blogul lui Dan Horea

despre un fel de lasitate

2012-01-13T09:38:00.001+02:00

luarea de atitudine contra Raului nu e deloc egala cu inregimentarea politica sau intrarea in vreun partid; solutia (alinatoare de rusini) a retragerii in cultura sau/si a neutralitatii cetatenesti nu e valabila, deoarece nu poate tine murdaria pe loc si cu atat mai putin s-o curete; pentru asta e nevoie de activism social si chiar politic (neconditionat de inregimentare, repet); a te retrage printre carti atunci cand toate in jur se prabusesc iti poate da iluzia ca slujesti Binelui, dar ea se va spulbera rapid atunci cand cineva o sa sparga usa bibliotecii si iti va scrasni in fata, cu damf de whisky, ca-l enerveaza cultura ta de-i vine sa scoata pistolul; daca ai noroc, chiar il va scoate...

Degeaba

2011-12-21T20:39:00.000+02:00

Se împlinesc 22 de ani de când România exploda de fericire. Tocmai ni se anunţase, la noua Televiziune Română, zisă Liberă, că dictatorul, sinistrul, diavolul, alăturea cu demonica lui soţie, fugiseră din faţa maselor de bucureşteni revoltaţi. Oamenii dansau, se îmbrăţişau pe străzi, puneau flori în ţevile pistoalelor mitralieră din care, cu câteva ore mai devreme, ţâşniseră gloanţe creatoare de eroi-martiri şi răniţi ai revoluţiei. Spre cer se înălţa un şuvoi de mulţumiri şi rugăciuni.
"Primeşte-i, Doamne-n casa ta
Pe cei ce vin din Timişoara
Ei sunt ofranda cea mai grea
Pe care ţi-o aduce ţara".
N-au trecut 5 ore, că din ţevile pistoalelor mitralieră au zburat florile si început din nou să scuipe flăcări. De data asta, cică, întru apărarea Revoluţiei. Necazul e că, până-n 22, se ştia clar cine în cine trage, dar apoi imaginea cea limpede s-a făcut ţăndări, şi s-a instalat un haos benefic doar conspiratorilor. Drept urmare, aproape 1000 de oameni au murit pentru a-i legitima, cu sângele lor, pe Ion Iliescu şi FSN-ul. Intru folosul celor care au uitat, din FSN se trag actualele PDL şi PSD. E chiar strigător la cer cum, din bucuria, solidaritatea şi entuziasmul acelei zile de 22 decembrie am ajuns, atât de iute, la mineriade, la Târgu Mureş, iar apoi la distrugerea economiei, instalarea mafiei politico-economice şi, cu regret o spun, la îndobitocirea susţinută a maselor de cetăţeni. De fapt, e cam mult spus cetăţeni, câtă vreme ei continuă, de atunci încoace, să trăiască, să gândească şi să voteze catastrofal. Acele procentaje din 20 mai 1990, de 85,07% pentru Ion Iliescu şi 4,29% pentru Ion Raţiu vor rămâne ca un furuncul netratabil pe obrazul naţiunii. Iar de atunci încoace, evident:
"Pleacă ai noştri,
Vin ai noştri,
Noi rămânem tot ca proştii."
De la eroi, solidaritate şi speranţe de bine am ajuns, în trap mărunt, mioritic, să fim dominaţi de interlopi, să ne războim fiecare cu toţi şi, de disperare, să emigrăm cu milioanele. O meritam? Cred ca da.

In memoriam

2011-11-05T13:20:00.001+02:00

Poporul român a avut şansa de-a găzdui o conştiinţă limpede şi onestă, care nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume şi să-i zică negrului negru, chiar dacă lovea direct în miezul năravurilor. A fost un om frământat, a cărui viaţă a cunoscut întorsături radicale dar care, la final, ne-a lăsat moştenire câteva adevăruri simple şi imposibil de negat. Acea conştiinţă s-a numit Octavian Paler, iar câteva din adevărurile enunţate de domnia sa în anul 2006 am cinstea să le reamintesc acum:
- Noi, astăzi, suntem o ţară de oameni singuri. Atât de singuri încât nici măcar nefericiţii nu sunt solidari între ei.
- Primul lucru privatizat în România a fost interesul naţional.
- Mai aparţine România României? Mă întreb cum de mai există, fiindcă nu e o ţară coruptă, e o ţară jefuită, o ţară prădată de haite de lupi dinlăuntru şi din afară care, în complicitate, fură tot ce se poate fura!
- După părerea mea, în România sunt milioane de suflete, nu milioane de cetăţeni.
- Un pericol pentru România este şi caracterul nostru de popor mult prea vesel, mult prea băşcălios şi superficial.
- România are nevoie de cât mai mulţi pesimişti, pentru a-i opri pe cei care mimează optimismul în orice ocazie.
- De România nu mă pot sătura, fiindcă face parte din destinul meu. Indiferent ce părere aş avea despre poporul român, eu continui să cred că un om normal are o singură patrie. Restul sunt ţări.
Intrebare:
Ce s-a schimbat în bine acum faţă de acum 5 ani, când Octavian Paler făcea radiografia netă a realităţii româneşti?

