Ce-i asta?

Hemoroizi? Fisuri anale?

noreply@blogger.com (O) — Sat, 26 May 2012 20:15:00 +0000

For a change

noreply@blogger.com (O) — Fri, 25 May 2012 21:52:00 +0000

If both partners reach orgasm at the same time,
the baby thus born will be blind (but stupid).

urban myth

I was at the library when suddenly I noticed my chair was very different from those of others around me. It was broken, I now know, but when I first sat on it I thought the wiggling backrest was the brainchild of some engineering mastermind (albeit perhaps a very bored one). I thought of “lumbar support” and all kinds of buzz-words. Actually, I only thought of “lumbar-support”, to be honest, and maybe the word “ergonomic” crossed my mind. It might have also been just “back support”, I don’t remember.

Soon, I glanced at other people’s chairs and I figured out something was amiss. Mine was as stable as a flag on a windy afternoon and the posture it made me assume was that of a sweaty, bearded, mob leader full of gold and self-gratification. Also, when I turned my back to inspect other cases - which indeed confirmed the hypothesis! - I noticed some people looking away as if they had been staring at me the whole time. Of course, I am not excluding the possibility of their attention being so fixated by the shrill squeak of my chair turning underneath me.

So I decided to calculate toward a solution; which is unlike me - in any normal course of events I prefer pretending there is nothing wrong with the chair, in fact, if I may add, there might be something wrong with you, oh yes, you etc. After a while, the solution I came up with was as follows: change the chair. It might not sound like the manifestation of a godlike cogitation, but consider what it involved: getting up (full attention, in a place where everyone sits), making noise (full attention, in a place where one is weary of what one’s doing), changing chairs (full attention, in a place where, in all probability, only one person at a time is changing his or her chair). I scanned the zone for an empty, healthy chair and I quickly detected one two rows ahead.

I stood up. All typing was halted, all reading was ceased, and I could hear my breath (some biological process involving my internal ear, most probably). I grabbed my chair confidently, with both hands. I started rolling the wounded soldier towards the exchange point as if rolling chairs to and fro was a family business going back to the time when people hadn’t envisaged sticking small wheels at the end of each leg. Everybody was participating, I felt a positive waft. The first obstacle, the chair of another person, was smoothly, bilingually avoided: “Ugh... sorry... mag ik even ...?” It worked! Now I had faith, I felt the potency, the bruce-willis-esque power to get the job done. An enigma, however, the second obstacle was, for as I continued I noticed that the rolling chair would physically not fit the space separating the table from the wall, a gigantic table with 8 computers on it and a gigantic wall with half a building on it. The only option: lift off!

I ended up being helped by two girls who jumped off their chairs, half smiling, when they heard me grunting under the weight of the swaying ergonomic monster. All three of us (read: the two of them, with the moral help of my coy apologies) managed to get the chair over the table. I went to the exchange point with a fake sneer, as if none of that was going to throw off someone like me! I came back and I assured them I don’t need any help with the analogous process. But I did, sure, I did.

Philosophiæ Naturalis Principia Mathemă-ta

noreply@blogger.com (O) — Wed, 09 May 2012 16:15:00 +0000

To the Danish Agent late was showne
That where noe Ayre is, there’s no breath.
A glasse this secret did make knowne
Wherein a Catt was put to death.
Out of the glasse the Ayre being screwed,
Puss dyed and ne’er so much as mewed

Luni m-am plantat vrând-nevrând în fața unei comisii la un interviu. Poveste lungă, dar ce e important – pentru psihanaliști, poate – e că în timp ce unul din comisie, cu ochelari portocalii à la CTP, cu pieptenătură boemă și dinți mari și falși, în timp ce îmi arăta el în fraze lungi și bulbucăinde cât fundament posedă obiecția asta ori cealaltă, eu m-am oprit un pic și am dat zoom out.

