Blogul lui Adi

Bucegi 9-11 feb, sau din categoria ASA NU!

2011-02-09T16:32:00.000+02:00

Cele ce urmeaza nu stiu daca se pot numi jurnal sau rt; cred ca mai degraba se vrea a fi un exemplu de ce n-ar trebui sa faca incepatorii care de multe ori isi supraestimeaza puterile.

Dar sa incepem cu inceputul.

Dupa amiaza zilei de vineri 9.02.2007 nu prevestea in nici un fel ca peste trei zile vom aparea la televizor sub titulatura de "turisti inconstienti". Totul trebuia sa fie un weekend la cabana Poiana Secuilor, simplu, cu masina si apoi sa facem cateva plimbari sambata pana la Timisul de Sus si in Cheile Rasnoavei.

Zis si facut. Rezervat locuri la cabana, urcat in masina, ajuns Predeal, pus lanturi, coborat Secui, mancat, cazat. Trec mai telegrafic intentionat peste aceasta parte pentru ca nu face obiectul povestii, se vrea doar o prefata.

A doua zi s-a desfasurat conform planului: Secui - Cheile Rasnoavei - Timisul de Sus - Secui, un "traseu" pentru noi - o plimbare cum ar zice multi carpatisti.

Ziua a treia: Duminica dimineata: luam micul dejun, bem cafeaua (foarte scumpa 4 lei facuta la automat), pe la 10 in masina si inapoi spre Bucuresti.
Ajunsi in fata cabanei Trei Brazi, incepem sa demontam lanturile care parca nu voiau sa se mai dezlipeasca de roti dupa o noapte de stat la minus si ceva grade in zapada. Romanul mereu inventiv gaseste solutia si, cu putin ulei de pe joja, incuietorile s-au desfacut ca prin magie. Dar ce sa vezi... mintea noastra, sau mai exact al lui Andrei, incurajata de aceasta "inventie" se pune pe scos noi idei, dar se pare nu la fel de bune. De fapt cred ca aceasta a fost ultima idee buna din aceasta iesire.

Andrei: Mai hai sa mergem la Caraiman!

Eu zic: Mai tu te simti bine?

Andrei: Da ma, urcam cu telecabina la Babele si de acolo pe jos pana la Caraiman.

Eu: Ma, tu esti nebun, bani nu mai am si maine e luni daca nu stiai. Ma mananca sefu daca nu ajung la servici.

Stefan: Sa stii ca ar fi o idee.

Eu in gand: Mai astia au inebunit amandoi.

Andrei: Hai mai, ai facut ieri "traseu" si acuma dai inapoi?

Eu: MA IERI A FOST O PLIMBARE. CE VREI TU SA FACI E LA PESTE 2000 M IARNA!!!!

Ne urcam in masina, pornim spre Busteni, dialogul contradictoriu continua. Eu deja ma gandeam ca trebuie sa iau trenul din Busteni daca nebunii astia vor Caraiman.

La un moment dat, Stefan: Daca mergi platesc eu tot (telecabina, cazare, etc). Pana la urma ma gandesc si eu, pentru ca nivelul adrenalinei era mult sub limitele impuse de "lege": ce-ar putea fi rau?

Urcam cu telecabina, iar de acolo, din ce vazusem eu vara pana la Caraiman pare accesibil.

Ajunsi in Busteni, ne postam la coada (parca interminabila) de la telecabina. Acolo fac o ultima incercare de a renunta totusi la "proiect", descurajat parca de echipamentul (unora) de la coada si venind cu argumentul "Voi vedeti cum sunt echipati astia?". Dar puterea de convingere a "coechipierilor", lipsa de adrenalina, dorul de munti si-au unit fortele parca si accept in final provocarea. Gata: ma invoiesc de la servici pentru maine si merg la Caraiman.

La Babele mai intalnim un cuplu din Constanta, Cristina si Bogdan, care mergeau si ei tot la Caraiman. Drumul pana acolo decurge fara probleme, vreme splendida, panorama... no comment. In fata cabanei ne astepta Tara, nu foarte bucuroasa la vederea betelor de schi, dar totusi se calmeaza cand iese cabanierul. Ne cazam, si aici prima surpriza (in ciuda unor voci contra de pe forum). Cand intrebasem prin telefon de jos de la telecabina pretul cazarii ni se spusese 300 de mii, dar aflam ca "pentru noi" e doar 200. I-om fi simpatici, cine stie, imi spun in sinea mea. Mancam impreuna cu cuplul din Ct punem toata mancarea la bataie, si ei o palinca pe care Narcis (cabanierul) ne-o fierbe. Stam la taclale si la carti pana spre 1 noaptea. Bogdan descopera puncte comune cu Narcis, fiind amandoi marinari (Narcis retras :) ), si deapana amandoi povesti marinaresti, cam pe stilul celor vanatoresti (sa fie si palinca de vina?).

Inainte de somn nu pot sa nu ma gandesc totusi ca a meritat faptul ca nu m-am intors la Bucuresti, fapt ce aveam sa-l regret de abia a doua zi totusi.

Da a doua zi, dimineata cand... ceata, viscol=telecabina nu functioneaza

Sa mai asteptam... poate poate, dar nu, ulterior aflu ca oricum telecabina nu functioneaza lunea, ca-i revizie (ce greseala ca nu am intrebat asta cu o zi inainte). Incep planurile de a gasi un traseu cat mai "plauzibil" pentru intoarcerea "safe" la masina din Busteni.

Andrei in nebunia lui propune Jepii Mici, dar numai iesirea din cabana si vederea traseului imi dadea fiori si bineinteles ca pana la urma s-a transformat intr-un nu categoric. Urmeaza discutii in sala de mese cu cabanierul si indrumarea catre un traseu "normal". Ni se spune ca cel mai simplu ar fi Piatra Arsa - Cota 2000 - cota 1400 (cu telecabina care nici acolo nu se stia sigur daca merge din cauza vremii). Raspuns negativ din partea lui Stefan: Mult prea ocolit si masina este in Busteni. Calcule: pe Jepii Mari facem maxim 6 ore(??); Cristina din Constanta ne spune ca nu avem cum sa facem 6, ci cel putin 8 in conditii de iarna si avand "experienta" noastra. Fiind veriga (mai) slaba a echipei, cer n confirmari lui Narcis daca EU pot sa merg iarna pe traseu interzis in acea perioada. Narcis se uita la mine, ma masoara, verifica echipamentul si imi spune ca "as putea" daca ma tin picioarele.

Plecam tarziu, doarece eu decid ca e mai bine sa mergem cu cei din Constanta, care mergeau pana la Piatra Arsa, incurajat fiind de faptul ca Cristina cunostea bine traseul. (noi eram pentru prima data pe acel traseu si in plus vizibilitatea era maxim 20m). Asa ca plecam pe la 10, in loc de 8 cum planuisem, asteptand sa se echipeze si sa ia micul dejun cuplul din Ct care se trezise mai tarziu.

Toate decurg normal pana la Piatra Arsa la intersectia cu intrarea pe traseul de Jepi.

Ne luam la revedere de la cei doi constanteni, facem poze (cu aparatul lor) si schimburi de telefoane si id-uri de mess... si un ultim sfat al Cristinei "Luati-o pe la 2000, e mult mai usor, si din Sinaia luati autobuzul pana la Busteni". Din nou acelasi "No way" al baietilor.

Noi mergem la stanga, urmand marcajul spre Rafugiul Salvamont. Bine, urmand marcajul pana la pierderea lui si intrarea in labirintul de jnepenis presarat cu n capcane unde intram in zapada uneori pana la brau si printre crengi de jneapan. Curand invatam ca e mai bine sa mergem pe jnepeni si sa calcam pe cat posibil pe ei. Incolteste la un anumit moment dat ideea "aici ramanem" deoarece ceata se lasase rau (vizibilitate sub 5m) si dupa o ora eram tot acolo.

De parca cineva ne asculase rugile si disperarea, se lumineaza pentru 5 minute si vad un bat de marcaj care dispare insa in ceata rapid, dar vizibil pentru destul timp ca sa luam cap compas. Iesim in fine in carare, mai sunt 500 m pana la refugiu dar noi eram deja obositi de lupta cu jnepnisul si nici macar nu intrasem pe Jepi. Era deja ora 13.00. Fac un calcul sumbru...ne apuca noaptea pe drum, adica pe un traseu necunoscut si interzis iarna pentru turisti.

Intram pe Jepii Mari si vad ce ma asteapta...un prim traverseu lung pe o panta de zapada... care se termina... nu stiu unde ca nu i se vedea capatul. Gandesc cu voce tare: Eu pe aici nu trec! Baietii mai inconstienti ca mine spun "Bine, dar daca te intorci, te intorci singur". Cum nici gandul asta nu ma tenta, de a face singur cale intoarsa si a incerca pe la 2000, continui, cu inima stransa, regret ca in echipamentul de munte nu s-au introdus si pampersii. Ma gandesc ca fiecare pas poate fi si ultimul deoarece in perspectiva unui pas gresit voi fi ca o masina scapata la vale fara frane (piolet, coltari). Privesc cu ingrijorare la ceea ce ar fi putut la nevoie sa fie "frana de mana" adica la batul de schi.

Ninsoarea inceputa parca venea sa ne ingroape in cimitirul muntelui, in locul acela unde turistii inconstienti raman doar o amintire. Trecem ca prin minune de zona care am aflat mai tarziu ca se numeste La Scari. Dar dupa... un ultim marcaj pe o stanca, poteca este invizibila din cauza zapezii, dar decidem sa continuam. Andrei ne spune sa grabim pasul ca in scurt timp se intuneca si noi nu stim traseul (dar a cui o fi fost ideea sa mergem pe aici, prin "iadul" asta alb?).

