Bardac în propria-i zeamă

MASHUP

noreply@blogger.com (JOKER) — Sun, 27 May 2012 01:33:00 +0000

Melting Sadness by MEG

Chiar în clipa asta, îşi spune J., un gînd, chiar gîndul ăsta, îmi umblă prin creier. Se uită din mers la vechi şi noi amintiri, într-o nesfîrşită galerie fixată în reţeaua de neuroni, ici mai admiră un răsărit, colo mai miroase o floare, mai ascultă un cîntec. Apoi trece cu bucurie pe lîngă o siluetă pur feminină dansînd tăcută în lumină, îi urmăreşte cu respirația întretăiată mişcările sublimate, idealizate, ne-ritmul, într-un amestec hipnotic de culori, de lumini şi de umbre. Da, îşi spune gîndul lui J. trecînd cu un fior mai departe, avem darul de a idealiza. Apoi retrăieşte, de-a lungul unui lung culoar întunecat, clipe de angoasă, clipe de frică, clipe de disperare. Da, îşi spune, avem. Se extrage cu un mic efort de acolo, din zona tristeţii, cîteva tentacule încearcă să-l tragă înapoi, ventuze-buze arcuite lasciv îl acoperă, avide, cu sărutările lor voluptoase, se scutură, scapă. Da, unele amintiri pot fi periculoase, îşi spune atunci gîndul lui J., uşor transpirat. Face slalom apoi printre gînduri nerostite, proiecte, cîteva strălucesc uşor, cu irizaţii spre margini. Nu au încă o formă precisă, sînt în curs să devină. Unul dintre ele îl mîngîie în trecere, mda, ăsta trebuie să fie un gînd narcisist. Iar gîndul lui J. trece mai departe, îşi continuă drumul printre atîtea şi-atîtea amintiri, printre părinţi, fraţi, prieteni, duşmani, prin iubire, indiferenţă, tristeţe, ură. Aruncînd cînd şi cînd cîte-o privire peste umăr, de-aducere-aminte.

Se-ntoarce apoi încet către sine, obosit, închizind ochii pentru o clipă. Cum ar fi, se-ntreabă, dacă toate amintirile astea s-ar amesteca, cum ar fi dacă toate ar deveni una? Ce-ar deveni atunci, toate, vis sau coşmar? Vor avea atunci, toate în sfîrşit, un sens? Greu de spus, greu de cuprins. A auzit cîndva că va afla, în ultimele clipe, înainte de trecerea dincolo, atunci va vedea totul, comprimat, într-o singură suflare (suflare de viaţă?...). Supremul Mashup. Şi atunci va înţelege.
Da, îşi spune, atunci sigur va afla care e sensul.
Annie Lennox - Backwards / Forwards [an Earworm Mashup]

Backwards / Forwards
Annie Lennox Mashup by DJ Earworm

(I don't think you know what I feel)
(You are a shining light)

Do be do be do do do, oh - oh

It's a dark room
But to me you're a shining light
Whoo - oo boy, whoo - oo boy,
You are a shining light

Do be do be do do do, oh - oh

I used to be lunatic
But to me you're a shining light

Do be do be do do do, oh - oh

I used to be woebegone
Yeah you light of my life

Now every one of us is made to suffer
Cry, cry. (I don't think you know what I feel.)
Every one of us is made to grieve:
Tears in my eyes burn (I don't think you know how I feel)

So take me from the wreckage. (Something goes wrong.)
Save me from the blast (Something goes right.)
Won't you pick the pieces up
Cause it feels just like I'm walking on broken glass

(Do be do be do do do, oh - oh)
Walking on, walking on broken glass
(Do be do be do do do, oh - oh)
Walking on, walking on broken glass

I look up to the
shining light
and I've got a wall around me
You are a shining light

I used to have demons
But to me you're a shining light
So many monsters
Yeah, you light up life

You don't know
I may be mad I may be blind
You don't know
I may be viciously unkind
You don't know

Keep on walking on broken glass

Walking on, walking on broken glass
(Do be do be do do do, oh - oh)
Walking on, walking on broken glass
(Do be do be do do do, oh - oh)

Turn a whiter
Dont wanna, don't wanna, don't wanna
(Momma!)
Shade of pale
Dont wanna, don't wanna, don't wanna
(Do be do be do do do, oh - oh)

(Momma!)
No more I Love You's
But to me you're a shining light
(Do be do be do do do, oh - oh)

(Momma!)
Changes are shifting outside the world
(Do be do be do do do, oh - oh)
Yoiu are a shining light

(You don't know.)
This is the book i never read
(You don't know.)
these are the words i never said
(You don't know.)
This is path I'll never tread
(You don't know.)
These are the dreams I'll dream instead.
(You don't know.)
This is the joy that's seldom spread.
(You don't know.)
These are the tears, the tears we shed.
(You don't know.)
This is fear, this is the dread,
(You don't know.)
These are the contents of my head.
(You don't know.)
This is the years that we have spent
(You don't know.)
And this is what they represent.
(Keep on)
This is how I feel.
Keep on walking on broken glass.
(Do be do be do do do, oh - oh)

Walking on, walking on broken glass.
Do you know, do you know how I feel?

Walking on, walking on broken glass.
Do you know, do you know how I feel?

Walking on, walking on broken glass.
Do you know, do you know how I feel?

Shining light.

(Do be do be do do do, oh - oh)
Walking on, walking on broken glass.

You light up my life.

BLACK SHEEP J.

noreply@blogger.com (JOKER) — Fri, 04 May 2012 00:20:00 +0000

Black Sheep ;)

Unele zile sînt absurd de lungi, îşi spune J. în gînd sieşi uitîndu-se aiurea în monitorul în care mailuri noi continuă să se-adune în stivă, şi asta pentru că ziua asta, în mod special, a fost neobişnuit de lungă şi pe deasupra şi foarte obositoare. Aşa că J. azi n-a mai stat încă o jumătate de oră în plus peste jumătatea trecută deja, azi J. a omis să-şi mai bage activitatea, las' c-o bagă mîine, în timpul programului, şi-a stins apoi repede PC-ul, şi-a adunat catrafusele şi-a iesit scurt pe uşă cu ochii drept în semi-apusul de soare, molfăind nervos o ţigare neaprinsă în dinţi, pentru că azi J. nici măcar n-a apucat să fumeze două ţigări sudate la cafea, aşa cum s-a obişnuit, prost dealtfel, în ultima vreme. Pentru că, da, azi a fost o zi nebună, garnisită cu oameni nebuni, transpirînd idei absurde prin toţi porii, la fiecare mişcare. Pentru că azi toţi au vrut să facă tot ce n-au făcut în ultima lună-jumate, i-a apucat brusc dedlainu' pe toţi, ca la o neauzită comandă. Pentru că azi J. a avut o senzaţie de ireal cînd, tragînd transpirat cabluri pe sub nişte birouri, a discutat telefonic cotaţiile dintr-o ofertă şi-a mai răspuns şi la un apel de suport în timp ce tocmai i se termina bateria, în genunchi, tot timpul ăsta uitîndu-se într-una la ceas să nu piardă întîlnirea programată peste mai puţin de jumătate de oră. Pentru că azi J. a trebuit să demonstreze, pe hîrtie, că albul e alb şi negrul e negru, în loc să-şi vadă înainte de treabă, că doar a avut, slavă Domnului, destulă. Pentru că J. e workoholic şi continuă să se gîndească la servici şi pe drum, şi-n magazin, şi acasă, pentru că nu se poate abţine. Pentru că J. a evitat a nu ştiu cîta oară să se bage în vorbă cu tăntiţele de la supermarket, care făceau concurs de nume de ţigănci, gen Pamela, Revoluţia, Constituţia, Isaura, Poliţia, să le zică şi el invenţia lui în domeniu, Miliarda, adică un soi de "fără număr" la feminin. Pentru că dacă J. le-ar fi făcut să rîdă, după aia ar fi trebuit să intre de fiecare dată în vorbă cu ele, ceea ce din experienţa lui ar fi regretat, cu prima ocazie. Pentru că bananele erau azi relativ frumoase, dar nu atît de frumoase pe cît erau de scumpe. Pentru că oiţa nervoasă de pe tricou nu l-a scăpat de muncă azi pe J., ba chiar dimpotrivă. Drept care a ajuns la spălat, complet transpirată. De aia.

