baldovin opinius

Călin Georgescu arestat

noreply@blogger.com (Baldovin) — Tue, 13 Oct 2026 16:54:24 +0000

Acest video continuă vlogurile anterioare despre Călin Georgescu de aici:

Am făcut un vlog pe tema asta şi l-am încărcat pe: rumble

youtube

facebook

tiktok

instagram

View this post on Instagram

A post shared by Sus Moralul Românesc (@susmoralulromanesc)

archive.org

Variantă de text simplu:

„Vă salut! Tema principală a ultimelor 15 zile, să zicem aşa, este arestarea fostului candidat la preşedinţie, cu şanse maxime, se zicea atunci, Călin Georgescu. Eu am scris despre el, şi am şi făcut câteva vloguri pe acest canal „Sus moralul românesc!”, în care spuneam că şi el şi Şoşoacă, dar şi Simion, sînt, de fapt, nişte clone pentru adevăraţii dizidenţi politici români, respectiv Laurenţiu Primo şi Radu Moraru, cu cea mai mare audienţă în rândul cetăţenilor, la care se apropie Răzvan Constantinescu, medicul de la Iaşi. Într-adevăr, problema arestării lui este destul de spinoasă, pentru că nu au apărut probe despre presupusa sa legătură cu ruşii. Şi acum faptul că ar fi intermediat nu ştiu ce afacere e iarăşi cusută cu asta albă. Deci, dovezile nu prea sînt expuse în spaţiul public. Iar, dacă autorităţile nu le expun în cazul unui personaj expus politic, asta pare a fi poliţie politică.

Şi cred că într-un fel ăsta e şi sensul acestei diversiuni – că cred că e diversiune – respectiv pentru a justifica anumite acţiuni de poliţie politică practicate în trecut, şi, mai mult decât atât, pentru a justifica faptul că Vadim Tudor a pierdut în 2000 la Ion Iliescu, în timpul în care, eu copil fiind, îmi aduc aminte totuşi că majoritatea erau vadimişti; adică, după ce au încercat cu Iliescu, s-a ales praful; au încercat după aia cu Emil Constantinescu şi CDR, s-a ales şi mai rău praful. Evident că singura opţiune a fost Vadim şi PRM pentru omul simplu. Eu n-am votat atunci, dar îmi aduc aminte cum toţi erau cu Vadim, şi cumva liescu a fost scos preşedinte. Deci astea sunt nişte maşinaţiuni ale sistemului care nu reflectă starea cetăţenilor în realitate. Şi astăzi cetăţenii sînt în marea majoritate undeva la 70-80% suveranişti. Adică şi-au dat seama ce este aşa-numita democraţie liberală care ne-a fost nouă prezentată aşa ca un sistem politic perfect, şi care vedem că e tot o dictatură, nu numai la noi, ci peste tot în lume, inclusiv în ţările nordice. Şi, ca fapt divers, recent am scris o nouă secţiune în cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” în care arăt numeroasele încălcări ale drepturilor omului în ţările dezvoltate, capitaliste, „democratice”, aşa zise, în ghilimele.

Însă problema este că acest Călin Georgescu e pasiv cumva. El nu acţionează. La fel, la acuzaţia de putinism, de rusofilie, de sovietism, ce o fi fost acolo, a tăcut, nu a răspuns, ceea ce denotă un fel de impotenţă politică pentru el. Nu arată un luptător, ci, la fel şi în cazul ăsta, joacă un rol de guru, care domn’e a venit aşa să salveze naţiunea română, dar cu o atitudine din asta mioritică, pasivă. Lasă că rezolvă Dumnezeu! Nu se poate aşa ceva. Şi, cel mai important, dincolo de aceste lucruri, e faptul că el a fost în anii '90 angajat al Ministerului de Externe. Şi acolo inclusiv femeia de serviciu era agentă DIE atunci, acum redenumită SIE, sau, dacă punem cumva accentul, putem să zicem CIA. Deci povestea asta cu arestarea e făcută aşa mai mult să îi atragă pe restul dizidenţilor în jurul lui, şi să-l facă cumva un fel de lider al mişcării suveraniste. El este, de fapt, un om al sistemului, cum am zis, la fel ca şi Şoşoacă, la fel ca Simion, meniţi să îi ascundă pe adevăraţii dizidenţi. O zi faină!”

Gabriel Baldovin

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei - Cuprins

noreply@blogger.com (Baldovin) — Wed, 23 Sep 2026 18:16:41 +0000

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei - Cuprins

Cuprins

Gabriel Baldovin

1.2.15. Absurditatea diplomaţiei absurdului operată de Mircea Răceanu şi Roger Kirk

noreply@blogger.com (Baldovin) — Wed, 02 Sep 2026 20:31:51 +0000

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.2.15. Absurditatea diplomaţiei absurdului operată de Mircea Răceanu şi Roger Kirk

Am văzut în secţiunea anterioară câteva minciuni gogonate spuse de Mircea Răceanu în cartea sa „Infern '89. Povestea unui condamnat la moarte”. În secţiunile următoare voi descrie pe acelea mai subtile, mai greu de sesizat, dar care ajută altele, la fel de gogonate. Până atunci, în secţiunea de faţă, voi descrie minciunile gogonate din cealaltă carte a sa „România contra Satelor Unite: Diplomaţia absurdului 1985-1989”, editura Solex, 1995, scrisă alături de Roger Kirk, fostul ambasador al SUA în România până în iulie 1989. Am spus că această carte este o variantă de mai mică anvergură a unei alte cărţi comandate de CIA, „Orizonturi roşii…” semnată de defectorul Ion Mihai Pacepa. Vom vedea pe parcursul acestor secţiuni că Mircea Răceanu însuşi este o variantă mai subtilă şi mai eficientă a generalului DIE.

Minciuni mari în cartea „…Diplomaţia absurdului…”

Am văzut în secţiunea dedicată lui Pacepa că în cartea sa au apărut prima dată cele 3 mari capete de acuzare din procesul stalinist din 25 decembrie 1989, în urma căruia dictatorul a fost condamnat şi executat, respectiv distrugerea industriei, genocidul asupra populaţiei şi distrugerea satelor. Pacepa doar le-a „confirmat” la sugestia CIA, dar din postură de fals martor, din auzite, fără probe. În „Diplomaţia absurdului” cei doi „diplomaţi” Răceanu şi Kirk oferă şi o falsă probă de distrugere a satelor. Citim la pagina 274 din despre un fictiv semn de circulaţie de „interzis pentru străini” plasat pe un drum aflat la 16 km de Bucureşti, care ar fi dus la ruinele ale satului Vlădiceasca, ce tocmai ar fi fost demolat. În curs de demolare s-ar fi aflat atunci şi satul Ciofliceni.

„Puţin după ce coloana de maşini a ajuns la o intersecţie a şoselei principale, membrii delegaţiei americane au văzut o plăcuţă cu numele Vlădiceasca. Tot ceea ce mai reamintea însă de satul poteci care constituiseră drumurile de legătură între case. Puţin mai departe, grupul a văzut satul Ciofliceni aflat în curs de demolare. Mai rămăseseră în picioare câţiva pereţi; majoritatea fuseseră demolaţi. Pe jos erau presărate tot felul de obiecte. Un buldozer zăcea nefolosit în câmp, în acea după-amiază de duminică. O ţărancă de vârstă mijlocie căuta printre resturile a ceea ce fusese in mod evident casa ei. Era greu să concepi o imagine mai dramatică a ororii pe care Ceauşescu vroia s-o săvârşească în întreaga Românie.”

Cine are drum prin Snagov poate vedea satul Vlădiceasca întreg, cu case construite în majoritate înainte de 1989, sau poate consulta simplu Google Maps, pentru edificare .

Acelaşi lucru poate fi văzut şi cu privire la Ciofliceni

La pagina 255 citim că

„În unele cazuri, autorităţile percepeau taxă familiilor pentru serviciul de distrugere a locuinţei sau câteodată dând dovadă de amabilitate, le permiteau s-o facă singuri, fără să mai plătească taxa.”

La pagina 266 tema fictivelor demolări de sate este reluată în cazul celor maghiare din nord-vestul ţării. Minciunile gogonate continuă în această carte ultra-denigratoare, prezentată ca un exerciţiu de „diplomaţie”. La pagina 239 citim minciuna că regimul Ceauşescu, dar l-ar fi scos provizoriu de la arestul la domiciliu pe Silviu Brucan pentru a negocia cu oficialii americani:

„Partea română a hotărât acum să-l folosească pe Silviu Brucan, fost ministru plenipotenţiar al Legaţiei Române la Washington şi critic ocazional al regimului lui Ceauşescu, drept canal de comunicare pentru a transmite punctele ei de vedere părţii americane. În primele zile ale lunii martie 1988, Brucan a reapărut din arestul la domiciliu şi a transmis unui diplomat englez, unui om de afaceri american şi, în final, lui Michael Parmly, consilier politic al ambasadei SUA, practic acelaşi mesaj…”

Există mult mai multe minciuni în această carte, în spiritul celor spuse în general despre evenimentele din 1989. La unele dintre ele o să revin în mod special, iar altele vor fi demantelate în capitolul 2 prin descrierea detaliată a evenimentelor. În acest moment mă rezum în a detalia absurditatea acestei cărţi ca întreg, ce lasă cititorul fără spirit critic să creadă că ea nu ar fi a modului în care cei doi descriu realitatea socială de dinainte de 1989, ci a însăşi realităţii descrise. La pagina 198 putem vedea apogeul absurdului concentrat în câteva propoziţii:

„…postul de radio Europa Liberă nu este o agenţie a guvernului american. Deşi Congresul finanţează activitatea postului de radio Europa Liberă, postul funcţionează sub îndrumarea unui consiliu federal independent format din nouă membrii numiţi pe o perioadă de trei ani de către preşedintele SUA.”

Cine crede asemenea absurdităţi este un teleportat din Evul Mediu în contemporaneitate, şi reactualizează maxima medievală „credo quia absurdum est”. Le fel este cine crede lui Mircea Răceanu ar fi fost doar un simplu diplomat, sau un dizident politic. Diplomaţia este acel înveliş al aparatului demagogic prin care negocierile dintre state, sau între grupuri sociale din acelaşi stat, au o formă eufemistică, politicoasă. La polul opus diplomaţiei stă denigrarea, conflictul, şi războiul, ca ultim grad de agresiune. În istorie s-a trecut de la o extremă la alta în funcţie de oportunităţi. La nivel teoretic, o astfel de trecere de la o extremă la alta este semn de absurditate. Însă fiecare putem vedea pe pielea noastră aşa ceva în viaţa de zi cu zi; trecem în câteva clipe de la poftă la saţietate, de la curiozitate la teamă, sau de la somn la entuziasm. Omul, şi orice organism viu, este o îmbinare uneori absurdă, dar vie, între progres şi conservare. Asta este îmbinarea naturală între cele două mari tendinţe ale vieţii, conservarea şi dezvoltarea. Cartea „… Diplomaţia absurdului 1985-1989…” a lui Răceanu şi Kirk este o absurditate artificială, compusă din contradicţii ideologice particulare, care denotă incoerenţa minciunii concrete, nu spiritul general al lumii şi vieţii. Această carte că nu descrie în paginile ei acţiuni diplomatice, ci o ultra-denigrare continuă a regimului Ceauşescu, care se traduce printr-o adevărată declaraţie de război, şi nu negociere, aşa cum trebuie să fie diplomaţia.

România şi Estul Europei se aflau în prag de invazie modernă, diversionist-militară, făcută tot de nişte armate. Această invazie a fost făcută nu cu forţa armelor clasice, ci cu forţa armelor dezinformării şi manipulării. Spre deosebire de invaziile clasice, cea diversionist-militară se face prin justificarea atacului ca o apărare în faţa unui fictiv atac a părţii adverse. Am văzut această strategie aplicată concret asupra protestatarilor paşnici în primul episod al documentarului meu „Diversioniştii” ; agenţi infiltraţi între protestatarii paşnici provoacă distrugeri în numele lor, pentru ca apoi să ofere o justificare în faţa opiniei publice a reprimării acestora. În acelaşi fel se procedează la nivel de invazie operate de SUA asupra diferitelor state de pe glob, inclusiv România. Întreaga operaţiune a început de la racolarea lui Pacepa, şi a fost pusă în practică în 10 ani de războaie instigate în România şi Iugolsavia. După cum am arătat în documentarul „Eroii au murit” şi voi detalia în capitolul 3, marii industriaşi şi bancheri au avut interesul de a extinde piaţa de desfacere occidentală în Balcani, şi de a extrage de aici capitalul financiar, natural şi uman, cu acoperirea prin ultra-denigrare a celor care aveau o reacţie de opoziţie, sau au arătat semne de opoziţie în viitor. Deşi vedem continue atacuri asupra regimului socialist, şi asupra României în general, absurditatea titlului din cartea lui Răceanu şi Kirk prezintă situaţia invers, ca „România contra Satelor Unite”.

După cum o să arăt în detaliu în capitolul 4, prin cele 2 secţiuni dedicate lui Larry Watts, există în aceşti 36 de ani 4 valuri de dezinformare faţă de evenimentele din decembrie 1989. Primul este însăşi naraţiunea iniţială a revoluţiei făcută de popor, din care ar fi „emanat” (Sic!) FSN-iştii. Al doilea este naraţiunea loviturii de stat dată de ei împotriva lui Ceauşescu (detalii în capitolul 3). Cel de-al 3-lea susţine că URSS ar fi fost la originea diversiunilor de atunci, prin intermediul FSN-iştilor, din interesul de a consolida imperiul. Ei bine, al 4-lea val de dezinformare este o astfel de fictivă justiţie internaţională la o falsă ameninţare pe care RSR şi Ceauşescu ar fi avut-o în zonă. Am descris o bună parte din acest al 4-lea val de dezinformare în secţiunea „Dezinformare şi manipulare complexă faţă de explozia reactorului 4 de la Cernobâl”. Am arătat la finalul ei cum documentarul „Mysteries of the Abandoned: Chernobyl's Deadliest Secrets”, lansat în 2017, admitea parţial o ipoteză asupra implicării CIA în explozia reactorului 4 Cernobâl, sub foarte improbabila suspiciune cum că acolo URSS ar fi dezvoltat arme nucleare. Implicarea CIA în manufacturarea acelei explozii ar fi fost astfel justificată ca apărare. Tema dialecticii atacului-apărare a început mult mai devreme în istorie. Predispoziţia de răzbunare în orb a carnivorelor pe puii altor specii, sau chiar ai altor familii din propria specie, este o manifestare a acestei suspiciuni exagerate. Aşa-numitul „mecanism de apărare al Eului al identificării cu agresorul”, teoretizat de psihanalistul Sigmund Freud este o manifestare a acestei predispoziţii de întâmpinare a unui atac din partea adversarului.

În perioada modernă asemenea predispoziţii naturale de atac-apărare au fost prelucrate în laboratoarele de dezinformare ale spionajului civil american. Acestea au justificat acţiunile imperialiste ale Americii de Nord ca apărare în faţa unor fictive planuri de atac ale ţintelor vizate spre a fi invadate. În felul acesta, atacul neocolonialist se justifică în faţa opiniei publice prin apărare. Aşa a fost provocat războiului din Vietnam; în data de 2 august 1964 o navă americană (alte voci spun că ar mai fi fost cel puţin o alta) a pătruns în apele teritoriale nord-vietnameze şi a provocat un foc de avertisment dinspre paza de coastă vietnameză. Mass-media americană apoi a descris incidentul ca un atac al marinei nord-vietnameze asupra celei americane. Aşa a început sângerosul război dintre cele două ţări. Mai aproape de zilele noastre am văzut alegaţia administraţiei Bush cum că Irakul ar fi avut arme chimice, cu care s-a justificat invazia clasică din 2003. Vom vedea mai multe astfel de cazuri în secţiunea „Larry Watts şi al 4-lea val de dezinformare despre fictivul pericol reprezentat de România pentru pacea în zonă” . Watts aplică pe RSR şi Ceauşescu ideea din documentarul „…Chernobyl's Deadliest Secrets”, amintit mai sus, cum că dictatorul român ar fi avut în plan construcţia unei bombe atomice, cu care să atace ţările vecine. Acest al 4-lea val de dezinformare apare deja în cartea „Orizonturi roşii” a lui Pacepa, aşa cum am arătat în secţiunea dedicată lui. Varianta armelor chimice, folosită pe Saddam Hussein în 2003, apare cu scop de ultra-denigrare pentru Ceauşescu, la pagina 283 din această carte „România contra Satelor Unite…”, scrisă de Răceanu şi Kirk, publicată în 1995:

„Se pare că în sinea lui Ceauşescu era chiar convins că posedarea armelor chimice sau cel puţin revendicarea posesiunii acestora ar putea împiedica un asemenea atac.”

La pagina 221 citim o interpretare sălbatică, într-adevăr absurdă, conform titlului cărţii, dintr-o neconfirmată afirmaţie a lui Ceauşescu, cum că România ar fi putut dezvolta bomba nucleară, dar că nu ar fi vrut, în contextul temelor sale tipice pentru dezarmare.

„Comentariul a deranjat mult guvernul SUA, în ciuda declaraţiei lui Ceauşescu că nu avea nici o dorinţă de a realiza un program pentru construirea armelor nucleare. SUA a început să se întrebe dacă dictatorul, din ce în ce mai izolat şi poate disperat, n-ar putea într-adevăr să-şi propună să construiască arme nucleare. SUA şi aliaţii europeni, precum şi Moscova şi vecinii lui Ceauşescu din Europa de Răsărit, ar fi fost îngroziţi de posibilitatea ca Ceauşescu să aibă la dispoziţie arme nucleare. Multiplele probleme şi întârzierile care apăreau în derularea programului de construire a singurei centrale nucleare în România, evidenţiau indirect dificultăţile pe care le-ar fi întâmpinat România în fabricarea unei arme nucleare, pentru aceasta fiind necesare sume mari de bani şi ajutor străin. Ca urmare a observaţiei lui Ceauşescu, serviciile secrete ale SUA au avut ca sarcină prioritară găsirea unor dovezi certe că România este angajată într-un program de producere a armei nucleare…”

Retorica încălcării „drepturilor omului” de regimul Ceauşescu

Pe tot parcursul cărţii „... Diplomaţia absurdului 1985-1989…” citim presiunile care s-au intensificat asupra regimului pe tema ipocrită a „drepturilor omului”. Am arătat în detaliu în secţiunea intitulată «Încălcarea constantă a „drepturilor omului” în socialism şi capitalism» că inclusiv aşa-numitele „democraţii liberale” le încalcă. La pagina 326 este publicată o scrisoare a preşedintelui Reagan către Ceauşescu cu cereri pentru regim faţă de anumite persoane. Unul dintre ei este preotul (Gheorghe) Calciu (-Dumitreasa), care fusese arestat şi condamnat pentru propagandă legionară. Apoi Reagan face referire la situaţia familiei defectorului DIE la CIA, Napoleon Fodor. Familia sa ceruse să emigreze în SUA spre a se reuni acolo cu el. În continuarea acestor teme, Reagan îi cere lui Ceauşescu acordarea dreptului la emigrare a cetăţenilor români, în general. În acea scrisoare Reagan îi mai cere lui Ceauşescu şi importul de către RSR a unor Biblii pentru minorităţile religioase. Aşa ceva nu părea un fapt deosebit la acel moment, dar era începutul unui nou tip de sclavie economică, făcută tot prin aparenţă de liber schimb între doi „parteneri”, după modelul de mai sus. Dacă ne gândim la obligaţiile de cumpărare a unor cutii de conserve pe post de armament sofisticat, cu zeci de miliarde de dolari, în perioada post-decembristă, parcă importul unor cărţi sfinte nu pare un efort prea mare…

Aceste prime două probleme invocate de Reagan au fost reale. Am văzut acolo în ce mod Constituţia (articolele 28 şi 29) şi Codul Penal (articolele 166 şi 1661) ale Republicii Socialiste România suprimau pur şi simplu dreptul la liberă exprimare şi întrunire, în incidenţa căruia a intrat preotul Calciu. Însă, cumva, aceste reproşuri induc unui om neinformat minciuna că drepturile omului nu ar fi încălcate şi în dictaturile moderne, occidentale, din care făcea parte însuşi Reagan. Problema e că alternativa lui Reagan şi a „democraţiilor liberale” în general este în falsă. Reproşul lui la adresa lui Ceauşescu intră în zicala „râde ciob de oală spartă”. „Democraţiile liberale” sînt tot nişte dictaturi, însă făcute mai puţin prin forţă, şi mai mult prin dezinformare şi manipulare. Aceste dictaturi moderne permit libera exprimare sau de asociere în legislaţie pe hârtie, însă e mai greu cu aplicarea ei în practică, aşa cum e cu restul de „drepturi”, garantate în plus de textele de lege faţă de dictaturile clasice. Am văzut în primul episod din „Diversioniştii” cum infiltrarea de agenţi distructivi între protestatarii paşnici duce la reprimarea acestora sub falsa aplicare a unei fictive justiţii de corectare a acţiunilor acestor infiltraţi. Drepturile la liberă exprimare şi întrunire în dictatura capitalistă sînt doar ceva mai iluzoriu recunoscute, după cum am arătat în secţiunea «Încălcarea constantă a „drepturilor omului” … », amintită mai sus. Am dat acolo exemplul cu membrii mişcării „9/11 truth” din SUA, care erau ameninţaţi de Poliţie că vor fi arestaţi dacă vor continua să expună public pancarte şi banere cu mesajul „11 septembrie a fost făcut din interior”. Era aproape 15 ani distanţă faţă de momentul reproşului oficialilor americani adus regimului Ceauşescu. Însă asemenea abuzuri ale libertăţii de exprimare s-au întâmplat şi înainte, deşi nu au fost consemnate atât de clar pentru că aparatele de înregistrare nu erau la îndemâna tuturor.

Într-un exerciţiu de dezinformare supervizat de CIA, Reagan a cerut lui Ceauşescu în acei ani exact acele drepturi pe care dictatura capitalistă le îndeplinea, şi pe care cea socialistă le încălca. Din păcate, oficialii din PCR în frunte cu dictatorul nu au fost în stare să facă acelaşi lucru faţă de cea capitalistă, şi să îi ceară aceleaşi lucruri în privinţa drepturilor omului încălcate, dar acordate de cea socialistă. Şi în documentarul „Eroii au murit…” şi pe parcursul acestei cărţi am făcut referire la rezolvarea grevei minerilor de la Lupeni din 1977, când toate doleanţele lor au fost îndeplinite. Dimpotrivă, la ora 01:32 din documentar am inserat ameninţările ale însuşi preşedintelui Ronald Reagan că le desface contractele de muncă greviştilor PATCO din 1981, fapt care încălca cele mai elementare drepturi ale legislaţiei muncii. Reprimarea greviştilor prin infiltrări anterioare de agenţi diversionişti sau direct, fără nicio justificare, s-a practicat atât în Europa Occidentală sau America de Nord până spre sfârşitul anilor 1980, după cum am tot arătat în documentarele mele.

Cu toate că dreptul la libertatea de circulaţie nu a fost acordat de dictatura socialistă, în spatele încălcării sale nu a stat doar ea. Această cerinţă lasă falsa impresie cum că regimul din România ar fi anulat de unul singur dreptul românilor la emigrare. Deşi trecerea ilegală a frontierei se pedepsea în primul rând de regimul socialist, totuşi această idee e departe de a fi 100% adevărată. Această practică a continuat şi după picarea regimului în 1989, şi a durat aproape 2 decenii până când românii au putut emigra legal, fără discriminare pe teritoriul UE. Până atunci aveau voie să primească vize, sau să fie toleraţi pe teritoriul ţărilor europene occidentale, doar cei bogaţi şi cei cu mâinile bătătorite de muncă. Am în anturaj vecini care au fost lăsaţi să rămână în acele ţări conform cu aceste criterii, care atestă care au fost interesele operaţiunilor de invazie din 1989 din România, şi din 1992-1999 din Iugoslavia. Astăzi SUA încă menţine necesitatea intrării cu vize pe teritoriul ei pentru români, la 36 de ani după evenimentele din 1989. Aşa că, vedem cine a fost cu adevărat în spatele suspendării dreptului la liberă circulaţie, „garantate” de dictatura modernă, capitalistă, şi restrâns de dictatura socialistă a lui Ceauşescu.

Replica inconsistentă a lui Ceauşescu şi oficialilor români la acuzaţiile de încălcare a „drepturilor omului”

Nicolae Ceauşescu impresionase anturajul demagogilor socialişti internaţionali prin unele remarci obiective în legătură cu anumite probleme internaţionale, care au dus la schimbarea opticii din cadrul „Tratatului de la Varşovia”. Inclusiv Silviu Brucan, descrie la pagina 152 din cartea sa „Generaţia irosită…” editura Universul şi Calistrat Hogaş,1992, cum Ceauşescu l-a dominat teoretic pe Brejnev într-o dezbatere, cu citate din Marx şi Lenin. În blocul socialist îi mergea bine retorica, însă cu specialiştii în dezinformare ai CIA nu a mai făcut faţă. L-am văzut în timpul procesului stalinist din 25 decembrie oscilând între răspunsuri ca pentru „simpli cetăţeni” şi „nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale”. Atunci stresul iminenţei morţii probabil că i-a afectat coerenţa în gândire şi exprimare. Însă acelaşi lucru poate fi văzut într-o scrisoare de răspuns la reproşurile lui Reagan, unde avusese timp să dea replici coerente. Ea este datată în 7 ianuarie 1986, şi poate fi citită cu începere de la pagina 327 din „…Diplomaţia absurdului…”. În pagina următoare citim:

„ … în România drepturile cele mai importante şi cele mai generale cum ar fi – dreptul la muncă, la o viaţă liberă şi demnă, la participarea directă la viaţa economică şi socială in condiţiile deplinei egalităţi – sunt asigurate, toate acestea conducând la o amplă participare a tuturor cetăţenilor la conducerea democratică a societăţii noastre. Noi am dori, de fapt, ca aceste drepturi ale omului să fie respectate în toate ţările lumii.”

La pagina 339, vedem un răspuns şi mai absurd pe tema celor două sisteme demagogist-electoraliste din cele două ţări, într-o altă scrisoare, datată în 1988, de răspuns la acuzaţii similare ale lui Reagan:

„…noi am creat in România un sistem unic de democraţie lărgită, care asigură participarea directă şi efectiva întregului popor la procesul de conducere, un sistem incomparabil, superior multor altor sisteme democratice, inclusiv celui al Statelor Unite.”

Dacă aceste scrisori sînt adevărate, şi nu manufacturate de noii invadatori, vedem din aceste paragrafe ale răspunsurilor lui Ceauşescu că nu citise „Declaraţia universală a drepturilor omului” din 1948, sau că nu-şi amintea de ea, în special de articolele 13,19, 20 şi 21. După cum am văzut în secţiunea invocată mai sus cu analiza comparată între cele două sisteme politice, aceste ultime 3 articole erau în profundă contradicţie cu articolele 28 şi 29 din Constituţia RSR şi articolele 166 şi 1661 din Codul Penal al RSR. Dictaturile capitaliste au şi ele păcatul de a încălca anumite „drepturi ale omului”, sau a le îndeplini în mod iluzoriu. Însă dreptul la liberă exprimare şi întrunire nu este încălcat atât de stringent precum în cele socialiste.

Observăm că el a fost incapabil să mute discuţia spre neajunsurile sistemelor capitaliste, sau spre beneficiile socialismului pentru cei mai mulţi. El nu a ştiut să îşi apere coerent propriul sistem politic, care era superior în problema dreptului la locuinţă, aşa cum am arătat în detaliu în acea secţiune. Dacă ar fi înţeles dialectica dezinformaţională democraţie-oligarhie, atunci formula sa „democraţie lărgită” ar putea fi o foarte ironică persiflare a oligarhiei lărgite, care se prezintă ca „democraţie liberală” în sistemele politice occidentale. Un raport de detaliu mediu despre încălcarea stringentă a drepturilor omului, aşa cum l-am făcut eu în acea secţiune necesită 20 de ani de studiu asupra capitalismului de secol 20. Din păcate, Ceauşescu şi camarila lui nu au făcut acest gen de cercetare, şi s-au complăcut la criticile de secol 19 ale lui Marx, care nu mai erau actuale. Poate că demagogia socialistă în care Ceauşescu s-a perfecţionat nu i-a permis asemenea analiză amplă. Însă şi el şi restul de oficiali şi spioni din DSS ar fi putut măcar să răspundă ca la tenis acelor acuzaţii, cu cazurile în care SUA încălca şi mai grav drepturile omului atunci, şi în special la tupeul pe care unul precum Reagan îl avea cu reproşurile la adresa altora.

Primul material al bibliografiei cărţii „…Diplomaţia absurdului 1985-1989”, de la pagina 353 este raportul „Amnesty International” (AI) din 1987, cu date despre încălcarea drepturilor omului în anul 1986 în toată lumea, inclusiv America de Nord. La pagina 207 citim că 9 membri nativi Americani ai tribului Yakima au fost condamnaţi între 2 şi 5 ani închisoare pentru că au pescuit şi vândut peşte. La pagina 206 citim că anumiţi protestatari anti arme nucleare au fost condamnaţi între 8-18 ani de închisoare pentru că au atacat anumite depozite cu astfel de arme. Tot la pagina 207 citim şi de un caz de tortură în închisoare care a dus la moartea deţinutului.

Începând de la pagina 204 citim că SUA a executat 18 condamnaţi la moarte în anul 1986, între care un caz de boală neurologică ereditară severă, ce duce la iresponsabilitate, şi altul de retard mental în statul Georgia. În acelaşi an a fost executat un veteran al războiului din Vietnam, care a dezvoltat ulterior formă severă de Stres Post-Traumatic, şi a comis o crimă în acea stare. Tot aici mai citim că între executaţi au fost şi doi minori, între care şi unul, în California de Sud, era, de asemenea, retardat mintal. Alţi 32 de minori au fost condamnaţi la moarte în anul 1986 în SUA.

Organizaţia „Amnesty International” a făcut în toţi acei ani numeroase acţiuni de prevenire a unor abuzuri şi crime ale SUA împotriva propriilor cetăţeni. În raportul AI din 1989, pentru anul precedent, 1988 , începând de la pagina 150 citim că SUA a executat 11 condamnaţi la moarte dintre care un schizofrenic paranoid, iresponsabil pentru actele sale. La pagina 151 citim despre cum foarte probabil unui activist politic Elmer Pratt i s-a înscenat o crimă în 1972 de către FBI. Pratt a fost fondatorul „Partidului Pantera Neagră”, iar AI reclamă faptul că acesta a fost condamnat politic. De asemenea, la pagina 152 raportul AI din 1989 descrie cazul Filiberto Ojeda Rios, un membru al unei organizaţii de independenţă a Porto Rico, ţinut în arest preventiv în Connecticut timp de mai mulţi ani începând din 1985, cu scurte perioade de eliberare, sub acuzaţii false, staliniste, precum jaf armat, sau agresiune/opoziţie la momentul arestării sale iniţiale, fără a fi condamnat într-un proces corect. Aşa ceva încalcă normele elementare ale procedurii penale. Tot la pagina 152 vedem cazurile a două femei arestate într-un regim de detenţie severă doar pentru convingerile lor politice, fără nicio altă acuzaţie, nici măcar cu probe manufacturate, la fel ca în dictatura clasică. La aceeaşi pagină 152 citim despre diverşi condamnaţi ţinuţi în cătuşe şi bătuţi de gardieni, în aşa fel încât au avut nevoie de spitalizare.

Raportul AI din 1990, pentru anul precedent, 1989 arată şi mai rău. La pagina 253 citim că situaţia lui Filiberto Ojeda Rios, a lui Elmer Pratt şi a celor 2 femei încă nu se rezolvaseră nici în 1989. La pagina 251 citim că SUA a mai executat alţi 16 condamnaţi la moarte în 1989, între care o fată minoră de 15 ani, cu încălcarea legii federale (16 ani vârsta minimă). De asemenea, au mai fost executaţi doi retardaţi mintal, dintre care unul echivalent cu vârsta de 7 ani, iar altul de 8 ani. Tot la pagina 251 citim că alţi 300 au fost condamnaţi la moarte în 1989. La pagina 252 citim că FBI i-a fabricat false probe unui membru al „Mişcării Indienilor Americani” (American Indian Movement), Leonard Pellier, pentru a fi extrădat din Canada. Acestuia nu i s-a permis judecarea într-un tribunal a apelului împotriva extrădării.

În documentarele mele au prezentat cazul protestelor din Los Angeles din 1992, la 3 ani după aceste presiuni asupra României, după o achitare în justiţie a unor poliţişti sadici, care au mutilat o persoană de culoare cu un an înainte, doar din plăcerea de a bate pe cineva. Aceste cazuri au fost frecvente în SUA încă din secolul al XIX-lea. Ceva de acest gen s-a întâmplat la scară mai mică în data de 28 decembrie 1982, la Miami, Florida. Un poliţist a intrat într-un conflict cu o persoană de culoare, neînarmată, şi, după ce l-a ameninţat cu arma, l-a şi împuşcat grav, fapt care ulterior a dus la deces. Zilele următoare comunitatea afro-americană s-a revoltat împotriva Poliţiei, eveniment cunoscut ca protestul din cartierul Overtown (Overtown riot). Altă persoană a fost împuşcată mortal de Poliţie, şi alte 26 au fost rănite. 43 de persoane au fost arestate. Ceva similar s-a întâmplat şi în noaptea de 6–7 August 1988, în cazul represiunii poliţiei din Parcul Tompkins Square din New York. Iniţial poliţia a vrut să evacueze persoanele fără adăpost şi marginalii culturii punk dintr-o zonă a parcului, după care a început să-i reprime pe martorii paşnici care asistau la scenă, sau filmau operaţiunea. Filmările cu aceste scene seamănă izbitor cu cele din 10 august 2018 de la noi, şi se găsesc în mediul online .

„Democraturile” occidentale au însă avantajul descentralizării represiunii. Actele de reprimare a dizidenţilor nu pot fi puse în cârca demagogilor, ci par accidente la nivelul eşaloanelor inferioare ale Puterii. Dimpotrivă, în România toate abuzurile gardienilor din închisorile regimului erau văzute discreţionar ca pedepse suplimentare ale DSS; orice gardian mai grobian era automat descris ca agent DSS ce îndeplineşte o supra-pedeapsă cerută peste cea a justiţiei, pe care tot DSS o dădea.

Însă oficialii români fie nu au ştiut, fie nu au vrut, să arate cazurile în care SUA încălca „drepturile omului” mai grav decât o făcea RSR pe aceleaşi teme. În unele cazuri, cei informaţi au fost cumpăraţi prin racolare să nu vorbească de gravele probleme pe care Occidentul şi America de Nord le avea cu încălcarea gravă a drepturilor omului. În alte cazuri incompetenţa îşi arăta semnele. Oficialii români au răspuns la aceste acuzaţii cam cum au răspuns şi cei sovietici faţă de explozia reactorului 4 de la Cernobâl. Unii au răspuns chiar un pic mai tăios, însă nu au mers până acolo încât să facă o analiză comparată a celor două sisteme; ei au invocat situaţia şomajului şi a persoanelor fără adăpost din SUA. Aceste motive sînt mult mai importante decât cele invocate de capitalism pentru socialism, însă ignorate ca normale, inerente. Excluderea şi segregarea socială sînt teme mult mai severe decât interzicerea expresă a libertăţii de exprimare politică, aşa cum am văzut-o în legislaţia RSR. Suspendarea dreptului la o locuinţă sau la servicii medicale, tipice pentru persoanele fără adăpost, duce la boală şi moarte. Şi suspendarea dreptului la libertate de exprimare este una importantă, dar măcar nu duce la dezintegrare fizică, ci doar la resemnare.

Într-o altă scrisoare de răspuns al lui Ceauşescu la alte reproşuri de la Reagan, datată în 12 februarie 1988, şi publicată la pagina 338 din „…Diplomaţia absurdului…” citim:

„… Statele Unite au multe probleme economice şi sociale, inclusiv cele referitoare la democraţie cu care noi nu suntem de acord. Dar considerăm că acestea sunt problemele dumneavoastră iar rezolvarea lor cade în sarcina guvernului SUA.”

Dacă tot aduci problema în prim-plan, atunci vino şi cu exemple, precum cele de mai sus! Reagan adusese nivelul de detaliu la acele exemple, iar Ceauşescu trebuia să facă exact la fel. Din păcate, el nu-şi făcuse temele faţă de neajunsurile capitalismului de secol 20. El s-a mulţumit să repete în mod patetic criticile aduse de Marx capitalismului de secol 19, la care a adăugat temele independenţei şi suveranităţii, repetate până la absurd. Dincolo de asta, în Ceauşescu încolţiseră mugurii neo-burgheziei nomenclaturii de partid, deşi făcuse carieră demagogică prin lupta împotriva celei capitaliste. El şi restul de ştabi din PCR nu au avut ochi pentru mişcarea Flower Power, care avea informaţii despre sacrificarea militarilor americani în Hawaii şi Filipine între 1941 şi 1944. Mai bine s-a întâlnit cu David Rockefeller, decât cu hipioţii… Dimpotrivă, Ceauşescu dorea să scape de ei în România.

Tema încălcării „drepturilor omului” în România, o justificare a invaziei după aceeaşi reţetă repetată de SUA în ultima jumătate a secolului 20

În loc să rezolve aceste probleme din America de Nord şi Europa Occidentală, spionajul civil occidental în frunte cu CIA s-a gândit că ar fi interesant dacă ar muta atenţia pe o altă ţară, precum România. E într-adevăr absurd ca Ronald Reagan să facă asemenea cerinţe lui Ceauşescu pentru violarea unor „drepturi ale omului” în România, în timp ce America de Nord şi toate „democraţiile liberale” occidentale o făceau într-un mod mult mai grav.

Dar administraţia SUA folosea aceste neajunsuri ale socialismului nu din interesul unei lumi mai bune, ci din interesul unui jaf ce a urmat după aceea. Ceauşescu i-a îndeplinit dorinţa lui Reagan, şi i-a dat paşaport preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa, şi familiei lui Napoleon Fodor. Însă SUA nu doar că nu a venit cu un semn de mulţumire, dar şi-a înăsprit şi mai mult tonul. Pe de altă parte, America de Nord nu a fost la fel de critică faţă de ţări care încălcau „drepturile omului” mult mai grav decât o făcea RSR, şi nici nu au organizat intervenţii ale CIA în ele. O glumă macabră definea „teroriştii” ca acei oameni care trăiesc într-o regiune cu resurse naturale importante necontrolate de SUA. La fel s-a întâmplat cu problematica drepturilor omului în România, Iugoslavia şi întregul spaţiu est-european. SUA n-a avut problema cu încălcarea de 100 de ori mai grav a drepturilor omului, precum în ţările din lumea a treia, fără resurse naturale şi fără capital uman demn de a fi absorbit în economia occidentală.

Iar ce a urmat în România după 1989 a fost un al doilea apogeu, după perioada interbelică, cu tergiversarea dosarelor „revoluţiei” şi „mineriadelor”, represiunile continue ale protestatarilor, începând cu cei din Piaţa Universităţii 1990, a minerilor, după ce aceştia au fost manipulaţi să îi reprime pe primii, a numeroaselor proteste paşnice, dintre care pe cele din 2012-2018 le-am trăit pe viu. SUA a devenit deodată surdă la aceste încălcări mult mai grave a „drepturilor omului”.

Pe lângă agenda de ultra-denigrări ale noilor invadatori la adresa regimului Ceauşescu, există câteva minciuni duble sau triple în cărţile lui Mircea Răceanu, cu rol de za în notoriul lanţ dezinformaţional menit să-i facă lui Ceauşescu imagine de dictator stalinist, sau de ascundere a conexiunilor ce sugerează implicare CIA, şi implicit a SUA, în tragedia din decembrie 1989. Una dintre ele vizează însăşi persoana Mircea Răceanu, portretizată ca fals dizident anti-regim, dar format în interiorul regimului, începută deja în secţiunea anterioară, dar despre care voi detalia în următoarea .

Cuprins

Gabriel Baldovin

1.1.2. Încălcarea constantă a „drepturilor omului” în socialism şi capitalism

noreply@blogger.com (Baldovin) — Tue, 01 Sep 2026 20:16:55 +0000

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.1.2. Încălcarea constantă a „drepturilor omului” în socialism şi capitalism

Din secţiunea anterioară întrevedem că toate sistemele politice de până acum încalcă sistematic drepturile fundamentale ale omului. În secţiunea de faţă voi detalia acest lucru, în raport cu textul concret de descriere a lor în cele 3 principale documente în care au fost afirmate timp de peste 2 secole. Fiecare dintre aceste 3 documente reprezintă câte una din cele 3 etape ale istoriei moderne a umanităţii, care le şi definesc şi afirmă în mod corespunzător, după cum vom vedea detaliat mai departe. Drepturile omului au fost pentru prima dată exprimate la 26 august 1789, ca „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului”, numită în continuare DDOC, în cadrul evenimentelor recunoscute ca „Revoluţia Franceză”.

DDOC e în măsură să îi confirme şi autenticitatea, dar şi eşecul evenimentelor cuprinse între anii 1789 -1794 în Franţa, ceea ce este recunoscut în general ca Revoluţia Franceză. Pe de o parte, afirmarea DDOC a fost în măsură să creeze instituţii noi, tipic pentru o revoluţie autentică. Declaraţia drepturilor omului din 1789 însă este un document fundamental, în măsură să schimbe realmente legislaţia şi să creeze noi instituţii, tipic pentru caracteristicile revoluţiilor politice. Dimpotrivă, invazia din 1989 de la noi a fost cosmetizată de noii invadatori ca revoluţie (internă), şi altele de acest gen orchestrate în alte colţuri ale lumii. Pe nicăieri nu s-a afirmat un astfel de salt legislativ faţă de cel precedent, aşa cum a arătat DDOC. Dar, pe de altă parte, evoluţia evenimentelor, a confirmat că ea a fost una eşuată.

Afirmarea DDOC a fost încă rudimentară atunci. Dar, şi aşa, drepturile omului au fost constant încălcate după aceea, ceea ce îmi creează dubii şi că acea criză socială violentă dintre 1789-1794 ar fi fost o revoluţie, după cum o să vedem în capitolul 3. Desigur, dubiile mele nu constau în contestarea autenticităţii evenimentelor, ci în întemeierea sociologic-generală a conceptului de „revoluţie”. De aceea, în acest moment cred că ce s-a întâmplat până la reinstaurarea monarhiei de către Napoleon Bonaparte poate fi clasificat ca o rădăcină, o criză violentă a celei din 1870. În acest moment al evoluţiei mele teoretice cred că adevărata Revoluţie Franceză s-a completat în 1870, eruptă imediat după pierderea războiului franco-prusac de către Napoleon al III-lea. La această temă voi reveni într-o lucrare specializată ulterioară, cu detalii superioare.

Chiar dacă DDOC a fost rudimentară şi constant încălcată, acest document a influenţat decisiv apariţia celorlalte două variante ulterioare ale drepturilor omului. Prima dintre ele este „Declaraţia universală a drepturilor omului”, publicată în 1948, abreviată mai departe DUDO. Cea de-a doua este „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”, publicată în 7 decembrie 2000, şi numită mai departe CDFUE. Aceste două noi seturi de drepturi ale omului au fost net îmbunătăţite, dar, insuficient de clar afirmate în anumite privinţe şi, de asemenea, constant încălcate în continuare, după cum voi arăta cu exemple concrete, un pic mai jos.

Vom vedea în cele ce urmează că drepturile omului, aşa cum au tot fost descrise şi rejudecate în aceste 3 documente, au fost şi constant încălcate de absolut toate statele, fie occidentale sau de oriunde. Dezinformarea publică superioară din capitalism a aruncat spre socialism în mod exclusiv această practică. Însă vom vedea cu date concrete că acesta le încalcă mult mai grav, dar reuşeşte prin dezinformare să creeze o peşteră de iluzii în jurul victimei, astfel încât ea le crede cauzate de accidente nefericite, nu de o campanie generală de abuzuri. În „Introducere” am făcut câteva aserţiuni generale privind asemănările şi deosebirile dintre capitalism şi socialism, pe care le-am descris într-un ceva mai mare nivel de detaliu în secţiunea precedentă. În acest moment voi detalia şi mai mult ce am spus acolo, cu cazuri concrete despre afirmarea pe hârtie a acestor drepturi, dar încălcarea lor în practică. Nu o să intru în detalii ample, pentru că, se observă, această secţiune este deja cam amplă, iar dimensiunea acestei cărţi a ajuns cam prea mare. De aceea, în acest moment o să arăt câteva drepturi fundamentale ale omului încălcate de sistemele politice de până astăzi, fie ele capitalism, sau socialism. Voi arăta acest lucru şi mai detaliat în capitolul 4 din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”, ce va fi publicat în variantă online în următorii ani.

Am descris în secţiunea precedentă ceva mai detaliat avantajele şi dezavantajele individuale ale celor două sisteme politice. Ultimele se reflectă fidel în modul în care fiecare încalcă drepturile omului. Acest lucru se face fie direct, prin interzicerea expresă a acestor drepturi în legislaţie, fie prin lipsa de concordanţă între textul de lege şi modul concret de lucru al instituţiilor, pentru care cerinţele sînt inaplicabile. Această situaţie este unul dintre motivele care îmi menţin dubiile că ar fi posibilă o revoluţie în general. Parcă socialismul şi capitalismul s-au luat la o întrecere secretă despre care reuşeşte să încalce mai multe dintre aceste drepturi, fără ca opinia publică să îşi dea seama. Vom vedea mai jos că dictaturile moderne, supra-numite „democraţii liberale” oferă în mod înşelător, dezinformaţional, drepturi în plus faţă de cele socialiste, precum cel de liberă exprimare, asociere sau călătorie/ emigrare. Dictaturile socialiste au oferit în schimb drepturi în plus faţă de cele moderne, precum cel de a avea o locuinţă decentă, cel al serviciilor medicale gratuite, sau cel al unui loc de muncă lipsit de stres.

Societatea sclavagist-clasică versus cea modern-industrială

Cultura drepturilor omului reprezintă, chiar şi la nivel de ideal, sfârşitul societăţii sclavagist-clasice, bazată pe cultura jafului. Cultura eroului războinic justifică la nivel teoretic legea junglei sociale, pe baza faptului că acesta e mai puternic. Dreptul războinicului clasic de a lua un procent din proprietatea jefuitului, inclusiv viaţa sa, a fost numit „drept divin”. Odată cu epoca industrială, supuşii au început să aibă şi ei putere şi au întors „dreptul divin” în sens invers. Asta s-a manifestat prin faptul că, din când în când, câte un foarte puternic /cel mai puternic om din stat a început să-şi piardă capul la propriu în conflictul cu supuşii ce voiau mai multe drepturi. Aşa s-a întâmplat cu regele Charles I în Anglia, Ludovic al 14-lea în Franţa, sau cu ţarul Nicolae în Rusia. Supuşii au vrut şi ei „drept divin”, pe care l-au diversificat în retorica „drepturilor omului”.

Dincolo de libertatea politică, aceste formulări promit în mod mincinos şi o libertate economică pentru omul simplu. Tema libertăţilor individuale sporite de preluarea libertăţilor altora a fost clar afirmată încă din antichitate. Şi aici apare un meta-conflict de interese între nevoia societăţii de a trăi o viaţă cât mai comodă şi acceptarea/acordarea libertăţilor celorlalţi, care asigură viaţa comodă pentru primii, şi abuzul asupra celorlalţi. Încălcarea drepturilor omului se regăseşte direct în profitul pe care privilegiaţii social îl obţin de pe urma încălcării lor. O societate este cu atât mai profitabilă cu cât reuşeşte să încalce drepturile fundamentale ale sub-privilegiatului social. Aceştia sînt dispuşi să muncească în plus şi să aducă profit în schimbul recunoaşterii statutului de om, cu drepturi, din partea unui grup de privilegiaţi sociali. DUDO şi CDFUE se referă în mod expres încă din primele articole la tema sclaviei clasice, şi garantează interzicerea ei în relaţiile moderne de muncă. DUDO precizează acest lucru încă din Articolul 1:

„Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă, şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.”

Articolul 4, vine cu precizări în plus:

„Nimeni nu va fi ţinut in sclavie, nici in servitute: sclavia şi comerţul cu sclavi sînt, interzise sub toate formele lor.”

CDFUE aduce precizări în plus la articolul 5, alin. 1 şi 2.

„(1) Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în servitute.
(2) Nimeni nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forţată sau obligatorie.”

DDOC a fost un pic mai evazivă cu privire la sclavie, deoarece ea încă nu era total abolită în Franţa finalului de secol 18. Însă se simte cumva efortul de invocare a libertăţii individuale încă din articolul I, deşi ea nu este afirmată univoc:

„Oamenii s-au născut şi continuă să fie liberi şi egali în ceea ce priveşte drepturile.”

Remarcăm în primul rând că acest articol I din DDOC reduce libertatea la cea corelativă cu detenţia în închisoare. Deci, cumva, libertatea sclavului este ascunsă de cea a deţinutului. Nu se poate spune că cei care au lucrat la editarea DDOC nu au cunoscut problema etică a sclaviei clasice din filosofie. Capii revoluţiei erau avocaţi şi, în general, oameni culţi. Dar această confuzie terminologică atestă un grad de ipocrizie a recunoaşterii drepturilor omului, cutumă care s-a păstrat până în zilele noastre. Nici societatea industrială a secolelor 18- 19 şi nici cea digitală contemporană nu s-a putut elibera încă de cultura jafului, specifică celei clasice. Sclavia s-a modificat prin adăugarea unei anumite doze de libertate în ierarhia de comandă. Urmaşii (spirituali ai) celor care au elaborat un astfel de text lucrează astăzi în departamentele de dezinformare din cadrul agenţiilor de spionaj civil. Această retorică confuză între libertate / detenţie / sclavie a fost exploatată de sistemele politice moderne, care au fabricat mai mult sau mai realist probe pentru condamnarea unor ţinte sub-privilegiate social. Acest raport este dat de motorul societăţii sclavagist-clasice: jaful.

Apoi, remarcăm că articolul I din DDOC interzice doar cu jumătate de gură lipsa de libertate în virtutea faptului că „oamenii s-au născut liberi”. Cu toate astea, el nu interzice clar şi fără echivoc munca forţată sau obligatorie, aşa cum vedem că o face aliniatul 2 al articolului 5 din CDFUE. Libertatea primordială naturală afirmată în DDOC interzice în mod formal şi indirect sclavia, însă nu o afirmă literal, ceea ce o face interpretabilă. Deşi acest document este unul de referinţă în istoria umanităţii, totuşi vedem în el o atitudine ambiguă: „libertatea altora e sfântă, dar dacă restrângerea ei îmi sporeşte mie propria libertate, atunci fie!” Acest argument subînţeles reia într-o formă eluzivă pe cel al lui Aristotel de justificare a sclaviei prin creşterea propriei libertăţi. Astăzi îl vedem aplicat într-o formă foarte parşivă prin amenzile pe care diferite organisme de reglementare le dau celor care încalcă în general normele trasate privind relaţiile dinte oameni, inclusiv pe cele legate de drepturile omului. La nivel formal, aşa ceva dă impresia de protecţie pentru cei abuzaţi. Dar, în fapt, această practică se traduce doar prin cumpărarea bunăvoinţei puternicilor şi împărţirea profitului reieşit de pe urma încălcării libertăţilor celorlalţi. Asta a fost mereu definiţia şi justificarea sclaviei, inclusiv astăzi.

Desigur, acordarea de drepturi omului simplu duce la pierderea de profit. Aşa că cei cu înclinaţii spre escrocherie au găsit câteva căi de împletire a culturii profitului cu retorica umanistă a „drepturilor omului”. Mentalitatea sclavagistă a răspuns şi s-a adaptat acestor norme sociale printr-un aparat din ce în ce mai perfecţionat de justificare a abuzului, altfel decât interesul de ameninţare cu integritatea fizică şi psihică dacă un oarecare ordin nu este îndeplinit. După cum am arătat şi în secţiunea precedentă, cu referire la capitolul 1 din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” , sclavia a continuat într-o formă avansată, cu acordarea unor libertăţi precum cel la demisie, la alegerea profesiei sau la concediu de odihnă plătit. Însă visul de libertate, aşa cum au gândit-o revoluţionarii din secolele 18 şi 19, tot nu s-a împlinit nici astăzi pentru toţi.

Cumva sclavia clasică a supravieţuit discret, în această formă foarte cosmetizată în unele dintre cele mai echitabile societăţi. Un caz de cosmetizare a sclaviei clasice într-o formulare eufemistică este vestitul „serviciu militar obligatoriu”. Aşa ceva este muncă obligatorie de militar. El se impunea în toate ţările cu dictatură clasică socialistă, în ţările puţin dezvoltate, dar există şi astăzi în unele ţări dezvoltate, supranumite „democratice”. Există ţări dezvoltate, precum Austria, Elveţia, Israel sau Grecia, în care încă se practică „serviciul militar obligatoriu”. În altele există o zonă de gri, unde munca de militar nu e tocmai obligatorie, însă se apropie de aşa ceva prin manipulare. Între aceste ţări se află unele cu cele mai echitabile sisteme politice existente în acest moment, precum Danemarca, Norvegia, sau Finlanda. În dictatura socialistă din România „serviciul militar obligatoriu” avea inclus şi munca forţată în alte domenii decât cel militar. Recruţii erau folosiţi şi la muncile de toamnă din agricultură, căreia i se dădea aspect de ordin militar. Ceva mai puţin riguroasă era aşa-numita „practică agricolă” a şcolilor gimnaziale şi liceale; nimeni nu era pedepsit pentru neîndeplinirea normei de muncă, deşi codaşii erau certaţi şi fruntaşii erau lăudaţi. Însă era totuşi o muncă obligatorie şi neplătită, tipic pentru dictatura clasică, ce nu s-a desprins total de însăşi societatea de tip clasic.

„Serviciul militar obligatoriu” este o ruină discretă a sclaviei clasice ce supravieţuieşte în „epoca libertăţii” contemporane. Dar nu e singura. Cosmetizarea sclaviei în formă de libertate este un exerciţiu remarcabil de dezinformare şi manipulare în masă. Spre deosebire de dictatura clasică, cea modernă a adus sclavia în această nebuloasă dezinformaţională ce îi dă aparenţă de libertate. Dacă cea clasică cere direct şi sub ameninţare cât mai multă muncă de la sclavi, dimpotrivă cea modernă oferă iluzia că excesul de muncă ar fi cumva ideea celui care o depune, entuziasmat de „norocul” de a-l fi întâlnit pe angajatorul său (sic!). Pentru aşa ceva sînt folosite câteva tehnici foarte abile de manipulare. Pe de o parte, dictatura modernă cultivă întâi plictiseala prin crize economice concomitente cu concedieri în masă. Această strategie este o întâmpinare pre-factum a declanşării unei greve; nemulţumiţii sînt rând pe rând concediaţi înainte de a declanşa greva. Iar dacă nemulţumirea e generală, atunci patronul poate să ducă unitatea sa de producţie în faliment, special pentru ai concedia pe cei cu risc de a deveni grevişti. Am avut experienţe cu schimbări periodice ale denumirii firmei la care eram angajat, care avea rolul de faliment mascat. Dar chiar atunci când se întâmplă în realitate, un astfel de auto-sabotaj are funcţie de schimbare a generaţiilor în sensul profitului maxim. După o perioadă, strategia falimentului artificial culege roadele acestei campanii de recrutare a entuziasmului începătorului, bucuros că are un loc de muncă. Se poate spune că „dreptul” de a nu fi constrâns la muncă forţată este anulat de pierderea dreptului de a face parte din civilizaţie, prin lipsa unui loc de muncă. Aşa ceva echivalează cu o adevărată închisoare în aer liber, dar în sens invers faţă de cea clasică, unde cei din afară jinduiesc la libertăţile celor dinăuntru. Iată cum dialectica libertăţii vs închisoare ia o formă absolut nebănuită!

Iluzia aparenţei de liber schimb al sclaviei salariale moderne şi deficitul demografic

Spre deosebire de sclavagismul clasic, ce foloseşte forţa şi ameninţările sale brutale spre a convinge sclavul să execute ordinele stăpânului, sclavia modernă (salarială) dă impresia de liber schimb, aşa cum am descris în detaliu în secţiunea cu acelaşi nume din cartea sus amintită, „Manifestul societăţii automatiste”. Sclavia modernă devine o formă echitabilă de libertate prin cultivarea aparenţei de liber schimb între noii stăpâni şi noii sclavi, Primii oferă în schimbul executării ordinelor mult visaţii bani. În realitate, banii sînt hârtii cu semnătura monarhului/ şefului băncii pentru încadrarea într-o ierarhie de comandă. Dar, cumva, noii stăpâni au convins pe noii sclavi, că acele hârtii ar avea valoare, şi astfel toată lumea a ajuns să creadă în ele ca într-o nouă religie. Această nouă religie constă visul de a ajunge bogat, adică însăşi cultura „Visului American”. Sclavia modernă în formă salarială cultivă în mintea celor slabi această nouă religie a bogăţiei reprezentată de mentalitatea „Visului American”. Aşa ceva este instigare la episod maniacal generalizat. Am amintit deja în secţiunea precedentă rolul culturii „Visului American” în aplicarea acestui nou sclavagism cu aparenţă de libertate. Pe parcursul acestei cărţi voi reveni la această retorică înşelătoare, care este una din marile escrocherii ideologice ale societăţii capitaliste.

Ca orice religie, şi cea a „Visului American” are situaţii de contrazicere stringentă cu realitatea. Cel mai clar exemplu este cel al inflaţiei galopante, unde banii se dovedesc a fi chiar nişte hârtii ce pot fi folosite la împachetare sau aprinderea focului în sobă. Activitatea de shopping pare mai curând un barter de maculatură în masă (în formă de bancnote) contra produse. Pe lângă asta, credinţa în entităţi fictive precum bogăţia propriei persoane, condiţionează tulburări psihice mai mult sau mai puţin severe. Pentru o minoritate antreprenorială, mentalitatea „Visului American” duce într-adevăr la succes şi bogăţie. Însă, pentru majoritate, ea duce pe termen lung la un doliu al eşecului. Simptomele sînt exact aceleaşi precum cele ale oricărui doliu, sau ale depresiei naturale. Numai că, acest doliu este creat artificial şi deliberat în rândul păturilor sociale inferioare, datorită eşecului natural în a ajunge bogate. Aşa ceva este o adevărată tortură psihică, pe care omul simplu din dictatura capitalistă o suportă zi de zi şi ceas de ceas. Am descris în detaliu cu conceptele psihologiei acest proces de formare transgeneraţională a depresiei în secţiunea dedicată ei din cartea mea „Dinamica psihologiei abisale”, şi voi arăta asta şi cu conceptele sociologiei în capitolul 3 din „Manifestul societăţii automatiste”. Legătura cu episodul maniacal generalizat întrezărit de mentalitatea „Visului American” se completează astfel într-o tulburare bipolară incipientă.

Doliul fictivei recompense devine depresie pe parcursul a câtorva generaţii. Aşa ceva duce invariabil şi la scăderea libidoului şi la celibat, care în final implică deficitul demografic. Acesta este contrabalansat tocmai prin absorbţia de migranţi din zonele proxime, şi ei intoxicaţi de mentalitatea „Visului American”. Pentru ca acest flux să continue, spionajul civil al nucleelor capitaliste pune beţe în roate ţărilor proxime şi le distruge industria, cu scopul de a le reîntoarce la stadiul agricol-medieval şi la vârsta de aura capitalismului. Ţăranul clasic va da randament maxim câteva decenii în unităţile industriale sau digitale de producţie. Aceasta este cheia în care trebuie înţelese instigarea tragediei din decembrie 1989 din România de către spionajul occidental, împreună cu alte astfel de „implementări ale democraţiei” în diferite locuri din lume, de obicei cu resurse naturale/umane consistente... Acest nivel social duce la creştere demografică, iar ţările proxime devin pepinieră de forţă de muncă pentru activităţi umilitoare precum gunoieri, reparatori, constructori sau prostituţie ieftină în ţările dezvoltate. Aşa s-a întâmplat cu Estul Europei şi apoi cu Orientul Mijlociu.

Teroarea difuză practicată de dictaturile moderne în scop de profit, şi implicaţiile ei psihopatologice.

Această retorică este alimentată psihic de cultivarea sistematică a terorii, care, la rândul ei alimentează nevoia de consum. După cum dictatura modernă cultivă iluzia falsului liber schimb între muncă şi salariu, în acelaşi fel, dar în sens invers, nefavorabil clientului, ea cultivă falsul liber schimb între bani şi produse. Nevoia de consum implică interesul neosclavagist de integrare într-o ierarhie de comandă, în urma căreia se obţine salariul, cu care sînt plătite produsele necesare consumului. În materialele mele am tot prezentat cazurile psihologilor experimentali, Robert Hinde şi Neal Miller, care au creat un capitalism de laborator pentru animale. Ei au administrat scurte şocuri mecanice şi electrice dureroase pe grupuri eşantioane de maimuţe si şobolani. În urma unor astfel de şocuri exercitate pe perioade mai lungi, aceste animale au dezvoltat o nevoie mai mare de consum. Asta este chintesenţa capitalismului. Marii industriaşi şi bancheri capitalişti au ştiut acest lucru cu mult înainte, şi au practicat cultura terorii difuze, prin instigarea constantă de războaie, despre care am amintit în secţiunea anterioară. În capitalism atât dreapta cât şi stânga sunt interfeţe ale intereselor oligarhilor de a crea războaie, şi fiecare din ele ascunde acest lucru sub o retorică neo-scolastică atent meşteşugită de departamentele de dezinformare din agenţiile de spionaj.

Interesul orb al oligarhilor capitalişti pentru profit a ajuns să sufoce întreaga societate cu răspândirea terorii în masă prin orice şi din orice. El duce la instigarea de războaie prin agenţiile lor de spionaj. În documentarele mele am arătat cum războaiele iniţiate de SUA şi ameninţările de răspuns ale duşmanilor lor la adresa americanilor de rând duc la spectaculoase creşteri economice, după cum vedem la minutul 31 din „Sadismul ucigaş în politica internaţională” . Am descris în detaliu acest mecanism psihologic de transformare a terorii în profit în secţiunea „Utilizarea camuflată a ameninţărilor brutale pentru creşterea productivităţii în cazul relaţiilor moderne de munca liber consimţită” din „Manifestul societăţii automatiste”.

Din acest interes de profit orb, dinastia Rockefeller, alături de restul de oligarhi occidentali, au instigat cea mai mare crimă din istorie, după cum am arătat în detaliu în documentarul cu acelaşi nume, doar pentru că timp de aproape o jumătate de secol nu s-au împăcat cu ideea că muncitorii nu vor să lucreze mai mult de 8 ore pe zi. Observăm că o altă diferenţă minoră între sclavia clasică şi cea salarială-modernă constă în faptul că în primul caz teroarea are o ţintă clară, iar în cel de-al doilea ea este difuză, după cum am arătat detaliat în materialele mele, în special în documentarul sus amintit „Sadismul ucigaş în politica internaţională” sau în cartea „Fără sadism!” .

Din păcate, însăşi critica adusă de Marx capitalismului este în bună parte fantezistă, deoarece nu a reuşit să surprindă pericolul sadismului ucigaş dezvoltat de cultura profitului, aşa cum eu l-am descris în aceste documentare, sau în cartea „Fără sadism!”. Mai mult decât atât, capitalismul a manufacturat false probe de genocid pentru socialism, aşa cum am văzut în secţiunile dedicate cazului Cernobâl, şi cum am arătat în „Eroii au murit…” că s-a întâmplat în Iugoslavia între 1992-1999 şi în decembrie 1989 în România. Capitolul 2 va detalia cele spuse acolo faţă de ultimul caz.

Iluzia dreptului la integritate psihică şi demnitate umană

Din toate aceste practici neosclavagiste, tipice pentru dictaturile capitaliste, vedem încălcate o mulţime de alte aşa-zise „drepturi”, acordate pe hârtie, dar în totală discrepanţă cu realitatea concretă a vieţii din ambele sisteme politice. Diferenţa dintre dictaturile clasice care interzic expres aceste drepturi, şi cele moderne, care le garantează formal, constă doar în capacitatea ultimelor de a crea iluzii în masă de împlinire a lor. Partea tristă este că aceste „drepturi” nu sînt creaţia unor tineri naivi, care nu au cunoscut încă sălbăticia civilizaţiei, ci doar căldura familiei. Aceste „drepturi” sînt de fapt nişte capcane, nişte cârlige de manipulare asemenea unei reclame mincinoase. În secţiunea „Exemple de manipulare şi obedienţă realizate prin publicitate şi marketing” din „Manifestul societăţii automatiste” am arătat că cele mai de succes reclame sînt acelea care reuşesc să mintă cel mai mult. Drepturile omului sînt o astfel reclamă mincinoasă pentru dictatura capitalistă. Uneori aceste iluzii sînt atât de subţiri încât sistemele care le promovează par pur şi simplu o gaşcă de escroci fără remuşcări, şi îmbrăcaţi la costume cu gulere albe. Iată ce spune articolul 1 din CDFUE, privind demnitatea umană:

„Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată”

Articolul 3, alin 1, din CDFUE, e şi mai clar:

„Orice persoană are dreptul la integritate fizică şi psihică.”

Articolul 4 aduce alte completări:

„Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”

Ne aducem aminte de a doua parte a articolului 1 din DUDO, care e susţinea că „Toate fiinţele umane (…) sînt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă, şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.” Departamentele de dezinformare din agenţiile de spionaj cu care se face politica internaţională pur şi simplu spulberă orice fel de demnitate umană, în favoarea unui nou sclavagism făcut cu dezinformare şi manipulare. Demnitatea nu este menţionată nici în DDOC şi nici în constituţiile statelor cu dictatură socialistă.

Iluzia dreptului la liberă circulaţie

Acest abuz neo-sclavagist de alungare a omului de pe pământurile sale natale este prezentat ca un „drept al omului”, respectiv „dreptul la liberă circulaţie”. Articolul 13, alin. 1, din DUDO spune fără echivoc că

„Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat.”

Ceva de acest gen este menţionat şi în articolul 45 din CDFUE:

„Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de circulaţie şi de şedere liberă pe teritoriul statelor membre.”

Dictaturile clasice nu au permis cetăţenilor lor „evadarea”. Iugoslavia le-a permis în timpul lui Tito, dar aşa ceva e o excepţie. Nici DDOC şi nici legislaţia românească nu prevedea vreun drept în materie de emigrare. Cei în vârstă ştiu foarte bine că paşaportul se obţinea foarte greu. Din această cauză mulţi au trecut fraudulos frontiera. Dictatura modernă occidentală a reuşit cumva să îndeplinească acest drept şi pe hârtie şi în realitate. Însă „dreptul la liberă circulaţie” este pentru săraci o ademenire pentru absorbţie a mâinii de muncă ieftine.

De fapt, acest „drept” este un privilegiu cu dedicaţie pentru cei bogaţi. Ei fac apel la acest „drept” ca o cale de a se sustrage justiţiei, pe care uneori o încalcă datorită stilului lor de viaţă. Începerea urmării penale împotriva lor le este adusă la cunoştinţă de iscoade infiltrate în sistemul judiciar, şi ei spală putina înainte să fie condamnaţi. Desigur, săracii nu au asemenea instrumente de protecţie. „Dreptul la liberă circulaţie” nu are sens pentru sub-privilegiaţii sociali, pentru că ei nu pot circula din lipsă de resurse. Numai ameninţarea serioasă cu moartea îi poate face pe cei săraci să-şi părăsească locuinţele, dar ei se pot lipsi cu voioşie de acest „drept”.

Oricum, acest „drept” nu poate fi aplicat fără discriminare; să ne imaginăm că un miliard de oameni vor să ajungă concomitent într-o locaţie precum Mecca sau Vatican. Musulmanii sau catolicii sînt mult mai numeroşi, aşa că această situaţie nu e chiar absurdă. Dacă 1 miliard de oameni intră în Roma în acelaşi timp vor fi distruse parcurile şi monumentele acestui oraş din pricina îmbulzelii. Ceva de acest gen chiar s-a întâmplat după 1989 cu est-europenii ce au trecut fraudulos graniţa în ţările occidentale, şi încă se întâmplă cu africanii care vor să ajungă în Europa. Acei oameni nu puteau face concurenţei cu localnicii pentru un loc de muncă decent, aşa că mulţi comiteau infracţiuni. Aici este limita „dreptului la liberă circulaţie” afirmat fără acoperire concretă în acele documente; nimeni nu acceptă străini pe teritoriul ţării/localităţii sale care să nu aducă ceva la schimb pentru acest „drept”.

Iluzia dreptului la libertate politică

Dreptul de asociere politică este constant încălcat direct dictatura clasică. Legislaţia din Republica Socialistă România îl condiţiona de însăşi cenzura ideilor liberale, tipic oricărei dictaturi clasice. Articolele 28 şi 29 din Constituţia Republicii Socialiste România menţionează cu un echivoc tipic:

„Art. 28.
Cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor.

Art. 29.
Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc. Orice asociaţie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă. Participarea la astfel de asociaţii şi propaganda cu caracter fascist sau antidemocratic sunt pedepsite prin lege.”

Observăm faptul că susţinerea opţiunilor politice de dreapta era foarte uşor să fie catalogată drept fascistă sau antidemocratică. Apoi, articolele 166 şi 1661 din Legea nr.15 din 21 iunie 1968, adică însuşi Codul Penal al Republicii Socialiste România, erau foarte ferme:

„Art. 166. - Propaganda în vederea instaurării unui stat totalitar, săvîrşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
Propaganda constă în răspândirea, în mod sistematic, sau în apologia unor idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge şi de a atrage noi adepţi.
…
Art. 1661. - Iniţierea, organizarea, săvîrşirea sau sprijinirea de acţiuni care pot pune în pericol sub orice formă ordinea constituţională, caracterul naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului român se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.”

În intervenţia TV din sera de 20 decembrie 1989, Ceauşescu îi eticheta pe diversioniştii spărgători de vitrine ca „fascişti” sau „terorişti”. Ultimul termen se mai potriveşte, ca sens extins de angajat al unei instituţii represive, care e menită să terorizeze populaţia. Însă ei nu aveau nicio legătură cu fascismul, care a fost un curent politic din prima jumătate a secolului 20 din Italia, fie că erau dizidenţi autentici anti-regim sau chiar diversionişti. După cum DDOC condiţiona libertatea de exprimare de menţinerea "ordinii publice”, la fel şi regimul Ceauşescu o condiţiona de această etichetă de „fascişti” pentru orice opoziţie liberală la socialism.