Camera era poate ușor supra-decorată – măcar pentru ce se întâmpla. Pe pereți erau tot felul de tablouri cu îngeri cu săbii iar din trei în trei metri, din lemn, răsărea câte o coloană romană în vârful căreia vegeta mutra unui mare atacant ori mijlocaș central la echipa de filozofi. În fruntea sălii trona în latină deviza Universității din Utrecht. Ceilalți membri se uitau la mine cu preocupări de biolog diletant, cu acea curiozitate ușor sadică din cauza căruia urmărim ce se-ntâmplă când o mâță fugărește un porumbel. Probabil că băteam din picior pentru că în orarul venerabilului cu ochelarii oranj nu păreau să apară pauze.

Însă ca de nicăieri, s-a auzit întâi încet apoi din ce în ce mai distinct, un ritm. Bum. Bum. Bum-pap-pap-bum-bum, bum-pap-pap-bum-bum… Așa că nu mi-a rămas decât să mă ridic în picioare și să încep:

Atunci când tu te crezi reege,
Vine garda să te leege,
Vine garda săă te lege…

noreply@blogger.com (O) — Sat, 05 May 2012 22:26:00 +0000

A human being should be able to change a diaper, plan an invasion, butcher a hog, con a ship, design a building, write a sonnet, balance accounts, build a wall, set a bone, comfort the dying, take orders, give orders, cooperate, act alone, solve equations, analyze a new porblem, pitch manure, program a computer, cook a tasty meal, fight efficiently, die gallantly. Specializations is for insects.

L. L.

two identical forget-me-not-blue uniforms

noreply@blogger.com (O) — Fri, 04 May 2012 11:12:00 +0000

Tânărul

noreply@blogger.com (O) — Wed, 02 May 2012 19:45:00 +0000

Numele meu este Ramon. Prietenii îmi spun Ramon (cu R). Nu am casă pentru că societatea contemporană, cu aerul ei, mă dezgustă. Am pierdut șirul locurilor în care am trait pentru scurte perioade – oricum, aceeași descompunere, același infam consum, tuturor mai mult, mai mult, destul?, nu, mai pune, încă, pune până sus, până ajunge să iasă din farfurie, din frigider, din borcan, din oală, până se revarsă peste noi toți, un ocean fatal de mâncare nemâncată și abjecție. Doar noaptea, spre surprinderea parcă a tuturor, armata vorace se oprește din mâncat. Mă uit la ei uneori, fără să știe, îi văd cum își fixează burțile căutând poziții imposibile, simpli în supoziția lor că dacă nu li s-a întâmplat să le fie foame nu are ce să li se întâmple în plus. Doar noaptea pot ieși și eu. Treaz. Treaz doar eu și bârdanele lor nevoite să lucreze peste program pentru a digera tot ce s-a mâncat peste nevoi, treaz în timp ce ei, mânjiți la bot, sforăie și se visează milionari și fotomodele și directori și mijlocași centrali. Noaptea ies și mănânc ce ei aruncă. Noaptea ies și beau ce ei aruncă. Noaptea aprob eu ce resping ei – sunt, așadar, nici măcar gunoierul lor, ci cel a cărui viață începe acolo unde viața lor se termină, sunt cel pe care ei îl urăsc pentru că stă drept simbol pentru putregaiul pe care îl lasă în urmă, jegul pe care îl ascund în pungi de plastic, apoi în mașini verzi pe care le spală regulat, apoi în groapa de gunoi mereu în afara orașului, în fose septice pe care le ascund sub pământ și în care se cacă din bideurile lor albe mirosind a primăvară.

Eu sunt Ramon. Prietenii îmi spun Ramon (R, de la Ramon). Eu sunt cel care i-a provocat ieri proprietarului acestui blog un preinfarct – deși, să mă ierte Dumnezeu, eu însumi nu mai știam cum să scap, imaginați-vă ce înseamnă pentru un șoricel de oraș o pungă de gunoi plină aterizând pe neanunțate la câțiva centimetri, mai ales în mijlocul cinei.

cum îți așterni așa, dormi

noreply@blogger.com (O) — Tue, 01 May 2012 00:28:00 +0000

Zilele trecute când mergeam spre fotbal, pe una din străzi se desfășura un maraton. Un soi de maraton al senectuții – bănuiesc că ăsta ar fi termenul corect. Adică într-un cârnat de vreo 50-60, pâlcuri-pâlcuri, cu numere pe tricou și tot tacâmul, gâfâiau soră cu astma bătrâiori de toate neamurile, mai negri, mai mici, mai albi, mai mari. A-ți arăta de sub egări perechea de buci bleștite de vreme era în sine o cutezanță. A termina un traseu pe care trei sferturi din tinerii ăștia cu țigara în colțu’ gurii și cont deschis la McDolands nu ar visa să-l petreacă în trot – de neînlocuit. Și evident, pentru toate celălalte exista Mastercard.

