baietii mei

Copiii nu trebuie lăsați liberi

2016-11-29T22:48:00.001+02:00

Andrei, tati se gândește nonstop la tine și la binele tău. Așa se face că, în timp ce eu îi promiteam doamnei învățătare că te voi munci mai mult, el scria asta:

Sfântul Andrei 2016

2016-11-29T22:43:00.001+02:00

Acum ești în drum spre Brașov, Andrei. Nu ai vrut să pleci și mi-ai reproșat că vreau să scap de tine. Într-un fel, ai dreptate. Am nevoie de un pic de spațiu, să-mi limpezesc mintea un pic și să mă liniștesc. Nu ne-a fost ușor în ultima vreme. De fapt, dacă stau și să gândesc, nu ne-a fost ușor niciodată. Știu, e doar vina mea. Dar nu pentru că nu măstrăduiesc. Îmi ești de ajuns, dar nu știu mereu să ți-o arăt. Mâine nu voi fi cu tine. Nici eu, nici tati. Dar vei fi cu bunicii și nașii. Și ei te vor sărbători mai frumos poate decât am fi făcut-o noi. Cu toții te iubim, pentru că ești bun, inimos și darnic. Și promit și eu că mă voi strădui mai mult. Și voi vorbi și cu Moș Crăciun despre ghetele Air Jordan. Am văzut și eu că aproape toți colegii tăi au așa ceva și cred că meriți și tu.

Învață, Andrei, de la Petru să fii mai bucuros de tot ce este în jurul tău. Învață de la el să cazi mereu în picioare și să te folosești de vorba dulce.

Sper să fiu demnă în continuare să fiu mama voastră.

Doctorul meu, îngerul meu

2016-11-04T22:49:00.000+02:00

Nu mai este niciun secret pentru cei apropiați mie că nu mă simt bine de deja peste o lună. Cum era de așteptat în cazul meu, nu se știe exact ce am și nici unde mă îndrept. Partea cea mai rea, la o astfel de stare îndelungată de slăbiciune, este că te năpădesc gândurile negre. Și te aștepți la ce e mai rău. Nevolnicia trupului strică echilibrul minții. Am înțeles că nu sunt nici puternică, nici deșteaptă, nicicum, de fapt. Copiii mei sunt cel mai tare afectați, căci mă văd mereu văitându-mă, numărând pastile, plângând, țipând la Florin, plină de bube și adormind în cele mai neașteptate momente. Azi am plecat mai repede de la serviciu, căci nu mai aveam putere să mă ocup de copiii mei de acolo. În scurtul drum spre casă, am văzut că e încă zi, parcul e plin de frunze uluitor de frumos colorate, lacul spectaculos și aleile goale. Și mi-am amintit că nu i-am mai dus de mult la plimbare și nici nu am mai hrănit rațele sau broaștele țestoase. Și a durut teribil. Mi-am întors privirea spre mine, din nevolnicie. Și am uitat de ei și de datoria mea față de ei. Promit însă să mă revanșez.

Cât despre povestea titlului, ea este următoarea:

Acum un an am cunoscut o fetiță. O flacără, o nebună, o frumoasă. Gălăgioasă cât zece stadioane pline ochi, superbă ca o zeiță și cuceritor de inteligentă. Am iubit-o din prima, deși relația noastră a întâmpinat multe urcușuri și coborâșuri. Am hrănit-o cu lingurița, i-am cântat la ureche, am mângâiat-o pe păr, am sărutat-o de nenumărate ori, am adormit-o și am trezit-o cu forța. I-am ghidat primele litere scrise de mână. Am încercat să o învăț să fie mai tolerantă. Este genul de întâlnire care, cu siguranță, ne va marca pe amândouă multă vreme de acum încolo. Și apoi, evident, i-am cunoscut părinții. De fapt, i-am cunoscut în persoană, căci îi știam din povestirile muzei mele. Și am fost suprinsă să văd că nu le găsesc umbre, că pot să stau să mă uit la ei și să-i ascult fără să mă simt stingheră, să vreau să fug sau să mă gândesc la alte lucruri. Se mai întâmplă și dintr-astea. Am crezut că va fi ceva trecător, că a fost o iubire de-o vară.