Stalinismul de formă capitalistă din aşa-numitele „democraţii liberale” s-a manifestat în formele sale cele mai tipice în SUA, precum însăşi psihiatria politică, după cum voi arăta detaliat în capitolul 4. În anii 1960 au fost internaţi la secţia de psihiatrie a spitalului din Ionia, Michigan, fără voia lor, activişti pentru drepturile afro-americanilor. În 1970 dizidenta Martha Beall Mitchell a fost denigrată ca suferind de paranoia după alegaţii care s-au dovedit îndreptăţite împotriva preşedintelui SUA, Richard Nixon. Dar, per total, dictatura modernă capitalistă este superioară celei clasice, dar nu se deosebeşte mult de ea, în sensul că doar oferă iluzia libertăţii politice prin aparatul demagogist. Articolul 21, alin.1, din DUDO spune:

„Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentanţi liber aleşi.”

CDFUE are şi ea, pe de o parte, articolul 12, alin.1, cu privire la libertatea de întrunire şi de asociere, respectiv:

„Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere la toate nivelurile şi în special în domeniile politic, sindical şi civic…”

Pe de altă parte, ulterior, acest document vine şi cu articolul 40, respectiv:

„Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul membru în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat”

Cumva, instituţia demagogist-electoralistă a reuşit să convingă o bună parte din cetăţeni că ar avea libertate politică. Tema alegerilor libere a devenit subiect de scandare în 1989, deşi ea a fost introdusă de infiltraţi între protestatari. Dar, vom vedea mai departe că pluripartitismul este o uriaşă bulă de săpun dezinformaţională, precum însăşi „democraţia liberală”. În secţiunea „Instituţia electorală: un nod în reţeaua crimei sociale contemporane” din „Manifestul societăţii automatiste” am descris demagogia din cadrul procesului electoral al „democraţiilor liberale”. Însă faptul că şeful statului intră într-o cursă electorală şi este ales de vot popular, indiferent de cum acesta este manufacturat, îi dă mult mai mare o aparenţă de echitate socială decât dictatura clasică. Însă faptul că şeful statului intră într-o cursă electorală şi este ales de vot popular, indiferent de cum acesta este manufacturat, îi dă mult mai mare o aparenţă de echitate socială decât dictatura clasică. De aceea în zilele noastre absenteismul de la vot depăşeşte 50 % din cetăţenii cu drept de vot din dictaturile capitaliste, ceea ce ridică alte semne de întrebare.

La fel ca şi în cazul „drepturilor” la libertatea de exprimare sau de circulaţie, principala problemă a acestui „drept” este aceea că foarte puţini dintre oamenii simpli vor astfel de funcţii, după cum puţini vor să îşi expună ideile politice sau să călătorească. Omul comun nu are nevoie de aceste drepturi pentru că nu îi aduc niciun folos. Dimpotrivă, exersarea lor este o cale foarte ambiguă de irosire a resurselor sale şi a timpului.

Dezinformarea generalizată privind fictiva libertate politică a intoxicat însuşi conceptul general de „democraţie liberală”, cu care dictaturile moderne se auto-flatează. „Democraţia liberală” este, de fapt, o oligarhie lărgită, ascunsă după retorica dezinformaţională a „democraţiei reprezentative”. Democraţia autentică nu a existat nici pe timpul Atenei si Spartei antice, deoarece şi în acele sisteme politice vota doar o minoritate. Femeile, sclavii şi marginalii nu erau „demni” pentru a decide politica cetăţii. Oligarhia lărgită contemporană din spaţiul occidental le-a dat şi acestora drept de vot, însă s-a ascuns în contradicţia în termeni care se cheamă „democraţie reprezentativă”. În secolele trecute aşa ceva se impunea pentru eficientizarea deciziilor politice, în lipsa unor mijloace de comunicare prin care regiuni depărtate de capitala unui stat să îşi manifeste punctul de vedere. Treptat „reprezentantul” a început să ia deciziile de unul singur, fără să se mai consulte cu „electoratul”, ba chiar împotriva voinţei sale. În acest caz, aşanumita „democraţie” devine o adevărată tiranie, împărţită în tirani centrali şi tirani locali, portretizaţi mincinos ca „reprezentanţi” ai poporului. Probabil că cel mai stringent caz în istoria modernă este acelaşi preşedinte G. Bush Jr., care în ultimii ani ai mandatului a avut o încredere populară de aproximativ 10 %, datorită nepopularităţii războaielor din Afganistan şi Irak.

Problema „democraţiei liberale” constă tocmai în dezinformarea şi manipularea specifice capitalismului, care pleacă direct din marketingul comercial. În secţiunea „Exemple de manipulare şi obedienţă realizate prin publicitate şi marketing” amintită mai sus am arătat cum se produce această dezinformare şi manipulare la nivel de marketing comercial. Marketingul politic este identic. Minciuna repetată devine adevăr în orice fel de propagandă, fie ea dictatorial clasică, fie dictatorial modernă. Cu o campanie foarte bună de marketing politic oricine poate fi impus în conştiinţa maselor ca lider politic şi făcut să fie ales la cârma statului. Asta a fost punctul slab al „democraţiei directe” antice: diverşi oratori cu priză la public reuşeau să convingă masele prin diverse sofisme, în special cel numit „argumentum ad populum”, să decidă politici greşite pentru majoritate, dar favorabile oligarhilor. Aşa se face că masele până la urmă îşi dau seama de propria incompetenţă politică, se satură de coruperea demagogistă a „democraţiei directe”, şi apoi vor o tiranie bine consolidată, şi după aceea o oligarhie, care să tempereze şi tirania ajunsă prea abuzivă.

Aristotel a descris magistral această conversiune perpetuă între democraţie, tiranie şi oligarhie în lucrarea întocmită de discipolii săi, sub titlul „Politica”, cu diverse scrieri ale lui pe această temă. Modul în care masele susţin când unul când altul din aceste formule politice sădeşte constant în mintea mea dubiile faţă de posibilitatea unei revoluţii autentice oriunde în lume, aşa cum am menţionat la începutul acestei secţiuni, şi după cum voi argumenta detaliat în capitolul 3. Dar, dacă e posibilă totuşi o revoluţie politică, tot acolo voi detalia ce am început să argumentez aici: o revoluţie între dictatura clasică şi „democraţia liberală” e imposibilă. După cum se vede deja din această secţiune, asemănările între dictatura aceste sisteme politice sînt atât de mari încât nu se poate face o revoluţie între ele. Această „struţo-cămilă” numită „democraţie liberală”, de fapt, grăbeşte acest proces timp de 3-4 ani pentru toate cele 3 faze. În mod natural el durează cam în jur de o decadă, fiecare, uneori mai mult, alteori mai puţin. Aşa ceva se poate vedea din modul în care monarhia franceză a fost înlocuită ciclic de republică în secolul al 19-lea.

„Democraţia liberală” contemporană concentrează toate aceste 3 faze descrise de Aristotel într-un singur „mandat”. Perioada de democraţie-demagogie se regăseşte în însăşi campania electorală a demagogului. Apoi urmează perioada de oligarhie, în care demagogul cere să fie lăsat să lucreze, la comanda oligarhilor, şi cu acceptul credulilor, care îi dau timp pentru implementarea politicilor nepopulare. În finalul mandatului, după ce îşi pierde încrederea populară, demagogul trece prin perioada de tiranie, când poporul îl detestă, dar nu (mai) are puterea să îl dea jos prin vot. După ce grupul contestatarilor creşte, procesul se reia cu alt demagog. Vedem aici o capacitate mult mai abilă a dictaturii moderne de a schimba dictatorul, prin vot ciclic, odată la 4 sau 5 ani, exact atunci când masele sînt pe punctul de a se revolta. „Electoratul” nu are timp să facă vro „revoluţie” pentru că deja sistemul demagogogist vine cu alte alegeri libere prin care îi ademeneşte pe cei din noua generaţie de naivi. Revolta populară este înlocuită cu o nouă promisiune, cea a noului demagog. Cam la asta se reduce, de fapt „dreptul la libertate politică” în dictatura modernă, capitalistă. Remarcăm aici aceeaşi strategie de manipulare precum concedierea colectivă menită să preîntâmpine apariţia unei greve.

Diferenţa dictaturii moderne faţă de cea clasică rezidă în capacitatea primei de a extrage o mai mare cantitate de muncă de la supuşi, sub minciuna unei recompense superioare. Predispoziţia maselor spre a urma un lider se suprapune peste munca de mercenar militar ce se angaja într-o armată, în scopul realizării de jaf asupra unor comunităţi mai slabe militar. Această activitate a făcut diferenţa dintre organizarea tribală, primitivă, şi cea clasică a societăţii. În acelaşi fel, perspectiva unui nou lider politic motivează masele spre o transfigurare a vieţii lor, precum a fost trecerea de la agricultor la cea de mercenar. Faptul că această transfigurare nu mai vine se traduce psihic cu alegerea unei armate greşite, cu conducător insuficient de capabil, încât nu reuşeşte să pătrundă în cetăţile asediate şi să le jefuiască. Alegerile periodice au rolul de a veni cu noi promisiuni, de care în general cei cu experienţă de viaţă se satură, şi refuză să mai participe la această cacealma.

Această iluzie se regăseşte şi în libertatea de exprimare şi de asociere în scopul de crearea unor grupuri politice distincte. Prin urmare, libertatea este încă un ideal inclusiv în sistemele politice occidentale, nu doar în dictaturile clasice. Aşadar, capitalismul are acest instrument specializat al dezinformării prin care marile crime şi încălcări stringente ale drepturilor omului sînt externalizate ca accidente, şi nu ca politică de stat. Dar capitalismul are acea nesimţire de a reproşa acest lucru socialismului, după cum vom vedea concret în secţiunea „Absurditatea diplomaţiei absurdului operată de Mircea Răceanu şi Roger Kirk”.

Încălcarea dreptului la libertatea de exprimare

Dreptul la libertatea de exprimare a fost afirmat parţial de DDOC, care însă îl condiţiona de liniştea publică, după cum vedem în articolul X:

„Niciun bărbat nu trebuie să fie deranjat din cauza opiniilor sale, nici măcar din cauza ideilor sale religioase, atâta timp cât în manifestarea lor nu se provoacă tulburări ale ordinii publice stabilit prin lege.”

Dacă judecăm după aspectul tehnic al formulării, vedem că aşa ceva se întâmplă în mod constant cu modul în care spunem noi înşine adevărul faţă de anturaj, extrapolat apoi la exprimarea liberă în comunitate. Auto-cenzura faţă de apropiaţi e reglementată prin diverse decizii de încălcare a libertăţii proprii de exprimare în public. Societatea modernă a arătat aceste limitări, care atestă rămăşiţele totalitarismului. După experienţa pe care am descris-o în primul episod al documentarului meu „Diversioniştii” , vedem că libertatea de exprimare poate fi oricând suprimată prin manufacturarea unei diversiuni stradale; în virtutea textului din citatul de mai sus, orice fel de contramanifestaţie la o manifestaţie anterioară, ar trebui să o suprime şi pe prima, deoarece ea a cauzat tulburarea "ordinii publice”. Legile organice privind adunările publice din majoritatea dictaturilor moderne pedepsesc contramanifestaţia, ceea ce exclude posibilitatea unei astfel de limitări. Însă infiltrarea de agenţi diversionişti între manifestanţi, duce la limitarea acestui drept, deşi el este necondiţionat afirmat, după cum poate fi văzut în DUDO şi CDFUE. Articolul 19 din DUDO spune:

„Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.”

Aliniatul 1 din articolul 11 din CDFUE sună astfel:

„Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a transmite informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.”

Cu toate astea, dimensiunea abuzului libertăţii de exprimare a cuprins sfere staliniste în însăşi „democrata” Americă de Nord, după 1948, când a fost lansată DUDO. În dictatura clasică se foloseşte în special ameninţarea cu închisoarea şi chiar punerea în act a acestei ameninţări. Uneori se întâmplă aşa ceva şi în dictatura capitalistă, după cum am văzut cu nişte membrii ai mişcării „9/11 truth” din Statele Unite, care erau ameninţaţi de Poliţie că vor fi arestaţi dacă vor continua să expună public pancarte şi banere cu mesajul „11 septembrie a fost făcut din interior”.

O altă metodă este poliţia politică deghizată în manufacturarea de eşec profesional. Eu am trăit-o pe pielea mea, aşa cum voi arăta în secţiunea „Poliţia politică experimentată de mine de dictatura capitalistă” din capitolul 4 , sau în episodul 2 din „Diversioniştii” . Aşa ceva s-a văzut „şi la case mai mari”, în marginalizarea unor oameni de film precum actorii Katharine Hepburn, Charlie Chaplin, Kirk Douglas sau scenaristul Dalton Trumbo, împreună cu alţi în jur de 150 de oameni (unii zic c-ar fi fost şi mai mulţi). Grupul lor a fost cunoscut ca „Lista neagră de la Hollywood”, sau „Lista lui Bill”. Recent s-a făcut şi un film despre experienţa lor. Excluderea lor din producţiile de la Hollywood a fost menită să împiedice o producţie despre ce s-a întâmplat la la Pearl Harbor şi Clark Field, despre care am detaliat în capitolul 2 din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Justificarea acestei acţiuni de către autorităţi a fost aceea că ei ar fi avut viziune politică comunistă, dar, conform cu „libertatea americană”, Partidul Comunist American era legal şi funcţiona bine-mersi în SUA.

Însă chiar şi aceste forme avansate de protejare a libertăţii de exprimare, aşa cum le exprimă fără condiţionări DUDO şi CDFUE, permit abuzuri în aplicarea ei concretă, conform cu cele arătate în primul episod din „Diversioniştii”. Astăzi dictatura capitalistă e una negociabilă; întâi jandarmeria („riot police” se numeşte în alte ţări) le dă amendă celor „recalcitranţi”, apoi îi bate dacă nu se potolesc. În cazuri extreme îi trimite şi la închisoare. Dar, dacă vede că protestatarii sînt îndârjiţi, până la urmă îi lasă în pace să-şi manifeste năduful, urmărind mai curând să-i sperie pe adepţii lor să nu-i urmeze. Desigur, nici dictatura socialistă nu-i băga la închisoare pe toţi care erau prinşi că critică regimul. Dar ameninţările erau mai clar orientate.

Încălcarea dreptului la locuinţă, hrană consistentă, asistenţă medicală şi psihoterapeutică

Apoi libertatea de exprimare e suprimată subtil, nesesizabil, în zilele noastre prin anularea unor drepturi umane fundamentale, precum cel la locuinţă, la asistenţă medicală şi psihoterapeutică şi la hrană consistentă. Libertatea de exprimare este total inutilă dacă celelalte sînt încălcate. Un potenţial public mai curând se va feri de adevărurile spuse de un bolnav sau o persoană fără adăpost, de teama de a nu ajunge în situaţia sa. Aceste drepturi fundamentale sînt încă neafirmate clar, fără echivoc, în DUDO, CDFUE, în vigoare astăzi, şi implicit nici în Constituţiile statelor. Articolul 25 din DUDO este singurul care o afirmă, dar oarecum pe ocolite:

„Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa sa.”

Observăm cum dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă sînt ascunse dezindormaţional sub formula ambiguă de „nivel de trai”. Acest articol nu menţionează nivelele (sic!) acestui „nivel de trai”, astfel că inclusiv traiul pe străzi sau în pădure, cu animalele, este tot un „nivel de trai”, faţă de care – iată! – statul mafiot capitalist îşi arogă meritul de a-l fi garantat. Apoi, observăm cum în această formulă „nivel de trai” e introdusă şi înşelătoarea chestiune a „asigurării”, care poate fi confundată cu poliţa de asigurare ce este „asigurată” conform unei rente lunare, din care companiile de asigurări fac profit. Tema locuinţei va fi dispărut total în CDFUE, deşi UE a apărut mai târziu, şi ne-am fi aşteptat ca drepturile din 2000 să fie mai clare. Dimpotrivă, vedem că UE chiar a mai ciupit din ele, aducând altele abstracte şi inutile pentru omul simplu, pentru a ne ameţi.

Dreptul la locuinţă a fost un drept fundamental al omului mai puţin încălcat de dictatura socialistă faţă de cea capitalistă. Regimul socialist oferea aproape gratis muncitorilor apartamente în cartiere muncitoreşti, cu o chirie modică sub 10 % din totalul veniturilor. Chiria putea fi plătită odată pe an, deoarece nimeni nu îşi închipuia că locatarii lor nu ar avea bani să o plătească. Asigurarea dreptului la locuinţă mai poate fi văzut astăzi în spaţiul occidental doar în ţările Europei de Nord, fără UK.

Blocurile muncitoreşti de la periferia oraşelor au fost ponegrite ca simple cutii de chibrituri. Însă, nici cele occidentale nu sînt cu mult mai mari. Dimpotrivă, în ţări occidentale civilizate, precum Japonia sau, parţial, Olanda, suprafeţele sînt chiar mai mici. Cei mai mulţi români încă trăiesc în asemenea suprafeţe, fie în blocuri la oraş, fie în case la ţară. Faţă de suprafeţele caselor obişnuite de la ţară, cele ale apartamentelor erau superioare în anii de până în 1989. Apoi suprafeţele mai mari vin cu un preţ nebănuit. Peste tot în spaţiul occidental chiria pentru omul simplu depăşeşte 40%, de multe ori şi 50 %. Migranţii români i-au făcut lui Ceauşescu imagine de erou între italienii, spaniolii şi francezii de rând, povestind despre cum angajarea într-o fabrică venea şi cu o locuinţă în timpul regimului.

Cei mai mulţi occidentali beneficiază implicit de acest drept fundamental la locuinţă decentă, însă nu 100% dintre ei. Legislaţia ţărilor în cauză nici nu îl menţionează, dând falsa impresie că ar fi unul deja rezolvat. O astfel de dezinformare subtilă atestă care este raportul lor real cu acest drept fundamental al omului. În majoritatea oraşelor occidentale numărul persoanelor fără locuinţă e mic. Însă în oraşe precum Los Angeles el e stringent. După anii 1990 în periferiile oraşelor europene au început să răsară cartiere de barăci, în mare parte cu migranţi est-europeni, adevărate catacombe de suprafaţă ale noilor proscrişi. Observăm cum dreptul la călătorie/emigrare a fost preschimbat cu acest drept la locuinţă. Această situaţie descrie cel mai bine raportul dintre cele două sisteme politice, şi minciunile cu care aceşti oameni au fost intoxicaţi în ţările lor de origine de noii invadatori, cărora ei le erau prada.

Deşi dreptul la locuinţă pare că e mai bine oferit de superioritatea locuinţelor occidentale, totuşi el vine şi cu angoasa constantă a pierderii locului de muncă şi, implicit, a acestui drept. Locuinţa nu este proprietatea celor mai mulţi occidentali, iar acest fapt le provoacă angoasa boschetarului. Aşa ceva duce la accentuarea unor probleme psihopatologice, aşa cum le-am descris mai sus. Teroarea războaielor continue şi a doliului eşecului de a ajunge bogat se adaugă peste cea a angoasei boschetarului. Primul pas al acestei situaţii este consumul în exces, fie el bulimia, abuzul de substanţă psihoactivă, jocul patologic de noroc, shopping-ul compulsiv, forma ipohondrică de „doctor shopping”, dependenţa de dragostea intensă sau de comportamentele sexuale excentrice. Regina tuturor tulburărilor din spaţiul capitalist este „dependenţa de muncă”, munca în exces, sau „workaholismul”, un adevărat alcoolism al muncii, după cum a fost admis de capitalismul însuşi. De fapt, întregul spectru al tulburărilor psihice e alimentat de această angoasă a nesiguranţei zilei de mâine, care este o formă discretă de teroare, ce alimentează profitul oligarhilor capitalişti, după cum am arătat mai sus. Cu toate proprietăţile minore ce pot fi cărate în spate, şi care în general depăşesc în calitate şi cantitate pe cele din dictaturile clasice, această teroare este doar ameliorată, şi niciodată total vindecată.

Dictaturile moderne oferă bani pentru serviciile prestate de executantul de ordine într-o ierarhie de comandă, însă, cumva, aceşti bani nu ajung pentru asigurarea acestor drepturi. În America de Nord, dar şi în Europa Occidentală „asigurarea medicală” nu acoperă tratarea anumitor boli comune în spitale. Pierderea locului de muncă duce în general şi la probleme de sănătate, însă exact atunci „asigurarea medicală” s-a evaporat. Cel nevoiaş a plătit decade întregi asigurările sociale, fie direct, fie indirect prin compania la care lucra, fără să beneficieze în mod concret de ea. Aşa ceva este o adevărată escrocherie la nivel de stat, practicată de dictaturile moderne din spaţiul capitalist. Cu locuinţa e aceeaşi problemă. Faptul că un şomer a trăit câţiva ani în locuinţe mai spaţioase decât apartamentele din spaţiul socialist, dar a ajuns să doarmă pe stradă, nu e o prea mare încântare. Faptul că în relaţiile de muncă de tip capitalist se strecoară discret, dar arzător, ameninţările cu concedierea, amplifică această angoasă, şi atentează la dreptul la integritate fizică şi psihică, „garantat” de exemplu de articolul 1, 4 şi 3, alin 1, din CDFUE, sau de a doua parte a articolului 1 din DUDO, care e susţinea că „fiinţele umane (…) trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.”

Iluzia dreptului la justiţie

Ameninţările constante ale instituţiilor represive, aşa cum le-am descris în materialele mele, şi le-am rezumat mai sus, constituie un adevărat terorism de stat care contrazice prevederile drepturilor omului din toate cele 3 documente amintite mai sus. Însă, fiind difuz, nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru panicarea maselor, precum cultivarea războaielor pentru terorizarea populaţiei în scop de profit. O astfel de meta-escrocherie nu poate fi realmente condamnată într-un tribunal, pentru că nu lasă probe. Am văzut că ameninţările clar direcţionate la integritatea fizică şi psihică asupra sclavului clasic sînt interzise astăzi de codurile penale ale majorităţii ţărilor, după cum arată articolul1, 4 şi 3 aliniatul (1) din CDFUE sau articolului 1 din DUDO. Cu toate astea, ele nu se aplică la nivel concret, ci sînt nişte simple texte pe o hârtie. Nimeni nu l-a anchetat pe fostul preşedinte G. Bush Jr. că a aruncat SUA într-un război împotriva Irakului şi Afganistanului pe baza unor năluci ale sale împreună cu CIA, cum că acolo regimurile ar dezvolta arme chimice. Acele războaie au dus la pierderea vieţilor a mii de americani şi a produs sute de mii de victime în ţările invadate, împreună cu destabilizarea zonei, care, la rândul ei a mai produs alte câteva milioane de victime până în zilele noastre.

Ameninţarea difuză în scop de profit generalizat este ascunsă sub o formă subită de meticulozitate şi previziune ce simulează nevroza obsesională. G. Bush Jr. doar juca un astfel de fictiv rol de nevrotic obsesional, speriat de iminenţa unei ofensive din orientul mijlociu. Bush însă îndeplinea nişte ordine venite de la marii industriaşi şi bancheri. Obsesionalii pot ajunge vârfuri în domeniile lor datorită scrupulozităţii lor. Uneori ajung populari pentru rezultate în munca de cercetare şi inventică, ce îmbunătăţesc viaţa întregii lumi. Însă ei nu au talent organizatoric. De fapt, ei sînt o pacoste pentru anturaj, aşa că unul ca Bush Jr. nu putea fi ales de o majoritate, dacă chiar ar fi fost un obsesional autentic, speriat de semnele imperceptibile ale unei invazii din partea Irakului. Bush doar interpreta un rol comandat implicit de CIA pentru justificare invaziei celor două ţări ca un act de fictivă justiţie apriorică.

În 1946, când DUDO a fost elaborată, erau deja notorii procesele staliniste, contra-făcute cu false probe şi mărturii mincinoase. Cu toate astea nu găsim decât o formă foarte aluzivă la a contracara practicile acestor procese, prin prevederile firave din alin.1, al articolul 11:

„Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal in cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale”

Articolul 47 din CDFUE este ceva mai concret în această privinţă, însă nu menţionează care ar fi măsurile pentru realizarea unui proces echitabil:

„Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege.”

Iată că nici DDOC şi nici DUDO nu spun nimic de posibilitatea foarte frecventă ca procesul să nu fie echitabil, deşi astfel de cazuri există încă din antichitate. Imaginea justiţiei cu ochii înveliţi, e menită să convingă publicul despre imparţialitatea ei, deşi omul comun a înţeles în aceste două milenii că judecătorii pot fi corupţi, iar o decizie favorabilă poate fi cumpărată. Cea mai frecventă metodă de inechitate în justiţie este tergiversarea procesului pe zeci de ani de zile „pe proceduri” mai mult utile şi realiste, până când faptele se prescriu, iar criminalii sînt scăpaţi basma curată. La noi în România au ajuns notorii cazurile cu „Dosarul Revoluţiei” sau „Dosarele Mineriadelor”. În fiecare an sîntem anunţaţi de două decenii despre intrarea lor pe ultima sută de metri şi finalizarea cauzelor.

Nu a fost echitabil procesul lui Gheorghe Dincă, în urma căruia a fost condamnat pentru răpirea şi arderea Alexandrei Măceşanu într-o ţeavă fără fund, ridicată dezinformaţional - mediatic la stadiul de butoi. Am dedicat mai multe articole acestui caz în platforma de articole cotidiene „Baldovin Opinius”. În documentarul meu „Eroii au murit…” la ora 03:44 am prezentat cazul Constantin Reliu, de o absurditate kafkiană: el pierdut procesul cu statul român, care îl declarase mort. S-a întâmplat ca el să fie un pic mai perseverent în a urmări şi reclama absurditatea situaţiei, chintesenţă a însuşi sistemului politic pe care îl trăim, şi astfel cazul său a devenit ulterior viral. Mulţi se resemnează cu astfel de sentinţe. Alţii stau cu săptămânile şi lunile în faţa Ministerului Justiţiei, arătând cazuri asemănătoare. Presa nu are undă verde pentru a le expune public, şi e aproape o minune faptul că acel caz va fi ajuns viral.

Însă preşedintele de complet din acea instanţă judecătorească nu a păţit mai nimic, ceea ce atestă că aceste practici sînt cerute de mai sus, pe linie ierarhică. Cazurile aşa-numitelor „protocoale de colaborare” între SRI şi curţile de justiţie din România, denunţate ulterior de preşedintele său de atunci, arătau modul în care instanţa judecătorească nu mai avea rol de judecare a cauzei, ci doar de punere a semnăturii şi ştampilei, precum regele în parlamentarism. Sentinţa venea la pachet direct de la SRI cu eticheta „strict secret”, iar judecătorul nu avea dreptul să o consulte.

În ceea ce mă priveşte, am făcut reportajul „Cum se fură o maşină cu ajutorul poliţiei, parchetului, judecătoriei si CEDO” cu detalii despre cum prevederile legale sînt ignorate de justiţia însăşi. Am acasă 10 kg de înştiinţări de la diverse instanţe judecătoreşti cu încălcări grave a legislaţiei de către diferite instituţii, în peste 20 de acţiuni în instanţă, în mare parte contra instituţiilor represive ale statului român. Doar un singur proces am câştigat 100%, şi parţial alte două.

Încălcarea dreptului la informare corectă

Cel mai important drept încălcat de ambele sisteme politice este cel al informării corecte, neafirmat de niciunul dintre cele 3 documente amintite mai sus. În socialism este suprimată opinia de dreapta. Cea mai importantă minciună a socialismului este aceea a idealului societăţii de tip muşuroi de furnici, unde toţi cetăţenii sînt nişte instanţe ale aceluiaşi organism. Dictaturile socialiste au minţit despre „idealul comunist”, care nu s-a mai realizat, şi nu se va realiza niciodată, cel puţin aşa cum a fost teoretizat de Marx şi Engels.

Criticile capitalismului la adresa socialismului sînt 70% corecte, în sensul că acesta determină stagnarea economică şi plafonarea spirituală. Instigarea Războiului Mondial 2, aşa cum l-am descris mai sus, a dus la mai amplu proces de dezinformare a opiniei publice a adevărului manufacturării atacului de la Pearl Harbor de către spionajul civil şi militar. Am descris detaliat acest proces în capitolul 2 din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Această dezinformare continuă până astăzi şi are scopul de a externaliza spre naţionaliştii europeni şi japonezi originea acelui război, şi nu pe interesele oligarhilor americani, europeni şi japonezi din Zaibatsu, care au instigat acel război într-o operaţiune comună. Procesul de dezinformare şi manipulare în masă a continuat între timp, şi continuă şi în zilele noastre. În această carte am să descriu în detaliu dezinformarea făcută cu privire la manufacturarea exploziei reactorului 4 al centralei nucleare de la Cernobâl . De asemenea, în capitolul 4 voi atinge şi alte teme centrale de dezinformare în masă, care testă de ce acest drept nici măcar nu este afirmat fără echivoc în cele 3 documente despre „drepturilor omului”.

Dreptul la informare corectă nu există nici în DDOC sau legislaţiile dictaturilor socialiste. Dar el nu e afirmat complet nici în DUDO, şi nici în CDFUE. Aceasta din urmă are articolul 27 care se referă la „Dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii”, însă nu la nivelul statului. Dreptul la informare corectă este cumva înşelător ascuns în cel al libertăţii de exprimare, şi el în mare măsură iluzoriu în dictaturile capitaliste.

Dacă comparăm drepturile superioare la exprimare şi asociere care există în capitalism, dar acordate discreţionar şi provizoriu, per total socialismul iese favorabil cu superioritatea împlinirii dreptului la locuinţă; omul simplu nu are ce să exprime şi nu e interesat în a forma partide politice, pentru a se bucura concret de aceste drepturi. Însă asigurarea locuinţei şi a asistenţei medicale sînt drepturi concrete, pe care dictaturile clasice din blocul socialist le asigurau, iar cele moderne, capitaliste, fie doar le ciupesc din când în când, fie doar creează iluzia că le asigură. Cam asta ar fi trebuit să răspundă Nicolae Ceauşescu şi restul de oficiali guvernamentali socialişti la acuzaţiile omologilor lor din SUA despre faptul că RSR încălca „drepturilor omului”. Din păcate, Ceauşescu nu şi-a făcut deloc temele cu privire la capitalism, şi a preferat să preia din retorica lui Marx despre cel de secol 19. Nici spionii din agenţiile locale de spionaj nu l-au ajutat în acest sens, fie din incompetenţă, fie din faptul că fuseseră racolaţi de spionajul occidental să submineze regimul.

Vârsta, filiaţia şi educaţia duce la alegerea unuia dintre sisteme; tinerii preferă capitalismul, iar cei bătrâni preferă relaxarea, tipic socialistă. Dar există şi excepţii între reprezentanţii acestor vârste, care se explică prin stilul de viaţă din copilărie. Un copil educat cu servitori încă de la vârstă mică, aşa cum se întâmplă cu familiile foarte bogate, va avea ideologie de dreapta. Astfel că, de la generaţie la generaţie, aceste familii devin din ce în ce mai draconice în controlul societăţii. La fel s-a întâmplat şi cu beizadelele comuniştilor ilegalişti, care după război s-au mutat din închisori în palate cu servitori. Copiii lor au dezvoltat apetit capitalist tipic stilului de viaţă, iar Nicu Ceauşescu e modelul pentru aşa ceva. Un alt caz la noi este actorul amator de reclame, Serghei Mizil, fiul lui Paul Niculescu-Mizil, figură importantă în PCR. În acelaşi fel s-a întâmplat cu unii spioni din ţările socialiste cu înclinaţii spre înavuţire care au fost cumpăraţi de agenţiile occidentale de spionaj. Cu unii ca ei s-au făcut ingineriile sociale din spaţiul balcanic din anii 1990 În următoarea secţiune voi descrie astfel de spioni defectori ai ţărilor socialiste către cele capitaliste, dar şi invers, ai unora cărora sistemul capitalist nu li s-a părut echitabil. .

Cuprins

Gabriel Baldovin

1.2.20. Diversiunea „Scrisoarea celor 6” şi confuzia creată artificial în jurul lui Mircea Răceanu

noreply@blogger.com (Baldovin) — Tue, 04 Aug 2026 11:00:10 +0000

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.2.20. Diversiunea „Scrisoarea celor 6” şi confuzia creată artificial în jurul lui Mircea Răceanu

Aşanumita „scrisoare a celor 6” a fost un memoriu public ce reia pe scurt minciunile lui Ion Mihai Pacepa din cartea sa „Orizonturi roşii…”. Acest document a fost lansat la radio BBC World Service în data 10 martie 1989, şi apoi preluat de alte posturi ultra-denigratoare ale regimului, precum radio „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”, ambele controlate de CIA în Europa şi SUA. Două capete de acuzare se remarcă în acest document în mod explicit, respectiv fictivele planuri ale lui Ceauşescu de distrugere deliberată a satelor şi a economiei naţionale. După cum am spus în documentar, în precedenta secţiune, şi o să tot arăt pe parcursul acestei cărţi, aşa ceva se ştia că va fi consecinţa invaziei neocolonialiste ce va urma celei diversionist-militare din 1989, care se pregătea odată cu aceste atacuri (dez)informaţionale. Scăderea natalităţii şi ruinarea caselor, în care tăiau cândva oameni, este defectul major al capitalismului, ca revers al principalei sale calităţi, respectiv creşterea economică. Dar, printr-un astfel de proces dezinformaţional, acest defect a fost pus în cârca regimului Ceauşescu încă de dinaintea invaziei, pentru dezinformarea următoarelor generaţii. Aşa ceva se înscrie în ceea ce eu am numit tehnica de dezinformare prin falsă antecedenţă în secţiunea „Tehnici de dezinformare indirectă” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. În această secţiune voi descrie cum acest memoriu a fost menit să dea falsa impresie că ar fi existat opoziţie în interiorul PCR împotriva lui Ceauşescu, şi să creeze confuzie artificială în jurul lui Mircea Răceanu, prin falsa dilemă trădător-patriot cu privire la el.

„Scrisoarea celor 6”, o manufacturare unui alt canal de revoltă (în interiorul PCR) împotriva regimului

„Scrisoarea celor 6” este un document manufacturat, în primul rând menit să convingă opinia publică, în special cea internaţională, că dictatorul moderat Nicolae Ceauşescu ar fi pierdut puterea în urma unei fracţiuni de opoziţie în PCR dinspre cei 6 magnifici frumoşi (sic!). Principali săi semnatari au fost Silviu Brucan şi Alexandru Bârlădeanu. Ei au şi fost recompensaţi prin funcţii importante în aparatul demagogist de după 1990, pentru rolul local în redactarea acestui memoriu. Dar, de fapt, originea lui este însăşi CIA, după cum vom vedea un pic mai jos, precum sînt toate diversiunile din decembrie 1989. Ei au primit sarcină să-i coopteze pe cei 2 vechi membri ilegalişti ai PCR care au luat poziţii diverse împotriva regimului, respectiv Grigore Răceanu (tatăl adoptiv al lui Mircea Răceanu) şi Constantin Pârvulescu. La aceştia au fost cooptaţi un al treilea nemulţumit, Gheorghe Apostol, un dizident ceva mai reţinut, dar cu cea mai importantă poziţie în PCR dintre toţi, şi altul, şi mai discret, Corneliu Mănescu.

Bârlădeanu a fost uns ca preşedinte al Senatului României după 1990. Brucan a fost centrul acţiunii întocmirii acestui document, la comanda păpuşarilor săi din CIA. Despre el deja am menţionat pe scurt în documentar şi până acum în această carte. Am văzut că el a fost unul dintre cei mai importanţi piloni ai punerii în practică a haosului din decembrie 1989. Brucan a supervizat de la etajul 11 al TVR mesajele diversioniste despre „terorişti” şi altele. Ele transmiteau concomitent dezinformări încrucişate pentru două grupuri posesoare de arme de foc, care urmau să interacţioneze, că cealaltă parte ar fi una „teroristă”. Această inginerie socială tragică a fost repetată în aproximativ 100 de cazuri, după cum citim în cărţile lui Grigore Cartianu „Crimele Revoluţiei…”, sau „Teroriştii printre noi…”, editate de Adevărul Holding în 2010 şi 2011. Asemenea dezinformări (deliberate) au dus la foc fratricid care au facilitat în jur de 400 de morţi (385, conform lui Ion Bucur, „Cartea represiunii 1989”, pagina 178). Brucan a fost corifeul implementării acelor dezinformări în 22 decembrie 1989. Ele treceau cumva mai întâi pe la etajul 11 al TVR, unde el îşi avea cartierul general, şi apoi erau transmise în direct din Studioul 4.

De asemenea, Brucan l-a impus pe Iliescu ca lider în grupul proaspătului FSN, cu concursul lui Voican-Voiculescu, Petre Roman şi Dumitru Mazilu. Asemenea acţiune a fost făcută din ordinul expres al CIA, care l-a anunţat pe zămbăreţ ca succesorul lui Ceauşescu la postul de radio „Europa Liberă”, cu mult înainte de 1989. Voi reveni la acest subiect cu detalii pe parcurs. Tot Brucan a fost cel ce va impune coloana vertebrală a opoziţiei neoliberaliste din „Grupul pentru Dialog Social” (GDS), la care am aderat şi eu indirect, ca susţinător, până în anii 2010. Dacă ar fi avut dicţie bună şi un zâmbet ceva mai cuceritor, Brucan ar fi ajuns preşedinte după 1990.

Voi reveni pe parcursul cărţii de faţă la trecutul lui. Deocamdată mă voi limita la a descrie rolul său în editarea memoriului intitulat „Scrisoarea celor 6”. Sensul public al acestui document a fost acela de a da o fictivă realitate comunitară a mişcărilor de dizidenţă politică din România. Aceste mişcări erau foarte firave, şi veneau în principal dinspre artişti sau dinspre vechi activişti şi simpatizanţi ai formaţiunilor politice opuse comuniştilor. Primul grup era constituit din literaţi, artişti vizuali, actori, muzicieni etc., precum Paul Goma, Mircea Dinescu, Dan Petrescu sau Doina Cornea. Ei îşi reclamau astfel nevoia de libertate şi exprimare, fie în ţară, fie în afara ţării, în contextul unei dictaturi moderate, dar totuşi clasice. Celălalt grup era cel al vechilor activişti în PNL, PNŢ şi în special în aşa-numita „Legiune a Arhanghelului Mihail”, cei mai încrâncenaţi adversari politici ai comuniştilor atât înainte de 1944, dar şi după. Niciunul dintre aceştia nu a fost cooptat la redactarea acelui memoriu, ci doar activişti din PCR. Pe lângă Pacepa, „cei 6” au avut rolul de a deveni „martori” pentru acuzaţiile neo-staliniste aduse lui Ceauşescu la procesul din 25 decembrie 1989. Dar, am văzut în documentar şi vom vedea în detaliu pe parcurs, ele nu veneau de la stalinismul de stânga, propriu-zis, ci de la de capitalismul sălbatic, ce avea să se instaureze după 1989.

Cert este că doar ei dintre „cei 6” vor fi cules roadele „dizidenţei” lor subite, tocmai Brucan şi Bârlădenu, cooptaţi în organismele noului regim. Ceilalţi 4 au fost chemaţi de formă în această mascaradă, o variantă restrânsă a întregii mascarade din 1989. Cei 4 corifei cooptaţi în redactarea acelui memoriu de dizidenţă au fost decorativi, la fel ca însăşi masa de protestatari ad-hoc din decembrie 1989. Aceşti oameni au ajuns să protesteze manipulaţi de minciunile de la radioul RRA şi televiziunii publice TVR, preluate de la radioul Europa Liberă, despre 60 mii de morţi (apoi genocid), după cum voi arăta în secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” din capitolul 2 . Grigore Răceanu şi Constantin Pârvulescu au avut anterior anumite poziţii critice faţă de regim.

Dar cel mai frustrat dintre toţi a fost Gheorghe Apostol. El a fost iniţial parte din a doua gardă de locotenenţi ai lui Gheorghe Gheorghiu Dej, alături de Gheorghe Maurer, şi Ceauşescu. Ei au ajuns în aceste poziţii după ce partenerii iniţiali ai lui Dej de conducere a PCR, respectiv Teohari Georgescu, Ana Pauker, şi în special Vasile Luca, au fost marginalizaţi. Ultimul chiar a sfârşit ca deţinut politic în închisorile regimului. Pe lângă cei 3 noi parteneri de conducere în PCR (numit atunci PMR), Dej îi avea în următorul eşalon pe Alexandru Drăghici, Chivu Stoica şi Emil Bodnăraş. Însă niciunul dintre aceştia 3 nu se remarcaseră cu activitate şi iniţiativă importantă până atunci. Iniţial Maurer a fost cel indicat să preia rolul lui Dej, după ce şi el şi alţii câţiva au înţeles că boala sa e incurabilă, şi sfârşitul său e iminent. Ca evreu, şi cu amintirea dramei Anei Pauker, marginalizată şi persecutată la ordinul lui Stalin pentru etnia sa iudaică, Maurer a refuzat. Al doilea a fost Ceauşescu, cu dicţie mai proastă decât cea a lui Apostol, dar cu reuşite mai importante. Aşa că el a fost ales în locul lui Dej. Apostol nu a putut trece peste acest eşec şi a rămas un frustrat pe Ceauşescu. Pentru a-i tăia posibilitatea vreunui contraatac sau vreo răzgândire, dictatorul l-a convertit pe Apostol din demagog în diplomat, ca ambasador în Argentina, Uruguay şi Brazilia. O astfel de funcţie este de fapt o retrogradare. Maurer a fost prim-ministru din 1961 până în 1974, după care s-a retras din politică. Astfel, el şi Apostol nu doar că vor fi rupţi de realităţile vieţii politice autohtone, dar astfel vor fi scoşi din CPEx, care era însăşi conducerea partidului. În locul lor, dictatorul şi-a promovat treptat figuri obediente şi însăşi nevasta, Elena, până când aceasta a ajuns celebrul „cabinet 2”, adică a doua persoană în PCR şi stat.

Această situaţie a devenit una dintre vulnerabilităţile majore ale dictatorului. Toate sistemele politice au probleme în legitimitatea celor ce iau decizii. Însă dictaturile socialiste est-europene au avut probleme speciale. Dej a fost impus de Stalin ca lider PCR. În ciuda determinării sale remarcabile, şi a simţului politic, Ceauşescu era bâlbâit, un defect incompatibil pentru funcţia de şef al statului. Dar, cu şiretenie ascuţită, el a reuşit să-i îndepărteze de conducerea partidului pe cei cu inteligenţă şi abilităţi superioare lui, special pentru a-şi întări poziţia şi a fi reales la fiecare congres. Tendinţele nepotiste s-au văzut nu doar la promovarea Elenei în CPEx, ci şi a fraţilor săi în funcţii înalte. Apostol a fost doar unul dintre cei frustraţi pe această situaţie. Şi, pe lângă el, erau şi alţi nemulţumiţi. Constantin Pârvulescu, membru PCR din perioada ilegalistă, a avut curajul să declare că el nu votează pe Ceauşescu la lucrările congresului al XII-lea al PCR din noiembrie 1979, transmis în direct la radio şi TV.

Pârvulescu a părut curajos în acea poziţie, însă acţiunea sa denotă slabe abilităţi de a înţelege politica şi însăşi psihologia umană. În câteva minute din intervenţie, el dovedeşte şi carenţe majore de a înţelege sensurile unor cuvinte; el i-a etichetat ca „agitatori” pe cei care începuseră să-l huiduiască, ca reacţie la atacul său explicit la adresa lui Ceauşescu. Însă agitatorii sînt nişte membri minoritari într-un grup care încearcă să-i schimbe curentul general de opinie, de obicei opus. Adică exact ceea ce era el atunci. Apoi vedem cum el confundă „sustragerea” cu manevrele lui Ceauşescu de realegere, acuzându-l că acesta s-ar „sustrage de la controlul partidului”. Alegerea liderului partidului la congrese era o temă vulnerabilă de atacare a dictatorului, şi fructuoasă pentru un alt lider, dar nu cu aceste cuvinte insuficient înţelese.

Un alt frustrat, încă din timpul stalinismului, şi cu consecinţe destul de neplăcute pentru el, a fost însuşi Grigore Răceanu. În prima secţiune dedicată fiului său adoptiv, Mircea, am descris criticile sale la adresa conducerii PCR în aplicarea în realitate a utopiei comuniste. Desigur, la fel ca şi în cazul anterior, asta i se poate mai curând reproşa naivităţii lui însuşi de a fi crezut că utopia imaginată de Marx şi Engels se va putea realiza aşa cum au spus ei. Iar dacă a acceptat deformarea leninist-stalinistă a comunismului (socialism), critica lui era totuşi nejustificată, deoarece ea se aplica în România foarte asemănător cu modul în care se aplica în URSS. Şi asta s-a văzut pe el însuşi.

În cărţile „Infern '89…”, pagina 53, şi „România contra Statelor Unite…” , pagina 53, Mircea Răceanu spune că acest document ar fi fost elaborat în principal de Brucan, cu ajutorul lui Apostol. După aceea, el a circulat pe la alţi 4, care l-au semnat, dar nu au avut vreun aport în elaborarea directă a lui, ci eventual nişte consultări anterioare. Deşi a fost citită de acele posturi de radio, ceea ce îi conferă realitatea, au fost voci, inclusiv printre presupuşii semnatari, care susţineau că nimeni n-ar fi văzut-o în forma finală, nici măcar Brucan, deşi a fost pilonul local al manufacturării ei. Alexandru Bârlădeanu confirmă acest lucru la pagina 182 din cartea „Partea lor de adevăr”, editura Compania, 2008, de Lavinia Betea. Mai departe, la pagina 506, Corneliu Mănescu declară acelaşi lucru. Alte voci susţin că unii dintre semnatari n-ar fi văzut-o deloc, şi nici măcar n-ar fi ştiut de existenţa ei. La pagina 27 din cartea sa „Un risc asumat. Timişoara, Decembrie 1989”, editura Viitorul Românesc, 1992, Filip Teodorescu spune că

«Pionul principal folosit a fost Silviu Brucan care a redactat şi textul pe care însă am înţeles eu, nu l-a arătat în întregime niciunuia dintre „semnatari”. Am pus între ghilimele cuvîntul întrucît practic nimeni nu a semnat, iar Grigore Răceanu nici măcar nu a avut cunoştinţă despre „iniţiativa” lui Silviu Brucan.»

E greu să luăm de bună vreo afirmaţie a unui astfel de (contra)spion, fie el declarat retras din activitate, fie sub acoperire. Situaţia pare asemenea cu confruntarea dintre 2 foşti iubiţi, sau a 2 mincinoşi patologici, care spun lucruri total diferite, despre experienţele lor, iar persoana independentă care îi ascultă nu ştie pe cine să creadă. Însă în acest caz, Teodorescu ar fi putut spune totuşi adevărul. Grigore Răceanu era mult prea bătrân în 1989 (83 ani) ca să se mai ocupe cu aşa ceva. Dar, vom vedea în capitolul 2 cum au fost „revoluţionari” în etate de 70 şi 80 de ani, „din pix”. „Din pix” se putea face orice, după cum vedem că aşa ceva se practică până în zilele noastre. Oricum, el nu a revenit în politică şi nici în peisajul publicistic după 1990 (a decedat în 1996), şi nici nu a confirmat public în mod direct participarea la redactarea acelui memoriu.

Dacă „lista celor 6” nu ar fi fost semnată de niciunul dintre ei, sau poate doar de Silviu Brucan şi Alexandru Bârlădeanu, atunci asta se explică tocmai prin faptul că „nişte băieţi” (fără epoleţi) au adăugat nişte fraze sau au modificat altele la/din textul (cel mai probabil) editat iniţial de primul. Poate că iniţial el chiar a fost semnat de ei, sau doar de o parte din „cei 6 magnifici”. Însă, ulterior, cu adăugirile respective, s-a copiat conţinutul efectiv într-o altă pagină, care a devenit forma finală. Tema cu distrugerea satelor şi a economiei naţionale putea să prindă la cei tineri, la cei naivi, şi la străini, care nu ştiau realităţile din România. Cei care aveau însă cel puţin 40 de ani în 1989 văzuseră modul accelerat de evoluţie în societatea românească în decadele anterioare, aşa cum am arătat până acum, şi cum voi arăta şi mai detaliat în capitolul 3. Dacă acest memoriu ar fi fost publicat în România, el devenea total necredibil. Însă după 1989, mulţi au fost cuprinşi de amnezie indusă, ca în romanul „1984” al lui Orwell. Aşa stalinist oportunist cum a fost Brucan, el nu dezvoltă în niciuna din cărţile sale tema mincinoasă a „distrugerii satelor”. Însă, într-o notă de subsol de la pagina 215 din cartea sa „Generaţia irosită…”, editată de Universul şi Calistrat Hogaş (1992), el scrie că ar fi inclus acest subiect în articolul 5 din celebra „proclamaţie către ţară” la care începuse să lucreze Mircea Dinescu, sub descrierea lui Ion Caramitru. Sau poate că şi nota respectivă a fost adăugată de cenzorii noii dictaturi…

La fel ca şi „scrisoarea celor 6”, şi tema distrugerii satelor a fost şi comandată cu scop de ultra-denigrare a regimului. Brucan nu a consimţit concret la această minciună denigratoare, ci doar s-a conformat ei, în acord cu ordinul din ramura operativă în care era încadrat. Vom vedea pe parcursul acestei cărţi că cele 1166 de victime au fost artificial create exact pentru a manipula dezinformaţional masele. Apoi, numărul lor a fost exagerat la 60 000, sute de mii şi apoi genocid, după cum voi arăta în capitolul 2. E posibil ca Brucan să fi fost convins de acceptarea acestei minciuni înainte de citirea memoriului la BBC, însă e posibil ca tema să fi fost adăugată ulterior, fără ştirea sa, pe care însă a fost nevoit s-o adopte conform „ordinului pe unitate” ....

Din acest motiv eu consider că povestea cu distrugerea satelor şi a economiei nu a aparţinut celor doi piloni ai memoriului, ci a fost adăugată de cei care au comandat acest document. După aceea, considerând adăugirea o formă reuşită de propagandă, „cei 6” au acceptat forma finală, şi n-au obiectat împotriva ei. Părerea mea este că şi Brucan şi Bârlădeanu au fost cooptaţi în această tărăşenie în primul rând pentru a-şi salva cât de cât onoarea (atât cât o fi fost) de foşti stalinişti, şi de a-şi repara greşelile de atunci. Apoi, ca nişte oportunişti, ambii au intuit iminenţa invaziei, şi au vrut să se alieze cu noii invadatori, aşa cum au făcut-o şi în anii 1940. Dar am totuşi o vagă credinţă că niciunul dintre cei 2 nu şi-au imaginat că în noul regim satele chiar for fi distruse datorită prăbuşirii ratei natalităţii şi deportării economice. Spre deosebire de deportarea clasică, făcută cu forţa armelor, cea economică a fost făcută prin distrugerea sistematică a industriei, urmată de emigrare în masă, de bună voie (sic!). Aşa stalinist cum a fost, Brucan a avertizat încă din anii 1990 pe noii invadatori despre riscul nostalgicilor. Iniţial ei au fost o minoritate. Apoi, cei care şi-au pierdut locul de muncă s-au înmulţit. Ei au trebuit ori să se întoarcă la agricultură de subzistenţă, aşa cum făcuseră strămoşii lor, sau să treacă ilegal graniţa. Aşa că grupul nostalgicilor a crescut de la an la an. Ulterior, după ce „libertăţile” capitalismului se vor fi dovedit fantomatice, cei mai mulţi români au devenit nostalgici faţă de regimul Ceauşescu, estimat ca „răul cel mai mic”.

„Scrisoarea celor 6” a fost o diversiune complexă menită să cosmetizeze invazia diversionist militară din decembrie 1989 ca revoluţie politică

Pe lângă crearea falsei dileme „trădător-patriot” pentru Mircea Răceanu, „scrisoarea celor 6” este menită să creeze o a doua dilemă, cu accent de denigrare pentru Ceauşescu ca dictator stalinist. Această nouă dilemă o imită pe cea a anteriorităţii oului sau găinii; de data asta dilema semută pe întrebarea „Ce a fost mai înainte, arestarea lui Mircea Răceanu sau scrisoarea celor 6?”. Pare lipsit de importanţă, însă dacă acel memoriu ar fi fost elaborat înainte, atunci Ceauşescu este un dictator clasic, stalinist, dur. Poate că diferenţa pare mică, însă de ea depinde însăşi viaţa unor oameni. Numai că această descriere este una denigratoare, cere nu se potriveşte cu realităţile guvernării sale. După cum am spus în documentar şi în introducere, Ceauşescu a fost într-adevăr un dictator clasic, nefiind ales de mase, dar unul moderat, fără crimele care i s-au manufacturat de invadatorii neocolonialişti de după 1989. Dacă Ceauşescu ar fi decis să îl trimită la închisoare pe Grigore Răceanu sau pe Constantin Pârvulescu pentru criticile lor la adresa lui, atunci ar fi fost un dictator stalinist. În realitate criticii săi nu au primit asemenea pedepse, ci poate nişte admonestări. Deşi însuşi Mircea Răceanu a fost condamnat la moarte, Ceauşescu nu a dat dispoziţie de executare a sentinţei, după cum s-a întâmplat cu alt defector celebru, la GRU însă, generalul Nicolae Militaru.

Vom vedea în următorul subcapitol că greviştii de la fabrica „Steagul Roşu” din 1987 au fost pe de o parte instigaţi să protesteze prin tăierea nejustificată a salariilor, fapt nespecific dictaturii socialiste. Apoi, niciunul dintre ei nu a fost ucis, şi nici măcar trimis la închisoare, aşa cum invadatorii neocolonialişti au minţit grosolan. În acelaşi fel s-ar fi întâmplat şi cu dizidenţii autentici din decembrie 1989, instigaţi de agenţi ce jucau astfel de rol, să iasă în stradă şi să protesteze împotriva regimului Ceauşescu. Vom vedea în capitolul 2 că pe parcursul întregii mascarade tragice în jur de 1000 de victime, dintre cele 1166, au fost apolitici, vânaţi de lunetişti în casele lor sau pe străzi lăturalnice, sau prin dezinformări încrucişate cauzatoare de foc fratricid. Toate acestea au fost manufacturări de probe ale stalinismului capitalist instaurat în România după 1989, împotriva unei dictaturi clasice, dar moderate.

„Scrisoarea celor 6” a fost menită să susţină această falsă iluzie în percepţia publică. Cum e de aşteptat, varianta de dictator stalinist pentru Ceauşescu este susţinută de Mircea Răceanu la paginile amintite mai sus din cărţile sale. El nu descrie cronologic evenimentele publice, respectiv că mai întâi el a fost arestat în ianuarie 1989, şi apoi memoriul a apărut în martie. Dimpotrivă, el spune că „cei 6” s-ar fi concentrat încă din toamna lui 1988 în elaborarea lui, de parcă ar fi fost o teză de doctorat. Însă el era un rezumat de câteva pagini a cărţii „Orizonturi roşii…” a lui Ion Mihai Pacepa. Nu era nimic de elaborat şi rearanjat, ci pur şi simplu de publicat.

Există un evident scop dezinformaţional mediu al acestui memoriu în a provoca iluzii omului simplu cu memoria scurtă sau celui grăbit şi neatent la detalii, cu privire la statutul lui Mircea Răceanu. El înţelege din această întorsătură că dictatura lui Ceauşescu ar fi fost una stalinistă, şi că i-ar fi manufacturat în mod tipic un dosar de poliţie politică lui Mircea Răceanu pentru că ar fi semnat „scrisoarea celor 6”. Această confuzie între fiul şi tatăl adoptiv nu este o simplă întâmplare, ci produsul unei inginerii sociale care a plecat de la realitatea opoziţiei lui Grigore Răceanu în PCR.

Pe de altă parte, Filip Teodorescu susţine varianta opusă la pagina 26 din cartea sa „Un risc asumat…”:

„… americanii au gîndit şi pus în aplicare o diversiune pentru a transforma un caz tipic de trădare într-unul de opoziţie politică. S-a născut ideea scrisorii de protest a unor vechi comunişti vizavi de politica ceauşistă...”

Mai departe, la pagina 27 din aceeaşi carte, în continuarea penultimului citat de mai sus, el scrie:

„Scrisoarea vroia să demonstreze opiniei publice din România şi din străinătate că arestarea lui Răceanu Mircea, ce nu era încă publică deşi trecuseră trei luni, se datora aderării tatălui vitreg la grupul celor care au semnat scrisoarea anticeauşistă.”

Însă tocmai faptul că varianta acoperirii defectării e susţinută de un notoriu agent DSS mă face să cred că ea are şi altceva de ascuns, altfel nu era el lăsat să expună public această versiune, în plin stalinism capitalist de după 1990. Mai sus am acceptat că e posibil ca el să fi spus adevărul, în contextul în care afirmaţiile sale au sens într-un context general. De data asta cred că e mai mult decât atât. Deşi această variantă pare mult mai coerentă, şi chiar adevărată într-un procent destul de înalt, eu cred totuşi că ea e totuşi un paravan pentru a ascunde pe cea 100% adevărată, care cred eu că este crearea de confuzie pentru opinia publică. Iar confuzia determină incapacitatea de a acţiona, tergiversarea concluziilor şi a recunoaşterii adevărului.

Această a treia variantă este dedusă din ipoteza mea lansată mai sus, cum că întreaga poveste a lui Mircea Răceanu este o cacealma. Am văzut anterior „Falsa dilemă trădător-patriot pentru Mircea Răceanu este creată artificial de spionajul civil”. Dosarele în urma cărora Răceanu a fost judecat şi condamnat nu sînt publice, şi noi nu ştim exact ce se află în ele. Am văzut că atât Filip Teodorescu, în cartea sa „Un risc asumat…”, cât şi Ana-Maria Cătănuş, în cartea „Revoluţia din 1989: învinşi şi învingători”, vorbesc despre „documente secrete”. Dar dacă acele „documente secrete” sînt nişte simple erori de apreciere ale unui civil? Aşa ceva poate fi efectul natural al dezinformării, dar poate fi efectul incompetenţei naturale a unui civil faţă de caracterul secret al unui document, dar şi faţă de articolele de lege care ar incrimina procente diverse de clasificare a unor astfel de documente. Ce facem dacă statul român hotărăşte la un moment dat să fie mai puţin parşiv şi să facă publice acele dosare, şi în ele vedem cópii după condica de la poartă, iar procesul lui Răceanu să fi fost într-adevăr unul stalinist, precum cel al lui Ceauşescu?

Mai mult decât atât, preşedintele de complet a fost nimeni altul decât infamul pseudo-judecător Gică Popa, cel care a prezidat procesul stalinist al lui Ceauşescu din 25 decembrie 1989. Cu mai puţin de un an după condamnarea lui Răceanu el îl condamna şi pe dictator la pedeapsa capitală, într-un proces totuşi la fel de stalinist, dar de data aceea în defavoarea regimului. Astfel de inconsistenţe comportamentale sînt tipice operaţiunilor de spionaj, unde spionii implicaţi în ele simulează comportamente din psihopatologia tulburării de personalitate de tip borderline şi de tip instabil (în DSM 5 absorbită în borderline). Însă cei care suferă de aşa ceva nu trec testele psihologice pentru a accede în asemenea funcţii. Astfel de falşi aliaţi ai regimului, ce aplicau orbeşte şi absurd instrumentele de protecţie a regimului, precum acest Gică Popa, erau de fapt sabotorii săi ascunşi. Vom vedea cazurile de arestare sau vânare a apoliticilor, care puteau fi justificate prin zelul fidelităţii faţă de regim, dar care în final au contribuit la instigarea unei revolte publice autentice. Mulţimea a crezut minciunile despre 60 mii de morţi (apoi genocid), şi a ieşit în stradă împotriva regimului. S-a manufacturat astfel din culise o falsă revoluţie. Vom vedea în capitolul 3 că ieşirea masivă în stradă e insuficientă pentru a face o revoluţie autentică .

Dar chiar dacă Răceanu chiar a trimis oficialilor americani documente secrete, modul total neprofesionist, de începător, în care le-a trimis arată că fie el, fie superiorii săi ierarhici, a/au vrut ca el să fie prins. Scopul unei asemenea diversiuni ar fi putut acela de a crea din nimic un scandal, care apoi să fie interpretat, chiar şi în procent mic, ca poliţie politică. Dar, remarcăm cum această poveste de fapt alimentează însuşi memoriul cunoscut ca „scrisoarea celor 6”. Aşa ceva seamănă izbitor cu diversiunea Laszlo Tokes de la Timişoara, menită să justifice ieşirea bruscă în stradă, timp de 3 zile a unui număr iniţial de 50 de oameni, apoi 200, apoi 1000. Cei mai mulţi dintre cei din ultimul număr erau agenţi infiltrat ce jucau rol de enoriaşi ai lui Tokes. Dar câţiva erau agenţi inclusiv între primii 50. Ei i-au manipulat pe enoriaşii autentici cu tehnici specifice să iasă la „o slujbă” ad hoc în faţa casei sale parohiale. La ora 01:42 din documentarul „Eroii au murit.1899. CIA” am argumentat că toată povestea cu relocarea lui Tokes este de fapt o diversiune pentru a provoca artificial o revoltă. Voi reveni cu detalii la această temă în secţiunea „Manipularea lui Laszlo Tokes, Mircea Dinescu şi a altora pentru a contribui la manufacturarea unei revolte populare ample în decembrie 1989” de la finalul acestui capitol. La aceasta s-a adăugat şi închiderea talciocului Mehala cu o săptămână înainte, relocarea tancurilor (zise sovietice) de pe teritoriul Ungariei la graniţa cu România, şi însăşi alarma mincinoasă „Radu Cel Frumos” pentru militari, conform căreia teritoriul ţării ar fi fost invadat clasic de trupe străine.

Fiecare din aceste diversiuni a avut rolul de a crea concomitent revolte în diferite grupuri sociale. Închiderea talciocului i-a supărat atât pe comercianţi cât şi pe clienţi. Unii dintre ei veneau aici din partea opusă a ţării special pentru a se aproviziona cu marfă. Alarma „Radu Cel Frumos” a provocat angoasă între miliţieni şi militari. Relocarea lui Tokes i-a supărat pe enoriaşi. Arestarea la domiciliu a lui Mircea Dinescu a provocat frustrare între literaţi, artişti vizuali, actori, pentru îngrădirea libertăţii de exprimare. În acest context pare puţin probabil ca însuşi PCR să fi rămas neatins. Iar această artificială revoltă este o manufacturare a însăşi „scrisorii celor 6”, după cum am văzut în sub-secţiunea anterioară. Pentru omul simplu, ea pare o răbufnire a unor dizidenţe ascunse precum cazurile Grigore Răceanu şi Constantin Pârvulescu. Însă aşa ceva nu a existat în PCR. Cei 2 au fost cazuri excepţionale, marginale. Ceauşescu a fost destul de abil să îi marginalizeze pe cei care nu îl linguşeau destul. „Nimeni nu mişca în front”, aşa cu se zicea în acele vremuri. Însă „scrisoarea celor 6” părea la BBC şi „Europa Liberă” un semnal al ajungerii „vântului schimbării” şi în România. CIA manufactura revolte artificiale prin întreruperea absurdă a curentului electric în locuinţe, sau distrugerea unor produse alimentare de cei care aveau interesul să le crească preţul în piaţa neagră. Ca şi astăzi, şi atunci oamenii credeau că protestează împotriva regimului din proprie iniţiativă, însă ei erau manipulaţi de la nivelul „sfinţilor” invaziei să iasă în stradă împotriva regimului.

Diversioniştii dezinformatori adoră să creeze iluzii faţă de evidenţă pentru opinia publică, iar temele Mircea Răceanu şi „scrisoarea celor 6” sînt produse tipice de dezinformare şi manipulare. Prin falsa dilemă trădător-patriot pentru Mircea Răceanu ei au ascuns pădurea de copaci, adică ceea ce este evident printr-o falsă dezbatere; în timp ce noi dezbatem dacă el a fost trădător sau patriot, nu vedem că în spatele său este o întreagă operaţiune de manipulare în masă în scop de creare artificială de revoltă împotriva regimului. Cine crede că Răceanu e patriot, exclude din start faptul că acele „documente secrete” ar fi autentice şi incriminabile, dar fără să le consulte, nefiind publice. Cine crede că el e trădător, face cam aceeaşi eroare, dar în sens invers, cu singura diferenţă că exclude CIA din ansamblul de instigare a revoltei populare. Faptul că el ar fi copiat nişte „documente secrete” şi le-ar fi vândut la CIA nu duce deloc la vreo revoltă populară. Dar duce la o revoltă în familia sa, în special în tatăl său adoptiv subversiv, care îi antrenează şi pe ceilalţi din PCR, care este însăşi „scrisoarea celor 6”. Deci iată că se provoacă totuşi o revoltă într-un grup restrâns, dar ceva mai apropiat de nucleul puterii. Toate celelalte cazuri de instigare în diverse grupuri sociale, aşa cum tocmai le-am amintit, sînt „cusute cu aţă albă”, după cum spune zicala. Toate au ceva nefiresc în modul în care s-au inflamat. Împreună ele sînt menite să justifice invazia diversionist-militară din decembrie 1989 ca o rezultantă a frământărilor interne. Atât Mircea Răceanu cât şi „scrisoarea celor 6” sînt parte din una dintre sursele de instigare a aceste revolte de masă.

Unde se află Mircea Răceanu în acest context? Părerea mea este că, da, el a fost un defector la CIA, dar nu atât pentru vânzarea de „documente secrete” către CIA, deşi, după cum am spus, nu exclud aşa ceva. Rolul lui era tocmai acela de a se asocia cu tatăl adoptiv subversiv, şi de a provoca apoi o spirală artificială de represiune şi revoltă în „anturajul” celor persecutaţi de regim, care va deveni însăşi „scrisoarea celor 6”. Cred că regizorii arestării lui i-au spus în mod expres să nu se panicheze, că totul este o regie cu final fericit pentru el, şi că sentinţa de condamnare la moarte nu va fi executată. Dimpotrivă, el a primit asigurări că va primi azil politic în SUA împreună cu familia sa. În acest context e foarte uşor să devii subit dizident politic, aşa cum au făcut cam mulţi în anii 1990, deşi n-au avut activitate dizidentă înainte. E foarte uşor cu acest „spate” să joci rol de Socrate, prin refuzul cererii de graţiere/ comutare a pedepsei cu moartea, despre care el scrie la pagina 342. Mai departe, la pagina 345 , Mircea Răceanu dezvoltă o întreagă secţiune cu minciuni despre „Motivele refuzului...”

În jurul lui au acţionat alţi defectori, ce jucau rolul de fideli orbi ai regimului, precum pseudo-judecătorul Gică Popa. Ei lucrau la manufacturarea unor false probe împotriva lui Mircea Răceanu, din postură de zeloşi ai regimului, dar care, la fel ca Gică Popa, se vor dovedi a fi fost sabotorii lui. Nu prea mai contează în acest context dacă acele „documente secrete” pe care Răceanu le-a vândut erau autentice sau nişte banalităţi. E posibil ca unii să le interpreteze într-un fel, alţii în altul, dacă vreodată ce vor fi făcute publice. Spionajul civil occidental lucrează preponderent cu aceste dileme cu rezonanţă diferită la public. Cert este că întreaga echipă de sabotori nu a dorit ca soţia sa, Mioara Răceanu, să afişeze acelaşi calm precum cea a scriitorului Virgil Tănase, despre care am descris în prima secţiune dedicată defectorului la DST-ul francez, Matei Pavel Haiducu. Panica naturală a Mioarei Răceanu pentru starea soţului său putea fi folosită pentru răspândirea de zvonuri ample în eşaloanele 2 şi 3 din PCR. „Scrisoarea celor 6” venea ca o mănuşă peste această diversiune.

E de remarcat cum însuşi gradul de panică al soţiei sale a fost controlat, spre a nu de veni stres post-traumatic intens cu consecinţe potenţial grave. La pagina 358 din „Infern '89. …” Mircea Răceanu descrie negocierea cu ea despre comutarea pedepsei! El a acceptat în această negociere doar atât pentru a nu o panica foarte tare, dar nu de a o linişti total. La pagina 235 el scrie că a refuzat în mod expres ca ea să apară la proces. Aşa ceva este o altă diversiune; în mod normal el ar fi trebuit să facă orice e posibil ca să aducă în cadrul procesului orice potenţial aliat pentru a-şi ameliora statutul. Un aliat putea fie să ceară îndurare pentru salvarea celui apropiat, fie putea să ameninţe cu darea în vileag a practicilor de poliţie politică a regimului. Însă ambele variante pot fi justificate prin acest refuz. Pe de o parte, dacă dovezile prezentate arătau că el este într-adevăr un spion al CIA, şi soţia sa le-ar fi văzut, e posibil ca e să fi dorit să divorţeze pe loc, convinsă de autenticitatea lor. Pe de o parte, dacă probele împotriva lui ar fi fost contrafăcute, ea ar fi putut dezvolta o puternică reacţie de stres post-traumatic, speriată de faptul că ar fi putut fi următoarea vizată, şi se putea sinucide sau putea dezvolta o boală tipică. Dimpotrivă, ţinerea ei la distanţă a putut menţine angoasa ei la un nivel suportabil. Toată viaţa ei şi a familiei lui Mircea Răceanu a fost controlată prin aceste pârghii de manipulare, odată ce el a fost arestat. La pagina 281 din „Infern '89. …” citim că niciunul dintre cei 2 avocaţi nu i-au comunicat Mioarei data procesului, special pentru a nu fi în sală. De asemenea, mai jos, unul dintre oficialii care au participat la proces, şi care era cunoştinţă cu familia Răceanu, Boris Rangheţ,

«…i-a spus că nu poate să vorbească deoarece au fost „puşi să semneze“ un document din care rezulta că dacă vorbesc vor putea fi condamnaţi până la cincisprezece ani închisoare pentru divulgarea secretelor de stat »

Apoi, la pagina 350 el spune că ea

„… fusese dată afară din minister şi că întreaga familie se afla sub stricta supraveghere a Securităţii”

Agenţii DSS care o însoţeau pe fiica sa Oana, aveau rolul de fapt de a împiedica orice fel de întâlnire cu diverse cunoştinţe, care să-i relateze despre cele aflate la dosar.