Nu zic doar așa, chiar cred că plătiseră (sau oricum, că cineva plătise) ca să se întâmple ce se întâmpla. Asta pentru că din loc în loc se găsea la post câte un slujbaș ori slujbașă menită să încurajeze/resusciteze maratoniști trecători. Cu veste fosforescente, mai tinerii își făceau treaba cu sârg – nu c-ar fi fost mare treabă de făcut. Și mai era ceva, toată isprava era (cvasi-)internațională. Cum treceam noi cu bițele pe lângă ei, îi auzeam pe majoritatea încurajatorilor vorbind în engleză: Yeah, go on, this way, this way!

La un moment dat o babă a cerut din fugă o sticlă cu apă unuia dintre ei (tot în engleză). La capătul drumului, unde noi trebuia să facem dreapta spre teren iar pâlcurile de viteji și viteze să continue de-a lungul canalului, observasem că stăteau de vorbă doi dintre stewarzi (mulțumesc, mulțumesc, termenul l-am pescuit de curând de la comentariile meciurilor de folbal, unde de la fostul candid „copil de mingi” la fostul atroce „bodigard”, toți sunt mai nou stewarzi – ca pe aeroport). Evident, cei doi erau un pic de-a curmezișul regulilor căci toți ceilalți stăteau ascultători după cum li se poruncise, la distanțe egale. Da’ na, pas de panique.

În sfârșit, cu nostimul evenimentului cu tot, secvența ar fi trecut probabil neobservată dacă unul dintre cei doi stewarzi așezați neregulamentar n-ar fi strigat către un grup de dame bine, echipate foc, exact când treceam în dreptul lor, Hai țâțoasele, hai țâțoasele, mișcareeeeeeeeee!!!

noreply@blogger.com (O) — Sat, 28 Apr 2012 15:35:00 +0000

Altogether it must have been really rather careless for her to share her story. Her ‘stupid story’. Pure fiction, sufficient causes and necessary effects, technical matters upon which his young agile mind passed moral judgments as readily as when he examined one of his papers in biochemistry. We know how he starts long discussions with all the dialogues he reads in plays and interviews. Sunk in three or four big white pillows, her feet slowly losing the warmth encased from her morning walk, she could almost visualize his spirit dissecting the events into analyzable entities which he then held up shrewdly, willing to let go only after understanding arose.

He must have said, ‘It is not your duty, you must try to understand that it is not your duty, not for you to take up arms. It is not for you to drudge. His objectionable past, if all those truths are such as you described – and if they are … my goodness! – is like a sullen beast you must be amiable with, you must greet it as you come home, acknowledge its presence, welcome it to your dinner table, talk to it in your kind tones, think about its well-being when you smoke the last cigarette of the day behind the half-open window, bathe it while it tries to chokes you as it does.’

She could have jumped out of the bed and try herself to strangle him. I gather she had already imagined his small head turning blue behind the fake glasses, then black with fear and maybe regret. But in the end, what did he know about marriage? He had only finished his sinuous studies about a world that did not even exist, a world from the textbooks of famous publishing houses. There were no analogies to be made, no theoretical skills to be applied. In fact, his speaking to her was no more fatal than an unread morning paper. It gave her a pleasant sense of distance, in her autonomous experience only she was to understand, which the young fellow could not corrupt. After he finished, he went back to his bed.

Maritsa called the nurse. In the meanwhile, she thought of her husband and his damn fight, the whole war. She didn’t brush off right away the things Joski had said, but was comfortable with the thought that such a reconstruction could not have permeated her being. She told me all this in our last meeting, I took notes and as she sobbed I waited, patiently. She could never entertain such thoughts, she was certain.