A GHOST HAUNTED ME

noreply@blogger.com (JOKER) — Sat, 21 Apr 2012 08:12:00 +0000

Urme prin abis - by Ghost ©

Îşi spune sieşi Ghost, pe româneşte Duh, ori Fantomă. Printr-un lanţ de întîmplări i-am citit blogul, în urmă cu vreo două săptămîni. Din clipa cînd am început să-l citesc nu m-am putut opri decît preţ de secunde, cît să aprind vreo ţigară. Dark, puternic, cu verbul alături. Ficţiune fantastică, cu accente romantice (personaj extraordinar aflat în împrejurări extraordinare, parcă asta-i definiţia romantismului pe care am auzit-o cîndva, cînd eram prea mic ca să-mi dau cu părerea). Versat şi naiv, în acelaşi timp. Nonşalant erotic, chiar uşor golănel, dar în final, fatalmente îndrăgostit. Ducînd cu dinţii strînşi o povară, căutînd cu disperare un sens. Moartea, ori somnul, e pentru el doar o poartă, un portal mai exact. Către altă lume, către alt timp. L-am dat gata rapid, într-o noapte de citeală.

Acum două zile am prins de veste că şi-a pus Cartea online ("rudimentar", cică). Iar n-am dormit pînă spre dimineaţă, ca-n vremea apusă a liceului, cînd citeam cu veioza sub pătură, să nu mă prindă părinţii. Iar m-a durut capul o noapte şi-o zi, de nesomn, iar m-am dus la servici ca un zombi. Dar a meritat, mi-a adus aminte un pic de Adam şi Eva a lui Liviu Rebreanu, pe care am citit-o în şcoală. Am găsit aici un înger, trăind incognito printre oameni. Nu tocmai căzut, (auto)exilat mai degrabă, căutînd pe pămînt umbra fericirii. Întîlnind-o, uneori într-un gest, alteori într-o privire, ori într-un zîmbet, ori o sărutare furată. Căutînd Femeia care să-i vindece sufletul, aproape găsind-o. Aruncîndu-se în suferinţă ca-ntr-un catharsis purificator. Ridicînd ezitant genunchiul din pămîntul căderii, privind neîncrezător şi plin de resentimente spre cerul interzis lui, exilatului. Să mai zic? A, da, poezie. Am zis. Şi sînt convins că mai e pe-acolo ceva, ce încă nu s-a copt destul ca să fie scos la iveală. Acelea vor fi, la vremea potrivită vor fi.

Pe scurt, dragă Ghost, aşa mi-a părut mie. Evident, sînt subiectiv (toţi sîntem, e un dat) aşa că de nu eşti de-acord cu cele ce-am spus, nu te supăra. Jokerului i-a plăcut. Ia-o măcar ca pe-un îndemn să mai scrii.
Iar în final îmi permit să-ţi fac o urare, cu drag, de vrei s-o primeşti, printr-o comparaţie A/V din ce-am "săpat" recent pe Youtube:
- tu esti cam pe-AICI:
OCTAVE - Captives On The Planet Of Darkness

- iar eu îţi doresc să ajungi cam pe-ACOLO:
OCTAVE - The Flame of Love

Oamenii cu multă imaginaţie, cu gîndul, cu vorba ori cu fapta, vor / nu vor, crează. Dacă-şi imaginează un iad, crează un iad iar dacă-şi imaginează un rai, crează un rai. Be cool.

J. CALCǍ-N STRǍCHINI

noreply@blogger.com (JOKER) — Tue, 17 Apr 2012 20:30:00 +0000

The Green Eye

J. îşi priveste gînditor ochiul drept, de la numai cîţiva centimetri, în oglinda din baie. Da, vede deja cum începe să se-nfiripe inelul verde-pǎdure, la marginea irisului căprui. Deci a-nceput, îşi spune, privindu-şi pentru o clipă în oglindă sprînceana încruntată, în lumina roşiatică a soarelui la început de apus. Senzaţia de gol în stomac îl cuprinde pentru cîteva clipe, o elimină cu cîteva respiraţii adînci. O picătură de panică tot îi rămîne acolo, o percepe ca şi cum ar fi undeva în spate, undeva peste umăr, la marginea orizontului conştient. Oare cum să procedeze de data asta, se-ntreabă J., rememorînd cu îngrijorare dezastrul de data trecută. În vreo jumătate de oră or să înceapă schimbările: mai întîi ochii îi vor deveni complet verzi, apoi dinţii îi vor creşte lungi şi ascuţiţi, caninii, în special; apoi unghiile i se vor transforma în gheare arcuite, nu tocmai curate, după gustul lui J., iar în final se va umple de-a dreptul de blană.. Şi ăsta nu-i lucrul cel mai rău, aparenţa de lup adică, oftează J., privind absent cum cercul verde din jurul irisului cîştigă teren de la un minut la altul, milimetru cu milimetru. Chestia asta au păţit-o şi alţii, [....]
nu-i aşa de grav, cînd îi apucă îşi iau cîteva haine de schimb cu ei şi se duc în pădure, să urle noaptea la lună, aşa nu fac rău nimănui. Se-ntorc a doua zi, dimineaţa, se spală bine şi gata, sînt ca noi, pînă data viitoare. Însă la J. efectele sînt "un pic" diferite. Mai întîi, el nu se transformă în lup la fiecare lună plină, aşa cum spun legendele şi cum păţesc ceilalţi oameni-lup pe care îi ştie, lui J. i se-ntîmplă schimbarea o dată la şase luni, semestrial. Apoi, el nu-i violent cînd se transformă, aşa cum devin ceilalţi. Şi da, îşi aminteşte dupǎ aia tot ce-a făcut, nu-i nevoie să i se povestească. În schimb, odată schimbat, nu se poate abţine, în ruptul capului, să spună tot ce gîndeşte despre ceilalţi, în special chestiile rele. Da, culmea ironiei, la J. schimbarea în lup funcţionează ca o injecţie cu serul adevărului, anulîndu-i simultan şi complet orice urmă de diplomaţie. Îşi aminteşte cum a pierdut o groază de prieteni, unii destul de apropiaţi. Ce mare scofală, veţi spune, păi încercaţi şi voi să vă schimbaţi toţi prietenii o dată la şase luni, să vedeţi ce bine e.
Uite că a apărut şi blăniţa, ce brusc a crescut, oare ar trebui să-mi fac cărare pe mijloc, îşi rînjeşte J. sieşi, iar din oglindă i se-ntoarce strălucirea scurtă a colţilor albi, ascuţiţi. Cioc-cioc, aude rezonant bătaia în uşă. După miros e bunul - şi singurul - său prieten, Profesorul, păi da, mîrîie J., mama lor de simţuri, şi astea s-au ascuţit. Îşi trage un halat pe el şi din trei paşi ajunge la intrare, îl simte pe celălalt singur pe holul gol, aşa că deschide uşa şi-l trage scurt înăuntru. Profesorul, venit, ca în fiecare sîmbătă, să bea o bere, să joace o tablă şi să stea la taclale, neaşteptîndu-se să-l găsească pe J. în stare blănoasă, se mişcă nervos de pe un picior pe altul, în hol. Stînjenit, se decide să rupă tăcerea, auzi, J., de ce nu vii tu acasă la noi, să petreci şi tu o seară într-o familie adevărată, să mănînci şi tu o mîncare caldă, ceva. Iar J. se aude pe sine, ca la teatru radiofonic, turuind dintr-o singură suflare, Profesore, nu cred că e o idee bună, păi în fiecare sîmbătă seara soţia ta te trimite la mine, să-şi primească amantul, ca de obicei. Privindu-l pe Profesor cum se schimbă la faţă, J. se bombăne pe sine în gînd, perfect, băiete, ai mai scăpat de încă un prieten, ţi-ai dat în petic big time, ar trebui să se facă un premiu cu numele tău, să-i spună "J. - calcă-n - străchini". Să aibă gheare şi colţi şi blană de lup... Şi-atunci Profesorul, roşu la faţă de nervi, îl prinde pe J. de urechile înecate în blană şi, privindu-l de la zece centimetri fix în ochii cu irişi verde-pădure, îi spune încetişor auzi, J.,ce-ar fi să te duci şi tu în pădure, cu ceilalţi? nu eşti violent ca ei, dar de unde stau eu nu văd vreo mare diferenţă... Iar J., sincer de nevoie, dă încetişor din cap a aprobare, lipindu-şi pentru cîteva clipe blana de fruntea fierbinte a fostului său prieten.