Indiferent dacă Mircea Răceanu a trimis banalităţi sau „documente secrete” la CIA, el a devenit fictiv izvor de revoltă în PCR, cel puţin în manualele de istorie,pentru tinerele generaţii. „Scrisoarea celor 6”, diversiunea relocării lui Laszlo Tokes, a arestării la domiciliu a lui Mircea Dinescu, alarma „Radu cel Frumos”, diversiunea spargerii profesioniste a vitrinelor, vânarea apoliticilor şi multe altele, au contribuit la crearea artificială a unei false revoluţii, care, de fapt, ascundea interesul meschin al capitalismului occidental de a-şi extinde piaţa de desfacere spre Est şi de a absorbi de aici resursele naturale şi umane. Toate aceste inginerii sociale s-au făcut cu o armată de defectori din interiorul sistemului, precum a fost însuşi Mircea Răceanu. Poate că în timpul arestării nu a semnat vreun pact cu CIA. Însă după aceea a făcut-o, iar cărţile sale dezinformaţionale constituie principala dovadă pentru aşa ceva. În următoarele secţiuni voi descrie în detaliu cum au fost aceşti oameni efectiv racolaţi de CIA, sau alte agenţii de spionaj subordonate ei. În primul rând vom vedea cazul Dennis Deletant despre cum se produce infiltrarea într-un grup social , cu scopul de a-l alipi într-o ramură operaţională organizată ierarhic din spionajul civil.

Cuprins

Gabriel Baldovin

1.2.19. Misiunea lui Răceanu de decriminalizare a lui Ion Mihai Pacepa din spion defector în bişniţar de lux

noreply@blogger.com (Baldovin) — Sun, 02 Aug 2026 19:30:38 +0000

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.2.19. Misiunea lui Răceanu de decriminalizare a lui Ion Mihai Pacepa din spion defector în bişniţar de lux

În această secţiune voi descrie cea de-a 3-a etapă a oricărei operaţiuni a spionajului, respectiv ştergerea urmelor. Etapa a 2-a este înfăptuirea de diversiuni, iar cea de-a întâi este culegerea de informaţii. Limbajul comun identifică spionajul cu etapa 1, pentru că cea de-a 2-a şi a 3-a rămân în cea mai mare secrete opiniei publice. Însă spionajul nu este o instituţie exclusiv teoretică, deşi are mulţi profesori racolaţi în interiorul său. Dacă nu ar fi şi practică, atunci nu ar exista agenţiile de spionaj afiliate pe lângă Armata şi Poliţia clasice, ci ar rămâne simple pasiuni cu tendinţe voaioriste ale unor pasionaţi de biblioteci. Etapa a 3-a este un fel de ante-cameră pentru capitolul 4, unde vom vedea exemple de dezinformare şi manipulare complexe cu scopul de a reduce amplele operaţiuni de invazie diversionist-militară din decembrie 1989 la acte naturale ale oamenilor simpli din societate. În acelaşi fel a procedat CIA şi faţă de Ion Mihai Pacepa şi Mircea Răceanu, iar această secţiune va descrie exact acest mod de dezinformare publică asupra activităţii lor.

Pe lângă paravanul dezinformaţional justificativ al CIA pentru Pacepa, aşa cum l-am descris în secţiunea cu titlu similar, Mircea Răceanu a îndeplinit o a doua misiune faţă de el, cea de decriminalizare a lui ca defector. Aşa ceva se regăseşte principal în modul în care el îl descrie în cartea sa „Infern '89. Povestea unui condamnat la moarte”. Am văzut în secţiunea aceea că pe tot parcursul său Răceanu nu foloseşte termenul corect de „defectare” a lui Pacepa (şi a altora), ci formula eufemistică de „rămânere în străinătate”. În felul acesta spionul trădător de ţară este transformat într-un civil care emigrează pentru o viaţă mai bună. Diferenţa dintre cele două profiluri umane e colosală. Statistica arată că în cea mai mare parte urmaşii emigranţilor sînt şi ultima etapă a arborelui lor genealogic. Ea infirmă dezinformarea practicată intens în spaţiul nostru vital de către invadatorii neocolonialişti despre prosperitate prin migrare. Însă Pacepa şi cei de teapa lor chiar au prosperat după ce şi-au vândut ţara, şi remuneraţia lor vine chiar de la profitul pe care invadatorii l-au obţinut din mâna de lucru ieftină a celor care i-au imitat prin emigrare.

Pacepa însuşi sugerează în cartea sa „Orizonturi roşii…” că ar fi „plecat” pentru că, dintr-o dată nu i-ar mai fi suportat ifosele dictatorului şi soţiei sale. Dar cei 2 nu erau călare pe DIE, ci mai aveau şi alte activităţi. Ceauşescu prefera să viziteze muncitori nu spioni. Ei se intersectau odată cu vizitele în străinătate ale dictatorului, care se întâmplau mai rar. Aşa că întâlnirea cu el era totuşi destul de rară, iar presupusele motive de toxicitate a şefului au fost nişte simple piste dezinformaţionale pentru justificarea defectării sale. Faptul că el ar fi dezertat la inamic doar pentru aşa ceva, şi nu datorită recompenselor tipice în acest caz, este o inconsistenţă emoţională cu însuşi statutul său de spion racolat din alt domeniu. Dacă nu i-ar fi plăcut regimul militar şi stricteţea obedienţei faţă de superiori, atunci nu s-ar fi lăsat racolat din primul moment de DSS, şi ar fi rămas un simplu specialist de laborator, sau un profesor de chimie. E nefiresc să-l fi apucat boemia tocmai când va fi ajuns general, adică atunci când să culeagă roadele obedienţei sale de până atunci… Ca adjunct al DIE, Pacepa se bucura de privilegii imense în România. Faptul că ar fi lăsat toate astea şi a acceptat să fie un simplu imigrant în SUA, şi nu un racolat în sistemul ierarhic al CIA, este o poveste de adormit copiii. Am văzut ce a păţit căpitanul DIE Nicolae Ion Horodincă: el a cerut azil în SUA dar a primit doar un serviciu tipic de imigrant. După un an era părăsit soţie şi copil, care s-au întors în România. Pacepa şi-a părăsit din proprie iniţiativă soţia şi copilul adolescent, probabil pentru o damă infiltrată în viaţa lui de CIA, după modelul deja arhicunoscut.

Desigur, mai nimeni dintre cei ce ştiu câte ceva despre spionaj şi contra-spionaj nu a crezut varianta boemiei subite sugerate de Pacepa în cartea sa „Orizonturi roşii…”. De fapt nici el însuşi nu a afirmat-o clar, ci a expus-o eluziv, ca un cârlig pentru naivi; cei care nu au crezut-o nu pot invoca faptul că el ar fi minţit, pentru că nu a afirmat-o literal. Vom vedea în capitolul 4 că CIA a venit cu o altă justificare dezinformaţională pentru defectarea lui Pacepa, prin intermediul unui spion deghizat mai întâi în om de afaceri şi apoi în istoric, Larry Watts. În cartea sa din „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...”, şi în alte intervenţii publice, Watts afirmă că Pacepa ar fi fost racolat de spionajul sovietic. Voi demantela detaliat această idee în secţiunea „Larry Watts si al 3-lea val de dezinformare privind invazia din decembrie 1989” , deşi cei care au rămas cu judecata limpede faţă de valul de denigrare a dizidenţilor politici ca „rusofili” sau „putinişti” nu mai au nevoie de alte argumente pentru a recunoaşte în această afirmaţie o altă dezinformare.

Pacepa e una dintre dovezile cele mai clare ale implicării CIA în evenimentele din decembrie 1989. Acuzaţiile din procesului stalinist în urma căruia Ceauşescu a fost judecat şi condamnat la moarte apar prima dată în cartea sa tocmai menţionată. Parcă simţind că naraţiunea lui Watts nu va prinde, CIA l-a pus pe însuşi Mircea Răceanu să aducă câteva dezinformări care să-l scoată pe Pacepa din conexiunea cu ea. Transformarea lui în imigrant comun „rămas în străinătate” e prima dintre ele. Pe lângă asta, la pagina 429 din cartea sa „Infern '89…” Mircea Răceanu aduce un fals argument pentru dezincriminarea lui Pacepa ca defector la CIA, prin faptul că oficial i s-ar fi dat cetăţenia americană abia în 1988, la 10 ani după plecarea în SUA:

„Faptul că generalul Pacepa a obţinut cetăţenia americană la zece ani după ce i s-a acordat azil politic ar fi trebuit de mult să pună capăt acuzaţiei că ar fi colaborat cu partea americană înaintea venirii sale în SUA, în iulie 1978”

Însă, în primul rând, acest lucru e aproape imposibil de verificat, fie el şi confirmat de Jimmy Carter. Apoi, astfel de argumente merg bine pentru naivi sau necunoscători faţă de modul în care spionajul funcţionează; spionii au acte de identitate false, chiar dacă figurează ca autentice în sistemele informatice de evidenţă a populaţiei. Faptul că nu a primit cetăţenie pe numele Ion Mihai Pacepa, nu înseamnă absolut nimic. Dimpotrivă, era indicat ca el să aibă altă identitate spre a se proteja de o eventuală răzbunare venită dinspre spionajul socialist în general.

Dincolo de asta, Mircea Răceanu creează o nouă pistă dezinformaţională pentru defectarea lui Pacepa, ca infractor de drept comun. Intre paginile 423 si 444 din a doua ediţie a cărţii „Infern '89…” Răceanu rupe discursul despre propria experienţă cu ancheta DSS, procesul, şi condamnarea la moarte, şi inserează un fel de capitol Pacepa. Scopul dezinformaţional al acestui capitol este acela de scoatere a lui din peisajul de racolat a CIA, şi transformare a sa în transfug internaţional de teama unei pedepse din partea regimului Ceauşescu. Zigzagul tematic seamănă cu inserţia de paragrafe sau pagini propagandistice faţă de regim înainte de 1989, în cărţi cu teme diferite decât politica. Această practică era notorie în peisajul publicistic autohton; aproape toate textele tipărite înainte de 1989 o cotesc subit către propagandă socialistă/ceauşistă pe câteva paragrafe sau pagini, deşi temele lor nu aveau legătură cu politica / demagogia. Demagogia „democratistă” occidentală făcea/face la fel, cu diferenţa că tranziţia de la o temă la alta nu e la fel de bruscă şi vizibilă. Vom vedea pe parcursul acestei cărţi indiciile unei terţe forţe implicate în unele materiale, şi semnate de anumiţi autori. Iată o altă asemănare între cele două sisteme, aşa-zis diferite!

În cazul de faţă însă zigzagul tematic este mult prea contrastant ca să nu fie observat. Justificarea acestei scrut-circuitări tematice este puerilă. Răceanu sugerează că anchetatorul său ar fi avut un fel de căinţă subită chiar în zilele agitate de decembrie 1989, care s-ar fi concretizat cu o discuţie amicală despre Pacepa. E ciudat că acest anchetator nu s-ar fi căit pe tema arzătoare la acel moment, respectiv ca potenţial detronat din sistemul politic ce tocmai pica, ci tocmai pe defectarea lui Pacepa din urmă cu 11 ani. Cauzele defectării sale nu ar fi constat în faptul că el fost un spion de rang înalt racolat de CIA, în contextul general al invaziei ce se prefigura, ci că ar fi organizat un transport ilegal cu mărfuri din Liban, după cum citim la pagina 426:

„Direcţia Generală a Vămilor a reţinut la sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie 1978, un autotir venind din Liban încărcat cu diverse bunuri de consum printre care firigidere, congelatoare, maşini de spălat cu program, aspiratoare, televizoare, casetofoane şi altă aparatură electronică. Imediat a fost declanşată o anchetă din dispoziţia dictatorului pentru a identifica cine se află în spatele transportului şi cui aparţin bunurile. Pacepa, care urma să fie unul din principalii beneficiari şi care fusese informat de declanşarea anchetei, a intrat în panică.”

Peste două pagini, la 428, Pacepa e transformat de Răceanu într-un fel de Horodincă, speriat de perspectiva unei anchete, dar care, ca prin minune, a avut norocul (sic!) să prospere în SUA, şi să ajungă celebru ca autor de carte de memorii:

„… a tras concluzia că raportul final înaintat lui Ceauşescu pe marginea anchetei privind bunurile găsite în autotirul din Liban îl nominalizează şi pe el. Ştiind intenţia dictatorului de a pedepsi exemplar pe cei găsiţi vinovaţi, Pacepa a luat decizia să dezerteze!”

De supărare şi răzbunare faţă de prezumtiva anchetă faţă de autotirul din Liban (Sic!), Pacepa ar fi scris apoi celebra carte „Orizonturi roşii…”, şi le-a oferit celor de la CIA o listă ce a dus la retragerea majorităţii diplomaţilor români detaşaţi în SUA… Îmi imaginez cum râd profesioniştii în spionaj faţă de această minciună. Eu am găsit 8 motive pentru care povestea cu anchetatorul pocăit este, de fapt, o gogoriţă. 1) În primul rând, la pagina 433 Mircea Răceanu admite că după ce a primit azil politic în SUA a „stat de vorbă cu generalul Pacepa”. Dacă era un simplu traficant de marfă, Pacepa nu s-ar fi expus în faţa unui „diplomat”. Acesta ar fi putut fi o iscoadă din DSS ce ar fi putut fi parte dintr-o misiune de a-l repatria şi condamna chiar şi după picarea regimului. Acţiunea sa este una infracţională şi în noul regim, şi în orice regim.

2) Al doilea motiv, derivă din primul, şi este acela că o astfel de acţiune ar fi fost o formă complexă de evaziune fiscală, şi pedepsită inclusiv în SUA. Dacă ar fi fost implicat în asemenea infracţiuni, Pacepa nu doar că nu ar fi primit vreodată azil politic, ci ar fi fost extrădat ca infractor internaţional. IRS-ul american n-ar fi avut nevoie de astfel de persoane pe teritoriul său. Fără să îşi dea seama, cu această dezinformare Răceanu deschide o nouă fereastră de interpretare nefavorabilă a „azilului” lui Pacepa în SUA, prin transformarea infracţiuni în activism politic, invers de cât fac în general dictaturile, dar cu acelaşi scop. Articolul 14, alin. 2, din „Declaraţia universală a drepturilor omului” spune fără echivoc că dreptul de a căuta şi de a beneficia de azil în alte ţări

„… nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.”

Dacă SUA i-a acceptat cererea de azil în acest context, înseamnă că ar fi încălcat aceste prevederi internaţionale, şi a conspirat în transformarea infractorilor în dizidenţi politici. Aşa ceva este la fel de grav ca însăşi racolarea unor spioni, pe care Răceanu încearcă să o ascundă în cazul Pacepa.

3) Apoi, un anchetator de la Direcţia a III-a de Contraspionaj, care îl ancheta pe Răceanu, nu avea cum să ştie despre ce face Direcţia VI de Cercetări Penale, în atribuţiile căreia ar fi intrat această fictivă investigaţie a autotirului. Spionajul nu funcţionează prin şedinţe tipice unităţilor civile de producţie, unde se expun rezultatele muncii tuturor angajaţilor. El funcţionează pe ramuri, iar informaţiile coroborate le ştiu doar spionii cu grad de rang înalt în ierarhia de comandă. Informaţiile unei teme de lucru nu se aruncă prin toate ramurile agenţiei. Nici în DSS nu se făcea astfel, după cum nu se face în nicio agenţie de spionaj din lume. Prin urmare, anchetatorul lui Răceanu din Direcţia a VI-a nu avea cum să ştie despre iniţierea unei astfel de anchete de către Direcţia a III-a.

4) Al patrulea motiv derivă şi el din precedentul: ca ofiţer DIE, Pacepa nu avea cum să ştie despre iniţierea unei astfel de anchete asupra sa de către Direcţia a VI-a din DSS. Neştind de faptul că era o anchetă în derulare la adresa sa, nici nu putea să se sperie de pericolul de a fi judecat şi condamnat de evaziune fiscală.

5) Al cincilea motiv este acela că Pacepa nu a fost un fel de Gigi Becali, cu abilităţi comerciale. Într-adevăr, şi el a vrut mai mulţi bani şi mai multă libertate pentru a-i cheltui, ca şi alţi spioni liberali din DSS. Acesta e motivul principal pentru care s-a şi lăsat racolat în spionajul românesc, şi apoi la CIA. Însă căile la care el avea acces pentru a ajunge la un stil de viaţă mai ridicat erau cu totul altele decât comerţul. Implicarea sa în aşa ceva însemna abandonarea unei funcţii privilegiate în spionaj, pentru a se dedica unei alte meserii. Dar, înainte de 1978, perspectiva liberalizării societăţii româneşti era foarte improbabilă, aşa că nimeni nu ar fi riscat asta. Schimbarea meseriei în acest context ar fi însemnat o puternică decădere socială pentru el. Au fost câţiva KGB-işti care au reuşit aşa ceva în fostul spaţiu sovietic, după dezmembrarea URSS. Unii dintre ei au pornit cu capitalul primit ca recompensă pentru subminarea sistemului. La noi sînt notorii cazurile Dan Voiculescu şi Dinu Patriciu, deşi apartenenţa lor la DSS e doar probabilă, nu 100% dovedită. Însă Pacepa nu a investit banii primiţi de la CIA într-o afacere care să-l facă notoriu, precum cei de mai sus.

6) Dacă Pacepa chiar ar fi fost implicat în asemenea activităţi, din postura de şef adjunct în DIE, atunci ar fi trebuit să ştie să împartă profitul cu şefii de la Direcţia VI de Cercetări Penale din DSS, ca să nu aibă probleme. Pacepa nu era un bişniţar începător, ci un ofiţer de rang înalt în DIE. Desigur, el nu ştia ce dosare instrumentau celelalte „direcţii”, dar ştia cu ce se ocupă ele, inclusiv Direcţia VI. Prin urmare, înainte de a se apuca de asemenea „afacere”, el ar fi trebuit să îi asigure protecţia de la Direcţia a VI-a spre a nu avea surprize. Nu putea ajunge atât de sus dacă ar fi fost atât de naiv încât să nu-şi asigure protecţie pentru o infracţiune importantă în România socialistă.

7) Un astfel de autotir era semnul unei afaceri comerciale majore, iar Pacepa ştia foarte bine că aşa ceva era ilegal în acele vremuri, şi că nu are viitor. O astfel de „bişniţă” de masă era imposibilă, pentru că nu exista spaţiu de desfacere pentru asemenea cantitate de marfă. Agenţii DSS şi nu numai, aduceau pe ascuns diverse mărfuri occidentale în cantităţi mici, pe care apoi le vindeau anturajului, fără să lase urme. Unele din aceste produse ajungeau în talciocurile din marile oraşe. Dar, de fapt, acolo aduceau marfă mai curând micii traficanţi de graniţă. Uneori erau prinşi şi marfa le era confiscată, însă îşi permiteau astfel de pierderi. Regimul Ceauşescu a tolerat talciocurile, ca pieţe totuşi mici. Însă nu ar fi permis o Perestroika, precum cea iniţiată de Gorbaciov în URSS, cu infuzia de produse occidentale în masă. Preţurile din talciocuri nu erau pentru oricine, deşi oricine îşi putea permite să cumpere din când în când de acolo. O pereche de blugi depăşea salariul mediu pe o lună.

Cu toate astea, câştigurile bişniţarilor erau mult mai mici decât ale securiştilor, în special ale unui şef adjunct precum Pacepa. Nu merita să-şi bată capul pentru asemenea găinării. Planul lui era să vândă secrete şi false probe împotriva regimului Ceauşescu pentru invadatorii occidentali. Mult mai mulţi bani veneau din azilul politic primit în SUA prin vinderea de secrete de stat. Securiştii locali aveau altă tehnică de a absorbi capitalul, mult mai simplu, şi fără niciun fel de risc pentru ei: ascunderea mărfii. Voi reveni pe parcursul acestei cărţi la această practică, ajunsă notorie deja între cei ce au trăit înainte de 1989; înainte de venirea lui Ceauşescu într-un magazin, diverşi agenţi DSS îl aprovizionau consistent. Marfa era apoi retrasă imediat după finalul vizitei. Dictatorul rămânea astfel cu impresia de bunăstare a cetăţenilor, care nu era totuşi departe de adevăr. Însă magazinele nu arătau în mod normal aşa cum arătau în timpul vizitei sale. Dimpotrivă, unele mărfuri de necesitate maximă pentru anumite categorii sociale, precum carnea, laptele, pâinea, vata (de bumbac) şi altele, erau artificial ascunse la comanda expresă a unor „liberali” din DSS, special pentru a manipula piaţa şi a creşte artificial preţurile produselor. Cine cumpăra „pe sub mână” plătea un preţ de peste 200% faţă de cel oficial pentru un produs. Riscurile şi le luau preponderent vânzătorii, care la un control ar fi putut fi prinşi şi condamnaţi. Însă aşa ceva s-a întâmplat foarte rar, deoarece erau protejaţi tocmai de ştabii din DSS. De fapt, surplusul valorii rezultat în urma creşterii artificiale a preţurilor mergea în buzunarele lor. Securiştii aveau bani de aici, fără să rişte transporturi ilegale de mărfuri aduse din străinătate. Vânzătorii comuni de la magazine le plăteau taxă de protecţie, fie direct, fie indirect, prin miliţieni şi alte organe de control.

8) Şi, nu în ultimul rând, în completarea punctului 7, Ceauşescu era dispus să treacă cu vederea astfel de posibile escapade liberale ale agenţilor DSS. De asta el a şi tolerat talciocurile, unde ajungea marfă traficată şi de agenţii DSS, în special DIE. De asta au fost rare cazurile în care speculanţii de dinainte de 1989 au fost judecaţi. Ca şi acum, şi atunci asta se întâmpla pentru că ei băgau mâna prea adânc în borcanul cu miere, fără să împartă cu superiorii din Miliţie, nomenclatură sau şefii DSS. De aceea, dacă respectivul autotir chiar a existat, şi Pacepa era în spatele lui, el ar fi fost doar confiscat şi atât. Asta ar fi fost pedeapsa, nu altceva. Informaţiile şi perspectiva avansării în funcţia de şef la DIE erau mult mai importante decât câteva mii de dolari rotunjite de Pacepa cu asemenea „bişniţă”. Prin urmare, teoria autotirului e o za dezinformaţională menită să împiedice concluziile invaziei CIA.

Cuprins

În următoarea secţiune vom vedea cum diversiunea „Scrisoarea celor 6 va avea rolul de decriminalizare a lui Mircea Răceanu însuşi , prin crearea unui văl dezinformaţional în jurul său, precum cazul cu falsa dilemă trădător-patriot.

Cuprins

Gabriel Baldovin

1.2.18. „Lista lui Răceanu” versus „lista lui Pacepa”

noreply@blogger.com (Baldovin) — Sat, 25 Jul 2026 09:30:30 +0000

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.2.18. „Lista lui Răceanu” versus „lista lui Pacepa”

Faptul că CIA l-ar fi lăsat pradă contraspionajului românesc pe Mircea Răceanu, şi implicit condamnării sale inerente la moarte, mi se pare o el însuşi o diversiune majoră, cu implicaţii pe care le voi descrie mai jos în detaliu. Am văzut în documentar la ora 01:20 informaţii foarte detaliate despre sistemul defensiv şi organizatoric românesc, cumpărate de la diverşi racolaţi de CIA din interiorul său. Niciunul dintre cei care ar fi putut da asemenea informaţii vitale către CIA nu a fost prins de Direcţiile de contraspionaj din DSS sau DIA. Nici pe Pacepa nu l-a depistat nimeni, şi putea ieşi la pensie ca agent dublu fără să ştie nimeni, dacă nu pleca în SUA, în 1978. E nefiresc ca, după o asemenea experienţă de racolat în secret agenţi din spionajul advers, CIA să dea dintr-o dată un asemenea rateu. Mircea Răceanu a fost prins de contra-spionajul românesc într-o operaţiune de absolut amatorism. Aşa ceva este nespecific CIA, şi de aceea cred că întreaga poveste este o foarte bine jucată regie. Astfel de informaţii vândute unei agenţii străine de spionaj nu se ţin în buzunarul hainei cu zilele, aşa cum a făcut Răceanu, ci se ascund în locuri neprevăzute de adversar. Părerea mea este că afacerea Răceanu a fost o cacealma a CIA, pentru a provoca suspiciuni în spionajul românesc, şi a-i paraliza ulterior capacitatea sa (oricum redusă) de a contracara ciclul de diversiuni ce urmau să se facă în decembrie 1989. Astfel că eu cred că Răceanu a fost intenţionat expus spre a fi prins, pentru a provoca scindare între spionii cu idei liberale precum Răceanu, şi cei fideli şi conservatori. Primii doreau schimbarea regimului pentru creşterea libertăţilor lor. Ceilalţi sfârşeau în a deveni suspicioşi pe oricine avea o alură liberală că ar fi fost agent dublu, ceea ce le consuma energia pe presupuneri şi ipoteze. În această secţiune voi continua descrierea procesului de paralizare pe care spionajul occidental l-a realizat asupra celui românesc, ce în final va duce la surclasarea lui şi realizarea invaziei diversionist-militare din decembrie 1989.

Mircea Răceanu, o armă mai fină şi mai precisă a CIA decât Ion Mihai Pacepa în paralizarea spionajului românesc

În secţiunea anterioară am văzut efectele negative pe termen mediu şi lung ale racolării unui înalt agent de spionaj, aşa cum a fost Ion Mihai Pacepa. În secţiunile dedicate lui, am văzut cum acesta a devenit fals martor ale capetelor de acuzare din procesul stalinist, în care Ceauşescu a fost condamnat şi executat, respectiv distrugerea satelor, a industriei naţionale, crearea de genocid, şi de fictive conturi de milioane şi chiar miliarde de dolari în străinătate. Toate acestea aveau să se întâmple în timpul invaziei neocolonialiste care a sufocat România după 1989, dar puse dezinformaţional în cârca lui Ceauşescu, după cum am arătat în finalul documentarului meu „Eroii au murit.1899. CIA”, sau cum voi arăta, şi mai detaliat, în capitolul 3 al acestei cărţi. Spre cinstea lui, istoricul Ioan Scurtu descrie corect cu date oficiale situaţia anilor 1970-1980, ca un apogeu al societăţii româneşti globale, în finalul cărţii lui, „Revoluţia română din 1989 în context internaţional”. Finalul acestei cărţi îi contrazice flagrant începutul şi chiar titlul, după cum voi arăta în detaliu în ultima secţiune din capitolul 3 . Anii 1980 au consemnat o stagnare a evoluţiei industriale şi, implicit, economice în general, iar spiritele liberale au criticat această stare în raport cu economiile statelor occidentale care evoluau deja de peste 2 secole. Exagerarea acestor critici, îndreptăţite doar din perspectiva unei politici de dreapta, au dus la acele minciuni tragice atât pentru Ceauşescu, cât şi pentru poporul român. Acesta a fost condamnat la deportare economică sau retragere la un stil de viaţă rural, preindustrial, care a dus la cea mai mare prăbuşire a ratei natalităţii din istoria neamului nostru, şi la acele cifre care au venit apriori ca acuzaţii la adresa regimului Ceauşescu.

Pe lângă ultra-denigrarea regimului Ceauşescu, cu scopul de a cosmetiza imaginea invaziei neocolonialiste de după 1990 ca „răul cel mai mic”, Pacepa şi-a vândut subalternii la CIA. Am arătat în secţiunea anterioară care au fost efectele de paralizare a spionajului economic românesc, şi cel general al blocului socialist, a furnizării către CIA a „listei lui Pacepa”: spionii economici ce lucrau sub acoperire de diplomaţi în Occident a dus la retragerea lor de la posturi. Cei mai importanţi astfel de spioni au fost invariabil retrogradaţi în muncă de birou la Bucureşti, iar Mircea Răceanu foarte probabil a fost unul dintre ei. O astfel de listă justifica destul de coerent însăşi atacul spionajului occidental: spionii economici erau nişte hoţi internaţionali, de facto. Prin racolarea atât a lui Pacepa în 1978 cât şi a lui Mircea Răceanu, spionajul occidental îi apăra proprietatea, aş cum e justificată orice apărare a omului simplu însuşi, în faţa hoţilor. Problema constă însă în reacţia disproporţionată de după, respectiv prin manufacturarea de genocid ca pedeapsă pentru hoţie…

Am văzut în ce mod opinia publică dezavuează profund aceste practici de criminalitate înaltă, pe lângă care hoţiile spionilor economici par o joacă de copii. CIA a ştiut despre efectele adverse ale acestui atac şi a încercat să le tempereze prin clona Mircea Răceanu faţă de Pacepa. Deşi încă pare o justificare puerilă pentru specialişti, am văzut cum unii dezinformatori cu legături evidente în spionajul civil, precum Cristian Troncotă, marşează pe portretizarea lui Răceanu ca victimă a poliţiei politice din România. O altă măsură pentru atenuarea acelor efecte a fost descurajarea defectărilor nesolicitate. Ele erau inutile pentru CIA, şi îndreptau prea mult atenţia spre această agenţie odată cu bilanţul operaţiunii ce o punea atunci la cale. Dacă toţi spionii socialişti ar fi defectat, atunci era clar şi pentru cei nefamiliarizaţi cu spionajul că CIA se află în spatele unei campanii ce va duce la generarea evenimentelor din anii 1990. CIA a dat un semnal foarte ferm trădătorilor din spionajul românesc să se abţină. Am amintit de drama lui Nicolae Ion Horodincă, agent DIE cu rang de căpitan, care a defectat nechemat de CIA în 24 februarie 1980. El a sfârşit în a primi un serviciu de imigrant, fapt ce a dus la despărţirea de soţie şi copil, care s-au întors în România după un an. Cazul a fost relatat atât în presa americană, cât şi în numărul din 11 martie 1980 din oficiosul PCR „Scînteia”, cu unele diferenţe tipice de descriere. Aşa ceva a fost un semnal ferm al CIA pentru toţi potenţialii defectori să nu mai încerce nimic de capul lor, şi că îi va contacta ea când va fi cazul. Astfel de acţiuni riscau să compromită întreaga operaţiune prin lărgirea acestui „defect din fabricaţie”, care a fost racolarea lui Pacepa şi justificarea invaziei neocolonisliste ca un fals act de justiţie.

Mircea Răceanu este acea nouă armă a CIA prin care efectele paralizării spionajului autohton din urmă cu 12 ani să fie reluate, dar fără notorietatea lui Pacepa în spaţiul public. Spre deosebire de Pacepa, Mircea Răceanu vine învelit cu acel văl de ambiguitate de gen diplomat / spion, sau patriot / trădător, pe care spionajul civil poate marşa în funcţie de oportunităţi. „Lista lui Pacepa” era sigură, şi cu efecte directe în destabilizarea spionajului socialist în general, nu doar celui autohton. Retragerea lui Mircea Răceanu însuşi din funcţia de „diplomat” de la Washington a fost parte din efectele sale. Dar, după aceea, am văzut că Răceanu a avut misiunea de a scoate în spaţiul public o altă listă, rămasă de atunci sub denumirea de „lista lui Răceanu”. La nivel public, ea constă în ofiţerii DSS sau SRI descrişi în prima secţiune dedicată lui, care ar fi lucrat sub acoperire în diverse domenii, precum Teodor Meleşcanu, Ioan Mircea Paşcu, Mişu Negriţoiu,Traian Chebeleu, şi alţii. Cam asta ar fi trebuit să facă CNSAS, dacă asta i-ar fi fost într-adevăr menirea. Însă această instituţie ne-a adormit pe cei mai mulţi cu „deconspirarea” colaboratorilor civili, care erau pionii de jos ai ramurilor operative din vechiul spionaj socialist. În mare parte ei nu ştiau că oferă note informative către DSS, ci declaraţii către Miliţie, sau diverse organe de anchetă. Iar cei care ştiau că sînt informatori DSS nu înţelegeau amploarea operaţiunii la care erau cooptaţi.

Însă „lista lui Răceanu” are marele dezavantaj că vine de la un om cu credibilitatea profund afectată, şi nu are girul oficial. Ea este un fel de zvon şi atât, în contextul în care el însuşi a afirmat că nu era „ofiţer de informaţii, ci diplomat de carieră”. Un specialist pune imediat întrebarea de unde avea el acea listă, din moment ce se declară „diplomat de carieră”. Tocmai aceste confuzii în afirmaţii, împreună cu retragerea la scurt timp după „lista lui Pacepa”, atestă că era totuşi un spion. Dar sub raportul strict formal, afirmaţiile sale cu nominalizările din acea „listă” nu au acoperire în funcţia sa de „diplomat de carieră”. Pentru omul simplu, nespecializat în modul de operare a spionajului, aceste detalii nu contează. „Lista lui Răceanu” e mai importantă decât cea a lui Pacepa, deoarece dă nume şi prenume. Însă omul simplu are defectul de a crede zvonuri fără să le verifice. Pe dea altă parte, el nu poate vedea implicaţiile unei ample operaţiuni de spionaj. „Lista lui Pacepa” nu oferă nici nume şi prenume şi nu există public. Ea nu înseamnă mai nimic pentru un om care nu activează în sistem. Însă acest document este aproape sigur, chiar dacă e de nevăzut. CIA nu se limita doar în a-l pune pe Pacepa să scrie o carte cu minciuni ultra-denigratoare la adresa regimului, ci a scos tot de la el, inclusiv „lista” nevăzută de opinia publică. Pacepa cu siguranţă a oferit CIA numele spionilor DIE infiltraţi în SUA sub acoperire diplomatică, însă nu e sigur că a făcut-o şi Răceanu. E probabil, dar nu sigur.

Dimpotrivă, „lista lui Răceanu” e un cârlig şi atât. Analizată în detaliu, nu vedem în ea decât mărturia unui „diplomat”, cu mari şanse de a fi spion, adică un om care practică dezinformarea în mod profesionist. El nu oferă nici un document sau vreo dovadă că cei din lista sa ar fi într-adevăr spioni SRI sub acoperire. Există într-adevăr un indiciu pentru aşa ceva totuşi, respectiv faptul că cei 4 au părăsit treptat scena publică după anul 2000, când a apărut prima ediţie a cărţii „Infern '89. Povestea unui condamnat la moarte” a lui Răceanu, la editura Silex. Dar o astfel de situaţie e doar un indiciu, nu o dovadă că cei de mai sus ar fi fost cu adevărat spioni sub acoperire.

Iată cum cazul Răceanu a fost creat să dea o formă nesigură a unei realităţi certe de defectare la CIA, adică însuşi cazul Pacepa. Prin acele dileme artificiale, printre care şi cea de patriot / trădător, Mircea Răceanu a fost paravan ulterior pentru Pacepa. Opinia publică a plecat după fentă, prin spectaculozitatea nemaivăzută în posibila deconspirare a unor agenţi sub acoperire. Dar, de fapt, omul simplu a dat vrabia din mână pe cioara de pa gard, schimbând adevărul pe spectacol. Aşa ceva se înscrie în tehnica de dezinformare prin clonare, de asemenea descrisă în „Manifestul societăţii automatiste” . Mircea Răceanu este, de fapt, o clonă a lui Ion Mihai Pacepa pentru a diminua oarecum acel defect al notorietăţii implicării CIA în destabilizarea regimului din România. Dar, în acelaşi timp, el a oferit o altă listă dincolo de cei 4 care erau figuri publice cunoscute în anii 1990. Iată că „lista lui Răceanu” însemna pentru profesioniştii din spionaj o clonă reactualizată în 1989 a „listei lui Pacepa” din 1978, care însemna reluarea procesului de retragere a spionilor ce lucrau sub acoperire de diplomaţi. Şi, spre deosebire de Pacepa, Răceanu lăsa o portiţă de dubiu că ar fi agent CIA, cel puţin pentru opinia publică postumă.

În ciuda acestui defect major, după anul 2000 nu se mai vorbeşte de „lista lui Pacepa”, ci de „lista lui Răceanu”. Aici constă cheia înţelegerii funcţiei lui Mircea Răceanu în angrenajul general al invaziei diversioniste din decembrie 1989. La fel ca restul evenimentelor, Răceanu a avut rolul de a-l ascunde pe Pacepa şi însăşi CIA în generarea lor. De asemenea, scandalul cu condamnarea sa la moarte a avut rolul de a-l face în acelaşi timp şi un Horodincă 2, cu rolul de a potoli şi mai mult disponibilitatea spionilor liberali autohtoni de a defecta la spionajul occidental. Reducerea numărului de defectori avea efect pe termen lung în reducerea inerentului val de dizidenţă în România şi întregul spaţiu Est-European, după consumarea evenimentelor şi tragerea de concluzii.

Al treilea sens al expresiei „lista lui Răceanu”, un posibil zvon lansat între spionii autohtoni

După modelul Pacepa, cazul Mircea Răceanu a readus cutremurul în spionajul economic, dar mai ales în spionajul civil românesc. Am văzut mai sus cele două sensuri ale expresiei „lista lui Răceanu”, care pentru omul simplu înseamnă scoaterea din viaţa publică a 4 personaje cunoscute ale vieţii publice din anii 1990, iar pentru spioni înseamnă reactualizarea atacului Pacepa, adică deconspirarea a unei adevărate organigrame. Însă pentru cei mai suspicioşi dintre ei „lista lui Răceanu” s-ar putea să fi avut un alt sens, mult mai ameninţător. Există unele mărturii în materialele de dinainte de anii 2000, cum că între spioni ar fi circulat zvonul cum că asupra lui Răceanu s-ar fi găsit şi o listă cu agenţi români dubli, defectori la CIA. Zvonul acesta ar fi fost apoi răspândit în societatea civilă de nişte spioni puşi pe liber după 1990, şi aciuaţi pe lângă PRM şi Vatra românească. Da, informaţia asta e de mâna a 3-a, şi trebuie luată ca o ipoteză. Niciunul dintre spionii vechiului şi noului regim care au scris cărţi, nu l-au confirmat. Desigur, nici dacă ar fi fost confirmat asta nu însemna mare lucru; în fond declaraţiile lor sînt produse de dezinformare făcute de 2 generaţii diferite de spioni. Faptul că unii spun mai mult sau mai puţin adevărul este irelevant. Fără deducţii adiacente şi probe independente, declaraţiile spionilor vechi sau noi nu au mare valabilitate de adevăr. Însă foarte mulţi membri ai anturajului unor securişti au mărturisit în cărţi, în articole de presă şi emisiuni radio-TV, faptul că „se ştia că Ceauşescu va pica”. Eu am avut numeroşi membri în anturajul lărgit, sau necunoscuţi cu care am socializat o perioadă, care mi-au spus această poveste în diferite contexte.

Eu nu vreau să îmi bazez argumentaţia pe aceste zvonuri, şi din start afirm că aşa ceva este doar o ipoteză. Însă vom vedea că ele au sens în interiorul naraţiunii Răceanu = Pacepa 2. Acest posibil zvon cu lista de defectori este confirmat de o serie de deducţii simple; dacă Răceanu cunoştea că cei din „lista lui Răceanu” ar fi agenţi DSS, şi dacă el a fost racolat de CIA, deducem că şi el a vândut acea listă către CIA, la fel ca şi Pacepa. În „Infern '89…” el spune simplu că i-a oferit anchetatorului acea listă fără să fie torturat sau presat, ci din proprie iniţiativă, uneori cu nişte minciuni, precum cazul generalului-maior Gheorghe Anghelescu, despre care a minţit că ar fi aflat din ziarul „Scînteia” că era ofiţer DSS. Dacă în acest caz el a dat lista fără nici un beneficiu, e simplu de presupus că la fel le-a dat-o şi celor de la CIA în schimbul unor onorarii, indiferent cât de mici ar fi fost. În felul acesta CIA putea să fi continuat alt amplu program de racolare a ofiţerilor cu grade înalte din spionajul românesc, după modelul Pacepa.

Apoi, posibilul zvon cu „lista lui Răceanu” de agenţi dubli este susţinut de alte două, congruente. Spre deosebire de el, acestea sînt reale, deoarece au ieşit din sfera cercurilor de spionaj către opinia publică, şi au şi devenit virale. La acestea 2 s-a adăugat un al 3-lea, ceva mai tardiv, şi fără efecte de masă. Însă şi el e important în bucătăria spionajului civil, luat în vizorul multor autori ce au scris pe tema decembrie 1989. Aceste zvonuri au ceva nefiresc în ele, şi par să fi fost făcute de o minte diabolică, specifică spionilor. Primul dintre ele este un fel de zicală modernă, foarte virală: „Grăbiţi-vă cu Congresul, că vă moare realesul!”. El a circulat înainte de Congresul 14 al PCR din noiembrie 1989, şi a devenit atât de viral încât l-am auzit eu în propria familie, spus de un unchi, spre amuzamentul tuturor. Altul a fost „Se dărâmă şandramaua!”. Răceanu însuşi oferă o variantă ceva mai academică a acestui zvon, prin formula „prăbuşirea eşafodajului”, ce poate fi citită într-o propoziţie de la pagina din 440 „Infern '89…”:

„De altfel, evenimentele respective au dus, în final, la prăbuşirea eşafodajului pe care l-au susţinut şi căruia i-au fost fideli până la capăt.”

„Se dărâmă şandramaua” se regăseşte şi ea în mod ciudat în versurile dintr-o manea foarte populară din jurul anilor 1987, pe care de asemenea am auzit-o în anturaj:

„Ce ne facem noi, ţiganii,
Dacă vin americanii?
Dacă dau cu bombardeaua
Ne(Se) dărâmă şandramaua”

Iniţial aceste versuri au fost puse pe melodia unei alte manele, total dezavuată astăzi de publicul progresist al acestui gen muzical, datorită faptului că denotă sărăcia proverbială a gipsyi-lor rurali, urmaşi ai sclavilor secolelor trecute de la curţile boierilor. Dar lăutarii în vârstă îşi aduc aminte de ea şi o pot cânta, la cerere. Ea suna în felul următor:

„Primăvara-i mama noastră,/
Ies urzicile pe coastă;/
Le culeg ţigăncile, /
Le m’âncă româncele./
Şa lala lala la laaaa.”

Există o variantă folclorică a acestei manele, dar şi cu melodia schimbată, şi cu textul adaptat spiritului folcloric, după cum vedem în mai multe interpretări . La fel s-a întâmplat parţial şi cu textul „Se dărâmă şandramaua” din acea manea. Dar la finalul anilor 1980-1989, textul s-a pliat pe melodia manelei „Primăvara-i mama noastră”, şi a devenit o variantă în cultura suburbană a aşanumitei „ironii postmoderniste”, despre care masele nu puteau şti. Au existat texte persiflante la adresa liderilor PCR în manele şi bancuri. Însă nu există o astfel de auto-ironie la adresa maselor însele cu puternică penetrabilitate.

Această temă este cu totul neobişnuită pentru acest gen de muzică; cântecele de jale / plângerile ţăranilor în folclor sau a marginalilor din manele se concentrau şi atunci dar şi acum pe „duşmanii” comunitari sau pe trădarea apropiaţilor, dar nu pe alte naţiuni şi politică internaţională în generl. Faptul că aici apare tema invaziei americanilor nu e specific omului simplu. Tema crizei rachetelor din anii 1960 a devenit motiv de panică doar pentru cei ce au înţeles ce înseamnă pericolul atomic. Omul simplu nu avea experienţă cu aşa ceva, însă experienţa războiului era proaspătă în memoria colectivă, datorită bombardamentelor americane asupra oraşelor Bucureşti şi Ploieşti din timpul Războiului 2 Mondial. „Bombardeaua” se referea în general la bombele convenţionale de atunci, însă cei informaţi ştiau de „scutul antirachetă” al lui Reagan, care relua ameninţările crizei rachetelor din urmă cu 20 de ani. Deşi nu era adevărat, toţi credeau că „se va dărâma şandramaua” în faţa unei asemenea „bombardea” nucleară.

Acest al doilea zvon a fost şi popular, spre deosebire de cel posibil al spionilor dubli din „lista lui Răceanu”, în sensul că foarte mulţi l-au confirmat. „Se dărâmă şandramaua” era menit să comunice faptul că umblă un „vânt de schimbare” prin Europa, aşa cum l-a simţit (Sic!) şi formaţia Scorpions. Acesta a devenit imn internaţional al „revoluţiei” anti-socialiste. De asemenea, „Vino Doamne!” a lui Vali Stelian a devenit imn autohton al mascaradei. În capitolul 4 voi reveni la aceste cântece, şi voi arăta că e puţin probabil ca ele să fi fost compuse subit tocmai în acele zile. Însă, ambele au fost lansate – ce coincidenţă! – exact atunci. Nici Scorpions şi nici Vali Stelian nu au mai compus o altă piesă atât de populară cu asemenea temă. La fel e şi cu cazul „Se dărâmă şandramaua” din acea manea. Ipoteza mea este că toate acestea au fost comandate cumva înainte de o forţă care a stat la baza evenimentelor însele. Modelul pentru aşa ceva poate fi văzută în felul în care o astfel de melodie a fost comandată pentru a ascunde manufacturarea unei false revoluţii în filmul „Wag the Dog”.

Aceste produse culturale par nişte influenţe ale unor evenimente istorice asupra unor artişti. Însă, de fapt, e invers; artiştii sînt chemaţi să popularizeze o campanie politico - demagogistă, aşa cum am arătat în proiectul meu artistic „Corruption Story”. Împrumutarea unor forme populare de cultură de masă, şi conectarea lor cu tema virusului SARS-COV-2, se va găsi foarte bine în campania de popularizare a acelei pandemii. Cultura de masă a devenit atunci un adevărat marketing medical, aşa cum am descris-o în articolul meu „S-au golit supermarket-urile; deci Coronavirus e o campanie de marketing” , publicat în 27 februarie 2020, la câteva zile de la începerea mascaradei sanitare. Am descris acolo în detaliu folosirea principalelor teme ale publicităţii, precum umorul, muzica, sexualitatea sau demagogia electoralistă.

Iată cum în aceste 3 teme s-a folosit muzica pentru această campanie de invazie diversionist-militară. Dar, dacă „Vântul schimbării” şi „Vino Doamne!” s-au lansat imediat după evenimente, dimpotrivă „Se dărâmă şandramaua” a fost lansată înainte, şi a avut un efect uriaş asupra angajaţilor din instituţiile represive. Eu am auzit această variantă undeva prin 1988, şi mi-a rămas în minte. Ei bine, asta a fost şi scopul. Melodia era cârligul emoţional iar textul era poanta, care a prins la mase. De aici ea a devenit o bombă dezinformaţională menită să-i manipuleze pe înşişi fidelii regimului, nedispuşi să încalce jurământul. Prin repetare asemenea unei reclame, ea i-a convins pas cu pas să schimbe bărcile, după cum a făcut în 1944 generalul de armată Nicolae Cambrea, unchiul lui Sergiu Nicolaescu, despre care voi detalia în secţiunea „Grupurile sociale implicate în evenimentele din decembrie 1989” . Era suficient ca un coleg să cânte această manea timp de câteva luni, pentru a pune pe gânduri o întreagă echipă dintr-o ramură operativă a spionajului. Era suficientă o cârtiţă infiltrată într-o structură operativă, pentru a o destabiliza cu astfel de zvonuri atent manufacturate de spionajul advers. Această tehnică de manipulare discretă prin crearea artificială a unei frici s-a prelungit în spionaj din în publicitate (advertising). Eu am descris efectele sale în secţiunea „Exemple de manipulare şi obedienţă realizate prin publicitate şi marketing” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”.

Pe lângă aceste două zvonuri foarte răspândite, există un al 3-lea, de mai mică anvergură, apărut în publicaţia „Scânteia Tineretului” din data de 18 decembrie 1989 (extra-sezon estival), intitulat „Câteva sfaturi pentru cei aflaţi în aceste zile la mare” :

„Evitaţi expunerea intempestivă şi prelungită la soare. E de preferat să începeţi mai prudent, cu reprize scurte de 10-15 minute – când pe-o parte, când pe alta. Astfel, vă veţi asigura un bronzaj plăcut şi uniform. Nu vă avântaţi prea mult în larg. Oricum, în caz de pericol, nu strigaţi. Este inutil. Şansele ca prin apropiere să se afle vreo persoană dispusă a vă asculta sunt minime. Profitaţi de binefacerile razelor ultraviolete. După cum se ştie, ele sunt mai active între orele 5,30 si 7,30. Se recomandă cu precădere persoanelor mai debile. Dacă sunteţi o fire sentimentală şi agreaţi apusurile soarelui, librăriile de pe litoral vă oferă un larg sortiment de vederi cu acest subiect. Şi încă ceva – dacă aceste «sfaturi» v-au pus pe gânduri şi aveţi deja anumite ezitări, gândindu-vă să renunţaţi în favoarea muntelui, înseamnă că nu iubiţi în suficientă măsură marea (S.P.)”.

Acest text a fost invocat de mulţi autori de după 1989 ca pe un cod de luptă între spioni pentru operaţiunea ce urma să se întâmple. Jurnaliştii care l-au publicat au afirmat că a fost o simplă glumă, însă pentru astfel de glume erau alte publicaţii, dintre care se remarca „Urzica”. S-ar putea ca unele interpretări ale sale să fie eronate, conform cu nepriceperea naturală a jurnaliştilor pentru spionaj. Ca de obicei, adevărul se află pe undeva pe la mijloc. De exemplu, expresia „reprize scurte de 10-15 minute” a fost în special interpretată ca rafale de focuri trase. Însă mie nu această parte mi se pare cea mai sugestivă. Există o diferenţă importantă între rafalele de 10-15 minute din război şi cele din decembrie 1989. Acestea din urmă rar au avut 10-15 minute, exceptând pe cele trase de militari şi gărzi patriotice după fictivii „terorişti”. Oricum, acei oameni nu au avut nevoie de vreun cod scris cu o lună înainte. Ei au fost dezinformaţi prin mass-media şi trăgeau la întâmplare, fără ordine exprese privind durata. În realitate, focurile instigatoare ale provocatorilor de haos durau cam 10-15 secunde, iar cele ale lunetiştilor nici măcar atât. În jur de 600 de apolitici, din aproximativ 1166 de victime în timpul mascaradei tragice din decembrie 1989, au fost vânaţi de lunetişti în alte locuri decât cele în care protestau manifestanţii. La ora 02:52 din documentar am văzut cazul Constantin Ciobanu, împuşcat la balconul propriei locuinţe de un astfel de lunetist. Voi da mai multe astfel de exemple în capitolul 2.

În citatul de mai sus mie mi se pare mai interesant mijlocul mesajului, respectiv „Oricum, în caz de pericol, nu strigaţi. Este inutil”, care a fost mai puţin interpretat. În 1989 un asemenea mesaj era menit să îi sperie pe spionii necooptaţi în echipa de lucru ai noilor invadatori să nu încerce o „contra-revoluţie”, pentru că operaţiunea este implacabilă şi ireversibilă. Vom vedea în secţiunea „Patru inginerii sociale majore de manipulare a instituţiilor represive să încalce Constituţia şi legile aferente în decembrie 1989” din capitolul 2 că astfel de ameninţări au fost mult mai clar exprimate în diversiunea tragică asupra grupului Trosca din USLA la MApN şi uciderea ministrului apărării, Vasile Milea. Ele s-au mai regăsit şi în doborârea elicopterului în care se aflau generalii de miliţie Nuţă şi Mihalea, şi în mutilarea fostului handbalist Dan Marin, ce lucra în DSS după retragerea din sportul de performanţă. Aceste evenimente au fost anunţate cumva de mesaje subliminale precum cele 2 zvonuri de mai sus, împreună cu cel mai eluziv din „Scânteia Tineretului”.

Aceste 3 zvonuri au avut funcţie de profundă dezinformare şi manipulare a spionilor din toate agenţiile de spionaj, dar şi din Armată, să nu îşi îndeplinească obligaţiile conform cu jurământul de la angajare faţă de dictator, aşa cum voi detalia în secţiunea amintită mai sus. Să ne imaginăm că un agent dublu îi punea în faţă acest text unui fidel al regimului, în timp ce cânta maneaua „Se dărâmă şandramaua”. Pentru omul simplu nu înseamnă nimic. Însă pentru un agent de spionaj civil sau militar, el poate însemna un avertisment să aibă grijă cu cine se aliază să lupte. Exact acest avertisment va fi comunicat la nivel subliminal în 22 decembrie prin «Acuzaţia implicită a generalului Nicolae Militaru asupra Armatei făcută prin ordinul „Opriţi măcelul!”» , după cum voi arăta în capitolul 2.

Astfel de zvonuri erau menite să provoace trepidaţie liberalilor, dispuşi să saboteze regimul, sau frisoane conservatorilor fideli ai acestuia. Spre deosebire de ordinele clasice, neinterpretabile, ale armatelor clasice, iată că ierarhia şi comportamentul din spionajul militar, dar şi civil, vizează astfel de zvonuri cu profundă penetrabilitate emoţională, precum în filmul „Inception”. Aceste zvonuri veneau pe realităţi certe ale politicii internaţionale. Agenţii fideli regimului din DSS au văzut ce se întâmplă în ţări precum Polonia, Cehoslovacia sau Germania de Est. Unii ambasadori din ţările occidentale la Bucureşti au fost retraşi de la post ca semn de protest expres ale ţărilor de origine faţă de politica lui Ceauşescu. Acesta este cazul ambasadorului SUA în România, Roger Kirk (amintit anterior ca partener în scrierea unei cărţi alături de Răceanu), cel al Republicii Federale Germania (RFG) Helmut Matthias, sau cel al Olandei, Coen Stork. Aşa ceva echivala implicit cu o declaraţie de război. Toţi spionii de teren sau de birou din România au înţeles că socialismul se află în faţa unei ofensive fără precedent şi că într-adevăr „Se dărâmă şandramaua”. Nimic nu putea opri o astfel de campanie, iar soluţia este un altfel de 23 august 1944, doar că acum făcut cu semnul invers.

Doar că CIA nu era, de fapt, dispusă să scoată la pensie pe toţi şi să-i racoleze doar pentru a înmulţi numărul de false probe faţă de „regimul stalinist”. Racolarea în masă era doar un zvon care îi făcea pe fiecare dintre agenţi să se simtă exclus din noul curent, ce părea majoritar prin aceste confuzii intenţionat create. În realitate CIA nu voia ca scandalul racolărilor să iasă din perimetrul spionajului, din motivele expuse mai sus. Aşa că e foarte probabil ca posibilul zvon despre lista lui Răceanu de spioni dubli să fie fost într-adevăr unul real. El avea exact aceeaşi funcţie pentru angajaţii din instituţiile represive, în special pe cei din spionaj, de a-i manipula despre amploarea operaţiunii de invazie care avea loc în România. Vedem aici o campanie de dezinformare orientată exclusiv asupra profesioniştilor din spionaj, adică a spionilor înşişi, un fel de al doilea nivel de spionaj în interiorul spionajului. Vom vedea că informaţia despre o invazie clasică a României (alarma parţială de luptă „Radu cel Frumos”) nu a ajuns la urechile dictatorului sau a anturajului său. Însă ea e posibil să fi ajuns la urechile spionilor fideli, iar asta împreună cu restul de zvonuri a fost suficient pentru a scoate de la ei o atitudine pasivă de no-combat în munca operativă.

Scandalul cu Mircea Răceanu a venit ca o mănuşă în acest context. Cazul Răceanu a fost pentru spionajul românesc ce a însemnat a doua bombă atomică pentru Războiul din Pacific la jumătatea secolului al 20-lea. Panica pentru detonarea unor noi bombe atomice i-a făcut pe mulţi militari japonezi să se gândească la copiii, soţiile, şi mamele lor, şi astfel au acceptat capitularea. În acelaşi fel scandalul Răceanu a deschis interpretarea că spionajul civil colcăie de agenţi dubli, racolaţi de spionajul occidental, în special CIA. Mircea Răceanu reuşea să creeze confuzie în privinţa asaltului CIA asupra Europei de Est, dar în acelaşi timp să îi avertizeze pe potenţialii defectori să nu ia iniţiative pripite, altfel vor avea soarta lui şi a lui Nicolae Ion Horodincă. Am văzut în secţiunea „Câteva exemple de spioni sabotori din ambele sisteme politice în ultima sută de ani” cum viaţa sa a fost distrusă după ce a defectat de unul singur la CIA în 24 februarie 1980, în speranţa că va prinde şi el o falcă precum Pacepa. Însă Pacepa era un caz special. El oferise suficiente dovezi din postura de spion de rang înalt. Nu era nevoie de altele, venite eventual dinspre spioni de rang inferior. Unii dintre ei nu erau competenţi pentru meseria de spion, iar Horodincă pare să fi fost unul dintre ei. Cei competenţi nu trebuiau scoşi automat la pensie după racolare. Ei trebuiau puşi la treabă în noile agenţii înfiinţate după 1990. CIA nu era dispusă să arunce cu banii pe fereastră la orice fel de defector / trădător. Unii dintre ei trebuiau puşi la treabă pentru următoarele diversiuni ce aveau să producă denigrare poporului român şi a-i scădea moralul.

Informaţiile date de Mircea Răceanu către Ambasada SUA din Bucureşti nu erau nici atât de inocente precum zice el, dar nici atât de importante precum spune adjunctul Direcţiei a III (de Contraspionaj) din DSS, Filip Teodorescu. Am văzut în secţiunile anterioare că Răceanu a spus că ar fi avut asupra sa material public din Tratatul de la Varşovia şi un zvon despre un fictiv grup de ziarişti. Aşa ceva nu înseamnă chiar nimic. Adevărul e iarăşi pe undeva pe la mijloc. Pe de altă parte, el era un foarte probabil spion ce lucra sub acoperire diplomatică în Ministerul Afacerilor Externe, după ce a fost retras din SUA, odată cu „lista lui Pacepa”. Cel mai probabil Răceanu a fost reconvertit în activitate de contraspionaj pentru restul de diplomaţi trimişi să îi înlocuiască pe cei retraşi după 1978. E foarte puţin probabil ca el să primească o funcţie înaltă în DSS/DIE, tocmai datorită vulnerabilităţii sale privind caracterul subversiv al tatălui său adoptiv, Grigore Răceanu. Contraspionajul din DSS nu era de nivel occidental, însă nu era chiar greu de observat că Mircea Răceanu era un liberal gata să submineze sistemul socialist. De aceea cred că el nu a primit în DSS o funcţie comparabilă cu cea a lui Pacepa, care să-i permită să ştie cu siguranţă care sînt acei spioni economici infiltraţi sub acoperire diplomatică în Occident. N-am avut acces la documentele pe care contraspionajul din DSS le-a găsit asupra lui Răceanu nici în ianuarie 1989, şi nici până atunci. Însă pot să bănuiesc că ele erau doar nişte zvonuri tipice de contra-spionaj mediu, în acord cu însuşi gradul lui mediu în ramura operativă în care era încadrat. Aşanumitul „material informativ copiat de pe documente strict secrete” despre care a vorbit Filip Teodorescu nu aveau nici pe departe importanţa celor de la Mihai Bravu, din documentul inserat la ora 01:20 în documentarul meu. Însă tocmai această confuzie creată în jurul persoanei sale a fost cea căutată de CIA.

Judecarea şi condamnarea lui Răceanu la moarte le-a transmis tuturor potenţialilor defectori să nu se grăbească, în acord cu expresia din citatul de mai sus „Oricum, în caz de pericol, nu strigaţi. Este inutil”. În felul acesta zvonul despre lista de spioni dubli ai sensului al 3-lea al expresiei „lista lui Răceanu” rămânea în cercurile restrânse ale spionajului şi nu făcea obiectul altor scandaluri de defectare precum în cazul „listei lui Pacepa”. Despre dezinformare făcută deliberat de Mircea Răceanu cu scop de spălare a imaginii lui Pacepa voi detalia în următoarea secţiune.

Cuprins

Gabriel Baldovin

1.2.17. Mircea Răceanu, un paravan dezinformaţional justificativ al CIA pentru Ion Mihai Pacepa

noreply@blogger.com (Baldovin) — Thu, 23 Jul 2026 08:37:34 +0000

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.2.17. Mircea Răceanu, un paravan dezinformaţional justificativ al CIA pentru Ion Mihai Pacepa

În secţiunile anterioare am descris cele mai gogonate minciuni pe care Mircea Răceanu le spune în materialele sale publice. Una dintre ele este şi aceea că ar fi fost şi diplomat, deşi a „luptat cu arme specifice avute la îndemână pentru subminarea sistemului comunist şi a dictaturii impuse de Ceauşescu”, aşa cum el însuşi spune la pagina 27 din ediţia a 2-a a cărţii sale „Infern '89. Povestea unui condamnat la moarte” editată Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009. Însă asemănările dintre Mircea Răceanu şi Ion Mihai Pacepa sînt flagrante. Cea mai importantă asemănare dintre ei este aceea că ambii au fost dezavuaţi în România şi au primit azil politic în SUA. În urma sa ambii au sfârşit cu o a doua viaţă, care mă gândesc că trebuie să fi fost mai bună decât cea de pensionar DSS din România. O a doua mare asemănare e că fiecare are câte o carte de bază, cu rol de false probe de ultra-denigrare a regimului, respectiv „Orizonturi roşii…” (Pacepa) şi „Infern '89. Povestea unui condamnat la moarte” (Răceanu). Am văzut în prima secţiune dedicată lui Răceanu că temele sînt în cea mai mare parte aceleaşi, adaptate însă la realităţile vremii anilor 2000. O a doua asemănare este că ambii au mai fost coautori la o alta, cu un „specialist” din afară. Pacepa a scris „Disinformation”, în colaborare cu Ronald J. Rychlak, iar Răceanu a scris „Romania against USA: Diplomacy of the Absurd 1985-1989” în colaborare cu Roger Kirk, care între 1985 şi 1989 a fost ambasadorul SUA în România.

Dar între Răceanu şi Pacepa există şi câteva diferenţe, care în final ne explică de ce a fost nevoie de el, ca al doilea Pacepa. Cartea „Orizonturi roşii…” a lui Pacepa a avut ecouri internaţionale uriaşe, care în final au dus la schimbarea opiniei publice occidentale despre Ceauşescu, şi începerea demonizării sale. Vom vedea mai jos că această armă de dezinformare publică prin contracarare în formă de denigrare, aşa cum am descris-o în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”, comporta un risc uriaş de recul împotriva CIA însăşi. Voi arăta în următoarele 2 secţiuni cum cazul Mircea Răceanu a fost artificial creat pentru a masca rolul CIA în generarea evenimentelor, care era de netăgăduit în cazul Pacepa. Dimpotrivă, am văzut cum în imaginea de defector a lui Răceanu se infiltrează artificial şi dezinformaţional pe cea de dizident politic. În felul acesta statutul său de dezertor/trădător este deviat dinspre CIA către o fictivă practică de manufacturare a unui dosar stalinist, pe care dictatura socialistă din România nu-l mai practica de la începutul anilor 1960. O astfel de campanie este aplicarea exactă la nivel local, în România, a retoricii scutului anti-rachetă enunţat de preşedintele SUA Reagan

Cartea „Infern '89. Povestea unui condamnat la moarte” a lui Răceanu este un fel de „Orizonturi roşii…”, de mai mică anvergură. Spre deosebire de a lui Pacepa, explicaţia defectării şi azilului său politic în SUA e justificată nu pe campania de racolare a spionilor autohtoni de către CIA, ci pe o fictivă răzbunare a regimului Ceauşescu pe tatăl său, Grigore Răceanu, pentru criticile la adresa ştabilor PCR din anii 1950. Astfel că, în jurul lui Răceanu s-a creat acest văl dilematic artificial, care pleacă direct de la minciunile spuse de el în această carte. Şi Pacepa scrie minciuni la fel de mari, dacă nu chiar şi mai mari, după cum am văzut în secţiunile dedicate lui. Însă, asupra lui e un verdict clar de defector, în timp ce asupra lui Mircea Răceanu a fost infiltrată ideea de victimă a poliţiei politice. Din ce am spus până acum, aşa ceva este puţin probabil, dar nu imposibil, aşa cum e în cazul Pacepa. CIA l-a scos în prim-plan pe Mircea Răceanu cu rol de paravan pentru Pacepa, şi de ştergere a urmelor implicării sale în atacul asupra spionajului românesc şi Est-European în general, prin tehnica de dezinformare de negare în formă de falsă antecedenţă, aşa cum am descris-o şi pe ea în cartea mea mai sus amintită. În aceste 2 secţiuni voi descrie modul detaliat de operare la nivel global a spionajului civil din dictatura capitalistă, în sensul extinderii ei peste cea socialistă prin racolarea spionilor săi de rang înalt şi manipularea celor de rang inferior.

Controlul CIA asupra apetitului agenţilor de spionaj din ţările socialiste pentru defectare la spionajul capitalist

Defectarea lui Pacepa la CIA în iulie 1978 a avut 3 consecinţe majore, câte una asupra a trei grupuri sociale distincte. Prima consecinţă a fost asupra publicului larg. A doua a fost asupra demagogilor din partidele comuniste din ţările socialiste. Şi, cea mai importantă consecinţă a fost asupra agenţiilor lor de spionaj. Am văzut în secţiunea «Trei teme de manufacturare a imaginii diabolice lui Ceauşescu existente în cartea „Orizonturi roşii” a lui Ion Mihai Pacepa» , şi cea următoare ei, cum acest defector va deveni falsă sursă de dovezi pentru procesul stalinist ce i se pregătea dictatorului clasic moderat de la Bucureşti. Cartea „Orizonturi roşii…” era consecinţa în planul opiniei publice internaţionale a acestei defectări. Defectarea lui Pacepa a fost epicentrul unei prime mari lovituri pe care spionajul occidental o dădea celui socialist, într-un şir mai lung, la care ultimul nu ştia cum să reacţioneze. Acest eveniment a avut acelaşi rol precum distrugerea unei armate în timp de război. Demagogii comunişti erau puşi în situaţia de a vedea cum aliaţii lor din arcul carpatic făceau un joc dublu cu Occidentul, la fel cum făcuseră în favoarea lor în timpul Războiului Mondial 2. Atunci acţiunea de trădare a aliatului era lăudată, iar contra-invazia sovietică era prezentată ca mare bravură eroică, în opoziţie cu eşecul militar şi politic nazist. Dar, în acel moment, demagogii sovietici deveneau ei înşişi personajele negative ale istoriei în faţa opiniei publice.

Deschiderea tinerilor din spaţiul socialist către cultura de masă occidentală a devenit o altă forţă de presiune. Această situaţie, împreună cu defectarea lui Pacepa şi retorica scutului anti-rachetă a lui Reagan, îi va face pe cei mai mulţi să schimbe şi ei bărcile spre capitalism. Astfel a fost ales Gorbaciov la cârma PCUS şi URSS, şi aşa s-a bătut un cui în barajul socialist est-european, a cărui curgere iniţial firavă va deveni un torent de nestăvilit în puţin peste 5 ani. Autosabotajul de la centrala atomo-electrică de la Cernobâl va fi un adevărat piron, care a produs probabil cea mai mare fisură în acest baraj. Au urmat mai întâi invazia diversionist-militară din 1989 din România, şi apoi cea dintre 1992-1999 din Iugoslavia, care realmente a instigat la sângeroasele războaie civile între slavii de la sud de Dunăre. Cireaşa de pe tort este, desigur, manufacturarea loviturii de stat dată de KGB în 1991, care de fapt a consfinţit actul oficial de deces al infamei agenţii dar şi al URSS în general.

Însă consecinţa militară a defectării lui Pacepa a provocat un şoc mult mai mare între angajaţii agenţiilor de spionaj din ţările socialiste. Ca şef adjunct al DIE, Pacepa deţinea listele cu spionii economici români infiltraţi în Occident pentru a fura tehnologie. Neaducem aminte că un astfel de spion economic fusese şi Matei Pavel Haiducu. Dincolo de cartea „Orizonturi roşii…”, CIA îi cumpăra lui Pacepa aceste liste. Aşa ceva era echivalent cu deconspirarea acestor spioni ce lucrau sub acoperire, ceea ce putea duce la arestarea lor. După cum am spus în secţiunea anterioară, primul lucru pe care l-a făcut DSS după defectarea lui Pacepa a fost să-i retragă pe toţi aceşti infiltraţi sub acoperire diplomatică. Era prea mare riscul de a fi capturaţi, şi eventual chiar torturaţi prin anchete prelungite, în urma cărora să spună vrute şi nevrute. Unii efectiv au fost scoşi pe linie moartă, deoarece aveau familii în Occident, şi pur şi simplu nu puteau să plece. Altora li s-a schimbat identitatea şi chiar li s-au făcut operaţii estetice. Însă alţii au fost pur şi simplu rechemaţi în ţară pentru că erau prea cunoscuţi chiar şi pentru aşa ceva. Înlocuirea lor a necesitat ani de pregătire cu alţii, mai tineri şi neexperimentaţi. Alţii au fost cooptaţi în diversiuni, după cum am văzut în cazul Haiducu.

Am văzut în prima secţiune dedicată lui Mircea Răceanu că el afirma că nu era „ofiţer de informaţii, ci diplomat de carieră.” Însă el a omis să menţioneze (sic!) că el însuşi a fost unul dintre cei retraşi astfel din SUA, imediat după ce Pacepa a defectat, şi le-a încredinţat celor de la CIA lista cu spionii DIE ce lucrau sub acoperire de diplomat. „Lista lui Pacepa” a fost aşadar o primă mare lovitură dată blocului socialist de către CIA. O astfel de ofensivă nu avea antidot din partea spionajului socialist, decât prin retragerea spionilor. Aşa ceva era o mutare pur defensivă, nu de contra-atac. Nu există niciun fel de reacţie din partea unui oficial socialist, spion sau demagog la asemenea atac din partea CIA. La fel ca şi în cazul Cernobâl, şi în acest caz pasivitatea blocului socialist se explică prin faptul că unii şefi ai agenţiilor locale de spionaj, care puteau concepe o oarecare reacţie de contra-atac, erau deja cumpăraţi de CIA pentru a simula acest no-combat. Poate că unii spioni socialişti dovediseră un oarecare talent în a concepe operaţiuni ample de reacţie. Dar, ne putem închipui că mai mulţi astfel de spioni cu grade mari au fost cumpăraţi, aşa cum fusese cumpărat şi Pacepa. În acel moment ei erau plătiţi să nu reacţioneze cu ceva, sau chiar să susţină planul general de invazie. Am văzut în cazul Cernobâl cum ei manufacturau false probe pentru a dirija cauzele exploziei din reactorul 4 în sistemul demagogist sovietic. Astfel, ei au dezinformat opinia generală că URSS era victima unui atac american, prin manufacturarea artificială a acelei explozii. Aşa ceva era evident inclusiv pentru omul simplu. Reamintesc cititorului că savanţii încă nu i-au putut da o explicaţie ştiinţifică după 40 de ani acelui eveniment, aşa cum am văzut în secţiunea „Tehnologia centralelor nucleare şi alte accidente nucleare din istorie nu pot explica explozia de la Cernobâl”. Am văzut acolo cum ei şi-au asumat în mod absurd nepriceperea în domeniul energiei nucleare, deşi experienţa lor era comparabilă cu cea a omologilor lor occidentali. În loc să mimeze măcar ceea ce fac demagogii în general, respectiv să întoarcă spre adversar cauza acelui accident nuclear, ei au jucat rol de incompetenţi. O întreagă pleiadă de figuri importante din domeniul fizicii nucleare, împreună cu spioni din KGB şi înşişi demagogii din PCUS, au adoptat în mod nefiresc atitudinea de amatori în acest domeniu.

