Azi am citit Rătăcirile elevului Torless de Musil. Și am vrut înapoi la Omul fără însușiri. Bine, asta a fost o carte potrivită pentru o duminică după-amiază, teoretic. Dar nu pentru persoane care n-au mai ieșit din cameră de câteva zile. Elevul ăsta e ca oricare altul. Să fie la ei, acolo.

Azi am respirat. Mi-am reamintit.

Ploaia care bate în geamurile astea sună altfel.

.

Mi-e dor de cătunul meu sălbatic. Ce o mai fi făcând el? Oare plouă acolo? Cum s-o fi auzind ploaia care bate în ferestrele casei mele? Oare când plouă tare, la mine în curte se formează vreun pârâiaș? Unde duce el? Aș sta pe prispă, învelită într-o pătură groasă (sau în haina ta) și aș priviasculta ploaia. Aș vrea o poză frumoasă acolo, în care să arăt ca și cum mi-ar fi cald și bine, în siguranță cumva.

.

Kwoon – The Beast

Cum se respiră? Eu am uitat.

Azi am văzut oameni care știau. Părea ușor. Trăgeau aerul în piept, pieptul îl primea, plămânii se dilatau conștiincioși, se bucurau de el și-l trimiteau înapoi afară.

Pe urmă am încercat și eu. Dar uite, azi aerul ăsta mare n-a încăput tot în mine. Sau n-a vrut să intre. Și am stat cuminți, eu la un capăt al lumii, aerul la celălalt. Cred că ne-am certat.

Și am zis: hai să las legăturile astea de vise jos și să încerc din nou.

.

Pe urmă m-am uitat la o fotografie care se numea Forgive me Father, for I have spilled. Și m-am întors la visele alea împrăștiate pe jos. Le-am adunat la loc, oricum nu era de niciun folos că le lăsasem.

Și la sfârșit de tot am citit o carte. Se numea Cel ce cheamă ecoul. Prin ea zburau mulți cocori.

.

După ce am făcut cuvintele astea, am început cumva să respir. Și mi-am amintit că cea mai bună pâine din lume se mănâncă la Suhurlui. Mi-ar plăcea să fiu acolo, poate.

Străbunica orbise. Dincolo de curtea lor era o pădure care se întindea pe 50 de kilometri, până la următoarea așezare. Ea stătea în fundul grădinii, pe un scăunel, și bătea cu un băț într-o căldare și sau suna dintr-un clopoțel, ca să nu vină vulpile să-i mănânce găinile. Înainte să moară, a spus că nu vrea să o mai ducem la cimitir, să o îngropăm acolo unde a stat în ultimii ani. I-am obținut aprobare și i-am făcut mormântul acolo. Pe urmă alde bunica au spus că vor tot în grădină. Și așa a rămas, mama și tata tot acolo sunt. Într-un capăt e un vecin, că a chemat-o pe mama și i-a spus că seara juca, dacă avea timp, cărți cu tăticu, și poate or juca și pe lumea cealaltă. Ce zici, crezi că joacă? Ei, și l-a lăsat și pe el acolo.

Fiecare a vrut o plantă vie la mormânt. Străbunica a vrut un păr. Bunica un trandafir, dar s-a uscat. Bunicul un prun, se știe, să facem țuică din el. Mama a vrut un liliac, tata o tufă de mentă.

Și tu ce vrei?

Eu vreau un alun.

Eu aș vrea un piersic. Îmi plac piersicii. Și piersicile.

…

Pe urmă aveam o ciocolată cu cremă și am mâncat-o pe toată.

Stau aici, între pereți albi. Cu un pat alb și o masă albă. Pe un scaun alb. Privind, dincolo de perdeaua albă, cerul.

Am impresia că jos oamenii continuă să trăiască. Dacă plec, seara, de aici, îi văd umblând pe străzi, vorbind, mâncând, zâmbind, grăbindu-se. Eu merg încet și nu spun nimic. Dacă mă întreabă cineva, mă duc acasă. Dacă mă întreb eu, știu că nu. Mă duc acolo unde patul nu e alb și pot respira puțin mai bine. Doar puțin mai bine.

Ieri m-a plouat ploaia. Tot ieri am răcit. Aseară mă dureau plămânii. Nu mi-a plăcut și nu vreau să se mai întâmple asta. M-am învelit bine și am dormit.

M-am gândit că mi-ar plăcea ca în jurul viitorului copac de pe glezna mea să scrie “in girum imus nocte et consumimur igni”.

Am citit Saramago, Fărâme de memorie. Și poeți români contemporani. Dar, locuind într-un vid, nu am putut să consider ceva despre cărți.

Diamanda Galas – Mallediction

Am citit Cutremur de timp și mi-a plăcut mai mult titlul decât cartea. Și ideea mi-a plăcut mai mult decât cartea, dar mai puțin decât titlul. Chiar și coperta portocalie a fost frumoasă. Povestea nu a fost așa minunată. Și tocmai îl apărasem pe Vonnegut în fața Mirunei.

Cred că mi-ar fi plăcut să citesc cartea asta în microbuz (cel care durează două ore, nu cel de patru). Am tot visat că iau autobuzul până la autogară, mă urc și plec peste câmpuri. Dar poate nici pentru asta n-ar fi fost bună.

.

Da.

Mi-ar plăcea să învăț din nou să beau cafeaua fără lapte.

Mă gândeam că pe măsură ce blogul devine un mijloc de comunicare mai decrepit, eu redescopăr plăcerea scrisului aici.

În rest, vecinii mei sunt traficanți de pepeni, am doi piersici în curte, îmi doresc o rochie albastră, dar mă uit pe site-uri cu tricouri.