THE SILENT STROKE

noreply@blogger.com (JOKER) — Sun, 25 Mar 2012 21:55:00 +0000

Am ajuns la Silent Strike din întîmplare, îmi puneam YouTube-ul la punct, căutam melodii semnificative cu Maria Radu şi am dat peste Endless Story. Mi-am zis: ia te uită, sună frumos fuziunea, e interesantă şi orchestraţia, un pic cam tristă, ia să mai încerc nişte S.Strike. Am ascultat încă una, aia cu vorbele care ucid, frumos videoclip, interesantă şi melodia, un pic cam tristă şi asta, mi-am zis zgribulindu-mă pe canapea, parcă s-a facut brusc frig în casă, hai să mai ascult. După următoarele două melodii cu S.Strike, frumoase şi triste şi astea, s-a facut atîta linişte, încît în casă se auzea coolerul de la PC şi frigiderul din bucătărie, iar de afară - cum vecinii deschideau scîrţîind geamurile, să se arunce, desigur. Atunci m-am oprit din S.Strike, am trecut la muzică normală, pentru ne-sinucigaşi. Non-emo.

Silent Strike - Endless Story (cu Maria Radu)

ADMINISTRATIV-Ă

noreply@blogger.com (JOKER) — Sat, 24 Mar 2012 18:05:00 +0000

Administrativ-ă, marţi 13

Mai e de spus trei chestii:

UNU
A-ţi face bine să v-ă declara-ţi corect,informatorii noştri e cu toţii de încredere,şi noi oricum v-ă trecem în plus. Ştim cu precizie când veni-ţi,când pleca-ţi,adesea ştim şi unde. Ştim ce gunoaie duce-ţi la ghenă şi când. Dacă nu crezi,umblă cinci minute pe holuri în fundul gol,la orice oră,noi vom afla. Concret: la apt-le 158,163 si 171 se trece în plus la întreţinere amantele,că bagaboantele alea umblă goale prin casă şi da-ţi aragazul şi caloriferele la maxim,să nu răcească jos. La 148 şi 183,se adaugă amantul,Costică,mai mult aşa,din motive de simetrie,că baiatu’ e tânăr şi funcţionează şi pe frig,îl cunoaştem. Alo,intelectualii dela 160,mai stinge-ţi şi voi lumina, şi nu mai asculta-ţi atâta muzică complicată,strica-ţi gustul la copii noştrii,nu mai apreciază manelele. Aşa.

DOI
Să v-ă mai explic odată,că văd că sunte-ţi grei de cap,şi na-ţi înţeles: daţine voi numerele voastre de telefon,că instalatorii noştrii e telepaţi şi ştie imediat când vi se strică contoarele,v-ă sună ei pe voi când e nevoie,adică nu invers,săi sunaţi voi când v-i sa stricat ceva. Logic.

şi TREI
BA VOI SUNTE-ŢI PRAF!

NU E PE LUME DESTULĂ FASOLE

noreply@blogger.com (JOKER) — Wed, 14 Dec 2011 23:15:00 +0000

Alte vremuri, aş putea spune chiar altǎ viațǎ. Şi totuşi, suspect de familiar.
Mel Brooks – Blazing Saddles

DEGUSTĂTORUL

noreply@blogger.com (JOKER) — Mon, 23 May 2011 23:22:00 +0000

Băiete, iată cum vor decurge ostilităţile: te vom lega la ochi mai întîi, să nu fii influenţat cumva de ceea ce vezi - aşa scrie în chestionar, reacţiile tale trebuie să fie 100% sincere. Noi ţi-am stabilit meniul, să n-ai nici o grijă, cuprinde toate substanţele nutritive necesare, minerale, vitamine şi sare. Iar cei ce-au fost înaintea ta - sînt toţi bine mersi, să ştii. În sfîrşit.
Aşează-te comod în fotoliu, relaxează-te, nu fi crispat, o să dureze ceva. A, da, uitasem: ai libertatea să spui tot ce simţi, tot ce gîndeşti despre noi, tot ce îţi trece prin cap. Nu că ne-ar păsa…

Gata, începem. Deschide gura….

"Floricele cu c . . . ."

J. ŞAPTE INIMI - CRÎMPEI DE POVESTE

noreply@blogger.com (JOKER) — Mon, 09 May 2011 22:18:00 +0000

J. 7 Hearts :)
Ce plăcut e să alergi, pe o vreme frumoasă ca asta, îşi spune J., scuturîndu-şi cu încîntare coama neagră şi lucioasă în vîntul primăvăratic. Ciuleşte urechile pentru cîteva clipe, reuşind să surprindă, dincolo de galopul uşor, bătaia ritmată a primei sale inimi, tîc-pîc. Sună ciudat, e-adevărat, însă toţi specialiştii care l-au consultat i-au confirmat, după îndelungi şi complicate analize, că inima lui originală e perfect funcţională, chiar dacă, nu-i aşa, sună ciudat. Îşi potriveşte - inconştient - pasul dupa ritmul primei sale inimi, nechează de cîteva ori fericit, într-adevăr, îşi spune, e o plăcere, aproape că nici nu simte povara celor doi călători tăcuţi.

"Mă arde în spate", aude de-odată un oftat plîngăcios de sus, cel mai probabil sursa e pasagera din spate, decide J., mai întîi că din zona ei a triangulat sunetul, şi-apoi n-are cum veni de la Făt-Frumosul din faţă, fiindcă - măcar atîta ştie şi el - prin definiţie, feţii-frumoşi nu plîng. Accelerează brusc, aude / simte inimile doi şi trei cum intră în sarcină nominală, pac-pac, tac-tac, preluînd efortul alături de prima, cuminţi. Aruncă o privire în urmă şi iat-o acolo, nervoasă, Muma-Pădurii, zburînd la joasă înăltime după ei, ca o furtună, cu pletele negre în vînt şi cu laseri strălucitori în priviri.
"Aruncă piatra", sugerează călătoarea [......] printre suspine, iar Făt-Frumos, gentleman, se execută instant, aruncă piatra în urmă, cu o mişcare amplă ce-i pune în valoare statura atletică, las-o baltă, bătrîne, concentrează-te asupra chestiunilor importante, poţi cădea în admiraţie mai tîrziu, se ceartă J. pe sine, alergînd întins, vederea asta periferică bună poate fi uneori un blestem. Simte sub copite vibraţia surdă şi-apucă să vadă, întorcîndu-şi scurt capul, muntele de cremene cum creşte uriaş, către cer, chiar din spatele lor. Potcoavele de oţel pocnesc ritmic povîrnişul de cremene, lăsînd în urmă scîntei lungi şi strălucitoare, în întunericul care se lasă în numai cîteva clipe. Negru în întuneric, J. aleargă întins cu călătorii în spate, sperînd să cîştige un handicap cît mai mare, pîna cînd Muma-Pădurii va trece de munte, o cunoaşte bine, aşa că ştie că e doar o chestiune de timp.

"Mă arde în spate", primeşte aproape imediat confirmarea plîngăcioasă de sus, aş ofta dacă aş avea vreme de asta, fornăie J. scurt, pe nări, niciodată n-am suportat smiorcăiţii. Măreşte brusc ritmul, într-o explozie de adrenalină, aude iniţierea inimilor patru şi cinci, poc-poc şi toc-toc, cum intră ascultătoare în ritm, alături de primele trei. Deja la viteza asta nu mai aude mare lucru în afară de şuieratul aerului, continuu, îi şi simte rezistenţa acum, onctuoasă, ca şi cum ar alerga prin miere. Riscă să îşi mai întoarcă o clipă privirea şi-o vede pe Muma-Pădurii, roşie toată la faţă de nervi, cu laserii bătînd şi ei discret înspre roşu - oare detectez un timid început de efect relativist? - şi plină de sus pînă jos de praf de cremene ars, probabil că nu se aştepta la vreo împotrivire, iată încă o caracteristică a celor mult prea plini de ei înşişi, meditează J..
"Aruncă pieptenele", vine printre lacrimi următoarea idee, de ce nu, se-ntreabă J., la viteza asta şi un fulg dacă arunci, cîştigi o grămadă de energie. Făt-Frumos execută prompt aruncarea cu boltă, eşti cam conformist, frumuşelule, începi să mă enervezi şi tu, mormăie J. către sine, unde ţi-o fi personalitatea aia mult-lăudată, mă-ntreb. La sfîrşit tot tu o să ieşi deasupra, ca şef de echipă, o să zîmbeşti fotogenic şi-o să pui placa aia cu "un manager bun recunoaşte imediat o idee bună", chiar dacă nu-i aparţine, aş completa eu. În sfîrşit. Aude explozia vegetală şi în cîteva zecimi de secundă vede deja peste umăr o pădure deasă şi înaltă cum creşte în spate, dar şi pe Muma-Pădurii cum îşi face loc, retezînd copacii din priviri, cu furie. Probabil un minut - două în plus, estimează J. avantajul, alergînd cu viteza vîntului turbat mai departe, prin întunericul din ce în ce mai adînc.