Da, acest lucru este parţial adevărat în ceea ce priveşte competenţa realizării unor diversiuni ample de către spionajul civil socialist, precum KGB sau DSS. Cei mai mulţi spioni socialişti în general erau într-adevăr incompetenţi în materie de spionaj civil în general, şi politic în special. Ei erau specializaţi în spionajul penal intern, şi cel economic extern. În acest al doilea caz, ei furau pur şi simplu tehnologie occidentală. În primul caz ei depistau şi condamnau dizidenţii conform legislaţiei. Dimpotrivă, cel occidental a trebuit să se plieze peste libertatea de exprimare şi alegere, care era ceva mai credibil garantată de constituţiile sau legislaţia organică a ţărilor occidentale pentru cetăţenii ei. Spionajul occidental nu putea condamna dizidenţii doar pentru că critică autorităţile, aşa cum făcea cel socialist. El le manufactura diversiuni în prealabil, fie pentru a le schimba optica, fie pentru a-i marginaliza, după cum am arătat începând de la secţiunea „Persecuţia mărturiilor vii ale sabotajului de la Pearl Harbor şi Clark Field” din „Manifestul societăţii automatiste” . Aceste practici sînt folosite şi astăzi, aşa cum voi arăta în ultima secţiune a capitolului 4 cu exemple din propria mea viaţă de activist civic .

Aşa că spionajul civil occidental era cu un cap peste cel socialist, şi asta s-a văzut în confruntarea lor din câmpul tactic. „Lista lui Pacepa” era aplicarea la nivel de spionaj politic global a acestor metode aplicate dizidenţilor la nivel local pentru a-i manipula să-şi schimbe ideile, sau a-i marginaliza în caz contrar. Cumpărarea unui important spion de birou, coordonator de acţiuni ale spionajului economic, denotă diferenţa dintre capitalism şi socialism; primul are bani, celălalt are doar o promisiune neonorată de a încerca să atenueze prăpastia dintre bogaţi şi săraci. Un moralist alege cauza socialistă, dar asta mai mult pentru intenţie decât pentru rezultat. Însă, dacă un spion este plătit cu sute de mii de dolari, sau chiar milioane, să defecteze, atunci aşa ceva îi pare o simplă şi binemeritată ridicare în grad. Moralitatea nu contează în spionaj, la fel ca în afaceri, ci doar eficienţa. Acest model se regăseşte în disputa pe care un om simplu o are cu un bogat într-o instanţă de judecată; ultimul are avocaţi pe care îi plăteşte regeşte. Aceşti avocaţi de obicei sînt foşti judecători lângă care s-au format actualii judecători ce le judecă lor cauza. Într-un sistem de para’ndărături, care este epicentrul corupţiei din ju$tiţie, ei sînt cumva obligaţi să tragă balanţa în favoarea foştilor lor formatori, apărătorii bogaţilor. În cel mai rău caz, un dosar iniţiat de un sărac împotriva abuzurilor/crimelor unui bogat, este tergiversat în dictatura capitalistă prin proceduri, care mai de care mai absurde iniţiate de corpul de avocaţi, până faptele se prescriu. Spionajul occidental este la nivel global ce sînt avocaţii bogaţilor în disputa cu săracii, la nivel particular.

Iată de ce „lista lui Pacepa” a fost o armă fără antidot a spionajului occidental. Ea a produs confuzie în agenţiile socialiste de spionaj, la fel cum diversioniştii coordonaţi de CIA au produs dezinformări încrucişate cauzatoare de foc fratricid între militarii simpli, dar şi între civili şi militari în spaţiul Est-European şi Orientul Mijlociu. Am arătat pe scurt în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” cum astfel de diversiuni au dus la războaie civile instigate în 1989 în România, între anii 1994-1999 în Iugoslavia, între 2004-2012 în Irak, sau 2010-2019 în Siria. În secţiunea „Război civil instigat între Armată, Miliţie şi Securitate la Sibiu” din capitolul 2 voi arăta în detaliu cum s-a făcut aşa ceva . Între colegii spionajului civil socialist o astfel de racolare la nivel înalt a dus la o suspiciune generalizată. Aşa ceva a avut efect de paralizare pe moment a lor în contracararea invaziei diversioniste operate de spionajul occidental. În momentul instigării diversiunilor, puţini dintre spionii socialişti au fost dispuşi să lupte împotriva curentului, neştiind cine e defector sau aliat vertical în menţinerea jurământului depus la angajare. Până şi portarul sau femeile de serviciu, care lucrau sub acoperire în diverse instituţii, şi-au pus întrebarea dacă merită să dea 100% într-o confruntare generală cu Occidentul. Cazul Pacepa le-a trezit suspiciunea că înşişi superiorii lor ierarhici ar fi putut fi anterior cumpăraţi, iar gargara lor socialistă repetată la şedinţe ar fi putut fi o simplă cacealma. Riscul de no-combat era mai mic decât acela de a cădea în partea greşită a istoriei. Această angoasă a fost epicentrul de paralizare a agenţiilor locale de spionaj, în special celor din România, în a da chiar şi o minimă replică invaziei.

În secţiunea „Câteva exemple de spioni sabotori din ambele sisteme politice în ultima sută de ani” am arătat cum la spionajul civil occidental defectau cei mai eficienţi spioni socialişti, iar la cel socialist defectau „moraliştii”, dar cu eficienţă minimă în câmpul tactic. Spionajul civil socialist putea doar să primească de obicei gratis informaţii dinspre acei spioni occidentali de rang inferior în care licărea o doză de moralitate. Dar acest lucru doar dovedea că şi-au ales greşit meseria, riscându-şi securitatea proprie pentru un ideal. Am văzut acolo exemplul Ana Belen Montes, căreia nu i s-a părut corectă racolarea de spioni adverşi din Cuba de către CIA. E de la sine înţeles că oameni ca Montes nu pot avansa în spionajul civil, ci doar unii precum Pacepa, care urmăresc eficienţa, nu moralitatea. Omul a făcut o afacere, şi a vândut informaţii celor care au plătit mai bine, ca în afaceri. În acelaşi fel, ceilalţi defetori din spionajul socialist, rămaşi necunoscuţi marelui public, şi-au vândut popoarele către economia capitalistă, din acelaşi spirit comercial, „întreprinzător”.

Starea naţiunilor în anii 1980-1990 confirma o astfel de schimbare de macaz. Cei mai mulţi tineri, dar şi mulţi dintre cei în vârstă, aveau mentalitate de dreapta, după excesul de ideologie de stânga din dictatura socialistă. Spionajul autohton nu făcea excepţie, deşi, conform fişei postului, agenţii săi trebuiau să facă abstracţie de propriile păreri politice şi să urmeze strict fişa postului. Însă dacă CIA sau altă agenţie de spionaj era dispusă să recruteze vreun „jucător” cu contract baban, cei mai mulţi erau dispuşi să schimbe bărcile, conform cu ce a făcut Pacepa sau Răceanu. Am văzut cum spionul Matei Pavel Haiducu s-a dus şi el să vândă falsa informaţie cum că Ceauşescu ar fi comandat uciderea dizidenţilor anticomunişti Virgil Tănase şi Paul Goma, după ce tot el le aprobase emigrarea în Occident. Foarte mulţi dintre spionii autohtoni de birou cu mentalitate liberală, şi în general cei din spaţiul socialist, aşteptau asemenea oportunităţi de „creştere” în grad. Era o onoare pentru cei mai mulţi dintre ei să fie curtaţi de astfel de „mari cluburi” ale spionajului internaţional. Pacepa era dur criticat ca trădător, de fiecare dată când membrii PCR, şi oficialii statului român în general, aveau ocazia. Însă, asemenea filmelor deocheate, denigrate de tutori spre a-i proteja pe copii, imaginea lui îi făcea pe mulţi spioni să bălească la o asemenea carieră. Poate că CIA i-a dat activitate de birou, însă cu siguranţă el nu a fost scos în teren datorită notorietăţii la care ajunsese, şi a riscului de a fi deconspirat în diversiuni. Dar, cel mai probabil, el a fost scos la pensie cu glorie deplină. Nu doar că el părea un fel de Neo din Matrix, care şi-a depăşit condiţia de muritor într-un supraom, capabil să învingă o tehnologie SF. Dar celebrul defector va fi ajuns o vedetă internaţională precum Nadia Comăneci şi Ilie Năstase. Cartea lui era puternic împinsă în toate mediile. Haiducu a ajuns şi el vedetă TV şi autor de cărţi de ficţiune ultra-denigratoare la adresa regimului, acoperită sub formă de memorii, exact în genul Pacepa sau Răceanu.

De aceea, Pacepa era idealul pentru cei mai mulţi agenţi locali de spionaj. Cei mai mulţi erau şi încă sunt şi astăzi dispuşi să ofere false probe de ultra-denigrare a regimului şi a însăşi naţiunii în schimbul unei vieţi oferite de CIA acestui trădător*. Unii îşi doreau să fie realmente prinşi, şi alţii au şi lăsat urme special pentru aşa ceva. Şi, cam asta am făcut mai toţi până recent, inclusiv eu, prin refuzarea de a ne uita mai atent asupra adevărului. Cei mai mulţi am acceptat minciunile oficiale din spirit oportunist, conform cu zicala românească, nu foarte măgulitoare, cum că „cu o minciună trăieşti o lună”. Am văzut în secţiunile dedicate lui Pacepa cum acest defector a dus la paroxism această parte urâtă a societăţii industriale, schimbând zicala de mai sus în alta mai profitabilă: „cu o minciună gogonată trăieşti o viaţă îmbelşugată”. Aşa ceva este definiţia capitalismului însuşi. Am văzut pe pielea mea cum câţiva din prietenii mei foarte buni, sau anumiţi colegi şi inferiori ierarhici au acceptat să-mi manufactureze un portret de incompetent profesional în schimbul unor avantaje, aşa cum am arătat recent în documentarul meu „Diversioniştii 2. Anturajul”.

Mircea Răceanu a ajuns celălalt Neo (the other ONE-NEO), cel al decadei 1980-1990, măcar pentru faptul că după 1990 şi el a primit azil politic şi cetăţenie americană. Chit că Filip Teodorescu s-ar putea să ne mintă conform cu fişa postului de adjunct al Direcţiei a III (de Contraspionaj) din DSS, totuşi merită să luam în calcul că ar putea spune chiar şi într-un procent mic adevărul, având în vedere că nu a fost cooptat la nivel declarativ în noile structuri de spionaj de după 1990. Faptul că a fost prezent în viaţa publică şi a participat la diverse emisiuni, fără a susţine naraţiunea noilor invadatori de ultra-denigrare a regimului, parcă îi dă o oarecare alură de respectabilitate acestui om, deşi domeniul în care a activat este unul dizgraţios. La pagina 26 din cartea sa „Un risc asumat. Timişoara, Decembrie 1989”, editura Viitorul Românesc, 1992, Filip Teodorescu spune, dar fără sa aducă minime dovezi, că Răceanu ar fi primit pentru acele servicii

„… peste 200.000 de dolari depuşi în bancă în S.U.A., plus cei cheltuiţi pe parcursul anilor de colaborare…”

Poate n-or fi fost atâţia bani, şi Teodorescu însuşi va fi fost anterior dezinformat, sau chiar el însuşi dezinformează deliberat prin exagerarea sumei. Însă cu siguranţă Răceanu, Pacepa, şi alţii, au câştigat mai mult decât în România. Şi securiştii câştigau mult atunci, pe lângă puterea pe care o aveau în societatea românească. Însă, asemenea celor mai mulţi liberali, ei au vrut să câştige şi mai mult, însă nu prin muncă cinstită, ci prin fentarea sistemului. Îmbogăţirea lor, sau fie şi doar prosperitatea lor crescută, nu reflectă vreo inovaţie tehnologică care să se reflecteze în îmbunătăţirea vieţii celorlalţi; dimpotrivă, actele lor duc la drame pentru ceilalţi, care înseamnă un transfer ilegal de prosperitate de la aceste victime către statutul lor de profitori şi supra-privilegiaţi.

* Acesta este dezavantajul politicii de stânga nu doar pentru spioni, ci pentru tineri în general. De aceea îi descurajez pe nostalgici să evite deocamdată propaganda pentru vechiul regim (de fapt, sănătos pentru omul simplu ar fi evitarea propagandei pentru orice regim); spiritul şi vârsta spionilor şi tinerilor îi împinge către astfel de riscuri pentru „mai mult”. Naţiunea română este într-adevăr în pericol; însă în alte cazuri de genocid precum Ruanda, Japonia, şi Germania, naţiunile afectate au fost sprijinite să se refacă, după modelul soţului bătăuş care îi oferă flori soţiei după ce a agresat-o fizic. Dar, trebuie în acelaşi timp văzută şi soarta nativilor americani în ultimele două secole, şi, în acest caz, da, reîntoarcerea la vechiul regim e singura opţiune. Va trebui să aşteptăm să vedem care este reacţia invadatorilor faţă de noi în următorii ani!

Refluxul dizidenţei anti-socialiste în dizidenţa anti-capitalistă şi denunţarea invaziei occidentale

„Lista lui Pacepa” a dus la destabilizarea spionajului economic românesc, ceea ce a produs un cutremur în întreg spionajul socialist. Însă ea a fost departe a fi arma perfectă cu care să facă crima perfectă. Principalul său defect a fost tocmai notorietatea ei între spionii din blocul socialist, care în final a ajuns la urechile societăţii civile. Da, spionii socialişti în general, şi cei români în special, erau mult mai nepregătiţi în materie de spionaj decât cei occidentali. Însă ei nu erau totuşi atât de incompetenţi încât să nu îi înţeleagă implicaţiile pe termen lung, în special după consumarea evenimentelor. Mulţi dintre ei au căzut invariabil în partea greşită a istoriei, deşi au părut că vor fi ales bine pasivitatea în momentul atacului. Cu toate astea, ofensiva occidentală din anii 1990 îi va lăsa pe unii dintre ei pe dinafară, ca incompetenţi de facto. Ei ştiau doar să fure tehnologie prin mituirea unui anumit funcţionar occidental, care avea acces la informaţii, sau să interogheze nişte membri din anturajul unui muncitor supărat pe superiorii ierarhici. Dar nu aveau competenţa de a concepe noul tip de diversiuni ce se pregătea în „era libertăţii” de către agenţii de spionaj dn dictatura capitalistă. Aşa că, fie nu au fost cooptaţi în noile structuri de spionaj, fie au fost retrogradaţi în munca de teren, ceea ce le-a produs uriaşă frustrare unora.

În acel moment mulţi dintre acei foşti securişti, necooptaţi în noile structuri de spionaj, vor fi înţeles că toate au pornit, de fapt, de la Pacepa. Ei au vorbit apoi în anturajul demagogilor naţionalişti precum Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu în anii 1990 despre viziunea invaziei străine. Aşa ceva au înţeles ulterior şi civilii din jurul mişcării suveraniste din anii 1990, care au spus-o direct. Alţii au putut face analogii, aşa cum e cazul meu, după ce am văzut aceste diversiuni în plan concret, la protestele din 2012 şi după, în urma cărora am editat primul episod al documentarului „Diversioniştii” . Asemenea practici au un puternic efect de repudiere de către civilul onest. În ceea ce mă priveşte am ajuns la concluzia că dictatura capitalistă a fost mult mai nocivă decât cea socialistă. Niciodată nu am să accept creşterea nivelului personal de trai în schimbul genocidului sau chiar a unor crime individuale. Şi ca mine sînt cei mai mulţi oameni simpli, indiferent de opţiunile lor politice de stânga sau dreapta. Spionajul şi efectele lui au fost, sînt şi vor fi dezavuate de omul simplu în care licăre moralitatea.

Astfel de reacţie de profundă dezaprobare face parte din geneza religiilor moderne, în special a Creştinismului, Iudaismului şi Islamismului, ce fac parte din cultura occidentală a ultimelor 5 000 de ani. Aceste diversiuni au fost practicate încă din antichitate, şi profund dezavuate de spiritul moral. Legenda calului troian e încă activă şi în zilele noastre. Defectorii de atunci, racolaţi de armatele invadatoare deschideau porţile cetăţilor noaptea în schimbul unor beneficii, precum azilul politic dat lui Pacepa sau Răceanu dat de noii bandiţi internaţionali. Imaginea lui Iuda din Creştinism, se identifică cu racolatul de către Diavol. Spionajul în general este imaginea tradiţională a Diavolului, care (re)ia formă de înger. Şi, asemenea vampirului modern, ca variantă a Diavolului clasic, lumina este principalul punct slab ale acestei crime aproape perfecte. Eficienţa acelor diversiuni în a destabiliza ţările est-europene, şi a absorbi forţă de muncă ieftină în formă de sclavi moderni, este într-adevăr remarcabilă, ca o culme a răului. Însă, pe termen lung, analiza acelor diversiuni va duce la deconspirarea operaţiunii şi pierderea entuziasmului şi speranţei de a trăi într-o lume mai bună de către omul simplu. Notorietatea acestor groaznice diversiuni a dus la un recul uriaş. Capitalismul se dovedeşte a nu fi neapărat triumful eficienţei, cât mai ales triumful unor sadici internaţionali în a provoca genociduri.

Din imagine de salvator faţă de „teroarea comunistă”, Occidentul în general a ajuns să fie perceput ca organizator al acelor crime. De aceea, recent UE a început să pună adevărate reclame demagogiste, în care reia minciunile din anii 1990 despre cum „democraţia” occidentală garantează libertatea de expresie şi călătorie. Aceste „libertăţi” de fapt ascund o formă avansată de sclavagism, făcut prin dezinformare şi manipulare, aşa cum am arătat în detaliu în primul capitol cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Românul simplu, manipulat la deportare economică, şi discriminat în Occident, a fost primul care a înţeles pe propria piele dimensiunea invaziei căreia el îi era obiect de interes. Au fost scrise cărţi precum „România, decembrie 1989. Din nou in calea năvălirilor barbare” (de Angela Băcescu), „Războiul împotriva poporului român” (de Dan Zamfirescu), „Războiul parapsihologic împotriva României” (de Teodor Filip), şi nu în ultimul rând „Diplomaţia lupilor. Erată la literatura aplicaţiei tactice din decembrie 1989” (de Călin Cernăianu), una dintre cele mai importante cărţi care s-au scris despre evenimente. Acestea şi altele au sugerat semnificativ teoria invaziei, chiar dacă nu au descris-o detaliat. Spionajul occidental instalat în România a subminat-o prin asocierea ei cu fabulaţii, după cum voi arăta în detaliu în capitolul 4. Infiltrarea unor idei fabulatorii pentru compromiterea acestor idei a fost şi încă a rămas o practică pe care am descris-o în cele două episoade ale documentarului meu , „Diversioniştii”, în special al celui de-al doilea, intitulat „Diversioniştii 2. Anturajul” .

Spionajul civil a continuat diversiunile din 1989 aplicate lui Ceauşescu pe noii dizidenţi politici, iar eu sînt un astfel de caz, după cum am arătat în acel documentar „Diversioniştii 2.”, sau ceva mai detaliat în secţiunea „Poliţia politică experimentată de mine de dictatura capitalistă” din capitolul 4. Acest gen de diversiuni s-au aplicat încă din anii 1990 pe dizidenţi, însă mulţi nu au înţeles că originea lor venea de la cei ce le păreau aliaţi. Între securiştii autentici, frustraţi pe direcţia în care a apucat-o ţara, au fost infiltraţi unii ce jucau rolul de abandonaţi de noile structuri. Însă, de fapt, ei fuseseră re-angajaţi în ele tocmai cu scopul de a-i compromite. Ei aveau agenda de a-i dezinforma şi atât pe cei necooptaţi în noile structuri de spionaj, dar şi pe capii mişcării suveraniste de atunci, Vadim şi Păunescu. Unul dintre aceşti infiltraţi ce joacă rol de fals dizident politice este „USLA-şul” Teodor Filip în cartea sa amintită mai sus. După cum voi arăta în detaliu în capitolul 4, această carte împreună cu cele ale generalului Emil Străinu, şi parţial cele altui spion convertit în scriitor, Pavel Coruţ, şi altele, vor asocia adevărul teoriei invaziei cu idei fabulatorii de formă psihopatologistă sau de literatură SF, care, de fapt, o compromit. Asemenea practică este o formă evoluată de psihiatrie politică practicată de dictatura capitalistă, după cum voi descrie detaliat tot în capitolul 4 .

Pe lângă vălul dezinformaţional ţesut în jurul lor, spionajul capitalist le-a conceput dizidenţilor politici diversiuni, care se reduc la principiul plăţii „avocaţilor” în disputa bogaţilor cu săracii. Foştii securişti scoşi pe linie moartă din spionajul socialist au primit în paralel cu acei dezinformatori şi un zăhărel, pe post de mită, pentru a le fi cumpărată tăcerea. Cele mai cunoscute exemple sînt creditele nerambursabile de la banca Dacia Felix. Cu acei bani ei şi-au făcut o afacere, spre a le da şi lor o viziune mai optimistă asupra invaziei. Cel mai concret exemplu de afacere făcută cu bani de la banca Dacia Felix este celebrul complex turistic „Hermes” din Slobozia. Această investiţie a fost prima mare companie particulară mare românească cunoscută, şi a trezit visele românului simplu că şi el ar putea avea aşa ceva. „Hermes” sponsoriza emisiuni de mare succes la TVR şi alte trusturi de presă, aşa că majoritatea românilor au auzit de el şi le-a creat iluzia că toţi vor ajunge să posede asemenea afaceri. Acest model a fost folosit anterior şi în Germania şi Japonia postbelice, pentru a potoli vocile care au găsit urme de instigare dinspre SUA în pornirea războaielor locale, aşa cum am arătat la nivel mediu de detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” , şi la nivel maxim în capitolul 2 din în „Manifestul societăţii automatiste” .

Sinecurele oferite intelectualilor, în special istoricilor, în perioada contemporană, pentru a închide ochii la anumite diversiuni, se înscriu în aceeaşi operaţiune de manipulare prin recompensă. Dar, în felul acesta ei şi-au compromis capacitatea creatoare, devenind papagali ai mentalităţii neocolonialiste. În acelaşi fel, zăhărelul cu creditele nerambursabile de la Dacia Felix s-a dovedit a fi doar o altă capcană pentru foştii securişti, cu scopul de a fi învinovăţiţi pentru dezastrul post-decembrist. Iniţial ei au fost daţi ca exemplu de adaptare cu succes la capitalism, după modelul celebrului complex turistic „Hermes”. Apoi ei au fost acuzaţi de devalizarea băncii Dacia Felix, după cum am văzut în documentarul „30 de ani de democraţie”, făcut de urmaşii altor colegi de-ai lor din DSS, reuniţi în marca „Recorder”. La fel s-a întâmplat şi cu falimentul FNI, sau chiar a celebrului joc piramidal din anii 1990, Caritas. Aşa ceva relua ultra-denigrarea securiştilor făcută în 1989; dacă atunci erau denigraţi ca „securişti-terorişti”, iată că în perioada de după 1989, ei erau portretizaţi ca „securişti-corupţi/devalizatori”. Ei erau portretizaţi drept acei contra-revoluţionari, care ar fi subminat capitalismul autohton, într-o proiecţie dezinformaţională a acţiunii spionajului occidental faţă de cel socialist, început prin defectarea lui Pacepa.

La fel ca şi în 1989, această nouă capcană a dus în final la compromiterea lor şi a ideilor lor pentru marele public. Pe lângă manufacturarea de probe incriminatoare împotriva lor, ei au fost compromişi şi prin infiltrare ideologică. Dar iată că, în final, folosirea tehnicii de dezinformare şi manipulare prin denigrare nu a putut opri curentul dizident venit dinspre cei marginalizaţi de noul regim. În cele din urmă a apărut şi reculul folosirii perpetue a acestor diversiuni, care este un fel de lumină aruncată peste vampiri. Cartea de faţă şi altele materiale pe care le-am făcut arată că aceste practici au dus la apariţia unui nou curent în psihologie, cea a istoriei, care duce la deconspirarea acestor organisme de mafioţi de lux ce creează peşteri dezinformaţionale în jurul opiniei publice. Dacă omul simplu înţelege tehnicile de dezinformare şi manipulare, aşa cum le-am descris în capitolul 2 din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” , atunci, efectele spionajului civil avansat al dictaturii capitaliste vor fi mult diminuate. Spionajul civil occidental va fi el însuşi sugrumat operaţional, precum el a făcut cu cel al celei socialiste.

Aşadar, acesta a fost defectul, marele defect al „listei lui Pacepa”. CIA ştia perfect de efectele pe termen lung ale acestei ample operaţiuni, pentru că s-a confruntat cu aşa ceva la dizidenţii politici proveniţi din supravieţuitorii de la Pearl Harbor şi Filipine, aşa cum i-am descris începând din secţiunea „Alterarea probelor umane…” din aceeaşi carte. Efectele adverse ale instigării Războiului Mondial 2 s-au văzut concret în populaţia invadată după terminarea lui. CIA cunoştea aceste riscuri, pentru că o păţise cu dizidenţii japonezi şi nemţi, după terminarea Războiului Mondial 2. Exact atunci a apărut mişcarea comunistă în Japonia. În ciuda „miracolului German”, şi astăzi Berlinul e faimos pentru stângismul lui. Planul „Marshall” a dus la potolirea acelor critici, dar nu le-a eliminat. SUA nu era dispusă să îl reia, aşa că operaţiunea de invazie a Estului Europei din anii 1990 a trebuit să fie făcută şi mai bine decât cea a instigării Războiului 2 Mondial, prin manufacturarea unor probe şi mai veridice de turbulenţe sociale interne pe care le-am descris parţial în documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA” , şi pe care le voi descrie în detaliu în capitolul 2 al cărţii de faţă. Iată că operaţiunea de destabilizare a Estului Europei a fost ceva mai abil făcută, dar tot nu fără cusururi. „Lista lui Răceanu” a fost din start menită să acopere acest defect din fabricaţie al „listei lui Pacepa”, după cum voi arăta în detaliu în următoarea secţiune.

Cuprins

Gabriel Baldovin

1.2.16. Falsa dilemă „trădător/patriot” pentru Mircea Răceanu este creată artificial de spionajul civil

noreply@blogger.com (Baldovin) — Sat, 18 Jul 2026 11:35:47 +0000

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.2.16. Falsa dilemă „trădător/patriot” pentru Mircea Răceanu este creată artificial de spionajul civil

După cum am văzut în prima secţiune dedicată lui Mircea Răceanu, în jurul lui au fost ţesute două variante contradictorii; prima susţine că dictatura socialistă, controlată de Ceauşescu, i-ar fi căşunat pe el spre a-i fabrica un dosar stalinist de trădare cu scop de răzbunare; cealaltă îl consideră pe Răceanu un defector (dezertor/trădător) la CIA, şi este majoritară între autorii ce au avut acces la unele documente sau la mărturiile unor foşti lucrători în spionaj, scoşi pe linie moartă după 1989. Din secretomania noii dictaturi de a face lumină în acest caz putem să înclinăm din start pentru a doua variantă. Un stat echitabil ar face publice dosarele sale 50500, 11564, şi 555722, menţionate în secţiunea precedentă, şi astfel ar elimina orice suspiciune. Însă statul român cu asta se hrăneşte în aceşti 36 de ani de beznă pre-iluministă, şi pentru asta e plătit de invadatorii neocolonialişti în schimbul vânzării cetăţenilor. Din experienţa cu situaţii similare, mentalitatea neocolonialistă doreşte să-i manufactureze o imagine de erou, după ce generaţia de spioni ai anilor 1989-1990, care ştie detalii despre activitatea sa, va fi trecut în nefiinţă. Un exemplu pentru aşa ceva se poate regăsi în cazul Dominic Paraschiv, căruia i-am dedicat o secţiune în capitolul 2 . Însă, adevărul în ceea ce-l priveşte pe Răceanu e foarte posibil să fie într-o a treia variantă, ascunsă prin această artificială şi falsă aporie. Aceeaşi situaţie s-a întâmplat în nominalizarea eronată a evenimentelor din decembrie 1989 fie ca revoluţie, fie ca lovitură de stat. Aceste false variante au fost menite să ascundă realitatea dură că atunci a fost o invazie diversionist-militară, după cum am arătat în documentar, şi după cum voi arăta în detaliu în capitolul 3 .

Dilemele nu sînt specifice evenimentelor particulare, ci unor teorii/ filosofii (generale) complexe a unor subiecte complicate. În istoria gândirii umane există unele teme aporetice, fără o rezolvare unilaterală. Immanuel Kant le-a inclus în ceea ce el numea „dialectica raţiunii pure”; fiecare variantă oferă soluţii ideologice justificate coerent, într-un sistem de argumentare onest, lipsit de partizanat avocăţesc sau/şi sofisme, dar într-un fel ambele sînt contradictorii. Undeva, în acest sistem de argumentare trebuie să se fi strecurat o eroare sau o imprecizie a noţiunilor implicate în ansamblul de silogisme. Particularitatea acestor teme constă în aspectul lor îndepărtat de experienţa posibilă, precum amploarea universului, cauza moralei sau existenţa lui Dumnezeu. Aporiile sînt justificate pe baza incapacităţii minţii omeneşti de a descrie doar prin operaţiuni logice nişte stări ale lumii care nu au intrat sub experienţa cercetării pozitiviste şi detaliate a umanităţii.

E semn de dezinformare atunci când aceste aporii apar în cazul unor subiecte concrete şi verificabile, prin cenzura informaţiilor sau prin minciuni oficiale care duc în eroare opinia publică. În felul acesta se creează artificial o aporie, faţă de un fenomen particular, dorit a fi ascuns publicului prin dezinformare generalizată. Exact aşa ceva s-a întâmplat cu tema Mircea Răceanu. Crearea unei false dileme în jurul lui Mircea Răceanu este aplicarea tehnicii de dezinformare prin camuflare, în formă de haos (dez)informaţional , aşa cum am descris-o în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. Numai existenţa pe parcursul acestor 3 decade a acestei dileme, atestă implicarea spionajului civil cu dezinformarea sa profesionistă, pentru a mistifica adevărul. Regimul instaurat în România după 1989, ca unul dictatorial modern, făcut cu dezinformare şi manipulare, a lăsat tema Mircea Răceanu suspendată în aer, fără a o tranşa transparent. Secretomania documentelor, aşa cum o vedem în ambele variante, atestă un înalt grad de legendarizare aporetică a cazului Răceanu, în scop de dezinformare.

Varianta martiriului lui Mircea Răceanu se centrează în jurul însăşi cărţii sale „Infern '89. …”, care susţine teoria procesului stalinist în care a fost condamnat. Numai că ei îi lipseşte efectiv o cauză. Presupusul său martiriu s-a oprit subit în anul 1990, după ce s-a schimbat regimul, fără să mai arate şi crimele noului regim. Aşa ceva a fost şi cazul lui Pacepa, şi a unor dizidenţi care au păcălit pe mulţi, inclusiv pe mine, precum Doina Cornea . Ei nu au protestat datorită unor principii morale personale, care nu s-au regăsit în sistemul politic în care trăiau. Ei au devenit sau s-au oprit în a mai fi dizidenţi, la comandă, contra unor anumite avantaje. Aşa ceva nu este dizidenţă politică autentică, ci un teatru înspre susţinerea noului regim. Am arătat în primul episod al documentarul meu „Diversioniştii” cum dictatura capitalistă infiltrează agenţi între protestatarii de stradă. Aceşti agenţi au rolul de a provoca distrugeri ale mobilierului urban, şi a le face celor paşnici imagine de huligani, cu scopul de justifica represiunea ulterioară din partea dictaturii capitaliste ca act de (falsă) justiţie. Pe lângă această tehnică de infiltrare de diversionişti, dictatura modernă foloseşte şi pe cea a falşilor dizidenţi, cu scopul de a îi compromite pe cei autentici sau de a le prelua din susţinători. Mircea Răceanu şi alţii dintre cei care au fost figuri importante în mascarada din 1989 au fost astfel de falşi dizidenţi. După ce au lucrat pentru sistemul politic, ei au avut rolul de a imita prin acţiunile lor pe dizidenţii politici autentici, precum Paul Goma, Dan Petrescu sau Mircea Dinescu. Silviu Brucan e cel mai notoriu dintre ceşti impostori impuşi de spionajul civil. Brucan apărea alături de Dinescu într-o secvenţă transmisă în direct la TVR în 22 decembrie 1989, special pentru a construi această falsă asociere.

Am văzut în secţiunea precedentă faptul că Răceanu însuşi spune la pagina 27 din cartea sa că a „luptat cu arme specifice avute la îndemână pentru subminarea sistemului comunist şi a dictaturii impuse de Ceauşescu”. Însă, ca diplomat în Ministerul Afacerilor Externe, el nu avea acces la documente specifice dictaturii lui Ceauşescu, ci ale statului român în general. MAE a continuat în următorul regim, ca instituţie a statului român. Deci povestea sa cu criza subită de conştiinţă, şi a dizidenţei politice, dar care i-a adus un azil politic în SUA, adică o creştere semnificativă a nivelului de trai, este una de adormit copiii, sau de pus profesioniştii din domeniu pe râs zgomotos. Mulţi dintre cei ce au făcut temniţă grea în timpul stalinismului anilor 1950 au fost refuzaţi de statele occidentale după 1990, inclusiv de SUA, pe motiv că regimul s-ar fi schimbat în 1989 în România, şi că au deja destule drepturi. Numai Mircea Răceanu a primit azil politic în SUA, după 1990. De ce? Să fie pe post de recompensă pentru servicii aduse SUA înainte de 1990?

Cei mai mulţi dintre diplomaţi şi spioni au înţeles că în 1989 a fost o uriaşă campanie de dezinformare şi manipulare publică, sub care se ascundea o invazie. Însă noii invadatori i-au plătit gras cu posturi călduţe şi credite nerambursabile spre a-şi ţine gura, şi a fi convinşi că vor avea loc şi ei la masa dezmembrării poporului român de după 1990. În acel moment tema falsului martiriu al lui Răceanu a fost lăsată în suspensie, pentru a nu se adăuga la altele, care trimiteau către CIA în generarea evenimentelor. Însă, odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai multe voci au apărut şi au încercat să transforme albul în negru, adică pe Răceanu din trădător în dizident. Majoritatea autorilor l-au considerat pe Răceanu defector până la conferirea medaliei «Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Comandor» de către Ion Iliescu în 2002. N-am găsit până acum vreun material cu notorietate care să susţină altă opinie înainte de această dată. De atunci au început să tot apară astfel de voci, care îl consideră erou, şi în acest ritm vor dispărea în câteva decade vocile care îl consideră defector. De exemplu, Cristian Troncotă scria în cartea „Duplicitarii: Din istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1965 - 1989)”, editura Elion, 2003, la pagina 39:

„… celebrul caz de trădare, prins în flagrant de organele de contraspionaj ale Securităţii nu a fost în realitate decât o acţiune tipică de poliţie politică. Aceasta a fost şi raţiunea pentru care statul român l-a reabilitat pe Mircea Răceanu, în toamna anului 2000, anulându-i condamnarea de trădare.”

Prima dintre aceste voci „schimbătoare de modă” a fost menţionată chiar în cartea lui Răceanu, „Infern 89’… ”, la pagina 510 , dinspre atitudinea unui oficial american, datată undeva la începutul anilor 1990, însă fără nume şi prenume:

«… răspunsul pe care o înaltă oficialitate americană, aflată în vizită în România, în cursul anului 1992, i l-a dat lui Ion Talpeş, pe atunci şeful Serviciului de Informaţii Externe (…):
„Domnule Talpeş, eu nu am traversat oceanul ca să vă ascult cum denigraţi şi terfeliţi un patriot!” »

Da. Pentru cei care cred că România trebuie să fie un alt stat din cadrul SUA, Răceanu este un patriot. Şi, într-adevăr, dacă România ar fi ajuns precum sudul SUA, luat de la Mexic, cei mai mulţi dintre noi nu am avea o problemă cu asta. Însă România a devenit o ţară precum cele bananiere din America Centrală şi de Sud, atent şi constant destabilizate economic de CIA pentru a furniza emigranţi profitabili în SUA. Acelaşi model s-a repetat cu Europa de Est după 1990. Naţiunea română în particular a ţinut peste 2 decade titlurile ziarelor occidentale cu cazuri de crime, violuri, hoţii şi altele, care o portretizau drept una barbară. Denigrarea noastră naţională în aceşti 36 de ani negri a fost menită să extragă profitul maxim din migranţii români, hăituiţi afară din ţara lor de către distrugerea industriei şi pierderea locurilor de muncă. Aşa ceva este o formă modernă de denigrare a sclavului, după ce cel clasic era considerat ca un fel de sub-om.

O altă inconsecvenţă în naraţiunea lui Mircea Răceanu este faptul că i-a luat aproape o decadă să scrie cartea în cauză. Dar şi în jurul datei publicării primei ediţii a cărţii sale colcăie dezinformarea, spre a ascunde această reacţie tardivă, dubioasă prin timpul foarte lung de reacţie. În numărul său de marţi 21 iulie 2009, ziarul „Jurnalul Naţional” spune că această carte ar fi avut prima ediţie la editura Silex în anul 1993. Numai că minciuna are picioare scurte, în acord cu lipsa de prevedere a dezinformatorilor din 2009 că aceste date vor fi la un moment dat uşor de accesat. Dacă ne uităm în cataloagele bibliotecilor, vedem că anul ei de apariţie a fost de fapt 2000, nu 1993. Iată cum o prezintă Biblioteca Naţională:

sau Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti:

Eu am găsit-o şi în original la un anticariat, iar anul apariţiei este scris în prima filă, 2000.

O astfel de „mutare din pix” a avut rolul de da o explicaţie pentru faptul că i-a luat aproape o decadă să facă o dezminţire pentru faptele sale. Între timp CIA a luat pulsul foştilor securişti, fie reşapaţi în SRI şi alte agenţii de spionaj, fie lăsaţi pe liber. În spiritul tipic al etapei a 3-a a spionajului, CIA ar fi dorit ca securiştii să o cotească la 180 de grade şi să-şi asume responsabilitatea pentru că i-ar fi întocmit lui Mircea Răceanu un dosar tipic stalinist, cu probe contrafăcute. Dacă ar fi fost aşa, atunci acest lucru s-ar fi făcut încă din 1990, iar cazul Răceanu ar fi devenit cea mai notorie probă despre presupusul nivel stalinist al dictaturii clasice moderate a lui Ceauşescu. Însă cel mai probabil acele probe erau reale, iar cei ce au instrumentat acele dosare nu au vrut să-şi asume stalinismul contrafăcut.

Dacă ar fi fost într-adevăr nevinovat, atunci Mircea Răceanu ar fi luptat pe toate căile posibile să ceară reabilitarea sau scoaterea cazului său din această dilemă patriot/trădător. Se-a lungul cărţii sale „Infern '89…” el îşi reclamă demnitatea de dizident politic – care s-ar fi trezit întâmplător în mijlocul unor secrete de stat – sau care ar fi refuzat să se umilească să ceară graţierea către dictator, prin mijloacele aferente. Iată ce scrie la pagina 347:

„Ideea de a solicita clemenţă lui Ceauşescu îmi repugna. Nu puteam să mă împac cu aşa ceva! Era ceva în mine care de la început respingea o astfel de posibilitate. Cu toate că eram conştient de consecinţele unei astfel de atitudini, nu o puteam depăşi în sinea mea. Chiar şi intervenţia lui Păstorel Zugrăvescu, care a invocat argumente legate de familie şi de a cărui sinceritate nu m-am îndoit, nu mi-a putut zdruncina sentimentul de repulsie la gândul că trebuia să mă rog de dictator.”

Dar, în ceea ce priveşte adevărul despre propria situaţie de condamnat la moarte pentru trădare, lui i s-ar fi topit subit demnitatea de a lupta pentru propria reabilitare. Dacă în 1989 a fost de acord cu semnarea unei cereri de graţiere tocmai de dragul familiei, iată că nu acelaşi lucru s-a întâmplat pentru reabilitarea sa, care implica nu doar pe a lui, ci pe a însăşi familiei sale, în special a părinţilor săi. Eroismul de a nu cere clemenţă dictatorului în faţa morţii iminente s-a poticnit subit de nişte ameninţări, care nu aduceau cu siguranţă şi moartea, aşa cum aducea sentinţa pentru trădare din 1989. La pagina 290 citim despre două prime ameninţări cu moartea la adresa sa la începutul anului 1990:

„… într-o seară (…) a avut loc primul atentat la viaţa mea şi a soţiei mele, când un camion de salubritate s-a urcat pe trotuar şi a încercat să ne strivească de zidul blocului pe lângă care mergeam. După trei zile situaţia s-a repetat. Am înţeles că autorităţile erau decise să scape de mine cu orice preţ. Am înţeles, de asemenea, că nu aveam dreptul să risc viaţa soţiei şi a copiilor mei. În consecinţă, am decis să plec.”

Mircea Răceanu spune începând de la pagina 289 că Silviu Brucan ar fi venit cu ideea de a-l convinge să plece în SUA împreună cu familia, pentru a nu tulbura şi mai mult apele în 1990. În următoarele pagini el spune că ar fi refuzat o asemene propunere, din patriotism, pentru a se opune noilor comunişti instalaţi la putere. Dar peste doar 3 pagini, la pagina 292, aflăm totuşi că nu a plecat exclusiv din cauza acestor presupuse diversiuni de la început de 1990, ci că a rămas până undeva în 1993, când au mai trecut prin încă două ameninţări, respectiv devastarea locuinţei la mineriadă şi perspectiva reîncarcerării:

„Am fost pur şi simplu izgonit din România de cei care au atentat în luna mai 1990 la viaţa mea şi a soţiei, care în luna iunie a aceluiaşi an, i-au trimis pe mineri ca să-mi răscolească apartamentul în care locuiam din str. Aviator Darian nr. 2 şi care în vara anului 1993, au iniţiat demersuri pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti pentru reîncarcerarea mea până în anul 2009.

Iată că după ianuarie 1990 teama de închisoare va fi devenit mai mare decât cea de moarte din 1989. De asemenea, acele presupuse diversiuni i s-au părut subit mai traumatice decât iminenta execuţie sau tortura spargerii dinţilor din cadrul anchetei DSS din 1989, despre care am menţionat în secţiunea anterioară. Aşa că aceste presupuse ameninţări l-ar fi speriat mai mult decât a făcut-o condamnarea la moarte, şi astfel ar fi acceptat propunerea de a primi azil politic.

Cel puţin una dintre aceste două variante e o minciună, poate chiar ambele. Dacă ar fi fost cu adevărat un dizident politic, Mircea Răceanu ar fi putut urca sus în noul regim. Statutul lui Mircea Răceanu de „luptător anti-comunist” l-ar fi impus automat în capul mişcării „Piaţa Universităţii” din 1990 împotriva comuniştilor Iliescu-FSN. Dacă tot ce a scris în „Infern ‘89…” ar fi fost adevărat, atunci „Piaţa Universităţii” a fost totuşi o adevărată minge la fileu pentru Mircea Răceanu de a se reabilita şi de a-i fi recunoscută demnitatea. „Piaţa Universităţii” ar fi fost platforma prin care s-ar fi impus ca lider politic, dacă activitatea sa de „dizident” de dinainte de 1989 ar fi venit din proprie iniţiativă, şi nu plătită de invadatorii neocolonialişti, ce puneau la cale destabilizarea Estului Europei. Răceanu putea deveni cu uşurinţă drept unul dintre cei mai articulaţi protestatari. Nu era nimeni între acei protestatari care să fi avut un asemenea statut de dizident politic precum spune că ar fi avut el. El i-ar fi depăşit de departe pe toţi în cunoştinţe şi eroism, nu doar în „Piaţa Universităţii”, ci şi în întreaga mascaradă din 1989. Însă şi „eroismul” său era tot o mascaradă. Dar, exact atunci când să culeagă roadele politice ale dizidenţei sale, sau măcar spre a-şi reface „demnitatea terfelită”, dintr-o dată armele „specifice avute la îndemână pentru subminarea sistemului comunist şi a dictaturii impuse de Ceauşescu” s-au dezumflat inexplicabil. Dacă ele ar fi fost autentice şi în 1989, atunci ar fi ajuns liderul mişcării. Răceanu chiar spune la paginile 24, 289 şi 507 că ar fi vorbit manifestanţilor în Piaţa Universităţii la 1 mai 1990. Dar, cumva acest discurs n-a fost înregistrat măcar pe o bandă audio.

Oricum, nici Mircea Răceanu n-a devenit lider al mişcării „Piaţa Universităţii”, nu au făcut-o nici ceilalţi dizidenţi anti-comunişti, mai mult sau mai puţin autentici. Ceva foarte ciudat s-a întâmplat cu fenomenul „Piaţa Universităţii” din martie –iunie 1990, care spune multe despre ce se întâmplase chiar în decembrie 1989. În loc să iasă un lider din acea mişcare, precum Lech Walesa din „Solidaritatea” în Polonia, protestul anti-neocomunist a fost ca un stup fără matcă. Nici între protestatari nu s-a găsit un lider de marcă, şi nici cei deja afirmaţi anterior nu s-au apropiat de acea mişcare. Toţi dizidenţii politici anticomunişti cunoscuţi din decembrie 1989, fie ei mai mult sau mai puţini autentici, s-au dezis fie şi prin neimplicare de mişcarea „Piaţa Universităţii”, deşi participanţii spuneau exact ce spuseseră ei în 1989. Inclusiv Mircea Dinescu, de departe cel mai autentic dizident anti-ceauşist, s-a eschivat în acele luni faţă de fenomenul „Piaţa Universităţii”. Brucan le sugera protestatarilor în mod ironic „să mănânce o friptură”. El va schimba bărcile abia după mineriada din iunie, care a consfinţit reprimarea manifestanţilor. Dar nimeni dintre Mircea Răceanu, Dumitru Mazilu, Mircea Dinescu, Ion Caramitru sau, mai ales, Doina Cornea, nu au devenit lideri ai străzii, ci un student fără trecut de dizident, Marian Munteanu.

Faptul că niciunul dintre vechii critici ai regimului, au ezitat să se implice activ în fenomenul „Piaţa Universităţii” este unul dintre inconsistenţele comportamentale ale „dizidenţilor” vehemenţi din 22 decembrie 1989, care păreau să joace mai curând teatru în faţa camerelor de luat vederi din studioul 4 de la TVR. Când s-a terminat piesa, şi s-a tras cortina, fiecare şi-a văzut de viaţa lui, asemenea actorilor după terminarea prestaţiei. Se cam vede treaba că toţi fie urmau un ordin venit de mai sus, sau erau manipulaţi de cei care urmau un astfel de ordin, despre o foaie de parcurs în care „Piaţa Universităţii” nu era prevăzută. Acel ordin era cel de schimbare ceva mai discretă a regimului, prin figura lui Iliescu, nu a unui anti-comunist radical, aşa cum era de exemplu Doina Cornea sau Dumitru Mazilu. Aşa ceva intra în contradicţie flagrantă cu însăşi ideea de revoluţie, după cum voi arăta în detaliu în capitolul 3.

Această anomalie se explică prin faptul că după 22 decembrie 1989 CIA a ordonat ca toate vocile anti-comuniste să fie retrase. În ciuda unui entuziasm general între tineri, cei mai în vârstă, cei care au prins ororile capitalismului de dinainte de 1944, au presimţit că se va întoarce în mod ironic roata istoriei, şi ororile de dinainte de 1944 le vor înlocui pe cele de până în 1989, atent exagerate de noii invadatori spre a părea mai oribile. Ei au fost păcăliţi cumva de zăhărelul ideologic cum că sistemul va rămâne totuşi la fel, şi doar liderul se va schimba. Conservatorii erau majoritari, şi pe bună dreptate speriaţi de capitalismul sălbatic ce avea să se instituie în România după 1990. Dizidenţii politici erau un procent infim, în ciuda sutelor de mii de manifestanţi împotriva regimului, păcăliţi în mare parte de minciunile despre sutele de mii de victime şi apoi genocid, transmise iniţial de postul de radio „Europa Liberă”. Voi descrie în detaliu această minciună într-o secţiune specială dedicată acestui infam post de radio . Deşi conservatorii erau majoritari, totuşi ei erau oarecum pasivi. Deşi nu erau supăraţi atât de rău pe sistemul politic de dinainte, totuşi nu-l simpatizau pe Ceauşescu în ultimii 5 ani. Ei nu vedeau cu ochi buni faptul că dictatorul rămăsese la putere 25 de ani, şi nici nepotismul din jurul său. Până şi în URSS liderii PCUS nu au „domnit” atât. Stalin a fost lider 23 de ani, Brejnev – 18 ani, Hruşciov 11 ani. Era ceva nefiresc pentru Ceauşescu, şi asta se simţea în toate resorturile puterii, exceptând familia sa.

Pentru conservatori a fost adus în prim-plan Ion Iliescu. El a deveit promisiunea menită să îi asigure că nu se va schimba decât liderul, în ordinea firească a lucrurilor. Iliescu juca atunci perfect rolul de Gorbaciov autohton, în ciuda gargarei despre „revoluţie” care se servea în Occident. Românii l-au votat în procent record de 85,07% la alegerile prezidenţiale din 20 mai 1990. Asta era realitatea politică a românilor în 1990. Cei mai mulţi nu înţelegeau pluripartitismul. Ei aveau idei politice bazate pe simpatii individuale, nu pe principii politice de stânga sau dreapta. Aceste noţiuni erau necunoscute publicului larg, deşi ele fuseseră aplicate fiecare în diverse contexte de însăşi dictatura socialistă în cei 45 de ani. Mircea Dinescu, Doina Cornea, Dumitru Mazilu, Ion Caramitru şi alţii au devenit doar figuri ale persecuţiei vechiului regim, dar nu şi lideri politici. După cum vom vedea în detaliu în capitolul 2, Doina Cornea şi-a exagerat suferinţa cauzată de regim, Caramitru nu a păţit nimic, iar Mazilu a minţit grosolan în privinţa arestării sale, care ar fi survenit chiar cu câteva zile înainte de începerea mascaradei. Atunci românii au crezut, cu rezultat direct în ura faţă de Ceauşescu, însă nu le-au susţinut ideile de dreapta. Lozincile muncitorilor, precum „nu ne vindem ţara”, erau o reacţie generală faţă de perspectiva privatizării „mamuţilor industriali”. Cei mai capabili români au picat în această naraţiune înşelătoare, însă tocmai acei muncitori semi-analfabeţi i-au înţeles pe deplin semnificaţia.

Aşa că schimbarea trebuia făcută cu paşi mărunţi, după modelul Perestroika. Se făcuseră pozele cu „revoluţia” din 1989, se falsificase istoria, era momentul manipulării în masă a românilor spre a accepta noul regim. Iar Perestroika locală instituită de regimul Iliescu era următorul pas în foaia de parcurs orchestrată de CIA în România. Acesta a fost adevăratul motiv pentru care „revoluţionarii” din 1989, împreună cu Mircea Răceanu, nu s-au implicat în a forma un partid din mişcarea „Piaţa Universităţii” din 1990, aşa cum USR a devenit peste 22 de ani în urma protestelor anti-Băsescu.

Pe lângă faptul că agenda de la CIA era alta, Mircea Răceanu nu trebuia să devină simbol al implicării SUA atât în mişcarea „Piaţa Universităţii” din martie-iunie 1990, cât şi în invazia diversionist-militară din decembrie 1989. Fiind trădător notoriu pentru cei cu ţinere de minte, prezenţa lui acolo ar fi forţat această legătură. De aceea, eu unul mă îndoiesc că spune adevărul cum că ar fi „luat cuvântul în Piaţa Universităţii la 1 mai 1990”, sau cel puţin nu în faţa manifestanţilor, aşa cum susţine el... Despre mai multe acţiuni de ştergere a urmelor proprii de către CIA prin intermediul lui Răceanu şi Pacepa voi detalia în următoarea secţiune.

Cuprins

Gabriel Baldovin

1.2.14. Mircea Răceanu, un „diplomat” care a facilitat retorica invadatorilor neocolonialişti

noreply@blogger.com (Baldovin) — Sun, 12 Jul 2026 10:20:39 +0000

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.2.14. Mircea Răceanu, un „diplomat” care a facilitat retorica invadatorilor neocolonialişti

Mircea Răceanu este pentru mulţi al doilea caz Ion Mihai Pacepa, şi vom vedea în aceste secţiuni de ce. Răceanu a fost un diplomat de rang înalt din Ministerul Afacerilor Externe al RSR, prins în flagrant cu documente în ianuarie 1989 în timp ce se îndrepta spre Ambasada SUA la Bucureşti, unde fusese invitat la un eveniment. Foarte probabil acolo urma să se întâlnească cu un agent CIA de legătură pentru a înmâna acele documente. Evenimentul a fost relatat într-un articol din 14 martie 1989 al oficiosului PCR „Scînteia”. A urmat anchetarea, judecarea şi condamnarea sa la moarte în iulie 1989, pentru trădare. În cartea sa, „Infern '89. Povestea unui condamnat la moarte” editată Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009, (ediţia a 2-a), el spune că acele documente nu ar fi fost secrete, şi că procesul ar fi fost unul stalinist, prin care Ceauşescu ar fi vrut să se răzbune pe tatăl său adoptiv, Grigore Răceanu. Acesta era un activist comunist de dinainte de 1944, din perioada ilegalistă, care avea colţi şi faţă şi de unele figuri importante din socialism, nu doar faţă de capitalişti. Mircea Răceanu a fost fiul comunistului ilegalist Andrei Bernath, ucis de nazişti, si al Ilenei Pop, care s-a căsătorit ulterior cu Grigore Răceanu. Şi ea a făcut parte din mişcarea comunistă din perioada ilegalistă. Mircea Răceanu spune despre ea în cartea sa, „Infern '89. …”, la pagina 214, că:

„În anii '30 a reprezentat tineretul comunist român la Internaţionala comunistă, iar in anii 1940--1943 a fost membră a secretariatului CC al PCR. (…) în anul1979 a fost numită în colectivul de redactare a istoriei Partidului Comunist din România, condus de Nicolae Ceauşescu.”

Pe tatăl său adoptiv îl descrie la pagina 43 ca un spirit orb după dreptate, intrând în conflict în anii 1942 cu liderul PCR, Ştefan Foriş, şi apoi cu însuşi Dej, în anii 1960, căruia i-ar fi scris un memoriu. În ambele situaţii a fost exclus din PCR, iar ultima dată a fost catalogat ca „agent al unor oficine occidentale de spionaj” şi „duşman al poporului” (pagina 84, 214). La pagina 41 citim că el rămăsese la fel de virulent şi faţă de regimul Ceauşescu. Remarcăm la el un spirit subversiv înnăscut. Grigore Răceanu a dat dovadă de spirit critic autentic, în ciuda faptului că s-a lăsat păcălit de o doctrină utopică la începutul secolului 20. El nu a făcut asta din perspectiva demagogului care simte noi ape în care să înoate, aşa cum a fost Silviu Brucan. Brucan a devenit subit vocal împotriva regimului abia în anii 1980, şi foarte vehement în anul 1989, pentru că aşa i-au ordonat şefii lui pe linie ierarhică din CIA. Dimpotrivă, Grigore Răceanu s-a manifestat astfel şi atunci când avea o brumă de funcţie în însuşi PCR, şi când a fost exclus. Nu a reuşit să îşi convingă colegii, a fost exclus sau marginalizat, indiferent de cât de oportună/inoportună ar fi fost ideologia sa faţă de curentul principal de opinie.

La pagina 44 citim că ar fi fost şi trimis între 1958 şi 1960 la închisoare, fără proces. Deşi nu ar fi fost imposibil, aşa ceva pare totuşi puţin probabil; nu există vreo stenogramă a procesului său sau vreo decizie a unei instanţe de judecată care să confirme asta. Apoi, niciunul dintre vechii membrii PCR care au ajuns la închisoare în perioada stalinistă nu au mai fost reabilitaţi, şi nu au avut urmaşi într-o funcţie importantă în statul român. Alte surse spun că Grigore Răceanu ar fi fost doar admonestat şi marginalizat, dar nu condamnat. De asemenea, această variantă susţine că criticile lui nu ar fi fost întrunite într-un memoriu, ci ar fi fost spuse frugal la un şpriţ...

Ele este unul din „cei 6” care ar fi semnat celebra „scrisoare a celor 6”, un document critic a unei false opoziţii în PCR la adresa lui Ceauşescu, ce reia pe scurt minciunile lui Pacepa din cartea sa „Orizonturi roşii”. Dar vom vedea mai jos că această informaţie nu e 100% adevărată. Oricum, sub raportul exclusiv formal al evenimentelor, varianta unui proces stalinist pare perfect coerentă: regimul Ceauşescu s-ar fi răzbunat indirect pe Grigore Răceanu pentru că ar fi semnat „scrisoarea celor 6”, prin intermediul fiului său adoptiv Mircea Răceanu. Numai că există câteva crăpături în această poveste, care în final o arată ca o manufacturare de probe în sensul tocmai descris. „Scrisoarea celor 6” a fost concepută în martie 1989, iar flagrantul în care a fost arestat Mircea Răceanu a avut loc în ianuarie 1989. Apoi, vom vedea că activitatea sa de colaborare cu diverşi oficiali americani datează până prin anii 1970. În acelaşi fel, povestea cu memoriul adresat lui Dej, în plin stalinism, e menită să exagereze rolul unei opoziţii manifeste în interiorul PCR sau a vechii mişcări comuniste, cu scopul de a deveni dezinformare prin falsă cauză pentru evenimentele din decembrie 1989. Invadatorii neocolonialişti nu s-au gândit că naraţiunea Grigore Răceanu şi „scrisoarea celor 6” intră în contradicţie cu descrierea ca stalinistă, dură, a dictaturii clasice moderate a lui Ceauşescu, şi mulţi au ingerat această contradicţie ideologică, împreună cu multe altele pe care le-am expus în documentar şi le-am descris/le voi mai descrie şi în această carte. Dar iată că nu toţi le-am acceptat.

Din ce spune Mircea Răceanu în cartea „Infern '89. …”, nu erau motive de arestare. În prefaţa scrisă de Radu Ioanid de la pagina 10 citim că asupra lui s-ar fi găsit atunci

„…material dactilografiat privind o întâlnire între experți ai Tratatului de la Varșovia din 17-18 ianuarie 1989, pe verso-ul căruia Mircea Răceanu notase informaţii despre arestarea grupului de ziariști de la România Liberă pentru scoaterea unei publicaţii ilegale…”

Această variantă este confirmată detaliat de Răceanu la pagina 59, unde el mai adaugă şi alte însemnări pe care le-ar fi scris în acel document

„… despre opoziţia Elenei Ceaușescu faţă de schimburile cultural-știinţifice cu SUA, posibilă schimbare din funcţia de prim-ministru a lui Constantin Dăscălescu și altele.”

La pagina 23 din aceeaşi carte Mircea Răceanu spune că nu s-ar mai fi găsit alte documente sau probe asupra lui. Din aceste informaţii vedem că, într-adevăr, doar acestea nu puteau deveni vreun secret de stat. Aceste consemnări nu constituiau vreun secret de stat, deci nu era motiv de arestare. „Schimburile cultural-ştiinţifice cu SUA” şi cu capitalismul în general erau dezavuate de însăşi doctrina comunistă, chiar dacă ea nu se aplicase concret în sistemul socialist aşa cum îl realizaseră comuniştii. Nici o „posibilă schimbare din funcţia de prim-ministru a lui Constantin Dăscălescu” nu ar fi fost mare informaţie, deoarece noul prim-ministru nu ar fi putut aduce vreo schimbare de regim sau de orientare a politicii româneşti. Nu în ultimul rând, povestea cu grupul de ziarişti dizidenţi de la România Liberă este o fabulaţie. Or fi avut ei nişte colţi împotriva regimului, precum aveau cei mai mulţi din vârful statului. Însă nimeni nu îndrăznea să îşi rişte privilegiile şi să le exprime oficial. Am arătat în secţiunea «Încălcarea constantă a „drepturilor omului” în socialism şi capitalism» cum articolele 28 şi 29 din Constituţia Republicii Socialiste România, şi articolele 166 şi 1661 din Codul Penal al RSR (Legea nr.15 din 21 iunie 1968), interziceau critica împotriva conducerii PCR. Fără asigurarea unei protecţii, sau a unor beneficii mai mari, nimeni dintre cei privilegiaţii sistemului nu devin critici faţă de conducere, nici atunci, nici acum.

Astăzi dictatura capitalistă e una negociabilă; întâi jandarmeria („riot police” se numeşte în alte ţări) le dă amendă celor „recalcitranţi”, apoi îi bate dacă nu se potolesc. Abia în cazuri extreme îi trimite la închisoare. Dar, dacă vede că protestatarii sînt îndârjiţi, până la urmă îi lasă în pace să-şi manifeste năduful, urmărind mai curând să-i sperie pe adepţii lor să nu-i urmeze. Desigur, nici dictatura socialistă nu-i băga la închisoare pe toţi care erau prinşi că critică regimul. Dar ameninţările erau mai clar orientate. Cu siguranţă că acei ziarişti ar fi fost daţi afară din presă dacă ar fi încercat aşa ceva, aşa cum au păţit câţiva care au răspândit manifeste anti-regim.

Aşa că aceste informaţii nu constituiau ele însele nişte secrete de stat. Oricând ar fi putut spune că acele hârtii ar fi fost ciorne menite să fie aruncate la coşul de gunoi, uitate prin buzunar. Însă sînt alte voci care spun că Mircea Răceanu ar fi avut şi altele hârtii decât acest document nesemnificativ asupra lui, despre care el nu mai pomeneşte în cartea sa. În schimb se cam dă singur de gol că avea ceva mult mai periculos asupra lui. La pagina 63 el descrie foarte sugestiv faptul că se ştia cu musca pe căciulă în momentul în care a fost oprit de un agent de la miliţia rutieră, şi că a încercat să ascundă acele documente.

„Instantaneu însă m-am gândit la hârtiile pe care le aveam asupra mea. Le-am scos imediat din buzunarul hainei în ideea de a mă debarasa de ele la un moment potrivit sau, în cel mai rău caz, să le ascund undeva prin mașină. Mi-am dat însă repede seama că în mașină nu aveam unde să le ascund. Să le arunc, de asemenea, nu putea fi vorba din moment ce mașina militiei ne urmărea îndeaproape. Resemnat, am băgat hârtiile în buzunarul paltonului fiind hotărât să nu întreprind nimic și împăcându-mă cu gândul că somația milițianului probabil că se referea la vreo problemă de circulaţie și nu mă viza direct.”

Nu era un copil, ci un diplomat de rang înalt. De ce a încercat să le ascundă, dacă ar fi fost nişte însemnări nesemnificative precum cele admise mai sus? Nu cumva pentru că avea altele mult mai secrete şi mai realiste decât cele descrise? În secţiunea scrisă de Ana-Maria Cătănuş din cartea „Revoluţia din 1989: învinşi şi învingători”, editată de Polirom, Iaşi, 2020, (coordonatori Anneli Ute Gabanyi, Alexandru Muraru, Andrei Muraru, Daniel Şandru), vedem la paginile 172 şi 175 note de subsol către documente ACNSAS cu material probator impresionant în procesul Răceanu precum

dosar 50500, vol. 1,
dosar 11564, vol. 2,
dosar 555722, vol. 8.

Aproape inutil să precizez că aceste documente nu sînt publice, şi că nu ştim ce s-a mai găsit asupra lui. Însă unele dintre ele au umblat în anturajul agenţilor de spionaj local. Cei mai mulţi dintre ei au acceptat că Răceanu a transmis adevărate secrete de stat către SUA, nu ce a recunoscut el în această carte, şi că acest proces ar fi decurs timp de mai mult de 15 ani. La pagina 178 Cătănuş face o sinteză a unor documente pe care Răceanu le-ar fi transmis unor oficiali americani, dar nu le publică efectiv pentru a le vedea şi analiza.

„… prin mijloace tehnice speciale (fotofilmare cu aparatură ultraminiaturizată) s-a stabilit cu certitudine că obiectivul copiază documente secrete din cadrul MAE şi culege informaţii din diverse domenii, pe care le redactează sub formă de note”

Şi adjunctul Direcţiei a III (de Contraspionaj) din DSS, Filip Teodorescu scrie la pagina 25 din cartea sa „Un risc asumat. Timişoara, Decembrie 1989”, publicată de editura Viitorul Românesc în 1992, că asupra lui Răceanu s-ar fi găsit

„… material informativ copiat de pe documente strict secrete aparţinînd Ministerului Afacerilor Externe…”

Desigur că nici Teodorescu nu aduce dovezi concrete despre ce anume ar fi fost găsit. Asta cumva poate fi justificat prin faptul că însăşi meseria sa îl împiedică să facă publice astfel de documente. Dar realitatea e că cei mai mulţi spioni, fie ei cooptaţi în noile structuri de spionaj, fie traşi pe linie moartă, refuză să accepte faptul că Mircea Răceanu ar fi fost o victimă a „stalinismului ceauşist”, şi îl acceptă ca spion defector. Aşa se face că, în ciuda schimbării regimului, şi a faptului că România a ajuns o colonie occidentală, în special a SUA, totuşi condamnarea la moarte a lui Mircea Răceanu nu a fost oficial anulată de un tribunal, cu toate protocoalele SRI asupra instanţelor de judecată, care au funcţionat până de curând. Preşedintele Ion Iliescu o fi semnat vreun decret de graţiere, şi l-o fi decorat în 2002 cu «Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Comandor», după cum citim în articolul «Faptele pentru care Mircea Răceanu a fost la un pas să fie executat de Ceaușescu: „Țara noastră era prioritatea Nr. 1 în Europa de Est pentru SUA”», publicat în 20-07-2024 în ziarul „Adevărul”. Însă condamnarea lui la moarte a rămas în picioare tocmai pentru că în anturajul contraspionajului românesc au circulat informaţii despre alte documente compromiţătoare care s-ar fi găsit asupra lui, la care vedem că noi, oamenii simpli, nu avem acces.

Familia Răceanu nu a atins nivelul de a avea servitori, aşa cum a fost cazul burgheziei nomenclaturiste, însă a primit destule facilităţi tipice vechilor activişti comunişti, precum studiile la Moscova pe care Mircea Răceanu le-a făcut şi care i-au definit cariera de privilegiat social. Între 1969 -1978 el a fost trimis în misiune diplomatică în Statele Unite. A fost retras exact când a defectat Ion Mihai Pacepa în SUA, ceea ce ridică semne de întrebare despre „diplomaţia” sa. Între profesioniştii spionajului umblă o axiomă cum că într-un diplomat se ascunde un procent oarecare de spion. Atunci când acest procent devine prea mare, şi „diplomatul” îşi „bagă nasul pe unde nu-i fierbe oala”, statul gazdă îl expulzează sau chiar arestează. Din când în când vedem în presă cazuri de persona non grata şi expulzări ele unor „diplomaţi” din diverse ţări. Acei „diplomaţi” sînt prinşi de contraspionajul ţării în care activează că încearcă să cumpere secrete de stat de la diverşi oficiali. În acest caz fie sînt arestaţi, dacă faptele implică complicaţii penale, fie sînt doar expulzaţi preventiv.

Pacepa era şeful adjunct al Direcţiei Generale de Informaţii Externe. Spionajul american l-a cumpărat nu doar pentru a deveni falsă mărturie pentru minciunile din cartea sa „Orizonturi roşii”, aşa cum am arătat detaliat în secţiunile dedicate lui. CIA l-a cumpărat şi pentru a le furniza lista cu astfel de spioni români ce lucrau sub acoperire diplomatică în SUA. O să vedem în următoarea secţiune care sînt implicaţiile acestei operaţiuni. Deocamdată mă limitez să spun că, de teama de a fi arestaţi şi interogaţi despre activitatea lor, contraspionajul românesc i-a retras pe cei aflaţi „la risc”. Mircea Răceanu a fost unul dintre ei. Deci iată că ajungem la un alt indiciu că Răceanu ar fi ştiut nişte informaţii secrete despre statul român mai mult decât ştie un „diplomat”, şi că documentele pe care el spune că le-ar fi avut asupra sa când a fost arestat nu erau principalul motiv pentru aşa ceva.

Un alt indiciu că Răceanu nu era tocmai un diplomat este faptul că nu adera la ideile politice ale sistemului politic pentru care lucra. Dacă ar fi fost cunoscut mai bine de agenţii DSS, Mircea Răceanu nu ar fi trebuit din capul locul trimis în SUA ca „diplomat”. La fel ca şi Brucan, ambii se dădeau „comunişti” când lucrau pentru regim, dar cum-necum, susţineau ideologia liberală a opoziţiei capitaliste. Asta este chintesenţa trădătorului, nu a dizidentului politic, care îşi dă seama că va fi fost păcălit de o ideologie sau alta. Din păcate, regia tragică din 1989 a fost în mare parte făcută din culise cu astfel de „trădători”, care jucau rolul de „dizidenţi anti-comunişti” în schimbul unor beneficii venite de la noii invadatori. Dar, spre deosebire de Brucan, care declară că ar fi avut la un moment dat idei socialiste, Mircea Răceanu nu a susţinut niciodată aşa ceva, deşi tradiţia familială ar fi trebuit ca asta să cultive în el. La fel ca multe beizadele de ştabi nomenclaturişti, şi Mircea Răceanu s-a născut cu idei liberale. El avut o viaţă de supra-privilegiat social, care a continuat după 1990, când a primit azil politic în SUA. În „Infern '89…” el confirmă de multe ori că a avut dezbateri aprinse cu mama sa pe teme politice. Iată ce scrie el însuşi la pagina 215:

„l-am replicat, mai mult în glumă, că spre deosebire de marea majoritate a populaţiei, ea nu avea dreptul moral să se plângă de această situaţie, deoarece, în ultimă instanţă, ţara a ajuns în halul în care a ajuns datorită ei şi «tovarăşilor» ei de luptă, care au adus comunismul în România. (…)
Nu era însă pentru prima dată când îi reproşam mamei nefastele consecinţe pe care idealismul lor le-a avut pentru România. De obicei în situaţii similare, se supăra dojenindu-mă aspru, după care încerca să-mi explice cu pasiune că nu trebuia să-mi pierd încrederea în partid.”