Roman Yakovlevich Dzindzichashvili (1944 – )

noreply@blogger.com (O) — Tue, 24 Apr 2012 09:56:00 +0000

Într-o zi de aprilie, o zi cu nori înalți, olimpici, cu program încărcat pentru mașinile de pompieri și cumpărături pentru gospodine, marele șahist georgian Roman Yakovlevich Dzindzichashvili decide că aerul astupat și sec din camera de zi este prea mult pentru nevoile hidraulice ale unui creier ca al lui. De aceea, Roman Yakovlevich Dzindzichashvili se dotează corespunzător, înfulecă ceva și pleacă la fotbal, în izolare față de oraș și camera de zi. Terenul de fotbal este la multe minute depărtare de orice urmă de civilizație – cu cât mai multe, cu atât mai bine!

Șahistul Roman Yakovlevich Dzindzichashvili își știe limitele și limitele îl știu pe el. Nu este vreo pleaftură să-și dea cu dreptul altora în stângul lui, dar nici jucător de fotbal nu este (ci șahist!). Ca orice bărbat care, la nevoie, bate un cui în perete sau dezmembrează un casetofon, șahistul Roman Yakovlevich Dzindzichashvili joacă fotbal atât cât trebuie.

Deodată, în plin joc, șahistul Roman Yakovlevich Dzindzichashvili simte… simte ceva. Întâi, o ușoară amețeală parcă. Nimic îngrijorător, dar greu de neluat în seamă. Apoi blmlblmblmblm. Ce-o fi asta? Blmlbmlmblmbl. Blmlbmlmblmbl. Blmlbmlmblmbl.Stomacul șahistului Roman Yakovlevich Dzindzichashvili, indignat de schimbarea bruscă a ritmului cardiac și a direcției de alergare, a decis să funcționeze la capacitate 130% și să proceseze în timp record ceea ce șahistul Roman Yakovlevich Dzindzichashvili înfulecase înainte să iasă din casă. Blmlbmlmblmbl.

Перейти где-то за несколько минут!, strigă el surescitat.

Suit pe bicicletă, șaua provocându-i cele mai neplăcute îmboldiri, Roman Yakovlevich Dzindzichashvili își aminti că în jurul terenului de fotbal sunt parcări, drumuri, alte parcări, mici depozite, garduri – pe scurt, niciun ascunziș. Gândind asta, Roman Yakovlevich Dzindzichashvili decide că suferința provocată de șaua bicicletei este de nesuferit. Se dă jos de pe bicicletă, o azvârle fără să privească înapoi – cine s-o fure? – și aleargă drept înainte, hotărât, fără să-i fie însă clar înspre ce aleargă. Problema ajunsese la câțiva milimetri de o extremitate critică. Își aduce aminte atunci că există două tipuri de oameni: cei care, fie-i cu iertare discursul intern, „s-au căcat pe ei și cei care nu s-au căcat pe ei”. Subtila extremitate, cea care făcea deci o diferență atât de crucială, era la un filament depărtare.

Roman Yakovlevich Dzindzichashvili fuge. Fuge. Fuge. Încotro? Fuge.

Într-un final, așa cum de atâtea ori în șah Roman Yakovlevich Dzindzichashvili decidea să-și dea calul pe nebun într-un joc închis – o strategie bulversantă, strigau ziarele, împotriva oricăror principii! – tot așa, acum, Roman Yakovlevich Dzindzichashvili se aruncă ca la atletism în spatele unei barăci (care putea să fie plină de fotografi, până la urmă), rupe câteva frunze dintr-un tufiș de-Dumnezeu-plantat în apropiere, și se așează cum de atâtea ori făcuse pe scaunul din care calcula mutările de șah.

Frunzele erau mari, multe și, să spunem, aderente. Câteva minute mai târziu, perfect salubru, Roman Yakovlevich Dzindzichashvili se întoarce la fotbal, nebulversat.

De parcă mai era nevoie să adaug flaubertian, Roman Yakovlevich Dzindzichashvili fui eu, futu-i mama ei de viață.