"Mă arde în spate", aude un suspin-aproape-geamăt de sus, mă aşteptam, îşi spune J., ce mare obstacol e o pădure tocmai pentru Muma-Pădurii, nu, nu, mai bine nu rîd, la viteza asta risc să rămîn cu buzele răsfrînte, lipite de frunte. Mai mult o simte decît o vede pe Muma Pădurii în urmă, recuperînd încetişor, scăpărînd fulgere din priviri, pîrlită discret pe la colţuri şi mestecînd nervoasă cîteva crengi rămase din falnica fostă pădure, unii chiar nu ştiu să piardă, gîndeşte J. scurt, lasă că o învăţam noi.
"Aruncă năframa", oftează cu ultimele puteri călătoarea din spate, hai băiete, arunc-o odată, măcar atîta să faci şi tu, îi spune J. lui Făt-Frumos în gind cu năduf, iar făt-frumosul, de parcă l-ar fi auzit, se conformează precipitat, te pomeneşti c-oi fi vreun telepat, continuă J., cu o uşoară umbră de îngrijorare, dialogul tăcut. Năframa pluteşte cîteva clipe fantomatic în vînt, iar cînd atinge pămîntul se schimbă într-o mare neagră, necuprinsă, cu talazuri înspumate ce se ridică pînă la cer. J. despică valurile-n două, galopînd nebuneşte la marginea mării, apoi, cînd ajunge la faleza abruptă, cu un ultim efort, izbucneşte cu toate puterile înainte, gest ce activează ultimele două inimi rămase, şase şi şapte, le-aude ca prin vis, pîc-pîc şi tîc-tîc, acordîndu-se instantaneu primelor cinci. Şocul accelerării la viteza gîndului îi ia pe toţi pe nepregătite, îşi revin după aproape zece secunde, în timp relativ, timp în care au parcurs deja o distanţă colosală. Aerul e fierbinte în jur, opunînd rezistenţa unui zid compact de beton, iar efectele relativiste încep să iasă la iveala unul cîte unul, de pildă întunericul din spate are nuanţe roşcate, iar adîncul din faţă e aproape albastru.

Undeva, departe în urmă, îşi spune J. meditativ, e o întreagă lume. Undeva, departe, din ce în ce mai departe în urmă, Muma-Pădurii înoată blestemînd prin marea cea neagră şi adîncă, iar intensitatea laserilor din priviri îi scade vizibil, mai exact cu pătratul distanţei, care-i din ce în ce mai mare, nu-i aşa, şi deja nu mai "arde în spate", doar dogoreşte uşor, încă puţin. Iar J. aleargă, fericit, atingînd cîteodată pămîntul, ca din întîmplare, în ritmul hipnotic al celor şapte inimi, perfect acordate: pîc-pîc, tîc-tîc, poc-poc, toc-toc, pac-pac, tac-tac şi ultima - dar nu cea din urmă, tîc-pîc.

J. SE SPALĂ, PE CREIER.

noreply@blogger.com (JOKER) — Wed, 16 Mar 2011 22:25:00 +0000

Sprijinit în coate, pe marginea chiuvetei din micul oficiu de cămin studenţesc, cu şamponul în ochi, J. se spală pe creier. Freacă bine cu unghiile la rădăcină, să iasă mătreaţa, apoi îşi bagă capul sub jet. De ce oare frumosul nu e prin definiţie bun, se-ntreabă J. în tăcere. Aşa mi s-ar părea normal, îşi spune, suflînd ca o focă apa fierbinte care îi intră în nări, ce-ar putea fi rău pe teritoriul frumosului. Prezenţa frumuseţii ne-ncîntă, ne dă o stare de bine, ne provoacă plăcere. Asta trebuie să fie legătura, plăcerea, zîmbeşte J., dînd aprobativ din cap de sub jetul chiuvetei, din ce în ce mai amplu, pînă cînd loveşte scurt ţeava cu ceafa, împroşcînd apa pe pereţii din jur. Revelaţiile îşi au propriul lor preţ, mormăie J. către sine, ridicîndu-se încet cu ochii închişi şi pipăindu-şi cu grijă începutul de cucui de la ceafă.

Carevasăzică aşa, frumosul ne-atrage fiindcă ne provoacă plăcere, iar noi ne minţim că e bun, egoul prosperă. Cît de orbi putem fi, îşi spune J. zîmbind trist, cu ochii închişi. Apoi caută pe pipăite şamponul, să se mai spele încă o dată, pe creier.
Annie Lennox - Keep Young and Beautiful. Garbo style :)

RĂGAZ, PRINTRE STELE

noreply@blogger.com (JOKER) — Mon, 14 Feb 2011 00:41:00 +0000

Răgaz, printre stele

Ca niciodată pînă acum, gerul a scos la iveală din noapte o mulţime de stele, îşi spune J. zgribulindu-se cîteva clipe, aparent fără vreun motiv obiectiv, în costumul subţire, izolator. Priveşte încă o clipă în sus către strălucirea lor rece, încercînd, ca de atîtea ori înainte, să le patrundă misterul, apoi închide ochii o vreme, cedînd oboselii. Poate că există pe-acolo cîte o lume, meditează J., cîte una pentru fiecare din noi. O lume în care copilaria noastră continuă, sub nucul din curtea bunicii, înconjuraţi de toţi cei ce ne-au fost dragi cîndva, iar acum au plecat. Acolo e linişte, ceru-i senin, iarba e neverosimil de verde şi de jur împrejur, oriunde te-ai uita, nu vei găsi nici durere, nici întristare, nici suspin.

Deschide într-un tîrziu ochii şi - înainte de a pleca - mai priveşte o dată către marea de stele ce pulsează ritmic, parcă şi mai strălucitoare, ca o promisiune a unui vis împlinit. Pe casca transparentă se lipesc cu pocnete surde fulgi răzleţi de zăpadă, topindu-se-n lacrimi pe sticla fierbinte şi-apoi uscîndu-se, unul cîte unul, în vînt. Se întoarce încet, cu paşi măsuraţi, îndreptîndu-se către modulul ce-l aşteaptă cuminte în vale, să-l ducă mai departe în călătoria lui printre stelele strălucitoare şi reci. Înapoia lui J. rămîn cîteva urme zimţate, acoperite în cîteva clipe de zăpada răvăşita de vînt.

Sky Burial - DADAWA (The Other Worlds)

ŞOBOLĂNESCU

noreply@blogger.com (JOKER) — Mon, 06 Dec 2010 22:44:00 +0000

Mine Sniffer Rat
Ideea e să te convingă că nu meriţi nimic, că trebuie să ceri voie, pentru orice. Dacă - şi numai dacă - ţi se aprobă, atunci vei primi o ciosvîrtă, ceva. Nu ce ai cerut, evident. Altceva, ceva ce le prisoseşte. Şi nu firesc, ci ca şi cum ai primi o favoare.

… Şobolánsky, Şobolinsky, Şobolaniuc, Şobolánovici, Şobolanóv, Şobolánis…

Ţi se repetă obsedant - într-un limbaj de lemn elevat - că ce vrei tu nu contează, cică nu eşti suficient de important pentru asta. Important e să faci ce vor ei, oricît ţi s-ar părea de absurd. Nu încerca să le întelegi motivaţiile, te vor depăşi, evident.

… Şobolánsen, Şobolánson, Şoboláinen, Şobo-san, Şobó, Şobby…

Îţi surprinzi reflexia pe un hol, într-un geam termopan. Colţurile gurii în jos, cearcăne, privirea fugind cînd şi cînd peste umăr, ceafa uşor aplecată. Ca şi cum te-ai feri de ceva iminent. Te-au cam avut, nu-i aşa.

Mda, Şobolănescu.

ĂBAUT ZĂ FACHIN' ENTROPI

noreply@blogger.com (JOKER) — Wed, 20 Oct 2010 22:55:00 +0000

Autumn leaves in the rain
Vreo cinci soiuri de copaci sînt pe strada asta, daca e să te iei după frunzele moarte de pe trotuar, îşi spune J. lipăind şobolăneşte prin ploaia subţire, mocănească. Stă cu privirea în jos, încercînd să identifice rahaţii de cîine disimulaţi printre frunze, să nu calce în ei. A venit brusc frigul şi s-au stricat la stomac toţi maidanezii, rînjeşte strîmb către sine de sub gluga de fîş. Nu se poate abţine să se gîndească că moartea frunzelor e un semn al creşterii gradului de dezordine, al entropiei. Poate că asta e semnificaţia profundă a toamnei, îşi spune J. meditativ, sărind ţopăit peste o baltă. Pe de altă parte, o mai mare dezordine înseamnă, nu-i aşa, mai multe grade de libertate, deci mai multe posibilităţi de evoluţie sistemică. Cum ar veni, viitorul bătut în cuie este, în sine, o limitare a libertăţii.