Se pare însă că nimic nu e întâmplător. Pe măsură ce mi se adună zilele, mi se confirmă câteva adevăruri pe care nu le puteam pricepe înainte: viața este scurtă, nimic nu este întâmplător, familia este cea mai importantă, prietenii buni sunt puțini. Da, chestii pe care le-ar spune fotbaliștii frezați în pauza de la meci. Dar se pare că simplitatea asta este singura care contează. Poate este un lucru bun că am ajuns aici, fiindcă pot crește la loc, în zone pe care nu mi le imaginam înainte. Îmi trebuie însă timp și energie. Care mi se scurg acum printre degete.

Înapoi la doctorul meu... Am ajuns, după o lună și ceva de tratamente, în stare nasoală la spital. Doctorul, amabil, cu vorbă lungă, domoală și deșteaptă, mă așază pe scaun în fața lui și-mi dă numărul lui personal de telefon, să-l sun și pe el când aflu ce am, căci este curios. Și m-a trimis pe ușă afară, căci el nu mai are ce să-mi facă. Fără tratament, fără bilet de trimitere, fără un sfat. Am ieșit clătinându-mă. Îl sun pe Florin. Nu răspunde. Am început să plâng. Și atunci a sunat mama ei. Doctorița mea. Căci se gândise la mine și vroia să mă vadă. Într-o oră eram la ea cabinet, unde m-a înconjurat cu cea mai dulce căldură posibilă. Și și-a invitat și colegele să o ajute să-mi ofere un diagnostic. Nu m-am simțit nicio clipă jenată de felul în care arătam sau stingheră că sunt supraponderală. Și nici nu mi s-a permis să-mi plâng de milă. Mi-a ghidat apoi fiecare pas până acum, mi-a făcut programări, m-a dus de mână la sala de analize. Și mă întreabă mereu ce fac.

Sunt convinsă că o face din profesionalism și din omenie. Numai că eu sunt ulită, căci nu am mai întâlnit niciun medic ca ea până acum. Să ia omul cu totul, cu sentimente, temeri, nebunie, speranțe și să-l ducă unde trebuie. Să nu îl trateze ca un număr. Să încerce să forțeze sistemul să îl ajute cât mai mult. Să aibă un chip frumos și când e concentrat. Să-și încălzească mâinile înainte să te consulte.

Nu există încheiere pentru postul ăsta. Voi continua să mă minunez și să mulțumesc pentru ce mi se oferă. Și, poate, cândva, voi putea întoarce gestul bun.

Mâine școlile sunt închise...

2016-01-17T12:40:00.000+02:00

A nins iară foarte, foarte tare. După ce ieri a plouat într-una, spre disperarea lui Andrei care vroia să se dea cu wave board-ul prin parc.

Placa cea nouă este cadoul de la nași care au fost senzaționali de drăguți și i-au adus și un tort. Unul delicios. Ziua asta a ta, de 8 ani, a trecut un pic mai nemarcată de petreceri cu copii. Și asta pentru că mergem la dentist pentru aparat dentar, te-am dus la jocuri video la mall, ți-am luat chitară nouă. Toate foarte scumpe. Mi s-a părut că nu se mai justifică și o altă cheltuială. Și tu ai trecut destul de lejer peste moment. Mai ales că ți-am luat vreo patru cutii de bomboane de dus la școală. Evident, mă simt un pic vinovată.

Hai, că terminăm temele și mergem în parc la o bulgăreală scurtă. Fără Petru care, de trei nopți, face temperatură peste 39.

Teme la chitară

2015-08-02T10:56:00.001+03:00

Dragă Andrei,

La insistențele Ioanei, ai început lecțiile de chitară. Îi mulțumim de sfat, căci ți-ai descoperit o mare pasiune. Unde mai pui că și tati învață cu tine, iar mie îmi place de dom' profesor (a se vedea poza pentru explicații). Toată lumea e fericită deci. Până la primul tău recital, ți s-a dat muzică de ascultat. Trec aici titlurile, just in case:

1. John Butler, Ocean

2. John Meyer, Slow Dancing in a Burning Room

3. John Meyer, Daughters

4. John Meyer, Heart of Life

5. John Meyer, Neon

6.Sungha Jung (preferatul meu)

When I'm gone...

