericii de către fruntaşul nostru dl Iuliu Albini de al cărui nume se leagă şi alte acte de binefacere săvârşite pentru întărirea şi propăşirea vieţii româneşti din Zlatna.

Cum era şi de aşteptat, sfinţirea clopotelor a luat caracterul unei mari sărbători. Dimineaţa,la ora 11, credincioşii bisericii, în frunte cu toţi intelectualii Zlatnei, sau adunat la locuinţa dlui Albini unde aşteptau cele patru clopote aşezate pe un car împodobit cu verdeaţă şi flori.

Aci s’a format un impunător cortegiu de procesiune care în sunetul clopotelor dela biserica ortodoxă — părtaşă la bucuria sorei ei mai mici — s’a îndreptat spre pieptul de deal unde, din mijlocul unei pădurici de brazi, se înalţă, aşezate una lângă alta, cele două biserici româneşti.

Pe locul din faţa bisericii unite, în ascultarea pioasă a unei mari mulţimi de credincioşi, protopopul Domşa, înconjurat de ceilalţi preoţi, a oficiat slujba pentru sfinţirea clopotelor. La urmă părintele canonic Macavei, ca reprezentant al Mitropoliei din Blaj, a cuvântat în faţa poporului, lămurind însemnătatea actului săvârşit.

Poza din anul 1906

Cuvântarea părintelui canonic Macavei Victor

Biserica românească unită din Zlatna are azi sărbătoare. Într’o vreme, din turnul acestei biserici nu mai suna decât toaca. Pe morţi nu-i mai plângea glas duios de clopot, iar pe cei vii nu-i mai chema la rugăciune armonia ce se revărsa peste toate cuiburile şi văile vecine. (De atunci și până la procurarea actualelor clopote, chemarea credincioșilor la rugăciune se făcea cu toaca de lemn, iar pentru înmormântări era folosită toaca de oțel.-Traian Domșa- “De la Ampelum la Zlatna n.r. )

Au fost vremuri grele atunci, când arama clopotelor chemate să vestească lumii pacea şl liniştea creştinească, a fost ridicată din turnul acestei sfinte biserici ca să se pregătească din ea unelte de omor împotriva altor creştini, — împotriva chiar a fraţilor noştri cari luptau pentru acelaşi ideal ca şi noi.

Dar a fost scris în cartea neamurilor, ca zilele cele grele ale neamului nostru să-şi aibă şi ele un sfârşit şi deasupra negurilor să răsară soarele idealului nostru realizat. A dat Dzeu ca în locul gol al clopotelor rechiziţionate să răsune glas nou de clopote, și mai puternic, şi mai bogat în valuri de armonie. Din sînul credincioşilor acestei parohii s ’a ridicat mecenatele prin darul căruia turnul lăcaşului nostru de închinare se vede iarăşi împodobit cu podoaba creştinească a clopotelor sfinte. Din sînul acestui popor, s’a ridicat familia Albini, şi pilda ei a îndemnat şi pe alţii să-şi adauge obolul lor, pentru ca astăzi să vedem înaintea noastră clopotele cele noi menite să cheme pe cei vii, să plângă pe cei morţi şi să frângă fulgerile mâniei dumnezeeşti.

În istoria bisericii noastre sînt multe pagini de suferinţe, dar şi mai multe de glorie şi de mândrie, trecutul bisericii noastre este împodobit de munca fără preget a celor cari i-au stat în frunte pentru luminarea neamului şi pentru pregătirea unităţii noastre naţionale. De aceia, datoria noastră e să ducem mai departe steagul de luptă al înaintaşilor pentru desăvârşirea idealului nostru prin cultură, abnegaţie şi credinţă. Mulţumesc acelora cari prin darul lor ne au dat această zi de sărbătoare creştinească şi românească, şi dea Domnul, ca glasul noilor clopote, cari azi se vor ridica la locul lor, să răsune veacuri de-a rândul de bucuria şi mărirea neamului românesc.

Scutească-le domnul de primejdii şi împreună cu ele această sfântă biserică, acest neam şi această ţară, în vecii vecilor. . . “

Masa de înfățire

După sfinţirea clopotelor, a avut loc o masă de înfrăţire în localul Casinei române la care au luat parte peste 100 de invitaţi dintre cari notez: Părintele canonic Macavei, Iuliu Albini cu familia, dr. Gane cu d-na, dr. Zugravu cu d-na, dr. Rece, inginer Iancu-Inspector general al minelor din Petroşani, Alex. Iancu-directorul Minelor de stat din Baia Mare, Fărcăşanu cu d-na, Protopopul Domşa, preotul Fodorean, preotul Gh. Popescu, ş.a.

Au luat cuvântul: protopopul Domşa, care a închinat pentru Rege şi familia regală; părintele canonic Macavei care a închinat pentru I. P. S. S. Mitropolitul Blajului, urmaşul acelor mari prelaţi din trecut a căror lozincă a fost: „totul pentru neam"; preotul Gh. Popescu, care a vorbit în numele bisericii gr. orientale; preotul Fodorean, care a închinat pentru dl Inspector Dr. Gane, sprijinitorul „Ambulatorului“ din Zlatna; d-l Fărcăşanu, notar, care a închinat pentru publicul din Zlatna, care, ridicându-se deasupra deosebirilor confesionale, a participat la această serbare a bisericii unite făcând din ea o serbătoare a întregei comune; preotul Giurca, care a închinat pentru inginerii Iancu cari muncesc pentru desvoltarea bogăţiilor ţării.

La urmă, a luat cuvântul d. inspector Dr. Gane închinând pentru d. Iuliu Albini care a făcut o însemnată donaţie şi pentru „Ambulatoriul" din Zlatna. D-sa a cerut de la D-zeu sănătate pentru familia Albini pentru ca şi în viitor să poată jertfi pentru cât mai multe acte de folos obştesc. De la masă, toţi oaspeţii s’au îndreptat spre biserică unde au ascultat prima tragere a noilor clopote.

Ziarul Patria, Iunie 1922

Luni seara, la orele 7, a sosit în localitate P. S. S. Episcopul Nicolae al Clujului pentru a face vizitaţia canonică a credincioşilor săi. Marţi dimineaţa, după ce a cercetat câteva sate dimprejur, P.S.S. a primit în casa preotului Gh. Popescu pe toate căpeteniile vieţii romaneşti din Zlatna cu care s’a întreţinut îndelung asupra nevoilor bisericii. Marți la ora 1, a avut loc o masă dată de credincioşi în cinstea prea sfântului.

Nicolae Ivan, Episcopul Clujului

Luni după masă, pe Ia orele 4, a trecut prin oraşul nostru, în automobil, M. S. Regina Maria, venind de la Congresul Femeilor române care s’a ţinut ia Alba- Iulia şi mergând să vadă unele locuri din ţinutul nostru vestite prin frumuseţea lor. Vestea că Regina a trecut prin oraş s’a răspîndit ca fulgerul în mijlocul poporului şi la întoarcere, iubita noastră Suverană a fost aşteptată şi ovaţionată de o mare mulţime de ţărani.” (Ziarul Înfrățirea)

Regina Maria. Foto: E.O HOPPE

„După sf. liturgie, la ora 11, întreg poporul credincios şi o mulţime de alţi locuitori din ZIatna şi jur au plecat în procesiune la gară, ca să aducă cele 4 clopote, cari aşteptau deja de zile, să fie sfinţite şi apoi aşezate la locul lor. Peste 1000 de oameni au luat parte la procesiune, care era de o privelişte măreaţă. Cele 4 clopote, toate în greutate de 1100 kgr., erau aşezate pe un car foarte frumos împodobit, tras de 6 boi albi........................... Stropirea clopotelor s’a făcut — cel mare de 560 kgr. în onoarea sf. Ilie, al doilea sf. Maria, al treilea sf. Elena şi al patrulea sf. Ieronim. După săvârşirea acestei slujbe delegatul Ex Sale Dl Dr. V. Macaveiu a rostit un prea frumos şi înălţător cuvânt cătră cei de faţă, care a lăsat o adâncă impresiune în inimile tuturora. După aceasta tot poporul afost stropit cu apă sfinţită.” (Unirea Poporului nr.22, Mai 1923)

N.R. Clopotele 1,3 și 4 au următoarele inscripții:

1. Clopotul mare, cu următoarea inscripție:”PRO MEMORIA, ACEST CLOPOT S-A DĂRUIT DE CĂTRE IULIU ALBINI-PROPRIETAR DE MINE DIN ZLATNA, ÎNTRU MĂRIREA LUI DUMNEZEU-1923” MAISTRU TURNĂTOR NEDUNAL-TIMIȘOARA,

3.Pe clopotul mic este inscripționat: “S-A DĂRUIT BISERICII ROMÂNE UNITE DE CĂTRE ELENA ALBINI, SPRE MĂRIREA LUI DUMNEZEU-1923” MAISTRU TURNăTOR NEDUNAL-TIMIȘOARA, și

4.Pe clopoțel: “S-A DĂRUIT DE ASOCIAȚIA MINIERĂ DE AUR “ALBINI” DIN ZLATNA, PENTRU BISERICA ROMÂNĂ UNITĂ-1923” -FABRICA DE CLOPOTE “NOVATNY”-TIMIȘOARA.

FINAL.

Sunt puțin dezamăgit. Am incercat să verific informația trecerii Reginei prin Zlatna cu însemnările zilnice ale ei (“Maria, Regina Românie-Însemnări zilnice vol. 5”). MS Regina Maria scrie că a fost la Zlatna în data de 27 mai, în drum spre Deva. A apreciat drumul ca “plin de hârtoape” iar în jurnal scrie “Slatina” în loc de Zlatna. Este clar că a vorba de Zlatna, oricum confuzia e (și era) destul de frecventă.

Revine însă în 13 Iulie, acelasi an, în trecere, după a deplasare lungă pe ruta Cluj-Turda-Abrud-Alba Iulia, iar de această data menționează corect numele orasului.

În consecință, Regina Maria a trecut prin Zlatna. Probabil a fost și ovaționată și s-a oprit puțin. Dar nu la întoarcere ci în drum către Deva. Și nu s-a întâmplat în 28 mai, ci în 27 Mai. Rezultă clar, ca un optimist de serviciu, că avem două zile de sărbătorit în loc de una singură.

O brad frumos.

2025-04-28T16:03:00.003+03:00

Ce imagine. Ce text.

Nu știu de ce (de fapt știu, dar mă fac că uit) această poză și textul aferent, îmi aduce aminte de Negrileasa. Am strâns multe gunoaie (deșeuri) în viața mea, dar acolo a fost la superlativ. Nu atât cantitatea de gunoaie, cât nepăsarea și nonșalanța celor care aruncau. Apoi, au venit vremuri mai bune, dar.....

La începutul anilor 2000, mergeam la Negrileasa și puneam cortul în poiană, la marginea pădurii. Se schimbaseră vremurile și mulți își permiteau deja un generator (ca și consecință, fiecare om își asculta propria muzică, cu volumul cât de tare) și mai ales, o "drujbă", că era tare de ajutor.

Într-o dimineață, în jur de ora 6, unii au terminat lemnele de la foc și au doborât un brad imens pentru satisfacerea nevoilor. Verde. Copacul a căzut foarte aproape de corturi.

De atunci, de câte ori am mai fost, până am renunțat, am campat în poiană la Dârdinaș.

Scrisoare deschisă către Composesoratul Urbarial Ampellum Zlatna

2025-04-14T13:57:00.001+03:00

O pun și aici (scrisoarea) ca să nu se piardă.

"Scrisoare deschisă

adresată membrilor Consiliului de Administrație al Composesoratului Urbarial Ampellum Zlatna

Stimate doamne/stimați domni

Subsemnatul Puiuleț Adrian, în calitate de președinte al Asociației de Turism și Ecologie Trascău Corp , dar și în calitate de Consilier Local al orașului Zlatna, vă atrag atenția asupra unei problematici ce ține de proprietatea composesoratului d-voastră. După cum probabil știți, prin adresa făcută anterior către composesorat, am dorit inițierea unei discuții privind declararea unei zone protejate în arealul denumit Slăvășoaia, care are ca scop principal protejarea populației de narcise dar și educația generațiilor actuale și viitoare de tineri privind protecția mediului.

Având în vedere distrugerile, unele ireversibile, care se întâmplă permanent în zona actualei rezervații Poiana cu Narcise de la Negrileasa consider că ține de noi, comunitatea locală, în formele sale mai mult sau mai puțin asociative, să ne asigurăm că vom păstra aceste minunății naturale și pentru generațiile viitoare. Consider că, împreună, putem să ne asumăm responsabilitatea aceasta. În acest sens am vehiculat două posibilități: una, prin care să declarați, intern, în cadrul composesoratului a unei zone protejate de apx. 5 ha (așa cum am menționat, în zona Slăvășoaia- documentația am depus-o la secretariatul composesoratului), iar cealaltă, prin declararea unei arii protejate de interes județean (în care administrarea, conform legii, ar revenii Consiliului Județean Alba). Ambele alternative au puncte tari și puncte slabe. Înainte de a le discuta, ar mai trebui să menționez că asociația Trascău Corp a realizat un studiu științific care atestă că cea mai bogată populație de narcise se află în zona propusă. Studiu care poate și trebuie să fie actualizat.

Indiferent de soluția aleasă -motiv pentru care adresez către d-voastră această scrisoare -trebuie făcute câteva lucruri obligatorii, după părerea mea și a concluziilor studiului. Le enumăr: 1. îngrădirea zonei, fapt care nu va permite bătătorirea solului, distrugerea lui prin accesul vehiculelor motorizate etc.și 2. Modificarea perioadei de pășunare în sensul amânării începerii pășunatului până după data de 10 Iunie a fiecărui an.

Dacă îmi permiteți, am să scriu despre fiecare variantă. Prima variantă: toate cheltuielile revin composesoratului. În primul rând, cele referitoare la îngrădirea locului. În orice variantă, ar trebui (repet, e părerea mea) realizat un act adițional cu câștigătorii licitației pentru pășunat, cu menționarea restricției (pășunatul după 10 iunie), evident pentru cele 5 hectare despre care vorbim. Ar trebui creată o parcelă separată, aici mai intervin și cheltuielile topografice etc. Realizarea unor expoziții de promovare, excursii tematice cu elevii, diverse modalități de activități etc. Nu cunosc îndeaproape modalitățile prin care funcționează un composesorat, și aici mă refer la predictibilitate, la o eventuală schimbare a administrației.