Face un fundeni improvizat pe o panta care nu ducea nicaieri, dar care in mintea lui era poteca. Stefan dupa el. Nu-i mai vad din cauza cetii. Stau si ma gandesc ce decizie sa iau... mi nu mi se pare deloc poteca chestia asta. Ma uit in jur sumar, si totusi parea "end of the road" decid totusi ca e bine sa ma tin aproape de baieti si cobor cu ceva atentie, dar totusi alunecand pe o panta de cca 70 de grade. Ma opresc intr-un brad... in jos... Poiana Tapului... direct in gara. Clar ne punem si noi odata de acord "Asta nu e poteca". In sus o panta ce parea imposibil de urcat - in jos bungee jumping fara coarda.

Perspectiva urcarii pantei inapoi pana ultimul marcaj era umbrita de posibilitatea unei noi alunecari, dar fara oprire in brad. Incepe sa-mi fie din ce in ce mai drag coniferul salvator, baietii imbratisasera si ei cate un copac. Situatia parea fara iesire, ora 15:30, peste o ora si ceva se intuneca... si brusc imi amintesc un panou verde de la telecabina pe care scria 0-salvamont. Sun. Imi raspunde centrul din Brasov, mi se cere numarul de telefon si al baietilor, cu promisiunea ca in 5 min ne vor suna cei din Busteni (de fapt seful lor, Andy). Nu stiu de cate ori am intrebat daca sigur ma va suna cineva, 5 minute pareau o eternitate. Andrei comenteaza pana si acum "Lasule, din cauza ta o sa platim amenda aia de 10 milioane inscrisa pe placuta de la intrarea in traseu. Pot sa-mi dea si 100 de milioane amenda numa' sa ies de aici, gandeam in cele 5 in care pareau o eternitate.

Suna telefonul, le explic cu o voce tremuranda situatia. Replica neastepata: Urcati imediat pana la ultimul marcaj, explic inca o data de ce nu pot face asta, Andy insista, dar eu nu vreau sa aud. Sa vina cu cordelina si sa ma scoata de aici. Andy inchide telefonul un pic nervos, dar suna dupa un minut: "Mai baiete, noi ajungem la voi in 3-4 ore, se intuneca, si daca tu ai chef sa ingheti agatat noaptea de un copac pana venim noi, n-ai decat, dar sa stii ca noi daca venim tot pana la ultimul marcaj venim, iar panta tot singuri va trebui sa o urcati". Inchide.

Suna peste un minut: "ATI PLECAT?". Intrat parca in transa, injurand salvamontistii si pe oricine altcineva pentru chinul ce va trebui sa-l indur ne hotaram ca asta e: trebuie urcat inapoi la stanca cu ultimul marcaj. De frica omul gaseste resurse nebanuite si, ca un TAF am urcat panta aia nenorocita cu ochii in lacrimi de panica, emotie, senzatie de neputinta, cred ca in mai putin de 30 de secunde (poate mai putin decat imi luase sa o cobor).

Telefonul suna din nou. Andy rasufla usurat, ne incurajeaza cu un mare bravo - vedeti ca puteti? - si ne spune sa ne odihnim, sa bem niste apa, eventul sa manacam daca mai avem ceva. Cum aveam de toate, de acum inainte stabilim: ascultam numai ce spun salvamontistii si Andrei nu mai conduce grupul.

Mancand sandvisul si schimbandu-mi bocancii si sosetele ude si cu zapada (mentionez ca nu aveam nici macar parazapezi) si linistindu-ma, vad ceva ce poate sa semene a poteca. Urmez sfatul salvamontului si caut urmatorul marcaj ceilalti doi ramanand in urma la ultimul marcaj. Il gasesc.

De acum inainte inaintam prudent si numai in acest fel. Multiplele traverseuri ne incetinesc mult. Se lasa noaptea si apridem lanternele (macar atata aveam si noi la capitolul echipament). Reusim sa nu mai ratacim traseul a treia oara si ne intalnim pe la 18:00 cu salavamontistii, aproape de finalul traseului, dar salvamontul a tinut legatura cu noi tot timpul la fiecare 5 minute si ne-au incurajat pe tot parcursul drumului.

Felicitari pe aceasta cale lui Andy, Rocco, Catalin si celorlalti din echipa pe care nu imi mai amintesc cum ii cheama. Jos in padurea innamolita realizez ca fara ghidarea salvamontistilor ne-am mai fi ratacit inca o data (traseu usor dar foarte alambicat). In Busteni inteviuri la Antena1 (felicitari pentru obiectivitate) si PRO-TV (Rusine pentru exagerarea stirii prin adaugarea unor sintagme de genul "Noapte de cosmar in Busteni" cand noi la ora 19:00 eram in Busteni deja, ("interventie a salvamontului aproape imposibila, scotand 7 turisti??!!!! dintr-o prapastie", etc).

Dupa o cinste binemeritata oferita salvamontistilor, ne echipam "de oras", si obositi dar totusi fericiti ca suntem intregi (mai putin la minte) plecam la ora 20 si ceva spre Bucuresti. Doamne, iti multumesc ca ai fost atat de bun cu noi pacatosii!

Concluzii:
1. Bucegii, dupa ce au discutat la sfatul Babelor situatia noastra, ne-au iertat de aceasta data si ne-au avertzat ca data viitoare daca ne mai prezentam la fel nu vor mai fi la fel de ingaduitori.

2. Pe munte nu doar pregatirea fizica conteaza, cea psihica fiind chiar mai importanta.

3. Cristina s-a despartit de Bogdan la scurt timp dupa aceasta aventura. Dupa multe mess-uri si plimbari la Constanta, m-am indragostit de ea.

4. Anul acesta am vrut sa o cer in casatorie tot in februarie, tot la Caraiman.

5. Nu am ajuns la Caraiman anul acesta, de data asta mergand cu o echipa mai normala si retragandu-ne de la cota 2000. Cristina a refuzat cererea spunand ca nu m-a iubit niciodata = end of capitolul Cristina, si ajuns scris poezii net, dupa modelul "Un vis nascut in munti, crescut la o cabana/Printre brazii inlati carunti, el astazi se destrama".

Poveste de Maramures

2011-02-08T15:32:00.000+02:00

Este o poveste mai veche, dar despre locuri magice cu oameni magici. Este mai mult o aventura studenteasca decat o tura adevarata, dar totusi o aventura minunata.

Avertisment: Acest material contine trasee nemarcate si referiri la echipament necorespunzator desfasurarii unor astfel de activitati, si nu ar trebui intreprinse in mod normal in acest fel, chiar daca traseele descrise sunt de trekking usor.

Trasee: Poienile de Sub Munte - Vf. Rugasu(>1800m) - Vf.Farcau (1957m) - Vf. Pop Ivan(1937m) - Creasta Pietricica(>1200m) - Poienile de Sub Munte.

Echipa: Hans (pe-atunci asistent universitar), Ramona , Ovidiu, eu (pe-atunci studenti)

Perioada: sfarsit de octombrie - inceput de noiembrie 1999

Ca "nu ar trebui intreprinse in mod normal" am mai spus, dar ce student este dragii mei "normal"? Fara bani, cu echipament precar, dar cu dor de munti si dor de a invata chestii noi, pentru ca excursia avea si scop tehnico-educativ (lucrarea de doctorat a asistentului nostru care-si propunea dovedirea existentei glaciatiunii in Muntii Maramuresului si sa invatam orientare in teren si gasirea traseelor optime cu ajutorul hartilor topografice, busolei si altimetrului) decidem plecarea in a noastra aventura cam cu...2 zile inainte.

Prima zi: Destinatie: stana de sub varful Rugasu care va consitui timp de 3 zile "tabara de baza" (mama ce nume pompos); "cazare" la unul din salasele acesteia.

Practic cu o zi inainte, ora 22.30 ne gaseste pe toti 4 in gara Itcani - Suceava asteptand acceleratul Iasi - Timisoara. "Echipamentul" meu, similar cu al celor doi colegi: o geaca impermeabila, groasa, facuta la comanda la un atelier din Onesti, bocanci de armata (primiti ca echipament de protectie de la parinti de la fabrica) foarte rezistenti si impermeabili, dar si foarte grei, salopeta de fas facuta la acelasi atelier, si un rucsacel ce semana mai degraba a ghiozdan. Hans mult mai bine echipat, dar totusi cu un rucsac imens de-ala cu cadru de aluminiu "de pe vremuri". Trebuia si unul de-asta mare de care sa atarni ceaunul si alte cratiti, cineva trebuia sa care si legumele si chitara nu-i asa? Noi, scolari cu ghiozdanele cu ceva mancare la pachet, periuta de dinti si sapun, o apa si alte alimente neperisabile (la sticla) + nelipsitul carnetel cu versuri de la cantecele.

Dupa urcarea in tren constatam ca avem bilete in picioare la vagonul frigorific si degetele cam ingheata pe corzile chitarii, in timp ce noi cantam scotand aburi. Tocmai inainte de criogenarea completa vine nasu' si pentru niste maruntis ne ofera locuri la reanimare (a se citi clasa I). In toiul noptii ne incetam cantarile pentru a nu trezi pasagerii mai fini care calatoresc la aceasta clasa. Nu adormim pentru ca trebuie sa schimbam trenul in Salva in jurul orei 2.00. Trenul serpuieste in noapte, iar noi mai deschidem din cand in cand ferestrele de pe culoar pentru a prinde macar un crampei din brazii ce se inalta in noapte chiar de langa calea ferata. In sfarsit Salva: inca o ora de inghetat intr-o gara neluminata, alaturi de oamenii strazii adospostiti pe acolo. Dupa o ora de tropaiala pe peron vine si acceleratul Bucuresti - Sighetu Marmatiei. Si apoi in acordul cantecului "De la Salva - Viseu/Mandru trece ghezasu", trenul porneste, dar noi ne oprim la Leordina unde tocmisem un microbuz (a se citi UAZ de-ala de care mai vezi pe la bulgari sau ucrainieni) sa ne duca pana in Poieni, unde ajungem in jurul orei 6.00. O data cu noi mai vin si niste fete tinere foarte frumoase, dar care vorbeau intre ele o limba ciudata, desi intelegeau romaneste (ne-am dat seama de acest lucru pentru ca chicoteau cand noi incercam sa ghicim ce limba graiesc trecand prin toate variantele plauzibile rusa, ucraineana, germana, maghiara, etc). Misterul lingvistic ne este lamurit de una din fete cand coboram si ne spune: e ruteneste (exact o mixtura de rusa, maghiara si germana).