2015-08-02T10:50:00.003+03:00

Un tată a murit la doar 27 de ani. Iar fiul lui avea doar 8 ani. Uluitor însă a reușit să fie alături de el, cât se poate de viu, toată viața. Cum? Uitați aici, dragii mei, într-un text cutremurător pe care eu și tati l-am citit cu sufletul la gură. Cam asta înseamnă să iubești pe cineva, cam asta este esența vieții: iubire. Nu știu când și dacă veți citi vreodată rândurile astea, numai că, în ultima vreme, eu tot învăț să mă relaționez față de voi (știu că, adeseori, sunt abuzivă și nu vă merit) și să fiu un om mai bun.

Luați de aici lecție de digerat >>>

Vacanța de vară este o aventură pentru părinți. Mai mult decât pentru copii

2015-07-21T14:43:00.001+03:00

Se face că m-am decis să stau vara asta cu copiii acasă. Ei bine, nu să stau propriu-zis, căci mi-am propus să lucrez de acasă, să fiu freelancer. Mi-am și schimbat semnătura în e-mail și mi-am băgat ceva acolo cu content writer și translator. Am pornit-o pe drumul ăsta de antreprenor înainte să vină vacanța de vară, deci am avut ceva vreme să mă pun la punct cu niște site-uri mișto (upwork, de exemplu, de unde m-am și procopsit cu vreo două contracte). Cum spuneam, luna mai a fost una fructuoasă: proiecte, bani, timp de calitate cu copiii (când îi luam acasă, mai devreme ca înainte, dar tot stăteau ceva plecați), cărți citite (Home, Fetița care se juca de-a Dumnezeu), seriale văzute (Penny Dreadfull, Black List), viziune optimistă asupra vieții…

Restul aici: http://bit.ly/1JucrYp

Andrei e în tabără

2015-07-13T21:16:00.001+03:00

Andrei este în a cincea zi de tabără. Vorbim seara, pe la 8, când îl sun pe telefonul doamnei (promit că îi iau telefon, că nu mai pot de dorul lui). Îl întreb de sănătate, dacă a mâncat, cum s-a distrat, dacă mai are bani. Mă abțin cu greu să-i spun că mi-e dor de el. Azi însă am vrut să aflu dacă este fericit sau trist. El mi-a zis că un pic din amândouă. Și, bineînțeles, este trist că îi lipsesc. S-a remontat repede (parcă i-ar fi văzut ochii dați peste cap ai lui tac-su) și a adăugat că doar atunci când îi este somn.

În rest, Petru crede (a se citi își dorește) cu tărie ca Andrei să rămână mereu în tabără. Am impresia că îi place să fie singurul alintat din casă.

Alta mama nu mai face

2015-07-07T16:00:00.001+03:00

Am decis, la aproape 37 de ani, că nu mai am încotro decât să mă accept așa cum sunt. Nu mai cred în diete minune, părul nu mi se va face blond peste noapte, sânii nu se vor micșora, pielea nu va întineri. Asta sunt eu, supraponderală, cu gușă, brațe groase, picioare strâmbe și umflate, niciodată pusă sută la sută la punct. În sinea mea încă sper că sunt șarmantă și, uneori, chiar cred că îmi reușește. Nu sunt de acord nici cu discursul mamelor haterițe la adresa divelor care spun că trupul ăsta celulitos este perfect doar pentru că a născut copii frumoși. Se poate și lucra asupra burților lăsate și a dosurilor imense, numai că trebuie ambiție. Ceea ce mie îmi cam lipsește. Și nu înțeleg de ce, pentru că forma fizică dizgrațioasă îmi provoacă mereu draci. Mă face să fiu rea și neplăcută. Evident, dacă aș fi mai prietenă cu mine, aș deveni un pic mai agreabilă. Sau așa îmi spune Florin. Eu îl cred, așa cum o fac de fiecare dată. Până atunci însă, am ajuns să port pantaloni și la evenimente oficiale. Să ascund ce e de ascuns.

Cam așa...

2015-07-07T13:33:00.001+03:00

...arată relaxarea totală după o criză epică de isterie. Eu nu am fost de față (Doamne ajută!), dar bunicii și nașii mi-au zis că Petru a urla muuuult și taaare și n-a vrut să-și dea deloc geaca jos. O fi știut el ceva. Acum, cu spatele la lume, își reglează conturile cu sine și se antrenează pentru o nouă aventură.