Păi noi stăm bine la capitolul ăsta, concluzionează J. ocolind cu o mişcare de şotron un amalgam suspect de frunze înnoroite, după cum stau lucrurile, înainte ni se-arată infinite posibilităţi, la cît de mare e dezordinea, din jur şi din noi. Carevasăzică, e bine.

LA STRUNGĂ

noreply@blogger.com (JOKER) — Sun, 25 Jul 2010 20:38:00 +0000

"At work"
Sprijinit într-o bîtă imaginară, sub adierea răcoroasă şi blîndă a aerului condiţionat, Ciobanul priveşte gînditor prin geamul termopan al Stînei, în jos, către Strunga încinsă de soarele dogoritor al amiezii de vară. Pe-acolo trec înainte şi-napoi, la răstimpuri, cu aparenţă docilă, mioare şi berbecuţi, ici si colo cîte un măgar, încărcat un pic peste limită, aşa cum îi stă bine. Cîinii de pază, atîţia cîţi sînt, o leacă flămînzi şi ei, nu sînt la vedere, nici n-ar avea cum, majoritatea lor fiind imaginari ori de-a dreptul virtuali, s-a ocupat personal de asta, îşi aminteşte Ciobanul cu un zîmbet subţire. Practic întreaga Stînă e un sistem care funcţionează reglîndu-se aproape singur, totul merge cum nu se poate mai bine, îşi spune sieşi Ciobanul, privind peste umăr şirurile nesfîrşite de putini de brînză în saramură şi grămezile enorme de lînă spălată, adunată în saci.

Uite, acolo, unde e acum spaţiu verde - unicul rămas în întreaga Stînă - ar putea instala de exemplu o maşină de tuns, de ce nu, dacă toate oiţele - vor nu vor - trec pe-acolo. Poate nu acum, poate ceva mai încolo, să mai treacă ceva timp, să se obişnuiască cu toţii cu ideea de Strungă.
Plus că nu şi-ar dori să interfere cu ultimul său proiect, produsul a nenumărate nopţi fără somn, din grija de a nu-şi pierde averea: fiecare mioriţă, fiecare berbecuţ, să-şi producă singuri brînza şi lîna şi - de ce nu - s-o şi vîndă. Iar el, Ciobanul, eliberat de orice povară, să se poata cufunda liniştit în mrejele visului său preferat: număratul oiţelor, trecînd una cîte una, prin Strungă.

GLEZNA LUI J. ÎI ZICE CĂ-I PROST

noreply@blogger.com (JOKER) — Tue, 20 Apr 2010 23:56:00 +0000

Glezna dreaptă a lui J. strigă, în propria-i limbă, cu cele două guri ale ei, la fiece pas. O gură îndreptată-nainte, către tendoane, deşte şi unghii, le strigă să ia aminte-n ce calcă, că doare. Cealaltă gură, îndreptată în sus, către J., îi urlă c-o voce usor răguşită de-a dreptul că-i prost. Că trebuia să caşte ochii cînd a sărit treapta aia, ori cînd s-a întins peste baltă, ori cînd s-a-nvîrtit de-aiurea în somn, măcar de şi-ar aduce aminte cînd şi cum s-a-ntîmplat, curat că-i un prost. Şi asta de-aproximativ o mie cinci sute de ori dimineaţa, de vreo cinci sute de ori pînă seara şi-apoi încă de-o mie cinci sute de ori pîn-acasă. J. merge demn, ţeapăn, cu privirea aţintită-nainte, face paşii mai mici, să nu doară prea tare. O aude la răstimpuri cum strigă la el dar n-o bagă în seamă, o ignoră voit, să n-ajungă cumva să se creadă buricul pămîntului. Poate aşa, neluată în seamă, o să treacă mai iute.

J. ocoleşte stîngaci o baltă prin ploaia subţire, iese o clipă din ritm, calcă strîmb. "Prostule!" aude vocea răguşită de jos, printre doi fiori de durere. Strînge o secundă din dinţi, nu comentează, ştie că merită. Mai înghite o dată în sec, şchiopătînd discret şi privind mereu înainte.

Charlie Chaplin - Dance Of The Rolls

MAI IUTE CA O RAZĂ DE LUMINĂ

noreply@blogger.com (JOKER) — Sun, 21 Mar 2010 21:00:00 +0000

Madonna - Ray of Light [Acapella]

Ieri a fost echinoxul de primăvară, moment cosmic de cumpănă, de basculare între letargie şi energie. În aşteptarea plenitudinii ce va să vină, am încercat să distilez o esenţă din realitatea banală şi - aparent - trivială din jur. Am dat peste ea din întîmplare, căutînd - evident - altceva, aşa cum se-ntîmplă de obicei în viaţă. Insulele de voce răsar surprinzătoare, vulcanice, din marea de linişte, dezbrăcate de corsetul convenţional şi mult prea strîns al orchestraţiei comerciale. Pare a fi altcineva, cîntînd altceva. De ce nu, altcuiva.
Mă simt din nou, pentru o clipă, copil, butonînd bătrînul radio, încercînd să ascult, cu urechea lipită de difuzor, o voce, prin marea de paraziţi, în noapte. Ca şi cum tocmai am ajuns înapoi, acasă. Ce înseamnă acasă, de fapt. Probabil că locul căruia îi aparţii. Ceea ce vă doresc şi vouă.

SUB VALURI DE ALB

noreply@blogger.com (JOKER) — Mon, 08 Feb 2010 01:26:00 +0000

Snow Storm by Todd Klassy
Paşi inegali ce se-afundă în zăpada albă, pufoasă, ajungînd din loc în loc, ca din întîmplare, pînă la murdăria de dedesubt. Respiraţie grea, gîfîit la răstimpuri. Pe tîmple două picături de transpiraţie coboară încet, uscîndu-se simetric în vînt. Cînd şi cînd, o privire mijită în sus pe sub glugă, către albul ce continuă să vină în valuri, din cer. Imacularea coboară în sensul firesc al gravitaţiei către noi, muritorii, ne-atinge o clipă, apoi ricoşează pe jos, maculată. Firesc.

Iar noi ne tîrîm mai departe, lăsînd în urmă adîncituri lungi în zăpada pufoasă, cocoşîndu-ne sub alba ninsoare ca de-o grea şi dureroasă povară. Căutîndu-ne calea orbeşte printre ziduri afumate de piatră şi copaci trişti şi enervant de tăcuţi.

ÎN CĂUTAREA REALITĂŢII PERFECTE

noreply@blogger.com (JOKER) — Sun, 10 Jan 2010 20:58:00 +0000

Johnny Mnemonic by Robert Longo
Interesantă Realitate am nimerit de data asta, îşi spune J. meditativ. Pe-aici e înconjurat de aceleaşi aproximativ zece persoane, multiplicate fiecare în sute de variante distincte, unii îi sînt prieteni, alţii duşmani, majoritatea însă îi sînt de-a dreptul indiferenţi. Nici atmosfera nu e cine ştie ce veselă, umorul de calitate parcă a dispărut, precum ceaţa împrăştiată de vînt, toţi fac glume proaste, cînd fac. Parcă e un campionat în a spune lucrurile pe ocolite, pe după cireş, curajul de-a privi realitatea în faţă a rămas rătăcit pe undeva, aruncat la întîmplare, prin curte. În mod complet egoist, toţi vor cîte ceva pentru ei, în genere lucruri, aspiraţiile lor de la viaţă se limitează doar la atît. Iar cei ce încă visează se-ascund mai mereu în ei înşişi, parînd cu mai mult sau mai puţin succes tot ceea ce li se întîmplă în Realitate.
J. se decide în cele din urmă că nu îi place aici. Mai aruncă încă o privire în jur, pătrunzîndu-se pentru ultima dată de lumina mohorîtă şi rece, apoi închide ochii şi declanşează secvenţa automată de întoarcere. Percepe mai întîi prin scaun vibraţia surdă a echipamentelor înghesuite în jur, aude un ţiuit în fundal, descrescendo, coborînd progresiv de la aproximativ o mie de hertzi. Îşi scoate cu grijă casca încinsă, plină de fire şi senzori şi care îi blochează acum complet cîmpul vizual, apoi îşi aprinde tacticos o ţigară. Mda, interesantă Realitate îşi spune J., învăluit în norul albastru de fum. Plină însă de imperfecţiuni, mai are ceva de săpat, se pare. Se concentrează cîteva ore asupra reglajelor, ajustînd ici şi colo cîteva unităţi, mai adaugă apoi cîţiva parametri, rulează cîteva proiecţii de test. Mai adaugă un strop de optimism, un fir de noroc, în final. Gata. Acum, da, e pregătit să înfrunte următoarea Realitate Virtuală.