In Poieni gasim un loc unde scrie deasupra "Cafenea". Uimiti de titulatura nu credem totusi sa fie altceva decat birtul din sat mascat sub o denumire comerciala. Surpriza totusi: au un expresor de-ala mare de cafea cum vezi numa pe la baruri mai rasarite, un meniu cu cateva zeci de sortimente de cafea si ceai si un chelner imbracat la "4 ace"!!!!! Primii sateni matinali isi fac si ei aparitia. In buna traditie a satelor pe care le stiam din Moldova, nu ma asteptam sa ceara altceva decat "o suta" sau "o cinzeaca". Iarasi, o noua surpiza cand aud pe unul din ei comandand "expresso latte machiato". Incep sa cred ca nu mai aflu intr-un sat din Romania, mai ales cand aud discutii intre sateni de genul "Eu prind Eutelsatul pe azimuth de 13 grade Nord...". La cafenea serveau si supa calda, foarte buna de altfel, care ne incalzeste organele noastre interioare cam inghetate dupa drumul cu "autocarul" rusesc.

Eeh, si cum calatorului ii sade bine cu drumul, studiem harta topo imprumutata de la facultate si pornim pe malul drept al raului Ruscova. Intrarea in "traseu" e destul de greu de gasit - trebuia sa ajungem la un drum forestier, dar cu amabilitatea unor sateni trecem prin curtile lor si o luam pe "scurtatura". Ajungem in cele din urma la drumul forsetier dupa ce urcam cam pieptis pe o pasune. Sus ne tragem suflu, si ma intreb cum o fi urcat Hans cu "casa" in spate + trepiedul teudolitului (aveam si treaba cu niscaiva masuratori p-acolo). Dam de o ultima casuta de lemn unde locuia un batran ce raspunde cu amabilitate intrebarii: "Cam cat mai e pana pe Rugasu, la stana?", "Apoi, no sa tot fie vreo 2-3 ceasuri, da vedeti ca o plouat zilele trecute si drumu-i tare namolit d-aci incolo". Cum noroiu nu ne impresioneaza, luam drumul in piept, si la cat ne afundam uneori renuntam curand la a mai face balet de pe stanga pe dreapta drumului pentru a evita sa intram prea tare in noroi, caci acesta trecuse de mult de marginea bocancilor si isi facuse loc la caldura sosetelor. Drumul inglodat serpuieste prin padurea de amestec presarata cu dese fanete strajuite de capite mestesugit cladite.

Peisajul verde-aramiu de toamna tarzie incanta ochiul si inima atat de mult ca uitam de noroiul din sosete. Altimetru indica 1200 de m cand ajungem la o rascruce si ne tragem sufletul pe un bustean taiat pe marginea drumului, langa un izvor ce susura zglobiu in urechile noastre si a carui picaturi de apa isi croiesc rapid drum intre palmele noastre si fetele transpirate. Scoatem din nou harta sa vedem pe unde suntem, vedem ca drumul corect e cel la dreapta. De aici panta este mai accentuata si presarata cu stanci ce ies de sub solul brun de padure ca niste scari. Urcusu-i greu, dar macar e uscat. Se vad si urme de cal si de bustean tras de acesta cu toate ca pe unele portiuni panta are si 45 de grade. Padurea se transforma intr-una exclusiv de conifere, si mai bagam la cap cate ceva pentru cursul de Biogeografie. Dupa vreo ora ajungem si in platoul in care este stana, punctul nostru terminus pentru ziua aceea. Doi dulai ciobanesti ne intampina latrand nu prea prietenos, insa isi schimba atitudinea dupa ceva sandvisuri bine plasate. Asta inseamna ca ciobanul e inca aici, desi e sfarsit de octombrie!!! (a cata surpriza pe ziua de azi?). Intr-adevar apare si dumnealui si-l intrebam daca putem sta si noi intr-un salas cat de cat mai acceptabil ca stare. Ne arata unul care arata chiar lux pentru noi, dar ne spune ca trebuie sa ne facem singuri "patul" aratand spre o capita de paie. Deci rucsacii jos copii si hai la mobilat salasul. Caram cu o bucurie juvenila atata fan cat e necesar, si era necesar destul. Urmeaza aranjatul acestuia cat mai confortabil. Hans si Ramona au saci de dormit, eu si cu Ovidiu doar gecile groase de pe noi si o patura mai groasa. Oricum in fata "patului" se afla o vatra deasupra careia atarna agatata in tavan un bat cu trei ramuri suprapuse. Intrebam pe Hans de ce nu e de ajuns o singura ramura sau un bat in forma de carlig si raspunsul vine (logic) ca asa se da focul la vatra mai tare sau mai incet (mda, bagat la cap inca ceva nou). Salasul e bine gandit pentru ca mai are pe langa camera de dormit o camara, unde se pot pune alimentele la rece. Nemultumitor totusi este "hornul" care nu consta in nimic altceva decat cateva bucati de sindrila scoase din acoperis. Dar ca sa arda ceva in vatra trebuie lemne. So, ia toporu-n spate si hai la padure. Fiind organizati intr-un fel de societate patriarhala noi baietii si cu Hans am plecat la padure in timp ce Ramona ramane sa pregateasca o ciorba de legume si o fasole cu costita afumata. Brat dupa brat, lemne mai mici sau busteni mai mari facem provizii ca sa avem si cu ce gati, dar si cu ce ne incalzi la noapte (noptea temperaturile la 1680 m scadeau in acea perioada sub 0, dar inca nu ningea). Miezul noptii ne gaseste sub luna plina, ce da o lumina ca de seara pe platou, pe acoperisul salasului cu chitara si savurand un vin fiert binemeritat dupa o zi de "munca". Cand tace chiatara, nici macar greierele nu se mai aude cantand, focul trosneste in vatra de sub noi uscand bocancii ce-i spalasem la izvorul din apropiere si constatam ca locul nostru de cazare are atatea stele cat a putut numara fiecare din noi. In padure se mai aud lupii urland, dar noi stam destul de linistiti caci am facut foc si-nafara salasului mai ales ca ciobanul ne-a spus ca mai vine si ursul.

A doua zi, pe la 5, (ora criminala de trezire pentru un student) se aud batai puternice in usa salasului. Buimac de somn si cu un repertoriu de injuraturi pregatit pentru cel care indraznise sa ne perturbe somnul, deschid….si din nou surpriza: era ciobanul care ne intreaba prieteneste daca dorim o galeata de lapte (de vaca) proaspat muls. Cum asta suna ceva de genul “Calule mananci ovaz” intreb totusi “Dar cu cat o dati?” “Pai nu costa nimic, dar sa aveti grija sa-l fierbeti repede ca daca-l lasati se strica”. Cum o veste mai imbucuratoare nu putea sa existe pentru un buget de student acceptam oferta si desi ora era nefireasca ne trezim cu totii si hai la micul dejun neplanificat. Ramona face o mamaliga si fierbem laptele in coaja ramasa. Constat ca laptele de la munte are atata grasime ca e galben si nu alb cum il stiam eu pe cel de la ses, desi nici acesta din urma nu mi se parea a fi prea “dietetic”. Bineinteles ca iesit un mic dejun delicios, si inapoindu-i galeata (goala) omului mai aflam cate ceva din misterele vietii de cioban, stand la o barfa cu dansul.

Noi: Vad ca laptele e mai gras aici la munte
El: Pai, da vacile de aici pasc iarba din asta cu firul mai lung, si mai moale, un pic galbui asa trebuie sa fie (ne arata un exemplar). Iarba asta se gaseste numai la peste 1800m, eu nu las vacile sa pasca aici unde-i mai jos (n.r. 1680 – 1700m).
Noi: Apoi bade da-i inceput de noiembrie, cum de mai esti aicea?
El: Pai cu oile se coboara la prima bruma, alea le-am dus, sunt jos in Poieni, dar mai stau cu vacile pana la prima ninsoare sau pana cand iarba nu mai e buna de pasunat (urmeaza alte explicatii “stiintifice” despre de-acum celebrul fir de iarba, in jurul caruia pare a se invarti toata viata ciobanului).

Ciobanul statea intr-un salaj din scanduri, foarte bine inchegat, ce dadea mai mult inspre cabana, caci mai avea o camera pe post de bucutarie, un godin pentru incalzire, doua paturi suprapuse si…curent electric (de la generator), cu radio si…televizor. Hai da de, ca de stana “hi-tech” nu mai auzisem pana atunci, dar in atmosfera generala in care intrasem de vreo zi si ceva, incepe sa para ceva normal. Normal ca si cultura ciobanului si subiectele abordate: politica externa, documentare National Geografic, etc…ce??…uitasem sa va spun de antena parabolica? – ma scuzati am crezut ca v-ati obisnuit deja cu amanunte de-astea.