Tristețe maximă

2015-07-07T09:28:00.001+03:00

Azi Andrei m-a înjurat pentru prima dată. Mi-a zis că sunt p cu o la sfârșit. Și asta pentru că l-am aruncat pe Max la gunoi. Max a fost o broscă țestoasă cuminte, care a trăit la noi cam 5 luni. Nu a prea mâncat și acum a și murit. Nu știu dacă există un rai al broscuțelor, dar Max merită din plin să ajungă acolo. Acum mergem să-i luăm lui Penny un partener nou. Sperăm să nimerim unul longeviv, de data asta.

Tipuri de bunici și părinți pe care nu-i sufăr

2015-07-01T20:53:00.000+03:00

Plimbările noastre în parc sunt întodeauna o mare provocare. Andrei și Petru sunt foarte energici, alergă și cântă/urlă încontinuu, li se face mereu foame/sete, se plictisesc, trag de mine, ne certăm, ne împăcăm, culegem flori și o luăm de la capăt. Nu cred că sunt singură în situația asta și, trebuie să recunosc, mă bucur că s-au făcut mai mari, căci lucrurile au început să se mai așeze cumva.

Azi încă nu m-am enervat pe ei, ci pe adulții peste care am dat. Sinceră să fiu, în toată viața ea de mamă (fac imediat 8 ani), nu mi-am creat prietenii de parc decât cu o singră mămică ce s-a mutat între timp. Nu am putut să mă plimb la unison cu nimeni și nici nu am vrut să disec orice problemă de parenting cu o altă mămică. Mi s-a părut întotdeauna că m-aș supune judecății de valoare a altcuiva și nu suport ideea ca ai mei să fie cumva cu un pas în urma altcuiva. Mă rog, asta sunt traumele mele, dar nici copiii mei, în afară de jocuri scurte, nu au părut inetresați să se atașeze temeinic de vreun alt copil vecin de cartier.

S-a făcut astăzi că am intrat în parc și un puști a venit la Andrei să-l întrebe dacă vrea să fie prieteni. S-au înțeles imediat și, vreme de jumătate de oră s-au jucat fortbal, s-au dat Andrei cu rolele, puștiul cu bița lui Petru (care i-a împrumutat-o). Nu am dat ochii cu mama lui, dar l-am crezut pe cuvânt că e undeva prin preajmă. Filmul s-a rupt când o voce spartă a urlat după el să vină, că, de nu, îl așteaptă bățul. Mi s-a strâns inima, căci și eu urlasem mai devreme la ai mei. Copilul s-a schimbat la față și a început brusc să fie agresiv. Nu față de ai mei, ci față de omizile de care se minunaseră toți trei câteva secunde înainte. A omorât multe omizi, în ciudă, până când Petru a început să plângă. Pe urmă fostul nostru amic a luat un băț și i-a atacat la propriu pe ai mei. Războiul s-a terminat când l-a luat mumă-sa de o aripă.

Sentimentul rău a rămas și ne-am îndepărtat încet. Apoi au izbucnit copiii mei. S-au luat la întrecere și, după cum era de așteptat, Andrei a câștigat. Are 7 ani, picioare lungi și dexteritate pe role. Petru are 3 ani și roți ajutătoare la biță. N-ar fi avut cum să învingă. L-am rugat frumos pe Andrei să-l lase și pe Pteru să câștige, căci eu știu că el poate să fie primul, dar va fi câștigător în inima mea dacă îl lasă pe cel mic să fie învingător, chiar și așa, la păcăleală. Nu am reușit. Iar Petru s-a pus pe urlat. Nu l-am smucit pe Andrei, nu am zbierat la Petru, ci le-am explicat calm cum stă situația. A treia oară a mers și Petru, fericit, ne-a cules și flori.

La scena de mai sus au asistat doi bunici, o mămică și o fetiță. Fetița s-a burzuluit la ei că or să se lovească și or să se murdărească și a fost instantaneu pusă la punct și trasă deoparte de familia ei care ne arunca priviri dezgustate. S-au mutat de lângă noi de parcă aveam ciumă. N-am înțeles de ce. Eram îmbrăcați frumos, chiar și pentru o plimbare de seară în parcul de lângă bloc. Poate am făcut scandal... Nu știu, dar am înțeles că cei trei adulți trăiesc degeaba, pentru a judeca și a le impune progeniturii lor idei preconcepute.

Mă conversez cu Ioana...