România era atunci o dictatură clasică, în care critica regimului şi a conducătorilor statului şi ai PCR era pedepsită, după cum se vede din articolele 28 şi 29 din Constituţia RSR, şi articolele 166 şi 1661 din Codul Penal al RSR, mai sus citate. Dacă Răceanu se ştia cu idei liberale trebuia ori să îşi dea demisia din funcţia de diplomat, ori să înlăture orice fel de suspiciune care plana asupra lui. În realitate, atât el cât şi alţii, abia aşteptau semne de simpatie de la cei presupuşi a fi spioni pentru a pune umărul la schimbarea regimului şi a primi o sinecură, ceva, în plus de la noii invadatori. La pagina 27 din „Infern '89…” vedem citim adevărul spus chiar de el

„În calitate de diplomat, am luptat cu arme specifice avute la îndemână pentru subminarea sistemului comunist şi a dictaturii impuse de Ceauşescu împotriva propriului său popor şi a drepturilor fundamentale ale acestuia.”

Pentru omul simplu, care nu cunoaşte ce înseamnă meseria de diplomat, aşa ceva poate însemna o reacţie naturală în faţa unui sistem criminal, care îşi ascunde crimele în spatele vorbelor frumoase. Aşa ceva e tipic pentru omul simplu care cunoaşte doar crimele dictaturii de stânga, nu şi pe cele ale celei de dreapta. Răceanu însă era diplomat de rang înalt şi ştia că crimele dictaturii capitaliste sunt cel puţin la fel de mari precum cele ale celei socialiste, dacă nu şi mai mari. Aduc aici ca exemplu doar diversiunile de la Pearl Harbor care au dus concertat cu altele la instigarea celei mai mari crime din istorie, aşa cum am arătat în documentarul cu acelaşi nume. Însă, cu nişte recompense bine plasate, mulţi astfel de dezinformatori le-au ascuns pe cele ale capitalismului sălbatic şi le-au exagerat pe cele ale socialismului. Dacă Răceanu ar fi ştiut un sistem politic şi social mai bun, atunci această reacţie ar fi fost de înţeles. Dar, deşi a „luptat cu arme specifice avute la îndemână pentru subminarea sistemului comunist şi a dictaturii” , la pagina 31 tot el afirmă că

„nu eram ofiţer de informații, ci diplomat de carieră.”

Am citit constant în cărţile despre decembrie 1989 despre reacţii de râs din partea funcţionarilor înalţi de stat faţă de acest gen de afirmaţii ale lui Răceanu. Specialiştii în diplomaţie sau spionaj au tot comunicat astfel de reacţii faţă de afirmaţiile din cartea sa, ca în faţa unei minciuni gogonate spuse de un copil. Nu-i mai citez, pentru că nici ei nu sînt cu mult mai breji, în special ca angajaţi ai sistemului socialist, care e un capitalism mai moderat. Însă, în ceea ce priveşte râsul lor, el e total îndreptăţit. Imaginaţi-vă cum ar acţiona SUA şi altă ţară dacă află că diplomaţii lor de rang înalt ar submina sistemul „cu arme specifice avute la îndemână”! Am văzut cum a fost condamnată ca trădătoare Ana Belen Montes pentru că le-a furnizat cubanezilor o listă cu agenţii dubli din ţara lor care lucrau pentru spionajul american , fără nici un fel de interes material, din simplă convingere interioară că „este drept pentru a contracara o gravă nedreptate”.

Deşi afirmă că nu era „ofiţer de informații”, la pagina 131 Mircea Răceanu declară tot în „Infern '89…”:

„În cariera mea diplomatică de treizeci de ani am cunoscut mulți, foarte mulți ofițeri de securitate, care lucrau în Ministerul Afacerilor Externe, la Departamentul Securității Statului sau la alte ministere și instituţii.”

Dar această afirmaţie nu e o statistică generală pe care orice diplomat o are. Mircea Răceanu oferă 4 figuri importante ai vieţii publice din anii 1990 care ar fi fost spioni sub acoperire şi înainte şi după 1989; la pagina 140 îi menţionează pe Mişu Negrițoiu şi Traian Chebeleu, la pagina 145 pe Ioan Mircea Paşcu, şi la pagina 149 pe Teodor Meleşcanu. Ei şi alţii, redaţi complet, cu nume şi prenume, au rămas în peisajul presei româneşti sub apelativul de membri în „lista lui Răceanu”. Dar, de unde ar fi ştiut el că aceste nume ar fi spioni, dacă el însuşi nu ar fi fost unul? În spiritul tipic al dezinformării prin evitarea propoziţiilor categorice şi a enunţurilor clare, tot el spune la pagina 134 că această listă de nume ar fi fost consemnată pentru că aşa i-au cerut anchetatorii. Dar, pe de altă parte, spune chiar el că cei enumeraţi ar fi fost spioni DSS din propria sa experienţă cu spionajul, nu pentru că i-ar fi cerut anchetatorii să recunoască. Ei sînt menţionaţi cu nume şi prenume în „Infern '89…”, după cum urmează:

- unul la pagina 116, nenumit, restul dintre cei de mai jos au nume, deci e posibil să fie unul dintre ei.
- câte unul la paginile 33, 34, 35, 84, 303, 394, 398;
- 2 la pagina 147;
- 3 la paginile 135, 146;
- 8 la pagina 134;
- 13 la pagina 140;
- 13 la pagina 137;
- 85 % dintre cei 14 de la pagina 136;
- majoritatea dintre cei 20 de la pagina 149;
- majoritatea dintre cei 32 de la 139; - 85 % dintre cei 40 de la pagina 137.

Spionii nu se deconspiră în faţa civililor, fie ei şi diplomaţi, chit că şi aceştia sînt tot nişte spioni, ceva mai discreţi. Dar ce descrie el este o adevărată organigramă din spionajul românesc. Nu ai cum să cunoşti atâţia ofiţeri de spionaj fără să fii unul dintre ei. Dea aceea am zis că Mircea Răceanu este al doilea caz Ion Mihai Pacepa, cu lista sa de spioni DIE, ce lucrau sub acoperire diplomatică în SUA, inclusiv el. Ei bine, în jurul acestei „liste” stă însăşi explicaţia pentru ce s-a întâmplat în cazul Mircea Răceanu. Dar despre ea voi detalia în secţiunea următoare. Deocamdată am să demantelez alte câteva minciuni şi dezinformări notabile scrise în cartea sa „Infern '89…”. Una dintre aceste minciuni gogonate acoperă o dezinformare mai amplă, şi vizează o falsă explicaţie pentru cunoaşterea acestei liste de agenţi de spionaj, alta decât că el însuşi ar fi fost agent de spionaj ce lucra sub acoperire diplomatică. Ea se regăseşte la pagina 135 din „Infern '89…”, unde citim despre o falsă informaţie din oficiosul Scânteia, care ar fi anunţat că un ofiţer de securitate ar fi fost avansat la gradul de general-maior:

„În cazul lui Gheorghe Anghelescu, de exemplu, le-am spus că am aflat că era ofițer de securitate din ziarul Scânteia care a menţionat numele lui printre cei care au fost avansați la gradul de general-maior în securitate cu prilejul celei de a 25-a aniversări a zilei de 23 August (1969).”

Spionii români nu ştiau să facă diversiuni complexe precum cei occidentali, fiind specializaţi în spionajul economic. Însă nu puteau fi chiar atât de incompetenţi încât să-şi deconspire ofiţerii spioni. Aşa ceva pare chiar de prea jos. Desigur, am investigat numărul din 23 August 1969, şi n-am găsit nimic despre un astfel de anunţ. Există acolo o listă de militari sovietici cu gradul de general-maior, care i-ar putea convinge pe cei grăbiţi sau cu atenţia mai mică să creadă că spune adevărul, tipic dezinformării. Dar nu există un astfel de anunţ în „Scînteia”.

De asemenea, pe tot parcursul cărţii sale „Infern '89...” Răceanu nu foloseşte termenul corect de „defectare” a lui Pacepa (şi a altora) la o agenţie ostilă de spionaj, sau măcar cel de „dezertare” sau „trădare”, pe care îi înţelege toată lumea. Răceanu foloseşte în schimb formula eufemistică a „rămânerii în străinătate”, după cum vedem la paginile 29, 30, 61, 126, 127, 149, 221, 287, 403, 405-412, 415, 418, 519, 422, 425-429, 432, 436-439 Acţiunea racolare de către CIA este decriminalizată prin perspectiva justificată pentru omul simplu de emigrare, nu cea de trădare prin defectare.

Una dintre minciunile cu care ne vom întâlni constant pe parcursul acestei cărţi este cea a războiului civil natural, care s-ar fi purtat între „forţele revoluţionare” şi fictivii „terorişti”. Invadatorii neocolonialişti îi descriau e aceştia din urmă ca fideli lui Ceauşescu, şi ar fi dorit reinstaurarea lui la putere. Această minciună a fost emisă masiv în mass-media occidentală în acele zile, ceea ce atestă originea ei. Spre cinstea lor, unii ziarişti cu onoare au scris câteva articole de mare răsunet în lunile următoare, de infirmare a acelor minciuni. Numărul din 14 ianuarie 1990 al ziarului „Washington Post” ironiza credulitatea noastră naţională cu privire la numărul de victime ale tragediei din urmă cu câteva săptămâni, însă nu-şi imagina amploare dezinformării de atunci. În 13 martie 1990 apărea în ziarul „Chicago Tribune” articolul “Coroner: Romanian Massacre Never Happened” (tradus din engleză „Masacrul din România nu s-a întâmplat”) semnat de Joseph A. Reaves, inclusiv astăzi inaccesibil românilor, sub deja consacrata formulă „materialul nu este valabil în regiunea dvs.”. Tot în martie 1990 apărea în revista franceză „Actuel”, nr. 29 un articolul despre manufacturarea cadavrelor din „Cimitirul Săracilor” din Timişoara (reprodus de numărul 3 al revistei româneşti „Zigzag Magazin” la pagina 7). Şi, tot în 1990 apărea şi cartea ziaristului Michel Castex „Un mensonge gros comme le siècle. Roumanie, histoire d’une manipulation” (tradus din franceză „O minciună mare cât un secol. România, povestea unei manipulări”).

Am să tot repet pe parcursul acestui text aceste informaţii din respect pentru adevăr şi pentru onoarea acelor oameni care le-au conceput. Însă ele au fost acoperite de manufacturarea unor false viitoare probe de război civil, după cum voi arăta în detaliu în special în secţiunea „Război civil instigat între Armată, Miliţie şi Securitate la Sibiu” din capitolul 2. La Sibiu a fost singurul caz în care Armata a tras realmente cu tancul în sediile Miliţiei şi Securităţii, dar nu pentru că acestea 2 ar fi dorit reinstaurarea lui Ceauşescu, ci datorită unor dezinformări anterioare care i-au făcut pe acei ofiţeri de rang mediu să acţioneze extrem. Acesta a fost singurul caz de folosire a armamentului greu în oraş. Armata a mai fost instigată prin dezinformare să folosească armament greu, precum în cazul neutralizării celebrelor ţinte false, care apăreau în radare (aşanumitul război radio-electronic). S-au tras obuze, proiectile şi alte asemenea în apropierea mai multe oraşe precum Craiova, Constanţa, Buzău etc. Operaţiunea este identică cu cea din data de 24 Februarie 1942 din oraşul Los Angeles, când Armata SUA a tras 1400 de proiectile pentru a răspunde unui fals atac japonez asupra SUA continentală. Din fericire, nici în Los Angeles şi nici în oraşele româneşti acele proiectile nu au zburat deasupra oraşelor, şi nici a localităţilor de lângă ele, astfel că nimeni nu a fost ucis de acele misiuni. Dar, la pagina 480 Mircea Răceanu descrie o astfel de scenă clasică de război auzită de el în timp ce se afla în penitenciarul Rahova:

„… în timp ce mâncam, prin fereastra celulei auzeam cum din când în când mai exploda câte un obuz.”

Nu a căzut nici un obuz în Bucureşti în decembrie 1989. Dar minciuna asta a fost repetată într-o sumedenie de materiale, în speranţa că se va impune ca adevăr. Vom vedea pe parcursul acestei cărţi mai multe cazuri de astfel de minciuni spuse în spaţiul occidental despre evenimentele din România. Răceanu s-a suprapus peste această agendă.

La pagina 66 el descrie o situaţie de tortură la care ar fi fost supus din partea unei dentiste, pentru a-l verifica dacă are otravă ascunsă între dinţi:

„… în primele momente după ce am fost arestat şi adus la Rahova s-a făcut apel la un medic stomatolog. Parcă pentru a-mi confirma bănuiala, ea a forţat penseta între cei doi dinţi din faţă spărgându-i, după care vădit nemulţumită şi cu un zâmbet ironic pe buze, s-a întors către lt.-col. Marinescu care o urmărea încordat şi i-a făcut semn că nu a găsit nimic. Închizând gura am simţit sângele cald care mă îneca.”

Spionii din trecut aveau o capsulă minusculă cu otravă (dar într-o cantitate suficientă pentru a produce moartea) între dinţi. În momentul în care erau capturaţi, ei împingeau afară cu limba capsula, o spărgeau cu dinţii, şi otrava îi ucidea în câteva minute. De aceea, imediat după captură spionii erau investigaţi bucal şi li se făceau spălături stomacale în caz că se găsea urme de otravă. Da, de obicei o astfel de investigaţie o făcea un medic stomatolog, însă ea putea fi făcută de oricine care cunoaşte otrăvurile şi antidoturile lor. Oricum, prin această procedură otrava nu ar fi putut fi contracarată în acest fel. E posibil ca această poveste să fi fost spusă pentru a arăta lipsa de profesionalism a DSS; dacă urmărea aşa ceva, atunci DSS ar fi trebuit să facă investigaţia imediat capturării sale, nu la câteva zeci de minute după aceea. Între timp, el s-ar fi putut sinucide cu uşurinţă.

Apoi, dacă DSS ar fi căutat după o altă tehnică de implantare a otrăvii în dinţi, de ce acea dentistă s-a oprit doar la 2 dintre ei? De ce nu i-a scos pe toţi? În sfârşit, această poveste are un net aspect de improbabil după modul în care el descrie sângerarea dinţilor. Cine are experienţă chiar şi de la distanţă cu violenţa de stradă, sau chiar cu accidente domestice, inerente omului simplu, vede din această frază că Mircea Răceanu nu face diferenţa între ruperea/smulgerea dinţilor din maxilar, şi spargerea lor, care e una parţială. În acest ultim caz, rădăcina lor rămâne în maxilar, şi doar coroana, sau o parte din ea este desprinsă din întreg. Doar ruperea / smulgerea dintelui din maxilar duce la sângerare, nu şi spargerea lui (cu păstrarea rădăcinii). Asta confirmă că el şi familia lui au fost feriţi de asemenea accidente, sau de experienţa violenţei stradale. El probabil că el a inserat această poveste, sau a exagerat o simplă investigaţie stomatologică, în cadrul unei investigaţii medicale generale normale. Aşa ceva este o procedură standard în cazul debutului unei anchete. Aşadar, această născocire are sens de ultra-denigrare a DSS, ca grup de torţionari. Dar el nu a ţinut minte această foarte probabil fictivă traumă a spargerii dinţilor, şi la pagina 247 afirmă fără echivoc că nu a fost torturat fizic.

„Este adevărat că nu am fost bătut şi torturat fizic. Dar nu acelaşi lucru era valabil şi în privinţa torturii psihice ca să nu mai vorbesc de ameninţările la care am fost supus în toată perioada, din partea celor care m-au anchetat.”

O să vedem pe parcursul acestei cărţi mai multe cazuri în care autorii de texte mai ample îşi contrazic unele afirmaţii. Aşa ceva se face pentru că ei înşişi nu au mai fost convinşi de justeţea celor afirmate anterior după câteva luni, sau poate chiar ani, şi au încercat o îmbunătăţire a lor. Alteori, e posibil ca ordinele venite de mai sus să se schimbe, conform cu noile păreri din opinia publică. În acest caz, şi ei au schimbat macazul. Nu în ultimul rând, e posibil ca acea parte din text să fie scris de altcineva, ca în cazul propagandei socialiste care scurt-circuita textul multor cărţi publicate înainte de 1989, în cu totul alte domenii decât demagogia. Reclamele din dictatura capitalistă, care întrerup programul normal, se înscriu exact în aceleaşi apucături propagandistice. O astfel de ficţiune pare inserată din realitatea cotidiană occidentală în cea dâmboviţeană din anul 1989, ceea ce lasă un alt indiciu de intuire asupra originii nu doar a cărţii, ci a întregii operaţiuni Mircea Răceanu.

La pagina 353 citim o altă poveste fabulatorie despre cum cei 2 securişti, care păzeau non-stop pe fiica sa, Oana, ar fi fost destabilizaţi din misiune de o banală controloare de bilete din transportul public. Această adevărată soţie a lui Chuck Norris, nu i-a lăsat să coboare pentru a continua supravegherea obiectivului, după ce nu a fost satisfăcută de legitimaţiile lor. Aşa ceva ne face să zâmbim, precum profesioniştii din spionaj despre alte afirmaţii din cartea sa. Legitimaţiile securiştilor aveau cădere peste tot în România socialistă. Apoi, securiştii de teren erau în general foşti sportivi de performanţă, care nu puteau fi ţinuţi pe loc de o biată controloare de bilete. Dar aşa ceva am văzut prin filmele occidentale. Spionajul civil occidental nu făcea astfel de legitimaţii pentru agenţii de teren, tocmai pentru a nu-i deconspira. Ei câştigă în general mai mult decât suficient pentru a-şi lua bilete ca oricare om. Dar, în vâltoare evenimentelor, probabil că unii dinte ei uitau, sau pur şi simplu nu ştiau cum se procură acele bilete. Şi atunci s-a întâmplat ca unii să fie deranjaţi de la activitatea lor de către o astfel de echipă de control. Dar aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată în România. Observăm cum povestea asta a fost inserată în carte iarăşi cu scopul de a arăta neprofesionalismul spionilor civili dâmboviţeni, proiecţie a unor astfel de accidente occidentale.

În „Infern '89…” vedem că Mircea Răceanu are cam aceeaşi agendă de ultra-denigrare a socialismului precum vedem la Pacepa şi la restul de susţinători ai invadatorilor neocolonialişti. Vedem în ea scrise unele din minciunile din agenda generală a invadatorilor neocolonialişti care au orchestrat crimele din decembrie 1989. Două dintre ele pot fi văzute în notele 4 şi 5 de la pagina 444 privind temele Matei Pavel Haiducu şi Ramirez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”), cărora le-am dedicat mai multe secţiuni anterior. De asemenea, modul în care citează „scrisoarea generalului Ion Mihai Pacepa adresată fiicei sale, Dana”, aşa cum citim la pagina 429, conferă o falsă certitudine despre faptul că Ceauşescu ar fi fost în acelaşi timp şi un dictator stalinist, dar şi un terorist amator, organizator de atentate împotriva civililor:

«Edificatoare în acest sens este scrisoarea generalului Ion Mihai Pacepa adresată fiicei sale, Dana, în care menţionează că decizia de a rămâne în străinătate era direct legată de faptul că nu mai era dispus să fie implicat în asasinate şi să devină astfel un criminal politic, ci, dimpotrivă, era decis să „ceară preşedintelui Ceauşescu să pună capăt asasinatelor, răpirilor şi altor acte teroriste în lumea liberă, crime incompatibile cu prestigiul său internaţional şi cu ajutorul generos pe care el şi România îl primesc din partea guvernelor occidentale”. Bucureştiul cunoştea această motivaţie - scrisoarea fusese reprodusă in foileton de ziarul francez Le Matin…»

Retorica tipică a invadatorilor neocolonialişti de identificare a utopiei marxiste a comunismului cu sistemul politic socialist de tip Lenin şi Stalin, poate fi văzută la pagina 72, unde citim:

„Adevărata dimensiune a tragediei umane generată de comunism nu poate fi pe deplin înţeleasă fără înţelegerea cruzimilor pe care sistemul s-a sprijinit.”

Orice fel de critic al socialismului, care nu aduce şi o critică a capitalismului (sălbatic) este un demagog, sau face demagogie, din interese de castă. Prin scoaterea în evidenţă a caracterului contrastant al unuia dintre ele faţă de celălalt, dezinformarea demagogistă vrea să îi spele astfel imaginea. O altă minciună este învinovăţirea regimului Ceauşescu pentru schimbarea radicală de atitudine a Occidentului faţă de România în anii 1980, la polul opus faţă de momelile din anii 1970, cu întrevederile preşedinţilor americani şi plimbarea în caleaşca Reginei Angliei. La pagina 8 citim:

„…în ultimii ani ai dictaturii lui Nicolae Ceauşescu relaţiile româno-americane s-au degradat rapid pe fondul nerespectării de către regimul comunist român a drepturilor omului. Ceauşescu şi-a pierdut prestigiul câştigat în ochii Statelor Unite în anii '60-'70, printr-o politică externă independentă, pentru că nu dorea să se adapteze la schimbările spectaculoase care interveniseră în Uniunea Sovietică”

De fapt, „politica externă independentă” faţă de URSS era exact motivul pentru care Occidentul a oferit regimului Ceauşescu acele zăhăreluri, printre care se numără şi celebra „clauză a naţiunii celei mai favorizate”. Doar că, după naraţiunea scutului anti-rachetă a lui Reagan, PCUS a decis „reforme liberale”, prin „Perestroika” lui Gorbaciov, care se traduceau prin concurenţa cu produsele occidentale. La început au fost Ikea şi Pepsi, după care au pătruns şi alte produse. Aceste aşa-zise reforme erau menite de fapt să distrugă industria locală şi să extindă piaţa de desfacere occidentală. Văzută din afară, şi mai ales din perspectiva invadatorilor neocolonialişti, procesul este unul economic natural. Dar el, de fapt, ascunde legea junglei, care justifică la fel de natural uciderea prăzii de către prădător. Iniţial, invazia a venit cu falsa promisiune că în URSS şi restul de ţări socialiste sectorul privat va lua locul „mamuţilor” industriali, şi că în locul giganticilor fabrici vor apărea IMM-uri mai eficiente, şi cu produse de calitate occidentală. După 36 de ani de la picarea regimurilor socialiste realitatea arată cu totul altfel: nu există unităţi de producţie particulară, ci doar „reprezentanţi” ai marilor companii occidentale, care extrag continuu capitalul autohton şi devitalizează economiile ţărilor est-europene. Cu alte cuvinte, în loc de bunăstarea promisă, „privatizarea” din anii 1990 a dus la distrugerea industriilor naţionale invadate. Creşterea nivelului de trai este foarte vizibilă astăzi pentru „supravieţuitori”, dar nu vine în urma producţiei interne, ci a împrumuturilor externe. În concret, creşterea nivelului de trai se datorează unui consum artificial bazat pe împrumuturi externe constante, care, conform legilor economice, fără o producţie internă consistentă, duc invariabil la faliment. Aşa ceva se traduce prin excluderea de la masă a unei părţi însemnate din populaţie, gonită spre deportare economică, sau decimată prenatal datorită prăbuşirii ratei natalităţii inerente stilului de viaţă stresant din capitalism.

Iată deci că retorica despre „drepturile omului” (venită dinspre o ţară în care principala afacere este războiul şi sectorul militar) şi „politica externă independentă” faţă de URSS se dovedeşte a fi o simplă gargară. „Prestigiul câştigat în ochii Statelor Unite în anii '60-'70” era o strategie de vânătoare prin ademenirea prăzii cu diverse beneficii. Ceauşescu a muşcat această momeală în intenţia de a strânge ceva dolari şi a plăti datoriile de ţară. Însă SUA şi Occidentul în general au pus în practică o campanie de capcane pentru transformarea Europei de Est în ţări bananiere, din care să extragă resurse naturale şi umane pentru a-şi menţine cât mai profitabile propriile industrii. Vom vedea asta detaliat în următoarea secţiune, odată cu analiza cărţii „…Diplomaţia absurdului…” scrisă de Mircea Răceanu şi Roger Kirk .

Cuprins

Gabriel Baldovin

Dedesubturile războiului din Ucraina, ascunse de mass media oficială

noreply@blogger.com (Baldovin) — Thu, 25 Jun 2026 20:21:43 +0000

În războiul din Ucraina nu se luptă binele şi răul, ci două rele aproximativ egale. Documentarul „Cea mai mare crimă din istorie” poate fi văzut aici , documentarul „Sadismul în politica internaţională” poate fi văzut aici https://youtu.be/i5-XyozCKFc , iar documentarul „Eroii au murit” poate fi văzut aici: Precizare: Bill Clinton nu era în drept preşedinte al NATO, ci al SUA, însă această ţară a decis şi încă decide activitatea NATO Am făcut un vlog şi l-am încărcat în:

rumble

facebook

youtube

tiktok

instagram

View this post on Instagram

A post shared by Sus Moralul Românesc (@susmoralulromanesc)

archive.org

Sau în variantă de text simplu, aici:

„Vă salut! Una dintre constantele relatării războiului ăstuia din Ucraina este tendinţa asta de a îmbunătăţi cumva imaginea Ucrainei şi de a o diaboliza pe cea a lui Putin şi a Rusiei. Într-adevăr, Putin şi Rusia au fost şi sînt răul cel mai mare în toată povestea asta. Însă a crede că sistemul social sistemul politic ucrainean, sau că Zelensky ar fi aşa un fel de înger pe pământ e o mare eroare. Ucraina nu se deosebeşte esenţialmente cu mult de regimul politic lui al lui Putin. Ambele sînt nişte dictaturi moderne care se apropie de dictaturile clasice. Ambele folosesc într-adevăr manipularea şi dezinformarea, însă ambele sînt cumva mai depărtate de dictaturile moderne occidentale, adică astea care lasă libertatea de expresie să existe şi alte libertăţi individuale, şi folosesc manipularea şi dezinformarea inclusiv, şi mai puţin forţa. Ei bine, şi sistemul politic din Rusia şi cel din Ucraina au folosit forţa. Şi povestea asta a războiului nu a început în 2022, cum cred mulţi. A început în 2014 cu Maidan, cu problemele între minoritatea rusă şi cea ucraineană de la estul Ucrainei. Deci au fost acolo nişte probleme de înţelegere şi de armonizare a relaţiilor dintre cele două etnii. Nu ştiu de ce să le mai numim etnii, că sînt slavi. Ambele popoare sînt mai apropiate. Sînt ca şi noi cu moldovenii, practic. Deci nu ştiu dacă se poate vorbi de etnii. Acolo este pur şi simplu o ură interculturală, cum a fost de exemplu cea speculată dintre popoarele Iugoslavei între croaţi, bosniaci şi sârbi, ortodocşi. Deci poporul ucrainean are o problemă în a se armoniza cu minoritatea rusă de pe teritoriul ei. Şi, cam în toate situaţiile de genul ăsta, cei care au fost mai puternici au învins. În cazul ăsta, Rusia e mai puternică. Deci, cumva, teritoriile alea o să revină Rusiei dacă în aproape 10 ani Ucraina nu a reuşit să rezolve problema minorităţilor.

Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în Iugoslavia, în Kosovo, şi chiar în la graniţa croato-sârbă, când cei care erau de etnie sârbă au fost efectiv împinşi în Serbia, şi satele lor au fost pur şi simplu alipite Croaţiei. Deci în Kosovo practic s-a întâmplat acelaşi lucru. Şi atunci NATO e cel care a făcut exact ce face Putin astăzi. Deci foarte mulţi dintre cei care îl scuipă pe Putin pentru ce face în estul Ucrainei au fost mari susţinători acum vreo 20 şi… de ani faţă de ce făcea NATO în Kosovo. Şi nu numai în Kosovo, ci în toată Iugoslavia.

Partea proastă este că spionajul occidental a instigat acolo etniile unele împotriva altora. Şi, la Borovo Selo, dacă vă uitaţi pe documentarul meu „Sadismul în politica internaţională”, în engleză vorbit, dar tradus în româneşte, sau în „Cea mai mare crimă din istorie” şi „Eroii au murit”, am spus despre lucrurile astea, despre cum spionajul occidental a aţâţat etniile astea unele împotriva altora, ca să îşi vândă armele băieţii care îi plătesc pe ei. E posibil să se fi întâmplat acelaşi lucru şi aici, în aţâţarea celor două popoare unul împotriva altuia. Nu zic „nu”. Însă, practic, Putin face acelaşi lucru pe care l-a făcut Bill Clinton, că el era la comanda NATO atunci, în războaiele Iugoslave. Deci iată că nu se luptă răul cu binele în acest război din Ucraina, deşi băieţii ăştia cu epoleţi de prin presă asta au încercat să vă vândă. Şi de asta am tot spus, şi vă spun şi acum, nu discutaţi cu străinii, cu necunoscuţii, părerea pe care o aveţi faţă de acest război, fie că îl susţineţi pe Putin, deşi n-ar cam trebui, fie că susţineţi Ucraina, sau fie că credeţi că unul dintre ei mai rău intenţionat! O zi faină!”

Gabriel Baldovin

4.2.3.9. Larry Watts şi al 4-lea val de dezinformare despre fictivul pericol reprezentat de România pentru pacea în zonă

noreply@blogger.com (Baldovin) — Tue, 19 May 2026 11:24:10 +0000

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

4.2.3.9. Larry Watts şi al 4-lea val de dezinformare despre fictivul pericol reprezentat de România pentru pacea în zonă

Contrafacerea contemporană prin războiul din Ucraina a celui de-al 3-lea val de dezinformare despre evenimentele din decembrie 1989

Căderea URSS-ului şi în general a regimurilor socialiste din Europa de Est a fost susţinută de o campanie puternică de invazie neocolonialistă occidentală. Economia occidentală avea nevoie de resurse umane şi îşi permitea să dea la schimb produse în exces sau second-hand care nu îşi găseau cumpărători pe piaţa locală. Dar această campanie s-a suprapus peste excesul de politici de stânga ale dictaturilor socialiste, şi nevoia spiritelor creative de politici de dreapta. Demagogii socialişti au putut vedea în concret cum poporul nu mai credea în retorica comunist-socialistă, dar era foarte dispus să o accepte pe cea corporstist-consumeristă din „democraţiile liberale” occidentale. Asta se traduce prin elasticitatea mai mare a acestor dictaturi moderne faţă de cea clasică, socialistă; „democraţiile liberale” pot lua cu uşurinţă măsuri de stânga pentru a potoli predispoziţia supuşilor spre revoltă; însă, în oglindă, dictaturile clasice socialiste europene nu au putut lua măsuri de dreapta, prin care să creeze o elită oligarhică, şi admiraţia săracilor pentru ea.

Dar se vede că aşa ceva s-a întâmplat în China, totuşi. Nici Rusia nu-i departe. Deşi pilonii administrativi ai ţării au rămas tot socialiştii vopsiţi în comunişti, totuşi în China s-a format o elită proto-oligarhică, care deocamdată are putere doar asupra omului simplu, mai puţin asupra demagogilor. Parţial aşa ceva s-a întâmplat şi în Rusia. După prăbuşirea nivelului de trai a rusului de rând, odată cu privatizările frauduloase din timpul lui Boris Elţân, Rusia jonglează în funcţia de preşedinte sau premier a fostului KGB-ist Vladimir Putin. El joacă în mod abil de câteva decenii un rol de struţo-cămilă pentru a mulţumi şi pe nostalgicii vechiului regim dar şi pe progresişti. Pentru primii el joacă rolul de dictator stalinist cu mână forte; pentru ceilalţi el lasă aparenţele de simplu preşedinte într-o „democraţie liberală” originală, cu număr nelimitat de mandate prezidenţiale, sau jonglări între funcţiile de preşedinte/premier.

Toate aceste dezinformări au funcţie de manipulare a rusului de rând, fie de-o parte fie de alta a eşichierului politic, prin menţinerea activă a iluziilor sale. Însă vedem că şi occidentalului de rând i se spun aceleaşi „gogoşi” de câţiva ani, fapt ce ne îndreptăţeşte să credem că pârghiile puterii ce acţionează acolo exced teritoriul Rusiei. Iar una dintre iluziile prezentate de acţiunile din ultimii 4 ani al acestui demagog este aceea de a furniza o falsă dovadă al acestui val 3 de dezinformare despre evenimentele din decembrie 1989.

În secţiunea anterioară am descris paralogismul cu alură de teorie fabulatorie despre o invazie sovietică/ rusească specific valului 3 de dezinformare pentru a ascunde adevărul despre invazia din decembrie 1989. Am arătat cum cartea lui Larry Watts „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” (2011) a deformat evenimentele anterioare anilor 1990 spre a descrie o fictivă intenţie de invazie a ţărilor vecine, în special URSS, asupra României. Portretizarea stafiei fostei URSS cu interesul ascuns de a invada România, precum a făcut popoarele migratoare din primul mileniu al erei noastre, este o idee fabulatorie, care iată primeşte un balon de oxigen tocmai prin acest război din Ucraina. Ne amintim că exact în acelaşi fel făcea ISIS în anii 2010 pentru fictiva Al Queda din anii 2000. La finalul anilor 2010 subiectul ISIS a scos la iveală atâtea implicări ale spionajului civil şi militar occidental în generarea acestui fantomatic stat fundamentalist, încât subiectul a fost îngropat doar de titlurile panicardiste despre o pandemie de genul ciumei şi holerei din secolele trecute. Mă aştept ca şi în cazul acestei invazii să iasă mai multe urme ale implicării spionajului occidental. Remarcăm că acest război vine perfect peste o agendă. Războiul din Ucraina, şi panica invaziei Europei din partea Rusiei, a înlocuit exact la timp epuizarea virusului SARS-COV-2 în a mai genera frică. O minciună veche a fost înlocuită cu alta nouă după ce poporul nu a mai crezut-o. Războiul din Iran a venit şi el „la fix”, după ce cel din Ucraina nu a mai atras spectatoti.

Pe lângă asta, invazia din Ucraina a fost pentru mulţi un indiciu cum că imperialismul URSS încă există metamorfozat în retorica statului de drept din Rusia. Am văzut în secţiunea anterioară cum timp de 20 de ani toate canalele oficiale arătau capitalismul rusesc care celebra în fiecare zi „moartea comunismului”. După ce o bună parte din neoliberaliştii artificiali, manipulaţii de mass-media, au văzut ce înseamnă capitalismul sălbatic, ei au devenit nostalgici ai vechiului regim. Departamentele de dezinformare au urmat şi ele acest trend al omului simplu, şi iată că au reînviat retorica imperialismului sovietic în persoana acestui Putin şi grupul de demagogi din jurul său.

În oglindă cu reluarea demagogiei imperialist-sovietice, demagogia occidentală a reluat naraţiunea „războiului rece”. Tot ce ni se spune de 4 ani despre acest război din ambele părţi este reluarea campaniei de sabotare a sistemelor socialiste din anii 1989, culminând cu războaiele iugoslave din anii 1990. Asemenea unei reclame, şi acest război din Ucraina a fost supraexpus în mod obsesional în mas-media, după modelul panicii faţă de virusul SARS-COV-2. Ca şi în cazul pandemiei, la începutul inflamării acestui război în 2022 am văzut calupuri de ştiri la anumite trusturi de presă, fără nicio informaţie despre România, ci doar despre acest război. Ca şi în cazul pandemiei, presa oficială nu a prezentat şi alternativa la naraţiunea invaziei neo-sovietice. Presa oficială a denigrat atitudinea realistă despre acest virus, aşa cum a fost prezentată de virusologi notorii precum Didier Raoult şi Luk Montagnier, ultimul laureat cu premiul Nobel, pentru studiile asupra HIV. Ştergerea sistematică de către Youtube a conferinţei de presă a medicilor americani Dan Erickson şi Artin Massihi nu a putut opri răspândirea în cele din urmă a unei atitudini raţionale, nepanicardiste faţă de acest virus cu periculozitate moderată.

În oglindă cu dezinformarea despre virusul SARS-COV-2, acuzarea ruşilor de intenţie de a reinvada Europa, după modelul de după 1944, ascunde realitatea istorică a faptului că aşa ceva a fost totuşi o contra-invazie la invazia hitleristă începută în 1941. Regresia către forme anterioare ale societăţii sau chiar ale spiritului uman individual este o realitate. Însă ea nu se întâmplă din nimic, ci din cauza unei crize anume atât în plan social cât şi individual. De exemplu, explozia antisemeitismului din anii 1930 a reluat problemele creştinilor cu iudaicii din Evul Mediu, şi s-a datorat crizei economice din începută în 1929. Cei 2 ani de măsuri aberante ale autorităţilor în timpul pandemiei au produs oarecare frustrări omului simplu, închis în propria locuinţă, însă nu a dus la o criză de aceleaşi proporţii casă îi facă pe ruşi să se întoarcă la colonialismul din anii 1940.

Retorica fabulatorie a acestui val 3 de dezinformare din perioada contemporană susţine că deschiderea spre capitalism în anii 1990 a Rusiei ar fi fost doar o strategie complexă de întărire şi consolidare a URSS. Pe baza dialecticii între capitalism şi socialism, acţiunile Rusiei în general sunt interpretate de dezinformarea oficială occidentală ca dorinţă a capitaliştilor sălbatici ruşi, în frunte cu oligarhii lor. Aceştia s-ar fi înfipt puternic în însăşi economia occidentală cu intenţia absurdă de a se întoarce la socialism, adică la un capitalism mai puţin profitabil pentru ei. Ar fi pentru prima dată în istorie când oligarhii ar renunţa de bună voie la puterea lor, fără să-i preseze cineva, doar din dorinţa lor exclusiv morală de a-şi submina puterea şi de a o împărţi cu ceilalţi. Pentru mentalitatea comună asta s-ar traduce în renunţarea la cel puţin un sfert din averea pe care dvs. o aveţi, şi donarea ei. Oamenii religioşi sau cei bătrâni mai fac asemenea acte de caritate, însă omul simplu matur în general nu o face. Dimpotrivă, el caută să acumuleze şi mai multă bogăţie şi aşa fac inclusiv oligarhii şi demagogii ruşi.

Cumva, Rusia a ajuns recent să fie portretizată în a fi cam ce a fost şi încă SUA după 1945 în lume. Printr-un act de magie dezinformaţională, aproape toate resentimentele invadaţilor locali de către SUA au fost abil aruncate în cârca URSS/Rusiei. Fără să ne dăm seama, suprapotenţarea ameninţării ruseşti duce la justificarea tocmai a invaziei americane în restul lumii, dată ca un mod de prevenţie pentru a o salva de fictivii sovietici reinventaţi în capitalişti. Obedienţii justificării invaziei neocolonialiste occidentale de după 1990 folosesc de atunci această teorie fabulatorie a invaziei ruseşti şi îşi justifică poziţia prin contrabalansarea acestei fictive ameninţări ruseşti. Dialectica atacului-apărare este întoarsă cu sensul invers prin această nouă panică a invaziei Ucrainei de către Rusia, devenită în mass-media oficială dovadă vie a unei fictive invazii neo-sovietice asupra lumii.

Dincolo de zvonurile de presă din anii 1990, originea „ştiinţifică” a acestei mistificări este Larry Watts şi acest val 3 de dezinformare despre invazia din decembrie 1989. Susţinerea la nivel înalt în aparatul administrativ occidental a conţinutului acelor zvonuri şi escaladarea recentă a evenimentelor, împreună cu reluarea fie şi temporară a retoricii „războiului rece” atestă care este originea lor. O astfel de idee devine za dezinformaţională retroactivă pentru evenimentele din decembrie 1989, ca invazie sovietică, conform acestui val 3 de dezinformare reprezentat din 2011 încoace la nivel academic de Larry Watts. După cum am arătat în secţiunea anterioară, această invazie nu ar fi fost orchestrată de CIA, ci de către URSS, iar SUA doar ar fi încercat să ajute naţiunile invadate. Implicarea occidentală în general şi americană în special s-ar fi datorat interesului (sugerat ca eşuat) de a contrabalansa influenţa sovietică. Conform acestei dezinformări nu SUA a invadat lumea, ci ar fi ajutat-o să se elibereze de pericolul sovietic/rusesc. Aşa ceva este o simplă proiecţie a interesului capitalismului sălbatic de a absorbi resursele est-europene, în special pe cele umane, din spaţiul proxim, pentru a-şi atenua propria criză prelungită accentuată la fanalul anilor 1970 şi continuată în decada următoare.

Demantelarea acuzaţiei de putinism cu care sînt denigraţi dizidenţii politici din spaţiul occidental

Acest paralogism a fost reluat apoi de jurnalista finlandeză Jessikka Aro şi adaptat la ţara ei natală în perioada recentă. Cartea sa „Trolii lui Putin” era publicată la final de 2021, exact la timp pentru a abate atenţia opiniei publice dinspre minciunile mass-media spuse despre virusul SARS-COV-II spre noul război din Ucraina ce avea să vină peste câteva luni. „Trolii lui Putin” este varianta mediatică a celei „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...”, scrisă Watts, dar adaptată la anii 2020. Noutatea faţă de discursul lui Watts este aceea că Rusia (cu Putin şi spionajul rusesc) e prezentată exact aşa cum dizidenţii politici cu experienţă descriu spionajul militar şi civil american pentru întreaga lume în ultimii 80 de ani. Diferenţa dintre cele două grupuri sociale ar fi aceea a faptului că Putin şi Rusia ar dori întoarcerea la URSS, aşa cum îşi doresc ruşii de rând.

Desigur, din astfel de retorică nu trebuie să rămânem cu impresia primitivă cum că spionajul rusesc ar fi bun şi cel american ar fi rău, după cum nu trebuie să rămânem cu impresia că spionajul socialist ar fi fost mai bun decât cel capitalist! Dar, în aceeaşi măsură, nu trebuie să rămânem nici cu impresia inversă, anume că dacă spionajul rusesc e rău, atunci cel occidental, în frunte cu cel american, care se s-ar lupta cu acesta precum agentul 007, ar fi bun! Pur şi simplu există grade de „eficienţă” în dezinformare şi manipulare ale acestora, unde cel occidental excelează.

Am văzut în secţiune precedentă că şi asupra spionajului rusesc pluteşte suspiciunea că ar fi contribuit la atentatele puse apoi în cârca fundamentaliştilor ceceni în acelaşi fel în care cele de la 11 septembrie au făcut-o faţă de Afganistan, Irak şi Siria, via Ossama Bin Laden. Însă invazia rusească a Ceceniei nu a dus la criza umanitară pe care invazia americană a adus-o în întreg Orientul Mijlociu, culminând cu devastatoarele războaie civile din Siria, Irak şi Yemen. Pe lângă asta, după cum am spus, pentru autosabotajul acelor atentate lipsesc dovezile/indiciile precum cele descrise de Griffin în cartea sa.

Deşi pare că detestă aceste metode de manipulare în masă, care subminează însăşi ideea de libertate şi consimţământ natural a omului simplu, totuşi Jessikka Aro nu spune absolut nimic în această carte despre spionajul american. Da, spionajul rusesc este prezentat pentru omul simplu, necunoscător al domeniului, ca noua oroare, cu agenţi infiltraţi peste tot. Dar Aro are cecitate subită pentru modul în care spionajul american instigă războaie pentru a facilita astfel comerţul cu arme practicat de marile dinastii capitaliste care s-au format pe teritoriul SUA. Campania oficială de ultra-denigrare a lui Putin în ultimii 4 ani nu spune mai nimic despre faptul că NATO (la comanda SUA) a făcut exact acelaşi lucru în Kosovo în 1999 pe care l-a făcut şi Putin începând din 2022, sub exact aceleaşi motive. Da, l-am văzut pe fostul preşedinte Biden cerându-şi scuze mai voalat pentru bombardarea Serbiei, dar nu pentru politica de invazie şi revizionism teritorial care i se reproşează astăzi pe bună dreptate lui Putin.

Dispariţia a 10-20-60 sau, să zicem, 100 de jurnalişti, demagogi de opoziţie, afacerişti şi dizidenţi politici ruşi, a devenit motiv de intrare în război împotriva Rusiei prin supraexpunerea mediatică a acestui război. Dar noua propagandă dezinformaţională de externalizare a crimelor nu spune nimic şi despre dispariţia a în jur de 400 000-500 000 de oameni anual din SUA, între care şi dizidenţi politici. În cartea mea „Fără sadism!” am detaliat această problemă citând rapoartele oficiale anuale ale FBI . Noi, dizidenţii politici mai cu experienţă în poziţia noastră politică, cei care arătăm că sistemul „democraţiilor liberale” occidentale, în special cel american, nu se deosebeşte cu mult de cel putinist, am fost o perioadă etichetaţi ca „whataboutişti”, adică tot un fel de putinişti printr-o foarte abilă retorică de întoarcere a acuzaţiei de putinism pe care noi am aruncat-o primii asupra demagogilor occidentali în anii 2000.

Din păcate gloata consumatoare de divertisment a înghiţit foarte uşor găluşca doar pentru că a fost aprobată de starurile media din CNN, CBS, sau DIGI24 şi PROTV la noi. Dar unii dintre ei au putut vedea că această campanie este o fraudă ideologică în raport cu marile diversiuni ale secolului XX, în frunte cu afacerea Pearl Harbor şi instigarea Războiului Mondial 2, pe care le-am descris la nivel mediu de detaliu în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” sau la nivel foarte detaliat în capitolul 2 din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. Războiul din Ucraina este doar o simplă petardă comparată cu acestea. Acuzaţia de neocolonialism şi lipsă de libertate politică pentru dizidenţii politici ruşi pe care noi o lansam în anii 2000 şi 2010 nu doar faţă de Putin, ci şi faţă de puterile occidentale în general, în frunte cu SUA, în acel moment nu a avut mare relevanţă pentru omul simplu occidental, obedient. Dar iată cum aparatul dezinformarmaţional al spionajului civil a venit cu distorsionarea acestor acuzaţii înspre a deveni această teorie fabulatorie a unei fictive invazii generale de către Rusia a întregului spaţiu occidental.

Dar cea mai importantă dezinformare a acestei idei constă în faptul că deschide perspectiva de identificare a unor fictivi spioni ai lui Putin şi „Rusiei ultra-imperialiste” cu mult în afara sferelor tradiţionale de influenţă a fostei URSS. Rusia şi Putin sînt descrise ca având ambiţii mai imperialiste decât ale omului de rând, respectiv de cucerire a întregii lumi, după ambiţiile comuniştilor de secol 19 de a produce un mega-stat prin unirea tuturor proletarilor din toată lumea. Dar însăşi denumirea de „Statele Unite ale Americii”, împreună cu anexarea unor părţi din Mexic şi ameninţările lansate de preşedintele Trump faţă de unele părţi din Canada, atestă ambiţii imperialiste mult mai aprige în partea cealaltă. Cum-necum, Rusia a renunţat la teritoriile anexate în URSS, cu unele excepţii. Dar chiar şi aşa, revizionismul rusesc e mult mai redus decât cel al SUA de-a lungul ultimelor 2 secole. Recunoaştem aici tehnica de dezinformare prin clonare, aşa cum am teoretizat-o în cartea tocmai menţionată, dinspre spionajul american către interfaţa demagogică a Rusiei. Apoi recunoaştem tehnica de dezinformare prin externalizare dinspre eşalonul 1 şi 2 de putere din piramida capitalistă a puterii, către eşalonul 3, al demagogilor.

Ca o bizară „coincidenţă”, care seamănă leit la nivel ideologic cu agresarea protestatarilor paşnici şi tolerarea infiltraţilor distructivi, aşa cum i-am descris în episodul 1 din documentarul meu „Diversioniştii” , măgăreaţa de a fi suspectat ca spioni ai lui Putin a căzut tocmai pe dizidenţii politici. Deşi legislaţia din aşanumitele „democraţii liberale” permit libertatea gândurilor şi opiniilor politice, iată cum, prin această denigrare, dizidenţii politici sînt izolaţi mediatic ca spioni ai unei fictive invazii ruseşti asupra întregi lumi, care clonează pe cele ale extratereştrilor din literatura SF. După apariţia cărţii „Trolii lui Putin”, toţi dizidenţii politici din întreaga lume sîntem denigraţi sistematic ca spioni ruşi sau putinişti. Pe lângă dizidenţii politici, această denigrare s-a orientat asemenea unei caracatiţe dezinformaţionale şi asupra jurnaliştilor independenţi, critici faţă de administraţiile locale. Ne aducem aminte cum cei mai importanţi virusologi, Didier Raoult şi Luk Montagnier, erau denigraţi în presa oficială ca ramoliţi, sau uzurpatori de distincţii, după ce au adus dovezi clare despre absurditatea măsurilor luate de autorităţi în timpul pandemiei de COVID-19. Iată cum acelaşi lucru a adus această nouă campanie panicardistă a invaziei ruseşti anunţată de Jessikka Aro, ce continuă zvonurile spionilor sovietici din anii 1990 şi dezinformarea de nivel academic practicată de Larry Watts.

Am putut observa pe pielea mea acuzaţiile directe sau indirecte de troll al lui Putin, deşi încă din urmă cu 20 de ani mi-am manifestat dezgustul şi refuzul faţă de sistemul demagogisto-electoralist al aşanumitelor „democraţii liberale”, prin cartea mea „Stârpirea Vampirilor”. În ea am făcut apologia democraţiei directe, de tip antic, în defavoarea demagogiilor, deşi tot demagogia a ucis-o şi pe aceea. Acolo am denunţat pe toţi demagogiştii, chiar dacă între ei există şi un oarecare procent de oameni oneşti şi bine intenţionaţi. „Democraţia liberală” este o simplă escrococraţie al cărei singur avantaj este acela că evită dictatura clasică. Nu am renunţat la ideile din ea nici acum, deşi sînt ceva mai sceptic şi faţă de sistemul democraţiei directe. Dar, iată cum această campanie de dezinformare m-a transformat şi pe mine şi pe alţii membri ai comunităţii dizidenţilor politici, din denunţători al demagogilor în susţinător al unuia dintre cei mai înşelători dintre ei, preşedintele (mai mult dictator clasic) al Rusiei, Vladimir Putin. Deşi mă declaram împotriva oricărui demagog, anumiţi interlocutori de-ai mei, îmbătaţi cu această teorie fabulatorie, continuau să mă eticheteze drept „putinist”. Aşa ceva e chintesenţa stalinismului de rit nou practicat de dictatura capitalistă, cu singura diferenţă că până acum nu există condamnări pentru noi.

*Şi acesta are neajunsurile lui, în special un prea mare stângism care înfrânează evoluţia societăţii. Însă el are avantajul că e totuşi măcar conservator relativ la perpetuarea culturii şi naţiunii române; distrugerea satelor de către invazia neocolonialistă post-decembristă nu s-a datorat doar migraţiei ţăranilor către Occident, ci mai ales prăbuşirii ratei natalităţii, specifice capitalismului sălbatic care a intrat în România după 1990, şi care ameninţă însăşi naţiunea română. De aceea încă cred că excesul de politici de stânga al democraţiei directe poate fi mai puţin nociv pentru naţiunea noastră decât excesul de politici de dreapta, experimentate constant de toate partidele care au fost la guvernare de după 1990 în sistemul demagogisto-electoralist, mincinos auto-prezentat ca „democraţie liberală”.

Promovarea mediatică de mainstream a unor falşi dizidenţii politici cu simpatii putiniste are scop denigrarea adevăraţilor dizidenţi politici

Absurditatea asta e susţinută faptic de evoluţia preşedintelui american Donald Trump. Spre deosebire de preşedinţii sau demagogii anteriori care au cochetat cu funcţia de preşedinte, Trump a reuşit să păcălească mulţi dizidenţi politici şi să-i atragă în a-l susţine inclusiv la vot, deşi în general ei boicotează votul pentru demagogi, indiferent de poziţia lor. Trump a promis însă măsuri de control al Băncii Federale şi o altă comisie de investigaţie asupra evenimentelor din 11 septembrie 2001, compusă din autorii de materiale dizidente pe această temă, sau membrii ai celebrei „Mişcări pentru adevăr faţă de 11/09”, în spiritul cărţii lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” (după care s-a făcut documentarul cu acelaşi nume) .

Desigur, Trump doar a jucat rol de fals dizident politic, precum o fac agenţii infiltraţi între protestatari, descrişi în „Diversioniştii”, pentru a-i aduce la vot. Promisiunea că va spune adevărul despre atacurile de la 11 septembrie încă nu s-a concretizat, şi pariez că nu se va concretiza nici până la finalul mandatului său. Nimic din toate promisiunile sale electorale nu s-au întâmplat în mandatul său, aşa cum se întâmplă cu demagogii în general. Dimpotrivă, grobianismul şi mitocănia acestui preşedinte în diferite contexte a avut însă rol de denigrare la adresa celor care au fost păcăliţi să îl susţină. Trump va rămâne în istoria SUA ca fiind cel mai inconsistent în declaraţii şi cel mai incoerent preşedinte. Iar această imagine s-a dorit a fi aruncată asupra tocmai a dizidenţilor politici autentici, deşi ei sînt cei mai constanţi oameni în opinii şi comportament. De fapt tocmai masa de apolitici adusă la vot cu campanii de publicitate demagogistă e cea care îşi schimbă opiniile după cum se spune la TV sau, mai nou, în materialele din reţelele de socializare.

Această campanie de denigrare a dizidenţilor politici ceva mai neexperimentaţi sau mai naivi s-a suprapus perfect – ce coincidenţă! – cu însăşi imaginea descrisă de Aro în cartea sa „Trolii lui Putin”. În timpul mandatului lui Biden, Trump a deplâns ineficienţa acestuia, promiţând că războiul din Ucraina se va termina într-o zi dacă v-a fi reales. Dar, după ce a câştigat alegerile pentru un alt mandat, el a întors-o radical prin declaraţii de vădită simpatie faţă de Putin şi Rusia. Deşi Trump s-a lăudat de a fi un preşedinte ce nu a început vreun război, dintr-o dată n-a mai avut obiecţii faţă de invazia Ucrainei de către Rusia. Dimpotrivă, recent el a scos în evidenţă că Rusia a fost partenerul SUA în Al Doilea Război Mondial timp de 3 ani, uitând de cei 45 de ani de război rece şi ameninţarea cu război atomic, culminând cu celebra criză a rachetelor din Cuba.

Ce-i drept, după această întorsătură a lucrurilor, absurditatea invaziei clasice a lumii de către Rusia pare chiar probabilă. Preşedintele Trump chiar pare cel mai important „Troll al lui Putin”. Prin acea declaraţie el s-a declarat putinist. Acest joc dubios susţine teoria invaziei sovietice pentru cei cu memorie scurtă. Dizidenţii politici începători, sau cei insuficient de circumspecţi, care s-au lăsat păcăliţi în a-l susţine, s-au trezit ei înşişi în ipostaza de a fi etichetaţi drept putinişti de propriul anturaj. Absurditatea transformării dizidenţilor politici în „putinişti” prin această campanie a ajuns astfel şi ea destul de probabilă pentru omul simplu, neatent şi cu memora scurtă. Iată cum ea pare totuşi foarte reală odată ce o vedem spusă de un preşedinte! Cu acea promisiune de redeschidere a investigaţiilor faţă de atacurile de la 11 septembrie el a smuls voturile comunităţii dizidenţilor americani, pentru ca apoi să ducă în derizoriu imaginea lor, prin asocierea cu putinismul.

Acelaşi lucru l-au făcut în toată lumea civilizată spionii infiltraţi între dizidenţii politici autentici cu rolul expres de a-i atrage pe aceştia spre putinism şi rusofilie. În România există cazurile lui Pompiliu Diplan şi Diana Şoşoacă, care şi-au afirmat deschis sprijinul pentru invazia rusească din Ucraina. Deşi noi, dizidenţii politici de cursă lungă, am fost primii care am acuzat demagogii occidentali în anii 2000 şi 2010 că au relaţii prea amicale cu dictatorul rus, această acuzaţie a fost în ultimii ani întoarsă împotriva noastră prin intermediul acestor agenţi infiltraţi între dizidenţii politici, răsăriţi cumva peste noapte. Nici Trump, nici Diplan şi nici Şoşoacă nu au avut activitate dizidentă anterior, deşi aveau o anumită vârstă. Ei au fost propulsaţi în mass-media oficială ca dizidenţi politici tocmai cu rolul de a face apoi fapte reprobabile şi a aduce anatema asupra întregii comunităţi de autentici dizidenţi politici. Iată cum, prin această jonglerie dezinformaţională, noi am ajuns să fim acuzaţi de noii demagogi de ceea ce acuzam la predecesorii lor.

Ficţiunea ultra-colonialismului rusesc este o etapă în campania de fictive ameninţări lansate de spionajul american.

Naraţiunea stopării unei fictive dorinţe a Rusiei de a cuceri lumea, care justifică invazia americană, a găsit o nouă generaţie de adepţi. Ei sînt tineri naivi, neexperimentaţi cu mersul societăţii. Lor li s-au alăturat şi bătrânii cu memoria scurtă. Această campanie mediatică de ultra-denigrare a avut şi intenţia perversă de a-i atrage pe cei mai naivi dintre ei, dar cu tendinţe de revoltă, în acest conflict între slavii estului Europei. După cum am spus deja în secţiunea „Dezinformare complexă practicată în zilele noastre pe tema COVID-19 şi războiul din Ucraina” din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”, războiul Ucrainei a fost creat după interesele de exteriorizare a tensiunilor sociale în afara statului, descrise de Hegel în „Filosofia Dreptului” (Georg W. F. Hegel "Philosophy of Right", Batoche Books 2001, p. 259). Crearea artificială de războaie este cheia controlului dizidenţilor în capitalism, iar cel din Ucraina are exact acest rol de a tempera dizidenţa din perioada 2020-2022.

Iar dacă nu mai pot fi agăţaţi naivi să se înroleze în noile războaie fabricate astfel artificial, atunci răspândirea terorii prin ştiri panicardiste este un obiectiv destul de mulţumitor pentru noii feudali ce conduc lumea. Ca în filmul „Monsters incorporated”, spionajul civil va aduce constant în atenţia publică un alt babau mai credibil, după ce cel vechi şi-a pierdut credibilitatea. De un secol încoace aceste ameninţări se schimbă odată la 10 de ani, în funcţie de credibilitatea lor în opinia publică. În anii 1950 ameninţarea a fost cea nord-coreeană, prin care se întrevedea cea stalinistă. În anii 1960 ameninţarea a venit de la cubanezi, sprijiniţi tot de rachetele sovietice. În anii 1970 cei care erau portretizaţi că vor să invadeze SUA şi restul lumii au fost nord-vietnamezii, şi ei sprijiniţi de sovietici. În anii 1980 ameninţarea a fost chiar URSS, în urma căreia a şi apărut „Iniţiativa strategică de apărare” a lui Reagan din 1983, în jurul căreia am centrat această carte împreună cu documentarul adiacent. În anii 1990 au fost sârbii şi crimele în masă făcute în numele lor de dronele spionajului civil şi militar occidental, după cum am arătat la ora 01:16 din documentarul meu sus amintit, „Sadismul în politica internaţională”. În anii 2000 au fost fundamentaliştii arabi ai lui Ossama Bin Laden şi fantomatica sa organizaţie „Al Quaeda”. În anii 2010 „Al Quaeda” au devenit mai credibili în ISIS. După ce au răsuflat indicii ale infiltrării spionajului occidental în aceste organizaţii, via cel local, iată că în 2020 s-a reîncălzit ciorba ameninţării sovietice, în persoana noului babau, Vladimir Putin, după un periplu de 2 ani, între 2020-2022, prin ameninţările virusului SARS-COV-2.

De fapt acest model reia ameninţarea manufacturată prin Hitler şi imperialismul japonez din anii 30; ambele au fost alimentate de resorturile profunde ale administraţiei americane tocmai pentru a îndeplini acest rol şi a porni acelaşi ispăşitor război care să tempereze vocile dizidenţilor politici americani înşişi. Am adus argumente pentru aşa ceva la nivel mediu de detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie”, şi apoi la nivel foarte detaliat în capitolul 2 din cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. În capitolul 1 din ea am descris mecanismele psihologice complexe ameninţările artificial create asupra omului simplu îl fac mai productiv la locul de muncă, ceea ce duce la un avantaj al castei privilegiaţilor sociali. Toate ameninţările de mai sus au fost de fapt alimentate de spionajul occidental, în frunte cu CIA. Beneficiarii lor sînt marii industriaşi şi bancheri din toată lumea cu scopul de a instiga apoi conflicte majore interetnice şi internaţionale, care le consolidează lor puterea.

Proiecţia spre socialism a problemelor majore ale capitalismului sălbatic existent în statele occidentale este o strategie dezinformaţională mult mai largă, care se înscrie în tehnica de dezinformare prin clonare. Înlocuirea invadatorilor neocolonialişti cu unii fictivi ai unor ţări vecine similare este una dintre campaniile acestei tehnici de dezinformare. Aceste ţări au fost ele însele invadate de cruciada capitalist-sălbatică occidentală. Ficţiunile despre existenţa teroriştilor ca grupare special fărmată pentru a-l readuce pe Ceauşescu la putere, a distrugerii sistematice a satelor, a conturilor secrete în străinătate etc., sînt alte exemple. Implicarea atât de evidentă a spionajului civil occidental în invazia diversionist-militară din decembrie 89, şi cea neocolonialistă de după, este pur şi simplu uitată de minţile slabe prin folosirea acestei campanii de dezinformare, odată cu întoarcerea acuzaţiilor venite dinspre dizidenţii politici, cum că ei ar fi agenţi rusofili, putinişti. Spiritele obediente, umflate la grămadă din tocilari docili faţă de noii invadatori occidentali, au aruncat în aceşti ani anatema denigratoare a fictivului putinism asupra dizidenţilor politici într-un stalinism alegatoriu de rit nou. Ei au primit această găluşcă şi au rostogolit-o de atunci asupra tuturor dizidenţilor politici din spaţiul occidental, fără nici un fel de dovadă.

Aşa ceva s-a făcut strategic, prin ajustarea şi distorsionarea prezentării în mass-media a unor realităţi, menite să devină probe fictive ale acestei mistificări. Una dintre ele este tocmai această ultra-denigrare a lui Putin ca invadator occidental, aşa cum îşi doreau comuniştii bolşevici (iniţial exclusiv occidentali). În felul acesta se cultivă în mod artificial un pol de ură în care mulţimile să-şi canalizeze frustrările acumulate, iar anxioşii să găsească un nucleu al originii stării lor. Presa oficială nu oferă varianta alternativă nici odată cu acest nou „babau” internaţional al invaziei ruseşti. Dimpotrivă, ca şi în cazul panicii COVID, ea aduce argumente pentru a forma o adevărată teorie fabulatorie crezută de spiritele obediente şi insuficient informate despre evenimentele din trecut. La fel ca şi în cazul panicii COVID, care exploata simptomele nevrotiforme ipohondriace, publicul obedient faţă de naraţiunea invaziei ruseşti asupra Europei nu judecă realitatea socială prezentată după legile societăţii, ci după cele fobice. Această strategie dezinformaţionează caută să scoată la suprafaţă traumele istorice transgeneraţionale şi ancestrale di straturile profunde ale minţii, nu pe cele superioare ale judecăţii critice.

Prin supraexpunerea evenimentelor, şi exagerarea amplorii acestui război, presa prezintă creează iluzia că occidentalul este deja parte din el. Vedem astfel o reajustare a mistificării bolnavului fără simptome, aşa cum era susţinută în timpul pandemiei de COVID. De data asta se practică mistificarea războiului fără obiect, explicabil doar printr-o fictivă regresie a lui Putin şi Rusiei la nivelul invaziei popoarelor migratoare din Evul Mediu timpuriu. O astfel de mistificare forţează justiţia sălbatică, specifică războiului. Nu se judecă faptele şi nu se aplică o pedeapsă echilibrată cu gravitatea lor, ci pur şi simplu eliminarea duşmanului din război, pedeapsa capitală. Se potriveşte aici celebrul idiom american „iniţial împuşcă, şi apoi pune întrebări!”. Ultra-denigrarea Rusiei este parte a acestei justiţii sălbatice. În oglindă exact aceleaşi forţe ultra-denigrează şi Occidentul în Rusia. Cultivarea războiului se practică sistematic şi de o parte şi de alta, cu exact acelaşi interes descris de Hegel.

La fel ca şi cazul „mai binelui”, care poate deveni duşmanul binelui, şi ultra-denigrarea poate deveni o capcană întinsă de stalinismul capitalist modern prin aplicarea unei justiţii sălbatice unui demagog sau grup social. Cei ce adoptă fără judecată critică aceste naraţiuni ultra-denigratoare ajung până la urmă victime ale acestei campanii. În momentul când spionajul civil întoarce macazul, în mod tipic, cei care s-au agăţat în această ultra-denigrare devin ei înşişi obiectul denigrării următorului val dezinformaţional. Aşa s-a întâmplat şi cu regimul Ceauşescu în România după 1990: ultra-denigrarea acestui regim s-a întors până la urmă împotriva poporului, ameninţat iată cu exterminarea de invadatorii neocolonialişti.

Epuizarea mediatică a fictivei invazii ruseşti şi finalul inevitabil al valului 3 de dezinformare despre invazia din decembrie 1989

La fel ca şi în cazul primelor luni ale pandemiei, şi primul an al acestui război ne-a terorizat cu amintirile bunicilor despre contra-invazia sovietică de după 1944. În 2022 invazia rusească ne-a speriat pe cei mai mulţi cu una tipică de la finalul Războiului Mondial 2. Acea experienţă traumatică ne-a fost transmisă transgeneraţional de bunici şi străbunici, aşa că am putut crede pe baza ei naraţiunea invaziei globale ruseşti. Această supraexpunere mediatică a acestui război a indus publicului fidel ideea fabulatorie a invaziei Europei.

După această campanie de marketing al terorii, publicul se aştepta la o iminentă invazie a Europei din partea Rusiei, la fel ca în ultimii ani ai Războiului 2 Mondial. Au trecut mai bine de 4 ani de la invazia estului şi sudului Ucrainei, şi vedem că Rusia bate pasul pe loc acolo. Războiul tatonează şi e foarte probabil să rămână la fel şi în următorii 4 ani. După 4 ani, vedem, la fel ca în cazul pandemiei de COVID, că temerile nu au fost justificate. Previziunile iniţiale s-au dovedit nerealiste în raport cu măsurile luate. Deocamdată acest război local al slavilor nu a escaladat precum Primul Război Mondial. Peste alţi 4 ani această ameninţare nu va mai avea suport concret, deoarece realitatea frontului arată că teama a fost exagerată de mass-media, ca de obicei. Opinia publică este mult mai relaxată decât în urmă cu un secol, şi a preferat doar să-şi canalizeze către Putin furia acumulată în 2 ani de restricţii absurde, fără să vrea să ucidă pe cineva.

Dar, vedem că timp de 4 ani, această campanie de denigrare a funcţionat la mase. Dizidenţii politici sunt denigraţi în faţa opiniei publice ca trădători, susţinători ai puterii adverse. Desigur, confruntaţi cu perspectiva aruncării lor în închisoare pe baza legilor ce reglementează „propaganda adversă” în timp de război, mulţi şi-au domolit tonul. Toate ţările au astfel de legi care sînt astfel folosite pentru a submina libertatea expresie şi de întrunire consemnată de Constituţiile statelor cu „democraţie liberală”. Dar problema doar s-a amânat pentru o nouă campanie de teroare.

Dar şi această „distracţie” are preţul ei. Războiul din Ucraina este un alt tip de marketing. A avea opinii cultivate de mass-media (sic!) costă. Această naraţiune va mai ţine exact cât tinerii care au susţinut-o iniţial vor observa pe de o parte că ei plătesc într-un fel sau altul costurile războiului, şi implicit a conflictului cu Rusia, fie doar şi la nivel declarativ. Scumpirea carburanţilor datorată „sancţiunilor” asupra Rusiei, care se regăseşte apoi în scumpirea tuturor produselor, este plătită de omul simplu tocmai pornind de la această iniţial onestă critică a invaziei.

Acest model de ascundere a adevărului prin distragerea atenţiei către fictive evenimente mai stringente se aplică inclusiv explicării evenimentelor din 1989, pentru cei ce nu cred în primele 2 valuri de dezinformare. Mutarea atenţiei către invazia URSS mai ciupeşte câţiva sceptici ai primelor 2 campanii de dezinformare în scopul prevenirii lor să ajungă la cea adevărată, respectiv că atunci a fost invazie diversionist-militară preponderent occidentală, nu sovietică. După cum se vede, până acum câţiva ani valul 3 de dezinformare a funcţionat bine.

Însă acest val 3 de dezinformare are o mare problemă cu faptul că lr contrazice pe primele 2: toţi oficialii occidentali s-au referit la evenimentele din 1989 ca la o „revoluţie”, tipic pentru valul 1. Nu există nicio figură importantă a administraţiilor statelor occidentale care să fi atras atenţia că generalul Nicolae Militaru era agent GRU sau că alţii potenţiali agenţi sovietici ar fi manufacturat evenimentele din culise. Dimpotrivă, toţi au aplaudat la unison eroismul poporului român de a da cu mâinile goale jos un regim portretizat în anii 1980 ca unul stalinist. În cei 10 ani de mandat, oficiali occidentali de rang înalt s-au întâlnit cu suspectatul pe plan mioritic de a fi un infiltrat sovietic în noua putere, Ion Iliescu. În 2002 George Bush vedea curcubeie optimiste la Bucureşti, alături de cel poreclit pe plan autohton Ilici, fără să sugereze că am fi în invazie sovietică, deşi URSS-ul se dizolvase cu 11 ani înainte. De aici se desprind două concluzii implacabile: fie în 1989 a fost invazie sovietică, aşa cum spune valul 3, iar Occidentul nu a spus nimic oficial decât firav în 2011, prin acest Larry Watts, fie invers, în 1989 a fost invazie occidentală iar teoria invaziei sovietice a fost o petardă. În ambele cazuri Occidentul trebuie să dea o explicaţie, iar această explicaţie este tot o minciună, care se constituie în valul 4 de dezinformare despre evenimentele din 1989.