Cum invatasem destul de “multe” despre viata de cioban ne-am hotarat intr-un final sa revenim la… “oile” noastre. Asa ca ia rucsacul, pardon ghiozdanul, inarmeaza-te cu apa, teodolit si aparat foto, “incuie” salasul cu un cui bine plasat si fuga sus pe Rugasu. Minunata vreme, minunat peisaj, traseul nu e marcat, dar de la stana se vede varful oricum, asa ca am luat cap-compas si la deal cu noi. Pe pantele verzi-galbui realizam ca incepusem sa calcam pe “celebrul fir de iarba”. De sus din varf se vad salasele mici, mici de tot…uite de acolo venim noi! Spre nord se vede granita cu Ucraina si varful Pop Ivan – acolo vom ajunge maine. Spre Est se vede varful Farcau, despartit de Rugasu de “Valea Lupului”. Aceasta vale e tocmai obiectul de studiu pe ziua de azi, adica obiectul controversei stiintifice pentru ca unii spun ca e de fapt un circ glaciar si nu o vale, motivand prin absenta morenelor; noi masuram, notam fara a intelege insa prea bine cum se vor combina aceste date in lucrarea lui Hans pentru a demonstra ca acesta e vale glaciara. Odata temele facute coboram intr-o sa, opusa Vaii Lupului la un mic laculet, pe numele sau Lacul Vulturului, lac ce pare clar de origine glaciara. De aici urcam pe Farcau, intr-un ritm mai alert pentru ca ziua e deja mica. Gonim pana sus si inapoi, numai eu cu Ovidiu, pentru ca Ramona si Hans il mai vazusera. De aici cale intoarsa pana la stana. Pe drumul de intoarcere urmeaza primul examen de orientare in care sa ne punem in practica cunostiintele, pentru ca brusc sa lasa “ceata”, de fapt eram intr-un nor, destul de “pufos” insa. Scoatem harta topo, busola si altimetru si determinam cu aproximatie locatia noastra, dar si mai important directia in care trebuie sa mergem. Hans cunostea ca-n palma “drumul”, dar ne-a lasat pe noi sa ne orientam sa vada cum ne descurcam…Si ne-am descurcat bine, avand in vedere ca am ajuns la fix intr-un loc in care ieseam din norisor si de unde am vazut ca directia noastra era fix cap-compas pe salase.

Odata ajunsi inapoi ne chinuim sa descuiem usa, pentru ca batusem cuiul atat de tare ca a fost nevoie de ceva metode mai “ingineresti” de a-l scoate de acolo. Ciobanul ne invita seara la un berbecut (de data asta pe bani, dar la un pret derizoriu), preparat ca la stana: berbecutul umplut cu diverse legume si uns cu mirodenii, se pune la foc intr-o groapa sapata in pamant si acoperita cu paie…dupa aceea se curata si se transeaza dupa metodele cunoscute doar de ciobani. Oricum a iesit ceva delicios. In rest foc inauntru, foc afara si sus pe acoperis la cantat si recunoscut constelatii si apoi la somn in asternutul de paie.

Dimineata ne trezim pe la 5 asteptand…lapticul, de parca eram in filmele alea americane cand vine laptele acasa odata cu ziarul. Mamaliga, lapte galben, rasarit de “Ma…oro country”, si din nou “pe cai ca se filmeaza”. Tinta de azi: varful de granita Pop Ivan, cu un mic ocol pe creasta Pietricica.

Dupa vreo doua sute de metri de la stana se coboara destul de abrupt intr-o sa, traversam un paraias si cotim spre stanga ca sa urcam pe creasta Pietricica. Creasta Pietricica este de fapt o cuesta cu o fata foarte abrupta spre sud, si una domoala spre nord. Adrenalina din noi si inconstienta nu rosteau decat doua cuvinte la vederea abruptului: “pe-aci!!”. Bineinteles cataram abruptul chiar daca cu balamalele tremurande pe masura ce urcam tot mai sus, dar cu o indarjire iesita din comun. Orice alunecare ar fi fost in 90% din cazuri fatala neavand niciun fel de asigurare sau experienta in catarari pe bolovani si pante de peste 70 de grade. Un lucru devenise insa cert: pe aici nu se putea cobora, si dupa harta topo nu prea ne dadeam seama cat de “domoala” este cealalta fata. Aveam oaresce emotii ca o sa coboram cu elicopterul de acolo. Mare ne-a fost usurarea cand am vazut ca cealalta fata se prezenta ca o panta de umil delusor. Intrebarea fireasca a oricarui om normal, si la care desi stiam raspunsul nu inceta sa ma framante, era “Si noi de ce ne-am chinuit si ne-am riscat viata sa urcam pe acolo?????!!!!!”

Dupa un sir de culmi mai mici si inseuari ajungem la baza versantului ce duce spre varful Pop Ivan. Dupa o urcare pieptisa de 1 ora si ceva constatam marea surpriza: cu un metru inainte de varful propiu-zis ne opreste un granicer si ne intreaba unde mergem.

- Pai unde sa mergem, un metru mai incolo, raspundem mirati, ca doar n-om emigra in Ucraina
- Nu e voie, acolo e Ucraina! Vine raspunsul taios al granicerului
Scoatem mirati harta topo care arata clar ca varful e la noi, sau ma rog pe granita, cel mult in zona neutra, dar in nici un caz la Ei!!!

Ii aratam si vamesului harta, dar replica e aceeasi: “Nu am voie sa va las sa treceti dincolo” de acelasi punct in care stateam si parlamentam de vreun sfert de ora, in ciuda faptului absurd ca nu voiam sa mai facem decat 1-2 m ca sa atingem varful propiu-zis. Salvati de clopotel din nou, Hans are o cunostiinta la Consulatul Ucrainei de la Suceava, il suna si dupa vreun sfert de ora vine si ordinul din partea consulului insusi de a ne permite sa mai facem 2m!!! “Ni zaiet pagadi!” mama lor de KGB-isti sau FSB-isti cum le-o mai zice. Ca bine zicea bancul ala cu “Niet freedom, ruseika carnaval”. Trecand peste imbecilitatile comuniste ne bucuram de privelistea superba si de vremea care ne permitea sa vedem la orizont muntii Tatra? (declaratia vamesului, am ceva rezerve in privinta asta), dar oricum o panorama superba asupra marii majoritati ai Carpatilor Ucraineni ni se intindea in fata. Logic poze nu am avut voie sa facem…ce sa-i explici bietului om ca il fotografiaza astia din satelit la orice ora si noi avem stane cu antena parabolica (cred ca daca ar fi vazut stana la care stateam noi ar fi spus ca e cine stie ce post secret de spionaj si ar fi fost in stare sa-l bombardeze).

La coborare, surpiza. Cerul se intuneca brusc mai ceva ca la eclipsa si in nici 2 minute incepe o grindina de-aia de n-ai lasa un caine afara. Dar din pacate noi nu numai ca eram afara, dar eram pe o pajiste alpina fara pic de copac sau alt adapost. Asa ca ne trantim la pamant, pe burta si cu rucsacii in cap, pentru a ne proteja de aviatia inamica. Din fericire asediul nu dureaza mult, si noi ne putem retrage la baza unde constatam cu stupoare ca desi in echipa sunt doi fumatori nimeni nu mai are cu ce aprinde un foc…oops! imi spun, acu sa vezi “Surviver”. Pentru inceput tehnica “da in piatra-fa scanteie-aprinde paie” nu da rezultate pentru ca nu avem cremene si cu alte pietre nu prea merge. Incercam planul B cu metoda “freaca paie intre doua lemne” cu un rezultat ceva mai bun de data asta – am reusit sa facem fum. Suflam cat putem dar o flacar deschisa este imposibil de obtinut. Norocul ne surade si de aceasta data si vedem ca de undeva din padure iese fum. Era un brad doborat probabil de vreun trasnet de la furtuna care ne prinsese pe noi pe Pop Ivan. De abia mai fumega intr-un colt. Idee prosteasca si copilareasca: aducem cate un manunchi de paie pana aici, suflam in el pana se aprind, si alergam cu ele aprinse pana la vatra de la salas. Dupa cateva curse in care paiele fie ca ardeau complet pana sa ajungem cu ele (distanta era de vre 300 de m) fie se stingeau pe parcurs ne vine in cap ideea “desteapta”: se ia una bucata topor, se taie partea fumeganda, se aduce la vatra, se pun paie peste ea, se sufla si in final avem un foc de toata frumusetea salvand astfel si padurea de la un eventual incendiu ( in urma nu a mai ramas nicio parte fumeganda sau arzand mocnit). Vremea continua sa fie mohorata, asa ca dupa cina ramanem cu cantatul si mai putin cu ghicitul constelatiilor.

Ultima noapte de “salasluit” avea sa fie una pe care nu o voi uita toata viata. Va mai amintiti ca eram nemultumiti de “cosul de fum”? Ei bine aceasta nemultumire s-a transformat in acea noapte intr-un real pericol pentru vietile noastre. Plafonul de nori fiind foarte jos pentru punctul in care ne aflam, presiunea atmosferica a “impins” inapoi in salas tot fumul. M-am trezit pe la 3 dimineata din cauza galagiei, adica a tusetelor inecacioase din jur, cu ochii si narile care ma usturau teribil si tusind a tbc-ist. Focul ardea mocnit. Ma uit langa mine Ovidiu statea nemiscat in continuare. Il zgaltii, dar nimic. O un gand terfiant ma cuprinde, dar continui; tipa si Hans la el si incele din urma se trezeste. Urmeaza evacuarea rapida, urmata insa de ceva neasteptat: la deschiderea usii se creeaza un curent de aer care aprinde brusc focul ale carui flacari ieseau acum pe hornul improvizat. Apucam sa iesim nevatamati din salas dar flacarile ies din vatra si cuprind aproape jumatate din spatiu amenintand si chiar aprinzand cateva paie din asternutul nostru. Hans intra inapoi cu un curaj deosebit si strange rapid paiele in cel mai indepartat colt fata de vatra, iese si inchide usa.