Zwischenzug

noreply@blogger.com (O) — Sun, 22 Apr 2012 11:34:00 +0000

	He told Katrina when he took her to Le Perroquet about stabbings and disembowelments, car chases and shootouts. When a bruiser in a bar recently took him for a schnook, he showed him one of his guns and said: “All right, pal, how would you like a second asshole right between your eyes”

luptăăăă dorinele, luptăluptăluptă dorinele

noreply@blogger.com (O) — Thu, 19 Apr 2012 15:33:00 +0000

Păi nu nu, zic carne ouă astea mâncași?

noreply@blogger.com (O) — Tue, 17 Apr 2012 13:01:00 +0000

noreply@blogger.com (O) — Tue, 10 Apr 2012 20:06:00 +0000

Ozaarmă, sitoaian!

noreply@blogger.com (O) — Mon, 09 Apr 2012 11:22:00 +0000

dacă zice vreunul de EMINESCU, îl FUT INSTANT
Anonim,
comentariu gsp.ro

Ultima zi. De mâine iar: dă-i cu biblio, dă-i cu senvișuri cu ce-ți place ție, dă-i cu mă-sa. De câteva zile o cam sfârâi complex și foarte bine fac pentru că, așa cum a zis Moliere (hipsterul) în pasajele de final din L’ecole des femmes, „Bă, ma peau, quaquat, quetéodaté est bien sà maé frecci și mèrgika. Que je mors eu si je té mint”.

Lady Lovelace, ciberneticiana primordială

noreply@blogger.com (O) — Sun, 08 Apr 2012 11:28:00 +0000

I am not shitting on your face. Here.

noreply@blogger.com (O) — Fri, 06 Apr 2012 22:42:00 +0000

noreply@blogger.com (O) — Thu, 05 Apr 2012 19:54:00 +0000

Cum ți-ai petrecut începutul zilei

noreply@blogger.com (O) — Tue, 03 Apr 2012 16:23:00 +0000

The history of all hitherto existing
society is the history of class struggles with oversleeping.
Karl Marx, morning

Închide ochii.

(În fine … deschide-i că altfel n-ai cum să citești…)

E dimineață. E o dimineață răcoroasă din prima săptămână de aprilie și tu dormi. Campionul pesimiștilor la categoria grea să fii – și tot ești ușor optimist în așa perioadă. Ziua e mai lungă, vremea e mai blândă, începutul de an tocmai ce s-a terminat, în câteva săptămâni devine OK să bei bere în mijlocul zilei, ș.a.m.d.

Acum dormi. E dimineață. Sforăi poate, cine știe, cui îi pasă? Visezi ce faci mâine, cum te-ai comportat ieri, ce-i răspunzi ăleia, cum rezolvi asta, monștri, pompieri, inele de aur.

Deodată, auzi ceva. O auzi din vis. E o cântăreață. Ah, de-ai putea să rămâi aici … între! Vezi? Acum știi că ești în vis, și în același timp ești în vis. Nu mai știi ce făceai, dar nu te-ai trez… ah, zgomotul. Ce-i, ce-i … ? Prinde de, rămâi agățat, nu te trezi, nu te trezi, nunuuuuuuuuuuu….

Te-ai trezit. E Nokia Tune. Ah, iar Nokia Tune! Tânânâânâ, tânânââânâ, tânânâ nâ-nâââââââ. Cât o fi? 7? Aseară ai ajuns târziu dar nu mai știi de unde ai venit când ai ven… a, da. A fost mini-cheful ăla. A fost ziua lui… în fine, nu contează. Nokia Tune! Of, la dracu’, tre să te trezești în mod oficial. După ce oprești alarma dacă nu te dai jos din pat ești papă-lapte sau chiar papă-fulgi-cu-lapte (Ha!, prima glumă pe ziua de azi. Nu prea reușită dar na, ai toată ziua la dispoziție. A, da chiar, tre’ s-ajungi la facultate în trei ore pentru întâlnirea cu…) NOKIA TUNE!