2015-06-16T17:31:00.002+03:00

Ioana, dacă nu știți este prietena lui Andrei. Îl are la suflet de pe când aveau amândoi cam doi anișori și o țin așa într-o prietenie de atunci. Au acum 7 anișori jumate fiecare. După cum era și firesc, relația lor a devenit mai complexă, în sensul că Andrei stă și pe acasă pe la Ioana, se sună, își duc dorul, își împart pachețelul și pauzele. Complet nevinovat ți minunat ai zice. Dar stați așa, că nu am spus totul. Ioana crede că sunt o mamă execrabilă, fiindcă le dau băieților suc și nu sunt de acord să le cumpăr pisică. oricum, și-a făcut ea datoria față de ei și m-am trezit pe cap cu două broaște țestoase. Iar pisica și-a luat ea, ca să se joace Andrei când o vizitează.

Și, cum stăteam eu liniștită ieri în parc cu cei doi băieți ai mei, aud că sunt căutată pe Facebook. Citiți și voi conversația avută cu Ioana, în etape, ieri pe la 7, pe la 10 și azi pe la prânz. Așa ceva... :)

Inutil să spun că Andrei va merge miercuri la Ioana. Sinceră să fiu, îmi e teamă de ea. Dacă mă pune la punct acum, oare ce-mi va face în 20 de ani?!

Reorganizarea vieții de familie

2015-05-20T22:32:00.002+03:00

Din fericire sau din nefericire, mă văd iar în situația de a-mi reorganiza viața. Am tot încercat în ultima perioadă să-mi găsesc locul la un job, numai că depărtarea de Andrei și Petru mă face să urlu. Simt că nimeni nu poate avea grijă de ei mai bine ca mine, îi văd că sunt mai liniștiți și calmi când stau mai mult pe acasă. Așa că am zis să încerc să fac freelancing pentru a-i lua mai repede de la grădă/after și pentru a-mi liniști și eu un pic mințile. În ultimii aproape 3 ani, am avut mereu un job full-time și vreo două-trei colaborări, astfel că am avut luni bune cu somn puțin. Iar asta s-a văzut pe mine, căci sunt mai stresată, mai țipăcioasă, mai puțin răbdătoare și creativă.

Am spus stop. Nici așa nu m-am liniștit complet, căci am zile când muncesc foarte mult și zile când stau mai mult degeaba și nu sunt obișnuită să am momente moarte. Aș putea să le întorc în favoarea mea, să citesc mai mult, să ascult webinarii gratuite, să învăț mai multe despre SEO etc. Câte și mai câte. Evident, nu am deprins însă valoarea timpului.

Ce e trist este că nu am mai avut timp deloc să scriu aici, să documentez creșterea băieților și minunățiile de oameni care au devenit. Încerc, măcar acum, să mai recuperez un pic.

Așa că o să preiau o parte din petruismele și andreismele lui tati, hastag-urile create de el pe Facebook. Andrei și Petru nu vor merge așa de în urmă, până în 2015, să redescopere perlele lor. Nu pentru multă vreme de acum încolo. Poate tentativa mea scriptică va avea valoare de cronică emoțională care-i va bucura. Cândva.

Să purcedem deci:

Andreisme
Andrei, adolescent la 7 ani. Către maică-sa:
- Bună, iubito!
- Andrei, sunt mama ta!
- Ce, exersam...

Petruisme
După ce a procesat 24 de ore dilema „cine-a fost întâi: oul sau găina?”, Petru o interpelează pe maică-sa:
- Mami, ține-a fost întâi: oul sau găina?
- Găina.
- Și găina din țe a venit?
- Din ou.
Petru, triumfător:
- Vezi, mami, țe zoc gheu?

Andreisme
- Andrei, hai să te învăț ceva tare.
Andrei este tot o încântare:
- Ce, tati?
- Cine a fost mai întâi: oul sau găina?
- Găina.
- Păi și găina din ce a ieșit?
- Din ou.
- Deci ce a fost mai întâi?
- Oul.
- Și oul cine l-a făcut?...
...Și tot așa. Ne distrăm vreo cinci minute.
Apare Petru. Andrei atâta așteaptă:
- Petru, cine-a fost mai întâi: oul sau găina?
- Găina...
Andrei își ia aer în piept, gata să-și savureze victoria:
- Și pe găină cine a făcut-o?
- Porcul.
-...