Falsa ameninţare pe care România ar fi avut-o în zonă şi al 4-lea val de dezinformare privind invazia occidentală din 1989 în scop preventiv

Al 3-lea val de dezinformare despre evenimentele din decembrie 1989 a fost acceptat fără rezerve de noii intelectuali autohtoni, aproape ca pe un ordin implicit dinspre Occident. Zvonurile din anii 1990 au pregătit terenul asemenea unei reclame care rămâne în mintie prin repetiţie ritualică. Fiind încă vrăjiţi de magia cotropitorului care i-a ridicat din anonimatul dictaturii socialiste, ei au înghiţit în masă această găluşcă fără o judecată critică. Nu am văzut nicio voce suveranistă între membrii GDS în aceşti ani. Toţi şi-au suprimat patriotismul de teama asocierii cu figurile dubioase precum Georgescu, Şoşoacă, Diplan şi Simion.

Însă au existat în această ţară şi oameni ceva mai scrupuloşi şi cu judecata critică, care şi-au pus semne de întrebare despre cum procesul lui Ceauşescu a avut loc în câteva zile, iar cel al lui Iliescu, acuzat de crime mult mai mari, nu s-a mişcat nici după 3 decenii. Deşi acuzat de spionaj pentru Rusia, Iliescu nu a fost deranjat de nimeni, iar la moartea lui s-au închinat printre cei mai neoliberaliste figuri din ultimii ani, între care cel mai aprig dintre ei, „comunistul” Traian Băsescu. Presa anunţa odată la câţiva ani reluarea procesului, mai mult ca o falsă probă pentru viitor decât ca o relatare a unor fapte. Cei ce cei ştiu despre faptul că procesele securiştilor a fost o mascaradă, şi că pedeapsa pe care ei au primit-o au fost pensii speciale şi credite nerambursabile care au devalizat băncile, şi-au pus întrebări. Aceste întrebări se extind la însăşi diferenţa minoră dintre capitalism (sălbatic) şi socialism, împreună cu falsa posibilitate de a face o revoluţie între ele. Ceauşescu a fost ucis de invazia capitalistă, însă modul în care „s-au adaptat” vechii stalinişti la spiritul comercialist, capitalist se apropie de cel din China, cu diferenţa că în România nu poporul a beneficiat de pe urma acestei metsmorfoze. Cei ce cei ştiu despre Pacepa, Răceanu, Haiducu, sau despre activitatea lui Brucan din anii 1980 şi a altora, nu pot fi păcăliţi de acest val 3. Ei îşi dau seama că totuşi spionajul occidental a organizat tragedia.

Ca un adevărat capitalist ideologic care vine cu un produs la orice cerere, Larry Watts le-a pregătit celor informaţi şi sceptici cel de-al 4-lea val de dezinformare despre invazia diversionist-militara din decembrie 1989. Acest al 4-lea val justifică invazia ca falsă legitimă apărare faţă de o fictivă intenţie a României de a ataca ţările vecine, în special Ungaria. În prima secţiune dedicată lui Larry Watts din capitolul 1 am văzut mai multe asemănări cu Dennis Deletant. O altă asemănare cu acesta este faptul că la început nici Watts nu a susţinut ultra-denigrările tipice ale invadatorilor neocolonialişti nici pentru regimul socialist* şi nici pentru cel al lui Antonescu. Niciunul dintre cei doi nu au susţinut minciunile grosolane despre fictiva foamete sau înapoiere feudală a României de dinainte de 1989, şi mute altele. Acestea au fost iniţial lăsate în seama mass-media şi a unor figuri locale precum cele din „Grupul pentru Dialog Social”. Deşi elite naţionale, mulţi dintre membrii GDS au fost manipulaţi din culise de către spioni infiltraţi în propriul anturaj să susţină idei ultra-denigratoare atât pentru vechiul regim cât şi pentru însăşi naţiunea română.

Dimpotrivă, în cărţile sale din 2011 şi 2013 pe tema Ungaria, Watts a avut iniţial o atitudine de Corneliu Vadim Tudor ceva mai elegant în exprimare. Atunci juca rolul de naţionalist vadimist vitreg, intrând ca un spion tipic pe sub pielea naţionaliştilor. În acest fel sînt infiltraţi agenţii dinversionişti în grupul celor pe care vor să îi denigreze. Până ce Vadim a murit, Watts a susţinut exact aceleaşi naraţiuni xenofobe şi şoviniste, cu excepţia antisemitismului. De exemplu defectorul legendar la CIA, Ion Mihai Pacepa, este dat în stil PRM-vadimist într-o notă de subsol de la pagina 515 din cartea sa „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” ca având „o origine slovaco-maghiară”, fără nici un fel de dovadă. Un declic la această poziţie e faptul că nu a dezvoltat şi idei antisemite. Aşa ceva e foarte ciudat, deoarece xenofobii sînt şi antisemitişti. Însă această excepţie se explică tocmai prin faptul că el a îndeplinit o agendă în România, care trebuia cumva să se alinieze cu politica SUA, din care făcea parte. Dacă ar fi dezvoltat şi ura faţă de evrei în textele lui, atunci ar fi intrat în contradicţie cu propriul stat.

Însă, odată cu cartea sa intitulată „On The Eve Of The Romanian Revolution – Some Considerations”, fără ISBN, Watts schimbă macazul în denigrare la adresa României, acolo unde membrii GDS n-au vrut să mai meargă, poate cuprinşi de patriotism. În spiritul tipic al campaniilor în zigzag de dezinformare profesionistă a agenţiilor de spionaj, şi acest al 4-lea val de dezinformare l-a dus pe Watts în zona opusă celei din anii 1990. Iată-l cum, după 2016 el expune cealaltă perspectivă, cea a extremiştilor maghiari, despre fictive persecuţii pe care majoritarii români le-ar fi făcut contra lor. De data asta scopul dezinformării este acela de a demonstra pentru cei ce văd rolul Occidentului în tragedia din decembrie 1989 că România ar fi fost un pericol pentru vecini. Remarcăm aici modelul justificării lui G. Bush a intervenţiei în Irak în anii 2000, reluată aproape la indigo de D. Trump recent, prin războiul din Iran.

Astfel de schimbări radicale de direcţie este chintesenţa dezinformării, manipulării spionajului în general, şi în general a lipsei de onoare şi consistenţă pe care aceşti golani de lux o au. Atunci însă când vine vorba de dovezi pentru aceste afirmaţii specifice valului 4, Watts simulează amatorismul şi aduce nişte fantomatice surse, imposibil de verificat. În cartea sa „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” şi cele de până în 2016 el a putut ameţi cititorul cu haos informaţional cu sumedenia de material jurnalistic din sumedenia de evenimente întâmplate în aproape o jumătate de secol. El putea astfel da astfel răspunsuri ocolitoare de 10 minute, menite să ascundă întrebarea. Dar, de data asta dovezile sînt nişte simple texte şi afirmaţii scrise de diverşi politruci, fără vreo bază de dovezi.

În articolul său publicat în contul său din „Academica”, intitulat pur şi simplu „Intervenţia militară a lui Ceauşescu împotriva Poloniei, august 1989” (original „Ceausescu's Military Intervention Against Poland, August 1989”), Larry Watts inventează pur şi simplu interesul lui Ceauşescu pentru a invada Polonia. Probabil că numai mitingul din 1968 nu l-a împiedicat să scoată ceva similar şi despre Cehoslovacia. Începând de la pagina 12 din cartea „On The Eve Of The Romanian Revolution…” există o secţiune care scoate din nimic o ameninţare de invazie asupra Ungariei din partea României. Ideea se repetă apoi până la finalul acestei cărţi, după cum vedem la pagina 28, dintr-un citat a unei prezumtive declaraţii atribuite lui Karoly Grosz, fost prim ministru maghiar între 1987 şi 1988. Această idee se regăseşte în alte citate, de exemplu la pagina 30; Watts citează diverse surse extremiste ce afirmă că România ar fi avut un plan de atac al Ungariei, prin trimiterea unor trupe la graniţa comună. Scopul începe să se contureze la pagina 29, şi anume acela de a lua şi alte teritorii din Ungaria, sugerând astfel că Transilvania a fost luată prin invazie clasică asupra Ungariei.

La pagina 26 el citează doi autori maghiari extremişti care au afirmat că acest plan ar fi avut scopul de a ameninţa şi apoi şantaja Ungaria. Naţionaliştii extremişti aveau mereu această idee în argumentele lor, reevocând situaţiile în care Budapesta a fost ocupată de armatele române. Însă ei niciodată nu menţionau că aceste situaţii s-au întâmplat într-o alianţă în care România se afla, niciodată ca invazie exclusiv românească. Dar chiar şi ei admiteau că aşa ceva este posibil doar dacă Ungaria ar ataca prima. La pagina 15 vedem o exprimare alambicată care îi induce o falsă idee cititorului neatent cum că la graniţa româno-maghiară ar fi existat schimburi de focuri şi morţi:

„Poliţia maghiară, de exemplu, a emis o dezminţire publică cu privire la rapoartele din ianuarie 1989 ale Forumului Democrat Maghiar (care a format primul guvern necomunist al Ungariei) adresate şefului Adunării Naţionale, susţinând că la frontieră au fost găsite cadavrele a optsprezece «evadaţi din România»”

Paragraful se termină cu o notă de subsol (57), care, dacă o urmărim la pagina 59, ne spune ceva care nu are nicio legătură cu ce se spusese în el, respectiv că

„În mai 1988 a avut loc un incident armat la graniţa româno-ungară, soldat cu cel puţin o victimă. Cu toate acestea, cauza incidentului, identitatea şi locul unde se află victimele rămân neclare. Ceauşescu a făcut referire pe scurt la incident în şedinţa Comitetului Central din 18 iunie 1988, într-un mod care sugera singularitatea sa.”

Împuşcăturile la graniţă nu sînt lucruri neobişnuite datorită transfugilor ilegali. Patrulele trag focuri de armă pentru a-i opri să treacă ilegal frontiera. Uneori ei sunt ucişi de aceste rafale. Dar a face din aceste incidente o chestiune una de conflict armat interstatal echivalează cu a spune că în decembrie 1989 ar fi fost 60 000 de victime şi apoi genocid. După cum am văzut în secţiunile anterioare, există câteva zale dezinformaţionale care sprijină de la distanţă mistificările valului 1 şi în cadrul valului 4. La pagina 26 Watts oferă şi o za dezinformaţională pentru mutarea trupelor sovietice la graniţa cu Ungaria. Pe parcursul mai multor pagini din această carte Watts afirmă că şi trupe maghiare ar fi luat parte la această manevră militară şi că scopul ar fi fost prevenţia unui fantomatic atac dinspre România. O astfel de dezinformare are rolul de a da în ochii generalului Guşe aparenţa unei realităţi asupra fictivei alarme „Radu cel Frumos”, care l-a făcut să îl sune pe ministrul maghiar Karpati, după cum am arătat în documentar.

Cireaşa de pe tortul dezinformaţional este dată de ceea ce a justificat recentul atac al SUA asupra Iranului, respectiv bomba nucleară. După cum am amintit deja în secţiunea „Dezinformări concepute în special pentru publicul occidental faţă de tragedia din 1989 din România”, dezinformarea că Ceauşescu ar fi avut în plan construcţia bombei nucleare apare la pagina 19 din cartea lui Watts „On The Eve Of The Romanian Revolution – Some Considerations”. La pagina 31 vedem afirmaţia cum că armele nucleare ar fi proliferat în întregul spaţiu est-european, nu doar în România, pentru care pune nota de subsol 150, dezvoltată la pagina 66. Cine are răbdare să caute, sau nu uită între timp de dovezi, găseşte acolo nişte emisiuni de la radio Europa Liberă şi radio Bucureşti, deşi numele corect era Radio România Actualităţi. Despre minciunile infamului post de radio Europa Liberă am detaliat în capitolul 2. Desigur, acele emisiuni nu mai sînt de găsit, aşa că e imposibil să vedem de unde au avut acei jurnalişti acele informaţii. Remarcăm aici tehnica de dezinformare prin externalizare, unde sursa dezinformării este aruncată în exteriorul ierarhiei tehnologiei dezinformării.

Tema fictivului plan al lui Ceauşescu de a crea bomba nucleară apare pentru prima dată expusă într-o carte în 1994 scrisă în colaborare de Mircea Răceanu şi Roger Kirk, tradusă în româneşte în anul următor ca „România contra Satelor Unite: Diplomaţia absurdului 1985-1989”, la editura Silex. Am văzut deja câteva minciuni din această carte în secţiunile dedicate lui Răceanu, dar şi în cea dedicată cărţilor cu notorietate din acest capitol. La pagina 221 din ediţia românească apare o interpretare inversă a ceea ce ar fi spus Ceauşescu unui oficial american cum că tehnologia românească ar fi putut produce bomba nucleară, dar că România nu era interesată de aşa ceva. Într-un acces panicardist de psihanaliză sălbatică, autorii au dezvoltat ulterior din această posibilă afirmaţie a dictatorului cum că el ar fi dorit să distrugă ţările din jur prin atacuri nucleare. Desigur, în acest context oricine poate interpreta orice, deoarece în stalinismul capitalist vopsit în culori dialectice şi fenomenologice orice poate fi justificat şi demonstrat atât în spiritul cât şi a contrariului său.

Vom vedea această dezinformare şi în cartea „Ceauşescu şi Bomba Atomica Românească cu Hafniu”, editura Prestige, 2021, scrisă de Emil Străiunu. Dar am văzut-o şi în documentarul „Mysteries of the Abandoned: Chernobyl's Deadliest Secrets”, pe care l-am analizat în secţiunea „Dezinformare şi manipulare complexă faţă de explozia reactorului 4 de la Cernobâl”. Acest documentar prezenta o puerilă ipoteză cum că întreaga centrală ar fi fost o bază de construcţie a unei noi bombe atomice, camuflată de activitatea de centrală atomo-electrică. Am arătat astfel că în acest fel implicarea CIA în explozia reactorului 4 este justificată de scopul de a preveni construcţia acelei fictive bombe, desigur pentru „siguranţa mondială” (Sic!). Cititorul răbdător poate înţelege acum de ce am făcut lunga paranteză a celor 5 secţiuni dedicate exploziei de la Cernobâl din capitolul 1. Deşi nu afirmă literal, de fapt teoria bombei atomice este aceea prin care se justifică printr-o za dezinformaţională de întâmpinare, implicit intervenţia spionajului occidental şi la Cernobâl şi în decembrie 1989 în România, prin eliminarea unor fictive ameninţări la adresa „păcii mondiale” de către aceste state.

În sprijinul justificării acestor fabulaţii dezinformaţionale proiectate de SUA asupra ţărilor în care produce diversiuni stă o prezentare, descris ca „studiu istoric” de 24 de pagini, intitulată „Intervenţia militară a lui Ceauşescu împotriva Poloniei, august 1989” (original „Ceausescu’s Military Intervention Against Poland, August 1989”), publicat în profilul lui Larry Watts din portalul „Academica”. La începutul acestei prezentări, într-o notă de subsol, Watts spune că iniţial ea s-ar fi numit interogativ: „A cerut Ceauşescu Intervenţia militară a lui împotriva Poloniei, în august 1989?”. Cum nimeni nu a obiectat la un răspuns pozitiv, următoarea formă a ei a exclus dubiul din titlu, după cum vedem. În acest aşa-zis studiu, Watts interpretează sălbatic în maniera Răceanu şi Kirk posibilele discuţii dintre Ceauşescu şi liderii socialişti, în special Gobaciov, despre situaţia din Polonia, unde opoziţia de dreapta era pe cale să câştige puterea. Din aceste discuţii, Larry Watts a tras concluzia că dictatorul român ar fi dorit să invadeze Polonia de unul singur, pentru restaurarea puterii socialiste. Cumva, Ceauşescu s-ar fi aflat din nou în opoziţie faţă de restul ţărilor socialiste faţă de invazia precedentă, cea din 1968 din Cehoslovacia. Doar că acum rolurile ar fi fost inversate. Însă aşa ceva este o mare aberaţie, chiar dacă undeva, în forul lui inferior, Ceauşescu regreta că a făcut acel miting în 1968 de condamnare a invaziei ţărilor pactului de la Varşovia în Cehoslovacia. Cu siguranţă s-ar fi simţit mai în apele lui dacă URSS ar fi făcut la fel în 1989, când socialismul se clătina puternic, şi n-ar mai protestat. Însă un astfel de plan era total nerealist. Armata Poloniei era cam la fel de puternică, dacă nu cumva chiar mai puternică decât a României, iar o asemenea intervenţie nu i-ar fi asigurat succesul. Apoi, chiar dacă ar fi învins-o, România risca să fie văzută ca ţară invadatoare, la fel ca URSS după 1968. Interesant este faptul că în acei ani de presiune ai diferiţilor oficiali americani asupra lui pentru garantarea „drepturilor omului” în România, Ceauşescu şi echipa de negocieri răspundea prin „respingerea amestecului în treburile interne ale României”, după cum citim pe tot parcursul cărţii lui Răceanu şi Kirk. Dar, dintr-o dată el ar fi sucit macazul şi ar fi decis să atace de unul singur Polonia. Nu există nici un document oficial cu aşa ceva, sau vreo dovadă oarecare. Totul este o plantare stalinistă de probe, în scop dezinformaţional, pentru justificarea intervenţiei CIA în 1989 ca act de legitimă apărare, tipic pentru valul 4 de dezinformare pentru acea tragedie.

Noul tip de invazie militară a lumii practicată de SUA este acoperită de această dialectică apărare-atac, prin care atacul este justificat ca apărare preventivă faţă de diferite ameninţări supradimensionate de presă. Aceeaşi strategie dezinformaţională s-a folosit parţial şi după 2004 în Irak, cu alegaţia falsă de ameninţare pe care regimul lui Saddam Hussein ar fi avut-o asupra „aliaţilor SUA din zonă” cu fictivele sale arme chimice. Ne aducem aminte despre cum G. Bush a scăzut radical în sondaje după ce aceste alegaţii nu au fost confirmate, pentru că nu au fost găsite arme chimice pe teritoriul Irakian după invazia americană din anii 2000. În acelaşi fel nici la Cernobâl şi nici în România nu au fost găsite dovezi ale unor proiecte de construcţie de arme nucleare.

SUA niciodată nu şi-a cerut scuze Japoniei pentru cea mai mare crimă din istorie făcută împotriva civililor, prin aruncarea celor două bombe la Hiroshima şi Nagasaki. Însă atunci când SUA doreşte să invadeze vreo altă ţară, i se reproşează tocmai ceea ce acest stat a făcut atunci. Remarcaţi incredibila dezinformare: în loc să îşi ceară scuze, SUA acuza pe alţii de intenţii similare, nu de fapt! Această dialectică a atacului apărare a cuprins şi justificarea invaziei diversionist-militare din decembrie 1989, ca o fictivă măsură de prevenţie în faţa unui fals pericol nuclear românesc în zonă.

Aşa cum Larry Watts a pregătit la începutul anilor 2010 al 3-lea val de dezinformare despre evenimentele din decembrie 1989 pentru nivelul academic, iată că la 5 ani el a emis firav şi pe acest cel de-al 4-lea val, anunţat deja de cartea lui Răceanu şi Kirk din 1994. Problema e că, chiar aşa plin de ficţiuni, extremiştii maghiari sînt puţini, la fel ca şi cei români, care alimentează acest conflict interetnic minor. Cu toată dezinformarea şi manipularea operate, în martie 1990 au fost strânşi la Târgu Mureş doar 1000 de naivi, şi aceea nedispuşi să îşi ucidă semenii. Din această cauză, materialele cu această temă sînt puţine. Watts nu a putut astfel crea şi în această carte haosul informaţional cu temă vadimistă din „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...”.

Nu este exclus totuşi ca în viitor Larry Watts să o renege pe aceasta, şi să interpreteze evenimentele în sensul valului 4, nu celui 3, în spiritul jonglărilor sale narative dezinformaţionaliste. E posibil să vedem o „adaptare” a vechilor sale texte la noile circumstanţe. Cartea sa „On The Eve Of The Romanian Revolution…” a făcut deja acest prim pas, dar faţă alte evenimente. Poate că şi din cauza asta el a lăsat această carte fără ISBN. Dar lipsa de ISBN poate fi o strategie mai amplă de negare ulterior a ei, în cazul în care nu convinge pe nimeni. Eu sînt unul dintre sceptici, după cum se vede. Important e ca acum, în această perioadă tulbure, şi el să-şi aducă aportul pe cât posibil la noi dezinformări, în acord cu răspunsul departamentelor de dezinformare ale CIA şi altor agenţii de spionaj occidentale la noile idei politice ale românilor. Însă mă îndoiesc că acest val 4 va avea adepţi precum a avut valul 3.

Deşi această dezinformare a fost un produs temporar al spionajului civil în frunte cu CIA, infama agenţie de spionaj s-a dezis de faţadă de Watts prin unele voci oficiale, ştiind că până la urmă minciuna asta va fi demantelată şi abandonată. Deşi erau colaboratori, vedem în articolul „Fostul şef CIA James Woolsey: Larry Watts minte cu neruşinare!” (ziarul „Curentul” din 30 iulie 2013) amintit mai sus, că între Watts şi CIA s-ar fi produs un divorţ. După cum am sugerat în prima secţiune dedicată lui Watts, aşa ceva este o petardă. Un astfel de titlu e menit să taie orice legătură între Watts şi departamentul de „dezinformare” al CIA, pe care orice agenţie de spionaj civil o are. Păcat că el deja afirmase că a avut legături cu infama agenţie… Dacă citim printre rânduri, această afirmaţie e adevărată, doar că minciuna venea de la însăşi CIA, pe care el o transmite mai departe.

De fapt, după cum am arătat în prima secţiune dedicată lui, pe întreaga sa activitate în România, Larry Watts şi-a jucat un rol ce pare credibil pentru cei fără mare ţinere de minte, precum este capitalismul însuşi. Misiunile lui s-au adaptat momentului şi au dat randament pe moment. Însă, puse cap la cap, aceste zigzag-uri profesionale scot la suprafaţă profilul tipic al unui infiltrat al spionajului civil în diferite instituţii, cu minciuni şi manufacturări ridicole de probe, care seamănă destul de bine cu neghiobia spionajului stalinist în materie de credibilitate.

Larry Watts este prototipul spionului. Asemenea unui comis-voiajor care vrea să vândă ceva, el se adaptează clientului, iar clienţii sînt grupurile sociale diverse. În anii 1980 s-a prezentat ca „visul american” în devenire, atrăgând naivitatea unui popor care uitase ce înseamnă capitalismul. În anii 1990 s-a prezentat ca naţionalist vadimist, cu accente xenofobice, în contrast cu propria sa origine pentru care în mod normal ar fi trebuit să performeze. Dar pe el nu l-a interesat naţionalismul american, ci doar pe cel românesc (Sic!). Prin această ghiduşie dezinformaţională el a abătut în mod abil atenţia de la CIA către extremiştii maghiari în generarea evenimentelor din 1989. Pe lângă aceştia, el a creat din nimic extremişti sârbi şi bulgari, şi ei gata să-şi recupereze teritoriile de la nord de Dunăre, ale căror denumiri slave confirmă apartenenţa originară (sic!). Cireaşa de pe tort, ambiţia Rusiei în frunte cu Putin de a recrea URSS, îmbrăţişată de mulţi români după invazia absurdă a Ucrainei; acest război manufacturat i-a convins pe mulţi că evenimentele au fost generate principial de URSS/Rusia. Pentru cine nu crede nici această minciună, şi ştie despre racolaţii de spionajul occidental, iată că Watts vine cu al 4-lea nivel de dezinformare a bombei atomice, care justifică intervenţia spionajului occidental prin dialectica apărării în faţa unui fictiv atac nuclear, după modelul repetat de aproape un secol.

Aceştia sînt infiltraţii dezinformaţionali ai invaziei diversionist-militara din decembrie 1989 în toate resorturile statului, în sensul ştergerii urmelor invaziei. Vom vedea în secţiunea următoare cum aceleaşi metode de infiltrare în viaţa personală sînt folosite de dictatura capitalistă, în sens invers, cu scop de poliţie politică, pentru a distruge vieţile dizidenţilor politici şi a perpetua naivitatea populară pentru noul regim.

Al 4-lea val de dezinformare faţă de evenimentele din 1989 spune în mare parte adevărul, asemenea unei negocieri maxime. Adevărul a fost dat cu porţia, progresiv de la primul până la acesta. Şi, în final, el a fost oferit aproape în întregime ca invazie externă. Însă el este justificat prin fictivul pericol reprezentat de România pentru pacea în zonă, care este o altă za dezinformaţională. În acest spirit al spunerii literale a acestui adevăr există alţi 2 autori care, la fel, îl admit, însă în învelesc într-un ambalaj dezinformaţional care în acest moment îl face necredibil pentru opinia publică. Unul dintre ei este Ion Coja, despre care voi detalia în secţiunea următoare .

Cuprins

Gabriel Baldovin

4.2.3.8. Larry Watts si al 3-lea val de dezinformare privind invazia din decembrie 1989

noreply@blogger.com (Baldovin) — Tue, 12 May 2026 10:07:00 +0000

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

4.2.3.8. Larry Watts si al 3-lea val de dezinformare privind invazia din decembrie 1989

După cum am tot spus pe parcursul acestei cărţi, în perioada post 1989 au existat 3 valuri, 3 campanii de dezinformare majoră pe care spionajul civil le-a lansat despre invazia diversionist-militară din decembrie 1989. Fiecare din aceste campanii de dezinformare a fost o za dezinformaţională construită de departamentele de dezinformare ale spionajului civil menită să împiedice opinia publică să ajungă la ideea firească şi corectă că România a fost teatrul unui atac extern ce se va concretiza până acum într-o invazie neocolonialistă. Primul val de dezinformare a funcţionat chiar în acele zile şi a constat în falsa represiune armată asupra unei fictive revolte populare masive împotriva regimului, amplificată de zeci de ori de către mass-media. Am descris detaliat acest val la începutul acestui capitol. Începutul a venit de la minciunile postului de radio „Europa Liberă”, braţul CIA în Europa de Est. Minciunile simple dar foarte multe ale presei dictaturii socialiste i-au creat acestui infam post de radio imaginea de a spune adevărul, tocmai pentru critica adusă regimului. Însă nivelul de minciună practicat era peste tot ce românii erau obişnuiţi atunci în materie de presă.

„Europa Liberă” era văzută în piaţa presei occidentale ca primă sursă de informaţii credibile, preluate de la martori oculari. Aceştia însă erau în mare parte agenţi occidentali care jucau un teatru mai mult sau mai puţin credibil despre izbucnirea unei revolte sociale masive, pornite de la in incident minor cu enoriaşii parohiei lui Laszlo Tokes. Între aceştia, de asemenea, existau agenţi infiltraţi care au manipulat pe câţiva enoriaşi să treacă de la un protest împotriva deciziei Bisericii Reformate de relocare a pastorului, la unul împotriva regimului. Am arătat în detaliu în capitolele 1 şi 2 cum revolta a fost provocată pas cu pas de diversiuni ale agenţiilor de spionaj occidentale, care au operat în acea perioadă pe teritoriul României. Această diversiune a fost similară cu cea încercată în noiembrie 1987 prin provocarea artificială a unui conflict colectiv de muncă, în urma neplăţii salariilor muncitorilor de la fabrica „Steagul Roşu”, după cum am arătat în detaliu în secţiunea „Greva muncitorilor de la fabrica „Steagul Roşu” din Braşov din data de 15 noiembrie 1987 parte dintr-un sabotaj mai larg al Securităţii asupra lui Ceauşescu începând din 1980”. Aşa ceva nu este specific unei economii centralizate, şi nu a fost vreo practică în dictatura socialistă, ci o parte a unei campanii similare orchestrate de spionajul occidental de destabilizare a regimului şi iniţierea unei invazii neocolonialiste.

Dar diversiunea de la Braşov din 1987 a eşuat, şi spionajul civil a adus ceva nou în 1989 care să înfurie populaţia şi să o determine să iasă la protest împotriva regimului. Noutatea a constat în împuşcarea apoliticilor în casele lor sau pe străzi lăturalnice, după cum am arătat secţiunea „Stabilirea gradului corect de represiune al armatei în Timişoara până în 22 decembrie 1989”. Pe lângă aceştia au fost ucişi şi unii dizidenţi politici autentici, nu de către forţele fidele ale regimului, ci de cele infiltrate în resorturile sale, practic din partea celor ce păreau a fi „aliaţi” ai lor. Asta este povestea celor mai mulţi români în perioada post 1989. Reţelele spionajului civil occidental iniţial i-au recrutat pe aceşti marginali supăraţi pe sistemul politic, prin campanii complexe de ademenire puse în practică de agenţi de la sol, după cum am arătat secţiunea „Grupurile sociale implicate în evenimentele din decembrie 1989” . Scopul acestor diversiuni a fost acela de a da impresia unei revolte populare masive, atât pe plan local cât şi internaţional. Provocarea artificială de morţi, după ce iniţial au fost ademeniţi ca parteneri politici, dădea impresia că regimul represiv scapă în mod clasic de dizidenţi.

Pentru a se umfla cât mai mult posibil numărul morţilor, au fost scoase cadavre din cimitire, şi făcute credibile prin zaua informaţională a stropirii lor cu acid de către „regimul diabolic”. Cel mai grăitor exemplu este fotografia trucată prin asamblarea artificială a cadavrelor de femeie şi copil spre a părea mamă şi bebeluş, pe care am inserat-o la ora 02:46 din propriul meu documentar. Dezinformarea media i-a dat pe cei doi ca fiind ucişi de regim, deşi nu aveau legătură de rudenie şi muriseră cu mult înainte, după cum avea să demonstreze apoi însuşi medicul legist Milan Dressler, care instrumentase anterior acele cadavre, şi a avut curajul eroic să înfrunte persecuţiile şi să spună adevărul.

Chiar şi aşa, numărul de cadavre la Timişoara se ridica doar la 100 după consumarea în întregime a evenimentelor. În secţiunea intitulată „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” am arătat cum acest număr a fost amplificat mai întâi de 40 de ori, apoi de 600 de ori, pentru ca apoi să ajungă la aproape 1000 de ori. Spectaculozitatea informaţiilor lansate de radio Europa Liberă a făcut ca aceste ştiri să fie preluate de aproape toate trusturile de presă occidentale, şi nu numai. Astfel dezinformarea a devenit una de masă.

Pe măsură ce aceste inginerii sociale au ajuns la urechile unora, ei şi-au schimbat radical părerea cum că atunci ar fi avut loc o revoluţie (populară), aşa cum se afirmase în mass-media. Pentru a opri răspândirea acestor idei în rândurile opiniei publice a apărut cel de-al doilea val de dezinformare, respectiv cum că acele diversiuni ar fi fost făcute de FSN şi Ion Iliescu, pentru a câştiga şi păstra puterea. Am tot arătat şi în documentar şi în această carte faptul că varianta asta nu stă în picioare deoarece FSN şi Iliescu aveau deja încredere populară mare; după prestaţia din 22 decembrie de la TVR populaţia l-a plăcut cel mai mult pe Iliescu. Radio Europa Liberă i-a făcut culoar cu mult înainte de evenimente. Primii dizidenţi anti-Iliescu şi anti-FSN erau tot spioni infiltraţi în „mişcarea revoluţionară” cu interesul de a nu scăpa din mână o mişcare politică independentă, care ulterior ar fi căutat să spună adevărul despre ce s-a întâmplat în 1989. În fruntea acestei false mişcări dizidente din FSN s-a aflat Dumitru Mazilu, care anterior fusese profesor la şcoala de Securitate de la Băneasa. Mulţi au înghiţit această dezinformare, însă pentru cei care mai ştiau câte ceva despre diversiunile practicate de instituţiile represive, ea era puerilă.

Au murit în jur de 1000 de apolitici în diversiunile din 1989. Dacă ele ar fi fost făcute exclusiv de Iliescu şi grupul lui de sprijin FSN, atunci ei ar fi trebuit să le facă asupra lui Mazilu şi protestatarilor anti-nomenclaturişti din Piaţa Universităţii de peste câteva luni, mai curând decât împotriva apoliticilor din 1989, care nu reprezentau nici un pericol. Dar, de fapt, asemenea diversiuni încă sînt necunoscute pentru marele public, şi erau nemaivăzute chiar şi pentru profesioniştii din spionaj. Ele au fost aplicate de spionajul civil occidental în marile diversiuni ale ultimului secol şi jumătate în întreaga lume, acolo unde marile dinastii capitaliste au avut diverse interese. Iliescu, cel format între cărţi demagogice, nici măcar nu îşi putea imaginea asemenea campanii complexe de dezinformare şi manipulare publică, la fel ca majoritatea dintre noi.

Dar acest al 2-lea val avea un alt punct slab, respectiv faptul că trimitea tot către Occident. El a fost introdus discret şi treptat, pentru „cunoscători”, încă din primele luni ale anului 1990, când Brucan a demisionat din FSN, şi a cotit-o spre dizidenţă anti-Iliescu, oarecum asemănător cu discursul lui Mazilu, dar ceva mai puţin radical. Aşa ceva este un semn de inconsistenţă comportamentală deoarece tocmai Brucan fusese cel care a tras sforile din umbră, plan la care iniţial s-au alăturat şi Petre Roman, Dumitru Mazilu, Dan Iosif şi alţi câţiva, spre a-l impune ca preşedinte al FSN pe Iliescu. Dumitru Mazilu se prezintă în cartea sa ca un radical anti-comunist şi anti –nomenclaturişti, însă nu vedem asta în filmările şi fotografiile făcute în decembrie 1989 şi chiar primele luni din 1990. În aceste materiale Mazilu apare în scene amicale cu Iliescu, şi restul nucleului FSN-ist.

Iliescu nu a făcut altceva în acest răstimp, care să-l arate altfel decât atunci când a fost prezentat opiniei publice în direct la TVR, în 22 decembrie 1989. Nu erau motive de schimbare a poziţiei politice a celor 2, în special a lui Dumitru Mazilu. Deşi FSN-ul era nucleul noului Parlament întocmit oarecum aleatoriu, fără un vot, totuşi la dezbateri au fost primite partide înfiinţate peste noapte. Oricare era dispus să stea pe la uşile fostului CC al PCR era invitat să participe la şedinţele noului Parlament. Grupul Iliescu din FSN dădea dovadă de o incredibilă deschidere democratică prin această măsură. Deşi astăzi e văzut ca fiind cel mai mare călău din istoria României, atunci nu i se putea reproşa decât faptul că fusese parte din eşalonul 3 PCR. Mineriada şi reprimarea anticomuniştilor din Piaţa Universităţii, care a fost prima acţiune reprobabilă ce i s-a imputat, a venit mult mai târziu. Mazilu şi Brucan schimbaseră macazul înainte de acest eveniment.

Plus că, prin greutatea celor 4 de mai sus în FSN, Iliescu ar fi putut fi dat jos din această funcţie, la fel cum a fost impus. Aşa ceva chiar s-a întâmplat la Timişoara cu liderii mişcării dizidente locale, Iordache şi Fortuna, în virtutea mersului natural al lucrurilor. Dar, de fapt, susţinerea lui Iliescu nu era ideea lui Brucan sau a celorlalţi care l-au impus; ei doar executau un ordin ce venea mai de sus, de la şefii din CIA; Iliescu fusese desemnat înainte de 1989 ca un fel de Gorbaciov al României de radio „Europa Liberă”, portavocea CIA. CIA nu a luat această decizie după aruncarea unor zaruri, ci după modelul pas cu pas aplicat întâi în URSS. Iliescu a fost desemnat ca nou lider al PCR după consultarea unui grup extins de membri cu greutate în partid. Grupul CPEx fusese ales de Ceauşescu pentru a-l realege pe el în funcţia de Secretar General, însă acest grup extins îl vedea ca următorul lider tocmai pe acest Iliescu. Astăzi Iliescu este văzut ca unul dintre cei mai nocivi lideri din istoria naţională, însă atunci era văzut ca un potenţial reformator, la fel ca şi Gorbaciov în URSS. Iliescu avea abilităţi intelectuale peste Ceauşescu; în ciuda unui instinct politic nativ peste Iliescu, Ceauşescu făcea nişte bâlbe inacceptabile pentru funcţia de preşedinte sau orice fel de purtător de cuvânt al unei mişcări politice. Dimpotrivă, Iliescu era elocvent şi poliglot. Sondajele de opinie făcute de noile instituţii ce funcţionau clandestin, paralele cu cele oficiale ale sistemului socialist l-au indicat pe Iliescu şi preferat al majorităţii telespectatorilor dintre toţi cei expuşi în 22 decembrie. Alegerile din mai 1990 au arătat pe deplin acest lucru. De aceea grupul Brucan din FSN l-au impus pe Iliescu preşedinte FSN încă atunci în 1989, deşi ar fi putut fi şi el surclasat de unul ca Dan Iosif, de exemplu, în materie de bravuri în 1989.

Ion Iliescu a fost acest liant dezinformaţional pentru ambele grupuri sociale. Pentru majoritatea cetăţenilor naivi el a reprezentat simbolul „revoluţiei”. Pentru cunoscători el a reprezentat simbolul „loviturii de stat”. Ambele valuri dezinformaţionale obturau atenţia opiniei publice către teoria invaziei. După ce cei mai mulţi dintre participanţii evenimentelor au aflat despre diversiunile făcute, ei îmbrăţişat teoria loviturii de stat, ca total opusă celei a revoluţiei. Astăzi aceste noţiuni au fost identificate dezinformaţional prin numere de iluzionism retoric, făcute de dezinformatori profesionişti precum Troncotă, Oprea şi alţi agenţi ai spionajului civil infiltraţi în mediile academice. Dar în acel moment teoria loviturii de stat era singura explicaţie pentru nişte oameni entuziaşti şi atenţi, însă insuficient cunoscători ai dinamicii societăţii. Scenariul era acela că Iliescu ar fi dat o lovitură de stat, deşi el nu făcea parte din eşalonul 2 de putere şi nici din armată/ grupuri paramilitare, conform cu definiţia ştiinţifică a loviturii de stat despre care am detaliat în capitolul 3 . Dar, pentru a cârpi această teorie şi a stopa teoria invaziei ce a început să fie susţinută discret de naţionalişti şi unii securişti frustraţi care nu au fost adoptaţi apoi în noile structuri de spionaj, au apărut teorii fabulatorii conform cărora Iliescu ar fi fost totuşi agent sovietic. Alţii au jucat acest rol de securişti concediaţi tocmai pentru a cultiva valul 2 de dezinformare, fiind de fapt ofiţeri activi înfiltraţi în grupările naţionaliste precum România Mare sau Vatra Românească.

Aceste teorii au fost foarte credibile în mintea dizidenţilor de atunci, eu fiind unul dintre ei. Ele sînt încă active în grosul cetăţenilor. Însă, analizate în detaliu, ele nu se susţin. Cel mai important contra-argument este faptul tocmai menţionat că Ion Iliescu a fost prima dată popularizat însuşi postul de radio „Europa Liberă”, deşi în 1989 chiar şi ascultătorii săi fideli nu-şi aduceau aminte de acest nume. Apoi, Iliescu nu a avut absolut nici un rol într-o diversiune în 1989 precum au avut Brucan şi Militaru. În afară de o declaraţie iniţială anostă, el doar şi-a asumat rolul citirii proclamaţiei anunţată de Caramitru ca în curs de editare de către poetul Mircea Dinescu.

Al 3-lea val de dezinformare despre evenimentele din decembrie 1989

Aşadar au fost unii care au avut judecată limpede şi au mers pe firul evenimentelor pentru a dezlâna aceste încurcături ideologice. Şi atunci, după eşecul coerenţei şi al acestui val 2 de dezinformare, a apărut al 3-lea pe undeva prin 2004. Această nouă campanie de dezinformare a absolvit parţial sau total pe Iliescu (şi FSN) de vreo vină în generarea evenimentelor din 1989. Responsabilitatea pentru acele crime a fost aruncată pe URSS şi Gorbaciov/Putin, care ar fi dorit refacerea imperiului sovietic, după ce şi-a/u dat seama că Perestroika a fost un eşec.

Valul 3 a venit suprapus peste valul 2 în comunitatea protestatarilor din 1990 din Piaţa Universităţii. Aici s-a vehiculat pentru prima dată porecla „Ilici”, slavizarea numelui său. O astfel de mutaţie dezinformală a fost făcută prin influenţa unor agenţi care avea rolul de a controla opoziţia pentru o viitoare rotaţia la alegeri. Unii dintre ei chiar le-au făcut diversiuni protestatarilor autentici, după cum am arătat în episodul 1 din documentarul meu „Diversioniştii” .

Treptat ideea fabulatorie cum că Iliescu ar fi un agent sovietic s-a răspândit între dizidenţii anti-comunişti de la începutul anilor 1990, prin trafic de influenţă, descris de mine în detaliu în episodul 2 din documentarul meu „Diversioniştii” . Ca şi astăzi la adresa suveraniştilor, alegaţia de rusofilie s-a practicat pentru prima dată tocmai pe Iliescu. Această teorie fabulatorie a apartenenţei lui Iliescu la o agenţie de spionaj sovietică a fost cârpită de alte zale dezinformaţionale, precum fluenţa sa în limba rusă, deşi el vorbea şi engleza şi franceza şi italiana. Prezenţa spionului GRU, generalu Nicolae Militaru, în primele luni ale anului 1990 în fruntea ministerului apărării întărea această fabulaţie.

Mai toţi susţinătorii politicilor de dreapta din anii 1990 (inclusiv eu, chit că nu înţelegeam destul din ce înseamnă dreapta) am susţinut mai mult sau mai puţin şi ideea invaziei sovietice în 1989, specifică celui de-al 3-lea val de dezinformare. Aşadar ea a venit în paralel cu cea al loviturii de stat, specifică celui de-al 2-lea val. Titlul căţii „Crimele Revoluţiei. Sângeroasa diversiune a KGB-iştilor din FSN” scrisă în anii 2000 de cel mai important teoretician în spiritul aflării adevărului despre evenimentele din 1989, Grigore Cartianu, confirmă acest val 3 de dezinformare. Dar această carte nu aduce nicio dovadă despre existenţa altor spioni sovietici din FSN în afară de notoriul general Nicolae Militaru, deşi ea este cea mai important material cu notorietate scris despre instigarea la foc fratricid între instituţiile represive.

Însă problema acestui val 3 de dezinformare este lipsa de coerenţă cu politica internaţională. În timpul preşedinţiei lui Iliescu s-au pus bazele admiterii României în structurile Euro-Atlantice. Niciodată oficialii occidentali care au negociat aderarea nu au obiectat că România ar avea un spion sovietic preşedinte. Dealtfel, în culise trăgea sforile tocmai Larry Watts, prin „bunul său prieten” Ioan Talpeş din SIE, şi alţii din SRI, despre care am văzut în secţiunea dedicată lui în capitolul 1, pentru ca deciziile luate de Iliescu să fie cele dorite de spionajul occidental. Nu există nicio decizie a acestuia în timpul celor 3 mandate de preşedinte care să fie potrivnică structurilor euroatlantice. Nici un oficial al acestor structuri nu a denunţat vreo astfel de măsură. Cât despre apariţia vreunui document care să ateste apartenenţa lui la vreo agenţie sovietică de spionaj, precum în cazul unor agenţi notorii precum Militaru, Pacepa, Răceanu, Haiducu, nu poate fi vorba.

Deşi valul 3 a venit în completarea valului 2 de dezinformare faţă de invazia din 1989, totuşi în mare parte ele s-au exclus reciproc. Dacă Iliescu ar fi fost agent sovietic, atunci asta exclude atât ideea de revoluţie şi pe cea de lovitură de stat pentru catalogarea acelor evenimente. Aceste noţiuni se află în contradicţie. Deşi îşi doreşte cârpirea valului 2, valul 3 facilitează teoria invaziei pentru cei cu gândirea critică. Dacă Gorbaciov/Putin şi-au dat seama că Perestroika este un eşec, şi vor să refacă stalinismul, asta înseamnă că evenimentele din 1989 ar fi fost un plan de invazie. Şi eu susţin această idee, doar că nu cred că ea ar fi venit dinspre URSS, ci dinspre Occident. Raporturile Occidentului cu România din perioada post 1989 aduce probleme similare; tocmai faptul că nici un oficial occidental de rang înalt nu a deplâns sau denunţat fictiva invazie sovietică din 1989 îi face părtaşi în bloc la tăinuirea ei. Cu alte cuvinte, asta se traduce că Occidentul a tolerat invazia URSS în România. Această deducţie logică însă duce invariabil la ajustarea afirmaţiei cu sensul schimbat: URSS/Rusia a tolerat invazia occidentală în România, care este adevărul pur.

În faţa unor astfel de argumente apoi a venit o fabulaţie, cum că Iliescu ar fi schimbat formal macazul spre Occident abia după 1991, când URSS s-a dezintegrat. Ea este în măsură să scuze prietenia Occidentului cu Iliescu. Această teorie fabulatorie susţine că, deşi URSS a picat în 1991, totuşi de atunci sovieticii şi-ar fi făcut o organizaţie secretă cu agenţi până la Casa Albă pentru recrearea imperiului. Astăzi această dezinformare este prezentată cu dovezi pentru marele public cu mintea ceva mai scurtă, în special datorită inflamării în 2022 a războiului din Ucraina. Simpatia vădită a preşedintelui Donald Trump faţă de Rusia a dat o oarecare legitimitate ideii fabulatorii cum că această neo-masonerie politică ar exista cu adevărat, şi ar fi pus chiar stăpânire pe SUA, odată cu mandatul lui Trump, ce pare rusofil.

Însă cei cu memorie bună îşi aduc aminte că în anii 1990 se susţinea la unison moartea comunismului, deşi această ideologie nu a fost pusă în practică aşa cum au gândit-o fondatorii ei, Marx şi Engels. Magia dezinformaţională a identificării comunismului cu socialismul avea o funcţie clară în acel moment; majoritatea trebuia dezinformată cu ideea revoluţiei (interne) iar Rusia era dată ca exemplu de eliberare de sub „jugul sovietic”. Preşedintele Boris Elţân era prezentat ca liberalul ce s-a născut din comunism precum Venus din spuma mării. Timp de peste o decadă nimeni din spaţiul occidental nu susţinea teoria regrupării sovietice şi a planului unui nou tip de invazie. Această idee era impusă prin acte complexe de dezinformare doar unei minorităţi de participanţi autentici la evenimentele din 1989, care au văzut diversiuni şi nu şi le puteau explica conform naraţiunii oficiale. Ei erau însă marginalizaţi ca înţepeniţi în trecut în acel moment, incapabili să vadă „viitorul luminos”. Chiar preşedintele Iliescu susţinea retorica „reconcilierii naţionale”, care era un fel de amnistiere în alb a unor oameni necondamnaţi, dar care într-un fel sau altul erau vinovaţi morali deoarece luaseră parte la săvârşirea crimelor de atunci.

Pilonii invaziei neocolonialiste nu aveau nici un interes să „dezgroape morţii” şi să pedepsească pe cei instigaţi la omor prin dezinformare. Dacă aceşti pioni ar fi fost condamnaţi, atunci ei ar fi riscat să vorbească despre acele inginerii sociale care au dus la dezinformarea lor instigatoare la omor. Iar spionajul occidental nu dorea această pistă, ci doar impunerea în rândul grosului populaţiei a dezinformărilor specifice valului 1 pentru cei neinformaţi, şi eventual pe cele din valul 2 pentru cei cunoscători. De aici şi succesul retoricii „reconcilierii naţionale” afirmate de Iliescu. Ne imaginăm că această campanie a venit la sugestia unora precum Larry Watts, prin traficul de influenţă asupra prietenilor precum Talpeş, care aveau rol de consilieri pe lângă preşedinte. Populaţia a acceptat această iertare, nu doar în România, ci în tot estul Europei de Est din două motive: primul este însăşi iertarea naturală care stă în firea omului simplu pentru opresorul său; celălalt era optimismul general faţă de schimbarea regimului.

Era momentul ridicării marilor oligarhi din structurile vechilor agenţii de spionaj, în special a oligarhilor ruşi, ca mulţumire a suportului pe care ei l-au făcut pentru sabotarea socialismului, identificat cu comunismul. Acele evenimente aveau rolul de a-i convinge pe tinerii dizidenţi din spaţiul occidental de faptul că „sistemul comunist” este o catastrofă mai mare decât cel capitalist. Toată lumea era mulţumită şi optimistă în anii 1990; occidentalii se bucurau pentru că şi-au extins piaţa de desfacere către est şi au dat o bulă de oxigen crizei lor economice naturale; est europenii de rând, în special ruşii, sperau şi ei că vor ajunge oligarhi în scurt timp. Puţini se gândeau atunci că de fapt succesul câtorva dintre ei însemna sărăcirea celor mai mulţi, iar capitalismul venea cu şanse mai mari pentru „cei aleşi” şi nu pentru cei mulţi. În Rusia, după 10 ani de la picarea URSS, ruşii de rând şi-au dat totuşi seama că aşanumita „democraţie” le-a adus de fapt şomaj şi sărăcie, aşa că treptat liberalismul a fost înlocuit cu nostalgia faţă de socialism. Alegerea unui fost KGB-ist în funcţia de preşedinte, Vladimir Putin, este expresia acestei dezamăgiri. Realegerea lui Iliescu în funcţia de preşedinte în 2000 reflectă această dezamăgire generalizată şi în România.

Dar până prin 2012 Occidentul a continuat şi aşa colaborarea cu Rusia. În 2004 George Bush jr. şi Vladimir Putin erau parteneri apropiaţi în combaterea „terorismului internaţional”. Dictatorul rus nu se gândea să invadeze Ucraina sau să pună sub semnul îndoielii invazia Afganistanului şi Irakului de după atacurile de la 11 Septembrie 2001, mai ales că aceeaşi problemă o avea şi el cu cecenii… Scurta incursiune a armatei ruse în Ucraina odată cu criza din 2012 chiar a avut rol de temperare a tensiunilor interetnice şi a durat doar câteva zile, trecând aproape neobservată. Însă Rusia a pătruns cu armatele în alte ţări din zonă pe perioade mai lungi, după vechile cutume ale URSS. Există unele voci care spun că exploziile din Buynaksk, Moscova, şi Volgodonsk din 1999 ar fi fost regizate de FSB cam în acelaşi fel în care spionajul civil şi militar american şi-a regizat atacurile de la 11 septembrie 2001, după cum întrezărim din detaliile nespuse în mass-media internaţională oficială, dar descrise în cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin, din care s-a făcut apoi documentarul cu acelaşi nume. Alte voci spun că spionajul occidental în frunte cu CIA ar fi organizat aceste atacuri tocmai pentru a-i convinge pe Putin şi FSB-işti să nu comenteze negativ campania de invazie a lui Bush.

Aşa ceva sunt doar scenarii posibile, dar nedovedite. În atacurile din 1999 asupra acelor oraşe nu au răsuflat informaţii despre un autosabotaj, precum cele din cartea lui Griffin. De aceea tema atacurilor cecenilor rămâne un subiect încă ambiguu, ce poate fi doar suspectat de manufacturare, însă fără dovezi. Însă consecinţele au fost similare cu cele din 2001 din SUA; Putin a invadat Cecenia la fel cum Bush a invadat Afganistanul şi apoi Irak-ul, împrospătând furia colectivă cu minciuna armelor chimice deţinute de Saddam Hussein, ce n-au fost niciodată găsite.

În acele momente SUA şi Rusia, alături de liderii ţărilor Europei Occidentale erau înfrăţiţi în „lupta împotriva terorismului”, precum în romanul „1984” al lui George Orwell. Nu era „timp” pentru teoria invaziei sovietice din nivelul 3 de dezinformare. Atunci Putin nu era „dictatorul sângeros” de astăzi, ci un lider de încredere, partener important în „războiul împotriva terorismului”. De aceea nu exclud posibilitatea ca acele atacuri să fi fost orchestrate tot de spionajul american în frunte cu CIA, DIA, USMC şi alte agenţii, tocmai pentru a-l convinge pe viitorul dictator să accepte soluţia invaziei, în urma unei potenţiale înţelegeri tacite de genul „noi intrăm în Afganistan şi Irak, tu ai liber la Cecenia şi mai vezi ce îţi alegi în zonă…”.

În acea perioadă toţi liderii occidentali se înghesuiau să facă fotografii cu Putin, dictatorul rus fiind parte din clubul lor. Putin a fost şi încă este probabil cel mai aproape lider al unei ţări civilizate de imaginea unui dictator clasic. Jurnalişti sau potenţiali adversari politici au dispărut sau au fost găsiţi morţi încă de la începutul preşedinţiei sale. Poate că unii au murit într-adevăr prin accidente şi sinucideri, deşi au fost cam mulţi. Comunitatea dizidenţilor politici arunca anatema asupra acelor lideri care îl frecventau pe Putin atunci, printre care Bush, Obama, Merkel, Sarkozy prim-miniştrii UK, etc. Noi dizidenţii politici am fost primii care am dezavuat această alianţă, care dădea arama pe faţă „democraţilor” demagogi occidentali. Astăzi noi sîntem acuzaţi de putinism, în continuarea alegaţiilor de filosovietic asupra lui Iliescu din anii 1990. Alte măşti, aceeaşi piesă…

Occidentul avea mare nevoie de Putin în anii 2005-2015. Aşa dictator cum era, Putin era dovada vie despre cum comuniştii s-au convertit în capitalişti (de parcă ar fi fost altfel), cu scopul de a da exemplul şi altora să mai lase nostalgia, că după o perioadă de efort va veni laptele şi mierea… Dictatorul rus şi-a jucat bine rolul atunci de prinţesă curtată de marile puteri occidentale, după cum îşi joacă şi astăzi la fel de bine rolul de bau-bau al planetei. La fel ca şi Gorbaciov faţă de explozia reactorului 4 de la Cernobâl, despre care am detaliat în capitolul 1 , nici atunci şi nici astăzi, când simulează războiul cu Occidentul, Putin nu aruncă pe piaţa informaţională acuzaţii despre autosabotaj în cazul atacurilor de la 11 septembrie 2001. Printr-un joc abil de iluzionism dezinformaţional, dizidenţii politici apropiaţi de mişcarea „Adevăr pentru 11 septembrie” sînt denigraţi astăzi ca putinişti, însă Putin nu s-a dovedit să fie vreun dizident pe această temă, precum … „putiniştii”. Desigur că acuzarea pilonilor administrativi ai SUA de auto-sabotaj la 11 septembrie ar arunca măgăreaţa şi asupra sa însuşi, prin manufacturarea acelor atacuri în urma cărora Cecenia şi alte ţări au fost invadate de Rusia. Apoi, creşterea preţurilor carburanţilor în urma „sancţiunilor” din zilele noastre asupra Rusiei se simt bine de bogaţii din ambele părţi ale taberei, în detrimentul omului simplu care cotizează astfel la averea lor.

Mişcarea „Adevăr pentru 11 septembrie” din SUA, apărută la un an după atacuri, a dus la erodarea maximă a încrederii opiniei publice în stat şi preşedintele G. Bush. Spionajul american a trecut apoi la o za dezinformaţională de creare a Statului Islamic (ISIS), pentru a sprijini minciuna cum că acele atacuri ar fi fost exclusiv opera acelor terorişti amatori arabi. Începând de la minutul 55 din documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” am arătat câteva cazuri de agenţi occidentali infiltraţi în ISIS, după modelul mult mai detaliat din episodul 1 din „Diversioniştii”. Desigur, cei neinformaţi vor fi rămas cu o nouă dovadă cum că fundamentalismul arab ar fi scăpat de sub control. Însă cei ce ştiu de Clădirea 7 şi alte detalii din cartea lui Griffin au putut întrevedea că ISIS este o altă manufacturare de probe, ceva mai realist făcute decât în cazul Al Qaeda.

Prin urmare, după acest nou eşec dezinformaţional, tema terorismului arab a fost retrasă radical din piaţa media, şi înlocuită cu un nou război rece. Ne aducem aminte cum la fel s-a întâmplat recent şi cu tema COVID-19, care a dispărut subit din mass-media după ce cei mai mulţi nu s-au mai speriat de tulpinile ce veneau precum meteoriţii. Introducerea unei noi teme de teroare era următorul pas. Din mare partener de politică internaţională ce fusese până atunci, Putin a devenit peste noapte dictator, la fel ca în cazul alianţelor din romanul „1984”. Jonglarea aceasta între extreme a aparatului dezinformaţional este incredibilă! Dacă până atunci cele două superputeri s-au sprijinit reciproc în abaterea furiei opiniei publice spre fundamentalismul arab, de atunci încolo politica s-a schimbat la 180°. După acest nou val de dezinformare, mass-media occidentală a trecut la polul opus, descriindu-l pe Putin într-un mod mai întunecat decât era şi decât îl descriau inclusiv dizidenţii politici. Orice fel de sinucidere din Rusia e interpretată de mass-media occidentală ca un caz de dizidenţă politică reprimată. Dictatorul rus e prezentat ca un nou Hitler sau Stalin, deşi numărul celor reprimaţi e mult mai mic faţă de regimurile lor chiar şi cu exagerările media. Dar, iată că odată cu această schimbare de macaz au fost amestecaţi şi dizidenţii politici, care criticau amiciţia liderilor ţărilor lor cu Putin.

Exact ca în cazul manufacturării ISIS, menit să susţină minciunile oficiale despre atacurile de la 11 septembrie, manufacturarea acestui nou război rece a fost susţinută de războiul din Ucraina inflamat în 2022. Dar, în oglindă, la fel ca şi Putin faţă de atacurile de la 11 septembrie 2001, nici adversarii lui de faţadă nu aduc vorba despre faptul că exploziile din oraşele ruseşti puse pe seama teroriştilor ceceni în 1999, care cam miros a fi fost tot autosabotaj, tocmai pentru a nu duce direcţia către vechea temă. Remarcaţi simetria discursurilor demagogilor de ambele tabere pe această temă! Despre rolul dezinformaţional şi manipulator al acestui nou război voi detalia în secţiunea „Un exemplu de manipulare a publicului imparţial, compus din oamenii simpli, în percepţia deformată a tragediei din decembrie 1989” de la finalul acestui capitol. Deocamdată, în cea de faţă voi arăta contribuţia lui Larry Watts la această teorie în principal mincinoasă despre invazia sovietică în 1989.

Minciuni şi dezinformări ample în textele lui Larry Watts specifice celui de-al 3-lea val de dezinformare despre evenimentele din decembrie 1989

Larry Watts este autorul care a dat tonul noului război rece început între USA şi Rusia, după ce au răsuflat informaţiile despre infiltraţii CIA în grupurile fundamentaliştilor islamici, şi în special manufacturarea ISIS. Larry Watts a fost primul istoric occidental de rang înalt care lansa „pentru cunoscători” această teorie a invaziei sovietice, care ar fi fost supravieţuitoare în fostul KGB-ist. Am văzut mai sus că teoria invaziei sovietice specifice valului 3 de dezinformare despre evenimentele din1989, s-a bazat pe fabulaţii şi alegaţii nedovedite. Larry Watts a fost primul care a adus oarecare argumente pentru această fabulaţie la 2 decade mai târziu de la lansarea ei, deşi absolut niciunul dintre ele nu stă în picioare, după cum vom vedea mai departe.

Watts a început această poveste întâi discret, ca plan B al acestor dezinformări, în special prin cartea „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” publicată în 2011 la editura RAO. El expune aici o sumedenie de evenimente din care selectează strategic doar latura de tensiune sau conflict ale României cu ţările vecine, în special cu URSS, dar fără să arate şi latura de amiciţie şi colaborare dintre acestea. Spionajul occidental, şi american în special, e descris ca fiind o activitate onestă de relaţii publice şi comunicare, în timp ce cel rusesc este descris corect ca dezinformare şi manipulare, deşi ambele fac aceleaşi lucruri.

De atunci şi până în anii 2016 Larry Watts vede în cărţile sale numai comploturi asupra României venite în special dinspre URSS, dar şi dinspre restul de ţări învecinate, în special Ungaria. Vom vedea că în „On The Eve Of The Romanian Revolution – Some Considerations”, el schimba radical macazul, şi susţine pe cel de-al 4-lea nivel de dezinformare, sintetizat în pericolul militar pe care România l-ar fi prezentat în zonă. În textele sale dintre 2011 şi 2016 Watts exagerează în sens conflictual relaţiile României cu vecini. El descrie ca stări de conflict puternic unele dezacorduri sau negocieri faţă de proiecte comune între România ţările învecinate, sau ca sursă de conflict ascuns mai multe cazuri de acorduri deschise.

Ca şi acum cu dizidenţii politici cărora li se face imagine de putinişti pentru că critică autorităţile, Larry Watts are principala misiune de a vopsi în culori sovietice şi KGB-iste orice fel de urmă a implicare a spionajului civil occidental. De exemplu „UM 0110 – Contraspionaj Intern şi Extern” din DSS este transformată de el printr-un act de „magie” dezinformaţională în „unitatea anti-KGB” începând de la pagina 45 din cartea „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” până la finalul ei. De asemenea, la aceeaşi pagină 45, Watts îi indică şi pe Silviu Brucan ca agent sovietic, alături Nicolae Militaru. Bătrânul stalinist reşapat este descris în această carte de mai multe ori cu formula „agentul sovietic autodenunţat”. Ce-i drept, în scrierile sale din anii 80-90, fostul Saul Bruckner şi-a etichetat activitatea politică şi gazetărească din anii 40-50 ca fiind una stalinistă. Dar pe nicăieri nu s-a autodenunţat ca agent sovietic, deşi e probabil să fi fost astfel în anii 1950. După aceea s-a lăsat racolat şi de alţii...

Oricum, faptul că ar fi fost agent sovietic nu înseamnă că nu putea fi agent triplu, recrutat şi de CIA; şi aici constă o şi mai mare dezinformare ascunsă sub minciuna cum că Brucan ar fi fost agent sovietic: ea este menită să excludă posibilitatea agenţilor dubli, o realitate tristă a întregului spionaj din spaţiul socialist. Dacă omul simplu vede cât de cât nişte dovezi pentru aşa ceva, lui îi este astfel obturată ideea spionilor dubli, cheia înţelegerii evenimentelor din 1989, şi nu numai. Spionii dubli din spaţiul capitalist sînt rari, după cum am văzut în primul capitol. Ei sînt doar supăraţi pe cinismul instituţiilor la care lucrează. Dimpotrivă, cei din spaţiul socialist au trădat fie pentru bani, fie supăraţi pe lipsa de organizare şi eficienţă a spionajului în general. O astfel de idee este menită să ascundă realitatea complotului defectorilor locali din timpul evenimentelor din 1989, în favoarea celei a revoltelor populare care ar fi dus singure la fictiva revoluţie. În acest punct valul 3 susţine valul 1.

Dar în expunerea sa Watts ezită să mai spună şi că după 1980 fostul stalinist din anii 1950 Silviu Brucan a predat la universităţi americane, a publicat cărţi în Occident la edituri americane şi a susţinut politica de ultra-denigrare a regimului Ceauşescu în articole publicate în toate ziarele de mare circulaţie, traduse în toate ţările occidentale. Toate acestea se găsesc în cartea lui Brucan însuşi, publicată în două titluri, „Generaţia Irosită” şi „De la capitalism la socialism si retur”. La pagina 48 Watts chiar aduce cartea „Generaţia Irosită” ca sursă a minciunii sale din propria concluzie, dar fără să citeze exact cuvintele scrise de Brucan şi în nici un caz nu menţionează paginile cu fotocopiile articolelor sale din ziarele occidentale. El a selectat în mod dezinformaţional din această carte doar acele fragmente care susţin noua naraţiune a valului 3 de dezinformare cum că Brucan era agent sovietic inclusiv atunci, la finalul anilor 1980.

Dar, de fapt, în anii 1970–1980 spionajul civil occidental îi construia lui Brucan imagine de dizident anticomunist, spre pildă şi altora, aşa cum s-a întâmplat cu Putin în anii 2000. La aceeaşi pagină 48 Watts spune că Brucan ar fi „complotat cu autorităţile sovietice în anii 1970–1980” împotriva României. Gradul de adevăr al acestei informaţii constă doar în faptul că în spatele „autorităţilor sovietice” se afla de fapt spionajul occidental în frunte cu CIA. Acest corp comun din spionajul sovietic alipit la cel occidental a iniţiat activităţi de provocare de auto-sabotaj, precum la Cernobâl sau în România în 1989, prin acţiunile generalului Nicolae Militaru, trecut în rezervă după ce a fost descoperit ca spion GRU.

Da, Brucan chiar a complotat împotriva României, dar nu „cu autorităţile sovietice”, ci cu cele occidentale, cu care colabora deschis la acea vreme. Arestarea lui la domiciliu în 1989, şi apariţia alături de poetul cu adevărat dizident anti-regim, Mircea Dinescu, a fost o astfel de inginerie de transformare a sa în dizident anticomunist reformat. La fel ca şi fostul KGB-ist Putin, şi Brucan era folosit atunci pentru a-i convinge pe naivii comunişti de faptul că ideologia lor e pierdere de vreme, ce duce în final tot la capitalism. Acest lucru e totuşi unul adevărat, dar modul în care e fost spus, la fel ca şi evoluţia imaginii sale, atestă o campanie puternică de dezinformare publică. Silviu Brucan era dat ca exemplu de „suceală” a comuniştilor spre capitalism; el este leit-motovul identificării socialismului cu capitalismul, primul fiind un capitalism uşor, iar cel de-al doilea unul sălbatic, eugenic.

După ce opinia publică a început să pună semne de întrebare relativ la cum ar fi putut vechii stalinişti să creeze o revoluţie anti-comunistă, CIA şi-a adaptat şi ea discursul, trecând la denigrarea vechiului racolat prin vocea acestui Larry Watts. În spiritul macazului tipic dezinformării, după ce imaginea lui Brucan a fost erodată, spionajul occidental a întors-o la 180 de grade, admiţându-l înapoi ca stalinist. Remarcăm aici exact aceeaşi dezinformare pe care Ronald Reagan o lansa în direct la TV pe data de 23 martie 1983, prin care aducea informaţii false, vechi de 20 de ani din timpul crizei rachetelor, despre ameninţarea sovietică asupra SUA.

Exact cu aceeaşi reţetă dezinformaţională Watts îl transformă în sovietic şi pe cel mai cunoscut spion român racolat de spionajul american, Ion Mihai Pacepa, după cum am spus în prima secţiune dedicată lui Watts din capitolul. La minutul 44.35 din video-ul „Larry Watts la Nasul Radu Moraru (I)”, jurnalistul îl pune în dificultate cu privire la faptul că Pacepa nu se ducea el de capul lui în SUA dacă nu ar fi racolat anterior. Watts îi răspunde exact cu această găluşcă a racolării lui de către sovietici, dar atât de absurdă încât cumva ar fi ajuns în tutela spionajului din SUA. Această idee este sugerată la paginile 584, 587, 589, 590 şi 622, şi afirmată fără echivoc la paginile 707 şi în note de subsol la paginile 224, 228, 586, şi 619 din „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...”. Sînt un mare fan al americanilor pacifişti, însă acest tupeu de a-l transforma pe ilustrul defector la CIA în agent sovietic seamănă cu denumirea rugbi-ului american drept fotbal, deşi mingea se joacă cu mâna, şi doar un singur jucător are dreptul să o lovească cu piciorul. Iată că asta vedem acum la Larry Watts spusă cu naturaleţe fals-naivă.

În nota de subsol nr. 2. de la pagina 228, Watts spune o dezinformare învelită într-un adevăr în procent de 100%, anume că Pacepa ar fi fost agent DSS. Mai precis era să fi spus că a fost agent DIE, deşi DIE era parte din DSS. Pentru omul simplu, necunoscător al modului în care funcţionează spionajul, diferenţa e minoră, însă ea este de fapt uriaşă în câmpul operativ; DSS avea departamente (numite ”direcţii”) de spionaj civil şi militar, dar şi de contraspionaj, iar DIE era specializată în spionaj economic. Unii agenţi DSS erau infiltraţi în DIE pentru a-i verifica şi superviza contrainformativ, însă nu şi invers. În realitate Pacepa nu ştia ce se întâmplă în restul DSS, conform fişei postului. Ar fi putut şti ce se întâmplă acolo pe căi ocolite de la alţi defectori, rămaşi necunoscuţi până acum. Dar nu ştia din sarcinile tipice de serviciu; DIE era controlată de DSS, dar nu şi invers; DIE nu avea un departament specializat de contra-spionaj.

CIA avea deja o importantă ramură operativă de subminare a regimului în România şi putea racola prin campanii specializate pe absolut oricine din sistem. A fost ales Pacepa tocmai pentru că acesta s-a fotografiat de mai multe ori cu Ceauşescu, fapt ce devenea o falsă dovadă cum că fictivele sale crime apărute în cartea „Orizonturi Roşi” ar fi totuşi reale. De fapt, tocmai notorietatea sa în anturajul dictatorului îl făcea neeligibil pentru a şti operaţiuni complexe ale DSS în materie de spionaj civil. Însă competenţa sa în domeniul chimiei îl făcea foarte eligibil în materie de spionaj economic. De aici el avea misiunea de a-i coordona pe „diplomaţii” din străinătate, sau care lucrau sub acoperire în alte domenii, să fure tehnologie occidentală din postură de spioni economici. Am văzut în capitolul 1 faptul că „lista lui Pacepa” cu aceşti spioni a fost al doilea obiectiv al CIA pentru racolarea lui, cu consecinţe uriaşe în spionajul românesc. Dar, dincolo de vânzarea numelor spionilor economic, la fel ca şi Brucan, şi Pacepa a fost folosit în anii 1970–1980 pentru a-i face imagine de dictator stalinist lui Ceauşescu, şi a da credibilitate procesului contrafăcut din 25 decembrie 1989. Dezinformarea de după 1990 nu a insistat destul pe diferenţa DSS-DIE de mai sus tocmai pentru a păstra credibilitate maximă atât afirmaţiilor lui Pacepa, cât şi acelui proces. După aceea, când Pacepa a fost găsit de unii ca mine ca unul dintre marile indicii ale implicării spionajului american în evenimentele din 1989, el a fost iată vopsit ca spion sovietic. Spionajul şi-a atins obiectivele, instrumentele pot fi aruncate. Din fericire pentru el, Pacepa a fost protejat cât timp a stat în SUA, şi nimic nu i s-a întâmplat, decât această denigrare ca agent sovietic. Alţii însă se pot trezi aruncaţi furiei populare.