În al doilea caz, dacă zona de 5 ha se va declara ariei protejată de interes județean (așa cum ar fi corect) există o predictibilitate în viitor. Pe partea de cheltuieli, administratorul va putea să își bugeteze cheltuielile cu îngrădirea, precum și crearea în viitor a unui centru de vizitare, care va fi disponibil turiștilor, elevilor pe toată perioada de înflorire a narciselor. Este evident că proprietatea rămâne a composesoratului care va avea un cuvânt de spus în administrarea zonei. Am înțeles că există o îngrijorare privind sumele pe care le-ar putea pierde composesoratul. Vorbind de cele 5 ha, pierderea maximă a composesoratului este cea raportată la suma obținută prin licitație pentru pășunat. Adică 5.000 de lei/an. Asta dacă nu s-ar face deloc pășunat, ceea ce nu e cazul și nici nu e indicat (conform studiului). Am cerut și un punct de veder al APIA și nu există restricții, doar dacă planul de management al rezervației impune așa ceva (nu e cazul și nici nu cred că va fi). Doar dacă ulterior, în urma unor decizii luate cu acceptul d-voastră s-ar considera că zona ar fi indicat să aibă statut de fâneață. Este altă discuție, dar am menționat-o pentru că doresc să fiu corect față de d-vostră.

Indiferent de variantă, se pot găsi soluții pentru a nu obstrucționa celelalte activități ale composesoratului, de exemplu exploatarea lemnului.

Înainte de a termina și a vă mulțumi pentru răbdare, mai trebuie să spun două lucruri:

Primul: desigur, mai există o variantă în care să nu se facă NIMIC. Să ne prefacem că nu avem nici o responsabilitate, că nu există o problemă și să asistăm pasivi la distrugerea uneia dintre cele mai importante zone din județul Alba și din țară. Sincer cred că responsabilitatea composesoratului se îndreaptă către membrii săi, dar și față de terenurile pe care le deține în proprietate. La fel cred că și membrii săi își doresc ca, măcar această poiană să supraviețuiască vremurilor prin care trecem.

Și al doilea: o arie protejată poate fi declarată ca atare și fără acordul proprietarului, conform legii. Consider însă că este o chestiune de bun simț ca o eventuală astfel de decizie să fie luată cu acordul tuturor factorilor real interesați, în special al proprietarului.

Vă mulţumesc pentru răbdare și aștept din partea d-voastră un punct de vedere.

Cu stimă,

Puiuleţ Adrian"

Aurel Albini și dispariția referințelor

2025-03-18T11:51:00.002+02:00

Se întâmplă uneori ca, atunci când termini un articol (vezi articolul anterior), să apară noi informații și nu orice fel de informații.

Spuneam despre Aurel Albini, fiul lui Iuliu și Elena, născut la data de 2 Ianuarie 1891 în Zlatna, că a fost “advocat” și primar al Aiudului. Mai precis, Aurel Albini, doctor în drept de la facultatea din Cluj, a fost numit în anul 1925 drept “ajutor de judecător la ocolul Aiud”. În data de 21 Iulie 1926 se constată “instalarea noului primar al orașului Aiud” în persoana domnului Aurel Albini. În anul 1927 îl primește la Aiud pe generalul Berthelot, denumit de ziarele vremii “Arhanghelul năzuințelor noastre naționale”.

Conform unui articol din anul 1928, Aurel Albini este numit primar gospodar și sunt descrise și activitățile cu care se ocupa primăria: curățenia orasului, canalizarea râului, deschiderea de străzi noi, plus “construcția unui conduct de apă și a unei rețele de canalizare”. În anul 1934, Aurel Albini este pensionat de “liberali”.

În anul 1937 cumpără castelul Kemeny din Galda de Jos și lansează marca de vin Plebanus.

Am căutat referințe despre el și după naționalizare și venirea comuniștilor la putere, dar nu am găsit nici o mențiune. Până astăzi.

Și ce să vezi.

“Un caz deosebit este cel al avocatului Aurel Albini, fost primar al oraşului Aiud timp de 20 de ani, care provenea dintr-o veche şi bogată familie românească din zonă (deţinuse castelul de la Galda de Jos). El a fost încadrat în lot, trimis în justiţie şi judecat doar pentru originea sa socială „nesănătoasă”, pentru că nu a avut nici o legătură concretă cu organizaţia. Regimul s-a folosit astfel de acest prilej şi pentru a trimite în temniţă persoane care făceau parte din clasa „exploatatorilor”, chiar dacă împotriva acestora nu exista nici o acuzaţie reală.” (sursa).

Acum este destul de clar de ce nu am găsit mențiuni despre el.

Aurel Albini a "făcut" parte din grupul lui Alexandru Maxim. "A urmat Facultatea de Drept, fost avocat. Timp de 20 de ani a fost primar al oraşului Aiud. Condamnat la 2 ani închisoare corecţională, deşi nu avea legătură cu organizaţiile de rezistenţă. Închis la Canal, de unde a fost eliberat la 11 mai 1951."

Organizația de rezistență condusă de maiorul Nicolae Dabija (1948-1949), CNSAS, pag. 47

Singura fotografie a lui Aurel Albini (de până acum) provine din lucrarea "Chipurile trecutului-Imagini din colecția Janos Szabo", Gordan Edina, 2023. O postez mai jos, inclusiv cu descrierea.

"Aurel Albini, născut la 2 ianuarie 1891 în Zlatna, Alba. Avocat/pensionar. A fost arestat în 1949 şi condamnat la 2 ani închisoare corecţională. A executat pedeapsa în închisorile Sibiu (?), Gherla. A fost eliberat la 11 mai 1951. Informaţii din fişa matricolă penală AANP." (Revista MEMORIA)

Mulțumesc Primăriei Orașului Aiud pentru fișa matricolă.

Castelul din Deal. De la Ioan de Hunedoara la psihiatrie. Familia Albini, de la aur la vin.

2025-03-18T08:46:00.001+02:00

Material realizat cu sprijinul Asociației Transilvania Autentică Zlatna.

La noi la Zlatna toată lumea a auzit de castelul de la Galda, mai ales de faptul că acolo sunt internați bolnavi cu probleme psihice. Se vorbea de evadări, chefuri nocturne și de curând, de închirierea bolnavilor pentru muncă cu ziua.

De ce vă mirați? Doar România e țara tuturor posibilităților. “ Uneori, îi închirează în sat, alteori îi împrumută acasă”. (Hotnews, 29 Iulie 2006). “Rețeta este simplă. Se ia una bucată gospodar care solicită mână de lucru. I se adaugă una bucată angajat de la spital, cu acces la forța de munca. Tranzacția se încheie între ei. Obiectul acesteia, unul dintre pacienții ceva mai „sănătoși”. Scopul, câteva ore de trebăluit cu sapa, coasa sau mătura.”

„Numa’ oamenii din sat iau nebuni la lucru, alții nu, vă spui io”. Deci, erau și reguli. Găsiți totul în articol.

Însă povestea nu e despre oamenii cu probleme și impotența statului. Este despre Galda, istorie, Familia Albini, moșteniri și distrugeri.

Castelul Kemeny (așa e cel mai cunoscut fiind o lungă perioadă de timp în proprietatea familiei Kemeny) sau Castelul din Deal (după denumirea bisericii, Biserica din Deal) nu se știe cât de vechi e. Când vorbești despre istorie, știi câteva lucruri iar altele nu le știi. Asta e viața. Ce e cert că în anul 1393, la Galda de Jos este amintită existența unui conac, o reședință caracterizată ca palat (pallatio) (Sursa: Ștefan Pascu -Voievodatul Transilvaniei, vol. II). Este aceeași clădire sau nu? Nu știm. Chiar aceeași nu poate fi, având în vedere câte modificări a suferit pe parcursul anilor.

O legendă locală spune că aici , în anul 1442, a fost înmormântat Simion, „salvatorul” lui Ioan de Hunedoara. Povestea sună cam așa: “ Una din marile bătălii purtate de Ioan de Hunedoara a avut loc în primăvara anului 1442, lângă Sibiu, când oastea turcă s-a apropiat primejdios de cetatea de la Alba Iulia. În mijlocul trupelor, Simion Kamonyai, îmbrăcat în armura voievodului, părea a conduce atacul. Turcii îl văzură şi, potrivit poruncilor primite, făcură totul spre a pătrunde până în preajma lui. În învălmăşeala care se produse, Simion Kamonyai este ucis, iar turcii se bucurau deja, crezând într-o descurajare şi o fugă grabnică a transilvănenilor. Voievodul însă, în îmbrăcămintea pe care numai ai săi i-o cunoşteau, continua să îndrume cu hotărâre mersul luptei. Departe de a slăbi, atacurile armatei sale se înteţiră. Turcii cedează terenul, rândurile lor se îndoaie, se desfac, izbucneşte panica şi fuga împrăştiată. Mezid beg şi fiul său zac morţi pe câmpul de luptă. Resturile turcilor, împreună cu armata de lângă Sibiu, fug spre Turnu Roşu”(Camil Mureşanu, istoric).

Ei bine, lumea spune că acest Kamonyai ar fi fost Kemeny. Mai e de studiat aici, cert e că un scriitor maghiar (Kuvary Laszlo, Erdely regisegei. Pesta, 1852) spune că la sfîrșitul sec. al XVIII-lea, la Galda se mai vedea cripta unde era înmormântat Simion Kemeny.

Apoi, mai trec 100 și ceva de ani. În anul 1608, Sigismund Rakoczy “ îl milui" (pe cronicarul Szamoskozy) cu o casă în capitala Ardealului: Alba Iulia și cu o curte nemeșească (nobilitaris curia) în Galda. Probabil în Galda de Sus, dar asta înseamnă că zona Galda avea diverse proprietăți nobiliare în acele vremuri.

“În a doua jumătate a sec. XVII, în locul clădirii inițiale, familia a construit un castel în stil baroc. Clădirea cu forma în plan dreptunghiulară este etajată, cu fațadă în stil baroc. La parter, fațada principală este accentuată de arcade mari, iar la etaj de patru goluri cu trei laturi, care amintesc de camerele hexagonale din turn. Tot la aceasta face referire și bariera cu șase laturi, care iese în evidență din structura acoperișului. Pe vremuri, în sec. XVII, pe locul castelului se afla un conac, care, cel mai probabil, a fost construit în stil renascentist și a cărui ziduri de protecție sunt vizibile și azi în parte de est a castelului. Din clădirea veche s-a păstrat doar un mic bastion și anexa acestuia. Se presupune că, conacul inițial s-a construit la începutul secolului XVII de către tatăl domnitorului János Kemény, Boldizsár Kemény și de fiul acestuia, Simon, ei fiind aproape de centrul de factură renascentistă, Alba Iulia.” (sursa)

În 1784, castelul a jucat un rol în cadrul răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan. Rolul jucat are legatura și cu revolta din 24 mai 1782 de la Câmpeni.

“În 24 maiu 1782, cu ocazia târgului de țară din Câmpeni, locuitorii din comunele Râul Mare (n.r. Albac), Vidra, Câmpeni și Bistra, conform unui vechiu drept, aduseră și ei băuturi spre vânzare” (Ion Rusu Abrudeanu-“Moții, calvarul unui popor eroic dar neîndreptățit”)

“Moţii avea la târg mare trecere la băuturile lor, chiar dacă punctele cheie erau ocupate de armeni. Vorbim de acoviţă, o băutură făcută din vinars, îndulcită cu miere de albine, chimen şi izmă; şi la mied, o băutură făcută din miere de albine, diluată cu apă şi pusă la fermentat, care păstrată câţiva ani capătă calităţi deosebite.” (Ruben Patiția-„Țara Țopilor”, 1912)

“ Dar arendașii armeni se opuseră prin oamenii lor, pe cari îi înarmaseră cu lănci, pistoale și puști, împiedicând ori-ce amestec al muntenilor în dreptul lor de cârciumărit. O scânteie trebuia să aprindă focul – şi scânteia o dete un servitor al arendaşilor, care alergând călare în fuga mare prin târg, trânti la pământ o femeie din Hălmagiu, care vindea nuci, apoi călcă cu calul în picioare pe un ţăran din Zarand, care-şi aşeza într-un sac lâna ce o cumpărase în târg. Dar ţăranul din Zarand, sculându-se înfuriat de sub picioarele calului, puse repede mâna pe o săcure, sări îndată la un butoiu cu vin al arendaşilor armeni, spărgându-i fundul şi vărsându-i băutura. Un alt ţăran, cu numele Iacob Zahuţ din Râul Mare, care adusese mied de vânzare în târg, fiind luat de servitorii arendaşilor cu înjurături şi lovituri cu patul puştei şi dus la inspectorul domeniului, se întâlneşte cu românul din Zarand tocmai când acesta spărgea butoiul cu vin al Armenilor arendaşi şi apoi dând chiote prin târg, se strânge o mulţime de ţărani, cari sar cu toţii la butoaiele arendaşilor, spărgându-le şi vărsându-le toată băutura.”

În urma acestui incident “ 23 de primari și consilieri comunali sunt condamnați la câte 25-100 bastoane și cu 3 luni până la 2 ani de închisoare, iar alți 5, ca autori principali și sub motivul că au agitat poporul să trimiti deputațiuni la Viena, sunt condamnați la moarte.” Totuși, în anul 1783, împăratul a dat ordin guvernului din Transilvania “ca nici locuitorii din Munții Abrudului și nici deputații lor să nu mai fie urmăriți pentru plângerile ce le-au înaintat la Viena și nici să se execute vre-o sentință de moarte asupra lor. Pedeapsa cu moartea a fost preschimbată în inchisoare dela 1-2 ani și câte 50-100 bastoane ” (Ion Rusu Abrudeanu-“Moții, calvarul unui popor eroic dar neîndreptățit”)

Din arhive rezultă că acei 5 țărani au fost întemnițați la Galda. În Noiembrie 1784, răsculații vroiau să atace castelul baronului Kemeny (care era prefect pe atunci), dar nu au mai apucat. Totuși, se știe că au încheiat armistițiul de la Tibru, din 12 Noiembrie, prin care cereau să fie liberi de iobăgie, să fie militarizați și să fie lăsați în liberate câțiva oameni, care se află condamnați și închiși la Galda.

Cine vrea mai multe detalii să caute evenimentul din Mai 1782, contextul mai larg care a dus la apariția lui. Aici am făcut doar un scurt rezumat.

Perioada „regală”

Între anii 1925 și 1934 au existat mai multe încercări pentru cumpărarea castelului, atât de către primăria Alba Iulia cât și de administrația județului, ambele cu scopul declarat de al dona familiei regale, în speță pentru principele moștenitor al coroanei, Carol sau pentru “Marele Voevod Mihai”

Redăm mai jos vizita familiei regale la Galda de Jos din anul 1925:

“Regii României Mari au ajuns la Galda de Jos într-o vizită neoficială, consemnată în jurnalul reginei din anul 1925, dar și de presa locală (ziarul Vestea, numărul 112 din 10 octombrie 1925). Familia regală intenționa să cumpere castelul baronului Kemèny de la Galda de Jos, care fusese vizitat anterior de Karel Liman, arhitectul curții regale. Spre castel a plecat din gara Teiuș, cu automobilele, o suită numeroasă, alături de regele Ferdinand și de regina Maria aflându-se principii moștenitori Carol și Elena, dar și Romulus Voinescu, directorul general al Siguranței Statului, maestrul de ceremonii al palatului Nicolae Drossu, ministrul Palatului Constantin Hiott, mareșalul palatului, generalul Paul Angelescu, adjutanții regali Scheleti și Darvari, dar și una dintre doamnele de onoare ale reginei, Simona Lahovary. Dintre autoritățile locale s-au aflat alături de regi Cornel Sava, șeful siguranței din Alba și Camil Velican, prefectul județului. Regina consemnează greșit în jurnal numele proprietarului „un frumos vechi castel care aparține unui conte Teleki”, dar este încântată de faptul că acesta i-a așteptat, le-a oferit vin din viile locale și că le-a dezvăluit toate detaliile referitoare la proprietatea sa. Reporterii ziarului Vestea amintesc și ei ospitalitatea contelui, impresia plăcută care a făcut reginei acest castel, dar și că dorința suveranilor era de a oferi domeniul de la Galda de Jos lui Carol, pe atunci principe moștenitor al coroanei României.