E la maxim! Să-l oprești, trebuie să-l oprești! Da’ să-l oprești odată! Dar tu nu ai Nokia? Dar tu nu ai Nokia! Ce se-ntâmplă?

Cum îți sună telefonul Nokia dacă tu nu ai Nokia? AAAAh, e insuportabil. Tânânâânâ, tânânââânâ, tânânâ nâ-nâââââââ. Ce se-ntâmplă? Unde ești? Visezi? Nu visezi. NOKIA TUNE! Al cui e Nokia-ul? Ah, stai…

Hey

Tânânâânâ, tânânââânâ, tânânâ nâ-nâââââââ

Duuude…

Tânânâânâ, tânânââânâ, tânânâ nâ-nâââââââ

YO DUDE!

Tânânâânâ, tânânââânâ, tânânâ nâ-nâââââââ

POPA!!!

Nenea Eroare e și el om

noreply@blogger.com (O) — Sat, 31 Mar 2012 12:56:00 +0000

Fără violen-ță, fără violen-ță, fără violen-ță…
Marquez, 1982, Către Llosa

There is also the mysterious social
etiquette surrounding the can of Coke
(why is it considered vulgar to drink out
of your bottle, for instance?)
George Orwell, "A nice can of Coke"

În lumea lui Ococ-Precarul,
Metodic deși-i totul, cu șuruburi, piulițe,
Nici scutul anti-nuclearul
Nu-l ferește de manii, tabieturi și chicițe,
(O, tu, Ococ, viciat prin definiție!)

Înainte parcă mai rezolvam cu bâcțibâcți. Luna asta ascultam de 4582 de ori până-mi curgea sânge din păr, să zicem, Gică Petrescu și al lui Du-mă acasă măi tramvai iar luna viitoare ascultam de tot atâtea ori, să zicem, Maria Cârneci și Adrian Enache cu a lor Ce ți-e cu femeile. Cam cum fac dependenții de cocaină cu metadon. Dacă „Retărdățel” springs to mind, e OK, nu mă supăr. Reinstalându-mi Windows-ul însă, n-am nici un mp3 în laptop de 2 luni. Drept urmare, sunt cum era Mircea Badea vinerea: n-am nici ziare, tre’ să fac și emisiunea, și-i și plin de tabloide la mine pe masă.

Mai nou, deci, bag cola. Dada, Cocac-Cola. MMmiamamiamai. Două-trei. La cutie. Scurt. Jap-jap. Brra! Chiar acum am băut una. Uite. E minunat. Te face optimist și angajat. Îmi place comunismul și nazismul și liberalismul și conservatorismul toate îmi plac acum și vreau să fiu parte din ele. Îmi place șunca de curcan de porc de pui de porc de vacă de porc de vițel de porumbel de arici de gândac de Condorado, toate îmi plac. E frumos și la biblio, și afară, și la sală și pe biță și sub vreun tramvai. Îmi stă bine părul, prin asta vreau să zic că pare cumva că îl mai am, și hainele și ele îmi stau bine. Desene frumoase stau pe pereți și am și-o pisică cu nouă vieți.

Asta pentru 20 de minute. După care să mă cac în toți ăștia care au energie să facă ei ce să zic politică, și să mănânce ei ce să zic sandvișuri cu căcat dracu știe ce și ce nașpa e aici unde sunt, vreau să mor.

Îmi place Cola.

What?

noreply@blogger.com (O) — Fri, 30 Mar 2012 21:18:00 +0000

‘Fain! Bine că am ouă da’ n-am pâine’ is the undisclosed
title of every novel
André Maurois

“Cela?”

“…”

“Poubelle”

“Il y a quelque chose, quand même…”

“On peut pas créer un dossier 'Putes'?”