Sictir politic

2011-06-17T22:15:00.008+03:00

Sincer, nu pricep îndârjirea cu care atât de mulţi oameni se implică în circul dintre politrucii de toate culorile. Mă mir de ce indivizi care n-au absolut nimic de câştigat pun atâta patimă în susţinerea uneia sau alteia dintre părţi. Şi dac-ar fi doar îndârjire, dar se simte ura în vorbele lor. Nu-i consideră pe ceilalţi adversari, ci inamici. Nu vor să-şi impună ideile, ci să desfiinţeze inamicul. Nu e o bătălie politică, e un război. Pe mine mă enervează atât de mult lipsa de obiectivitate încât îmi creşte tensiunea doar auzind replicile veninoase şi complet ilogice care se aruncă între combatanţi. Pe mine, educat în spiritul dezbaterii de idei, mă încremeneşte să văd cum fiecare îi neagă celuilalt dreptul de-a avea o altă părere. Vorbesc toţi deodată, se batjocoresc, invocă legi pe care le interpretează împotriva oricărei norme de bun simţ. Toată mizeria sufletului românesc a ieşit la iveală şi arată îngrozitor. Constantin Rădulescu-Motru şi Emil Cioran probabil că zâmbesc amar pe lumea cealaltă. Nu înţeleg nici importanţa fenomenală ce i se acordă aşa-numitei Curţi Constituţionale. Rolul ei este acela de-a interpreta Constituţia în cazuri concrete. Păi de ce să interpreteze ea Constituţia şi nu Parlamentul? Or fi membrii acelei Curţi nişte genii, deasupra oricărei bănuieli de partizanat? Nici pomeneală, de vreme ce numirea lor se face pe criterii politice. Si atunci, de ce să decidă ei ce e constituţional şi ce nu? Dacă se va răspunde că aşa fac şi alte ţări democratice voi reaminti că multe fac ţările democratice şi noi nu facem. A nu se uita dezgustătoarele tradiţii orientale, valabile şi în România, care-i fac pe oameni să dea naibii cinstea şi corectitudinea cînd e vorba să-şi apere interesele. Se spune mai nou că, în anumite domenii, legate de politică, ar trebui să pornim cu prezumţia de vinovăţie pentru a nu risca dezastre. Dacă se va spune că în acest mod încălcăm principiile democratice voi reaminti că tot ceea ce trăim astăzi e rezultatul unei revoluţii neterminate, care a lichidat un regim dar i-a păstrat oamenii la putere, deci nu se pot judeca situaţii româneşti după norme englezeşti. Imi cer scuze dacă par exasperat, însă efectiv mi-a ajuns răbdarea la fundul sacului. Aceiaşi foşti activişti de partid, securişti şi tehnocraţi ai comunismului, mai nou secondaţi de beizadele, se perindă la putere de 21 de ani şi singurul rezultat este îmbogăţirea lor tot mai accentuată, în contrapartidă cu secarea avuţiei naţionale, cu sărăcirea şi, fără supărare, cu imbecilizarea unei părţi semnificative a populaţiei. In locul unei clase politice şi de afaceri tot mai profesionistă şi mai onestă, vedem o adâncire a crizei care-a debutat încă din după-amiaza lui 22 decembrie 1989, ora 17, cînd Ion Iliescu s-a instalat la conducerea României. Ca atare, la ora asta, în locul unor politicieni de cultură şi formaţie europeană, avem un preşedinte provenit din rîndurile oamenilor de încredere ai partidului comunist, aflat la cuţite cu nişte politicieni de aceeaşi sorginte, reprezentând cu toţii nişte grupuri de interese bine structurate dar din care eu, Cetăţeanul, nu fac parte. Si nici domniile voastre. Am ajuns să aud nişte tâmpenii strigătoare la cer declamate cu pompă de oameni politici sau, mai grav, de intelectuali? Asta e România pentru care s-a murit la Revoluţie? Da, e minunat să aibă fiecare dreptul de a fi prost, dar trebuie să urle alarma pe bloc atunci cînd prostia se multiplică şi trece la stadiul de realitate dominantă! Se întinde peste ţară o stare generală de lehamite şi de sictir politic. Am crezut că va reveni Carol I dar ne-am trezit cu Ciubăr Vodă. Si atunci, din nou: de ce se găsesc atâţia fraieri care se războiesc între ei, deşi fructele victoriei le culeg mereu alţii? Unora le fuge pămîntul de sub case, altora le-a dispărut pâinea de pe mese, iar alţii nu mai pot de grija cutărui sau cutărui lider politic! Personal, n-am de gând să contribui la murdărirea unora în folosul altora. Imi dau seama, deşi cam târziu, că le-am acordat mult prea multă atenţie unor oameni care nu meritau decât, cel mult, cîte-un şut. De fapt, chiar şi asta ar fi excesiv, de vreme ce fiecare picior la spate aduce cu sine un pas înainte, nu-i aşa?