Situatia se calmeaza, dar nu mai inchidem un ochi pana dimineata, cand strangem tot si plecam spre casa. Mi-era groaza la coborare de mocirla prin care trecusem, dar cu exceptia catorva portiuni era destul de uscat asa ca nu am avut probleme. De la casa batranului pe care-l salutasem la urcare coboram intuitiv, pe principiul “tot in jos”. Sarim garduri, trecem prin poieni si curti, dar oamenii nu se supara. Trecem apa Ruscovei pe un bustean pentru ca am realizat ca podul pe care trecusem la uracre era mult mai departe de noi si in plus nu mai gaseam calea de a ajunge la el. Busteanul respectiv ne scoate in curtea unei scoli, si apoi pe ulita inapoi in centrul Poienilor.

E duminica si constatam cu palcuta surpriza ca toata lumea e imbracata in costum national (inclusiv cei mai feroce “smecheri” cu tatuaje si cercei). Oamenii se intorceau de la biserica si se opreau fie la Cafenea, fie la berarie, fie sa cumpere cate ceva din iarmaroc. Ne oprim si noi la o bere rece, iar barmanul nu intelege gluma cu “Da’ proasta bere mi-ati mai dat!” cerandu-si scuze in prima faza si parand foarte ingrijorat de nesatisfactia clientului. Rade apoi impreuna cu noi la replica “E proasta dom’le, ca se termina prea repede”. Hans si Ramona mai raman in Poieni la niste prieteni, eu cu Ovidiu luam o ocazie pana in Leordina. Nu stim la ce ora avem tren de intoarcere spre Suceava, asa ca mergem la ghici, sa prindem trenul de dupa-amiaza. Cand sa platim soferului, acesta spune ca e prea mult si ne da jumatate din bani inapoi!.

In gara stupoare: trenul nostru plecase de 10 minunte, era ora 18.15, si urmatorul tren era de-abia la 1 noaptea. Aflam insa ca acest tren trece in sens invers pe la 22.00, merge pana la Sighet si se intoarce. Bun si asa, ne gandim, decat sa stam in Leordina mai bine ne mai plimbam pana la Sighet. Dar inainte de asta in gara mai era o doamna mai in varsta care ne vede prafuiti si obositi, si stiind mersul trenurilor ne invita la dumneaei acasa sa stam la caldura “ca doar n-oti sta in frigul asta” si sa mancam o tocanita de cartofi. Initial refuzam, ii raspundem ca mai avem ceva conserve la noi, ca nu e nevoie,etc, dar cedam la multiplele insistente.

Mi-amintesc ca m-a distrat copios concluzia dumneaei, afland unde am fost si ce facusem in ultimele zile: “Saracii copii, ce-I mai obliga profesorii astia sa faca la scoala”. Nu cred ca explicatiile noastre au convins-o.

Ultimul exemplu de ospitalitate si marinimie maramureseana l-am avut in tren, cand voind sa negociem “tariful” cu nasul acesta ne intreaba:

- Si cum v-a placut in Maramures?

Dupa toate cele povestite va imaginati raspunsul nostru, iar fata nasului s-a luminat de o bucurie dumnezeiasca vazand tristetea din ochii nostri ca trebuie sa plecam. In buna credinta morosana, in urma acestei discutii ni se ofera locuri gratis la clasa I, unde intindem scaunele si ne punem la somn pana in Beclean, via un drum dus-intors Leordina – Sighetu Marmatiei, de unde am schimbat trenul spre Suceava.

Concluzii:

Locurile vazute nu sunt turistice, nu au poteci marcate, dar orientarea e usoara cu ajutorul unei harti si a unei busole.
Linistea patriarhala a locurilor respective m-a facut sa cred ca am petrecut 3 zile in paradis, intr-un paradis locuit de oameni de poveste.
Imi cer scuze pentru o poveste atat de lunga si lipsita de poze (fotografiile sunt pe suport clasic si nu le am scanate), dar am vrut sa trasmit celor ce au avut rabdarea sa citeasca pana aici un crampei din mirajul acelor zile care mi-au marcat atat de mult viata ca am scris totul din memorie,desi totul s-a petrecut acum 11 ani.

Serviciul actual m-a dus in deplasarile mele prin tara si pe acele meleaguri pe care le-am revazut cu lacrimi in ochi, cu surprinderea si bucuria amintirilor de atunci.

Cod galben trei si patru

2010-10-05T15:06:00.000+03:00

In timp ce imi beam cafeaua la terasa campingului si consultam harta, o voce dintr-un radio ragusit anunta: ANM a prelungit codul galben de ploi....Dap, oare ce ar mai fi nou. Desi stiam prognoza, facem o mica greseala organizatorica, adica renuntam la casuta uramand sa vedem daca pentru noaptea ce va veni ne vom caza la cort sau tot la casuta. Veti vedea mai tarziu la ce ma refer. Acum papam ceva de dimineata, incarcam bagajele in masina care dupa ceva optimizari deja incep sa se aseze mai bine, in sensul ca raman mai putine in habitaclu si incap mai multe in portbagaj.

Planul de bataie: Pestera Muierii, Pestera Polovragi, Targu Jiu si inapoi la Herculane.
Pentru aceasta trebuie sa parcurgem din nou dus intors drumul Herculane-Baia de Arama, da, acel drum "a la" Afaganistan. Stim ca o sa facem foarte mult timp chiar daca sunt doar 50 de km, daca in conditii de noapte si ploaie facusem 3 ore, ziua ne va lua cel putin 2 ore. Asta e...
Acum trebuie sa ne coordonam si cu programul de vizitare al pesterii, asa ca lasam vizitarea Targului Jiu pentru la intoarcere.
Ajungem astfel la Pestera Muierii in jurul orei 13.30, si trebuie sa asteptam pana la 14.00, pentru ca vizitarea pesterii se face numai la ore fixe si cu minim 4 persoane. Cum noi suntem doar trei, intrebam cum se procedeaza, si ni se spune ca daca nu mai vine cel putin o persoana va trebui sa platim si pentru inca o persoana. Tariful este 6 lei pentru adulti si 3 lei redus (copii, studenti). Avem noroc si cu 5 minute inainte de a intra in pestera mai apare un cuplu.
Ghidul are probabil acelasi text repetat de "n" ori, si vine cu acelasi glume pentru toti, dar asta e meseria lui, si e mai greu sa adapteze textul pentru fiecare grup. In schimb datele furnizate nu corespund intodeauna cu placa explicativa aflata la intrare, adica acolo scrie lungime vizitabila 650 de m, ghidul zice 800, pe placa scrie temperatura constanta 10 grade, ghidul zice 9. Pestera insa este superba, si mi se pare ca are si o alta amplasare a luminilor, mult mai inspirata decat cand am fost ultima oara acolo, adica prin 2000. Astfel omul a reusit, cu putin ajutor tehnologic edisonian sa puna in valoare ceea ce apa, picatura cu picatura, a creat si inca continua sa creeze. Nu ar fi interesant sa poti veni peste vreo cateva zeci de mii de ani si sa vezi modificarile facute de cele doua molecule de hidrogen si una de oxigen, care valseaza maiestuos cu cele de calciu?

Acuma insa moleculele cu pricina se incapataneaza sa ne blocheze calea, si ghidul nostru apeleza din nou la ajutorul tehnologic, si anume la o pompa care elibereaza rapid calea. Apa era multa in pestera si acoperea "poteca" turistica cu cativa centimetri buni, datorita precipitatiilor din ultima perioada, dar ghidul ne-a spus ca daca ploua mai mult pestera poate fi blocata de apa si implicit inchisa pentru vizitatori. De asemenea pestera este populata de lilieci (dar nu in partea vizitabila) si tot prin interventie antropica accesul a fost eliberat prin scoaterea guano-ului (exceremente de liliac, cel mai fertil ingrasamint - tarile din America de Sud fiind cel mai mare exportator) de acolo. Durata vizitarii este de cca o ora, si ca si in alte pesteri nu se iese tot pe unde s-a intrat. Panorama de la iesire este absolut fenomenala, cu versantul opus pe care scrie Baia de Fier in stil hollywoodian.
A urmat un mic ocol pana la Polovragi, dezamagire insa, pestera era inchisa. Mai pierdem un pic de timp insa ca sa admiram micutul canion de langa pestera. Se poate ajunge cu masina pana la intrarea in pestera, dar acolo spatiul de parcare si de intoarcere este foarte ingust. Este preferabil sa lasati masina la manastirea Polovragi, mai ales ca drumul pana la pestera este destul de prost, si nici nu este foarte lung.

La Tg. Jiu ajungem in jurul orei 18 si pornim pe urmele marelui maestru Brancusi. Incepem cu a infinitului coloana, stam in tacere la masa, lasam cuplurile sa se sarute sub poarta, si admiram faleza Jiului.
Codul, prietenul nostru, desi nu-si facuta prezenta pana atunci, a venit sa ne salute. Si ploua, ca-n versurile lui Nichita, sau ca in unele melodii autohtone.

Si va tot ploua, toata noaptea, iar noi ajungem in Herculane dupa ora 23. Aici surpriza insa, si incepem sa simtim efectele deciziei luate la inceputul acestei zile, adica campingul era inchis, cortul nu-l puteam pune, casuta nu aveam de la cine sa luam.
Minute de gandire trec si hotaram sa o luam "la pas" prin Herculane, sa batem din poarta-n poarta cautand o cazare. Cazare se gaseste, dar preturile sunt la 60-70 de lei camera. Pana la urma gasim pe cineva dispus sa lase la 50, hotaram sa nu mai cautam altceva, caci intrasem deja in alta zi.
O zi care va fi mai de relaxare, fara prea multa alergatura printre obiective turistice, caci ne propusesem sa parcurgem doar restul vaii Cernei pana la acumularea Iovanu, dupa amiaza ramanand sa vizitam statiunea si eventual sa stam la un gratar in camping. Amanam astfel destul de mult ora de culcare si prelungim destul de mult ora de trezire.