"Hit Me!" şopteşte printre dinţii strînşi, cum a văzut cîndva într-un film, către echipamentele calde ce-l înconjoară din toate părţile, într-un mod de-a dreptul intim, ar putea spune. Iar noua Realitate începe să prindă contur pe ecranul panoramic al căştii, lăsînd undeva în urmă vibraţia surdă şi ţiuitul ce urcă încet, enervant, către o mie de hertzi. Prima imagine ce prinde încetul cu încetul contur e o floare. Poate că totuşi, de data asta, a nimerit unde trebuie, îşi spune J., oftînd încetişor.

… I want Room Service!…

J. A ALES, DE DATA ASTA, DOAR SĂ ASCULTE.

noreply@blogger.com (JOKER) — Mon, 14 Dec 2009 00:28:00 +0000

Feet - undertable...
Ghemuit într-un colţ al impunătoarelor trepte de marmură albă, J. ascultă atent, cu ochii strîns închişi, paşii din jur. Nemişcarea completă are avantajele ei, îşi spune. Mai exact ideea că stai nemişcat iar restul realităţii, nu-i aşa, se mişcă nebuneşte în jurul tău, faţă de propriul tău sistem de referinţă, iată un sentiment reconfortant. Concentrîndu-se, poate deosebi fiecare trecător în parte, folosindu-şi imaginaţia pentru a-i vedea apoi cu ochii minţii cum trec, unul cîte unul, pe lîngă el. Fiecare cu sentimentele lui, îşi spune J. zîmbind uşor amar, din colţul buzelor, poate aproape auzi reflectîndu-se în ritmul paşilor fiecarui trecător sentimentul care îl domină. De-a lungul anilor de ascultare atentă a devenit expert în a identifica tropăitul ţanţoş al egoismulului, ţăcănitul de tocuri al invidiei, vibraţia surdă a urii, tîrşîitul specific al lipsei de scop. Pasul ocolit al fricii. Over all, cu cît sentimentele dominante sînt mai negative, cu atît paşii le sînt mai apăsaţi, răsună mai tare.
La extrema cealaltă, sentimentele pozitive funcţionează precum niste amortizoare de zgomot, paşii fericiţi aproape nu se aud, ecoul lor ajunge la J. blînd, ca un fîlfîit uşor, de aripi pufoase. Aude atît de rar aşa ceva în ultima vreme, îşi spune J. constatativ, în timp ce zîmbetul de mai devreme i se usucă treptat, într-un rid de expresie. Cîţiva neuroni îi atrag atenţia asupra contradicţiei: recunoaşterea gîndurilor negre i-a provocat o coajă de zîmbet, iar fericirea - tristeţe. Poate a luat-o razna şi el, ce-ar fi de mirare, după atîţia ani de ascultat, în tăcere.

Clopotele catedralei îl smulg cu bîndeţe dar ferm din noianul de gînduri. Se lasă pătruns pînă la ultima fibră de vibraţia profundă, iar J. asistă cum cascada sonoră se revarsă asupra lui, tumultoasă, curăţindu-l complet, prin toate ungherele, ducînd la vale gunoaiele. Simte vibraţia profundă încă umplîndu-l ca un val de energie palpabilă, multă vreme după ce clopotele, în sfîrşit, s-au oprit. După cîteva clipe, J. se ridică şovăitor, adunîndu-şi pe pipăite bagajul, apoi îşi desface din trei mişcări bastonul alb, rabatabil. Coboară tacticos, una cîte una, treptele de marmură albă, apoi se depărtează încet, atingînd din loc în loc, la intervale inegale de timp, trotuarul în faţa lui cu bastonul, înlocuind treptat atmosfera vibrantă din jur cu ţăcănitul sec şi neregulat. Sîntem ceea ce sîntem, îşi repetă în gînd J. expresia auzită cîndva, într-un film parcă. De fapt, J. a venit aici, în lumea asta, doar să asculte.

ÎNGROZITORIUM [On Hallowe'en]

noreply@blogger.com (JOKER) — Sat, 31 Oct 2009 18:06:00 +0000

Death, Come Near Me by FuocoGotico
Paşii grăbiţi ai lui J. trezesc ecouri inegale în noapte, tîrşîind din loc în loc prin grămezile de frunze veştede, adunate de vînt pe caldarîmul de piatră cubică udă, prin faţa cimitirului părăginit. Oraşul mormăie surd în aerul rece, sub lumina roşie a lunii aproape pline, ce-i zîmbeşte la răstimpuri dintre norii negri şi grei. Un cîine se decide să-şi urmeze pornirea ancestrală şi urlă, undeva printre crucile strîmbe ale cimitirului, în cîteva clipe îi răspund prieteni din întregul oraş. J. îşi adună mai aproape de trup geaca de fîş, încercînd să contracareze fiorul ce-i urcă, incontrolabil, pe şira spinării. Respiră adînc, sacadat, realizînd pregnant pentru cîteva clipe cît e de frig. Se opreşte o clipă din mers să-şi aprindă o ţigare, să contracareze - cumva - fiorul, reuşeşte pentru cîteva clipe, expiră fumul încet, fericit. Deodată simte o bătaie discretă pe umărul stîng şi - pînă s-apuce să tresară - o voce hîrîită îl întreabă, şuierat, dacă are un foc. Sigur că da, cum să nu, răspunde precipitat siluetei negre, înalte, cu glugă, apărută de niciunde brusc lîngă el, caută febril cîteva secunde cu amîndouă mîinile prin toate buzunarele cu un început brusc de panică, şi dacă nu-şi găseste bricheta, păi abia şi-a aprins ţigarea cu ea, adineauri. O pescuieşte din ultimul buzunar al pantalonilor, ce i-o fi venit s-o pună tocmai acolo se-ntreabă J., cu fumul în ochi, o-ntinde cu un gest brusc străinului tăcut, cu faţa ascunsă în umbra glugii negre. Străinul ia bricheta cu o mişcare firească, acum totul va reveni la normal, se-ncurajează J. ignorînd ţăcănitul surd al falangelor descărnate pe plastic, o să scoată o ţigare şi-o s-o aprindă, îşi spune, ce gînduri absurde îmi umblă prin creier, sigur că are faţă, o să o văd în cîteva clipe, mai trage o dată adînc din ţigarea pe care o ţine între degetele tremurînde. Străinul însă scoate din faldurile mantiei largi o lumînare, o aprinde cu bricheta lui J., apoi un felinar rotund, dintr-un dovleac, în care fixează tacticos lumînarea aprinsă şi îi pune încetişor capacul, cu degetele lungi, descărnate. Parcă nu mai e chiar atîta de frig, îşi spune J. brusc transpirat, în timp ce silueta îi întinde bricheta înapoi, hîrîind un mulţumesc, ţăcănit ritmic din maxilarul inferior. Pentru puţin, se aude răspunzînd, de undeva de departe, poţi s-o păstrezi, mai spune, poate mai ai pe undeva vreun felinar de aprins. Fantoma bagă bricheta într-un fald al mantiei, într-o tăcere lugubră. J. îl aude apoi, ca prin vis, hîrîind încetişor: … Auzi, J., de ce nu vii cu noi, la petrecere? Doar o dată pe an e Hallowe'en… Ai cumva alte planuri?... Apoi, nemaiaşteptînd răspunsul, începe să plutească uşor, fără zgomot, către cimitir.
J. fumeaza apoi, nehotărît, trei ţigări, aprinzîndu-le una din jarul celeilalte, privind, rînd pe rînd, oraşul cufundat în beznă, apoi cimitirul, luminat de felinare-dovleci, din ce în ce mai multe printre crucile strîmbe. La urma urmei, de ce nu, îşi spune, aruncînd cu un bobîrnac ultimul chiştoc într-o baltă, mai ales că nu are cu adevărat alte planuri. Se apropie precaut de gardul cimitirului, capătă curaj cînd o mînă îi face semn ca să vină. Se vede pe sine cumva din afară, alergînd către luminile vesele ale felinarelor, sub privirea lunii roşii şi pline. Din ce în ce mai plină, cu fiecare secundă mai plină.