Infinitul unora este zeroul altora

2011-06-15T15:55:00.001+03:00

Acum 4 ani am avut ocazia s-o întreb pe d-na Anca Boiagiu, pe atunci ministru al Integrării Europene, dacă suntem pregătiţi să atragem fonduri bruxelleze într-o măsură rezonabilă. Mă gândeam la experienţa programului SAPARD, a cărui demarare a fost întârziată cu 2 ani şi a cărui desfăşurare a fost dramatic inhibată de incompetenţa şi corupţia oficialilor români (citat din Jonathan Scheele, fost reprezentant al CE la Bucale). Doamna ministru mi-a răspuns că e OK, că aspiratoarele de bani comunitari şi-au pornit motoarele şi se aşteaptă la o rată de absorbţie de cca 90%. Ce-a urmat? Nu 90%, dar nici măcar 9%! Şi cine e codaş la momit euro-sume? Culmea, chiar Ministerul Transporturilor, unde o găsim, de câteva luni, pe aceeaşi doamnă Boagiu (superpolicalificată, trece lejer de la Transporturi la Afaceri Europene şi înapoi). Bomboana de pe colivă au aşezat-o niscaiva baroni locali de prin Sud (aia fiind proşti, fiindcă pe ardeleni şi bănăţeni îi prinde OLAF mai greu, hahaha). S-a aflat că banii europeni au ajuns prin buzunare private folosindu-se metode specific orientale, de unde şi mârâielile actuale cu blocarea finanţărilor. Om vedea, că nici cu birocraţia şi procedurile bruxelleze nu mi-e ruşine. Ultima păsărică în domeniu a plecat taman din cuibul cucuvelei cotroceneze. Prezidentul cel jucător (pe mese?) a tras concluzia că d’aia nu atragem noi fonduri ioropene fincă ie mari judeţele, mânca-ţ-aş, deci iele trebe adunate câte 6 la un loc, astfel încât competenţa şi cinstea pe plaiul respectiv să se înşesească! Cu alte cuvinte, nu sistemul greoi, incompetent şi corupt e de vină, ci fărâmiţarea lui! Cu cât e mai mare zeroul, cu atât mai mult tinde spre unu, pare a crede Băselul. Prezidentul de până-n 22.12.1989 avea o vorbă asemănătoare: Prin cantitate spre o nouă calitate. Eu am doar un exemplu, din actualitate. Ȋntr-un judeţ din SV ţării, un tânăr a aflat că poate accesa 3 milioane Euro ca să facă o pescărie. Partea lui de contribuţie o acopereau terenul (3 ha) şi firma proprie. Când s-a dus la instituţia abilitată din capitala de judeţ, un funcţionar politruc i-a spus clar: Copile, un milion la mine, două la tine, altfel nu capeţi veci pururi aprobare! Copilul n-avea de un’ să-i dea ipochimenului un milion de euroi, aşa că 3 milioane au rămas în puşculiţa UE, iar cele 3 ha de teren, başca taxe locale, impozite şi vreo 15 locuri de muncă au rămas în stadiul de proiect la noi. Mai crede cineva că tânărul ar fi avut parte de alt tratament dacă cerea aprobare de la Voievodat (Regiune, Megajudeţ)? Să fim serioşi! Am convingerea mult prea bine fondată că, de fapt, regionalizarea propusă de pedele are un singur scop (în afara efectului de petardă cu care ne-am obişnuit): concentrarea puşculiţelor şi transformarea lor în pungi. Ocazie cu care averile decidenţilor vor tinde spre infinit, iar riscul de a fi pedepsiţi pentru ticăloşie va tinde spre zero. Cu o condiţie, fireşte: ca restul lumii să nu priceapă că excesul de lene, frică şi ipocrizie nu conduce, automat, la un minimum de prosperitate, civilizaţie şi stimă de sine.