Cea de-a patra zi incepe asadar pe la vreo 10 dimineata, cu acelasi anunt ANM...da ala cu prelungirea...si ca de obicei dimineata totusi nu ploua, dar este destul de innorat. Pornim spre cursul inferior si mijlociu al vaii Cernei, pe acelasi, de acum arhicunoscut drum spre Baia de Arama, dar de pe care vom iesi destul de repede spre stanga, pe un forestier destul de bunisor (exista indicator, spre Cerna Sat). In drum ne oprim sa luam apa plata adevarata de la "7 izvoare", si sa luam "micul" mic dejun.
In cea mai mare parte drumul este acceptabil, avand doar cateva portiuni mai delicate (aici sunt si ceva filmulete, incluzand si o parte mai "fun"). Ajungem destul de repede la acumularea Iovanu, un lac care desi este pe valea Cernei, are centrala electrica de cealalta parte a muntelui, pe valea Jiului, pe care am vazut-o ieri si alaltaieri. Amonte de aceasta exista o alta derivatie, Alunu, chiar la izvoarele Cernei, care aduce apa din Jiu, formand astfel un sistem hidrotehnic destul de complex, mai ales daca adaugam si celelalte prize de apa, care aduc apa de aceasta data din bazinul Cernei, din raurile Craiova, Balmezu si Olanu. In timpul ce-l petrecem cu o sedinta foto cu impresionanta acumulare din anrocament, vedem doua masini de teren de Polonia care reusisera sa treaca peste alunecarea ce intrerupe drumul direct Cerna Sat-Cerna Izvoare.

Coboram spre Cheile Corcoiaei, un canion impresionant, cu forma de dragon, legenda spunand ca dragonul Corcoaia a sapat acest canion si dormea in locul ce pare intr-adevar croit pentru asa ceva.

Si aici bineinteles luam ceva amintiri digitale, dupa care ne intorcem spre Herculane, ajungand in camping pe la ora 16.00. Reusim "la limita" sa instalam cortul, adica ultimile cuie le-am batut pe ploiae, fiind astfel prima noapte la cort din aceasta excursie.

De aici incolo, programul este liber, eu alegand sa ma intalnesc cu un prieten in din Herculane, ceilalti doi se duc sa-i faca o vizita batranului Hercule din centrul vechi. Ne reantalnim spre seara, cand prietenul meu propune sa facem o baie termala si un gratar la o cunostiinta de a lui. Renunt la baie, pentru eu voiam sa innot la strand, iar propunerea era de niste bai clasice, sulfuroase, in bazine mici pentru relaxare. Raman deci cu noii amici, sa ne uitam la ultimul concert BZN. Atmosfera e foarte placuta, si ne intindem din nou pana spre dimineata, cand ne retragem la cort pe o ploaie marunta.

Nu scapam din ochi Codul Galben

2010-09-21T11:44:00.000+03:00

Asa cum v-am promis revin cu cea de-a doua zi din turul Romaniei, una din cele mai lungi zile ale turului, dar poate si una din cele mai frumoase...desi nu stiu daca frumusetule acestei tari pot fi comparate. Nu cred ca poti spune ca Fagarasul este mai frumos decat Parangul, ca Lacul Iovanu este mai frumos decat Ochiul Beiului, etc. Romania este frumoasa si atat. De fapt as spune ca este minunata. Aceasta tara are atatea de oferit, atatea peisaje, atatia oameni minunati care abia asteapta sa-ti impartaseasca povestile lor, incat uneori imi spun ca mai bine ca nu avem infrastructura, pentru ca acele locuri minunate sa fie descoperite doar de oamenii a caror suflet vibreaza in aceleasi acorduri cu natura.
O dimineata mohorata ne intampina la usa casutei de lemn. Nu ma deranjeaza ca nu am n stele, nici "buda" din fundul gradinii. Pot sa ma spal si cu apa inghetata de la rau, asa ceva nu am la oras. De fapt in Bucurestiul gri si cenusiu, candva Micul Paris, azi cu aceleasi pretentii de capitala europeana, nu exista statie de epurare a apelor uzate, iar apa de la robinet este potabila doar ca si solutie extrema. Nimic nu se compara cu Lotrul rece si curat, aici unde ia el nastere. Inca mai este asa, dar pentru cat timp oare...
In zona se asfalteaza, Transalpina - cea mai inalta "sosea" din tara este in curs de asfaltare, pana acum fiind accesebila doar autoturismelor cu garda inalta pe vreme favorabila sau 4x4 iarna sau pe vreme urata. Zona care o traverseaza este cu adevarat superba, dar oare cand acest drum va deveni sosea asfaltata va mai ramane asa? Cat va mai dura oare pana cand pe asfaltul proaspat turnat va apare un "gipan" rasunand "de bani si dusmani" din care coboara o pipita cu pantofi mov si tocuri de 15 si o matahala cu ceafa groasa si lant de aur de 3 kg plangandu-se ca nu exista wireless. Stiu veti spune ca in Elvetia sunt sosele la peste 3000 de m, dar "la ei" legile se mai si aplica. Acolo nu vei fi tolerat "cu privirea incruntata la 13,5 grade si aruncand o flegma la interval de 8,5 secunde". Si nici cu subwooferul din care zbiara un cocalar cu nume de metale pretioase sau preparate culinare. Nu ma intelegeti gresit, nu am nimic cu un anumit gen de muzica...fiecare asculta ce vrea, fiecare intelege "distractia" la munte in felul sau atata timp cat nu ma deranjeaza in vreun fel. Atata timp cat muzica, de oricare ar fi ea, este ascultata la un numar rezonabil de decibeli (sa zicem undeva la maxim 65-66 db), atata timp cat in urma nu raman decat urmele pasilor si din mediu nu se iau decat poze si amintiri nu am nimic cu nimeni. Dar cand ATV-ul este folosit pe post de vehicul de "distractie" pe poteci si trece razant pe langa mine sub ochii vigilenti a jandarmului montan care ridica neputincios din umeri, incep sa ma intreb daca chiar este bine sa aducem confortul urban sau asa zisa civilizatie, in creierii muntilor. Ma intreb daca cabana Ranca ar deveni hotel de 5 stele si pe langa el vor mai aparea "tzspe" vile cu "tz" camere si etaje, oare ma voi mai putea bucura la fel de Lotru rece si "frumos curgator"? Voi mai putea admira in liniste zborul planat al soimului sau cantecul pasarilor? Oare ploaia si viscolul din Parang vor mai fi la fel? Oare cabanierul ce-ti oferea un ceai cu rom nu se va transforma intr-un om de afaceri, adaptandu-se la cerintele noii clientele? Am vazut atatea exemple in tara, atat la munte cat si in Delta (aici ma refer la Gura Portitei unde ciorba de peste a lui nea Vanea a fost inlocuita cu pizza de 50 de lei). Oare chiar modernismul plasat fortat in mijlocul naturii aduce ceva benefic? Greu de raspuns si mult de dezbatut pe aceasta tema...mai ales ca recunosc ca atunci cand hotarasc sa merg pe un traseu montan, merg cu masina pana unde se poate, desi nu din comoditate ci pentru a scuti din timp. Si parca pentru binele masinii si a buzunarelor proprii as vrea sa fie asfalt pana in acel punct.
Cum codul galben s-a prelungit si azi, si cum vom afla ulterior se va tot prelungi de la o zi la alta renuntam la abordarea Transalpinei si continuam spre Petrosani. Pe portiuni destul de lungi se afla asfalt proaspat turnat, n-am sa inteleg niciodata principiile romanesti de asfaltare, adica acelea care stipuleaza ca asfaltarea incepe de undeva de la mijlocul drumului si se termina tot undeva pe parcursul lui (vezi autostrada A3 care incepe de nicaieri si duce nicaieri). Si uite asa te trezesti ca gonind pe o sosea perfecta cu 80-90 la ora, dupa o anumita curba asfaltul se termina brusc pentru a reincepe din nou peste cativa km, si pentru a se termina din nou la fel de brusc.
Cu 4 km inainte de Petrosani facem stanga spre cabana Rusu, pe un drum judetean anormal de bun, pana la cabana. La cabana incepe un drum forestier spre asa zisa statiune Parangul Mic, dar care are indicator de acces interzis. Vad totusi un Aro care intra pe acel drum. Intrebam la cabana ce si cum si ni se spune ca este ok sa urcam cu masina. Drumul este off-road serios, mai mult pentru 4x4 decat pentru Logan, chiar a fost un loc unde m-am impotmolit, dar cu alta abordare am depasit portiunea respectiva. Sus la "statiune" nu am vazut decat masini 4x4, este un loc mare de parcare, dar drumul se mai continua un pic pana cabana ANEFS, insa cu o panta inabordabila pentru Logan. Lasam masina, ne echipam si pornim sa "cucerim" varful Parangul Mic.

Traseul este foarte usor, doar ca se urca sustinut, chiar daca panta nu pare atat de inclinata de jos (din varf alta-i perspectiva). Insasi prima panta, cea inabordabila pentru Logan, este suficient de inclinata sa "scoata untul din tine". Mai sus exista un popas amenajat cu bancute si o masa de care profitam din plin. Poteca este foarte vizibila si bine marcata chiar si pe timp de ceata. In aproximativ ora suntem in varf unde ne intalnim cu un cioban cu care mai stam la taclale. Parangul Mare isi mai scoate din cand in cand creasta din ceata, dar este destul de zgarcit la vedere. Versanti impresionanti ni se astern la picioare de o parte si de alta a crestei principale.