Petruisme
Eu, concentrat la ceva foarte important (sic!)
Petru:
- Tati, uite țe fac eu!
Eu (cu ochii în laptop):
- Îhâm...
Petru (insistent):
- Taati, uite țe fac eu!
Eu (cu ochii în laptop):
- Bravo!
Petru (enervat):
- Taaaaati, uite țe fac euuuuu!
Eu (ridic ochii):
- Ce faci?
Petru (triumfător):
- Bine!

Petruisme
Pentru că e cald și Petru are mâneci lungi la cămașă:
- Petrule, hai să-ți arăt o chestie de șmecheri...
Îi suflec mânecile. Se duce la oglindă:
- Țe meșcher sunt...
Încântați de noi, plecăm de acasă spre grădi. Petru râde...și râde... și râde...
- Ce-ai, măi?
- Țe meșcheri suntem...
- Da, așa se poartă mânecile.
- Si n-am niți papuți în pisioare...

Petruisme
Momente confesive în diminețile noastre ca-ntre băieți:
- Esti un tată foarte bun...
- De ce, măi, Petrule?
- Că fați țeva care râd eu...

Divorțuri, certuri, ploaie, teme și copii

2015-01-28T22:10:00.000+02:00

Anul ăsta, 2015, nu pare unul prea blând cu lumea. În ultima săptămână am aflat zilnic de câte un divorț sau o separare, de o boală cruntă a cuiva drag al vreunui cunoscut. Și a plouat mărunt și rece tot timpul. Este greu să neg că nu am fost afectată. Nu ai cum să te scuturi de vești proaste și să spui că tu ești fericită. De fapt, mă las într-atâta influențată, încât sufăr și eu de un oarecare marasm. Ceea ce, să fiu sinceră, nu este o noutate pentru mine. Sunt și eu certăreață și nemulțumită, de parcă ar fi vina cuiva că eu munecsc mult, că nu am timp suficient de mers la coafor sau la sală (oricum asta mi se pare un lux pe care și-l permit cei fără de copii, căci altfel cum ai putea să lași temele neverificate, ciorba nedată în clocot și rufele neîntinse?!).

Rămâneți voi doi, dragii mei Petru și Andrei, să-mi umpleți meu zilele. Mi-e dor nonstop de voi, căci nu vă pot ține cât aș vrea în brațe sau lângă mine. Stați la grădiniță, școală și afterschool mai mult decât stau eu la serviciu și mă aștept să mai fiți și liniștiți când vă găsesc. De unde?!

Măcar încercăm să ne găsim un ritm comun prin care să bifăm cam tot ceea ce trebuie să facem la sfârșitul zilei, ca eu să pot adormi liniștită. Pentru curiozitatea voastră,s erile noastre decurg cam așa: eu plec pe la 5 și ceva de la serviciu, ajung la voi pe la 6, vă iau și mergem după tati. Acasă suntem pe la 7 seara. Verificăm teme, facem câteva exerciții suplimentare (eu și Andrei), decupăm hârtii (Petru), facem mâncare (tati și cu toți). Avem timp și de un scurt joc sau două (le jucați cu tati care vă inventează în fiecare seară câte ceva nou; în ultima vreme, preferatul vostru a fost mămăligă cu mălai, cum te pun așa să stai: tati vă învârte, vă pune pe jos amețiți și încearcă să vă facă să râdeți, scălâmbăindu-se cât mai caraghios).

Programul este destul de încărcat, nu eprmite reverii de prisos, gânduri duse până la capăt, lecturi răvășitoare și vizionări tihnite de film. În toată nebunia trebuie să fie și ceva bun, căci altfel, Andrei, nu ai fi reușit să crești atât de dulce și inocent cum te arată și lucrarea de mai sus.

Mașinuța

2014-11-02T22:38:00.000+02:00

După ani și ani de ezitări, ne-am tras mașină. Un Peugeot 206 Sedane, negru. O frumusețe de mașină. Luat de la niște oameni cuminți, blonzi și ordonați care au păstrat-o în stare perfectă. Noroc pe ZUZA (numele mașinii) că a intrat pe mâna mea și și-a căpătat deja pete de vopsea, cum altfel, verde. Da, am dat cu ea în gard, cu botul, în încercarea, firește, de a da cu spatele... Fără comentarii. Pot spune doar că Florin era lângă mine, mă bătea la cap că nu știu nimic, vreme în care mie îmi tremurau îngrozitor genunchii. Tremuram cu tot corpul, de altfel. Replica sarcastică, voită a fi încurajatoare, din partea consortului a fost: 'De-ai tremura așa și pentru democrație...'