Tara unde orice (rau) este posibil

2011-06-07T15:03:00.004+03:00

O ştire de marţi scrie aşa:
"In SUA, confiscarea bunurilor e foarte simpla si se petrece indiferent pe ce nume se afla proprietatea. Daca ea nu poate fi justificata legal, atunci se confisca. Problema in Romania este acea prezumtie ca averea dobandita este legala.", a declarat ambasadorul SUA la Bucuresti, Mark Gitenstein. "Aceasta prevedere a fost pana acum licenta de a fura. E nevoie de stergerea ei. Trebuie sa scoatem din capul politicienilor ca o confiscare este legata de condamnarea penala", a precizat fostul Ministru al Justitiei, Monica Macovei.
Iată câteva mostre de comentariu apărute imediat pe forumuri:
- Domnule Gitenstein, si la noi e simplu. Cine nu poate justifica averea e parlamentar, om de afaceri, manelist, vrajitoare, mogul
- Ce te faci cu sutele de mii de români care au muncit în strainatate la "negru" si au trimis bani în tara de au putut cu chiu cu vai sa ridice si ei o casuta? Ei cum îsi justifica averea?
- Tovarasului Gitestein probabil i se scurge o lacrima de nostalgie cand isi aduce aminte cat de eficient era partidul comunist din URSS la confiscat averi.
- In SUA e simplu cu confiscarea averii pentru ca ei nu au avut istoria de abuzuri a statului roman la capitolul asta.
Iar acum să comentez şi eu un pic.
De 20 de ani şi jumătate, n-am auzit niciodată ca vreo tentativă de reglementare prin interzicere, limitare sau constrângere să fie întâmpinată altfel decât cu acuzaţii de comunism, dictatură şi, inevitabil, cu trimiterea iniţiatorului "în Coreea de Nord, Cuba sau China". Constantin Rădulescu-Motru scria, acum 80 de ani, că românaşul face alergie la autoritate, reguli şi ierarhie. Uite că regula asta s-a păstrat şi funcţionează! Legislaţia românească este printre puţinele care prezumă statul ca abuziv din oficiu şi cetăţeanul ca victimă, tot din oficiu. Purtăcioşii de cuvinte din ţara asta consideră că a confisca, închide, amenda, interzice, impune, obliga, etc sunt noţiuni inacceptabile, fiindcă încalcă sacrosantele Drepturi ale Omului. Când li se atrage atenţia că mamele democraţiei occidentale, recte UK, USA şi Franţa, başca Germania şi Elveţia, au prevederi restrictive dure, ei răspund că acelea sunt cazuri izolate de abuz. Alteori, de-a dreptul, că avem de-a face cu dictaturi sau cu state poliţieneşti! In esenţă, România a ajuns, în viziunea unora dintre aceşti (tineri) români, un ideal al libertăţilor cetăţeneşti, iar efectele abuzului de drepturi nu sunt admise ca argumente, deoarece avem de-a face cu ceva sacru, necondiţionat nici de respectarea unui minimum de obligaţii şi nici de lipsa urmărilor negative ale folosinţei drepturilor. Intre aceste făgaşe, orice discuţie argumentată şi de bun simţ devine inutilă şi imposibilă. Când ţi se spune, de pildă, că dreptul unuia la distracţie trece deasupra dreptului câtorva mii la odihnă, ce rost mai are să aduci în discuţie dreptul câtorva milioane de a şti de unde provin milioanele câtorva? Când ţi se spune că decât să riscăm un abuz din partea Statului mai bine acceptăm mii de abuzuri din partea cetăţenilor, unde e rostul discuţiei?
P.S. Intre timp, pe un forum, cineva reaminteşte un articol din presa anului 2004, care spunea că "din 1990 până în 2004, sumele estimate a fi fost sustrase, pe diverse căi, din avutul public, trec de 1000 de miliarde dolari". Foarte bine, băieţii au voie, doar trăim în ţara unde orice este posibil şi avem drepturi kklău, nu-i aşa?

