Am petrecut de curând o zi foarte drăguță toți patru la castelul Chambord, unde am mers special pentru un spectacol interesant de călărie și aș vrea sa povestesc un pic pe blog despre acesta.
Încep prin a va spune ca ieșirile noastre prin Touraine s-au cam schimbat de când cu copiii. Cred ca v-am mai spus totuși asta. Ieșim în continuare pe la castele, prin sate sau orașe, pe la târguri sau festivaluri, dar încercăm întotdeauna sa includem în plan și ceva de văzut sau de făcut pentru copii. Îmi place sa le fac pe fete sa cunoască Valea Loarei, dar într-un altfel, unul mai agreabil și mai potrivit pentru cei mici. Desigur ca și organizarea este alta, în general privilegiem ieșirile dimineața când copiii sunt mai odihniti, ne orientam spre obiective care nu sunt foarte departe pentru a nu petrece mult timp în mașină și obligatoriu tintim din timp și un loc de luat prânzul prin apropiere. Așa ca stau cu ochii pe evenimentele din zona, sunt abonata la o mulțime de pagini și grupuri pe Facebook, dornica sa știu parca tot sa nu-mi scape nimic.
Iar unul dintre evenimentele pe care îl ocheam de ceva vreme era spectacolul de la Chambord.
Dragii mei, tot mă chinui să povestesc pe blog despre cărțile astea două și nu reușesc să finalizez deloc. N-am reușit să povestesc decât despre o singură carte citită anul acesta, Acolo unde femeile sunt regi, carte care de altfel mi-a plăcut destul de tare. După ea am mai citit una care nici nu mai știu cum se numește. Ah, da, Fetița din scrisoare. Simpatică, dar nu cine știe ce. Apoi a venit ziua Holocaustului și cineva pe facebook a recomandat două cărți despre subiect: Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi. Despre Tatuator știam, despre Cilka mai nimic, așa că nu am stat pe gânduri și le-am comandat imediat, în limba română, de la librăria din Italia. Mi-au venit rapid, ca de fiecare dată, și deși mai aveam o mulțime de cărți la rând în teancul de citit, le-am băgat pe acestea două în față. Dacă a meritat? Sigur că da. Sunt două cărți extrardinare, pe care vi le recomand din suflet.
Una dintre plimbările pe care le-am făcut în vacanța de Paște a fost la castelul Chenonceau. Desigur că mai fusesem la Chenonceau, chiar de mai multe ori, am mai povestit și pe blog dacă sunteți curioși, pe vremea când scriam ceva mai mult, vizitam castele în tihnă și făceam poze faine cu Nikonul meu greu, pe care-l purtam agățat de gât peste tot. Vremurile s-au schimbat desigur, scriu mai puțin, vizitez pe repezeală, iar pozele nu mai sunt la fel de faine că sunt făcute în totalitate cu telefonul. În fine, ce doream să vă spun de fapt este că Chenonceau este unul dintre cele mai mari și cunoscute castele de pe Valea Loarei. Și cel mai frumos, după părerea mea. Mereu am considerat că dacă vii pe Valea Loarei și nu ai timp decât pentru un singur castel, atunci Chenonceau trebuie să fie acela. Cu forma să unică în formă de pod peste râul Cher, bogat mobilat și decorat în interior, cu grădinile sale elegante la exterior, Castelul Doamnelor cum mai este numit nu cred că poate fi uitat ușor. Așa că am ales să-l vizităm și împreună cu prietenii noștri. Firește că le-a plăcut, chiar foarte mult.
Încerc de multă vreme să povestesc pe blog despre ultima vacanță, cea de iarnă, petrecută la munte, la zăpadă, în Alpi, dar nu prea îmi iese și uite că a venit primăvara și nu prea mai merge un articol despre iarnă, lumea este deja sătulă de frig. În plus nici nu mai știu ce am făcut, vorba aia, au trecut aproape trei luni. Dar nu aș vrea să las nemenționată pe blog această escapadă, așa că o să încerc să-mi amintesc ceva-ceva. Așadar...
Vacanța anuală la zăpadă, sezonul 2021-2022, am petrecut-o la fel că iarna trecută, în Alpii francezi, în Savoie, pe Valea Belleville.
Am tot vorbit despre cărțile pe care le citesc eu, aș vrea să povestesc puțin și despre cărțile pe care le "citesc" fetele, adică le citesc eu fetelor, firește, căci ele sunt prea mici să citească singure.
Sunt, iată, șapte luni luni de când avem pisică! Mia, pisica noastră gri și pufoasă. Și mare ca un porc!
Cum e (și) cu pisică? Păi...
Încep prin a vă spune că mie îmi plac animalele foarte tare, dar asta nu cred că mai este o noutate. Am crescut la curte, la țară, cu cățel, găini, chiar porc uneori, și muuulte pisici. Mă jucăm cu ele, le mângâiam, le gâdilam, le lăsam în casă, dormeam cu ele în pat. Îmi plac pisicile la nebunie! Sunt așa de moi, fine, delicate, hoațe, pisicoase. Mi-au plăcut întotdeauna, aproape că uitasem cât de plăcută este o pisică până să o avem pe Mia. Nu știu cum am putut trăi fără până acum :)).