De fapt, reginei Maria i-a plăcut locul, priveliștea, dar nu a mulțumit-o modul în care acesta a fost întreținut, nici prețul prea mare cerut de proprietar:

„Casa, în sine, este mare, dar nu foarte atractivă, pentru că toate camerele sunt mult înșiruite, dar sunt terase frumoase și va fi mult spațiu pentru grădinărit.

Este, firește, un frumos Herrensitz [castel], dar va necesita foarte mulți bani ca să fie reparat, mobilat și restaurat, tot atât de mult cât cred că ar costa clădirea unei case noi pe care să o construiești după gustul tău. Hotărât lucru că nu cred că acest loc este de cumpărat, întrucât prețul este mare și nu are nici lumină electrică. Nu cred că este un loc care mi-ar plăcea în mod deosebit, pentru că avem deja locuri pe care le iubim” (Regina Maria a României, Însemnări zilnice (1 ianuarie- 31 decembrie 1925), București, Editura Historia, 2008, p. 273).

Impresiile negative ale reginei, pretențiile financiare prea mari ale proprietarului, dar și lipsa electricității au ratat transformarea castelului construit în secolul al XVIII-lea într-o reședință regală” (Sursa Alba Regalis)

De fapt, chiar baronul Arpad Kemeny a făcut în 1929 o ofertă către autorități: “Oferta contelui Arpad Kemeny privind vânzarea către statul român a castelului său din Galda, jud. Alba, pentru a fi utilizat ca reşedinţă regală permanentă cu prilejul sărbătoririi Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Documente şi schiţe de evaluare ale castelului, întocmite de arhitectul Ştefan Peterneli.” (Arhivele Naționale, nr. inventar 3581, Fond -MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DOMENIILOR CASA CENTRALĂ A COOPERAŢIEI ŞI ÎMPROPRIETĂRIRII SĂTENILOR JUDEŢELE ALBA – DOROHOI 1918-1948)

Într-o interprelare din anul 1932 (Ziarul Universul) fostul deputat și actualul senator (la data articolului) Ioan Rusu Abrudeanu, menționează interesul administrației județene pentru cumpărarea castelului, dar nu este de acord din mai multe motive: criza economică și bugetul redus al județului, precum și supraestimarea prețului de vânzare a castelului (aproape dublu decât valoarea reală) și acuză autoritățile național-țărăniste că “îmbracă intenționat (n.r. tranzacția) în haina unui plocon regal”.

În anul 1934, apar mai multe articole, în care este anunțaț ba interesul pentru cumpărarea castelului (Lumina Satelor), ba dezinteresul, pentru că se consideră că acest castel nu îndeplinește conditiile pentru o reședință regală (Ziarul Dimineața). Cert este că în anul 1937 este cumparat de fam. Albini.

Înainte de a fi cumpărat, altă „bucurie”. În anul 1935 a izbucnit un incendiu la clădire, “care a mistuit unul dintre edificiile castelului istoric” (Ziarul Dimineața, 20 Iulie 1935). Asta după ce, se spune, că în primul război Mondial, țăranii români au demolat o parte a castelului.

Perioada Albini

Iuliu V. Albini, celebrul proprietar de mine din Zlatna (despre care am scris aici) a avut mai mulți copii. Unul dintre ei a fost Aurel Albini, “advocat” și fost primar al Aiudului. Mai precis, Aurel Albini, doctor în drept de la facultatea din Cluj, a fost numit în anul 1925 drept “ajutor de judecător la ocolul Aiud”. În data de 21 Iulie 1926 se constată “instalarea noului primar al orașului Aiud” în persoana domnului Aurel Albini. În anul 1927 îl primește la Aiud pe generalul Berthelot, denumit de ziarele vremii “Arhanghelul năzuințelor noastre naționale”. Conform unui articol din anul 1928, Aurel A. este numit primar gospodar și sunt descrise și activitățile cu care se ocupa primăria: curățenia orasului, canalizarea râului, deschiderea de străzi noi, plus “construcția unui conduct de apă și a unei rețele de canalizare”. Nu mai avem date până în anul 1934, cand Aurel A. este pensionat de “liberali”.

Cert este că în anul 1937, familia Albini cumpără castelul Kemeny, este menționat Aurel ca și proprietar, dar suntem convinși că în spatele lui se afla Iuliu V. Albini, după cum vom vedea mai încolo. După constatările curții regale, castelul nu avea curent electric, așa că în anul următor, Aurel A. primește concesiunea dreptului de a instala și exploata o linie de transport de energie de la moara hidraulică proprietate personală până la castel.

Aici trebuie să facem o mică paranteză. Când fam. Albini a cumpărat castelul, a cumpărat și terenul aferent printre care se numărau și celebrele vii ale baronului Kemeny. Și este evident că dacă ai vie, faci vin. În anul 1939, Aurel Albini înregistrează marca de vin Plebanus (vezi foto), o altă poveste cu cântec. O redăm mai jos.

“Unii nu au considerat însă necesar să îşi înregisreze mărcile. Este cazul baronului Kemeny Arpad, care s-a bazat pe reputaţia lui şi pe faptul că nimeni nu ar fi îndrăznit să-i fure marca. În ceea ce-l privea pe el însuşi, baronul a avut dreptate. "Plebanos era o marcă a baronului Kemeny Arpad, care era produsă în podgoria de la Galda. El n-a înregistrat-o oficial la Camera de Comerţ, dar fiindcă era unul dintre potenţii zonei nu şi-a permis nimeni să-i preia marca, ce era vândută la o grămadă de localuri din zonă. În 1937, baronul Kemeny vinde cam tot domeniul Galda lui Aurel Albini, faimos proprietar de mine de prin zona Apusenilor. La începutul lui iulie, un comerciant din Aiud care vindea marca Plebanos îşi înregistrează Plebanos ca marcă a lui, la Camera de Comerţ. Şi când află Albini, se face foc şi pară. Şi începe cu reclamaţii la Camera de Comerţ, explicând că Plebanos nu este faptul că vinde, ci este producţia, pe Galda, că aduce mărturii că el e proprietarul, că aduce poze cu ceea ce făcuse baronul Kemeny şi aşa mai departe. Ioan Szeidl, aşa îl chema pe cel din Aiud, nu ia şi poza. Marca Plebanos a baronului Kemeny avea în scut o capră de munte, în picioare. Szeidl schimbă imaginea (...) În final, lui Albini i se spune că nu poate să schimbe denumirea, atâta vreme cât baronul Kemeny nu a înregistrat marca şi nu avea nici o legătură cu Galda scriptic, n-avea ce să facă. Şi atunci, în 1939, Albini îşi înregisrează marca Plebanus. Deci, erau două mărci, diferenţiate la o singură literă la denumire, cu vinuri din producție separată. Dar Albini scrie şi jos că este continuatorul lui Kemeny, ca să ştie lumea ce să comande". S-au vândut în paralel. Comerciantul din Aiud a continuat însă să vândă sub marca Plebanos, iar Albini nu a avut ce să-i facă din moment ce baronul Kemeny nu îşi înregistrase marca şi nu legase numele de Plebanos de podgoria din Galda. Aşadar, o perioadă s-au vândut ambele vinuri.” (Sursa: Evenimentul Zilei, 4 Noiembrie 2010)

În data de 12 Mai 1940 a avut loc un mare eveniment la Galda de Jos, în speță târnosirea bisericii construită în 1910 (înainte oamenii se rugau în Biserica din Deal -și ea cu o istorie în mare parte în ceață). În acea perioadă biserica era unită, la eveniment participând I.P.S Mitropolit Alexandru, ocazie cu care s-a sfințit și pictura bisericii. Au mai participat prefectul județului Leonida Pop, subprefectul Avram Vesa, Excelența Sa Dănilă Pap, rezidentul regal al Ținutului Mureș, protopopul Albei Iulii Vasile Urzică, inspectorii generali Eugen Hulea și Laurențiu Moldovan, administratorul Băncii Naționale din București, Adrian Oțoiu, intelectuali din Aiud, Zlatna și Blaj. Din Zlatna menționăm pe domnii Iuliu V. Albini, preotul Iosif Bogdan și avocatul Fărcășan. Domnul Aurel Albini a fost și el prezent.

“La hotarul comunei, 30 de călăreți împodobiți au așteptat și escortat pe Păstorul cel mare” (Unirea Poporului Blaj, 1940).

Masa din preziua evenimentului cât și banchetul de după, au fost organizate în castelul fam. Albini: “Mult s'a trudit pentru reuşita serbării d-l luliu Albini, vestitul binefăcător şi mare proprietar din acea comună, care a cumpărat vechiul castel grofesc de acolo. D-sa a găzduit pe I. P. S. Sa şi suita, i-a invitat la cină în preziua serbării şi s’a străduit, cu întreagă familia, ca toată lumea să fie cat mai mulţumită”. (Unirea Poporului)

Iuliu V. Albini nu a apucat să vadă naționalizarea castelului, plecând la Domnul în anul 1945.

Perioada de după 1945.

M-am tot gândit dacă să menționez acest capitol despre viața castelului. Până la urmă m-am hotărât să o fac. Pentru că este vorba de Valeriu Gafencu, un om care nu s-a dezis de mișcarea legionară și totuși a fost numit Sfântul Închisorilor. Fiecare are dreptul să creadă ce vrea. Povestea lui Gafencu este o poveste care te mișcă, indiferent de cine ești tu ca om, ca valori. Aici tema principală e alta (n.r. castelul) și despre asta o să vorbim.

Castelul Kemeny -Albini și dependințele, fiind trecute în proprietatea statului (nu se știe exact când, cât și cum -între 1928 și 1934 a existat o cerere de revizuire a expropierii moșiei de către baronul Arpad Kemeny și după cum am arătat mai sus în 1929 chiar baronul propunea autorităților să vândă castelul statului), au devenit intre anii 1946-1948 temnițe și lagăre de muncă pentru deținutii politici de la închisoarea din Aiud. Bisericuța de lemn se afla in vecinatatea domeniului Kemeny. Chiar a aparținut domeniului, fiind folosită ca și capelă de familia Albini. „Deși nefuncțională în timpul coloniei de muncă, aducea multă bucurie și liniste detinuților care în temnițe îl gasiseră pe Hristos”.(Sursa). Se spune că Valeriu Gafencu mergea zilnic între zidurile bisericii și se ruga.

“Pentru Valeriu Gafencu, repartizat la Galda de Jos, judeţul Alba, a fost un prilej de cultivare al unui aspect al personalităţii sale. În afară de lucrul în pădure, la grădina de legume şi în construcţii, el se ruga îndelung într-o biserică veche şi părăsită. Alteori fredona Serenada de Schubert sau cântări religioase îndătinate, precum La râul Vavilonului, sau Cu noi este Dumnezeu. „Improviza chiar el melodii proprii, – spun foştii fraţi de suferinţă – dar toate erau într-o tonalitate minoră. Cântece lumeşti nu l-am auzit cântând, parcă nu făcea parte din lumea aceasta”. Alteori se scula de dimineaţă şi culegea flori pe care le ducea la biserica satului.“ (Gheorghe Drăgulin “Din temnițe spre sinaxare”-Ed. Egumenita, 2008)

Ioan Ianolide (stânga), Elena Gafencu, Valeriu Gafencu (dreapta).
În fundal Biserica din Deal-Galda de Jos

După naționalizare (nr. probabil după 1948) aici a funcționat Gospodăria Agricolă de Stat iar în anul 1983 întreg imobilul a fost transformat în Spital de Psihiatrie.

FINAL

În anul 2001 se vorbește pentru prima dată despre o cerere de retrocedare a castelului de la Galda de Jos de către moștenitorii lui Aurel Albini. Se menționează, că pe lângă castel, fam. Albini a deținut în Galda “mai multe case, biserica din sat (n.r. deci, probabil, nu a fost expropiată în 1928/1929), cimitirul, o moară și a magazine de semințe, suprafata terenului fiind de peste 20 de hectare” (Cronica Română, 30 August 2001).

În anul 2007 se vorbește despre trecerea castelului din domeniul public al județului în domeniul privat, pentru a putea fi retrocedat. Oricum, “castelul care se retrocedează acum este de fapt o urmă palidă a unui castel impunător care a fost distrus și în urma căruia au supraviețuit mai mult poveștile” (Evenimentul Zilei, 2007).

Deși retrocedat, în el continuă să funcționeze Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică, printr-o înțelegere cu moștenitorii.

Ca final, revenim cu articolul de la începutul acestei povești. Hotnews, 29 Iulie 2006.

“Dosarul „Galda de Jos” e rodul unor împrejurări ce traversează secole. Se amestecă epoci, personaje, ctitorii. La început a fost un baron maghiar, Kemeny. Apoi, conacul-palat ridicat de acesta într-un vârf de deal, un soi de belvedere a comunei. Mai târziu, comuniștii confiscă clădirea și o folosesc după nevoi. Și mai aproape de zilele noastre, la mijlocul anilor ‘80, monumentul este deturnat încă odată. Îmbogățit cu o anexă ridicată în stilul esteticii socialiste, așezământul devine spital pentru bolnavi neuropsihici. Pacienții cazați în interior numără aproape patru sute și provin din toată țara. Micile lor povești se pierd într-o istorie mare, dar supraviețuiesc prezentului. Să recapitulăm: ciubucul câștigat de pe nebunii de la Galda nu ar fi existat vreodată, în lipsa unui Kemeny, a conacului-palat, a comuniștilor, Revoluției și reformei.”

Am să fiu subiectiv ca și autorul articolului de mai sus. Cred că cea mai bună perioadă a castelului a fost perioada Albini. Castel a fost renovat și a fost introdus curentul electric. Viile care erau în paragină (după cum zicea Ioan Rusu Abrudeanu în 1932) au fost refăcute și a apărut marca de vin Plebanus. A fost folosit pentru evenimente, particulare sau ale comunității. Biserica din Deal a fost cel puțin întreținută, fiind folosită ca și capela familiei. Țin eu cu zlătnenii.

Foto: captura ecran articol din ziarul “Neamul Românesc” 1937, autor Victor Brătulescu.

Sfărșit.