LA JOACÅ, NU LA-NTINS MÂNA !

2011-05-26T19:37:00.004+03:00

În închisorile chinezeşti a apărut o nouă modalitate de a câştiga bani. De cum se lasă noaptea şi treburile de rutină ale puşcăriei se termină, o parte a deținuților se aşează în fața calculatoarelor şi începe să adune puncte la jocuri online. Până dimineața, câteva sute de jucători în zeghe adună o grămadă de puncte pe care gardienii le vând mai apoi obsedaților de gaming. Tot online, fireşte. Deținuții îşi omoară plictiseala, gardienii câştigă ceva peste salariu şi toată lumea e mulțumită. Mă rog, aproape toată lumea, de vreme ce unii deținuți s-au plâns, după liberare că, în loc să doarmă după odihna de peste zi, erau obligați să-şi cheltuiască nopțile şi neuronii prin diverse World of Warcraft & Co. Nu ştiu cât adevăr o fi în ştirea asta, dar o idee bună sigur conține. Dacă tot se plâng guvernanții că avem un număr uriaş de asistați social, pe care se cheltuie sume enorme de la bietul buget, ce-ar fi să-i pună la adus profit? Sigur, există aşa-zisa muncă în folosul comunității, dar ea se face mai mult în batjocură, ca să nu pomenim bolile care-i năpădesc subit pe cei ce urmează să pună mâna pe lopata obştească. De ce nu încercăm Planul B? Tinerii de astăzi sunt, în bună parte, obişnuiți cu manevrarea computerului. Dați-le de lucru în fiecare noapte ca ălora din puşcăriile chineze! In loc să behăie prin crâşme şi pe ulițe, ar putea la fel de bine să adune puncte la jocuri, pe care autoritățile locale să le vândă! Nu râdeți, obiceiul se practică prin căminele studențeşti, îi zice farming şi se lasă cu bănişori adevărați! Cine nu se pricepe la computer poate fi folosit la muncile câmpului, în ferme deschise de Primării sau poate fi închiriat unor fermieri particulari. Să nu emită cineva cuvintele demnitate şi sclavie fiindcă voi răspunde imediat cu pomană şi lene! Cine este incapabil de muncă fizică intensă poate presta, fără probleme, munci uşoare, de genul celor care se practicau, pe vremuri, la Cooperativa "Munca Invalizilor". Dacă invalizii au putut munci, de ce n-ar putea şi miluiții statului? Poate fiindcă, în ultimii ani, le-a crescut cererea, nu şi oferta? Statul capitalist român s-a dovedit incapabil să facă măcar o infimă parte din ceea ce statul socialist a făcut, lejer, mai înainte. De ce? Fiindcă munca voluntară a fost scoasă din program iar munca salariată a trecut în seama unor privați care numai grija lucrărilor publice n-o au. Ei bine, iată o metodă simplă de a face treabă şi a aduce bani în conturile comunităților locale. Trebuie doar schimbate câteva legi şi, mai ales, trebuie renunțat la nişte proaste năravuri zugrăvite în culorile drepturilor şi libertăților cetățeneşti, între care amintesc, la loc de cinste, lenea. Capitalismul nu este deloc sinonim cu obsesia disperată de a nu lăsa nimic în proprietatea statului. Asta se cheamă altfel, mai exact stat mafiot. Dacă vrem civilizație şi oleacă de echitate socială, le vom cere asistaților social să-şi merite banii prin muncă. C-o fi la computer, la lopată sau la împletit coşuri, totuna. Important e să muncească şi, mai ales, să li se dovedească tuturor că nu i se permite nimănui să-şi ia concetățenii de fraieri.
P.S. Faptul că există mii de demnitari îmbogățiți prin furt din avutul public nu justifică existența, paralelă, a milioane de miluiți de-a moaca.