Dumnezeule mare, nu credeam vreodată că o să ajung vreodată să-mi fie atât de frică de ceva. În afară de moarte și de tot ce e legat de ceremonialul funebru, desigur (nu trec niciodată pe aceeași parte cu Pompele Funebre, scuip în sân când trec Salvările și îmi opresc respirația când trece mortu'). Când iau cheile în mână și mă îndrept spre ieșirea din bloc uit cum mă cheamă, nu mai raționez deloc și funcționez doar pe pilot automat de gâscă proastă, căci învârt vitezele ca pe mămăligă, nu văd bine semafoarele, iau curbele cu a patra (că doar nu mă pot opri în intersecție să mă uit la schimbător?!) și multe alte tâmpenii. Vin acasă, mă liniștesc și refac în minte traseul. Și știu unde am greșit și cum ar fi trebuit să fac altfel. Dar atunci, pe loc, nu am putut.

L-am sunat pe Andrei (pe care l-am trimis cu frate-său la bunici, să am timp, o săptămână, să șofez sigur) și i-am spus că mi-e frică. Și el m-a încurajat. Cu vocea aia cântată și îmbunată de depărtare din care știu că mă iubește, că-i pare rău că mă supărăr des și că ar vrea să fie lângă mine să mă ia în brațe.

Și a venit și Paul

2014-10-05T20:48:00.001+03:00

Paul este băiatul Deliei și al lui Marius și primul nou-născut pe care l-am privit fără teamă că-l sparg, văzând deja în el năzdravanul care va deveni ăn curând. Bine, după doi copii, lumea se aștepta deja să fiu expertă, să nu-mi tremure mâna când âl schimb, să știu cum să-i țin căpuțul. Asta nu înseamnă că nu mi-au dat lacrimile când am văzăut cum se întoarce după vocea mamă-sii, când l-am privit pe Marius cum aproape a leșinat când l-a luat în brațe prima dată și cum a omenit bine toată suflarea femeiască din spital pentru a avea grijă de băiatul lui.

Azi a venit vremea ca Andrei și Petru să cunoască și ei păpușa (asta a decretat Andrei că este). Cea mai tare fază a fost când Petru nu l-a strigat Paul, ci Paula (în mintea lui, numele s-a contopit cu budinca de ciocolată; etimolgia populară a funcționat complet și așa am ajuns să-l strigăm pe sărmanul băiețel Paula).

Da, sunt cat se poate de fragila

2014-07-26T23:08:00.004+03:00

Ma trezesc dimineata mai tot timpul nervoasa. Pentru ca nu dorm destul, pentru ca am pe cineva calare pe mine care-mi cere cu indarjire lapte, desi eu sunt inca cu un pas in lumea unicornilor roz pufosi, pentru ca mi-e frica sa ma urc pe cantar sa-mi vad neputinta.

Sunt nervoasa pentru ca nu mai am 20 si ceva de ani, nu mai imi place sa apar in poze si mi se pare ca toata lumea ia lucrurile mai usor decat mine. Sunt nervoasa pentru ca ziua are doar 24 de ore, resursele mele fizice si mentale sunt limitate si timpul trece, o, atat de repede.

As vrea sa fiu vesnic zambitoare, sa rezolv totul cu seninatate, sa am forta si putere de convingere.

Dar sunt doar un om. O femeie-mama cu prea multe de facut. Si ma dor toate neimplinirile mele, dar mai ales ale copiilor. Sufar cand vad ca Andrei nu se descurca bine a fotbal, ca Petru nu s-a imprietenit nici azi asa bine cu olita. Ma chinuie neputinta de a-mi exprima limpede toate ideile, desi ele se ingramadesc sa-si ia zborul, iar in minte sunt organizate frumos, destept si cu zvac. Mi se pare ca stiu atat de multe, cand, de fapt, raman tot la suprafata. Vreau sa fug de superficialitate si ajung sa o imbratisez doar pentru a mai putea bifa inca o zi. De oboseala.