PASTEL FIN… PRE-HALLOWE'EN

noreply@blogger.com (JOKER) — Thu, 22 Oct 2009 21:51:00 +0000

Light and Dark by Shane Tyree
Cînd eram puşti, pe o vreme ca asta, seara, mă plimbam cu bicicleta pe baltă, răscolind nepăsător covorul de frunze şi de sentimente fierbinţi ale îndrăgostiţior ce se-nghesuiau unu-ntr-altul de frig, fără să mă bage în seamă, pe băncile parcului cufundat în semiîntuneric, lîngă stadionul părăginit. Mai la vale un pic era balta, teritoriu suveran al broaştelor şi lac de acumulare al preaplinului de sentimente din parc, preaades dînd pe-afară. Eu mă plimbam, n-aveam treabă, dădeam ture, pe bicicleta mea verde, trei sferturi, pînă începea să se-ntunece. Atunci apăreau pe nesimţite golanii, fetele plecau acasă în grupuri, la braţ, iar eu, copilul, riscam să mi-o iau. Pe-atunci echipa băştinaşă de fotbal juca în C şi-n Onoare, acum bate echipe mari, cu blazon. Iar eu, zice-se, nu mai sînt, de-o bucată de vreme, copil.
Acum îmi încep ziua de muncă firesc, cu o pauză, privind fix un enorm agregat frigorific, pe fundalul unui zid gri de hală plin cu ochiuri de geam, care de care mai sparte, zăngănind la răstimpuri în cercevelele ruginite de fier, în bătaia vîntului rece, de toamnă. Undeva, la baza lui şi spre dreapta, dincolo de grilajul de sîrmă ce-l înconjoară, trece natural în uitare ce-a mai rămas dintr-o pasăre, căzută din zbor cîndva, peste vară. Fumul centralei se vede scurt cînd şi cînd, după colţ, amintindu-ne nouă, celor-de-dincoace-de-geam, că înăuntru, nu-i aşa, e căldură, iar afară, pasămite, e frig. Iar eu trag adînc din ţigarea amară, cu sete, ca dintr-un medicament prescris pe reţetă de doctor, amînînd cît mai mult povara concretului, care aşteaptă înăuntru răbdător să mă-ncalece.
Sting chiştocul, sorb restul cafelei, arunc paharul de plastic, apoi mă ridic şi-nfig foarfeca în lipsa clanţei din uşă, rotesc ferm, din încheietură. Am intrat. Cu mişcări lente, fireşti, mă aşez în fata PC-ului, vajnic protejat pe deasupra de-o complexă parolă, iar pe dedesubt - nu-i aşa - de subtile politici, menite să ne facă, împotriva noastră, mai buni. N-am primit nici un mail relevant pînă acum, deci e bine. Petrec restul zilei propăşind Firma, sub lumina bolnavă a unui tub de neon, cu pauze echidistante, evident, de ţigară. E din ce în ce mai noapte cînd plec către casă. E din ce în ce mai frig. Ne înconjură subtil un aer gotic, fin, de Hallowe'en.

Ce-aş mai da o tură - două cu bicicleta, printre frunze şi sentimente, prin parc, ca-n copilărie. Cît mai departe de-aici.

MAN IN THE RAIN

noreply@blogger.com (JOKER) — Tue, 13 Oct 2009 19:15:00 +0000

Dacă poţi întrezări veselia verii trecute în frunzele galbene, lipite vremelnic de geamul tău, printre stropii de ploaie, dacă poţi simţi natura pulsînd, sub cerul plumburiu, în rafalele şuierătoare şi reci, dacă poţi admira un copac ce moare un pic peste iarnă, adăugîndu-şi încă un inel uscat sieşi pînă la viitoarea renaştere, ei bine, da, dacă poţi inspira adînc, fericit, cînd vîntul turbat îţi fură fumul ţigării din gură, atunci eşti pregătit să guşti frumuseţea Omului În Ploaie.

Mike Oldfield & Cara Dillon - Man in the rain

CHEMAREA VISĂRII

noreply@blogger.com (JOKER) — Fri, 02 Oct 2009 18:32:00 +0000

Sacrifice and Regret by Timothy Standish
Lumina puternică a reflectoarelor pătrunde în ochii lui J. cu o nuanţă intensă de roşu, filtrată prin pleoapele grele, tumefiate. Respiră adînc, dureros, nu ştie exact în ce scop dar respiră. În background aude rumoarea mulţimii, ocean vălurindu-se pe plaja îngustă a percepţiei, printre scoicile tăioase ale oboselii intense şi loviturilor încasate în primele nouă reprize. Cinci minute, şopteşte răguşit dinspre stînga o voce în linii mari cunoscută, J. simte vreo două secunde răsuflarea încălzindu-i intens ce i-a mai rămas din ureche. Decide că are cîteva clipe doar pentru el, să se scufunde-n Visare.
… Pluteşte, fără conştiinţa propriei greutăţi, undeva, departe de-aici, evident. Lumina e albă în jur şi pare a izvorî - paradoxal - de peste tot şi din toate. Dedesubt, ori deasupra - în lipsa evidentă a gravitaţiei nu poate afirma cu certitudine unde-i susul ori josul - se vălătucesc blînd bucle de nori luminoşi, argintii. În liniştea profundă aude rezonant ecoul ritmic al unui foşnet discret, precum un fîlfîit de aripi, din spate, nu se-ntoarce să vadă, ştie. Trei minute, se insinuează informaţia rece pe ecranul mat al percepţiei, verdict răguşit, implacabil. Poate-ar trebui - în sfîrşit - să respir, se gîndeşte J., evaluînd pentru o clipă situaţia rece, mirat că nu i-a trecut ideea prin cap pînă acum. Trage aerul proaspăt în piept, mai întîi încet, pe nări, cu o grijă exagerată. Încurajator, nu-l doare nimic, deci continuă. Inspiră adînc, cu nesaţ, deschide gura larg, să aibă tiraj, iar aerul se repede spre J. laminar, val concentric, şuierător, uşor spiralat de scamele argintii ale norilor. Nu simte nici o secundă nevoia de-a expira, de parcă tot aerul supt s-ar proiecta brusc în altă dimensiune. Cu fiecare secundă a inspiraţiei nepereche o senzaţie de relaxare şi în acelaşi timp - paradoxal - de revigorare i se răspîndeşte în tot trupul, din ce în ce mai intensă, fără însă a atinge vreun plafon de saturaţie. Un minut, punctează începutul desprinderii vocea dogită din celălalt univers, al durerii, iar J. începe cu-ncetul să perceapă rumoarea mulţimii aţîţate din jur. În cîteva clipe lumina-şi recapătă şi ea culoarea sîngerie sub pleoapele grele, tumefiate. Muşcă proteza din plastic ce i se-ntinde, proaspăt spălată, lăsîndu-se moale în voia mîinilor experte ce-i strîng şi-i verifică cu migală mănuşile roşii, din piele. Deschide brusc ochii, la timp ca să vadă, decupat parcă de prosoapele albe care-l tot şterg şi-i fac vînt, un petic din pielea excesiv de fardată a animatoarei ce dă ocol ringului agale, clefăind fericită o ciungă, cu mîinile sus, ca şi cum s-ar preda tuturor. Trăindu-şi efemera clipă de glorie, cocoţată de minţi perverse, aproape goală, pe tocuri de doişpe centimetri de sticlă. Anunţînd mulţimii însetate de sînge Începutul Reprizei A Zecea.
Va fi ultima repriză, de fapt, dar asta doar J. singur o ştie, el şi - poate - bărbosul lui antrenor ce-i mormăie în urechea fierbinte, din stînga, cu vocea aia răguşită de beţiv irecuperabil, scurte remarci despre adversar, punctaj ori arbitri. Cîndva, la-nceputuri, după a doua ori a treia Visare, ceva din privirea de cîine bătut a bărbosului a părut a luci a-nţelegere, la pachet cu un zîmbet amar, sugerînd că ar cam şti cu ce se mănîncă. Se ridică odată cu gongul, cu o mişcare fluidă la care contribuie cîte-o idee fiece muşchi, exact atîta cît trebuie, îşi priveşte în ochi adversarul şi vede acolo numai mîndrie. Inconştientul nu-şi dă seama nici o secundă că deja a pierdut, pentru J. e-acum doar o chestiune de clipe, ştie exact cum şi unde o să-l lovească, deja îi e milă de el. Îi este şi-un pic jenă lui J., conştient că luptă cu arme mai tari decît încrezutul din faţă, cavalerism de doi bani, îşi repetă, teoretic orice om are acces la energia Visării, mda, teoretic. Şi-atunci cînd îi mută falca din loc cu o lovitură perfectă care-o să-l scoată din priză fix două minute, nici o clipă mai mult, J. se-ntreabă ce-ar fi dacă ar ceda ispitei şi-ar rămîne cu totul în lumea Visării, ce-ar fi dacă - odată plecat - nu s-ar mai obosi să se-ntoarcă, ei bine, chiar, ce-ar fi dacă. Gînditor, J. priveşte impasibil mulţimea turbată ce-i strigă ritmic numele din miile de piepturi însetate de sînge, întrebîndu-se ca în atîtea alte dăţi, care-i motivul care-l ţine aici. În sala enormă doar trei inşi păstrează tăcerea: inconştientul pocnit, J. şi bărbosul.