Când pisica ta se crede cățel

2024-11-24T15:18:00.002+02:00

Din start menționez că probabil titlul e greșit, încă nu știu dacă pisica e a mea sau eu sunt al pisicii. Da mno, nu e prea important.. E vorba de Ela. Bine, nu-i mai zice nimeni așa, a primit titlul de Burtica Vânătoreasă. De acum încolo, în text o să îi spun simplu burtica. Trebuie să menționez că avem (sau mă au) 3 căței: Baghera, Fetița și Leo și 5 pisici: Feri, Negruț, Hany și Mihaela, adică Miha-burtica mămică și Ela-burtica... ați înțeles, vânătoreasă. O prietenie strașnică s-a legat între Baghera (femela de kangal) și Ela burtica. Pleacă în ture, de obicei scurte, amândouă, dorm una pe alta, afară sau în cușcă, se ling, miros și se "pisicesc" una pe lângă alta. Baghera are 50 de kg, burtica 3. Când Baghera a fost "ruptă" de mistreți, prietena ei o vizita des în cușcă, de unde cățeaua nu a ieșit câteva zile. Nu numai că o vizita, dormeau împreună, se freca de botul ei, solidaritate și încurajări, în două cuvinte. Ăsta a fost preludiul pentru povestea ce va urma.
Vineri au urcat niște turiști la Refugiul Săruni. Au urcat pe Dâmbul Popii, au trecut pe deasupra Citerei (locul) au luat Citera (dealul și vărful) în piept, înainte de a ajunge la refugiu. Niște date tehnice: de la Citeră la Săruni sunt apx. 500 metri diferență de nivel, drumul abrupt se face în minim o oră, după cât ai în spate și în funcție de pregătirea fizică a fiecăruia. Deloc surprinzător, Baghera și Leo s-au "lipit" de grup pe la jumătatea Citerei. Total surprinzător, erau însoțiți de burtica în cauză, cea care probabil se crede cățel, că altfel nu îmi explic. Cel puțin la urcare, vom vedea de ce. Așa că au petrecut 2 zile de pomină la refugiu. Burtica e mieroasă și în grup erau fete așa că a fost dezmierdată, hrănită bine cu tot felul de delicatese, și cum e și puțin arogantă, a stat la poze în... ler-ul sobei. Nu pe pat, nu pe covor, ÎN LER. Tupeu de borfaș de Citeră.
Duminică, la vale. Toată trupa plus Baghera, Leo și desigur, Burtica. Înainte de vârful Citerei, "hoalcă" în pădure, sar câinii și pisica să verifice. Se întorc câinii și burtica ba. Stau oamenii juma de oră, organizează o poteră, burtica nimic. Presați de timp, coboară la Citeră, inclusiv trădătoarea de Baghera. Ne punem pe poveși (nu mâncasem încă nimic, mai făcusem o tură de pădure de dimineață și așteptam să plece lumea să înfulec ceva). Da' cine se putea concentra când îți lipsește un suflet din bătătură. Fac un plan: urc cu Vitara până sub Citeră și o tot strig. Burtică-n sus, burtică-n jos, fluierături etc. Îmi "chiorăiau" mațele ceva de groază. Îmi zic să urc 50 de m și să mai strig. Urc. Apoi încă 50 și alți 50 plus alții 50. Văd de sus oamenii răsfirați, cu rucsacii în spate, coborând ușor către Zlatna și mașini. Leo și tic. de Baghera urcă încet după mine. Începe un vânt rece și mai urc 50 de m să mă încălzesc. Încă 50 până la liziera pădurii și apoi încă 50 pe diagonală și mă trezesc aproape de vârful Citerei, ud în spate și aproape răgușit de atâta strigat. Urc deasupra vârfului și merg pe poteca ce duce la Săruni, "foșcăind" prin frunze, cu vântul rece din spate, când văd câinii ciulind urechile. Mă opresc și parcă aud un mieunat. Strig. Se aude. Și apare. O văd de la peste 80 de m, e ridicat părul pe ea de zici că a fost curentată, iar coada avea peste 8 cm diametru. Îl "pupă" pe Leo, o ignoră pe tic. de Baghera și vine la mine. Bucuros, o iau în brațe și mă întorc să cobor către casă. Da ce, credeți că o vrut să stea în brațe? Revenită la dimensiunile înainte de "electrocutare", țopăie ba după mine, ba înaintea mea. La fiecare 60 de metri, miaună. Și tot așa, până la baza Citerei. Trimit câinii către casă, mă ignoră. Mă uit la burtică, poate coboară către casă, da ia nu și nu, tot în picioarele mele. Așa că merg către jeep, o iau în brațe și o transfer în mașină. Borfașa, se aruncă pe bancheta din spate, întinsă cât e de lungă. Așa a stat nemișcată până am ajuns la "bază". Am coborât, am deschis ușa din spate și am invitat-o frumos să coboare. S-a ridicat, a ajuns la marginea banchetei, s-a întins puțin, a privit ușor arogantă asistența, cu ochii ăia care spuneau "bhă normalilor, știți unde am fost eu în concediu?" și a coborât ușor afectată. Mie îmi venea să leșin de foame și burtica făcea fițe de Săruni.
Ce să zic, cum sunt stăpânii, așa și animalele. După cum am convenit, mai rămâne să decidem care-s stapânii și care animalele.
Poftă bună că io am. Ceva la ler ar merge...

Despre Telur

2024-11-24T15:13:00.000+02:00

Telurul este singurul element chimic descoperit pe teritoriul actual al României. Povestea descoperirii începe în urmă cu mai bine de 200 de ani, într-o mină de aur de lângă Zlatna, în Munții Apuseni .

Descoperirea iniţială a fost cu totul întâmplătoare. La începutul secolului al XVIII-lea, un cioban- Ion Armindean, a găsit lângă Zlatna un nou zăcământ care conţinea aur. Descoperirea a ajuns rapid la urechile autorităţilor, care au demarat activităţile de exploatare a materialului preţios din mina Faţa Băii.

La exploatarea de aur din această zonă a apărut un mineral aurifer din care prețiosul metal nu putea fi extras.

Specialiştii vremurilor au încercat să separe aurul de restul metalelor din minereul scos din mina din Apuseni dar nu au reuşit acest lucru. Negăsind nicio explicaţie, au solicitat prezenţa la faţa locului a unui tânăr cercetător de la Sibiu, Franz-Joseph Müller. Acesta a început testele (1782) şi a ajuns la concluzia că aurul este principalul component al minereului, dar că acesta mai conţine şi un alt element chimic nou, pe care l-a botezat ”aurum problematicum” sau ”aurum paradoxum”.

În 1796, Müller a trimis o mostră chimistului german Martin Heinrich Klaproth, care, după o serie de experimente, a depus la Academia de Ştiinţe din Berlin un memoriu privind minereul de aur de lângă Zlatna, în care arata că este vorba despre un element nou. La denumit ”tellurium”, telur însemnând în latină pământ. O ultima examinare decisiva, facuta de catre marele chimist-mineralog suedez J.J. Berzelius, a adus dovada definitiva (în 1832) a exactității analizelor lui Müller si Klaproth, descoperirea rămânand de atunci necontestată.

Datorită meritelor sale deosebite, F.J. Müller a fost înnobilat de către imparatul Franz Joseph al II-lea în anul 1788 și ridicat la rangul de cavaler al curtii imperiale cu titlul „von Reichenstein”(piatră prețioasă).

Telurul este un element chimic cu simbolul Te și numărul atomic 52 din Tabelul periodic al lui Mendeleev - fiind cel de-al 26-lea element descoperit în istorie - este extrem de rar (> 1µg / kg) și implicit foarte prețios și este singurul element natural descoperit vreodată pe teritoriul actual al României."

https://www.facebook.com/telur.element

Om străpuns de lună

2024-08-30T12:00:00.005+03:00

Sunt Om străpuns de Luna plină
imprevizibilă jivină

ce urlă doruri printre

stropi scăldați în sânge

prin gânduri care-au învățat

a plânge.

Sunt strigătul purtat de vină

mă scald în nesfârșita ta

lumină

și-mi urlu încarnările toate

prin vine sângele-mi

străbate

lumi nedescrise, necuprinse

fiori de veacuri neatinse

sunt vuiet, cerșetor și prădător

mă dezmembrez ușor, ușor

Îmi rup bucăți din trup, din minte

din destin

mă prăbușesc în timp ce mă închin

Sunt tot și absolut nimic

dacă va fi să mă ridic

nu îndrăznesc să cer nimic din lumea mea

tot ce-mi doresc e să mai fiu

cândva

cu Ea.

Pe vremea lui Ceașcă!

2024-02-06T18:15:00.002+02:00

Pe vremea lui Ceașcă era mai bine. Era mai bine din două motive mari și late: eram mai tânăr și mai prost.

Acum, în democrația asta originală, de la o vârstă am început să îmi număr cicatricile și am descoperit câteva pe laba piciorului....Nu îmi mai aminteam de unde le am, apoi cu drag, totul mi s-a dezvăluit în fața ochilor de parcă a fost ieri. Îmi dau lacrimile doar când mă gândesc.

Pe vremea lui Ceașcă era foarte important să ai lapte în casă. Mergea foarte bine cu peștele stricat sau cu puii "frații Petreuș". Asta dacă nu erai milițian, ca vecinu'. Pe scurt, băgam foame dar suplineam cu laptele. Eu de fițos ce eram, nici nu beam lapte așa gol, se chinuia mama să-mi facă cacao. Nu era de ajuns comunismul și urmările lui, mai avea mama și un copil cu "fițe", motiv pentru care mai regla din palme.

Ajunge preludiul sau continui?

Era o zi frumoasă de toamnă.....păsările ciripeau, florile înfloreau, frunzele făceau și ele ce știau mai bine, tovarășu' habar nu avea ce îl așteaptă, Iliescu făcea flotări pentru că se preconizau schimbări la pauză.

Ca de obicei, ori nu era curent, ori nu aveam gaz în butelie. De data asta aveam curent. Deci nu aveam gaz în butelie. Mama încălzea laptele jos, la nivelul parchetului, pe un celebru reșou made in "România, ai dacă te descurci", într-o oală/cratiță (parcă acum o văd) de 5 l. Era cald și bine ]n apartament, motiv pentru care aveam șosete de lână în picioare.

Am fost nu numai fițos dar și neastâmpărat, motiv pentru care am capul spart de 11 ori. Pe numărate. Motiv pentru care nu puteam sta nemișcat nici măcar la masă. Nu de fițos, de neastâmpărat. Cum am reușit să fac ce am făcut, nici acum nu se știe. Cert e că m-am trezit cu piciorul în oala cu lapte care fierbea. Și nu, nu m-a durut. Nu imediat. A durat un pic până a trecut căldura prin șoseta de lână. Cert e că, în momentul în care am început să urlu, părinții mei au realizat grozăvia și nu au știut ce să facă altceva decât să îmi extragă șoseta de pe piciorul buclucaș. Cu tot cu piele, bineînțeles.

De aia zic că era mai bine pe vemea lu' Ceașcă. Oricâtă piele trăgeau de pe noi, tot mai rămânea.

CONCURS -UN AN MAI VESEL!

2024-01-17T12:28:00.000+02:00

Se organizează un mini-concurs în Zlatna, premiile fiind 3 calendare pentru anul 2024 realizate de maestrul Costel PĂTRĂȘCAN. Primele 3 răspunsuri corecte scrise în comentarii vor primi câte un calendar.

Avem 3 întrebări. De unde provin denumirile și ce înseamnă:

1. La Mărișcuța

2. (La) Săruni

3. Pleșa

Mulțumesc pentru participare!

P.S. Vă rog să vă scrieți numele și datele de contact în comentarii.

Surse de informare: Domșa Traian -de la Ampelum la Zlatna , sau

pagina web: www.trascaucorp.ro

ŞCOALA CONFESIONALĂ ROMÂNEASCĂ din Zlatna

2024-01-11T10:04:00.001+02:00

Despre Școala Confesională Românească din Zlatna (actuala capelă), personal, nu știam prea multe. Doar niște informații găsite în care se menționează: “Clădirea actuală datează din 1902, fiind construită pentru a înlocui o altă şcoală confesională mai veche, de la începutul sec. al XIX-lea, devenită neîncăpătoare. Clădirea dispunea de patru săli de clasă, cancelarie şi holuri de acces.” (sursa: Fișe Analitice Minimale de Monumente și Ansambluri Istorice- PUG Oraș Zlatna)

În cartea d-lui Traian Domșa- De la Ampelum la Zlatna, vol. II se mai menționează următoarele: “Tradiția orală pomenește despre o școală tutelată de biserica ortodoxă, la care învățau primele elemente de scris-socotit-citit și mai multă religie, care era situată între cele două biserici românești…….Amintirile orale o situează în timp cam pe la mijlocul secolului al XVIII-lea”.

În aceeași lucrare, mai găsim menționat: “Ioan Pătrânjenar de 90 de ani își amintește că-i spunea tatăl său despre școala românească dintre cele două biserici, susținută de aceste două biserici românești, unită și ortodoxă. Ca învățător era pomenit Ioan Moraru, ce îndeplinea și slujba de cantor la biserica ortodoxă”. De asemenea găsim și mențiunea: “ în anul școlar 1877-1878 funcționa ca învățător la Școala primară confesională din Zlatna, Ioan Morariu, iar mai înainte preotul Gheorghiu Anghel.”

Ca și rezumat: totuși când a fost construită școala? Mijlocul secolului al XVIII-lea, începutul sec. al XIX-lea? Știm că ea funcționa în 1877, și înainte de asta…dar totuși când a fost construită?

Am găsit un material care aduce un pic de lumină și care arată că ea a fost construită după anul 1861. De ce zic asta? Pentru că, în urma unui articol din ziarul “Amiculu Scolei”, din 17 Februarie 1862, ziar care apărea în Sibiu, aflăm că în data de 23 aprilie 1861, Georgiu Crainicu, Nobile de Ursinu de josu -catalogat ca și “ acelu bărbatu zelosu al natiunii romane-, împreună cu soția, Iulia de Crainicu, donează teren pentru construirea unei școli, citez: “acestu contractu le transpunemu in proprietatea ambeloru beserice romanesci din Zlatna” și nu oricum, cu o condiție: “locu donatu sa fie obligate a-lu intrebuintia numai in folosulu scolei romanesci in Zlatna”.

Concluzie pe scurt: școala a fost construită după anul 1861 , iar ea funcționa cu siguranță în anul 1876. Mai multe cercetări vor aduce noi date.

Adrian Puiuleț, 27 Februarie 2020

Personalitatea lui Iuliu V. Albini, evocată de ziarele vremii

2024-01-03T14:18:00.009+02:00

Material realizat cu sprijinul Asociației Transilvania Autentică Zlatna.