Iar azi mă simt ca floricicile astea veselici

Cumva, locul ăsta e devenit foarte colorat și plin de lumină. Ceea ce mă bucură.

Și dacă tot ești la Ateneu, de ce să nu continui plimbarea prin oraș? La baston, cu povești.

Oamenii aceștia, care pledează pentru cultură, educație și normalitate, te plimbă pe unde ai mai fost, probabil, spunându-ți însă lucruri pe care nu le știi încă. Trebuie să fie frumos.

Astă-primăvară mă plimbam des pe Victoriei dimineața. Era liniște și pustiu, îmi plăcea. Poate că ar trebui să reiau acest obicei, mai ales de când locuiesc mai aproape.

Silas Ciaran – Snowman building parts for Rico the squirrel

Apuse sunt vremurile când dărâmam garduri, și bine fac. De mult n-am mai construit niciunul și n-aș mai construi vreodată. E bine așa, fără garduri. Cumva, liniștea nu reușea să pătrundă prin ele.

Azi m-am trezit dimineață convinsă că trebuie să scriu. Cum nu puteam scrie neprimenită, m-am spălat, m-am pieptănat, fundă roșie nu mi-am pus, am scos caietul, stiloul și m-am așezat la birou. Unde n-am mai putut să scriu, fiindcă am uitat. Forma. Fondul a rămas, dar ar putea fi rezumat în vreo două propoziții. Dificil.

Mă simt oarecum ca floarea asta

Și pe urmă, e bine. Să stai în casă și să citești în bătaia ventilatorului.

Îmi place ordinea și camera umplută cu muzică. Și mirosul cearșafurilor uscate afară.

De câțiva ani, despre Generația X citesc numai laude. Tot de atunci, o evit. Dar iată că acum m-a prins, pentru câteva momente, cu garda jos. Venisem la bibliotecă moartă de cald și de sete, bucuroasă că acolo se mai păstrează, prin nu se știe ce minune, puțin frig. Plimbându-mă printre rafturi, am văzut-o, lucioasă și albastră, gata de citit. Era virgină (aveam eu un fel de concurs cândva cu Olteanca – cine găsește cele mai multe cărți virgine – sper că se va continua și anul ăsta). Am zis să o citesc totuși, poate merită.

A fost încă o poveste despre esența lucrurilor, valorile adevărate versus falsele valori, cum ne atașăm noi degeaba de posesiuni, hai să fim săraci că uite e cool, filosofeală ieftioară, revoltă împotriva societății de consum, etc etc. Cu niște hipsteri. Am mai auzit lucrurile astea.Voi ucide societatea de consum care mă guvernează. O voi înlocui cu eul meu artificial, exacerbat. Apoi o să mă sui pe un piedestal ca tu să mă admiri.

Cred că e o carte minunată pentru oamenii pentru care Cărtureștiul e un loc frumos fiindcă poți bea ceai și mânca prăjituri. De casă, bineînțeles. Ar trebui să o primești gratis acolo pentru o anumită valoare a consumației.

.

Ca să mă dreg, a trebuit să răsfoiesc Evola.

Așa mă simt de fluturatică încât îmi vine să spun că am citit o carte cu un vampir. Așa-mi vine câteodată să dau cu bățul de la înghețată în literatura asta, să se spargă în bucățele de foartederizoriu. De ce? Uite așa, că e cald. Când o să vină iarna promit că o iau în serios.

Îmi place de Doina Ruști fiindcă se îmbracă în cămăși cu pătrățele și e zâmbică. Mie mi-s dragi cămășile cu pătrățele, am și eu câteva, le admir pe oameni. Cineva care le poartă trebuie să fie un om foarte simpatic. În câteva poze are o cămașă care seamănă cu fusta mea preferată, asta

(Pozată într-o zi minunată, pe vremea când era încă primăvară și puteam purta fustă groasă, dresuri și ghete. Pe film, unde trăiesc culori frumoase.)

Și-mi mai place de Doina Ruști că scrie cu fantome, strigoi și alte alea. Și că în studenție era săracă și mânca muștar cu pâine uneori. Mie nu îmi place așa mult muștarul cu pâine. Nici să fiu săracă, dar atunci mâncam ouă. Fără pâine.

Azi m-am trezit la 3 ca să mă urc la 5 în microbuz și să citesc cartea asta până acasă. Apoi am condus o fată până la Cișmigiu. Avea vocea lui Mary Loren și semăna nițel cu ea. Părea de treabă. I-am dat cartea mea de vizită, fiindcă mi-a cerut numărul de telefon. A zis că e ceva deosebit. M-a sunat deja de 3 ori.

Mă gândeam să mă fac ghid prin București. Sunt urâțică, prietenoasă, rârâită și vorbesc frumos, știu multe cuvinte (mai multe decât locuri, oricum). Mă angajezi?

Despre autor pot să spun că am crezut toată viața că se numește Milodrad și că mi-a garantat simpatia profului și seminaristei de literatură de pe semestrul I.  Aparent, la Litere ești un om minunat, respectat și iubit dacă ai citit Dicționarul Khazar. Eu tocmai îl recitesc. O să mă facă asta să am succes la profesori în continuare?

Revenind, m-am bucurat să cunosc cartea asta cu două începuturi și cu sfârșit la mijloc, pe o foaie indigo. E una dintre cele pe care aș vrea să le am în casă. Dragă parte lăuntrică a vântului, vrei să stai sub fereastra mea? Nu o să te pun deasupra, acolo e locul dictionarelor cu coperte groase, cartonate, ca să vă ferească pe voi, plăpândele, de ploaie. O să stai pe la mijloc, unde e cald și bine. Vrei?

Nu-i nimic în această carte decât întretăieri și întrepătrunderi.