TRANSGRESIA ULTIMULUI PHOENIX

noreply@blogger.com (JOKER) — Mon, 14 Sep 2009 01:53:00 +0000

Phoenix Nebula
Nouăsutenouăzecişinouă de ani, aproape o mie, da, asta e limita maximă, cel puţin din cîte a auzit. Acum a numărat vreo nouăsuteşitreizeci, se ţine încă bine pentru vîrsta lui, îşi spune sieşi, zîmbind autoironic. Îşi mai verifică o dată termometrul metalic înfipt la subţioară: patruzecişipatru de grade, cu două mai mult decît în urmă cu o oră. Deci autocombustia s-ar putea să înceapă oricînd de-acum înainte, în orice moment. S-a pregătit din timp pentru asta, şi-a construit cu minuţie viitoarea identitate, şi-a securizat toate conturile, şi-a scris toate memoriile, le-a organizat pe teme, în funcţie de importanţă, să-i fie uşor să se puna rapid la curent, după aceea. Şi-a încheiat toate afacerile, a trecut în revistă toate problemele, rămase în suspensie de-atîta amar de vreme. Şi-a căutat puţinii prieteni apoi, să-i mai vadă o dată, să mai schimbe o vorbă - două cu ei, înainte de Marea Transgresie. S-a interesat chiar şi de cîţiva dintre mulţii duşmani, din pedanterie mai degrabă, decît dintr-o nevoie reală, aşa, să fie sigur că a făcut o evaluare completă. Ştie că e bine protejat, a cheltuit o grămadă de bani pentru asta. Oricum nimeni nu-l va recunoaşte după aceea, va fi o persoană nouă. Îşi va pierde chiar şi amintirile, numai cele mai intense dintre ele îi vor reveni cînd şi cînd, sub formă de scurte momente de déjà-vu.
Cincizecişidouă de grade, nu-i de mirare că se simte atît de încins, poate că ar fi momentul să renunţe la haine, îşi spune, începe să se dezbrace, tacticos. Aruncă hainele una cîte una, de-a valma, cît mai departe de el, pe un scaun metalic acoperit cu material ignifug din partea ailaltă a camerei. Acelaşi tip de material acoperă dealfel tot ce se află în jur, s-a ocupat în mod special de asta - mobilier metalic, geamuri incasabile tratate termic, uşi metalice - să evite pe cît posibil un incendiu devastator. Ultima dată n-a fost atît de atent, s-a trezit atunci în mijlocul unui iad de flăcări, pînă la urmă arsese aproape întregul castel în care se baricadase, noroc că era singur acolo. A bîntuit atunci aproape trei ani printre ruinele afumate de piatră, mîncînd te miri ce, pînă s-a dumirit cine e, bafta lui că-şi uitase papirusurile în beci, cînd coborîse după ceva vin, cu o zi mai-nainte de momentul Transgresiei, altfel ar fi trebuit s-o ia complet de la capăt. Şi ăsta a fost un caz fericit, cu două Transgresii în urmă se pare că a dat lovitura finală Bibliotecii din Alexandria...
Şaptezecişişapte de grade, deja sticla de cola din plastic începe discret să i se-nmoaie în mînă, o dă pe gît şi-o aruncă departe, deformată, deschide o doză metalică de bere. Desigur, fără alcool, asta i-ar mai lipsi acum pe-aproape, ceva lichid inflamabil. Se întoarce cu gîndul către momente trecute, amintiri pe care curînd le va uita, peste numai cîteva ceasuri. Da, a avut parte de iubire, da, a avut parte de pasiune, a scris cîndva şi poezii despre asta, unul dintre volumele lui a fost cîndva premiat, ce de amintiri, oftează adînc. A provocat vreo şase războaie, a luptat vitejeşte în vreo zece, a învins, a pierdut, a călătorit, a învăţat, a construit, a distrus, a creat. În ultimul secol s-a retras din viaţa publică, acţionînd din ce în ce mai discret, prin intermediari, profitînd de avantajele averii colosale pe care a acumulat-o de-a lungul atîtor secole.
Douăsuteşaptezecişişase de grade, evolueaza din ce în ce mai repede, îşi aprinde tacticos o ţigară cu o brichetă metalică pe care o aruncă apoi, încinsă instantaneu. După cîteva secunde rupe scîrbit filtrul topit, aşa nu se mai poate, în cîteva secunde nu va mai putea practic să atingă nimic, îşi spune, sugînd cu furie fumul răcoros din ţigara care a început să fumege discret pe toată lungimea. Poate ăsta ar fi momentul să dea ultimele indicaţii. Ridică telefonul din ebonită rezistentă la foc, comandat special, aşteaptă răspunsul de la celălalt capăt şi apucă să spună doar atît, înainte ca receptorul să înceapă să i se fărîme în mînă, carbonizat: "Iniţiaţi Planul A". "Da, Domnule Phoenix", aude răspunsul printre pîrîiturile căştii ce fumegă deja, după scurtul contact cu urechea. Lasă receptorul să cadă, iar acesta se izbeşte cu un zgomot surd de plăcile albe de marmură ale podelei, dezintegrîndu-se într-o pulbere neagră şi fină. Mai aruncă o privire termometrului, treisutenouăzecişidouă de grade, da, cam ar fi timpul, îşi zice, în cîteva clipe va începe Transgresia. Gol puşcă, lipăind cu tălpile fierbinţi pe podeaua rece de marmură, ultimul Phoenix se-aşează turceşte în cuibul împletit din crenguţe ţepoase de myrrh, completînd ultimul ritual al Transgresiei. Inspiră o dată adînc, iar cînd expiră, aerul fierbinte usucă aproape instantaneu o crengută, provocînd scurgerea unei picături chihlimbarii de răşină. O priveşte hipnotizat cum se scurge. Deja, atunci cînd picătură atinge onctuoasă podeaua, flăcări roşii încep sa-l înconjure, vesele.

Mda, asta înseamnă să îţi permiti să fii excentric, îşi spune J., lăsînd receptorul în furcă. Dai un ordin ca ăsta şi închizi telefonul. Revede apoi instrucţiunile Planului A: izolare totală a aripii respective din imensa clădire, ignorarea oricaror semnale venite de-acolo, timp de trei luni. Apoi desigilarea, la care trebuie să participe numai J., mereu s-a întrebat de ce tocmai pe el a picat măgăreaţa. Şi asta pentru că straniul domn Phoenix s-a hotarît să facă o operaţie estetică radicală, într-un secret aproape complet, asta da excentricitate. Nu că i-ar lipsi ceva acolo: are rezerve suficiente de apă, mîncare, haine, echipamente electronice sofisticate, inclusiv conexiune directă la propriul satelit. Generator separat de energie, cu backup. În sfîrşit, J. iniţiază secvenţa de izolare din linia de comandă, ignorînd complet semnalul de alarmă de incendiu. Exact aşa cum a fost instruit.

The Matrix Tribute Video - "Here We Go"

noreply@blogger.com (JOKER) — Sun, 06 Sep 2009 22:43:00 +0000

"Here We Go" Remastered - The Matrix Tribute Video, music: DJ Drunken Master

Speranţa, singură. Lipsa - chiar şi teoretică - a şanselor de-a cîştiga. Irealitate. Incapacitatea de-a scăpa din tipare.
Ploaie deasă şi rece de toamnă, ricoşînd înalt din asfaltul negru ce străluceşte mat în întunericul omniprezent.
Şi totuşi.
Over all, DJ DM rulz.