Ideea acestui articol a apărut din cauza a două întâmplări: una, am primit de curând donație un tablou, datat anul 1906, în care l-am putut identifica pe Iuliu V. Albini și a doua, în lucrarea “ Zlatna de odinioară” elaborată de Cristian Florin Bota, Horia Ciugudean, Gabriela Mircea-consultată recent în legătură cu alt subiect- datele privind personalitatea lui Iuliu V. Albini sunt contradictorii și pline de semne de întrebare.

Foto: Poza din tabloul primit ca donație. Iuliu V. Albini, centru, rândul de jos -

colecția personală Adrian Puiuleț

Iuliu V. Albini (Iuliu Victor Albini) s-a născut în anul 1861. Ne bazăm pe datele dintr-un articol apărut în ziarul “Unirea Poporului” (editat la Blaj) în septembrie, an 1937, unde se menționează că “Iuliu V. Albini era un bărbat bine legat, de statură înaltă, robustă, fața sănătoasă, capul acoperit cu păr alb ca neaua....iar anul acesta împlinește 76 de toamne”. Putem presupune că luna nașterii e undeva între septembrie și noiembrie. ULTERIOR am aflat și data nașterii: 20 Iulie 1861, părinți: Ieronim și Estera Albini.

S-a născut în comuna Cut, județul Alba și se presupune că e “coborîtor dintr’o veche familie de cioplitori de piatră italieni, venită în Ardeal pe vremea împăratului Carol VI, care a zidit cetatea Alba Iuliei.”

Familia Albini s-a numit inițial Alpini, o adevărată dinastie de cărturari și luptători neînfricați pentru drepturile poporului român din Transilvania. Seria numelor începe cu Bazil Alpini (1761-1818) , întâiul protopop unit al Cutului, cu “studii teologice la Blaj și Viena”. Fiul său Izidor Alpini (1794-1841) a fost profesor de retorică și filosofie la gimnaziul din Blaj, notar, viceprotopop, prefect al tipografiei blăjene. Apoi ca vicar al Sibiului “și-a câștigat o autoritate atât de mare, încât după moartea episcopului Ioan Bob, a fost desemnat să candideze alături de Ioan Lemeny la funcția de episcop.În 1835 a fost ales canonic-teolog, decedând la numai 47 de ani, în funcția de canonic scolastic”. Teofil Alpini (1797-1847) al doilea fiu a lui Bazil, a fost protopop al Cutului. Maria Alpini (1799-1849), unica fiica a lui Bazil Alpini, este mama viitorului vicetribun Vasile Albini și bunica memorandistrului Septimiu Albini. Ioan Alpini, al patrulea fiu a lui Bazil, preot, a fost împușcat de oamenii lui Bem în 1848. Ieronim Albini (n.1822- d. Zlatna, 23.02.1890), fiul lui Teofil Alpini (și tatăl lui Iuliu V. Albini) este primul din familie care își schimbă numele în Albini. Cu studii superioare de teologie, filosofie și juridice, a fost notar, inspector școlar. A participat la Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848. A făcut parte din delegația ce urma să prezinte Dietei de la Cluj, hotărârile românilor luate pe Câmpia Libertății. (Sursa: AstraDejană, 1998)

Tânărul Iuliu V. Albini “având o minte ageră” a dobândit diploma de notar, făcând practica la Săcărâmb și Hunedoara. În data de 29 Iunie 1887 s-a căsătorit cu Elena Iancu din Săcărâmb, localitate “unde și-a pus la încercare pentru întâia dată norocul de minier.”

În anul 1888 a fost numit notar la Zlatna, iar în anul 1889 și-a deschis o mină proprie, la Valea Dosului (sat aparținător de Zlatna-în prezent), mină botezată “Dacia romană.” Investiția a mers bine, “ în cinste și omenie vreme îndelungată”, ceea ce a permis tinerei familii să investească în zona Stânija, unde a angajat zilnic peste 180 de muncitori.

Spunea d. Iuliu V. Albini, citat de preotul Sabin Olea: “Câtă trudă și cheltuială m’a costat pe mine până am ridicat la Stânija, ceeace este chiar și până astăzi, apoi până am reușit de am tăiat drum pe distanță de 9-10 km și câte piedici nu mi-s’au pus chiar de către oamenii pentru a căror bine lucram - dându-le de lucru pentru plată scumpă și făcându-și lor ticneală cu drumuri bune în hotar.”

Foto: Centrul Minier Stânija, după Cockerell, 1937.

Alimentarea munciorilor se făcea astfel: de la Deva, Arad sau Timișoara se aduceau alimentele cu trenul până la Brad și de acolo cu carele, 40 de km, până la magazia minei de la Stânija. Cu atât mai greu se făcea această aprovizionare în timpul primului război mondial, dar după cum spune d. Iuliu V. Albini (citat de același preot Sabin Olea): “cu toată greutatea totușI o făceam și în ciuda opreliștei armatei austro-ungare și a jandarmilor cu pene de cocoș....” Destinul acestei mine în perioada imediat următoare a fost tragic: “…apoi în scurta revoluție din toamna anului 1918, să-mi jefuiască întreaga instalarea dela Stânija, munictorii mei proprii întorși acasă. Câte fiere, mașinării demontate, scânduri, grinzi, coperișe de țiglă, pleu, pânză apoi unelte și altele și altele, ca apoi în noua epocă a României Mari să nu mai am la Stânija decât o ruină, ca după un cutremur, jale și potopenie...!

În anul 1903 își construiește o casă impresionantă în orașul Zlatna, în imediata vecinătate a casei parohiale, care este și astăzi în picioare, pe strada T. Vladimirescu nr. 21.

Lupta pentru drepturile naționale a românilor a îmbrăcat și o haină culturală, sub directa organizare a ASTRA. În 1911 îl regăsim pe d. Iuliu V. Albini ca și membru pe viață în Despărțământul Alba Iulia.

Iuliu V. Albini participă ca delegat oficial la marele act al Unirii de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, în calitate de președinte al Consiliului Național Român din Zlatna. Din familia Albini au mai participat Aurelia Beșa (n. Albini ), casnică, preoteasă din Zlatna (Reuniunea femeilor greco-orientale române din Zlatna), precum și d-na Elena Albini, supleant (soția d-lui Iuliu V. Albini), care era președinta Reuniunii femeilor române din Zlatna.

Iuliu V. Albini și soția, Zlatna, 1901: Sursa foto-okazii.ro

În 1920 repară stricăciunile pricinuite minei de la Stânija, dar sătul de “căi și oameni răi”, în anul 1923 vinde întreprinderea societății miniere “Mica” de la Brad.

Iuliu și Elena au avut 6 copii, din care 5 erau căsătoriți și “bine plasați ” în anul 1937. Iuliu (iunior), directorul fabricii de țesături “Ardeleana” din Cluj; Valeria, căsătorită dr. Chețan la București; Aurel, avocat, f. primar, Aiud; Ovidiu, casier, Uzinele Statului-Zlatna; Grațiela măritată cu dr. Groza, medic Cluj; Sever, student la facultatea economică Torino-Italia.

Fabrica “Ardeleana” din Cluj a fost cumpărată de Iuliu V. Albini în anul 1924, dar în jurul anului 1930, din cauza “cumplitei crize financiare generale”, dar și a altor motive, ajunge la faliment.

Cu ajutorul fiilor Iuliu și Ovidiu, în anul 1931 cumpără de pe teritoriul comunei Almașu Mare, “niște vechi teritoare părăsite de mine, partea hotarului numită Erugi, în imediata vecinătate cu Stânija și com. După-piatră”. Se spune că aceste mine nu au mai fost exploatate de pe vremea romanilor, șia început lucrul cu câte 3-5 muncitori pe zi, ajungând rapid la 10 muncitori pe zi. Preotul Sabin Olea ne descrie și cum era mineritul în acele vremuri: “Da să nu se creadă că mineritul e așa de ușor, ca și când te așezi la blidul cu mămăligă cu lapte; nu, nu, nu...Piatra conține fel de fel de metale iar uneori este piatră seacă. Această piatră se scoate afară, din adâncimi prin hubere (un fel de lăzi cu cigă-scripete) , până la galeria principală, unde se încarcă pe râsne (vagonete pe șină), scoțându-se astfel afară cu cai ori împinse de oameni. Și iarăși, însă, să nu se creadă că tot ce se scoate cu râsnele e aur. O, nu! 60-70 la sută e piatră stearpă-și abea restul dacă e minereu pentru șteampuri. Aurul e atât de ascuns și împrăștiat prin piatră, încât foarte rar se poate zări câte’n firicel (filou) cu ochii liberi, ori prăfuit sub forme de steluțe. Când se găsesc de aceste, atunci e mare noroc!. Din minereul bun se duce pentru pisat în șteampuri, unde apoi cu ajutorul apei se spală și acu ajutorul mercurului (argint viu) se prinde praful de aur ce este măcinat de-o dată cu piatra. Abea atunci se știe rezultatul, pentru ce s’a muncit mult și s’a cheltuit și mai mult.”

În apropierea instalațiilor miniere de la “Erugă”, d. Iuliu V. Albini a ridicat și o capelă, unde preotul Sabin Olea slujea din două în două săptămâni.

Capela a fost ridicată în anul 1935, fiind dată în folosință înaintea Crăciunului. În anul 1934, același Iuliu V. Albini construiește cripta familiei în incinta Bisericii Greco-Catolice din Zlatna (astăzi Biserica Ortodoxă “Adormirea Maicii Domnului”).

Ziarul "Unirea Poporului", 1939.

Uitarea s-a așternut peste personalitatea lui Iuliu V. Albini și a familiei sale. De neacceptat. Nu a fost doar notar, proprietar de mine, ci a fost și un om cu suflet mare, “care a făcut mult bine muncitorilor săi dela mine și mai multor biserici din țară. Timp de 50 de ani a fost stâlpul și binefăcătorul bisericii din Zlatna”. Așa cum patronii de azi și de ieri nu sunt diavolul, ci motorul unei economii, diferența o va face mereu modul în care acel patron își tratează muncitorii și cum se implică în comunitate. Preotul Sabin Olea spune despre Iuliu V. Albini că a fost “decorat atât de Papa cât și de Regele cu mai multe decorații înalte”. Cum avem deocamdată o singură sursă, suntem reticenți dar vom continu să căutăm pentru că e greu de crezut că preotul Olea ar fi spus un neadevăr de așa importanță. Ce e însă sigur e că la înmormântarea lui au participat peste 3 mii de oameni (treimii), o cifră colosală care arată importanța și modul cum era privit în comunitate. A decedat la 4 Mai 1945, în al 84-lea an al vieții.

Dacă tot suntem la decorații, soția dânsului, doamna Elena V. Albini, a fost decorată în data de 4 iulie 1937 de către Maiestatea Sa Regele Carol II cu medalia “Meritul cultural ” în grad de cavaler , pentru “munca neobosită dusă ani dearândul în ogorul neamului și bisericii sale, ca mamă bună a celor orfani și ca mângâietoare și ajutătoare a celor îndurerați și copleșiți de lipsuri de pe Valea Ampoiului”. De 35 de ani, doamna Eleana V. Albini conducea “Reuniunea femeilor române” din Zlatna.

Și fiul a călcat pe urmele tatălui. Din pacate, a murit destul de tânăr. Iuliu V. Albini, junior, s-a născut la 1 Ianuarie 1888, fiind fiul domnului Iuliu V. Albini și a soției, Elena și a decedat la 20 februarie 1944. A fost directorul minelor de aur a Asociației miniere pe cuxe “Albini” din Zlatna și Almașu Mare. Același preot Sabin Olea, ne spune despre Iuliu V. Albini, tânărul, că a studia în țară, liceul la Blaj iar “înalta învățătură a ingineriei” în Germania. A condus mulți ani marea fabrică “Țesătoria Ardeleană” din Cluj. În războiul mondial (primul) a fost locotenent, “fiind de o tradițională bunătate”. Despre el, ami aflăm: “Ca director și proprietar a fost de neîntrecut, atât în slujbă cât și cu muncitorimea, față de care a avut totdeauna o deosebită dragoste prin grija materială. Ca să nu fie nimeni expus în primejdie de accident ori moarte, prevederea cu încălțăminte, hrană etc., cât mai ales pentru laturea sufletească față de care a depus întreaga sa stăruință și mână de ajutor.....

Inima-i largă, sufletul ales și bunătatea fără margini nimeni din cine l-a cunoscut nu i-o poate uita, dar mai ales copilașii, cărora pe unde a mers și a trecut, le împărțea bomboane, încât copii noștri de moți cât ce-l vedeau, îi alergau în cale.......Dacă acest nobil suflet știa să-și apropie copii cu dulciuri, apoi pe cei mari și-i apropia cu dulciuri sufletești: anume de prasnicile mari obișnuia să facă cadouri cărți bune de-a noastre și de rugăciuni.”

Cripta familiei Albini, foto: Adrian Puiuleț, 2023.

Ca să completăm imaginea acestei familii, trebuie să o menționăm și pe nepoata d-lui Iuliu V. Albini, Graziela, fiica lui Ovidiu Albini. S-a născut la 22 Mai 1926 în Zlatna și a decedat la Montreal, Canada, în 22 august 2008.

În 1950 a absolvit Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara. Ca artist păpuşar, a făcut parte în 1949 din prima echipă a Teatrului de Păpuşi din Timişoara, pe când era studenta lui Florica Teodoru. Debutează cu numele de Graziela Huțanu. A fost actriță la Teatrul German de Stat din Timișoara și apoi a jucat în piese montate la Teatrele Giulești și Bulandra din București Desi a interpretat 8 roluri principale in filme precum: „Eruptia” (1957), „Omul de langa tine” (1961), „Dragoste lunga de-o Seara” (1963), „Codine” (1963), premiat la Cannes pentru cel mai bun scenariu, „Duminica, la Ora 6” (1965), lucrand cu regizori ca: Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Horea Popescu, Paul Calinescu, Henri Colpi, avand alaturi actori renumiti: Fory Etterle, George Calboreanu, Irina Petrescu, Victor Rebengiuc, Tamara Buciuceanu, Emanoil Petrut, Silvia Popovici, Ernest Maftei, Octavian Cotescu, Stela Popescu etc., devenind o actriță cunoscută și apreciată a anilor '50-'60, astăzi nu se mai aude nimic de ea.

A colaborat la zeci de emisiuni ale posturilor de radio și televiziune naționale. În 1969 a părăsit România, autoexilându-se în Germania. Aici a rămas 6 ani, perioadă în care, sporadic, citea știri la Radio Europa Liberă. Ulterior s-a stabilit la Montreal, în Canada, unde a trăit până la sfârșitul vieții. A fost tot timpul mândră de locul în care s-a născut. Se “fălea” că s-a născut în Zlatna, în Țara Moților.

În ultimul an de viață, în ciuda bolii care o chinuia, a reușit să publice două volume, unul de poezie și altul de proză ( “Cartea cu coperte negre”, Graziella Albini, 2007).