Observăm că Watts îi transformă în spioni sovietici pe 2 dintre instrumentele CIA ai manufacturării evenimentelor din 1989, fără să spună nimic de cazurile Haiducu şi Răceanu (acesta fiind citat doar ca autor), defectori mult mai clari la spionajul occidental, şi cu efecte mult mai nocive asupra României, de cât a fost Militaru la GRU-ul sovietic. Singura acţiune anti-românească a lui Militaru a fost foarte posibila parolă a începerii măcelului la Sibiu, spusă în mod contradictoriu, prin expresia „Opriţi măcelul!”, despre care am detaliat în capitolul 2 . Însă această prezumtivă misiune a venit în spiritul întregii campanii de manipulare din 1989; deci, dimpotrivă, nu spionajul occidental era subordonat celui sovietic în a face acele odioase crime, ci invers. Nu companiile sovietice de stat, sau cele de pe teritoriile ţărilor socialiste, au invadat occidentul, ci invers. Oricum, prin această jonglerie retorică de a-i transforma pe Pacepa şi Brucan exclusiv în agenţi sovietici, Watts schimbă ca într-un număr de iluzionism raportul defectorilor spionilor români la agenţiile străine; din 3/1, raportul real de forţe occidentale faţă de cele sovietice în invazia diversionist-militară din decembrie, Watts face invers, prin aceste subterfugii dezinformaţionale.

Larry Watts a renunţat aproape total la minciunile primului val de dezinformare, însă aduce altele noi cale le susţin de la distanţă şi sînt mai greu de demantelat. Atunci când poate, Watts aruncă şi câteva harpoane cu bătaie lungă pentru întărirea unor minciuni specifice primului val. În lumina ultra-denigrării regimului socialist de dinainte de 1989, aşa cum am văzut-o în capitolul 2, prin plantarea de false probe ce au dus la amplificarea unei stări minore de revoltă socială, Larry Watts continuă ultra-denigrarea comunismului în general, chiar dacă acesta a rămas doar ideologie. Dialectica înşelătoare a identificării acestei utopii gândite de Marx şi Engels cu neajunsurile naturale ale socialismului este parte din această campanie de exagerare a acestor neajunsuri. În felul acesta însuşi sensul conceptului de „comunism” este distorsionat spre a fi echivalat cu „socialismul”, cutumă la care au participat parţial comuniştii înşişi.

Un alt exemplu de ultra-denigrare a stângii în general este citarea în introducerea cărţii „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” a unui fantomatic text atribuit lui Friderich Engels, agresiv la adresa noastră, a românilor. Sursa acestui citat nu una dintre lucrările consacrate ale lui Engels, ci un web-site. Desigur, în spiritul propagandei şi nu a căutării şi a dovezilor pentru ideea opusă specifică unei dezbateri oneste, Watts nu spune nimic despre autenticul text al lui Karl Marx, „Însemnări despre români”, care este unul laudativ la adresa noastră. De fapt, atât Marx cât şi Engels vedeau comunismul ca pe mişcare globală, trans-naţională. În textele lor ele nu şi-au propus să extermine naţiuni sau etnii.

Tot la pagina 45 din cartea „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” vedem o afirmaţie dură, nesusţinută de probe, dar reluată apoi în cor de alte materiale, cum că Ristea Priboi ar fi fost „partener al teroristului condamnat Omar Hayssam”. Recunoaştem aici reluarea la nivelul anilor 2000 a minciunii asocierii lui Ceauşescu cu Ilici Ramirez Sánchez (alias „Carlos Şacalul”) în atacul din 1981 asupra postului de radio „Europa Liberă”, despre are am detaliat în capitolul 1 . Aceste minciuni confirmă de la distanţă existenţa fictivilor „terorişti” în decembrie 1989, minciună specifică primului val de dezinformare despre evenimente.

În continuarea minciunii „teroriştilor” cu care s-ar fi luptat „forţele revoluţionare” avem o dezinformare despre o invazie sovietică clasică prin „turiştii sovietici” pe care oameni foarte pregătiţi au crezut-o. Greu de înţeles de ce ar fi avut nevoie URSS de agenţi deghizaţi turişti din moment ce aveau toate atuu-urile unei invazii clasice de partea lor. Însă dezinformarea produce deseori astfel de disonanţe cognitive pe care ţinta le ignoră. Dar în cazul de faţă orizontul dezinformaţional este mult mai larg. După cum am tot spus şi în documentar şi în această carte, ziariştii occidentali invitaţi la congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989 au primit sarcina de la trusturile lor de presă la care activau să mai stea o lună la hotelul Intercontinental (actualul „Grand Hotel”). Ei aveau misiunea să fotografieze şi filmeze evenimente de „breaking news” ce urmau să fie manufacturate prin inginerii sociale exact acolo. „Baricada de la Inter”, ale cărei minciuni le-am demantelat în capitolul 2 , a fost manufacturată tocmai acolo în scop de scenografie pentru acei jurnalişti. La fel au primit misiunea şi jurnaliştii de la Târgu Mureş din martie 1990, pregătiţi cu aparatele pe acoperişul hotelului de acolo sau cei de la Piaţa Markale din Saraievo din 28 august 1994. O clonă dezinformaţională a rămânerii jurnaliştilor occidentali încă o lună în România după terminarea congresului este tocmai tema „turiştilor sovietici”. La pagina 55 din „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” citim cum că

„25 000 din cei 37 000 de turişti sovietici care au considerat România locul preferat pentru vizite sau tranzit, în cele două săptămâni anterioare revoluţiei din decembrie 1989, au ales să nu mai plece timp de aproape un an, până în octombrie 1990, după ce guvernul român le-a cerut oficial şi insistent să părăsească ţara.”

Observăm mai întâi faptul că această informaţie are funcţia de a da o oarecare realitate pentru primul val de dezinformare, cum că în România ar fi avut loc lupte masive între forţele fidele regimului şi „forţele revoluţionare”. Se creează astfel o idee fabulatorie cum că cel puţin „25 000 de turişti sovietici” s-ar fi alăturat uneia dintre fictivele forţe. În realitate „luptele” s-au dat între unităţile militare anterior dezinformate în sensul dezvoltării de foc fratricid. Civilii au fost ucişi de lunetişti din locuri strategice. Nu era nevoie aducerea unor zeci de mii de turişti pentru aşa ceva, deoarece sabotorii regimului au fost găsiţi chiar în interior şi racolaţi după modelul descris în secţiunea precedentă. Apoi, nu există niciun document oficial sau vreo declaraţie publică a vreunui ministru pentru acest număr de turişti sovietici. Dacă ar fi existat, atunci această declaraţie ar fi trezit suspiciunile românilor că evenimentul ar fi fost o invazie, aşa cum câţiva au înţeles. Ce-i drept, nu Watts a fost primul care a publicat această informaţie, însă el a preluat-o fără dovezi, doar pe baza zvonurilor din presă, şi dată ca fals izvor istoric.

Tema turiştilor sovietici a apărut firav în opinia publică în anii 1990, tocmai ca plasă pentru scepticii valului 1 şi 2 de dezinformare, şi reluată detaliat în anii 2000. Grigore Cartianu descrie în detaliu cazul Brădeşti, începând de la pagina 395 în cartea sa „Crimele Revoluţiei …”, editată de „Adevărul Holding” în 2010. 15 astfel de turişti sovietici, îmbarcaţi în 5 maşini, 4 Lada şi 1 Moskvici, au fost ambuscaţi de o Unitate Militară la Valea Rea, Dolj, în dimineaţa zilei de 24 decembrie 1989. Conform cu modelele practicate în alte cazuri, precum cel al Verei Orăşanu, pe care am inserat-o la ora 03:28 din propriul documentar, ne putem imagina că această Unitate Militară a fost şi ea dezinformată cu minciuna cum că „o coloană de blindate cu terorişti” se îndreaptă spre ei. Militarii astfel dezinformaţi anterior au deschis apoi foc asupra acestor automobile, la fel cum s-a întâmplat la intrare în Craiova cu acea salvare în care se afla Vera. Aceşti turişti sovietici veneau din Iugoslavia şi doreau să ajungă înapoi în URSS prin Moldova. Nu s-a dovedit să fi luat parte la diversiuni în acest caz. Maşinile distruse au fost depozitate în sediul Miliţiei şi luate după aceea. Au existat şi câţiva răniţi, care au fost spitalizaţi şi au supravieţuit. Cam la asta se reduc „dovezile” despre turiştii sovietici.

Dar, cea mai mare dezinformare a lui Larry Watts este aceea a mistificării confuziei între invazie şi revoluţie, care a prins incredibil de bine la nivelul celor mai înalţi gânditori autohtoni. După cum am arătat în capitolul 3, cele două noţiuni sunt incompatibile; revoluţia, ca şi lovitura de stat, este făcută de forţe exclusiv interne; orice implicare ale unei puteri străine în evenimente este o invazie; acea putere nu-şi iroseşte resursele implicării schimbării unui regim dacă nu are interese de a extrage ulterior diverse resurse din teritoriul astfel invadat. Fără manipularea maselor şi a instituţiilor represive să creeze artificial morţi, „revoluţia” din 1989 s-ar fi fâsâit şi la Timişoara şi în orice oraş românesc precum exerciţiul de la Braşov din 1987. Larry Watts nu putea face de unul singur aceste mistificări. El este terminalul ideologic al unei întregi armate de dezinformatori din spionajul civil. Vom vedea în secţiunea următoare limitele valului 3 de dezinformare despre invazia din decembrie 1989, şi introducerea discretă a valului 4 .

Cuprins

Gabriel Baldovin

1.2.22. Larry Watts este un alt indiciu al implicării CIA în invazia din decembrie 1989 şi după

noreply@blogger.com (Baldovin) — Sat, 09 May 2026 10:19:00 +0000

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

1.2.22. Larry Watts este un alt indiciu al implicării CIA în invazia din decembrie 1989 şi după

Larry Watts este cumva acea verigă concretă într-un amplu lanţ de evenimente dintr-o campanie care, analizată în detaliu, a dus la schimbarea de regimuri în Europa de Est. Larry Watts atestă implicarea directă a CIA în tragedia din 1989, atât prin dezinformările postume din materialele sale scrise, dar mai ales prin activitatea sa de dinainte de 1989 în România. Analizată în detaliu, viaţa sa descrie la nivel individual modul în care spionajul funcţionează şi creează diversiuni precum cea din decembrie 1989, prin racolarea în prealabil de agenţi ce au acţionat din culise sau din teren la butoanele sistemului. Activitatea lui Watts atestă viaţa unui spion, scos oarecum în faţă pentru a justifica interferenţa în cele mai înalte resorturi de putere în stat, dar totuşi destul de discret, pentru a nu atrage prea mult atenţia asupra sa. El a mânuit prin manipulare puternică pe cei din jurul lui precum jandarmul şef de la sol îi mânuieşte pe cei subordonaţi, după cum se vede la minutul 3 al primului episod din episodului 1 al documentarului meu „Diversioniştii” .

Larry Watts e oglinda lui Brucan în sensul că şi el o coteşte la fel în „carieră”, în funcţie de noile misiuni care i s-au trasat, care la rândul lor s-au adaptat la schimbările de opţiuni politice şi viziuni asupra istoriei a poporului. Dar, ca o primă diferenţă faţă de cinicul stalinist racolat ulterior de CIA, Watts a fost el injectat aici de infama agenţie, nu cumpărat; dacă Brucan a fost racolat din postura de comunist cu apucături de oportunist, dimpotrivă, Larry Watts a fost infiltrat al spionajului occidental asemenea unui cal troian în ierarhia statului român de dinainte de 1989, la fel ca şi Dennis Deletant, dar mult mai profund decât englezul.

În contrast cu povestea vieţii lui Brucan, dar în co-relaţie cu ea, cea a lui Larry Watts e aproape identică cu cea a lui Dennis Deletant; şi americanul s-a căsătorit cu o româncă, după cum spune la minutul 43.48 din video-ul „Lansare de carte: Larry L. Watts, Aliaţi incompatibili – Botosani”. La minutul 16.50 din acest video aflăm că au împreună o fiică. Imediat după paginile cuprinsului cărţii sale „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...”, editura RAO, 2011, la secţiunea de mulţumiri, aflăm că soţia sa se numeşte Gabriela. Dar, spre deosebire de soţia lui Deletant, Gabriela nu a fost vreo membră a unei familii înstărite înainte de 1944. Pare o diferenţă minoră, însă ea descrie evoluţia ulterioară a celor doi spioni; am văzut în secţiunea precedentă cum Deletant a venit sub acoperirea de filolog, etnolog şi antropolog în România. Apoi englezul a abandonat antropologia culturală şi lingvistica, pentru care venise sub acoperire în România, după care a ajuns istoric, şi cam atât. Soţia sa a fost calea către o familie a cărei avere să fi fost naţionalizată de socialişti. Familia Caracostea a devenit astfel falsă dovadă istorică prin generalizare forţată pentru minciunile pe care el le-a scris despre întregul popor român.

În acelaşi fel ca Deletant, şi Watts a fost „cu alte treburi” înainte de 1989 pe aceste meleaguri, mai exact în 1981, după cum spune la minutul 13.40 din video-ul „Larry Watts la Nasul Radu Moraru (I)”. La minutul 17.55 din acest video el spune că a fost „Consultant al Corporaţiei RAND”. Uau! De fapt, compania se cheamă „Ingersoll Rand”, şi se ocupă cu compresoare şi sisteme pneumatice industriale. După 1990 reprezentanţa sa în România a devenit firma IREX. Aşadar, aici a lucrat Watts până când a avut revelaţia de a deveni istoric (sic!), după modelul schimbării macazului practicat şi de Deletant.

Dar, pe lângă asemănarea sa cu Dennis Deletant, o altă asemănare frapantă este cea a lui Pavel Coruţ din DGIA, la care o sa revin în detaliu tot în capitolul 4. Simţind parcă faptul că şi-a greşit cariera de corporatist (sic!), ca un adevărat Jerry Maguire ieşit din film în realitate, Larry Watts îşi începe subit cariera de teoretician. În acelaşi fel vom vedea că şi în spionul militar Pavel Coruţ se zbătea să iasă un scriitor de literatură SF. Dar, ca reprezentant al noilor invadatori, Watts merge mai departe şi ajunge consilier cu tentacule ample în statul român la începutul anilor 1990. Apoi în 1993 îşi începe în paralel şi cariera de istoric cu teme de care s-a ocupat şi Deletant, respectiv România înainte de Războiul Mondial 2, odată cu cartea „O Casandră a României”, centrată pe tema Ion Antonescu. La minutul 11.46 din video-ul „… Aliaţi incompatibili – Botosani”, amintit mai sus, el afirmă că ar fi fost sovietolog în anii 1970, însă atunci încă nu avea operă scrisă. Dar şi aici apare declic-ul: cum se face că textele sale de „sovietolog” n-au apărut până acum, şi le vedem doar pe cele de după 1993? Din ce am văzut eu până acum, nici astăzi nu are operă de sovietolog, exceptând legăturile URSS cu România; cunoaşte informaţii despre URSS redate de sovietologi autentici, însă nu vine cu date specifice lui, şi nu ştie toate detaliile bucătăriei demagogiei sovietice. Există în textele lui unele informaţii noi faţă de URSS în relaţia cu România, dar asta îl face mai curând românolog decât sovietolog.

Peste 2 decenii de la debutul ca istoric specializat în perioada de dinainte de 1944, Larry Watts îşi începe şi activitatea de istoric şi pentru evenimentele din 1989. Tematica o continuă pe cea începută de agentul DGIA Alex Mihai Stoenescu, convertit şi el subit în istoric la jumătatea anilor 2000. După ce unii istorici şi teoreticieni ai evenimentelor au găsit inconsistenţe în maculatura sa, Stoenescu a fost retras din atenţia publică la fel de subit după o decadă. Ştafeta a fost luată (sic!) tocmai de acest Larry Watts, cu unele modificări ale discursului iniţial, pentru a-l face mai credibil. Cărţile sale „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...”, „Cei dintâi vor fi cei din urmă…” şi „Oaia albă în turma neagră” sînt cele mai detaliate materiale publicate de un străin despre regimul socialist de dinainte de 1989. La fel sînt şi cele ale lui Alex Mihai Stoenescu. Se poate spune că cele ale lui Watts sînt completarea celor ale meteoricului agent DGIA pe teme care se concentrează pe evenimentele majore ale istoriei României în secolul XX, cu unele ajustări care se adaptează momentului.

Sînt convins că faptul că şi cărţile lui Watts au fost publicate tot de editura RAO, precum cele ale lui Stoenescu, nu este o coincidenţă. Watts vine cu exact acelaşi tip de descriere a perioadelor dintre aceste evenimente, descrise de Stoenescu. Nivelul jurnalistic de detaliu pentru fapte şi evenimente din care pot fi scoase concluzii minore atestă acelaşi tip de dezinformare prin repetare sterilă, asemenea unei reclame proaste, agasante. De aici şi volumul uriaş de informaţie din cărţile lor, cu aspect de maculatură. Ele nu aduc concluzii edificatoare, ci doar obosirea şi ameţirea cititorului cu alte concluzii, fără legătură cu cele detalii. În profilul său din portalul Academica am putut număra nu mai puţin de 42 de materiale, cărţi, conferinţe şi articole despre România socialistă şi evenimentele din 1989, fiind de departe cel mai prolific autor care a scris pe această temă pe care l-am găsit până acum în 8 ani de studiu.

Celălalt spion occidental infiltrat în societatea românească pentru a falsifica istoria, Dennis Deletant, a rămas doar istoric. Spre deosebire de el, Larry Watts a trecut la alte „hobby”-uri… Pe lângă meseria sa de „sufleor industrial” (sic!), în timpul liber Watts avea „hobby” (sic!) de reformare a statului român şi agenţiilor locale de spionaj. Pam pam! De aici încolo evoluţia profesională a lui Watts seamănă izbitor cu cea ideologică a lui Brucan. A abandonat repede „afacerile”, şi după 1990 a preferat să intre în politică pe uşa din dos, pentru a nu atrage prea multe priviri asupra sa. În timp ce studia istoria cu o mână (sic!), iar cu alta era angajat al Corporaţiei RAND, cu o a treia el a pătruns foarte adânc în resorturile administrative ale statului român, asemenea unui parazit care îşi ucide încet gazda. Din 1990 a fost consilier în probleme de „reformă democrată” şi control asupra instituţiilor statului prin „consiliere administrativă şi de spionaj”. Tot el s-a ocupat şi de înfiinţarea „Colegiului Naţional de Apărare”. A fost şi Senior Consultant al „Proiectul pentru Relaţii Etnice” („Project on Ethnic Relation”- PER), şi apoi director al Biroului PER din România, precum şi al „Consiliului pentru Minorităţi Naţionale”. Uau! Omul şi centrează şi dă cu capul… Să fie doar o coincidenţă faptul că la Târgu Mureş a explodat acel conflict interetnic din martie 1990, exact când el punea bazele toleranţei inter-etnice în România? La începutul anilor 2000 îl găsim pe post de consultant pe lângă Ioan Talpeş, cel ce a fost şeful Serviciului de Informaţii Externe (fost DIE). Talpeş îndeplinea atunci rol de manipulator direct al preşedintelui Iliescu, prin funcţia oficială de consilier prezidenţial pentru securitate naţională. În secţiunea de mulţumiri din cartea sa „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...”, Watts se referă la Talpeş cu apelativul „bunul meu prieten”. Aşa se numesc acum subalternii…

În video-ul „Lansare de Carte – Larry Watts”, la ora 02.54, îl vedem lansându-şi una dintre cărţi alături de alt „prieten” din spionajul civil, generalul Ionescu din SRI, care are şi el o scurtă intervenţie din public la ora 02.54. Remarcabil e faptul că acest general a fost iniţial ascuns sub acoperire în public, ca un simplu spectator, probabil pentru a bruia anumite întrebări sau comentarii „neaşteptate”, venite de la eventualii cunoscători ai evenimentelor. Vom vedea în celelalte 2 secţiuni dedicate lui Watts în capitolul 4 ce minciuni îndruga el la acest eveniment, precum şi la altele. Aşa că „băieţii” erau pregătiţi cu bruiajul. Cum în audienţă erau în mare parte studenţi, nimeni nu a pus atunci întrebări incomode, aşa că în cele din urmă a luat cuvântul şi acest Ionescu. La ora 02.06 din acest video a vorbit şi fostul ministru al apărării Ioan Mircea Pascu. La ora 01.17 îl vedem şi pe … (hodoronc-) Troncotă între cei prezenţi la lansare. Apoi, şi el a vorbit la această mascaradă la ora 02.24, după Pascu. Prea mic spaţiul şi localitatea pentru această adevărată fiestă a apărătorilor naţionali (Sic!) din spionajul civil!.

Pentru cei neiniţiaţi în tainele spionajului civil autohton, Cristian Troncotă pare un fel de formator independent de opinie, invitat pe la emisiuni de talk-show ale televiziunilor de ştiri. Pentru cei ceva mai informaţi, el e tot un „istoric” care s-a concentrat pe descrierea funcţionării spionajului românesc, în special de dinainte de 1989. În bibliografia cărţii de faţă am inserat câteva din cărţile scrise de el. Mai puţini ştiu că Troncotă a fost rectorul Academiei Naţionale de Informaţii, care este instituţia de învăţământ superior pentru viitorii agenţi din Serviciul Român de Informaţii, fapt confirmat chiar de Watts într-o notă de subsol de la pagina 198 din cartea „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...”. De fapt, Troncotă are misiunea de a fi teoreticianul local al ultra-denigrării vechiului regim din postură de sursă a spionajului actual, defector în masă la cel occidental după 1989.

Titlul cărţii „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” a fost tradus literal din originalul „Cu aşa prieteni…!”, aşa cum a apărut în limba engleză. Dar iată cât de bine merge titlul acestei cărţi şi în ceea ce-l priveşte pe autor! Vedem cum, la intervenţia sa de la ora 02.24 din video-ul sus menţionat, Troncotă îi aduce laude şi osanale lui Watts, ca un umil servitor medieval faţă de noii invadatori în noua ierarhie militară de comandă coordonată de CIA în spionajul civil autohton. Cam aşa funcţionează organigrama în spionaj pentru transmiterea informaţiilor şi misiunilor către subordonaţi în noua dictatură capitalistă, supranumită „democraţie liberală”. În capitolul 4 vom vedea cum acest lucru se face pentru adversarii politici.

Aşadar, ca şi Deletant, nici Watts nu şi-a început activitatea de istoric imediat, ci iniţial a funcţionat ca agent acoperit în alte „meserii”. Dar, dacă Deletant a rămas la nivel de lumea academică, dimpotrivă Watts a pătruns şi în cea administrativă. Exact asta este ponderea între implicarea CIA şi MI6 în evenimentele din decembrie 1989 şi după, în România. De fapt, dacă nu are intenţia de a reforma societatea, aşa cum e cazul meu, cineva nu se apucă să studieze de capul lui o altă putere, fără o direcţie urmată de o oarecare recompensă. Cu atât mai mult cu cât Watts a dovedit în tinereţe a experimentat aptitudinile antreprenoriale. Un american, sau un om simplu occidental în general, nu şi-ar pierde timpul printr-o ţară în curs de dezvoltare, decât dacă din activitatea sa economică, sau de altă natură, ar avea un profit mare. Faptul că a venit ca angajat al unei companii se suprapune pe acest profil. Dar faptul că ar fi abandonat această muncă şi s-a convertit în istoric, cam arată a inconsecvenţă psihologică şi comportamentală, specifică infiltraţilor spionajului civil, despre care am tot relatat şi în această carte şi în documentarele mele. Iar faptul că a ajuns consultant pe lângă forurile decizionale din România imediat după 1990, dintr-un simplu angajat, fie el şi cu potenţial de om de afaceri, arată că şi-a făcut/i-au fost făcute relaţii bune înainte…

O astfel de evoluţie a unui străin în România, care mai vorbeşte şi prost româneşte, nu e posibilă fără un sprijin de la resorturile principale de conducere ale invadatorilor neocolonialişti, în frunte cu CIA. Larry Watts nu e vreun inapt intelectual. Poate că nu şi-a scris el toate textele, însă e cert că le-a învăţat şi că poate vorbi ore întregi pe un subiect. Faptul că nu vorbeşte corect româna după decenii de „stat în România”, aşa cum lasă el să se înţeleagă, este un indiciu că nu prea stă prin ţara noastră, iar naturalizarea sa e parte din agenda sa, pe care o îndeplineşte mai mult sau mai puţin bine. Am văzut cum fotbaliştii străini aduşi la cluburile din România vorbesc româna cu puţine erori după câţiva ani, fără să fie nişte genii în IQ. În toate video-urile pe care le-am văzut cu Watts la diverse evenimente am găsit cel puţin o eroare de pronunţie sau construcţie gramaticală în fiecare propoziţie. Personal am fost apropiat de unii străini veniţi în România, pe unii îi vedem ca vânzători pe la magazine, şi pot spune că vorbesc mult mai bine româna decât el. Ca în majoritatea familiilor mixte în care au încăput în special românce, şi în cea a lui Watts limba folosită a fost cea a celui puternic.

Într-un fel, Watts e normal să fie supervizat de CIA, din moment ce a ajuns să se ocupe de estul Europei şi URSS, fie şi ca” istoric”, camuflat ca tânăr antreprenor într-o companie americană. Dacă meseria de „compresist” ar fi fost într-adevăr una pe care şi-a ales-o singur, ne-am fi aşteptat să fi fost unul dintre pilonii capitalismului, adică un patron de succes, în virtutea experienţei superioare pe care el şi familia sa au avut-o faţă de noi, autohtonii. Asta ar fi fost evoluţia sa naturală dacă nu ar fi avut o anumită misiune, care s-a tot schimbat, în funcţie de „necesităţi”.

Noi, oamenii simplii, ştim foarte bine că trecerea de la un domeniu la altul este sinonimul neseriozităţii şi a eşecului profesional, chiar dacă se face pe parcursul unui întreg deceniu. Dar iată cum unul ca Watts reuşeşte să se reinventeze ca un artist genial, cu un mic sprijin (sic!) de foarte de sus…! Am lucrat la corporaţii cam 5 ani foarte intens, şi alţi 4 ani parţial. Nu cred să fi putut citi o carte cap-coadă în acest răstimp din cauza stresului şi a oboselii. Larry Watts a putut să o facă precum Chuck Norris, în timp ce cu altă mână scria istorie, iar cu alta consulta câte un consilier autohton, cu alta se ocupa de minorităţi, cu alta reforma spionajul etc. … Am să tot fac referinţă la legendarul actor, cu min(ci)unile sale. Dar, dintre toţi, parcă Larry Watts e adevăratul Chuck Norris (sic!) al evenimentelor, în special cele post-decembriste. Istoric, consultant pe probleme de integrare în NATO, antrenor instituţional pentru reformarea spionajului românesc, Watts este chintesenţa agentului 007, convertit în activităţi civile, din care se deduce „Visul American” a la Jerry Maguire.

Dezinformarea post-89 practicată de el atestă şi originea manufacturării acelor groaznice evenimente. Larry Watts e cireaşa de pe tort a acestei campanii, care atestă şi originea ei, purtată mai departe de dezinformatori ampli precum Alex Mihai Stoenescu sau Pavel Coruţ. Watts recunoaşte sincer în mai multe materiale că a colaborat cu CIA, aşa cum vedem la minutul 12.00 din video-ul „.., Aliaţi incompatibili – Botosani”, amintit mai sus, deşi nu admite şi că ar fi fost angajat al acestei infame instituţii. E posibil să spună adevărul, dar diferenţa este însă minoră. Faptul că a fost un manipulat de un agent pe post de terminal local al unei ierarhii militare înlănţuite a unei ramuri în CIA, nu schimbă mult datele problemei. Foarte multe din informaţiile date în cărţile sale sînt documente clasificate, neclasificate sau reclasificate de la CIA, dar şi de la alte agenţii, greu de verificat. De exemplu, la pagina 33 din cartea „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...” ni se oferă linkul https://www.foia.cia.gov/ , care de fapt nu funcţionează. O fi funcţionat odată, însă acum e mort.

Desigur, acest lucru nu i se poate reproşa lui. Eu personal am putut vedea cum documentele CIA pe care le-am inserat în propriul documentar, la ora 01.19, 01.20, 01. 36, 01.37, şi mai ales cel de la ora 03.11, au dispărut din web-siteul CIA după aceea. E posibil ca unii să fi tras concluzii incriminatoare asupra CIA însăşi, aşa cum am făcut şi eu. Prin urmare, CIA a reclasificat la loc acele documente, precum în romanul „1984” al lui George Orwell, încercând astfel manufacturarea ideii că ele nu ar fi de fapt autentice, ci falsificate. Asta putem vedea în cazul acestui web-site. Noroc că ele au fost descărcate şi de alţii, aşa că deocamdată sînt încă publice în alte locuri, şi pot fi văzute acolo printr-o simplă căutare în web.

Dar alte documente pe care Watts le citează în textele sale au aspectul de „ştiri pe surse”, care nu pot fi verificate de către un cercetător independent precum sînt eu. Ne aducem aminte de scandalul denunţării protocoalelor de colaborare cu toate curţile de justiţie de către preşedintele de atunci al SRI, Eduard Hellvig, deşi legea interzicea în mod expres aşa ceva. „Dovezile” prezentate de SRI trebuiau luate ca atare deşi nu se prezentau ca probe fizice, ci doar ca nişte cuvinte pe o hârtie, cu indicativul „strict secret!”; pe baza faptului că ar fi fost secret de stat, nimeni nu putea pune la îndoială cele afirmate acolo, precum afirmaţiile clericilor din Evul Mediu. În acelaşi fel şi informaţiile prezentate lui Watts au aspect de „ştiri pe surse”, pe care trebuie să le credem doar pentru că vin de la CIA & co. Partea bună este că, cel puţin în cazul Watts, aceste „informaţii pe surse” sînt irelevante în construcţia generală a argumentelor sale principale, aşa cum sînt în general cea mai mare parte din conţinutul materialelor sale. Rolul acestui haos informaţional etalat în cărţile sale este acela de a ciupi încrederea unui public tânăr, sau în general insuficient cunoscător al evenimentelor din România sau din lume.

Presa română a relatat pe larg un caz de dezicere a CIA de Watts, prin vocea lui James Woolsey, după cum vedem în articolul din ziarul „Curentul” din 30 iulie 2013, intitulat „Fostul şef CIA James Woolsey: Larry Watts minte cu neruşinare!”. Aici s-ar putea să fie vorba de un caz de dezinformare amplă, deoarece eu nu am văzut această declaraţie într-un video al unui interviu dat de Woolsey, şi nici vreun articol similar în presa occidentală. Deci toată povestea aceasta poate fi o petardă locală menită să ascundă tocmai faptul că Watts este fie agent CIA, fie un colaborator al acestei infame agenţi de spionaj, aşa cum admite el. Scopul unei asemenea posibile dezinformări este tocmai acela de a-l externaliza pe Watts din ierarhia de comandă a campaniei de destabilizare din România de dinainte de 1989, dar şi din cea a invaziei neocolonialiste de după.

De fapt, însăşi activitatea de istoric a lui Larry Watts este una destinată profesioniştilor care au întrevăzut metodele spionajului occidental în acea campanie tragică din 1989, cu intenţia de justificare a lor, după cum vom vedea în următoarele două secţiuni dedicate lui din capitolul 4. În acelaşi timp, activitatea publică a lui Watts nu a trebuit să ofere indicii marelui public de această implicare. Am văzut în ultima secţiune dedicată lui Mircea Răceanu, cum acesta a avut rolul să-i şteargă urmele lui Pacepa, şi cum Brucan a avut rolul de a-i şterge urmele lui Răceanu, după celebra zicere „o mână se spală pe alta”. La fel s-a întâmplat şi în cazul lui Watts. Asemenea jandarmului coordonator de la minutul 3 din documentarul meu „Diversioniştii”, ideile lui Watts au fost spuse de agenţi autohtoni precum Alex Mihai Stoenescu. În felul acesta ele nu au dat maselor de bănuit că ar fi doar nişte portavoci ale spionajului occidental în România. Dacă materialele scrise ale lui Stoenescu sînt peste tot prin biblioteci, dimpotrivă cele ale lui Watts sînt la fel de discrete precum prezenţa sa în mijlocul unor instituţii de bază ale statului român. La fel ca şi cărţile lui Coruţ, destinate spre a fi ascunse la depozitul de literatură, şi cele ale lui Watts sînt cumva ascunse marelui public. Deşi publice, totuşi cărţile sale sînt totuşi foarte puţin studiate şi mai rar citate în materiale de mare notorietate editate pe această temă. Ele sînt menţionate în majoritatea cărţilor scrise de autorii autohtoni, însă nu se găsesc în rafturile de istorie ale bibliotecilor judeţene din ţară sau Bibliotecii Metropolitane din Bucureşti. Doar iniţiaţii află despre Watts, fie din intenţia de a le studia pe toate, aşa cum am făcut eu, fie atunci când un cercetător al unor detalii, care implică spionajul civil şi militar occidental, primeşte o nouă za dezinformaţională, pentru a fi abătut dinspre aceste indicii.

După cum vedem în video-urile filmate la lansările sale, locaţia nu este una demnă de nivelul de detaliu existent în ele, precum Biblioteca Naţională, Palatul Parlamentului, Sala Palatului etc. Aceste lansări au loc în orăşele irelevante pentru evenimentele din 1989, cu studenţi la facultăţi modeste, şi uneori de alt profil. Ei se arată încântaţi că nişte oameni de acest calibru le vizitează instituţia şi oraşul, şi nu se arată dispuşi să pună întrebări incomode. Dar, la o analiză atentă, nu e greu de văzut că în Watts a stat de fapt centrul de comandă atât la nivel administrativ cât şi ideologic, chit că şi el este doar un pion în ierarhia de comandă a ramurii est-europene a CIA.

Povestea lui Larry Watts în România lasă să se întrevadă modul de operare pe care spionajul civil occidentali îl foloseşte pentru a racola agenţi militari şi civili, pentru a le încredinţa diferite misiuni de ultra-destabilizare ale regimurilor politice locale. Evoluţia profesională a lui Watts urmează o curbă dezinformaţională care se adaptează la evoluţia sistemului politic din România. Larry Watts s-a prezentat ca un tânăr occidental de succes, angajat într-o companie străină, şi pe drumul de a ajunge un om de afaceri bogat. Aşa încep majoritatea patronilor de companii de succes occidentale. Faptul că, după ce evenimentele s-au consumat, el nu şi-a creat propria companie, şi a intrat în administraţie sau politică pe nişte intrări necunoscute, atestă că această funcţie a fost pur şi simplu una de faţadă, agenda lui fiind cu totul alta.

Însă meseria lui Watts de compresist a fost de fapt o … abureală dezinformaţională… Desigur, în anii 2000 dădea bine la publicul cu memorie scurtă sau tânăr, neexperimentat, să spună că a fost în miezul evenimentelor în anii 1970, şi vorbeşte din perspectiva unui martor direct al evenimentelor. Însă în anii 1980, când a venit în România, aşa ceva ar fi putut fi o mare problemă… Atunci s-a deghizat în tânăr antreprenor de perspectivă. Iată cum recent el se deghizează, sau îl deghizează altcineva, într-un cercetător independent şi nonconformist, deşi activitatea sa pare conformă cu un plan foarte bine pus la punct.

De fapt, toate aceste locuri de muncă au fost activităţi de acoperire a unei activităţi de creare a unor liste de potenţiali spioni defectori, sau sabotori ai sistemului socialist, din toate domeniile. Cei mai mulţi tinerii români de succes de dinainte de 1989 aveau simpatii capitaliste, datorită nonconformismului faţă de sistemul socialist, şi faţă de birocraţie în general. Românii capabili mai în vârstă o făceau datorită excesului de politică de stânga, specific socialismului. Ne putem imagina că mulţi români voiau să-l cunoască înainte de 1989 şi să-şi facă un plan B, sau măcar să exerseze engleza cu un vorbitor nativ. Toată suflarea progresistă din statul român voia să fie un fel de J.R. din telenovela americană „Dallas”. Acest Watts semăna şi fizic şi social cu el.

În această perioadă România şi-a făcut numeroşi „prieteni” în spionajul civil şi militar autohton, după cum am văzut mai sus. De fapt, pe aceşti „prieteni” trebuie mai curând să-i înţelegem ca subordonaţi, conform cu însăşi „prietenia” România-SUA. În timp ce Watts atrăgea ca un magnet pe cei cu simpatii capitaliste din eşaloanele 2-3 de putere ale statului, el şi-a creat treptat o reţea de potenţial sabotori ai socialismului, care a fost pusă apoi în legătură cu superiorii săi ierarhici din CIA. Aceştia au creat o ierarhie de comandă într-o reţea ce primea ordine ferme de acţiune în stradă sau mass-media. Această reţea a acţionat apoi pentru comiterea crimelor din decembrie 1989, după cum le-am descris în documentar, şi le vom vedea şi mai detaliat descrise în capitolul 2. Din legăturile astfel create, Watts a putut să îi selecteze pe cei care erau cei mai dispuşi să facă diversiuni precum cele din 1989. Activitatea sa de angajat la RAND a fost un cârlig pentru a atrage şi a forma o reţea de agenţi locali ai CIA, dintre care câţiva spioni defectori, cu care s-au făcut diversiunile în decembrie 1989 şi chiar în 1987, la Braşov. O să vedem în capitolul 2 câteva exemple de civili prinşi că făceau diversiuni în mijlocul evenimentelor, precum Dominic Paraschiv la Timişoara sau Vinersar Florian (sau Cornel, sau Marius, după alte surse) la Braşov. Ei au fost parte din această reţea. În ea au fost racolaţi şi unii militari, despre care voi detalia de-a lungul acestei cărţi, şi în special în secţiunea „Grupurile sociale implicate în evenimentele din decembrie 1989”.

Cu astfel de metode au fost racolaţi Mircea Răceanu, Ion Mihai Pacepa şi Silviu Brucan. Haideţi să ne imaginăm un subordonat de-al lui Pacepa care cântă maneaua „Se dărâmă şandramaua”, amintită mai sus! Haideţi să ne imaginăm un altul care dă impresia că foto-copiază documente secrete, precum Mircea Răceanu! Aceste diversiuni particulare îl puteau convinge pe adjunctul DIE să-şi abandoneze familia înainte de colapsul sistemului. Brucan putea fi jucat pe degete în acelaşi fel, în SUA. El a ajuns ulterior şeful local al dezinformării din mass-media din decembrie 1989. Majoritatea spionilor civili sînt ascunşi în eşaloanele 2-3 de putere din ierarhiile unor organizaţii, de unde trag sforile pentru manipularea eşalonului 1. Am văzut până acum cum diverşi factori de decizie din eşaloanele 2-3 a ierarhiei statului român au dus la dezinformarea şi manipularea lui Ceauşescu să se suprapună peste imaginea unui dictator stalinist feroce, care e în stare să facă genocid pentru a-şi păstra puterea. În secţiunea „Manufacturarea audio a înregistrării teleconferinţei lui Ceauşescu zisă din 17 decembrie şi manipularea sa spre a ordona foc la Timişoara” vom vedea alte astfel de manufacturări de false probe. Eşaloanele 2 şi 3 din DIA şi DSS au comandat misiunile de proteste din stradă, care i-au atras pe câţiva dizidenţi anti-comunişti autentici. Aceste diversiuni au avut rolul de la le substitui statutul politic, şi în unele cazuri chiar viaţa pentru a crea astfel false probe împotriva regimului atacat. Astfel avem pe scurt descrierea a ce s-a întâmplat în decembrie 1989.

Povestea lui Watts se suprapune perfect peste campania oficialităţilor americani, şi occidentali în general, din anii 1970 faţă de România; acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, apoi întrevederile lui Ceauşescu cu preşedinţii Ford, Nixon şi Regina Angliei au fost momeli cu care au fost ademeniţi şi Hitler, în anii 1930, şi talibanii din Afganistan, în anii 1980. Ceauşescu s-a întâlnit cu unul dintre reprezentanţii dinastiei Rockefeller, iar fotografiile cu cei doi de atunci sînt încă publice. Aceste cadouri însă erau nişe cai troieni, care ulterior le-au făcut prejudicii de neconceput la început celor care au înghiţit momeala. La fel s-a întâmplat şi cu Ceauşescu, la fel s-a întâmplat cu noi toţi. Am fost ademeniţi cu poveştile toxice despre „Visul American”, care în cele din urmă ne-a transformat ca naţiune în hoţi, cerşetori şi prostituate. În acelaşi fel sînt şi tinerii naivi de astăzi atraşi de mirajul opulenţei occidentale spre emigrare. Şi, la fel, şi ei vor sfârşi în majoritate către abuz de substanţă psihoactivă, şi fără adăpost, aşa cum arată foarte clar statisticile. Drama lor a început, de fapt, atunci în decembrie 1989, despre care voi detalia în următorul capitol. Dar înainte de acele înlănţuiri de diversiuni, voi descrie câteva cazuri de manipulare a unor oameni cu potenţial mai mare sau mai mic de revoltă, iar primul dintre ele este cel al manufacturării grevei muncitorilor de la fabrica „Steagul Roşu” din Braşov din data de 15 noiembrie 1987 .

Cuprins

Gabriel Baldovin

Diversioniştii 2. Anturajul (Versiunea de restricţie facială şi audio)

noreply@blogger.com (Baldovin) — Thu, 07 May 2026 17:34:00 +0000

În 2019 făceam primul meu documentar „Diversioniştii” cu amintiri despre infiltraţii diversionişti la protestele din 2012 şi din 2017. Iată-mă revenind cu episodul 2 despre racolaţii din propriul meu anturaj şi a inferiorilor/superiorilor ierarhici de la locul de muncă! Mai multe detalii despre experienţa mea cu spionajul civil pot fi văzute în sub-secţiunea intitulată „Poliţia politică experimentată de mine de dictatura capitalistă” din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”

Erata: La ora 01:13, în loc de documentarul „Sadismul în politica internaţională” din 2020, se va citi „Cea mai mare crimă din istorie” din 2022

Am încărcat materialul în următoarele platforme de distribuire video:

Rumble

Internet Archive

Gabriel Baldovin

Iartă-ne, Mircea Lucescu!

noreply@blogger.com (Baldovin) — Wed, 08 Apr 2026 16:11:00 +0000

În 1994 am avut cea mai frumoasă echipă naţională, cu generaţia cea mai strălucitoare, căreia i se spune un pic exagerat, generaţia de aur. Mircea Lucescu era cel mai bun antrenor al momentului, deşi antrena la o echipă mică, Brescia. Dar antrenorul bun nu depinde de valoarea echipei ci de potenţialul pe care îl atinge cu el. Ce-i drept, în 1994 nu părea. Fusese şi el antrenorul naţionalei între 1981-1986, fără vreun impact major. Dar în 1994 era alt antrenor, după cum naţionala era alta.

Cei mai mulţi iubitori ai fotbalului cred că dacă Mircea Lucescu era la naţională, treceam cu uşurinţă de Suedia în sferturi la Campionatul Mondial din 1994, cu şanse de a trece apoi şi de Brazilia. Din păcate, în anii 1990 eram aproape toţi de partea lui, pentru că formase o echipă. De fapt, nu el formase, ci i se dăduse pe mână „generaţia de aur”. Echipa era deja formată încă din urmă cu 8 ani, când Steaua câştigase Cupa Campionilor Europeni, cea mai importantă izbândă a fotbalului românesc din istorie. Cu acest articol nu vreau să îl atac pe Anghel Iordănescu, mai ales că a fost în acea echipă pe final de carieră ca fotbalist cât şi ca antrenor secund. Omul are meritele lui, doar că cele ale lui Lucescu sînt mult mai mari. Atunci când a avut echipe slabe sau medii, Iordănescu nu s-a distins ca antrenor mare, pe când impactul lui Lucescu la toate echipele la care a antrenat, mai puţin Inter, a fost vizibil. Să sperăm că îl va „răzbuna” Chivu în zilele noastre şi îl va întrece!

Acum, privind retrospectiv la unele decizii luate de Iordănescu în momente cruciale din meciuri cruciale, au fost profund greşite. Golul de 2-2 al suedezului Andersson de la mondialul din 1994, după ce România ratase o sumedenie de ocazii, ne-a produs coşmaruri ani de zile. În loc să securizeze mijlocul cu un mijlocaş defensiv, Anghel Iordănescu a introdus unul ofensiv, pe Basarab Panduru. Da, el a ratat într-adevăr o ocazie monumentală care… dacă intra, eram calificaţi… Dacă şi cu parcă… Eram calificaţi şi la 2-1, cu Lucescu pe bancă, care ar fi ştiut să schimbe sistemul. La 2-1 pentru România în minutul 101 în prelungiri, Iordănescu trebuia să schimbe sistemul de joc şi să „omoare jocul”, după cum zic profesioniştii. El trebuia să-l scoată măcar pe atacant (Răducioiu) sau pe Hagi, dacă nu chiar pe amândoi, şi introducă oameni de mijloc care să blocheze atacurile adversarului. Iordănescu n-a putut s-o facă, dar Lucescu a făcut-o într-un alt context …

Hagi trebuia chiar odihnit pentru meciul cu Brazilia. Făcuse un turneu final magnific până atunci. Din păcate, „tata Puiu” n-a ştiut să-l disciplineze. Sau n-a putut. Iordănescu n-a învăţat asta nici în 2003, contra Danemarcei, într-un fel de compulsie fatalistă la repetiţie contra Danemarcei, când, la fel, am fost egalaţi la 2 în prelungirile meciului. Da, arbitrul a tras vreo 40-50 % cu danezii, care jucau acasă şi aduceau venit mai mare turneului final prin suporterii săi… lucru normal în fotbal. Nu ne-a acordat un penalti destul de clar şi a prelungit meciul până când am fost egalaţi. Dar, dacă era Lucescu, iar ar fi securizat jocul la 2-1… Cei mai mulţi dintre noi am fi mizat pentru 3-1 şi în meciul cu Suedia şi în cel cu Danemarca. Echipa er pe val, simţea miros de sânge… Hai la knock-aut! Aşa am făcut şi în 1941 când am invadat URSSul ce părea adormit.. Dar, după aia… Dacă ne uităm înapoi şi vedem ce a ieşit, vedem că nu sîntem antrenori buni. Lucescu n-a pierdut nici un meci capital după ce echipa lui ce a condus adversarul. Asta e diferenţa. Pare minoră, însă ea e acel plus care decide o victorie de o înfrângere. Şi asta e diferenţa între Lucescu şi Iordănescu, văzută acum, la 3 decenii distanţă. Iordănescu n-a ştiut în 1994 şi n-a învăţat nici în 2003… Nu-i vina lui. Atât a putut omul. Chiar nu-l condamn. Vreau doar să arăt ce ar fi putut fi…

Mircea Lucescu a fost primul antrenor care a reuşit să-l disciplineze pe Hagi, şi să-l facă să înţeleagă că „un lider este un conducător care te face ca tu, unde stai tu, tuturor vă e mai bine”. Mulţi au râs de o astfel de formulare anacolutică, însă din postura de tocilari sau cititori de literatură, nu din cea de om de echipă şi nici de om care înţelege fotbalul. Cei mai mulţi poeţi ar fi făcut exact ce a făcut şi Iordănescu. Şi iarăşi vedem diferenţa dintre poezie şi fotbal, în ciuda asemănărilor… Da, formularea lui Hagi este într-adevăr hilară. Hai să râdem o perioadă! Dar după ce ne amuzăm de forma ei, ar fi bine să şi înţelegem ce a vrut să spună autorul prin această exprimare gramaticală defectuoasă. Aici mulţi se pierd în hăţişurile gramaticii fără să înţeleagă şi fotbalul. Cei mai mulţi cunoscători de gramatică nu mai văd şi dincolo de eroare, care e mult mai important.

Îmi vine în minte un meci al echipei Galatasaray, când „il Luce” l-a scos pe Hagi ca să securizeze un rezultat. Hagi l-a certat în stilul lui repezit atunci cu „De ce m-ai scos, mă!”. Mulţi am crezut că aşa ceva e un semn de neprofesionalism: cum să te laşi certat de un subaltern? Sau, cum să nu îi explici de ce el greşeşte? Lucescu nu i-a răspuns atunci şi şi-a acceptat umilinţa lipsei de respect din partea unui subordonat. Însă probabil între 4 ochi i-a explicat în timp i-a explicat că tuturor le va fi mai bine şi asta a înţeles în timp şi Gică Hagi; atunci era mult mai prudent să securizezi un rezultat de egalitate, decât să te arunci în atac pentru o victorie riscantă, care putea aduce şi înfrângerea pe contra-atac. Asta face diferenţa între calificare şi eliminare. E atât de simplu! Este ce n-a aplicat Anghel Iordănescu nici în meciul cu Suedia, nici în cel cu Danemarca.

Cei ce au jucat fotbal, la orice nivel, ştiu că un dribling reuşit îţi dă o falsă încredere în tine că l-ai putea face şi pe al doilea, şi apoi şi pe al treilea, etc. Cu fiecare dribling reuşit, orizontul tău vizual se îngustează. Oboseşti. Îţi pierzi controlul picioarelor. Nu mai vezi terenul, vezi doar 2-4 metri pătraţi în jurul mingii. Şi, am trăit-o fiecare dintre noi care am jucat la un nivel oarecare acest sport; după 3-4 driblinguri reuşite, dribangiul pierde mingea, care poate deveni un conraatac al adversarului. Tu, ca driblangiu, dacă ai driblat şi ai dat o pasă bună ţi-ai pus echipa în avantaj; ai scos un adversar din joc, e ca şi cum ai juca în superioritate numerică. Dar dacă pierzi mingea, dimpotrivă, ai pus echipa în inferioritate numerică. Ai nevoie mereu de un coechipier care să repare prostiile tale; el recuperează mingea de la adversar după ce tu o pierzi. În acest caz echipa joacă cu 2 oameni mai puţin, respectiv tu, driblangiul, şi coechipierul recuperator, pe post de ajutor de driblangiu.

În faţa blocului driblangiul e foarte popular, deoarece echipa lui câştigă de fiecare dată. În curtea şcolii, el însă poate fi surclasat de alţi driblangii, care, l-a rândul lor sînt surclasaţi de alţi driblangii la un nivel mai înalt, în ligile naţionale. Dacă joci în faţa blocului, atunci ai şanse să scoţi mingea din încercuire şi să dai gol. Atunci eşti eroul străzii. Dar, dacă joci la un nivel mai înalt, rişti să pierzi mingile echipei, şi să devii veriga slabă, chiar dacă 1 versus 1 eşti cel mai bun din ea. Acolo, în faţa blocului, driblangiul pare un adevărat zeu cu driblingurile lui, însă atunci când face pasul către nişte fotbalişti de acelaşi calibru, driblingurile nu mai ies ca pe maidan… Mulţi s-au pierdut aşa.

La un moment dat driblangiul trebuie să înveţe să scoată mingea din încercuire exact atunci când orizontul său vizual s-a îngustat. Cu cât înveţi mai devreme cu atât succesul e mai mare. Este ce n-a învăţat să facă Dobrin, dar a învăţat Hagi pas cu pas, în primul rând de la Lucescu, mai întâi la Brescia între 1993-1994 şi apoi la Galatasaray între 1997-2000. Gică nu a găsit un mai bun antrenor care să-i disciplineze individualismul nici la Real Madrid, între 1990 -1992, şi nici la Barcelona, între 1994- 1996.

La fel ca şi Dobrin, în anii săi de tinereţe Gheorghe Hagi era magnific între echipele de la locul 3 în jos. Când a făcut pasul la naţională şi la Steaua, Gică a reuşit să facă performanţă, însă era mult prea individualist, tributar încă acelei mentalităţi de curtea şcolii. Între 1988 şi 1993 Hagi era înjurat constant pentru mingile pierdute, în ciuda unor reuşite excepţionale. Talentul lui imens ar fi avut nevoie de un antrenor pe măsură, pe care România nu l-a avut decât în persoana lui Mircea Lucescu. După execuţiile sale absolut fabuloase, Hagi ar fi trebuit să fie în primii 10 decari ai istoriei fotbalului, sau măcar în primii 20. Din păcate nu e, conform a ceea ce contează în definitiv în fotbal, trofeele. Hagi n-a câştigat niciodată Champions League (fosta „Cupă a Campionilor Europeni”), ci doar cupa UEFA şi 2 Supercupe ale Europei cu Galatasaray şi Steaua, tocmai pentru că a fost disciplinat de Lucescu. Şi asta nu se poate pune pe seama ghinionului; Real Madrid şi Barcelona nu erau cele mai bune din Europa în acel moment, însă fiecare dintre ele putea câştiga o cupă europeană. Sejurul său la Barcelona l-a adus într-un adevărat dream-team de atac, cu bulgarul Stoicikcov şi brazilianul Romario. Cei 3 însă n-au reuşit să facă un trio precum Van Basten, Gullit şi Rijkaard la AC Milan cu câţiva ani înainte, în special datorită individualităţii celor 2 balcanici. Fiecare era strălucitor individual, însă nu la fel de strălucitor în trio. Şi asta s-a văzut în faptul că echipa nu înscria suficient. În plan concret, asta înseamnă puterea de a scoate mingea către un coechipier mai bine plasat în teren, atunci când eşti înconjurat de adversari, de obicei după un dribling reuşit.

Din păcate, o forţă nevăzută a împiedicat ca Mircea Lucescu să ajungă din nou la naţională, în acord cu talentul şi înţelepciunea sa de manager. Hai să zicem că în 1994 nu se ştia despre performanţele lui ca antrenor! Dar după aceea, era de bun augur o schimbare, în acord cu interesul de a schimba ceva. Hai să zicem că oferta celor de la Inter din 1999 nu putea fi refuzată, şi federaţia nu putea concura cu ea! Dar după aceea „il Luce” ar fi fost disponibil. Aceeaşi forţă nevăzută a împiedicat ca altă legendă, Gică Popescu să ajungă la cârma federaţiei. Am scris articolul „Iartă-ne, Gică Popescu!” , şi iată că acum scriu şi „Iartă-ne, Mircea Lucescu!”, deşi el nu a trecut prin trauma închisorii a baciului. Dar iată că experienţa pierderii calificării i-au produs infarctul ce i-a adus sfârşitul…!

După reproşurile care i s-au făcut, Anghel Iordănescu a trecut la extrema opusă în anii 2014-2016 când România a jucat prea prudent, cel mai urât fotbal din istorie la nivel de echipă naţională, după modelul „autobazei”. Dar, după cum am spus, nu pe Anghel Iordănescu vreau să îl atac; omul a dat tot ce a putut, atât ca fotbalist cât şi ca antrenor. Vreau să atac tocmai acea forţă nevăzută care şi-a bătut efectiv joc nu doar de fotbalul românesc, ci de întreaga noastră ţară după 1989! Ei sunt securiştii defectori la spionajul străin despre care am tot spus în ultimii 3 ani. Ei au fost jucaţi pe degete ca papiţoii de către spionii occidentali, cu scopul distrugerii acestei ţări şi vânzarea „resurselor umane” pe post de mână de lucru ieftină. Ei au organizat mascarada din 1989 şi după. Ei l-au diabolizat pe Gică Popescu spre a nu fi ales şi a nu prelua Federaţia Română de Fotbal. Ei l-au scos din nimic şi pus efectiv şef la FRF pe acest papiţoi tocilar de Burleanu. N-am nimic cu tocilarii! Să scrie fenomenologie, poezii, proză, etc.! Dar nu poţi să pui în fruntea fotbalului un om care cade în fund ca bietul Emil Constantinescu atunci când loveşte o minge! Ei s-au calicit în a-i pune lui Luce un contract pentru naţională, atunci în plenitudinea forţelor, cand aveam şi fotbalişti de valoarea sa de antrenor, nu acum. Şi, ca să fie cireaşa de pe tort, tot ei l-au omorât când l-au re-numit antrenor abia acum, la 80 de ani. În loc să-l lase în pace să-şi vadă de nepoţi, neosecuriştii au încercat să îşi repare după 3 decenii neghiobia şi incompetenţa şi l-au pus la bătrâneţe în fruntea naţionalei…

Aşa socialist sau beizadea cum a fost Valentin Ceauşescu, cu mijloace uneori meschine de a legitima jucătorii, a reuşit să facă din Steaua în 1986 cea mai mare performanţă a fotbalului românesc. A doua mare performanţă este a doua finală de UCL (CCE) jucată în 1989, chiar dacă pierdută patetic în faţa lui AC Milan. Iată că neosecuriştii ăştia de astăzi sînt şi incompetenţi, şi genocidali. Fotbalul românesc merge din rău în mai rău, ca însăşi ţara. Parcă sunt blestemaţi, pur şi simplu! Orice fel de încercare de a-şi repara greşeala, oricât de sinceră ar fi duce la o tragedie şi mai mare… Şi în numele lor, iartă-ne, Mircea Lucescu! Odihneşte-te în pace, maestre! Îţi doresc şi ne doresc să-l antrenezi pe Daniel Prodan la naţională într-o lume mai bună, la reîntoarecerea lumii!

Gabriel Baldovin

Circul electoralist şi demagogia cu aspect de falsă dizidenţă politică

noreply@blogger.com (Baldovin) — Tue, 31 Mar 2026 07:29:00 +0000

Nu susţineţi demagogii! Nu vă pierdeţi energia cu proiectele lor escrococratice!

youtube

facebook

tiktok

rumble

instagram

View this post on Instagram

A post shared by Sus Moralul Românesc (@susmoralulromanesc)

Sau în variantă de text simplu, aici:

"Vă salut! La fel ca şi în cazul războiului din Ucraina, cred că şi circul ăsta din jurul lui Călin Georgescu este tot cacialma, după cum a fost şi cel din jurul lui Donald Trump în America. Părerea mea este că cei doi fac parte din acelaşi plan, prin care spionajul civil încearcă să convingă o bună parte din populaţie să se prezinte la vot, şi în felul acesta să se salveze ideea de democraţie, care are multe găuri. Puteţi vedea video-urile mele anterioare pe această temă. Şi una dintre găurile astea se referă la însăşi democraţia autentică: adică „Puterea Poporului”. Ce putere are poporul? Pentru că – stai să vezi! – că poporul, „Puterea Poporului”, are uneori şi idei diferite. Şi după aceea s-a adaptat ideea asta; adică sînt părţi din popor care… unii cred într-un fel alţii cred în altfel. Şi vedem că şi acum se întâmplă acelaşi lucru; şi atunci s-a mers de la democraţie – „Puterea Poporului” – la puterea majorităţii. Şi ei trebuie să strângă cumva 50% din cei care participă la vot sau dintre cei care ar putea să participe, cei care au drept de vot. Pentru că, după o anumită perioadă, pe la vreo 40-50 de ani, mulţi se cam satură de votatul ăsta de preşedinţi sau parlamentari, care promit marea şi sarea, şi fac şi dreg, şi până la urmă nu fac nimic, decât aceleaşi lucruri pe care l-au făcut şi ceilalţi. Şi societatea de fapt nu evoluează conform cu intenţiile declarate. Şi atunci nu se prezintă la vot. La urmă îşi dau seama că ori cu ei ori fără ei tot aia e. Şi eu sunt unul dintre ei, de exemplu. Nu merg la vot de 20 de ani.

Şi atunci s-a făcut un artificiu din ăsta prin care sînt atraşi şi cei care sunt convinşi despre modul în care funcţionează societatea asta, că e tot o dictatură şi ea, dar mai ascunsă. Şi în felul ăsta sunt atraşi către vot. Uite, de exemplu, Donald Trump a promis că face în primul mandat o comisie de reinvestigare a atacurilor de la 11 septembrie, în special după cartea lui Griffin – „The New Pearl Harbor”, după care s-a făcut şi un documentar de 4 ore. Căutaţi-l pe ăla de 4 ore! Că de obicei altul apare în faţa lui, care se cheamă tot „The New Pearl Harbor”, dar de 1 oră. Căutaţi-l pe ăla de 4 ore! Dacă nu-l găsiţi pe YouTube – că văd că odată apare, alteori dispare – căutaţi-l pe Rumble! Eu l-am avut în ambele variante, şi pe YouTube şi pe Rumble. Ei bine, n-a făcut băiatul Trump niciun fel de comisie, şi a uitat total, şi a intrat în cu totul alte lucruri. Şi treaba asta nu s-a întâmplat pentru prima dată în zilele noastre. S-a întâmplat cu Ronald Reagan, care şi el cumva a încercat să absoarbă criticile la adresa oligarhiei lărgite, că asta este democraţia astăzi; de fapt democraţia liberală este o oligarhie lărgită. Şi cei care au criticat treaba asta au fost preluaţi cumva de Ronald Reagan, care la un moment dat începuse să aibă nişte discursuri, pe la sfârşitul anilor 80, critice la adresa Guvernului de ziceai că nu e parte din guvern. Şi mulţi au pus botul. Mulţi au fost păcăliţi de ceva de genul ăsta. Aşa se întâmplă şi cu Călin Georgescu acum. El preia nişte idei ale dizidenţilor, şi am spus în video-urile anterioare cam care sunt ei, şi, la fel ca şi Şoşoacă, ori le duce în desuet, ori le asociază cu crima pe care a făcut-o Putin şi Rusia, invadând Ucraina.

Deci asta este toată povestea, toată tărăşenia asta care se întâmplă, cu lucruri aşa… cu jumătăţi de măsură, cu Georgescu ridicat de pe stradă, după ce vreo trei luni Parchetul sau organele abilitate n-au făcut nimic. Dintr-o dată îl ridici de pe stradă, de parcă ar fi plecat din ţară, şi după aceea îi dai drumul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A fost doar audiat. Parcă nu putea fi audiat peste o zi, două, o săptămână, sau – eu ştiu, nu ştiu cât – o lună. Că, oricum, au tot au trecut 3 luni şi nu s-a întâmplat nimic prin demonstrarea faptului că alegerile ar fost fraudate, şi că au fost nişte bani veniţi de la nişte state din astea ostile României şi „hai să vedem care!”. Au trecut trei luni. N-au venit, nu au apărut încă dovezile. Să vedem care-s dovezile! Nu zic că n-ar putea să apară. Dar deocamdată n-au apărut. Şi ce se întâmplă acuma e un simplu circ, ca să îl menţină în atenţia publică, şi în felul ăsta să îi convingă pe cât mai mulţi să participe la această escrococraţie, la acest circ care se cheamă sistemul electoralist. Şi care, de fapt, întăreşte escrococraţia. Pentru că, adevărata revoluţie în politică înseamnă de fapt extinderea şi a Parlamentului şi a oligarhiei ăsteia, reducerea puterii politice a unor bogaţi, a oligarhilor de lux, şi preluarea din aceste puteri şi de către omul simplu. O zi bună să aveţi!"

Gabriel Baldovin

Un an calendaristic în stradă pentru adevăr în istorie

noreply@blogger.com (Baldovin) — Sat, 21 Mar 2026 06:34:00 +0000

În această săptămână se împlineşte un an de când am ieşit cu pancarta care spune adevărul despre Decembrie 89: nu a fost nici revoluţie şi nici lovitură de stat, ci invazie diversionist-militară ce a facilitat o invazie neocolonialistă. Iată filmarea din 10 martie 2025, când am început acţiunea: https://rumble.com/v6qjbu4-pichetarea-ministerului-educaiei-pentru-adevrul-despre-decembrie-89.html

Ca de obicei în ultimul timp, am făcut un video, pe care l-am încărcat apoi în:

Rumble

youtube

facebook

tiktok

instagram

View this post on Instagram

A post shared by Gabi Baldovin (@gabi.baldovin)

archive.org

Mai jos puteţi citi varianta de text simplu:

„Vă salut! Este luni, 9 martie 2026. În data de 10 martie 2025 ieşeam în faţă la Ministerul Educaţiei cu această pancartă, cu acest banner, cu acest mesaj pentru a convinge acolo departamentul de istorie să accepte măcar, dacă nu să ia în calcul, că e cea mai importantă variantă, a treia pe care o vedeţi, de jos. Nu primele două, care încet-încet se transformă într-una singură, în revoluţie; că, mai nou, revoluţia şi lovitura de stat, după vreo 30 de ani, sînt echivalate de către cercurile intelectuale în materie de sociologie şi de istorie în România. Deşi în anii '90 revoluţia şi lovitura de stat erau net diferenţiate, iată că recent se încearcă echivalarea lor. Dar, de fapt, după cum arată şi acest banner, şi după cum arată şi cercetările pe care le-am făcut, nu a fost nici lovitură de stat, nici revoluţie, ci invazie.

Am ieşit din cauza unor şicane incredibile la locul de muncă, care din păcate nici acum nu s-au terminat, dar parcă s-au mai domolit niţel. Şi, sper ca peste un an să dispară cu totul. Şi, de asemenea, sper ca de la Academie, unde m-am mutat după trei luni de stat în faţa Ministerului Educaţiei şi Cercetării, de la Academie până la urmă să iasă cineva şi să stea de vorbă cu mine, pentru a-mi expune argumentele, şi pentru a avea o dezbatere în legătură cu evenimentele care s-au întâmplat atunci, care nu ţin de competenţa istoriei. Istoria doar le doar le consemnează. De fapt, catalogarea, etichetarea acelor evenimente într-un concept mai larg ţine de sociologia generală, nu de istorie. O zi bună vă doresc!”

Gabriel Baldovin

2.2.6. Indiciile implicării spionajului occidental în tragedia din decembrie 1989

noreply@blogger.com (Baldovin) — Tue, 17 Feb 2026 10:52:00 +0000

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

2.2.6. Indiciile implicării spionajului occidental în tragedia din decembrie 1989

Închei aceste prime două capitole cu o secţiune de tip rezumat despre indiciile originii în spionajul occidental în frunte cu CIA a dezinformării şi manipulării grupurilor sociale care au fost atrase prin tehnici complexe de manipulare în proteste de stradă împotriva regimului. La finalul documentarului meu am menţionat câteva, şi apoi le-am dezvoltat în această carte. În această ultimă secţiune le voi descrie în rezumat. Există câteva indicii de distanţă ce confirmă implicarea CIA în invazia diversionist-militară din decembrie 1989, după modelul practicat pe faţă în anii 1970-1990 în ţările Americii Latine, şi care au continuat ceva mai voalat şi după această dată. În România invazia a fost făcută mai cu perdea, mai pe ocolite, pentru a evita criticile internaţionale. La fel ca şi în cazul tragediei din 1989, când crimele au fost puse pe seama regimului, şi în perioada de după ele au fost puse, pe rând, în anii 1990 pe seama comunismului, a corupţiei în anii 2010, iar, recent, a suveraniştilor, echivalaţi cu rusofilii în mas-media oficială. Fiecare din aceste naraţiuni are doza ei de absurditate. Comunismul ar fi renăscut subit în 1990, deşi, în acelaşi timp, cu câteva luni în urmă, fusese şi „revoluţie”… Corupţia e e redusă dar la corupţi, dar nu şi a corupători; dezinformarea media insistă doar pe latura demagogilor şi a administraţiei statului în general din cadul corupţiei, dar nu şi pe corupători, care sînt cei din sectorul privat, cel mult lăudat pentru eficienţă şi profit. Suveraniştii sînt cei care vor ca deciziile politice să fie luate exclusiv din interiorul ţării; pentur asta ei echivalaţi cu rusofilii în mas-media oficială. Aceste 3 teme constituie fente de la adevărul că România se află din 1990 într-o invazie neocolonialistă, iar în decembrie 1989 a fost o invazie diversionist-militară orchestrată de CIA, care a facilitat-o.

1. Cel mai important indiciu al manufacturării tragediei din decembrie 1989 de către spionajul occidental este cazul defectorului Pacepa la spionajul american; în cartea sa „Orizonturi roşii” apar prima dată capele de acuzare din procesul stalinist din 25 decembrie, în urma căruia Ceauşescu a fost condamnat şi executat. Aşadar, acest proces a început cu mult înainte de 1989, prin fabricarea artificială a acelor false dovezi despre distrugerea satelor, a economiei naţionale, a poporului, prin genocid, etc. Toate acestea aveau să se întâmple de facto după 1990, şi puse apoi retroactiv în cârca regimului Ceauşescu pentru generaţiile noi, care nu se născuseră atunci.

2. Al doilea indiciu este naraţiunea fictivei pregătiri a URSS de atac asupra CIA anunţată de preşedintele Ronald Reagan în 1983, împreună cu proiectul scutului anti-rachetă (Iniţiativa Strategică de Apărare). Această dezinformare uriaşă e uitată în mare parte astăzi, sau, mai bine zis, e ascunsă opiniei publice, datorită faptului că s-a dovedit apoi a fi o farsă. SUA nu s-a angajat în nici un proiect SF de acest gen. Însă, în momentul în care a fost lansată, ea a fost prezentată drept un punct de cotitură în istoria umanităţii. Acest moment a fost un punct de cotitură, însă nu în război SF, ci în dezinformare publică internaţională. Ameninţarea concretă a SUA asupra URSS cu un război nuclear, pe baza unei fictive ameninţări anterioare a URSS faţă de SUA a generat „Perestroika” la Moscova. Această schimbare în cele din urmă a dus la destabilizarea întregii Europe de Est.

3. Al treilea indiciu este atacul împotriva postului de radio Europa Liberă, prezentat dezinformaţional pentru fiecare ţară din spaţiul socialist, inclusiv România, ca fiind produs de regimul lor. Am arătat în primul capitol că aşa ceva a fost foarte probabil un autosabotaj al CIA însăşi asupra propriului obiectiv, după modelul practicat cu o jumătate de secol în urmă, la Pearl Harbor şi Filipine, despre care am detaliat în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste” . Niciuna din ţările socialiste nu aveau curaj să provoace atentate publice împotriva unor obiective americane precum acest infam post de radio. Aşa ceva ar fi însemnat începerea a unui eventual război cu ţările capitaliste, mult mai dezvoltate.

4. Al patrulea indiciu este dat de dezinformările aceluiaşi post de radio Europa Liberă faţă de evenimentele din România în 1989, căruia de asemenea i-am dedicat o secţiune în capitolul 2 . De fapt, toată presa occidentală a început o campanie de ultra-denigrare la adresa regimului Ceauşescu în special, şi a celor din ţările europene socialiste în general, începând din 1983 până în 1989. După cum am tot spus, din această frază nu trebuie înţeles că aş ţine cumva cu dictatura clasică din timpul regimului. Însă acestui regim i s-a făcut o imagine mult mai întunecată, special cu scopul de a părea răul cel mai mare faţă de regimul instituit de după, care de fapt a fost acest rău mai mare. Acest fapt se vede în statisticile producţiei industriale şi a prăbuşirii ratei natalităţii, care ameninţă însăşi naţiunea. Această campanie de ultra-denigrare a regimurilor socialiste a fost transformată apoi în campanie de denigrare a popoarelor est-europene, care ţine până astăzi. Merită aici reamintite şi excepţiile, puţine la număr, dar extrem de importante pentru scoaterea la lumină a adevărului. Am tot făcut referire pe parcursul acestei cărţi la articolele din 4 ianuarie 1990 din ziarul „Washington Post”, cel din martie 1990 din revista franceză „Actuel” (nr. 29) şi cel din 13 martie 1990 din „Chicago Tribune”.