Exista insa femei care au ajuns sa vada esenta:http://www.totuldespremame.ro/tu-mama/viata-ta/mi-e-dor-de-mine-uneori

Fericitu'

2014-07-17T23:52:00.001+03:00

Evident, am cedat presiunilor si i-am cumparat jucaria. Evident, nu este nici ziua lui, nici Craciunul. Nici macar Zilele Orasului. I-am luat-o asa. Am dat salariu minim pe economie pe ea numai pentru ca. Si nu-mi pare rau deloc.

A se observa diferentele...

2014-07-14T17:04:00.001+03:00

Sau asemanarile, caci intr-una este Petru, in cealalta Andrei. La aceeasi varsta, in acelasi costum :)

Nu se mai satura tati de prim-planuri...

2014-06-16T23:21:00.001+03:00

...si cine-l poate condamna?! Petru este o opera de arta.

Eu

2014-06-14T22:44:00.000+03:00

NU-mi place cum ies in poze. Si sustin mereu ca numai in pozele lui Florin ies bine. In ultima vreme am inceput sa ies si in pozele lui grasa. Nu mi s-a zis 'umflata' pana acum, dar nici mult nu va mai dura. Incep sa ma obisnuiesc cu gandul...
In orice caz, eu nu ma simt, in forul meu interior cat se poate de suplu, grasa. Ma simt frumoasa, si demna, si mandra. Si, uneori, asta iese la suprafata in unele poze. La care ma voi reintoarce cand stima de sine va fi iar la pamant.

Petru, copilul mamei mic

2014-06-14T22:39:00.000+03:00

Cu Pteur totul decurge mai lin decat cu Andrei. Fara incrancenare, fara nervi prea multi, fara mancare prea multa, dar si fara mofturi, fara suparari care par a-ti opri respiratia. Este o altfel de relatie. Iar el a fost mai dornic sa-si arate iubirea inca de foarte mic. Mi-amintesc ca, pe la 4 luni, cand joaca noastra preferata era sa-l tin pe genunchii mei adusi la piept si sa ne uitam unul in ochii celuilalt, eu il muscam de burta, iar tragea cu gura deschisa inspre mine. A exersat gestul multa vreme pana cand l-a perfectionat. Si acum ma musca la randu-i si ma pupa asa cum vede el ca face romanticii in filme. Dulce, apasat, cu mainile in jurul chipului meu. Sunt sedusa iremediabil.

Povesti cu bunici

2014-02-09T20:00:00.001+02:00

Mamaie nu mai e. Si asta de cativa ani. Nu stiu cati, caci am refuzat sa-i numar. Pierderea a fost atat de mare, incat a schimbat totul dupa. Intr-un fel, eu am inceput sa fiu ceea ce sunt dupa moartea ei. Nu ma mai uit la poze cu ea, mi-e si teama sa-i pronunt numele sau s-o strig la disperare (cum o faceam des inainte). Poate pentru ca stiu ca ar veni sa ma ajute de oriunde e ea acum.

...........

Nu e urs, e cioara. Ba e urs!

2014-02-09T19:56:00.000+02:00

Petru nu e pretentios la daruri. Nu ca Andrei. De fiecare data cand le iau ceva (si iau in dublu exemplar, desi mamici cu experienta mi-au spus ca nu e cazu, ca ar trebui sa ma feresc de gesturi dintr-astea potential daunataoare bugetului), ma indrept intai spre Andrei si abia apoi spre Petru.
Andrei inca decide ce jucarie alege. Daca primesc doua oua Kinder, reuseste sa-l faca pe Petru sa-i cedeze ce are el ca surpriza. Nu stiu cat va mai tine figura, dar ma bucur ca, deocamdata, conflictele dintre ei sunt mici si de scurta durata.
Saptamana asta le-am schimbat periutele de dinti. Si, pentru ca eram cu Andrei la magazin, el a fost cel care si-a ales modelul de pe codita. Un urs mare frumos care tine periuta de dinti in brate. Nu a vrut sa-i luam si lui Petru la fel, asa ca asta micu' a ramas cu o cioara mare si neagra cu o periuta intre aripi.
Numai ca, vreo trei zile la rand, Petru a insistat ca are si el 'usu'. Noi am crezut ca e wishful thinking, pana cand, uitandu-ne mai bin, am vazut ca oribila cioara tine si un ursulet in brate. Dragul de el a ignorat marea de negru si s-a bucurat de surpriza dintr-o parte. O mare lectie, zic.