Coboram pe traseul banda rosie, acela care ocoleste varful Parangul Mic, iar jos la masina impartim o gustare cu niste catelusi simpatici. In acest timp au mai ajuns in zona inca 3 masini 4x4, dar doar doua au putut sa urce la cabana ANEFS, cea de-a treia, un Chevrolet Cruze nu a putut urca chiar daca avea 4x4, deci eu cu Loganul nu as fi avut nicio sansa.
Incet, dar sigur, coboram spre Petrosani, alimentam si ne indreptam spre Campu lui Neag si o scurta oprire la Cheile Butii, care nu mi s-au parut deloc impresionante. Peisajul imprsionant de abia urma sa vina si nu s-a lasat mult asteptat. Asfaltul este impecabil pana in Campusel, dupa care devine "drum de tara", iar mai apoi off-road serios, la limita capacitatii de trecere a Loganului. Pana a ajunge la aceasta sectiune a drumului admiram fascinati Cheile Scocului, si in general toata valea Jiului de Vest, care este impresionanta. Drumul se ingusteaza pe alocuri foarte mult, in unele zone de abia incapand o masina. Am avut ocazia sa ne intalnim cu o masina din sens opus si am trecut unul pe langa altul cu destule emotii, pentru ca pana in albia raului erau ceva metri buni.

La cumpana de ape dintre bazinul Cernei si cel al Jiului peisajul se deschide literalmente ametitor, pana in valea raului fiind cel putin 400 de m, asa ca ne-am apropiat tematori de marginea prapastiei. Era asa...un sentiment de micime, de fir de praf in fata naturii, in fata insasi a Creatorului care a zamislit toate aceste minunatii. Aparatul foto, o jucarie electronica rece si insensibila nu poate surpinde toate acestea. Fotografiile par niste biete imitatii nereusite ale acestui crampei de univers, ale acestui colt de Rai. Nu stiu pe unde-o fi umblat autorii Mioritei, dar cand au spus "Pe-o gura de Rai" cred ca se refereau la un spectacol asemanator. Nici nu pot, nici nu vreau sa ma gandesc cine a asezat padurile, apa, roca atat de armonios, atat de perfect. Stiu, exista explicatii stiintifice, geomorfologice, matematice, chimice si fizice. Dar oare astea nu au fost inventate tot oameni, in dorinta lor de cunoastere? Am incercat si inca incercam sa punem natura in grafice complexe si formule matematice. Fac asta in fiecare zi la serviciu, transform Creatia intr-o banala linie pe o foaie. Dar asa cum spunea si Simion Mehedinti, intr-o vreme cand cuvantul "libertate" era cenzurat, "un rau este prea liber ca sa curga drept" - cu referire subtila la un altfel de "linie". Oare pot explica oamenii de stiinta Vibratia, acel freamat launtric care ne face sa simtim fiorul frumosului. Nu o sa inteleg niciodata acea vorba: "Ce-i frumos si lui Dumnezeu ii place". Pai cum sa nu-I placa creatia sa proprie? Poti oare simti acelasi lucru in fata unei linii pe o hartie sau in fata nu stiu carei formule? Si tare as vrea sa cred ca cine a taiat acest drum in piatra s-a gandit ca se amesteca in treburile naturii doar pentru a impartasi aceste minunatii cu alti oameni care pot simti Vibratia, sau cel putin doar ca o varianta de a scurta o cale. Iata diferenta intre un drum foarte prost si cu renume de foarte prost, aici natura a ramas intacta, nu au aparut si nici nu cred ca vor aparea prea curand in zona, hotele de n stele cu pitipoance si granguri. Unde a intervenit asfaltul si au aparut 2-3 case de stabi Vibratia s-a transformat intr-un urlet grotesc al atotputernicei "civilizatii", sau poate este doar urletul naturii care moare incet in zgomot de manele si monoxid de carbon. Nu, nu am invins natura, ne-am invins pe noi insine. Iar daca o anumita interventie a omului s-a produs in natura pentru a-i spori confortul, aceasta s-a intamplat doar pentru ca natura i-a permis. Stiu, si eu in nemernicia mea am venit cu masina pana aici, dar asta s-a intamplat doar pentru ca natura mi-a permis sa ajung aici, si ii cer iertare pentru ca am indraznit sa-i perturb linistea ancestrala cu zgomot de Otto si am facut-o sa "respire" monoxid, sulf si alte alea. Poate ca alta data, cand voi avea mai multa "vreme", imi voi petrece ceva timp, mergand pe forte proprii, in zona, spre a sorbi din nectarul zeilor.
Dar pana la nectarul zeilor, revenim la lucruri mai lumesti si la stomacelu care a inceput sa cam ghioraie. Ne alegem un loc idilic pentru a savura o aviara si niste sunculita, si anume langa izbucul Cernei, nu inainte de a-i da binete in prag de seara. Deja toate perspectivele de a ajunge la Herculane in aceeasi zi incepusera sa apuna ca si soarele dupa Godeanu, dar ce mai conta, era, momentan, o zi superba (inca) si noi eram inca in salbaticie, intr-o salbaticie atat de feerica incat nici nu ne doream prea mult intoarecerea in mediul urbano-modernisto-balcanic.

Cu burticile bine puse la cale, pornim spre Pades, trecem pe langa locul istoric al celebrei proclamatii de la 1821 a lui Tudor Vladimirescu, si apoi dreapta spre Baia de Arama. Drumul Baia de Arama - Herculane arata ca dupa bombardament, in plus ploua si de pe versanti cad pietre, a caror ocolire tine mai mult de loterie de cat de indemanare. Ne facem totusi "timp" sa admiram mici sclipiri de licurici in noapte. Sunt cu miile, si danseaza jucaus in fata masinii oferind un spectacol incredibil. Cu toate gropile si bolovanii de pe drum, risc sa merg o perioada cu farurile stinse si foarte incet, pentru un "mise en scene" perfect.
Cei cca 60 de km dintre Baia de Arama si Herculane ii parcurgem astfel in aproape 2 ore si ajungem la in camping la Herculane putin dupa ora 12 noaptea. Campingul insa este deschis, dar ploua torential si nu putem monta cortul, asa ca luam o casuta de 40 de lei. Casutele sunt mari, spatioase si sunt de 4 locuri. Toaleta este comuna si apa calda exista doar in teorie, si doar o chiuveta din trei era functionala, in schimb terasa este foarte ieftina.
Voi reveni cu cea de-a treia zi...ati ghicit - tot de cod galben!

Adunate de prin Romania sau urmarind codul galben

2010-08-23T09:41:00.016+03:00

Si daca tot v-am incitat la o asemenea aventura acuma sa va spun si cum a fost.
Cum zorii concediului pe 2010 incepusera sa apara, mi-am adus aminte de o mai veche idee - aceea de a face turul Romaniei, de fapt un tur axat mai mult pe partea de natura, cu cortul si cu bicicleta prin tara. Eeeh...bine acuma am inlocuit bicicleta cu Loganul, dar ideea de baza ramasese aceeasi.
Dupa o luna de documentari, consulatri, planificari de rute si schimbari de trasee mi-am zis ca e timpul sa si popularizez ideea, in cautare de posibili "cercetasi". Acest timp mi-a fost reprosat de multi ca a fost "prea din scurt" pentru multi desi postasem tura cu mai bine de o luna inainte de data (initiala) de plecare, deci lectie invatata, asa ceva se posteaza (sau se cauta participanti) cu cel putin doua luni inainte. Tot initial prevazusem un buget de cca 1000 de lei de persoana, dar asta ar fi fost in cazul in care am fi fost 4 in masina si dormit 100% la cort. Pana la urma dupa sute de calcule care dadeau "cu virgula", am majorat bugetul alocat excursiei la 1500 de lei, pentru ca si cei 4000 de km estimati initial tindeau vertigininos spre urmatorul prag psihologic (5000 km).
Cat despre praticipanti...ei bine, din doua site-uri si un blog pe care fusese postata tura doar pe unul au aparut persoane interesate, unii s-au inscris apoi s-au retras, pentru altii am modificat data, totul pentru ca pana la urma cei doi care au mers cu mine sa se inscrie "pe ultima suta de metri" avand si o retragere in seara dinaintea plecarii. Cei doi erau doi prieteni (intre ei eu nu-i cunosteam), studenti, din Targoviste.
Stabilim sa ne intalnim la iesirea de pe A1 spre Gaiesti, undeva in jurul orei 5.30, eu urmand sa plec din Bucuresti pe la 4.00. Si iata ca asa incepe prima zi...cu alte estimari eronate cu privire la volumul portbagajului raportat la volumul bagajelor...caci portbagajul a fost aproape umplut numai cu bagajele mele. Ajuns pe breteaua A1 spre Gaiesti si intalnindu-ma cu cei doi, pe numele lor Alex si Octavian, incep sa-i multumesc celui care se retrasese cu o seara inainte, pentru ca locul lui ( si nu numai) a fost ocupat de bagajele celor doi, in portbagaj nemaincapand prea multe.
A1 asa cum o stim, mai mult drum national decat autostrada, singurul indiciu ca aceasta ar fi o autostrada fiind sensurile de mers despartite si banda de urgenta, nu si calitatea carosabilului sau restrictiile de 80 la ora. Pentru ca plecasem cu destul de putina benzina din Bucuresti, gandesc la o alimentare in Pitesti sau in Curtea de Arges. Cum insa nu agreez decat doua benzinarii romanesti acestea fiind Rompetrol si Agip trec pe langa mai multe benzinarii cu alte nume. Ghinionul face ca in Curtea de Arges singurul Rompetrol sa aiba program de la ora 8.30 noi ajungand acolo in jurul orei 7, asa ca vrand-nevrand trebuie sa alimentez de la Luk oil, benzina pe care Loganul o detesta si din partea caruia cred ca am primit serioase injuraturi - eeh zic, lasa, ca si eu mananc supe la plic si nu ciorba lu' mama de-acasa.
Cu benzina asta Loganelul trage din greu pe Transfagarasan, nefiind prea mult ajutat nici de micutul motor de 1.4 (comparativ cu gabaritul masinii), si mai mult, liniutele de la benzina scad intr-un ritm ametitor, dupa unele calcule partiale masina consumand si 14-15 litri/100. Nu-i nimic am recuperat pe versantul nordic...la vale. La Vidraru scarile ce urca la "Omul de tinichea" nu sunt deschise inca, caci de acolo privelistea este superba. Ne multumim cu cateva poze de la nivelul barajului.