5. Al 5-lea indiciu este anticiparea cea mai apropiată de realitate a 2000 de victime pentru tragedia din 1989, aşa cum se regăseşte în documentul CIA declasificat, şi apoi reclasificat, pe care l-am inserat la ora 03.11 din propriul meu documentar. După cum am argumentat şi acolo, nu se poate prevedeai atât de precis evoluţia acelui eveniment în 20 decembrie, decât dacă aşa ceva este un plan controlabil de cei care au făcut previziunea. În 20 decembrie 1989 erau cam 25-30 de morţi la Timişoara, restul erau persoane fictive şi cadavre scoase din morminte, după cum am arătat în acest capitol. Am văzut în secţiunea dedicată postului radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989 că în 20 decembrie el şi alte surse congruente ofereau de 4000 de morţi, iar apoi s-a ajuns la „sutele de mii de victime”.

După cum am spus, în 20 decembrie era programată uciderea muncitorilor aduşi cu autobuzele la mitingul de la Timişoara, cu scopul de a fi apoi transformaţi în „martiri ai revoluţiei”. Cele 60 000 de victime anunţate mincinos de Europa Liberă câteva zile mai târziu este numărul participanţilor la acest miting contrafăcut. Cel care a oprit tragedia a fost şeful Statului Major, generalul Ştefan Guşe. Nu e greu de pus cap la cap piesele acestui puzzle, din faptele care s-au petrecut, şi care au rămas consemnate. Ajuns la Timişoara el a fost şocat de falsa alarmă „Radu cel Frumos”. Ştim că l-a sunat pe ministrul maghiar al apărării Karpati, cu care avea relaţii amicale, şi i-a cerut explicaţii. Acesta a negat orice încercare a Ungariei de invazie. Ne putem imagina că ceva similar s-a întâmplat şi cu omologul său iugoslav, dar pentru care nu există informaţii publice. După ce s-a convins că totul este o farsă, Guşe a ordonat tuturor forţelor armate retragerea în cazărmi şi tragedia a fost evitată. De aceea el a spus pe 22 decembrie în direct la TVR că la Timişoara „am reuşit să împiedicăm un măcel în masă”.

Eşecul instigării acestei tragedii a făcut CIA să-şi reconsidere planul şi să ţintească 2000 de morţi, o cifră ceva mai aproape de noile condiţii. Dacă ar fi ieşit toate dezinformările încrucişate descrise de Grigore Cartianu în cărţile sale „Crimele Revoluţiei” şi „Teroriştii printre noi”, atunci chiar s-ar fi ajuns la acest număr. Altfel, a rămas cel de 1166 sau ceva în jurul acestei cifre, dat de alte surse. Dar mass-media occidentală era deja setată pe 60 000 de victime. Am văzut cum această minciună precum şi cea de „genocid” au avut un rol uriaş în manipularea sutelor de mii de români să iasă în stradă pe 22 şi 23 decembrie împotriva regimului. În acest moment lansez o a doua ipoteză, mai puţin probabilă, însă nu imposibilă, de dragul obiectivităţii pentru adevărul istoric. Ea constă în faptul că CIA nu ar fi avut timp să retracteze materialele despre cele 60 000 de victime. Pe lângă radio Europa Liberă, alte trusturi occidentale aveau planul să anunţe asta pe 21 decembrie, exact cum au şi făcut. Aceste materiale de presă erau deja pregătite cu mult înainte pentru marile trusturi de presă, asemenea ingineriei sociale cu mitingul din 20 decembrie. Însă, fiind foarte multe, nu toate au putut fi toate oprite, şi de aceea până la urmă unele au continuat emiterea acelor dezinformări majore. E posibilă o variantă cu ambele ipoteze, respectiv ca unele să fi fost lăsate intenţionat, ştiind că în cele din urmă vor fi închise; de exemplu radio Europa Liberă s-a oprit şi s-a transformat în Asia Liberă. Altor popoare naive le-a sunat ceasul…

6. Dezinformarea de după 1989 în spaţiul occidental este al 6-lea indiciu al implicării Occidentului în invazie. După aceste articole scrise de acei jurnalişti inimoşi, a apărut o pleiadă de autori occidentali ce au scris cărţi special dedicate evenimentelor din România anului 1989. Aceste materiale conţin minciuni gogonate, după cum am arătat la începutul acestui capitol. Ele au sufocat prin cantitate pe cele adevărate, asemenea unei reclame troglodite care se repetă obsesiv. În oglindă, nu există în acest moment nici un istoric rus notabil care să fi detaliat în cărţile sale această temă precum cei occidentali.

7. Al 7-lea indiciu al implicării spionajului occidental în tragedia din 1989 este aplicarea în plan concret al acestor dezinformări, respectiv manipularea în masă care a dus la extracţia resurselor naturale şi „umane” în Occident din ţările est-europene. Surplusul şi vechiturile, care ar fi mers la gunoi sau dezasamblare, au fost vândute în România şi alte ţări Est-Europene. La schimb, Occidentul a luat aceste „resurse” şi a continuat distrugerea industriei locale pentru a produce artificial emigrarea în masă a românilor şi est-europenilor în general, pe post de forţă de muncă ieftină. Această extindere neloială a pieţei de desfacere a fost vopsită în culorile false ale libertăţii de circulaţie. Cei mai mulţi emigranţi au mers în ţările occidentale, şi abia o parte infimă a mers în Rusia. Acest procent reflectă de fapt fidel gradul de implicare a celor 2 forţe internaţionale în tragedia din decembrie 1989.

Acestea sînt cele 7 mari indicii ale implicării spionajului occidental în evenimentele din 1989. Cel mai important indiciu al implicării spionajului rusesc este scoaterea la vedere a generalului Nicolae Militaru, spion GRU. Am văzut cum cerinţa sa „Opriţi măcelul!” ascundea de fapt ameninţarea unei invazii sovietice clasice. De asemenea, am arătat că acea parte din GRU care a operat această inginerie socială a fost în acord cu misiunile spionajului occidental; deci putem deduce că cele două ramuri şi-au dat mâna, aşa cum au făcut şi cu dezinformarea naraţiunii scutului antirachetă, dar şi cu manufacturarea accidentului nuclear de la Cernobâl, detaliat în primul capitol .

O jumătate de indiciu pentru implicarea sovietică în evenimentele din 1989 constă în studiile pe care Ion Iliescu le-a făcut la Moscova, sugerându-se că ar fi fost acolo racolat de KGB. Acest jumătate de indiciu a fost supradimensionat de presa aservită, făcându-l cel mai important în aceşti 36 de ani. Dar, înainte de 89 Iliescu nu a avut vreo funcţie importantă în statul român. El a fost de fapt prezentat publicului tocmai de radio Europa Liberă ca potenţial succesor al lui Ceauşescu, ca un fel de Gobaciov român. Nu în ultimul rând, el a apărut pe scenă abia în după-amiaza zilei de 22 decembrie, când evenimentele politice erau pe final. Invadatorii CIA i-au perindat în acea zi la TVR şi pe el, şi pe Mircea Dinescu, şi pe Brucan, şi pe tânărul căpitan Mihai Lupoi, într-un fel de campanie electorală fulger. S-a întâmplat că Iliescu a fost cel mai popular dintre ei şi a rămas. Dacă nu ar fi avut dicţia bună şi stăpânire de sine, atunci nu rămânea decât ca un membru FSN, precum ceilalţi.

Deci 2 (sau 1,50) contra 7: asta este ponderea spionajului sovietic versus cel occidental în decembrie 1989. Spionajul civil apasă pe butoanele procentelor părţilor unei dezbateri publice prin inginerii sociale, dezinformare şi manipulare publică, în aşa fel încât ideile politice majoritare să pară minoritare şi invers, după acelaşi model despotic care s-a practicat şi în secolele şi mileniile trecute. Ideea de „democraţie”, total opusă dictaturii, aşa cu ne-o servesc apologeţii „revoluţiei”, este o mare farsă, la fel ca însăşi ideea de revoluţie pentru războiului civil instigat în decembrie 1989, în scop de invazie neocolonialistă ulterioară. Până acum i-am descris pe acei racolaţi de nivel mediu, care au avut ghinionul sau nepriceperea în a-şi ascunde eficient urmele în generarea diversiunilor din decembrie 1989. În următoarea secţiune voi scrie despre şefii lor din D(G)IA , cei care au făcut-o, şi care îi folosesc pe aceştia drept paravan pentru răspundere morală şi penală în muşamalizarea acelor crime.

Cuprins

Gabriel Baldovin

Atenţie la „antrenoarele” prostituţiei mascate!

noreply@blogger.com (Baldovin) — Sun, 08 Feb 2026 07:02:00 +0000

Un bărbat bogat nu e neapărat şi unul potrivit, după cum unul sărac nu e şi nepotrivit. Am încărcat acest vlog în următoarele platforme:

rumble

youtube

facebook

tiktok

instagram

View this post on Instagram

A post shared by Baldovin psi (@baldovinpsi)

internet archive

Sau text simplu:

„Bună ziua! Aşadar, aşa-numitul relationship coaching, antrenamentul de relaţii din astea „profitabile”, este de fapt o prostituţie mascată, s-o spunem pe a dreaptă. E normal ca femeia să aleagă, în principiu, cel mai potent financiar, fizic, intelectual, mascul din anturajul ei. Însă, atunci când face mai mult decât atât, ea seamănă aşa cu un fel de căţea din aia care caută masculii. Ea e în călduri şi caută masculii. Era odată prin marile oraşe. Şi prin oraşele mici încă mai e o situaţie de genul ăsta. Şi, cumva, pe de o parte, din punct de vedere fiziologic, acest lucru e normal pentru lumea animală. Pentru lumea umană, însă, nu mai e atât de normal efectiv să cauţi, ca o căţea din aia în călduri, cel mai bogat bărbat. De ce? Pentru că ăla, el pare el aşa naiv la prima vedere, însă de fapt e un rechin şi el. Femeile cred că îl pot cumva păcăli, să le dea lor o parte din avere, şi în felul ăsta ele să prospere, să facă cumva din relaţia amoroasă o afacere. Unele reuşesc, într-adevăr. Că vedem ce se întâmplă cu tinerii ăştia sportivi, care ajung bogaţi, în special fotbaliştii; şi în jurul lor roiesc o grămadă de dame din astea uşoare, amatoare, de „relaţii de antrenament”. Şi unele reuşesc să stea lângă ei, reuşesc să-i convingă, să le ceară în căsătorie şi, ulterior, le şi iau nişte bani. Însă ei sînt naivi, sportivii ăştia, că nu au nişte sfătuitori în spatele lor. Însă un adevărat bogătan din ăsta, e uns cu toate alifiile.

Într-adevăr, nu e bine nici cum era prin anii '90, spre 2000 aşa, când, atunci când auzea limbă străină, o femeie din România întorcea repede capul, în marile oraşe. Şi râdea dintr-o dată, şi era foarte veselă. Şi se vedea, în principiu – că îi vedeai braţ la braţ după aceea o perioadă – cum ea era aia submisiva. Şi nu s-a gândit deloc să îşi facă un rost aşa, după o anumită perioadă. Şi uite că la 40 de ani, la 20 de ani de atunci, pe la 40-50 de ani le vezi pe social media că sînt singure, că s-ar întoarce în România, şi că nu mai au la cine să se întoarcă. Părinţii au murit, sau sunt foarte bătrâni. Prieteni nu mai au, că, asta e... nu s-au mai uitat la vechii prieteni; s-au uitat la prietenii soţului şi, în felul ăsta, şi au tăiat legăturile.

Deci, iată că problemele sînt destul de serioase în privinţa asta. Nu e bine nici cum s-a întâmplat atunci, dar şi acum, când efectiv cred unele că, prin nişte strategii din astea de cucerire a unui bărbat potent, ar reuşi cumva să se căpătuiască, să facă avere din aşa ceva. Păi mai bine se duc şi se angajează undeva într-o firmă, şi îşi folosesc creativitatea şi capacitatea de a influenţa pe alţii – să nu-i zic altfel! – într-un mod din ăsta mai onest! Pentru că, a da banii la o „antrenoare” din astea de minciuni şi de acţiuni dubioase s-ar putea să nu aducă ceea ce cred ele. Ca să nu zic că problemele se desfăşoară, după aceea, dacă într-adevăr reuşesc să se implice într-o astfel de relaţie, şi să agaţe un bărbat din ăsta foarte potent. Că o să fie probleme cu copilul. Pentru că, ele, ca să aibă mereu copilul aproape, o să fie foarte sufocante faţă de copilul ăla; n-o să-l lase să plece cumva. În mod normal, legea li l-ar da a lor. Şi, pentru a-l atrage pe copil, îl cocoloşesc şi-l fac cu toate felurile, şi mai târziu copilul ăla va dezvolta tendinţe histrionice.

O să revin în viitor pe această temă. Dar, deocamdată, spun că cel mai sănătos este căutarea unei relaţii naturale, cu un partener de acolo, din mediul proxim, şi nu a face din dragoste o afacere, decât dacă, evident, există talent de scriitor, de artist în general, şi facem o poveste din asta, şi vindem la alţii. O zi faină!”

Gabriel Baldovin

La mulţi ani 2026, dinspre cele 3 conturi!

noreply@blogger.com (Baldovin) — Tue, 06 Jan 2026 20:37:00 +0000

Anul trecut anunţam crearea a încă 2 conturi, de politică (Sus Moralul Românesc) şi de psihologice-psihoterapie-psihopatologie (Baldovin Psi). Iată că acum am făcut 3 vloguri cu urări pentru 2026 dinspre fiecare dintre ele, în ordinea generalităţii, universal, particular, individual! Mai întâi video-urile, şi apoi varianta de text simplu, după cum urmează:

La mulţi ani 2026 din contul Gabriel Baldovin!

Vlog cu teme teoretice profunde, încărcat pe:

rumble

youtube

facebook

instagram

View this post on Instagram

A post shared by Gabi Baldovin (@gabi.baldovin)

tiktok

archive.org

La mulţi ani din contul „Sus moralul românesc!”

Vlog cu teme politice, încărcat pe:

youtube

facebook

instagram

View this post on Instagram

A post shared by Sus Moralul Românesc (@susmoralulromanesc)

tiktok

archive.org

La mulţi ani 2026 din contul Baldovin psi! (Gânduri de încurajare pentru cei singuri)

Vlog cu teme individuale, psihologice, încărcat pe:

youtube

facebook

s

instagram

View this post on Instagram

A post shared by Baldovin psi (@baldovinpsi)

tiktok

archive.org

Sau în variantă de text simplu, aici:

La mulţi ani 2026 din contul Gabriel Baldovin!

„Vă salut! Şi un an nou bun şi Crăciun fericit, sărbători fericite tuturor, în special celor care aţi dat „subscribe” la canalul meu, la canalele mele, că mai multe, după cum ştiţi! Am spus. Iată, închei un an cumva optimist! De ce? Pentru că, pe de o parte am reuşit să fac din proiectul meu de artă teoretică o acţiune vizibilă în spaţiul public, cu reverberaţii mari. Şi îmi dă speranţa asta că nimic rău nu se va întâmpla cu mine. Că voi supravieţui după ameninţările care, din păcate, au continuat şi în 2025. Dar, în 2023 şi 2024 au fost oribile pur şi simplu. Şi, iată-mă că sînt într-a 11-a lună cu acest banner în mână! Aici, în faţa Academiei Române, de opt luni, şi trei luni am fost în faţa Ministerului Educaţiei şi Cercetării, pentru corectarea istoriei noastre naţionale, brutal falsificate. Brutal! Cu minciuni grosolane făcute evenimentele din decembrie '89. Şi, mă bucur că românii, după ce am fost dezinformaţi în trei patru valuri din '89 până prin 2005 aşa, în sfârşit au înţeles în mare parte. M-am bucurat să văd în postările de pe Facebook, pe care stau efectiv zi şi noapte de vreo 3 zile, că mai sînt 3-4-5 comentarii cu naraţiunea veche despre ce s-a întâmplat atunci, cu minciunile alea. În rest, oamenii au înţeles efectiv despre ce e vorba.

Şi iată că poate reuşim să ne corectăm istoria! Pentru că, dacă nu spunem adevărul, pur şi simplu sîntem condamnaţi la pieire. Noua invazie nu se face cu trupele clasice, ci cu dezinformarea şi manipularea. Dacă noi nu reuşim să scoatem capul de aici şi să vedem adevărul, pur şi simplu sîntem nişte moluşte condamnate la pieire. Asta ne aşteaptă, din păcate, dacă nu ne trezim. Vă doresc să aveţi un an nou cu ce vă doriţi, şi sărbători fericite! Crăciun fericit!”

La mulţi ani din contul „Sus moralul românesc!”

„La mulţi ani, români, pe 2026! Şi, dacă sînteţi singuri, că pentru voi, în mare parte am făcut acest canal, pentru cei care sunteţi marginali, sau nemulţumiţi de viaţa pe care o duceţi, am câteva sfaturi pe canalul „Baldovin Psi”. E făcut şi pe TikTok, şi pe Facebook, şi pe Instagram şi pe YouTube. Deci, puteţi să vă uitaţi acolo despre cum aţi putea să vă îngrijiţi de viaţa personală, intimă, cea a anturajului. Cât despre viaţa socială, o să continui pe acest canal să spun adevărul despre noi, despre cum ne-au încercat să fim prostiţi, şi cum se încearcă să fim înlocuiţi pe aceste pământuri de nişte invadatori.

Şi, anul următor îmi propun să corectez istoria, nu doar cea din decembrie '89, şi, pentru asta încă de pe acuma vă puteţi uita pe TikTok la secţiunea de repost din canalul Gabriel Baldovin, unde am spus lucrurile aşa mai generale. O să încerc anul ăsta să spun, inclusiv pe acest canal, nişte lucruri din astea mai particulare despre ce s-a întâmplat în '89, dar şi în 1944, şi înainte de 1944. Că au fost nişte lucruri care uite ne-au tras foarte multe în jos. Şi să ne recâştigăm demnitatea, şi să ne ridicăm moralul! Şi asta vreau să fac din dvs., prin corectarea şi a imaginii de sine socială, şi evident şi a imaginii de sine individuală pe „Baldovin psi. La mulţi ani, români!”

La mulţi ani 2026 din contul Baldovin psi! (Gânduri de încurajare pentru cei singuri)

„La mulţi ani pentru cei care sunt în relaţii şi petrec alături de cei dragi sărbătorile! Însă acest video îl fac în special pentru cei singuri de Crăciun sau de sărbători. Dacă sînteţi tineri, încercaţi cumva să găsiţi alte metode de socializare decât cele de pe internet! Încercaţi şi în lumea reală, că nu e ok să rămâneţi singuri de sărbători la vârsta asta. Adică mă refer undeva la 18 -30 de ani, cam ceva de genul ăsta. Dacă sînteţi între 25 şi 35 de ani, şi încă sunteţi singuri de sărbători, vă recomand să vă schimbaţi stilul de viaţă. Luaţi-vă un job mai uşor, că se poate! O să fac un video în viitor, special pentru pe tema asta. Nu insist acum. Dar există job mai uşor. Şi, de asemenea, mai renunţaţi puţin din pretenţii! Pentru că riscaţi să treacă timpul şi să nu aveţi pe cineva apropiat, sau să nu simţiţi că aparţineţi cuiva. Şi pentru asta trebuie să lăsaţi puţin din pretenţii, şi să vă alegeţi un om, poate nu atât de inteligent, poate nu atât de cu succes la bani şi la altele, dar unul care se poate ataşa de dvs. şi să aibă nevoie de dvs.!

Pentru cei care sînt singuri şi au undeva între 35 şi 45 de ani, cumva acelaşi lucru. Iar pentru ceilalţi, care sînt peste 45 de ani, e o problemă într-adevăr să nu ai copii, să nu ai familie la vârsta asta. Bănuiesc că părinţii sau rudele apropiate cu care aţi crescut/care v-au crescut, sînt foarte bătrâni sau chiar s-au dus, s-au prăpădit, şi riscaţi să rămâneţi şi mai singuri. Între 45 şi 55 de ani încă sunteţi în putere. Puteţi să mergeţi să ajutaţi pe la casele de copii sau alte zone, să vă implicaţi în nişte proiecte din astea de ajutor, pentru animale, de exemplu, şi unde să vă găsiţi perechea acolo. Şi în felul acesta, la anul să nu mai staţi singuri, sau să nu aveţi sentimentul că nu aparţineţi cuiva!

Pentru ceilalţi, de peste 55 de ani, iarăşi e o problemă faptul că n-aveţi familie, şi altceva. Prietenii s-au dus şi ei… sau sînt cu familiile lor, vă întâlniţi doar în timpul anului. Puteţi să încercaţi să vă găsiţi parteneri de jocuri de socializare, sau chiar de viaţă. Chiar dacă, la vârsta asta, nu atât mai contează – eu ştiu? – să ai un partener de viaţă, o jumătate amoroasă, să-i zic aşa. Dar puteţi totuşi să socializaţi, pe lângă lucrurile pe care le-am spus înainte. Pe lângă domeniile în care puteţi să intraţi, puteţi să mergeţi la azil; şi acolo sînt o grămadă de oameni de vârsta dvs., şi puteţi să socializaţi cu ei. Nu neapărat ca şi om care e îngrijit de alţii, ci ca Îngrijitor pentru alţii. Să vă angajaţi acolo. Se poate. Un job mai uşor, de exemplu, doar pentru socializare, şi eventual să şi mâncaţi acolo la prânz. Poate să şi dormiţi. Nu aveţi necesităţi speciale, nu are nimeni grijă de dvs. Dimpotrivă, dvs. ajutaţi. Încercaţi să vă găsiţi un astfel de azil la care să lucraţi cu o jumătate din normă, cu un sfert de normă, cu 10% din normă! Pentru lucruri mai uşoare, doar pentru socializare. Iar dacă puteţi, asta ar fi cel mai bine totuşi, să vă găsiţi un loc de muncă cu un personal apropiat de vârsta dvs., ar fi cel mai bine, care să vă dea satisfacţia că vă puteţi împrieteni cu cineva, în aşa fel încât să nu mai fiţi singuri.

Iar pentru cei care nu au de gând nici una nici alta, să ştiţi că sentimentul de singurătate e destul de comun! Nu sînteţi singurii care se simt singuri. Sînt alţii care se simt singuri, deşi sînt în familie. De ce? Pentru că îşi pun aşteptări prea mari. Fac aşa din întâlnirea asta de Crăciun şi de Anul Nou un fel de examen aşa. Hai să retrăim ce a fost odată când eram copil! Nu se mai poate asta. Şi, din păcate, companiile astea de produse alimentare, şi de alte feluri, profită de nevoia asta de abundenţă acum pe final de an, pentru recuperare a ceea ce nu s-a întâmplat în timpul anului. Şi, mulţi dintre oameni încearcă să… acum pe ultima 100 de metri, măcar să se distreze decât să îşi îndeplinească dorinţele pe care şi le-au pus anul trecut. Nu au reuşit, majoritatea. Şi atunci au sentimentul ăsta de neaparţinere.

Deci, nu sînteţi singuri, nu vă îngrijoraţi că vă simţiţi în felul ăsta! Sînt şi alţii. Şi probabil că va trebui să lăsaţi un pic planurile mai jos anul ăsta, în aşa fel încât să nu aveţi sentimentul că aţi pierdut anul! Asta e pentru toată lumea. La revedere! Şi un an nou bun, fără cele mai mari împliniri şi cele mai nu ştiu cum…! Un an nou bun! Adică, asta ce înseamnă? Să fie la fel ca precedentul! La mulţi ani! ”

Gabriel Baldovin

2.1.3. Ianoş Paris, varianta românească a lui Martin Smid din Cehoslovacia

noreply@blogger.com (Baldovin) — Sat, 20 Dec 2025 18:51:00 +0000

Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei

Acest articol este o secţiune dintr-un text mai amplu ce detaliază informaţiile din recentul meu documentar „Eroii au murit. 1989. CIA”

Această secţiune are legătură cu precedenta

2.1.3. Ianoş Paris, varianta românească a lui Martin Smid din Cehoslovacia

Când m-am documentat la nivel de detaliu mediu pentru documentarul „Eroii au murit.1899. CIA”, Ianoş Paris mi s-a părut o persoană reală. Şi încă cred că e reală, doar că acum pun două semne de întrebare în dreptul lui, dar nu pentru că n-ar fi reală, ci pentru că a fost atât de reală în acel moment încât ar fi putut fi o dovadă… vie. De fapt, el este unul dintre puţinele nume date ca martiri în 1989 despre care se găsesc date suficiente şi martori. O primă ciudăţenie în cazul lui este excesul de date, fapt repetat şi în alte câteva cazuri la fel de dubioase. Desigur, las un mic procent de circumspecţie că ar fi persoană reală, deoarece în jurul său e un mister foarte mare. De fapt, sînt puţine nume de persoane date ca ucise în Timişoara în decembrie 1989 unde procentul de dubiu că ar fi fictive să fie 0. Ianoş Paris se apropie de aşa ceva, însă nici el nu atinge pe deplin acest punct. El este parte din lista de presupuşi arşi la Bucureşti, prin aşanumita „operaţiune Trandafirul”. La fel ca în alte câteva cazuri, şi Ianoş Paris are un „ucigaş” oficial, respectiv maiorul de miliţie Veverca Iosif. Există o mulţime de materiale care descriu într-un mod coerent situaţia în care el ar fi fost ucis. Cel puţin eu n-am văzut până spre sfârşitul documentării acestei cărţi ceva suspect în acest caz.

Am sesizat doar o uşoară discrepanţă în descrierea faptelor. Unele materiale îl descriu pe Ianoş Paris ca unul dintre puţinii dizidenţi politici, ucişi realmente de forţele de represiune, fidele sistemului. El are toate ingredientele pentru a fi revoltat; provenea dintr-o familie de gipsyi şi lucra la salubritate ca măturător, deci de condiţie socială inferioară şi marginal. La pagina 92 din cartea „Trăgători și mistificatori: contrarevoluţia Securităţii în decembrie 1989”, editată de Polirom în 2019, Andrei Ursu scrie că Ianoş Paris ar fi fost ucis probabil în urma unor „confruntări prelungite între manifestanţi și forţele de ordine”. Alte materiale îl descriu pe Ianoş Paris drept un huligan. De exemplu la pagina 27 din cartea „Victimele revoluţiei : Timişoara – 1989” (editura Memorialul Revoluţiei 1989, Timişoara, 2011) Romeo Bălan scrie, citând un document oficial:

„… un grup de tineri, din care a făcut parte şi victima Ianoş Paris, a spart un autobuz la intersecţia Căii Girocului cu strada Ştefan Stâncă. Tinerii intenţionau să deplaseze autobuzul pentru a bloca Calea Girocului. (…) Maiorul Veverca Iosif a somat grupul de tineri iar apoi a tras o rafală scurtă spre aceştia. Urmare a deschiderii focului a fost împuşcat mortal Ianoş Paris.”

La acest nivel, cele două variante par că se completează. Acest tânăr era un marginal care a spart un autobuz pentru a face o baricadă precum cea de la Inter din 21 decembrie de la Bucureşti. O să vedem într-o secţiune special dedicată acestui eveniment că şi acolo lucrurile au fost manufacturate spre a da evenimentelor asemănare cu Revoluţia Franceză de la finalul secolului al XVIII-lea. O astfel de baricadă nu a avut nici un sens strategic, deoarece căile „blocate” puteau fi accesate pe cealaltă parte. La Bucureşti, pe lângă un autobuz, au mai fost aduse şi alte vehicule, inclusiv un camion mare, după cum susţin unele surse. Dar la Timişoara nu văd cum ar fi putut un singur autobuz să blocheze o stradă, pe lângă lipsa de sens a blocării sale.

Alte materiale oferă o nuanţă intermediară între cele două variante; ele nu prezintă varianta spargerii autobuzului, ci una ceva mai decriminalizată, respectiv căacei tineri ar fi încercat doar să-l mute, deşi această variantă pare cam fantezistă. Ea se găseşte în postarea „ÎN CĂUTAREA EROULUI PIERDUT - Episodul 46” a paginii de Facebook „Eroii Revolutiei Romane din 1989”. Însă în grupul de „tineri revoluţionari” care erau chitiţi pe acel autobuz era cel puţin un delincvent cunoscut miliţienilor, poreclit Semaca, după cum citim din spusele plutonierului Laza Traian de la pagina 1256 a volumului 3, din cartea „Procesul de la Timişoara”. Căpitanul Candea Vasile Octavian spune la pagina 1218 că tinerii „au vrut să dea foc la autobuz”. Aşa ceva nu mai pare un gest de rebeliune tinerească, ci o operaţiune de genul autobuzelor incendiate de subordonaţii generalului Corneliu Diamandescu, cu scopul de a fi pusă pe seama protestatarilor din Piaţa Universităţii, aşa cum am arătat la minutul 13 din primul episod al documentarului meu „Diversioniştii”.

Prin urmare, e foarte posibil ca acel grup de „revoluţionari” să fi fost de fapt infractori sau anturaj al lor, convinşi de anumiţi sabotori ai regimului din sistemul judiciar să facă diversiuni, care erau menite ulterior să devină false probe despre o revoltă populară masivă. În documentar am menţionat fără amănunte această temă, însă în cartea de faţă aduc mai multe informaţii. În secţiunea intitulată „Grupurile sociale implicate în acţiuni de stradă în decembrie 1989” dau mai multe exemple de astfel de astfel de infractori manipulaţi cu recompense sau chiar constrânşi prin ameninţări să facă diverse acţiuni. În secţiunile ulterioare vom vedea cum diverse persoane aflate sub influenţa băuturilor alcoolice au fost manipulate să acţioneze ca falşi revoluţionari. Unii dintre ei au fost şi împuşcaţi, deveniţi astfel false probe ale naraţiunii oficiale despre reprimarea manifestanţilor de către regimul Ceauşescu.

Asemenea diversiuni i-au cuprins şi pe presupuşii lor călăi. Alarma „Radu cel Frumos”, prin care România ar fi intrat virtual într-un război, este cel mai clar exemplu prin care posesorii legali de armă au fost speriaţi spre a le folosi împotriva civililor. Cel mai bun exemplu pentru aşa ceva este cazul plutonierului Pavel Dumitru de la Lugoj. În acelaşi fel şi maiorul Veverca a fost manipulat spre a ajunge în situaţia de a împuşca pe cineva, şi a fi dat exemplu de miliţian represiv împotriva manifestanţilor. În primul rând, acest maior de miliţie nu ar fi trebuit să iasă pe stradă, după cum nici colonelul Trosca nu trebuia să se afle în acele ABI-uri. Ambii erau ofiţeri de rang înalt, cu muncă de birou, nu de teren. Ambilor li s-a încercat manufacturarea de false probe cum că ar fi fost capii unor forţe de represiune. Cu cât mai mare gradul cu atât mai credibilă manufacturarea falsei reprimări a unei revolte populare. Trosca a primit ordin să meargă şi să dezamorseze o bombă, împreună cu un grup de subordonaţi. Veverca a primit şi el ordin să aresteze nişte huligani care spărgeau sau se pregăteau să incendieze un autobuz. Miliţianul Mihai Virgil declară la pagina 1225 că acest ordin ar fi sunat astfel:

„Adunarea, că trebuie să intervenim la un autobuz, că urmează să fie devastat!”

De unde ştiau cei care i-au ordonat să intervină că acel autobuz ar fi urmat să fie devastat? Nu cumva ştiau pentru că aşa ceva era însuşi planul? În al doilea rând, Veverca şi grupul de miliţieni au primit arme AKM în loc de pistoalele lor „Carpaţi” tipice, de calibru mic, cu care erau obişnuiţi. Rareori aceste arme puteau ucide pe cineva. Niciunul dintre ei nu ieşiseră pe teren cu AKM-uri, pe care le ştiau doar de la tragerile periodice în poligon. Aşa ceva i-a contrariat profund pe toţi, după cum unii şi mărturisesc în declaraţiile consemnate în volumul 3, sus menţionat. Acest ordin însă era astfel conceput încât să facă credibilă manufacturarea crimei ce urma să fie pusă în cârca lui Veverca. În al treilea rând, după cum am menţionat, grupul de miliţieni condus de Veverca avea instrumente tipice miliţiei de a-i imobiliza pe acei tineri fără a-i împuşca. În România cetăţenii particulari nu aveau drept de a purta arme, aşa că infractorii autohtoni nu sînt periculoşi precum cei occidentali, americani în special, pentru ca miliţienii să folosească arme de foc atât de puternice.

Veverca a ajuns la faţa locului cu oamenii din subordine şi probabil că atunci şi grupul de infractori au primit undă verde pentru devastarea autobuzului. A strigat la ei să se oprească, aceştia au refuzat, după care maiorul a tras o rafală de avertisment în aer. Câţiva martori susţin că un tânăr din acel grup ar fi rămas la pământ, în timp ce ceilalţi ar fi fugit. E posibil ca el să fi fost împuşcat de altcineva, sau să nu fi fost împuşcat deloc şi să simuleze împuşcarea precum Călin Nemeş la Cluj , după cum vom vedea într-o secţiune dedicată lui. La fel de posibil e ca Ianoş Paris nici să nu fi făcut parte din acest grup. Însă foarte mulţi martori au declarat că acest tânăr ar fi fost ucis chiar acolo. La pagina 1092 din volumul 3 din acea carte sînt menţionaţi 8 subordonaţi au confirmat că Veverca ar fi tras o rafală de focuri de avertisment, vizându-i pe acei tineri. La aceeaşi pagină există menţionate nu mai puţin de 6 persoane care au declarat că l-au văzut pe tânărul Ianoş Paris mort în urma acestui incident, respectiv:

„… doi şoferi de pe Salvare, Moroca Mihai şi Pătruţescu Marius, care i-au recunoscut după fotografie că a fost adus la spital, fiind recunoscut, tot după fotografie, de asistentul medical Rusandra Martin şi de infirmiera Fediuc Stela şi dus la morgă de brancardierii Burnar Dumitru şi Belciog Ionel. Toţi au declarat că victima Ianoş Paris era împuşcat în zona toracelui.”

Declaraţiile acestor „martori” apar apoi detaliate între paginile 973 şi 1278. În aprilie 1990 toate probele conduceau către o condamnare a lui Veverca. Probele erau la fel de clare precum ca în cazul „represiunii” din faţa UM 01024 din Calea Lipovei. Ambele cazuri erau menite să aducă probe certe pentru naraţiunea mincinoasă despre represiunea dizidenţilor anti-ceauşişti din partea forţelor de ordine.

Numai că cei care au manufacturat aceste probe au pierdut din vedere că poporul român nu e totuşi chiar atât de prost. Deşi i-au acuzat în direct la TV pe USLA-şi că ar fi „detaşamente de terorişti ... aceşti antiterorişti, adică terorişti .. ... ce antiterorişti!”, şi deşi le-au scris pe ABI-uri „terorişti”, totuşi în câteva zile cei mai mulţi care au aflat detalii au înţeles că cu grupul Trosca a fost o diversiune. În acelaşi fel militarii UM 01024 au vorbit despre diversiunea cu manipulaţii care au atacat şi intrat în unitatea lor. Era momentul în care opinia publică se afla sub dezinformarea că spargerea magazinelor şi atacarea unităţilor militare ar fi fost o minciună scornită de Ceauşescu pentru a-şi justifica represiunea asupra contestatarilor. Aceste mărturii au avut efect radical în cei care erau atenţi la evenimente; tragedia începea să semene a o regie orchestrată altundeva. Deşi în primele zile de după evenimente vitrinele sparte erau false dovezi ale luptelor de stradă între forţele de represiune şi manifestanţi, la câteva luni au început să apară firav mărturiile despre echipele de agenţi spărgători profesionişti de vitrine, în spatele manifestanţilor, care au protestat şi împotriva lor. Revolta ofiţerilor CADA risca să scoată la iveală şi alte diversiuni, care până la urmă tot au ieşit la iveală.

Cu cazul Ianoş Paris s-a întâmplat ceva similar. În 1991 cineva îl vede viu în zonă, în timp ce procesul „lotului de la Timişoara” era în desfăşurare, după ce în aprilie 1990 se audiaseră martorii, şi probele erau certe. Subiectul atrage imediat atenţia presei şi devine viral, ca una dintre primele grave erori judiciare în curs de desfăşurare în noul stalinism capitalist, care se realiza inclusiv în justiţie. La pagina 4305 din volumul 7, un avocat cere preşedintelui completului (Cornel Bădoiu?, menţionat doar în volumele 6 şi 8) deschiderea unei anchete prin Serviciul Interpol, cu care Poliţia Română tocmai semnase un act de colaborare. La pagina 4546 din volumul 8 avocatul îi reproşează preşedintelui completului de judecată faptul că i s-a respins martorul Gâlcă Lazăr, care îl văzuse viu pe Ianoş. Reacţia acestui „judecător” în faţa unei astfel de situaţii este absolut uluitoare. După cum se poate vedea la pagina 4549 din volumul 8, la pledoaria avocatului în care apare şi acest subiect, preşedintele completului afirmă:„Să-l omorâm noi, atunci…”

Alteori el a persiflat că ei, autorităţile, l-ar fi omorât, aruncând în derizoriu numeroasele mărturii ajunse în presă. Aşa se face de obicei ironizând pe cel ce nu spune adevărul. Pare o glumă proastă, însă prin această atitudine el a arătat că nu vrea să aducă în faţa instanţei pe cei care ar depune mărturii în sensul noii variante. Există cazuri celebre cu oameni condamnaţi la moarte pentru omor, după care victima va fi apărut vie şi nevătămată. Există cazuri cu erori judiciare de condamnare la moarte pentru omor a unor nevinovaţi, despre care s-a aflat abia când adevăraţii vinovaţi şi-au recunoscut fapta, din remuşcare. Numai dacă ne gândim la aceste erori judiciare, din respect pentru victimele nevinovate condamnate pe nedrept de o justiţie incompetentă, acest preşedinte de complet ar fi trebuit să suspende procesul până când s-ar fi aflat cu siguranţă că zvonurile din presă ar fi fost false. În această situaţie el ar fi trebuit să pună imediat în aplicare prevederile articolul 87 privind confruntarea, din Codul de Procedură Penală, adică Legea nr. 29 din 12 noiembrie 1968, care spune foarte clar:

„Când se constată că există contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauza, se procedează la confruntarea acelor persoane, dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei”

Dar iată cum preşedintele completului se comportă ca şi cum n-a auzit niciodată de aşa ceva. După cum voi arăta detaliat în capitolul 4, el a pus uriaşe presiuni pe martori spre a smulge de la ei declaraţii care să susţină naraţiunea oficială. Însă în acest caz acest „judecător” a devenit subit un anchetator amator. În loc să oprească pe loc pledoaria şi să ajungă cumva pe firul informaţiei spre martorul care infirma alte mărturii, şi să-l aducă la audieri, el se ţinea de glume proaste. Pentru eliminarea oricărui dubiu, acesta ar fi trebuit să prezinte un raport prin care să arate că acele declaraţii apărute în presă sînt parte dintr-un plan murdar al inculpatului Veverca. Articolul 198 din aceeaşi lege, privind abaterile judiciare spune:

„(4) Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei:
f) neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a masurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii;”

Codul de Procedură Penală din 1968 se afla încă în vigoare până în 1994, când i s-au adus unele modificări. Prevederile confruntării au rămas aceleaşi, doar că a fost schimbat numărul articolului, din 87 la 129 respectiv de la 198 la 283. De asemenea, articolul 2611 din Legea nr.15 din 21 iunie 1968 (Codul Penal al Republicii Socialiste România), spune:

„Împiedicarea participării într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză, a unui martor, expert, interpret sau apărător, săvârşită prin violenţă, ameninţare sau prin orice alt mijloc de constrângere îndreptat împotriva sa ori a soţului sau a unei rude apropiate, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 7 ani.”

Codul Penal va fi rămas în vigoare încă aproape o decadă, şi se va fi schimbat prin Legea nr.286 din 17.07.2009, în care articolul 275 (b) spune în mare parte acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte. La fel ca în cazul precedent, şi această prevedere a Codului Penal era în vigoare în anii 90.

Dar în loc să facă aşa ceva, acest „judecător” se lansează în glume fără umor şi persiflări susţinute doar de poziţia de forţă în care se afla. La pagina 4553 din acelaşi volum 8 acesta pune următoarea întrebare:

„…ce probă ar exclude prezenţa lui Ianoş Paris printre cele 40 de cadavre?”

Cea cu martor e bună? Numai că aşa ceva nu era trecut în fişa postului său. De fapt, în loc de această întrebare capcană, el ar fi trebuit să pună opusul ei dacă ar fi fost onest şi ar fi căutat adevărul: ce probă ar certifica prezenţa lui Ianoş Paris printre cele 40 de cadavre (sau 41, sau 42, sau 43)? Nu exista niciuna. Nu exista nicio certitudine în acest caz. În loc să-şi pună întrebarea de magistrat cu experienţă dacă nu cumva minţiseră martorii care spuseseră că-l aduseseră mort la morgă, el a rămas pasiv faţă de această pistă. Scandalul cu morţii scoşi din cimitire era încă activ, iar acest judecător ar fi avut motive să creadă că şi Ianoş Paris ar fi putut fi un alt caz similar de mistificare. Dar acest judecător sub acoperire era parte din campania de mistificare, şi această pistă trebuie înfundată. Păi dacă opinia publică ar fi aflat că cei 6 martori oculari care îl văzuseră pe Ianoş mort, fie erau mincinoşi, fie fuseseră manipulaţi să dea declaraţii mincinoase, atunci asta ridica noi semne de întrebare şi faţă de alte cazuri similare. În primul rând era afectată credibilitatea poveştii cu incinerarea cadavrelor la crematoriul „Cenuşa”, deşi în volumul 1 al aceleiaşi cărţi citim declaraţiile a altor „martori oculari”, care le-ar fi văzut cu ochii lor…

În mod normal, pentru asta preşedintele completului de judecată trebuia să dea dispoziţie pentru găsirea şi aducerea acelor martori pentru a depune mărturie în instanţă. Nu era mare lucru să caute în presă aceste fire. Am menţionat mai sus sugestia acelui avocat pentru o cerere către Serviciul Interpol. În acest caz ar fi trebuit să se implice direct SRI, pentru că aceste „zvonuri” ar fi putut fi o strategie de obstrucţionare gravă a justiţiei. Conform statutului lor declarat, SRI şi SIE ar fi trebuit să trimită agenţi să cerceteze dacă acest om ar fi fost în viaţă. Agenţii lor ar fi trebuit să comunice fie direct judecătorilor, fie indirect inculpaţilor, despre numele peroanelor care l-au văzut pe Ianoş Paris, şi apoi să faciliteze aducerea lor în sala de judecată pentru a se realiza confruntarea cu cei 6 „martori oculari” ai cadavrului acelui tânăr.

Însă (şi) în acest caz ordinul era altul. Ca urmaş al fostei Securităţi, SRI nu avea nici un interes să se afle adevărul nici în cazul Ianoş Paris şi nici în cel al întregii campanii de invazie diversionist-militară din decembrie 1989. Se cerea înfundarea şi muşamalizarea oricărei probe, sau a vreunui indiciu care contrazicea naraţiunea oficială. Cornel Bădoiu a ignorat inconsistenţe sau minciuni gogonate ale martorilor în mai multe cazuri, aşa cum citim de exemplu la pagina 4552 din volumul 8. La pagina 4794 inculpatul Matei Ilie îi reproşează acestuia respingerea procedurii confruntării cu unii martori mincinoşi. Se continua practic campania din decembrie, unde vechii securişti eşapaţi în SRI-işti, împreună cu aceeaşi DIA-işti, ştergeau urmele implicării lor în haosul din 1989.

Ei urmau coordonarea spionajului civil, care avusese cu o lună în urmă un caz Ianoş Paris în Cehoslovacia, respectiv Martin Smid. Acolo s-a întâmplat cam acelaşi lucru, doar că reverberaţia publică a fost mult mai mare, ca semn de contrafacere a „revoluţiei de catifea” cu minciuni. Dezinformarea a pus cazul Martin Smid pe seama comuniştilor înşişi, şi aşa a rămas până astăzi. Însă ei nu aveau nici un motiv să se auto-denigreze şi să falsifice moartea acestui om, exceptând cazul în care nu erau sabotori, racolaţi anterior de spionajul occidental. La fel ca şi în România, scopul lor era acela de ultra-denigrare a regimului curent, în aşa fel încât cel viitor, mult mai rău, să pară totuşi că va fi fost mult mai bun. Spre deosebire de Cehoslovacia, în România spionajul civil a sugrumat în mod expres investigaţia faţă de Ianoş Paris, tocmai pentru a nu aduce efecte similare. Vânarea apoliticilor în locuri fără legătură cu manifestaţiile antiregim a fost o simplă za dezinformaţională de falsificare a unor decese, în scopul manufacturării unor false probe privind represiunea regimului Ceauşescu.

Ne putem imagina că preşedintele completului nu ar fi riscat de la sine putere să fie condamnat pentru gravă încălcare a legislaţiei penale, ignorând prevederile confruntării, cu implicaţii în coruperea înfăptuirii actului judiciar însuşi. Însă protocoalele avute până recent de SRI cu curţile de justiţie, şi apoi denunţate de preşedintele Hellvig, funcţionau încă de atunci. Acel judecător avea ordin să obstrucţioneze orice fel de trimitere spre cercetarea acelor zvonuri, care de fapt ar fi contribuit la dezvoltarea subiectului ce făcuse explozie în presă. O astfel de bizarerie este parte din marile crăpături ale campaniei de diversiuni din 1989 şi după. Din păcate, toată campania tragică din 1989 s-a bazat pe astfel de operaţiuni. Cazul Ianoş Paris se ridică la nivelul celorlalte două, care a pulverizat ideea de revoluţie pentru cei circumspecţi: prima este scoaterea cadavrelor din morminte şi date ca false probe de martiri, deşi muriseră înainte de începerea evenimentelor, care devenise notorie; cea de-a doua este staţia de amplificare cu sunet de mulţime înfuriată, care oferea false probe de huiduieli pentru Ceauşescu la mitingul din 21 decembrie.

Dar, dacă n-au putut să devină stalinişti 100%, şi nu l-au lichidat pe Ianoş Paris, subiectul a luat o turnură neaşteptată. Odată cu ştirea transmisă folcloric cum că a fost văzut în viaţă, spionajul civil a apăsat pe două butoane pentru înmuierea situaţiei spre a nu deveni un alt caz Martin Smid. Prima măsură a fost renunţarea la acuzaţia de complicitate la genocid înspre complicitate la omor deosebit de grav (pagina 4359, volumul 8), prin care erau cercetaţi cei din „lotul Timişoara”. Faptul că la aproape 2 ani de la evenimente, într-o sală de judecată încă se susţinuse minciuna de la radio Europa Liberă despre existenţa unui genocid, atestă caracterul profund stalinist, dar de sorginte capitalistă, în care intrase România. A doua măsură a fost ascunderea fizică a lui Ianoş Paris spre a nu mai fi văzut şi de alţii. Din fericire spionajul civil nu l-a ucis aşa cum „glumea” preşedintele completului, ci doar … mutat în Occident. Remarcăm diferenţa faţă de stalinismul propriuzis, care trebuie totuşi apreciată. Dacă evenimentele s-ar fi petrecut în urmă cu 50 de ani, probabil că spionajul civil ar fi adoptat de facto soluţia spusă în glumă de preşedintele completului. De aceea au decis doar să-l scoată din ţară spre a nu mai fi văzut.

Dar această măsură a fost doar o simplă cârpeală ce doar a amânat deznodământul situaţiei, respectiv viralizarea în presă a subiectului. El a fost văzut şi în Occident. Acolo trăiau deja membri ai anturajului lui la cerşit sau furat, care trecuseră mai mult sau mai puţin legal graniţa între timp. În presă apar în acea perioadă diverse mărturii despre el văzut în Germania, apoi în Olanda. Cazul devine viral şi presa ia foc pur şi simplu. Timişoara, şi România în general, trăia al treilea mare şoc cu explozie întârziată, după răsuflarea faptului că vitrinele şi unităţile militare chiar fuseseră atacate de „huligani”. Primul val dezinformare despre evenimentele din 1989 susţinea că aşa ceva ar fi fost o minciună de-a lui Ceauşescu, pentru justificarea falsei represiuni armate asupra manifestanţilor. Noile mărturii arătau că „huliganii” aveau în timpul liber costume Armani… Apoi a venit cazul medicului erou Mian Dressler, care susţinea că morţii fuseseră luaţi din cimitire. Apoi apare şi cazul Ianoş Paris. El îl premergea cu aproape 3 decade pe cel al lui Constantin Reliu de la Vaslui din 2018. Odată ce şi acesta a ajuns viral în presă, şi atunci spionajul civil a ordonat judecătorilor să revizuiască sentinţa, iar Reliu a fost recunoscut ca viu. Iată că, ceva de acest gen s-a întâmplat neoficial şi cu condamnarea lui Veverca. Ianoş Paris nu a fost atât de viral precum Reliu, însă şi acolo s-a dat „la loc comanda”. Veverca a intrat şi el într-un con de umbră, probabil cumpărat de noii invadatori să-şi ţină gura.

Dintr-un caz aproape clar de susţinere a naraţiunii oficiale, Iosif Veverca va fi devenit una din marile crăpături ale acesteia. Iniţial el a fost condamnat la 15 ani de închisoare. Dar, la fel ca şi în cazul militarilor acuzaţi de reprimarea manifestanţilor, la fel şi el a fost ulterior graţiat, sau scutit medical, după cum spun unele surse. Dacă el l-ar fi împuşcat într-adevăr pe acel tânăr, nu ar fi putut fi graţiat sub nicio formă. Nu există nicio circumstanţă atenuantă pentru care Veverca să fie iertat. El nu ar fi trebuit să folosească arma deloc, şi foarte probabil că nici n-a folosit-o. Avea destule instrumente pentru reţinerea acelor tineri în caz că ar fi comis vreo ilegalitate. Nu avea motiv să rişte sancţiuni prin folosirea discreţionară de forţă disproporţionată. Însă situaţia a avut şi alte crăpături, care pe termen lung arată incompetenţa celor care au conceput acele diversiuni, dincolo de aspectul lor original.

După aceste informaţii, spionajul civil a trebuit să pună repede batista pe ţambal pe acest caz, după modelul înlocuirii minciunilor despre vaccinul împotriva SARS-COV-2 cu amplificarea explozivă a războiului din Ucraina în zilele noastre. La pagina 49 din cartea „Victimele revoluţiei…”, menţionată mai sus, Bălan citează raportul lt. maj. Marianuţ Ionel, din dosarul nr.24/1991, al. C.S.J., şi nu „Procesul de la Timişoara”. De asemenea, fiind scrisă în 2011, Romeo Bălan a mai tăiat şi din numărul „martorilor” de la 6 la 2, respectiv „brancardierii Burnar Dumitru şi Velciov Ionel.” Având în vedere faptul că Belciog Ionel este transformat apoi în Velciov Ionel, putem reduce numărul celor 6 doar la 1, pentru a nu mai bătea la ochi aşa de tare dimensiunea stalinistă a falselor mărturii din noul regim.

Acest model s-a repetat în multe alte cazuri similare. Am văzut în secţiunea anterioară că după ce informaţiile au început să circule în spaţiul public, tot ce a putut să facă spionajul civil a fost să îi graţieze pe toţi militarii care au tras după ce au fost provocaţi, aruncând vina pe preşedintele Ion Iliescu. De atunci s-a creat o aporie tragicomică cu rejudecarea de la an la an, şi re-graţierea celor implicaţi, ca într-un circ fără sfârşit. În jurul acestor teme spionajul civil a ţesut un haos dezinformaţional, după modelul pe care eu l-am descris în cartea mea „Manifestul societăţii automatiste”. La fel ca şi în cazul vaccinului anti-COVID, cine era dispus să creadă că militarii ar fi fost vinovaţi, aveau dovezile în condamnare. Ceilalţi, aveau graţierea lor ca semn al onestităţii noului regim.

Iată cum, prin aceste diversiuni, Ianoş Paris nu a ajuns un alt Martin Smid. Despre el se vorbeşte ca despre capitolul „şi altele” în cărţi şi alte surse neoficiale, dar este total exclus din documentele oficiale. Ianoş Paris nu există în alte documente oficiale precum lista martirilor din Monitorul Oficial al României de luni 18 decembrie 2006, nici în ordonanţa de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014 , şi, desigur, nici rechizitoriul 29 iulie 2022 din acelaşi dosar din . De asemenea, el nu face obiectul unor cereri de despăgubiri la CEDO , aşa cum s-a întâmplat cu mulţi martiri ai invaziei diversionist-militare.

El apare însă ca martir în website-ul „portalulrevolutiei”. Există 2 documente oarecum oficiale în care el este menţionat. Primul este „Decretul nr. 110/1991 privind conferirea titlului de Erou-martir al Revoluţiei române din decembrie 1989, a titlului de Luptător pentru victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 şi a medaliei Revoluţia română din decembrie 1989” . Dar, dacă sîntem atenţi la forma titlului acestui document, observăm că în el intră şi „eroii-martiri” dar şi „luptători”. Titlul amestecă morţii şi supravieţuitorii într-un mod înşelător, tipic pentru dezinformare. Cel de-al doilea document ce ar părea să confirme decesul lui Ianoş Paris, este „Raportul Comisiei Senatoriale din 1996 privind Revoluţia din Decembrie 1989”, în care varianta împuşcării sale este descrisă pe scurt la pagina 900. Numai că un astfel de raport trebuia să fie o acţiune a procuraturii, nu a senatorilor. Faptul că au fost aleşi indirect de un număr de cetăţeni, şi numiţi de partide în funcţie de senatori, nu-i face automat şi competenţi în a face anchete. Iar completul de judecată, convertit provizoriu în procuratură, am văzut mai sus ce diversiuni a comis prin ignorarea prevederilor confruntării din Codul de Procedură Penală.

Ianoş Paris foarte probabil trăieşte şi astăzi, poate cu un alt nume şi cu operaţii estetice. Între martirii invaziei diversionist-militare poate că unii au murit înainte de 15 decembrie 1989 şi au fost trecuţi „din pix” între „martirii revoluţiei”. Modelul este cazul cadavrelor manufacturate ale femeii şi copilului, date de aparatul diversionist-dezinformator ca mamă şi fiu/fiică ucise de regimul Ceauşescu. Am să revin în capitolul 4 la Ianoş Paris, împreună cu manipularea făcută de preşedintele completului de judecată asupra unor martori şi inculpaţi spre a da declaraţii în favoarea naraţiunii oficiale. Deocamdată, în secţiunea următoare am să dezvolt tema cazurilor de nume probabil fictive din lista morţilor în urma evenimentelor de la Timişoara de până în 22 decembrie 1989 .

Cuprins

Gabriel Baldovin

Nu vă denigraţi la despărţire!

noreply@blogger.com (Baldovin) — Sat, 29 Nov 2025 17:03:00 +0000

Respectaţi-vă partenerul/partenera în timpul relaţiei amoroase şi pe fostul/fosta, după terminarea ei! Am făcut un video pe această temă şi l-am încărcat în:

rumble

youtube

tiktok

facebook

instagram

View this post on Instagram

A post shared by Baldovin psi (@baldovinpsi)

archive.org

varianta de text simplu:

„Bună ziua! Aşadar, se întâmplă ca membrii cuplului -o ia în direcţii diferite, mult prea diferite, şi atunci evident că, după o perioadă de rutină împreună, nu mai au lucruri comune deloc. De asta, în principiu, melodia aia de Paula Abdul „The opposites attract”, adică contrariile se atrag, e valabilă într-o anumită măsură, într-un anumit procent. Dacă contrariile sînt mult prea multe, ăsta este totuşi un indiciu că la un moment dat cuplul se va nărui, se va separa. Deci e bine ca mai mult asemănările să existe decât deosebirile. Şi acum hai să ne gândim la situaţia în care într-adevăr unul din membrii cuplului vrea să plece din cuplu!

Şi aici e o mare problemă pentru celălalt. Într-adevăr, el suferă, dar cel mai rău şi cel mai rău este că trece la denigrarea lui, trece la bălăcărirea lui. Şi multe cupluri ajung până la urmă la aşa ceva. Ne aducem aminte despărţirea asta dintre Prodan şi antrenorul ăla de fotbal …În fine, nu mi vine acum în minte (Reghecampf)…Şi s-au făcut ei în presă ani de zile… Mai mult ea pe el. Aşa ceva este neindicat. Pentru că e posibil ca persoana care pleacă din cuplu să aibă pur şi simplu o simplă perioadă din asta. Care se întâmplă. Oamenii evoluează în cicluri, la fel cum ce se numea odată „Psihoza maniaco-depresivă”, şi care se cheamă acum „Tulburarea bipolară”, evoluează în episoade; episodul depresiv urmează unuia maniacal, şi după care iar unul depresiv, după aia iar unul maniacal. În care, în perioada maniacală omul e foarte fericit, el se crede vindecat, şi altele…

Un astfel de episod maniacal, dar în proporţii mai mici, are fiecare dintre noi, la un moment dat. Adică, vrem să ne reinventăm. Însă, de multe ori cădem din lac în puţ. Adică, se întâmplă să ajungem, în stilul ăsta al nostru de viaţă, undeva la o situaţie mai rea decât cea de dinainte. Şi atunci se poate întâmpla ca membrul cuplului, care pleacă el să se reinventeze, să se reîndrăgostească, şi alte lucruri, sau chiar s-a îndrăgostit şi intră într-o relaţie, să intre după aceea în rutină, şi să vrea să se întoarcă la cuplu. Desigur, dacă persoana părăsită îşi găseşte pe altcineva, nu mai… nu se mai întâmplă. Dar se poate întâmpla ca persoana părăsită să nu aibă nici ea o relaţie bună. Şi atunci cei doi se pot recupla, după ce au stat zeci de ani, poate, împreună. Deci iată, vă recomand ca la separare să nu vă bălăcăriţi. Că, chiar dacă, să zicem, că vă veţi separa de tot, şi vă veţi face fiecare vieţi separate, e bine să avem amintirea perioadei – că e perioada din viaţa dvs – să fie o amintire totuşi plăcută. Să nu o terminaţi la modul ăsta! Adică, am stat împreună atâta timp, şi ne-am înţeles, şi, dintr-o dată, ne facem albie de porci. E absurd! O zi faină!”

Gabriel Baldovin

Acuzaţia de putinism este o fentă pentru a ascunde invazia neocolonialistă de după 1989

noreply@blogger.com (Baldovin) — Fri, 21 Nov 2025 21:02:00 +0000

Acuzaţia de putinism este un alt exemplu de mistificare menit să ne îndobitocească, cu plan pe termen lung de exterminare naţională. Dezinformatorii au injectat cu un incredibil succes în mintea unor oameni deştepţi absurditatea cum că suveranismul şi patriotismul ar fi echivalent cu rusofilia şi putinismul.

rumble

youtube

facebook

tiktok

instagram

View this post on Instagram

A post shared by Sus Moralul Românesc (@susmoralulromanesc)

internet archive

Varianta de text simplu a acestui video, aici:

„Vă salut! Iată că a venit timpul să vorbesc şi despre marea minciună care s-a spus în decembrie 2024, despre faptul că acel candidat la preşedinţie, Călin Georgescu, ar fi fost omul ruşilor. Vreau să vă zic că ideea asta a invaziei ruşilor, pe care o susţin oameni foarte inteligenţi, din păcate, nu e nouă. S-a practicat în Statele Unite în 2016, la Candidatura lui Donald Trump. Trump atunci a fost lăsat să candideze, pentru că Statele Unite are aşa o mai mare experienţă cu escrococraţia, numită „democraţie liberală”, şi că oamenii acolo ar fi fost mult mai supăraţi, cum au şi fost în 2020, când a pierdut alegerile. Aşa că, acolo nu l-au putut împiedica să candideze. Aici l-au împiedicat.

Nu vreau să susţin imaginea cumva a lui Călin Georgescu. Am spus în video-urile anterioare că şi el, şi Şoşoacă, şi Simion sînt de fapt oamenii sistemului, prin care sînt anihilaţi, sînt acoperiţi, sînt camuflaţi adevăraţii dizidenţi politici, respectiv Radu Moraru, Laurenţiu Primo, şi mai nou Răzvan Constantinescu, medicul Răzvan Constantinescu de la Iaşi. Ăştia sînt dizidenţii politici cu cea mai mare audienţă în momentul ăsta. Iar cei trei care au apărut după ei, Şoşoacă, Simion şi Gorgescu, sînt aşa nişte clone manipulate. Deci, nu mă luaţi ca un simplu susţinător al lui Călin Georgescu, deşi sînt un admirator al suveraniştilor, dar şi al progresiştilor, în aceeaşi manieră, şi o să fac un video ulterior despre treaba asta.

Vreau doar să susţin şi să arăt adevărul, şi anume că asta este o reţetă care s-a mai practicat. Şi agenţiile de spionaj americane au revenit cu o informaţie ulterioară, şi au spus că nu a fost implicat nimeni din Rusia în alegerile din 2016, şi cred că preşedintele american, acum vreo câteva luni, a spus o pe şleau: ce „democraţie”, evident, în ghilimele aşa, ar fi aia în care nişte bani, care pot să ajungă la maxim 1 milion de euro, ar pune în pericol alegerile? Că acest Călin Georgescu a fost acuzat că ar fi fost ajutat de o campanie finanţată din străinătate pe TikTok sau pe social media. Cam atâta e. Păi, dar campania în general este mult peste 1 milion de dolari. Ajunge peste 10 milioane de dolari într-o ţară ca România, şi e finanţată de la bugetul de stat.

Dar, dincolo de asta, partea cea mai proastă este că această acuzaţie de rusofilie e mult mai veche. E mult mai veche, şi vine chiar de la Ceauşescu. Eu o să încerc să-i fac imaginea corectă lui Ceauşescu, şi pe contul Gabriel Baldovin şi pe acesta, corectarea istoriei care a fost brutal falsificată în cazul nostru, al românilor. Dar ce a făcut el în '89, atunci când contestatarii lui au fost etichetaţi de el precum terorişti, legionari şi altele, e cumva parte din acelaşi plan. Că aşa fac demagogii ăştia când ajung la putere. Orice fel de contestatar este tratat aşa… e demonizat. Şi, după aceea, ne aducem aminte de Iliescu, care, la fel, pe protestatarii din Piaţa Universităţii îi trata precum legionari atunci, în criza din 13 iunie. Ne aducem aminte din 2012, când protestatarii din Piaţa Universităţii împotriva lui Băsescu erau trataţi precum ciumpalacii. Da. Şi exemplele pot continua.

Numai că acuma, iată, e mult mai credibilă acuzaţia asta de rusofilie, care e menită să ascundă faptul că noi, ca şi naţiune, sîntem sub ocupaţie din '89 încoace. Ocupaţie neocolonialistă. Şi sîntem atât de mult îndoctrinaţi cu minciuna asta încât nu ne dăm seama. Eu am încercat, şi voi continua să corectez istoria evenimentelor din decembrie '89, care a fost o invazie diversionist-militară, nu revoluţie, nu lovitură de stat. Şi după aia a urmat o invazie neocolonialistă. Adică, noi am plătit cu resurse naturale şi resurse umane cel mai mult; adică, ni se iau copiii aşa cum făceau turcii secolele trecute. Veneau pe aici în incursiuni militare, luau copiii, luau ce mai găseau. Stăteau femeile, stră-străbunicele noastre ascunse vara, în special în zona asta de şes, că aici nu putea nimeni să anunţe că vin turcii. Mai spre nord se mai anunţa, dar aici nu se ştia. Stăteau ascunse, săracele, într-un soi de bordei, din ăsta, şi le duceau bărbaţii mâncare o lună de zile, vara. Că iarna nu veneau turcii.

Ei bine, acum femeile noastre o fac liber, prin dezinformare. Deci ei şi au extins piaţa de desfacere aici în România, ne-au distrus nouă industria, şi acuma iată cum ascund ei treaba asta cu clona asta, cu minciuna asta, cu dezinformarea asta, care e o adevărată teorie fabulatorie, cum că, domnule, vrea Putin să refacă Uniunea Sovietică. Deşi el a spus că a fost o eroare. Dar – na! – acum destrămarea şi refacerea la loc a URSS e mai greu de făcut. Cel puţin în trei ani, ia uite, n-a reuşit să cucerească Ucraina. Deci e puţin probabil să încerce o incursiune militară pentru că nu-şi poate convinge propriul popor. Iar dacă l-ar convinge, să ştiţi că mă îndoiesc că ne-ar apărea cineva. NATO şi-ar retrage catrafusele, aşa cum şi le-a retras din Afganistan, şi din alte locuri pe unde au fost ei, să implementeze „democraţia” cât au avut interese. Când n-au mai avut, s-au retras. Deci nu prea … vă rog să mai cercetaţi zonele astea şi să nu aveţi încredere în minciunile care se spun! O să revin la tema asta cu minciuna, cu dezinformarea asta a rusofiliei. O zi faină!”

Gabriel Baldovin

Ajutorul pentru refugiaţii ucraineni nu trebuie să devină implicare militară împotriva Rusiei

noreply@blogger.com (Baldovin) — Sat, 08 Nov 2025 07:36:00 +0000

România a fost împinsă în cel de-al 2-lea Război Mondial de nişte oameni slabi din armată, care au vrut să-şi facă renume de viteji. În ciuda sacrificiilor, am ieşit ca ţară învinsă din acest conflict. Pe lângă asta, 23 august 1944 a fost a doua mare ruşine naţională a secolului XX, după reprimarea răscoalei din 1907. În spiritul acestei ruşini, merită menţionat batalionul „Tudor Vladimirescu, condus de bunicul lui Sergiu Nicolaescu, generalul Nicolae Cambrea, care a dezertat şi luptat alături de URSS împotriva propriilor conaţionali, până la 23 august. Iată de ce patriotismul fără o judecată bună nu e suficient pentru o politică eficientă.

Astăzi forţe urmaşe ale celor ce au instigat al 2-lea Război Mondial vor de ceva vreme să ne atragă într-un alt război pierzător împotriva Rusiei. Tehnica e aceea de convingere cu paşi mărunţi, pas cu pas. Mai întâi se prezintă excesiv acest război, de parcă România ar fi dispărut, cu problemele ei cotidiene, şi singura noastră problemă ar fi Ucraina. Îmi aduc aminte că, la vreo 3 luni de la amplificarea sa, postul TV Digi 24 a dat la o ediţie de ştiri doar informaţii despre Ucraina şi nici măcar una despre România. Acest război nu ne priveşte pe noi, ci pe modul în care etniile rusă şi ucraineană au înţeles să convieţuiască în ultimul secol, dar în special în ultima decadă. Apoi, atenţie la modul în care se forţează transformarea ajutorului umanitar pentru omul simplu refugiat în ajutor militar pentru statul ucrainean! Atenţie la instigatorii atragerii României în războiul din Ucraina prin retorica ajutării omului simplu, refugiat! Noi oferim un deget de moralitate şi empatie, iar escrocii ideologici vor să ne ia toată mâna prin a ne atrage în acest război. Mergeţi mai departe faţă de toţi care fac exces de informaţii despre acest război!

rumble

youtube

facebook

tiktok

instagram

View this post on Instagram

A post shared by Sus Moralul Românesc (@susmoralulromanesc)

Varianta de text simplu a acestui video, aici:

„Vă salut! O constantă a relatării războiului dintre Rusia şi Ucraina a fost aceea a exagerării, a manipulării, a dezinformării rolului pe care noi trebuie să-l avem faţă de acest război. Şi, în primul rând, în 2022 când a început războiul noi evident a trebuit să-i ajutăm pe refugiaţii ucraineni, deşi majoritatea a rămas în ţară. S-a văzut, că unii au venit încoace, şi unii dintre ei erau foarte bogaţi cu maşini foarte scumpe. Că s-a văzut în parcările hotelurilor cum arătau maşinile lor şi ce hoteluri foloseau. Nu erau toţi ucrainenii aşa, dar o bună parte dintre ei erau aşa. Şi cei mai mulţi dintre cei săraci, din păcate, n-au avut bani să călătorească şi n-au venit deloc în România. Într-un fel da, atunci în primele luni ale războiului noi asta a trebuit să facem, anume să-i ajutăm pe refugiaţi, pe cei care au fugit din calea războiului, că aşa e creştineşte şi a aşa e uman să facem faţă de cei aflaţi în nevoie.

Însă, sub influenţa unor băieţi cu epoleţi de prin alte părţi, predispoziţia noastră şi a unui om bun spre ajutor a celor nevoiaşi a fost cumva manipulată să devină susţinerea acestui război; adică în sensul că, domnule, hai să ne implicăm, să apărăm, să luptăm cumva cu Ucraina, să facem o coaliţie cu ea, să luptăm împotriva Rusiei; adică cumva să refacem vechea coaliţie a invaziei URSS-ului de din anii '40 de către Germania nazistă, să se refacă crimele de atunci. Evident că eram atraşi în acest război. Şi practic era făcut al treilea război mondial dacă făceam asta şi noi şi polonezii şi ungurii şi alţii care au participat atunci în anii '40 la acea invazie. Deci noi trebuie să facem diferenţa între a ajuta omul simplu şi a ajuta un sistem să lupte cu o altă ţară!

Povestea asta e o şmecherie din asta foarte abil făcută de modificare a vechii idei a lui George Bush cum că „cine nu e cu noi e cu teroriştii”. Sau, cum se spunea odată, este „ori cu noi ori împotriva noastră”: nu-ţi dădea cale de a fi neutru. Şi în cazul ăsta la fel: dacă nu susţii cumva războiul din Ucraina şi nu eşti de partea Ucrainei, eşti de partea Rusiei. Ei bine, mai există şi calea neutră de fapt, calea mijlocie, anume că nu vrei să te implici în acest război. De ce? Pentru că lucrurile nu-s chiar aşa alb şi negru, cum ni s-au spus în presă. Şi o să revin la asta într-un video ulterior. O zi faină!”

Gabriel Baldovin