În ziarul “Teatrul” din 7 Iulie 1958, aflăm câte ceva despre Graziela, din perioada când era încă foarte tânără: “Dar teatrul dispune încă de multe alte valori actoriceşti : Colea Răutu se impune prin vigoarea şi întinderea gamei talentului său, E. Maftei prin nuanţare şi subtilitate. Traian ănceanu este autentic în mai toate rolurile în care 1-am văzut, Graziela Albini se remarcă prin ţinută scenică şi dicţie deşi foloseşte o gamă restrînsă din posibilităţile de care dispune”. Se spune că marele actor Colea Răutu, a făcut o pasiune pentru Graziela, neîmpărtășită.

A fost înmormântată luni, 25 august 2008, la Complexul funerar „Mont Royal”.

Graziela Albini în "Sărutul", 1965. Captură de ecran, 2024.

Această evocare a personalității lui Iuliu V. Albini și a familiei sale nu are un sfârșit. Mai sunt multe lucruri ce trebuiesc deslușite, multe arhive de cercetat, dar un prim pas a fost făcut. La finalul acestui articol, în trei părți, se cuvine să lăsăm vocea părintelui Sabin Olea să se mai exprime, încă odată, despre renumita familie Albini, din Zlatna: “Numai sutele de suflete din jurul Zlatnei, ce se hrănesc zilnic cu pânea cea de toate zilele, pot spune împreună cu orfanii și săracii din Zlatna, câtâ bunătate se ascunde în sufletul dnei Elena Albini și a d. Iuliu V. Albini. Și numai sanctuarele sfinte, bisericile cu podoabele lor mărețe, turnurile clopotnițe cu glasul de tunet metalic al clopotelor pot mărturisi după cuviință vrednicia acestor mari binefăcători și neobosiți ctitori de lăcașuri sfinte, fiindcă măsura cea adevărată a oamenilor sunt faptele și nu vorbele lor.”

Iuliu V. Albini (al doilea din dreapta , rândul de sus), alături de protopopul greco-catolic
Iuliu M. Montani (rândul de jos), Zlatna, 1906-colecția personală Adrian Puiuleț

Completare :

Preotul Sabin Olea spunea despre Iuliu V. Albini că a fost “decorat atât de Papa cât și de Regele cu mai multe decorații înalte”. Același preot spunea despre d-nul Albini că a fost senator de Alba. Având o singură referință, am încercat în ultimele două săptămâni să găsesc și alte surse, alte menționări .

Am căutat, am găsit. În data de 15 martie 1929, “Comitetul de Organizare a Serbărilor Unirii” făcea un apel public pentru ridicarea unui monument lui N. Bălcescu (vezi foto). Printre semnatari se număra și Iuliu V. Albini, senator de Alba. Probabil a fost ales senator în cadrul alegerilor parlamentare din decembrie 1928.

Vorbele părintelui Olea se adeveresc și în cazul “decorației” primite de la Papă. Într-un articol din data de 14 aprilie 1923, din săptămânalul “Unirea -Foaie bisericească politică” editat la Blaj (în fiecare sâmbătă), se menționează: “ La sfârșitul slujbei canonicul Macaveiu a ținut să esplice mulțimii adunate rostul serbării, care e decorarea dlui Iuliu V. Albini, proprietar de mine, din partea Sf. Scaun, cu „Pro Ecclesia et Pontifice”, ca recunoștință pentru jertfele aduse pe altarul bisericii. Păr. canonic felicită în cuvinte calde pe sărbătorit pentru marea cinste de care a fost învrednicit și în mijlocul aclamării publicului îî atârnă de piept decorația papală.”

„Pro Ecclesia et Pontifice” este o distincție pontificală, instituită în 1888 de Papa Leon al XIII-lea, fiind conferită acelor laici și clerici care s-au distins prin slujirea față de Biserică și prin fidelitatea față de Sfântul Scaun. Distincția este o cruce pe care sunt reprezentați în relief Sfinții Apostoli Petru și Pavel, având o panglică în culorile Vaticanului: alb și galben (vezi foto).

Mai am doar o singură mențiune. Chiar în ziua primirii decorației, Iuliu V. Albini donează 100.000 lei pentru achiziționarea clopotului mare din biserică, după ce în luna februarie a aceluiași an, a mai donat aceeași sumă, tot pentru biserică. Era necesară achiziționarea de clopote noi, pentru că în anul 1917, în timpul primului război mondial, autoritățile austro-ungare au “spart clopotele, le-au aruncat din turn, le-au dus cu carul la gară și le-au încărcat în tren cu destinația topitorie (desigur pentru realizarea de armament)”.

În prezent, fosta biserică greco-catolică din Zlatna, actualmente biserica ortodoxă cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” , are 4 clopote, realizate în anul 1923, din care 3 au legătură cu familia Albini:

3.Pe clopotul mic este inscripționat: “S-A DĂRUIT BISERICII ROMÂNE UNITE DE CĂTRE ELENA ALBINI, SPRE MĂRIREA LUI DUMNEZEU-1923” MAISTRU TURNăTOR NEDUNAL-TIMIȘOARA, și

4.Pe clopoțel: “S-A DĂRUIT DE ASOCIAȚIA MINIERĂ DE AUR “ALBINI” DIN ZLATNA, PENTRU BISERICA ROMÂNĂ UNITĂ-1923” -FABRICA DE CLOPOTE “NOVATNY”-TIMIȘOARA.

Știați că:

O carte veche, Andreae Maximiliani Fredro Castellani Leopoliensis, Norma Principium Christianorum , Cluj, 1751, aflată astăzi în colecția Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, a fost , la un moment dat în posesia d-lui Iuliu V. Albini, fapt certificat printr-o însemnare în limba română: “Aceasta carte am primit-o de cadou de la amicul Virgil Orosz. Zlatna 24 Aprilie 1913, Juliu V. Albini “

Însemnarea este foarte importantă întrucât ne oferă informații referitoare la unul dintre foștii proprietari ai cărții, luliu V. Albini, președinte al Consiliului National Român din Zlatna, calitate în care a participat la Marea Unire; în timpul primului război mondial a fost decorat cu medalia imperială “Signum Laudis”.

(Florin Bogdan: Tipărituri transilvanice din Biblioteca Veche a Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia)

Zlatna, 03 Ianuarie 2024, Adrian Puiuleț

Surse text: Ziarul "Unirea Poporului", Blaj, 1937,1939, 1944, 1945 (Biblioteca Digitală BCU Cluj).

Cristian Florin Bota, Horia Ciugudean, Gabriela Mircea -"Zlatna de odinioară", 2013.

Domșa, Traian “De la Ampelum la Zlatna”, vol. 1, 1999, vol. 2, 2003”

Revista “Teatrul”, Iulie 1958

Astra Dejana, 1998

Marisia- Anuarul Muzeului Național Mureș nr.37/2017.

www.paginiromanesti.ca

www.cinemagia.ro

Oamenii buni nu ar trebui să moară!

2023-02-06T12:19:00.001+02:00

07 Februarie 2022

Un telefon care suna fără nici un răspuns. În alt loc, în zăpadă, claxoane și apoi un zgomot puternic. Alt telefon care suna a pericol. Trei oameni care au pornit prin ger cu speranță. Speranța îți dă toată energia necesară. Alte telefoane, de data asta, în caz de....E ciudat câte lucruri îți pot trece prin minte, în câteva secunde. Mâini care zdrobesc lutul, zâmbete lângă ceaunul aburind, ochi umezi de bucuria momentului.

Apoi haos. Sar schije de sticlă pe lângă tine, rup fâșii din piele, inima ți bubuie în piep și strângi săcurea încât pare că palmele se înfig în lemnul de arcăț. Speranța înseamnă acum clipe de adrenalină, alergare în cautarea unui semn care să arate că nu e nimic definitiv, ireversibil. Sunt reci genunchii de la atâta zăpadă, genunchi care acum s-au înfipt în plapuma albă, a neputință, a acceptare, a revoltă. Plouă cu lacrimi peste urme de cauciucuri, bucăți de sticlă, mâini acoperite de sânge.

Am scăpat demult săcurea din mâini. Nu mai sunt acolo, nu mai simt frigul, oamenii, zgomotele. Genunchii sunt acum împlântați în iarbă, afară e cald și vântul adie ușor. Peste vale se aude un fluierat. Conform consemnului, e chemarea la masă. Îmi adun sculele după care venisem, o mistrie, un cancioc, un “melc” pentru amestecat materialul și pornesc ușor, pe curbă de nivel, cu câinii după mine. Ieri am terminat de montat panourile și mâine ar trebui să montăm televizorul. E musai să ne uităm la Survivor și mai musai e să ținem cu Faimoșii, că așa îi plăcea la Florea. Paharul de țuică de pere îl dădea gazda, că mno trebuie să plătești cu ceva oamenii care te ajută și care nu vor bani. Dar astăzi mai avem de tencuit, pământ, nisip, paie, apă, și mer’em cu gata. Da numa’ după ce gustăm din tocană, că asta avem la meniu și ne sacrificăm cu drag. Ajung în curte și nici nu apuc să ajung la ceaun că simt mirosul care mă învăluie și realizez că astăzi nu am mâncat mai nimic. Omul nostru era acolo, învârtea lingura de lemn și zâmbea. Nu poți să uiți zâmbetul unui Om bun. Zice cântecul că “ la omu’ care ți drag, treabă n-am da’ cale-mi fac” și așa și îi. Un deț de țuică. Umplem farfuriile. Și planuri. Trebuie curățată soba. Io am de arat. Oare când se fac ciupercile? Marș de acolo Covrig, nu băga botul în ceaun că primești și tu. Împrumut cositoarea, cum nu o împrumut, că doar suntem vecini. Mergem până la Săruni după ce montăm televizorul? Dăm o fugă și până-n “cizmă”, la locul ăla ce mi l-o arătat Flore. Te muți aici? Păi is ca și mutat, că amu îs la pensie.

Mă strigă cineva. Mă dor genunchii și îi desprind cu greu din zăpada înghețată. Mă întorc și văd în privirea lor aceeași neputință, aceeași durere, aceeași tristețe. A plecat un Om bun. Au plecat visuri, planuri, râsete, glume, colinzi, strângeri de mâini aspre.

În Decembrie, grupul de “ficiori” s-a oprit acolo, lângă crucea lui, preț de o colindă. Dincolo, peste vale, doi oameni cu ochi umeziți de dor au privit nemișcați cu mult timp după ce colinda s-a oprit și tinerii au plecat. Unii oameni nu ar trebui să moară niciodată.

Drum lin Costel. Ești mereu aproape.

Chitara și degetele strâmbe

2018-10-24T13:52:00.001+03:00

Nu am mai pus mâna pe chitară de 2 ani. Adică, să ne înțelegem, am mai cântat io prin week-enduri, dar "pusul mâinii pe chitară" înseamnă altceva, înseamnă să exersezi, să înveți piese noi, acorduri noi, tonuri noi. Și iacă-tă m-am apucat într-o zi de luni, și e greu vere, nu mai merge cum mergea, degetele sunt sau par strâmbe, de ritm nici nu mai vorbesc...ceva tot a ieșit, așa că împărășesc cu voi în speranța că măcar unul o să zică "păcat că nu mai cânți, așa ne plăcea"! Glumesc, oricum cânt pentru mine în mare parte.

Nu am mai scris nimic pe blog de 2 ani (cam de când nu am mai pus mâna pe chitară), cred că am găsit acum motiv! Noroc cu Adi Bezna și al lui Păcat!

Alegeri locale 2016 Zlatna/ Părerea mea

2016-05-03T18:39:00.000+03:00

După cum probabil ați aflat până acum, 6 domni se vor lupta pentru fotoliul de primar al orașului Zlatna și am să-i enumăr: Silviu Ponoran (PNL), Florin Nistor (PSD), Daniel Demenic (ALDE), Florin Crișan (PMP), Emil Buciuman (UNPR) și Nicolae Clonța (PNȚCD). Există și un sondaj online, îl puteți găsi aici. Din start vă spun că nu am de gând să scriu nimic despre primarul în funcție d-nul Ponoran Silviu, pentru că aș fi subiectiv. Despre ceilalți am să scriu câte ceva, sper să nu se supere.

Cred că e cea mai slabă competiție pentru fotoliul de primar al orașului, primarul în funcție neavând un contracandidat serios și asta din mai multe motive. Din vina partidelor în primul rând , care nu susțin și nu promovează oameni de valoare în rândurile lor, tineri și nu numai. Un tânăr care ar trebui să candideze la fotoliul de primar, trebuie să aibă o susținere adecvată, lipsită de interese, iar acest tânăr trebuie să aibă o experiență administrativă absolut necesară pentru a putea conduce o unitate administrativ teritorială. Și apoi sunt de vină oamenii: un candidat trebuie pregătit din timp, trebuie susținut, pregătit, investit în el, încurajat, sfătuit. La noi, oricine se ridică cât de cât stârnește invidia celorlalți și imediat este pus la punct.

Dintre cei 6 candidați, puțini se gândesc cu adevărat la fotoliul de primar și practic, sunt convinși că nu au șanse la această funcție. Dar trebuie să candideze. De ce? Pentru că, dacă nu au listele complete, adică 1 listă cu candidatul de primar și a listă cu 19 candidați pentru funcția de consilier local, nu au posibilitatea să aibă reprezentanți în secțiile de vot. Așa e legea. Pot să spun cu siguranță că rândurile de mai sus se aplică domnilor Demenic și Clonța. Acum să-i luăm pe rând:

1. Domnul Demenic Daniel, în prezent consilier local. Speră la maxim 2 consilieri. În cei 8 ani de zile de când, prin votul d-voastră am ajuns consilier local, NU a inițiat nici un proiect de hotărâre de consiliu local. După cum probabil știți, proiectele de hotărâri de consiliu local pot fi inițiate de primarul localității, de un consilier local - aici este inclus și viceprimarul- sau de un grup de consilieri. E normal ca majoritatea proiectelor să fie inițiate de primarul în funcție, sunt multe probleme administrative, dar nu e normal ca un consilier local, în 4 sau 8 ani de mandat să nu inițieze nici un proiect, mai ales dacă îți dorește să ajungă primar.

2. Domnul Clonța Nicolae, în prezent viceprimarul orașului. Speră la 2 consilieri, dar o să obțină maxim 1. La fel ca în cazul d-nului Demenic, în cei 8 ani de zile de când pot vorbi în cunoștință de cauză, NU a inițiat nici un proiect de hotărâre de consiliu local. Din cei 8, cel puțin 4 au fost de viceprimar.

3. D-nul Emil Buciuman, în prezent consilier local. Este unul din cei doi consilieri ieșiți cu televizorul, adică cu partidul lui Dan Diaconescu. Dânsul, din păcate, crede sincer că va ieși primar. Părerea mea e că nu va ieși nici consilier. În cei 4 ani de zile de când dânsul e consilier, NU a inițiat nici un proiect de hotărâre de consiliu local.