But all of that's what the point is not

noreply@blogger.com (O) — Wed, 28 Mar 2012 21:57:00 +0000

noreply@blogger.com (O) — Sun, 25 Mar 2012 12:53:00 +0000

Recursie și alte șmenozeli

noreply@blogger.com (O) — Thu, 22 Mar 2012 22:18:00 +0000

7. Tu ne desirera point la femme de vis-à-vis.
Dumnezeu

Decât golan.
C. Pațurcă

Azi, la biblio, am văzut o bibliografie de cărți bibliografice (adică o bibliografie de cărți bibliografice, ok?). Întrebarea e, bibliografia asta de cărți bibliografice ce-o fi având la bibliografie? Și azi la biblio am mai văzut sutienul uneia care stătea în fața mea – dar am retras privirea numaidecât, ce, recunoscând imediat mâna lui Satan în (pe?) dezvelirea cu pricina. Azi la biblio am venit chitit să-i scanez jupânesei mult-necesarele cărți, dar am venit ca un bolochetroi fără USB: cum, pe toți zeii, o să pot atunci scana? Îl și văd pe Aristoteles dând din cap. Ț ț ț… Știi ce, Aristoteles?

Vinde, pleacă, mori!

LE (ora 00:14)
Și am ieșit eu de la biblio cu treburile aproape gata, vesel de-o zi frumoasă și productivă. Cine mai e ca mine? Cine mai e ca mine așa avansat în scrierea disertației? Cine mai e ca mine așa avansat în scrierea disertației în luna Aprilie nici măcar? Da. Și rulam cu ghiozdanul în spate afară din grandioasa instituție care-mi sălășluise sucesele. Ochelari la ochi, capul sus, pas săltat, se cânta:

They sey I’m reall sexy
The girls they wanna sex me
Dolce and Gabaaaaana,
lalalala laaaaala
Mix your milk with my coco puf
Milky milky coco
Mix your milk with my coco puf
Milky milky

JMAAAF!

Și m-a călcat o doamnă cu bicicleta.

Șegeșegemeghe a bâlbâit ea ceva acolo peste ochelari. Eu nu mai știam cum să-mi abțin un țipăt subțire de fată mare care dă cu degetu mic de picioru mesei așa că am plecat fără să-mi cer scuze, hotărât mâine să nu cad în canal.

noreply@blogger.com (O) — Tue, 20 Mar 2012 08:52:00 +0000

Otok-U la microfon

noreply@blogger.com (O) — Sun, 18 Mar 2012 12:43:00 +0000

Pentru unii viața e usoară, fără belele
Banii vin ușor pe tavă fără nici un fel de probleme
Dar pentru un bagabont ca mine și ca alții mulți
Viața nu e chiar ușoara ața că mai bine să mă asculți
Puya

Azi dimineață mă gândeam că nu mi-ar sta rău drept derbedeu. Așa-i? Adică, cu glugă în cap, tur lăsat, noaptea pe străzi. Eventual fur … adicăă … tirez un pistol și fac ce fac să zic “țeava mea” așa… à tout propos.

Nu? Oamenii mei etc.

Hai mă să-l călcăm p-ăla pe cap, dă-l în morții lui de bulangiu. Gata frate. Bâââââ Păr! Nici poliția nu te scapă. Bere, droguri. Vai, frate, ne-am spart creierii aseară.

Urc în amonte din rang de baron la conte
Le pun la fraieri contre…

Da. Gagici, șampanie, kebab, nopți pierdute. Tu, fată, Otoc-U e demențial! Toată ziua împing de fiare și fac scandal. Nu mi-e frică de gardă decât dacă mă toarnă vreo bagaboantă sau vreun borfaș. Asta-mi e viața, produc hârtii, șuste, îi îmbârlig pe șmenari, care îmbârligă alți șmenari la rându lor. E un lanț trofic sine qua non!

Peste lege, peste milă, peste patul de spital…

Sunt un băiat de cartier. Sunt cel care se pișă-n liftu tău, un bagabont, te tai te fac franjuri, ce morții mă-tii faci? Golăneala nu ține cu mine, gaborii nu-mi plac. SUGI MUIE!

…

Din această prozaică bulă nu s-a coborât, ci s-a prăvălit. M-am prăvălit din propriu-mi scenariu. Iată de ce.

1. M-am uitat în jos și-am văzut asta:

2. Ce mi-a permis să construiesc bula cu pricina întâi și-ntâi a fost faptul că așteptam să fiarbă apa să-mi fac ceiucul pentru la biblio.