Mai sus, tot mai sus, zapezile primaverii lasate de mult in urma la ses, dar aici inca in toi, se topesc revarsandu-si apele reci si cristaline pe toti torentii Fagarasului si sarind zglobii cand pe sosea cand peste ea (peste acele "tuneluri" construite pentru protejarea de caderea stancilor sau a avalanselor). Este o dimineata superba, cu razele soarelui scanteind vesele in pletele albe sau inspumate ale Fagarasului, desi jos la Vidraru, acesta ne-a intampinat morocanos si incetosat, parca deranjat de primii vizitatori care indrazneau sa-i tulbure somnul de frumusete. Ajungem la Balea, la fel de senin si frumos - peisajul - nu si bisnitarul de la intrarea in parcare care cere 5 lei/ora.

Planuiam initial sa urcam la Lacul Capra, dar constatam ca poteca este strabatuta de n limbi de zapada, care de abia asteptau sa ne linga un pic coapsele si fetele. Nu multumim, ne lipsim de aceasta placere mai ales ca nu aveam cu sa "intepam" (a se citi coltari, pioleti) aceste "limbi aspre ca de soacra (e vorba populara, rog eventualele soacre sa nu se simta jignite)". Hotaram insa sa mergem in recunoastere pe traseul spre Vanataorea lui Buteanu, atat cat putem merge in sandale si adidasi. Si aici o limba de zapada, de aceasta data mai scurta, de vreo doar 20 m, ne opreste inaintarea. Desi gasisem o modalitate de a o ocoli (aceasta presupunand coborat la nivelul soselei ai revenit in poteca), hotaram ca ne e prea lene sa ne mai intaorcem la masina dupa bocanci, plus ca traseul pana la Vanatoarea lui Buteanu ar fi durat 3-4 ore dus-intors si timpul nostru era destul de limitat ( si asa renuntasem la Sighisoara si tot ocolul de peste 200 de km pe care l-ar fi implicat, tot din cauza timpului), gandind ca e mult mai bine sa incercam sa campam la Obarsia Lotrului cat de cat pe zi, decat sa orbecaim in miez de noapte dupa un loc de campare la malul lacului Vidra. Deci mai zabovim un pic in zona, ne intoarcem la masina si incepem sa coboram pana la cascada Balea. Aici lasam masina si plecam pe jos sa-i facem o vizita milenarei cascade. Jos traseul pare promitator dar in ultima parte (ultimele 10 minute) devine destul de accidentat, si trebuie abordat cu ceva mai multa atentie, la fel nemaicatisind sa ne mai echipam pentru un traseu relativ usor de doar o ora dus-intors. ATENTIE insa partea superioara este chiar periculoasa pentru incaltari neadecvate unui traseu montan, mai ales dupa ploaie. Ne intoarcem la masina, si continuam spre Sibiu.
Codul galben de ploi pluteste in aer, si cand ne era mai drag, in centrul Sibiului hotaraste sa ne faca un dus, asa sa ne spele transpiratia de pe Fagaras, desi dupa mintea mea a cam exagerat la capitolul ventilatie, caci masa la care imi beam cafeaua mi-a cam zburat din fata cu tot cu umbrela si...ceasca. "Norii s-au mai razbunat spre apus...Acum a stat", asa ca incercam temerari sa mai vizitam din minunile cetatii Hermanstadt. N-am ajuns bine la Podul Mincinulior, ca programul de clatire (urmand firesc dupa spalare), a minunatei masini de spalat "Cod Galben" - de acu inainte numita CG a intrat in functiune acum si cu o doza de Calgon...aaah...adica grindina. Clatirea se face tot sub presiune (ciudat program, caci noi eram programati pe delicate, iar vremea se incapataneaza sa ramana pe program de covoare), asa ca nici nu mai conteaza ca ajungem la masina cu apa pana sub piele. Aici s-ar fi potrivit un Joe Cocker cu a sa "You can leave your hat on", numai ca noi am ramas in slip si fara palarie. Loganul trece imediat pe post de uscatorie mobila, dar incapatnatul CG a trecut acum pe program de spalatorie auto.

Stergatoarele se chinuie sa ma faca sa vad ceva prin raul de pe parbriz, dar nu e chip, toata lumea merge cu 20 la ora si avariile puse. Cotind dreapta spre Ramnicu Valcea trecem parca in alta tara arida unde ploaia nu era cunoscuta. La nici cateva sute de metri de intersectia cu drumul Sibiu - Fagaras care ar fi facut fericit orice vanator de furtuni, drumul spre Valcea este uscat si insorit.
Cozia - Brezoi - si la dreapta spre Voineasa - Obrsia Lotrului.
Ultima data (in epoca de aur) cand fusesem la Obarsia Lotrului, aceasta promitea sa devina o superba statiune de lux pentru mai marii vremii. Acum era doar o locatie ideala pentru filmele lui Hitchcok, dar ce mi se parea mai amuzant era indicatorul "spre complex vile". Doar cabana Obarsia Lotrului mai salveaza un pic farmecul acestei locatii, cu al sau cos fumegand si imprastiind miresme imbietoare in padure. Aici un alt indicator funny, chiar la gardul cabanei, o sageata indica spre Petrosani..."Cabana Obarsia Lotrului 4 ore"!!!!! Suntem derutati pe moment si nu ne convingem decat cand intrebam daca aceea este cu adevarat cabana Obarsia Lotrului. Desi "iecsista" indicator cu camparea interzisa se poate campa la vreo 200 de m de cabana, pe malul raului - doar ca in conditiile meteo date si cu prognoza de cod galben de ploi si viituri pentru toata noaptea, gandul de a campa pe maul unui rau nu era cel mai fericit. Asa ca optam pentru cazarea la casutele campingului, la care insa din varii motive, nu se poate ajunge cu masina asa ca bagajele trebe carate pe jos si cu manuta. Casuta costa 30 de lei, cu cortul e gratis. Apa calda nu este si nici apa curenta la toaleta care este stil "ca la tara". La casute e liniste, dar la corturi era "veselie" multa. Usa de la casuta 32 unde am stat, are cheie mai mult de forma, aceasta putandu-se deschide si fara iala. Si uite asa pentru prima noapte sub CG ne priveaza de placerea unei campari cu un gratar in fata, si ne scoate si 10 de lei din buzunar.

Va urma, caci Romania se cere a fi descoperita cu lingurita, nu asa....tot deodata.

Turul Romaniei - 19.06.2010 - 04.07.2010

2010-05-17T13:40:00.004+03:00

Salutare tuturor!
Va invit sa parcurgem impreuna turul Romaniei si sa vedem ca ea inseamna mai mult decat Valea Prahovei.
Pe unde? Pai in princpiu cam pe unde vedem cu ochii, dar orientativ propun: Bucuresti - Valea Prahovei - Brasov - Buzau - Focsani - Soveja - Tg Secuiesc - Pasul Oituz - Bacau - Piatra Neamt - Cheile Bicazului - Defileul Oltului - Lacul Rosu - Tg Neamt (Cetatea Neamtului si manastiri) - Suceava - Vatra Dornei - Putna - scurta incursiune in muntii Rarau - Borsa - Sangeorz Bai - Sighetul Marmatiei - Cluj - Alba - zona Apusenilor inclusiv pestera Scarisoara - defileul Dunarii (cazane) - valea Cernei - cheile Turzii - cheile Nerei - defileul Jiului - Transfagarasan - defileul Oltului - Brasov - Cheia- Valenii de Munte - Buzau - Braila - Tulcea - Delta - Tulcea - Jurilovca - Gura Portitei - Jurilovca - Bucuresti.
Cum: cu masinile personale (la mine sunt 4 locuri libere, iar a 2-a masina nu exista)
Cazare: la cort sau ceva pensiuni/casute camping ieftine
Traseul propus este orientativ sunt deschis la orice propuneri din partea eventualilor participanti, principalul fiind sa atingem cat mai multe obiective turistice. Vom face si ceva trasee montane pe care le vom alege in functie de echiparea si pregatirea participantilor.
Perioada nu este batuta in cuie putand fi scurtata sau lungita in functie de cum ne simtim in anumite locuri si de cat zabovim precum si de concediul fiecaruia ( eu voi avea concediu intre 07.06 si 08.07)
Doritorii care vor sa ma insoteasca ii rog sa posteze mai jos la comentarii.
Rog de asemena precizati cine are masina/loc in masina si cine are cort ca sa pot face repartizarea pe corturi si masini.
Nu este un tur pentru betie/manele/gratare, vom incerca sa ne bucuram cat mai mult de natura si sa nu lasam in urma decat urma pasilor, nu vom lua cu noi decat poze si nu vom omora deact timpul (cu folos).
In multe zone va pot fi si ghid.
Minoriii sunt acceptati doar insotiti de parinti.
Se accepta si incepatori in ale muntelui si cei care nu au dormit niciodata la cort.
Este necesar un sac de dormit bun (confort 10 grade) si izopren/saltea, lanterna (de preferinta frontala. Minim un primus/masina + butelii de rezerva. Cine are chitara este binevenit (eventual si caietel de cantece). Se vor face si gratare seara/focuri de tabara, dar cum am spus NU ACESTA ESTE SCOPUL EXCURSIEI.
Pentru traseele montane minim bocanci buni (nu neaparat de firma, dar rezistenti), rucsac, geaca de ploaie.
Sunt deschis la orice alte sugestii.
Numar maxim de participanti: cat pentru 4 masini (inclusiv a mea) pentru ca mai mult de 4 masini nu vor merge niciodata impreuna.
Buget aproximativ 1000 de lei, dar poate varia in functie de "mofturele" la mancare, si in funtie de cat consuma masinile celelalte.
Va astept cu drag!