4. Domnul Florin Nistor. Continuă tradiția familiei de a investii în campanii electorale fără succes. Practic, este invizibil la nivelul orașului aproape 4 ani de zile, mereu văzut doar în trecere, la volanul mașinii, iar acum de o lună umblă pe jos. Are norocul să fie susținut de un partid mare, însă rezultatul va fi același cu al fratelui. Eu zic că partidul va obține 2 consilieri locali. Nu realizez dacă e convins că va ieși primar. Bănuiesc că da.

5. Domnul Crișan Florin. Destul de proaspăt în politică, pot spune fără experiență. Are două mari probleme: a învățat lucruri greșite de la PSD, de exemplu boala de a arăta cu degetul. Și doi, nu are idei și soluții, repetă la nesfârșit că e tânăr și trebuie schimbare. Sincer, sper să nu își facă iluzii. Părerea mea e că vor obține, ca și partid, 1-2 consilieri.

Și tot părerea mea, ca să câștigi în fața primarului în funcție, trebuie, pe lângă celelalte calități și un anumit nivel de susținere, să fi făcut ceva pentru orașul tău. Ceva. Orice, ceva să se vadă că ai încercat. Vă spun eu că se poate. Nu de unul singur, dar se poate. Prima dată trebuie să dai, ca să ți se dea. ”Nu te întreba ce trebuie să facă orașul tău pentru tine, ci întreabă-te ce poți face tu pentru el.”

Ca și final, cred că primarul în funcție va fi reales cu peste 65% din voturile valabil exprimate. Și continuând să fiu subiectiv, PNL-ul are cea mai bună listă de candidați pentru consiliul local -le puteți compara- și vor/vom obține 7-8 consilieri în consiliul local. Pentru că avem datoria să terminăm ce am început. Pentru că acum, când orașul arată total schimbat, putem veni cu oferte viabile și credibile pentru cei care vor să investească în Zlatna. Pentru că avem idei și soluții. Deci, să înceapă campania!

Un vis! O casă care va renaște!

2016-02-18T19:48:00.001+02:00

Motto:
Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunțările la vis. (Radu Gyr)

Depopularea zonelor montane în România este o tristă realitate. Nu știm, și poate nici nu vrem, ca nație, să ajutăm, să stabilim măsuri, să le finanțăm, pentru ca acest lucru să nu se mai întâmple. Bulucim toți la orașe, iar moștenirea noastră se pierde, ascunsă prin munții care odată, ne-au fost pavăză. Cum zicea cineva: ^Vedeţi d-voastră: o casă nelocuită cade singură de la sine. O tradiţie nepracticată dispare la fel. O limbă nevorbită moare.^ În ciuda acestor lucruri, tot mai multe persoane particulare aleg să se mute din tumultul zonelor aglomerate către sate , sau să reconstruiască case tradiționale care pot fi folosite ca refugii montane, centre de tineret pentru educație montană etc. ONG-urile au proiecte proprii sau ajută la construirea de case tradiționale/refugii montane, care vor avea ca și efect promovarea zonei, ca mod de practicare a unui turism durabil, cu impact minim asupra mediului!

Ca să nu o mai lungesc, din luna August, va începe reconstrucția unei case tradiționale în satul Cheia, Jud. Alba, sat situat în amonte de celebrele Chei ale Râmețului. Un grup de persoane particulare (membri ai Clubului de Turism Montan Acropolis Aiud) și sprijiniți de o întreagă comunitate, inclusiv asociația noastră, Trascău Corp, s-au apucat deja de treabă. Adică se pregătesc materialele necesare (bârne, foastăne, scândură, coarne, țiglă, var, ciment etc.), plus logistica necesară transportului acestor materiale către acest sat izolat.

Cam așa arată casa acum.

și așa arată primele pregătiri.

Oamenii aceștia (de fapt prietenii mei, pe care îi recomand cu căldură), au creat un event pe o rețea de socializare, pentru că e nevoie de voluntari la ridicarea casei.

Claca a fost în trecut o modalitate prin care sătenii se ajutau reciproc la muncile din gospodărie, fie că era vorba de construcţia sau reparaţia unei clădiri, cositul sau adunatul fânului, aratul, semănatul şi adunatul recoltei. Claca era organizată în fiecare zi la un alt membru al comunităţii, în funcţie de nevoile fiecăruia. Obiceiul se păstrează încă în satele din Apuseni şi reprezintă şi o modalitate de interacţiune socială între oameni.

Citeste mai mult: adev.ro/nv158y

Și mai au nevoie și de ceva bănuți, ca la construcția oricărei case. Eventul îl găsiți aici.

Așa că, dacă puteți ajuta, cu zile de muncă, sunteți bineveniți (vă puteți înscrie pe event) și puteți petrece astfel câteva zile minunate în inima Munților Trascău , sau cei care nu pot veni voluntari (mai jos voi trece numele și telefonul organizatorului) dacă aveți posibilitatea să ajutați cu ceva bănuți, noi, plecați până la pământ, vom rămâne veșnic îndatorați.

Dragoș 0743-258062

Se va deschide și un cont pentru donații, care va fi postat pe event-ul acțiunii, pentru cei care vor și pot să facă donații.

Mai jos am pus câteva link-uri, 2 articole din ziare despre acest sat (conțin și poze) și un episod din Natură și Aventură, cu traversarea Cheilor Râmețului pe Brâna Caprei cu finalul în satul Cheia, așa ca să vă faceți o idee despre zonă.

Alba 24 articol aici.

Adevarul, articol aici.

Natură și Aventură, filmare aici.

Pare greu. De fapt, va și fi greu. Dar ce e ușor în lumea asta? Un meșter îmi spunea odată: de unul singur, nu faci nimic în viață. Nu mai suntem singuri. Și sunt convins că vom fi din ce în ce mai mulți!

Vedere din satul Cheia. Sursa foto aici.

Anticipat, mulțumim! Și ne vedem în August, la Cheia!

"Crăiţa" Mocănimii Ampoiului

2015-10-30T11:50:00.000+02:00

Am avut de o vreme încoace, mai multe discuţii în contradictoriu, despre ce înseamnă Mocăniţa, dacă ideea de mocăniţă a murit odată cu desfiinţarea căii ferate cu ecartament îngust de pe Valea Ampoiului.

În vara anului 1889 încep lucrările de construcţie la calea ferată îngustă (760 mm) Alba Iulia- Zlatna, lucrări conduse de Friderich Stahl, care continuă până în anul 1890 ând au fost sistate din cauza dificultăţilor financiare. În vara anului 1893 se continuă lucrările la calea ferată, iar la 22 septembrie 1895 are loc inaugurarea şi deschiderea căii ferate înguste Alba Iulia-Zlatna, moment care înseamnă şi intrarea primului tren în oraşul Zlatna. "Mocăniţa" a funcţionat până în anul 1977, când au început lucrările de normalizare a căii ferate Alba Iulia- Zlatna, terminate doar în anul 1986, prin deschiderea ultimului tronson, Zlatna Tehnică- Zlatna Călători.

De la ce vine "Mocăniţa"? Evident de la termenul de mocan, care înseamnă om din regiunile muntose, care se ocupă în special cu creşterea oilor. Conform I.R. Abrudeanu (Moţii, Calvarul unui popor eroic dar neîndreptăţit- 1928), "Zlatna este centrul mocanilor de pe Valea Ampoiului cari nu se deosebesc întru nimic de mocanii de pe Valea Arieşului, dela Lupşa în jos, şi cei din Valea Mogoşului, care la Teiuş se varsă în Murăş". Deci practic, avem trei "mocănimi", Mocănimea Ampoiului, cea a Arieşului şi cea a Mogoşului. După cum probabil ştiţi, am avut două căi ferate cu ecartament îngust, una pe Valea Ampoiului şi una pe Valea Arieşului, ce pleca din Turda şi ajungea la Abrud, cu prelungire până în Câmpeni.

Doar de dragul descrierii, din aceaşi carte, Abrudeanu spunea:" Mocanii, spre deosebire de Moţi, sunt mai deschişi la suflet şi mai sinceri. Este o foarte mare asemănare între haina lor albă ca zăpada şi conştiinţa lor cu mai puţine dedesupturi neînrezătoare decât sufletul pururi îndoelnic al Moţului propriu zis. Mocanul este mai vioiu la petrecere şi mai puţin crâncen la mânie decât Moţul". Frumos, nu?

Ca să ne întoarcem la oile noastre, Mocănimea Ampoiului există. Şi va mai exista multă vreme. Avem o locomotivă cu abur, din anul 1906 (care conţine şi piese fabricate în anul 1912, plus câteva realizate de curând, pentru că lipseau unele piese şi nu erau posibilităţi de înlocuire a lor de pe o locomotivă asemănătoare), locomotivă unicat în lume.

Întrebarea e următoarea? Cât de mult contează dacă linia e pe ecartament normal sau îngust? De asta am vrut să mă conving ieri, când am participat la proba de tracţiune a "Crăiţei" (aşa se numeşte mocăniţa noastră), pe traseul Tăuţ- Zlatna. Mocăniţa noastră a tractat fără probleme un automotor de 70 de tone, vagoanele noastre (unul finalizat şi două în lucru), încărcate, nu vor depăşi 50 de tone.

Anumite lucruri se cântăresc cu sufletul. Am auzit şuieratul Crăiţei, am respirat fumul provenit de la locomotivă, am văzut cărbunii călătorind către focar şi mai ales (pentru că asta îmi doream să văd cel mai mult) reacţia oamenilor de pe traseu. Întrebările de la scurtele opriri pe traseu, modul cum priveau locomotiva, cum salutau şi îşi ridicau pălăriile oamenii aflaţi la lucru pe câmp, mi-au dat răspunsul la întrebare. A fost o călătorie în timp. Una frumoasă, de neuitat.

Privirile oamenilor în vârstă, care au mai prins vechea mocăniţă, dar şi a celor tineri, reacţiile lor, mi-au confirmat că ecartamentul nu contează.

După cum spuneam, anumite lucruri se cântăresc cu sufletul.

LIED

2015-08-22T13:37:00.001+03:00

LIED de Andrei Maftei

Eu te-am purtat de mână
Printre spini...
De cer se agățase luna nouă
Și mi-au crescut
Din brațe rădăcini
Să pot să beau
Privirea ta de rouă.
Îngenuncheaseră salcâmii
Fruntea lor,
Să-și ningă tot parfumul din petale,
Și fluturi desenaseră în zbor
Arpegii, în ecouri abisale.
Prin ochii pietrelor cărunte
Pământul se uita spre univers
Și-n apa nopții,
Stelele căzute
Se unduiau ca pașii tăi
În mers.
O clipă, ochii tăi le-a mai aprins
Să fim nuntiți
Ca mire și mireasă...
Și ar fi fost mai mult
Decât un vis...
Dar Dumnezeu
Nu ne-a găsit acasă.

Frustrările muntelui meu

2015-05-19T10:50:00.001+03:00

Nu e un articol scris de mine, dar înţeleg extrem de bine. L-am primit pe email, anonim. Consider că merită citit. Enjoy.

"Orice poveste are un erou. De data asta, eroul nu are un nume. Are doar o poveste. Româneasca. Ca orice român, trăiesc în această ţară cu frustrările normale ale unui absolvent de şcoli şi angajat la patron. Povestea începe prin anii ’80. Venit dintr-o generaţie de bunici ţărani şi părinţi mutaţi la oraş pentru a oferi copilului ceva mai bun, am inceput să ies pe munte de la vârsta de 7 ani. De atunci m-am perindat prin diferite cluburi de ecologie, încercând să fac ceva ce ar putea să răsplătească natura, cel puţin la fel de mult cum mă răsplăteşte ea. Numele cluburilor nu contează, pentru că înainte de a fi etichetat ca ONG-ist, suntem toţi prieteni şi ne dorim toţi acelaşi lucru. Protecţia naturii.

Voluntarii ecologici sunt prost înţeleşi în România. Suntem văzuţi ca fiind cei care adunăm gunoaie după ce pleacă din mijlocul naturii „oamenii normali” sau ăia care se leagă cu lanţuri de copaci ca să nu-i taie „oamenii de afaceri”. Suntem văzuţi de multe ori ca nişte fanatici. Dar nu e aşa. Eu sunt fumător şi merg cu maşina, deci poluez. Şi din când în când, când nu găsesc câte un tomberon unde să arunc chiştocul de ţigară, după ce îl port în mână sau în buzunar vreo jumătate de oră, îl arunc pe jos. În vreo gură de canal. Ocazional mai ies la o bere sau la un vin cu prietenii. Nu povestim de Capatos sau Măruţă sau te miri ce alte emisiuni „mondene” ar mai trebui să vizionăm, să părem şi noi normali. Mulţi dintre noi nici măcar nu avem televizoare. Nu pentru că nu ne-am permite, ci doar că nu le găsim rostul. Panem et circenses. De obicei povestim despre ce cărţi am mai citit, ce filme am mai văzut, despre viaţă, istorie, univers, mintea umană, religie, politică. Nu contează neapărat subiectul de discuţie. Scopul este important. Scopul este să creştem ca fiinţe umane. După fiecare discuţie, nefiind important deznodământul, am mai multă încredere că noi, oamenii, ca rasă, avem potenţialul de a ne dezvolta infinit. Dar e o iluzie.

Weekendul acesta am fost la “Sărbătoarea Narciselor” de la Negrileasa. Ca de fiecare dată, e cel mai frustrant weekend din tot anul. Poate vă întrebaţi: “Cum să fie agasant un weekend în mijlocul naturii, între narcisele ce te îmbată cu parfumul lor la fiecare adiere de vânt?”. Frustrarea vine de la incapacitatea de a face oamenii ăia, care vin acolo, să înţeleagă că nu-i bine ce fac. Nu că nu-i bine pentru mine, eu sunt irelevant în povestea asta, dar nu e bine pentru dealurile alea, pentru natură şi pentru peisaj. E mentalitatea aia că “Ce-i la mine în curte e tot a’ meu” şi că, dacă nu-i la nimeni în curte, înseamnă că e a tuturor. Şi atunci noi suntem aia răi, voluntarii ecologici, care nu-i lăsăm pe ei, pe “oamenii normali”, să economisească nişte bani. Da, aşa văd eu problema. În loc să cumperi de la o florărie din oraş un buchet de narcise, mai bine mergi până la Negrileasa şi aduni cât poţi de multe şi cât poţi de repede, ca nu cumva să vină altcineva şi să le culeagă înaintea ta. Că doar îs gratis. Şi cu banii economisiţi, perfect: îţi cumperi patru mici şi bei o bere, şi ambalajele le poţi arunca liniştit pe jos, că doar are cine să le adune după tine. Şi partea absurdă la toată tărăşenia asta e că până îţi mânci micii şi-ţi râgâi berea, narcisele sunt ofilite deja. Dar nu-i nici o problemă, că doar poţi să mergi să mai culegi un sac. Păi ce, ai mers tu să le pui apă? Ai dreptate, n-am mers nici eu, dacă cumva te-ai atacat, dar eu nici nu-mi fac iluzia că tot ce creşte din pământ şi nu e revendicat de nimeni mi se cuvine.

Şi pe urmă mai vin şi “motocicliştii”, “ateviştii”, “ofrodiştii” şi mulţi alţii. Ca în fiecare an, noi, ecologiştii, suntem de vină că blocăm drumul, că nu-i lăsăm să „dea ture” peste narcise. Un minim de documentare ar fi suficient să-şi dea seama că bulbul de narcisă, odată călcat, se sparge în pământ şi adio narcise. Dar nu, e mai important să-ţi impresionezi audienţa decât un rahat de bulb pe care l-ai zdrobit.

Nu ştiu câţi dintre voi aţi încercat vreodată să vă susţineţi un punct de vedere. Să ai un ideal lângă care să stai şi să-l susţii neţinând cont cât de tare eşti atacat din toate părţile. Şi să faci asta într-un mod paşnic. V-aţi gândit vreodată la noi, ăia care stăm acolo în mijlocul drumului şi suntem scuipaţi sufleteşte de aproape toţi cei care trec pe drum? V-aţi gândit vreodată oare cum ar fi să stai tu la marginea drumului şi să-ţi susţii punctul de vedere, trecând prin furcile alea caudine de dimineaţa până seara? Cât ai rezista înainte de a sări să prinzi pe careva de gât?

Pentru cei care fac parte din categoriile enumerate mai sus şi s-au atacat, vă recomand sa daţi o simplă căutare pe google, în engleză dacă vă descurcaţi, după următoarele cuvinte: “national park fines”. Nici măcar nu trebuie să daţi mai departe click pe linkurile afişate. Trebuie doar să căutaţi în pagina după semnul “$” şi să vedeţi ce sume apar acolo drept amenzi.

Dacă aţi avut răbdare să citiţi până aici, vreau să ştiţi că la fel ca mine sunt mulţi. Şi mult mai tineri, care mai au încă răbdarea şi entuziasmul pe care le aveam acum 20 de ani, când am luat-o pe drumul ăsta. Dar anul acesta la Negrileasa, mi s-a dovedit că rasa umană, din punctul meu de vedere, nu mai are nicio speranţă. De mic am încercat să mă implic activ în protecţia naturii. Weekendul acesta am luat decizia de a renunţa. Nu la clubul din care fac parte sau la prietenii ecologişti ori la ieşirile în natură. Nu. Am renunţat la a încerca să mai schimb ceva în ţara asta şi în mentalităţile oamenilor. Îmi ajunge. Dacă peste 5, 10 sau 20 de ani o să-şi deschidă careva ochii şi o să vadă că ne-am dus dracului, că am distrus planeta asta, singura pe care o avem, măcar eu o să mor împăcat că am încercat să fac ceva.

Hai să ne imaginăm un scenariu: plecând de la o simplă dispariţie a unei specii de narcise dintr-o poiană atât de frumoasă odată, pe urmă dispariţia unei musculiţe banale dependentă de narcisa aia, pe urmă a unui liliac. Toate duc la o destabilizare şi o distrugere inevitabilă a ecosistemului în vârful căruia ne credem noi. (Dacă n-a înţeles careva fraza de mai sus, înseamnă că murim).

Poate o duc puţin cam departe acum, dar nu vi se pare o ipocrizie să trimitem sonde în spaţiu să încercăm să colonizăm alte planete, când noi nu suntem în stare să avem grijă de planeta asta? Nu ne e ruşine să afirmăm, ca fiinţe umane, că suntem în căutare de inteligenţă extraterestă, când de multe ori nu există nici măcar inteligenţă terestră, la cum ne comportăm cu casa asta a noastră comună? Păi şi să zicem că ne întâlnim până la urmă cu omuleţii ăia mici şi verzi. Ce le arătăm când vor să facă turul planetei? Poze cu ce aveam odata?

E ultimul an în care mai merg la Negrileasa să mă lupt cu morile de vând. Poate colegii mai tineri o să mai meargă şi la anul şi o să încerce să convingă în continuare lumea că e bine să protejăm natura. Din partea mea, dragii mei degustători de mici cu bere, dragii mei exploatatori de narcise, dragii mei motociclişti şi alţi iubitori de „sporturi montane” din aceeaşi categorie, vă doresc distracţie plăcută la anu’ şi să dea Dumnezeu să faceţi cât mai mult prăpăd pe acolo. Poate peste vreo doi ani n-o să mai fie nicio narcisă şi vă puteţi plimba liniştiţi printre pungi şi peturi. Dar la cât de inventiv e românul, poate şi după ce n-o să mai fie narcise se mai inventează vreo sărbătoare gen „Sărbătoarea Gunoaielor”, în care scopul să fie colectarea câtor mai multe peturi sau doze de aluminiu.

Şi, ca să închei ciclic, daca cumva n-aţi înţeles încă despre ce am scris mai sus, vă rog să vă întoarceţi la titlu, pentru că, pentru mine, muntele e viaţa mea.

Un fost voluntar ecologic."

Sursa foto aici.

Gol în cuvinte, gol în orice sens

2015-04-15T11:30:00.002+03:00

Am rămas gol de sensuri. Toate cuvintele cu care m-ai construit s-au prăbuşit brusc, când ai dislocat din temelia mea cărămida de început, întru refolosirea ei pentru a-ţi construi o altă lume, departe de mine, departe de noi.
Mă voi refugia curând în tăcere. Ştiu că acolo eşti doar Tu. Şi astfel te voi invada deodată cu nevorbe, împotriva ta, răzbunând trădarea din cuvinte, urlete, şoapte.

............................................................................................................

Dragostea este asemenea credinței: degeaba rostești formulele sacramentale dacă nu-ți așezi făptura și facerile în spatele lor.
Unii poeți, puțini, sunt adevărați teologi ai iubirii. Cuvintele au fost trecute din accident în orizont de așteptare. Mediat și liturgic, citim. Extatic, ne înălțăm. Dar să nu uităm: sunt povești despre mântuire, nu mântuirea însăși.
Credința și iubirea ne sunt date ca încercări de sine, atunci când alegem să ne căutăm sensul în entități exterioare. Și pentru a ne câștiga sensul, trebuie să aducem acel exterior în sinea flămândă de înțeles.
De cele mai multe ori, cuvintele ne ajută să țesem punți. Dar nu vor fi de ajuns. Nu vor fi însă nici de prisos. Poți păși doar dăruindu-te. Bucată cu bucată, faptic, te muți în entitatea exterioară, în Dumnezeu sau în iubită, până când te reconstruiești în jurul sensului ales. Atunci Dumnezeu devine al tău, iubita e parte din tine. Cuvintele pot și trebuie să numească trăirea. Nu îi pot lua locul, dar o vor ține coagulată într-un întreg, peste timp.
Fiecare cuplu are propriile lui formule sacramentale, prin care numește iubirea și o invocă. Acestea nu pot fi folosite în afara cuplului, căci vor fi desacralizate. Și atunci toată facerea sinelui întru celălalt se va risipi în grăunțe de întâmplări alergând fără scop într-o clepsidră răsturnată ciclic, măsurând doar o nesfârșită risipă.
Trebuie să ne salvăm cuvintele. Fără ele nu vom mai fi decât o vitrină second-hand de întâmplări cotidiene.

@ Epistole catre o suta de iubite.

Sursa foto aici.

Majoratul la Români

2015-02-23T12:11:00.000+02:00

Dacă ești prost de mic, când ești mare numa' te joci. Asta e o vorbă din popor. Nu vreau să jignesc pe nimeni, să se știe de la început. Cei care vor avea răbdare să citească până la sfârșit, vor realiza asta.
Mai rău e atunci când ne prostim colectiv. De fapt asta , fără să exagerez, e o trăsătură dominantă a poporului român. Ne place să ne prostim, să apelăm la tradițiile altora în loc de ale noastre sau să exagerăm, denaturăm evenimente care ar trebui să însemne altceva. De ce? Pentru că așa fac toți. E la modă. Pentru că sunt oaie, merg cu turma. Dacă nu gândești, nu te rănești, capul plecat sabia nu-l taie etc și bla, bla, bla.

Ce înseamnă majorat? Conform dexonline.ro înseamnă vârsta la care o persoană devine majoră sau, conform aceluiași site, e definiție mai corectă este: Vârsta la care o persoană beneficiază de toate drepturile civile și politice, devenind totodată responsabilă de acțiunile sale în fața legii. În România, ambele parți ale definiției nu miros a bine. Aflăm deci că avem drepturi civile și politice (dreptul de a fi impozitat, taxat, tratat ca un gunoi, exploatat etc), nu se pomenește nici de obligații, care de obicei depășesc cu mult drepturile. Apoi aflăm că suntem responsabili de acțiunile noastre în fața legii. Nu era mai bine copil?

Fac aici o paranteză. Până tânărul nu merge la o facultate sau se angajează, nu prea înțelege ce e cu responsabilitatea, fiind legat ombilical de părinți. Apoi apare o anumită detașare, care va crește odată cu timpul. Între 18 și 21 de ani (la unii mai repede, la alții mai târziu), începi să vezi adevărata față a lumii. Minciunile, ipocrizia, prieteniile de fațadă, începi să apară greutățile, preluate până în acel moment de părinți. Acum descoperi o altă formă a lumii în care trăiești, una care te face să-ție fie dor de copilărie. De inocență.

Să trecem acum la majoratul în forma cunoscută de majoritatea tinerilor.

Majoratul, astăzi, e o formă de nuntă, fără mire sau mireasă, după caz. Muzică, băutură, tort, invitați (la unele majorate numărul invitaților a depășit 150 de persoane) și evident, cinste. Cinstea e minim 50 lei, în funcție de relația ta cu majorul. Toalete, frizuri, fițe, distracție. (P.S. Acum am aflat că la fete cinstea începe de la 40 de lei- cică ele beau mai puțin????). Na, ca să vă lămuriți, intrați pe site-ul www.catdau.ro, selectați la Eveniment Majorat și vedeți ce iese. Era să uit, altă asemănare cu nunta e sistemul: ai venit la mine, mă duc la el. Adică o anumită obligație. Evident că merge și inversul: nu a venit la mine, nu mă duc la el/ea.

Din banii strânși din cinste, neimpozabili, părinții spun: " lasă să aibă și copilul banii lui", și evident ei vor fi cheltuiți, în funcție de sumă pe mașini, ATV-uri, tablete, telefoane performante etc. Nu am auzit pe nimeni (nu zic că nu e posibil), să pună banii la bancă, pentru o dezoltare viitoare a tânărului, gen facultate, cursuri de calificare, perfecționare etc.

După părerea mea, majoratul, astăzi, e un fel de împrumut fără dobândă. Împrumutul nu e făcut de tânăr, ci de părinți. Ei organizează, ei încasează, ei plătesc pentru fiecare majorat la care tânărul participă. Și ce rezultă din asta? 1. Tânărul se trezește cu un purcoi de bani, pentru care nu a muncit, ci doar a împlinit o anume vârstă. La majorat nu vin doar prietenii apropiați, așa cum e normal, ci colegi, cunoștiințe etc. Evident că, matematic, cu cât vin mai mulți, cu atât suma încasată din cinste crește. 2. Dacă ai avut 50 de invitați, de exemplu, trebuie să mergi la 30 de majorate (presupunând că doar 30 din 50 sunt la vârsta majoratului). Asta înseamnă 30 de week-enduri în care ai program. Nu tu odihnă, nu tu excursii, ieșiri în natură, participare la evenimente culturale (mă umflă râsul) etc.

Nu e nici o scofală să faci 18 ani. Nu ești mai bun sau mai rău. Ești ceea ce ești. Dacă faci majoratul cu 5 prieteni buni sau cu 150 de invitați, tot va răsări soarele dimineața, tot va ploua toamna și tot așa vor fi gropi pe drumul Alba-Zlatna. Probabil, o să îți iei carnetul de conducere. Ești pregătit pentru asta? Vei știi să fi responsabil, să nu calci oameni pe trecerea de pietoni? Vei știi că nu trebuie să atragi atenția, să fi personajul central al lumii șoferilor, ci să conduci preventiv, să ai grijă, pentru că acum RĂSPUNZI în fața legii și orice greșeală costă.

E o responsabilitate a părinților care își cresc copiii. Cu ce îi recompensează, cum îi responsabilizează. Avem copii deștepți și foarte deștepți. A căror principală preocupare e în prezent la ce majorat se merge în week-end, cu ce telefon "bazat" să apară în fața prietenilor (cu care comunică tot virtual, chiar și atunci când stai la aceeași masă), ca mașină trăznet ar putea să-ți deschidă calea spre cuceriri amoroase, la ce facultate să mă înscriu (indiferent dacă mă reprezintă sau nu), nu corespunzător înclinației mele, ci pentru că "este de viitor, o să iasă bani după aia".

Suntem bătaia de joc a vremurilor în care trăim. A televiziunilor, a falselor modele, a falselor valori. Și în loc să ridicăm capul, ne aliniem standardelor, uităm cine suntem și mai ales, uităm că "nu ai nevoie de multe lucruri, ca să fi fericit", că fiecare e cineva și fiecare are ceva sublim în el, indiferent de telefonul și mașina personală, acoperișul sub care trăiește, condiția socială etc.

O să pierd cu postarea asta. Dar să câștig ca om. Pentru că am o părere și mi-o exprim.

Poza preluata de aici.

Axante de la Trascau

Fântâna arteziană Zlatna

Familia Lukacs- de referință pentru Zlatna și Transilvania (3)

Familia Lukacs-de referință pentru Zlatna și Transilvania (2)

Familia Lukacs-de referință pentru Zlatna și Transilvania (1)

Scrisori din Zlatna. Clopotele Bisericii Adormirea Maicii Domnului și vizita Reginei Maria.

O brad frumos.

Scrisoare deschisă către Composesoratul Urbarial Ampellum Zlatna

Aurel Albini și dispariția referințelor

Organizația de rezistență condusă de maiorul Nicolae Dabija (1948-1949), CNSAS, pag. 47

Castelul din Deal. De la Ioan de Hunedoara la psihiatrie. Familia Albini, de la aur la vin.

Ioan Ianolide (stânga), Elena Gafencu, Valeriu Gafencu (dreapta).În fundal Biserica din Deal-Galda de Jos

Când pisica ta se crede cățel

Despre Telur

Om străpuns de lună

Pe vremea lui Ceașcă!

CONCURS -UN AN MAI VESEL!

ŞCOALA CONFESIONALĂ ROMÂNEASCĂ din Zlatna

Personalitatea lui Iuliu V. Albini, evocată de ziarele vremii

Oamenii buni nu ar trebui să moară!

Chitara și degetele strâmbe

Alegeri locale 2016 Zlatna/ Părerea mea

Un vis! O casă care va renaște!

"Crăiţa" Mocănimii Ampoiului

LIED

Frustrările muntelui meu

Gol în cuvinte, gol în orice sens

Majoratul la Români

Ioan Ianolide (stânga), Elena Gafencu, Valeriu Gafencu (dreapta).
În fundal Biserica din Deal-Galda de Jos