Bruiajul badogului gol

2011-05-19T21:20:00.005+03:00

Una dintre laudele aduse de susţinătorii locali ai d-lui Boc este că, sub oblăduirea sa, Ardealul, în frunte cu Clujul, a beneficiat de un tratament preferenţial. Investiţii publice, stimularea celor private, sprijin pentru atragerea de fonduri europene. Totul pe motiv că, bag sama, premierul s-a născut la Răchiţele. Lauda ar suna bine dacă n-ar exista două surse de bruiaj: una morală şi celalată statistică. Bruiajul moral provine din ideea elementară că un premier este al întregii ţări, nu mai ales al consătenilor d-sale (aşa cum un preşedinte este al tuturor cetăţenilor, nu mai ales al celor din partidul care l-a ajutat să câştige Cotrocenii). Bruiajul statistic provine taman de la Comisia Naţională de Prognoză, care scrie, negru pe alb, că judeţul Cluj se află pe locul 8 în topul salariilor pe 2011 (cu 1458 lei), pe locul 4 ca număr de angajaţi (180.700 persoane) şi, din păcate, pe locul 2 ca număr de locuri de muncă pierdute în ultimii 2 ani, adică 6500 de joburi dispărute. De ce, dacă judeţul de baştină al premierului ar fi fost avantajat în vreun fel? De ce la Bucureşti să se câştige în medie cu 550 de lei pe lună mai mult ca la Cluj? Dacă nu vreţi Bucureştii, că acolo sunt ministerele, luaţi Ilfovul, cu 1851 lei pe lună, sau Gorjul, cu 1597 lei pe lună! Mai grav, de ce Clujul a pierdut 6500 de joburi în ultimii 2 ani, în vreme ce Bucureşti şi llfov, laolaltă, au pierdut doar 5800? Atentie, e vorba despre numarul de joburi existente, cu toate angajarile facute intre timp! Asta se cheamă tratament preferenţial pentru Cluj, cumva? Sau vizitele pitoreşti ale premierului în zona noastră, soldate cu câte-un braţ de fân şi un ou spart de înalta frunte guvernamentală ţin loc de salarii mari şi joburi multe? Ce a făcut dl. Boc pentru a sparge centralizarea mafiotă care obligă investitorii să se instaleze, măcar cu sediul fiscal, în zona Capitalei? De ce marii contributori la buget trebuie să plătească direct la Bucureşti şi nu în judeţul care-i găzduieşte şi le susţine producţia? Ca să ni se spună apoi că Bucale&Ilfov au nuşce procent enorm în crearea PIB, când acolo, de fapt, sunt doar sedii şi ghişee de plăţi, nu producţie şi vânzări? Chiar crede cineva că dl. Boc nu cunoaşte şi acceptă senin aceste măgării politico-economice? Uite că mai cred, şi încă mulţi, altfel n-am auzi mereu ce minune de gospodar este Marele Om, dar nu poate râni ţara din cauza Miticilor care nu-l lasă, cu Băsescu în frunte! Ca şi cum l-ar obliga cineva să repete ca un papagal năuc toate emanaţiile verbale ale prezidentului, în care albul de ieri este negrul de azi şi viceversa! Ca şi cum l-ar ţine cineva legat cu forţa de scaunul de la Palatul Victoria! Ca şi cum dl. Boc ar fi tăiat panglici de inaugurare a autostrăzii la Braşov şi Borş, nu la Gilău, Turda şi, culmea, Câmpia! Ca şi cum banii trimişi în 2005 şi 2006 de Tăriceanu pentru investiţii în Cluj-Napoca ar fi fost tipăriţi în baia familiei Boc sau în subsolul Primăriei clujene! Ca şi cum.... ca şi cum... cam multe "ca şi cum", cetăţeni! Singurele avantaje de pe urma "înscăunării" Bocului la Bucureşti le au apropiaţii d-sale: consilieri, coledzi de partid, afacerişti "agreaţi". Restul poveştilor are valoarea unui ou spart pe o frunte cu rezonanţă de badog gol.

Dacă ai fi în locul lor...

2011-05-08T14:43:00.002+03:00

"Dacă ai fi în locul lor, şi tu ai face la fel"! Este fraza care conţine esenţa răului ce ne macină societatea şi economia. Parveniţii acestei naţii nu pot concepe că succesul nemeritat poate provoca şi altceva decât invidie. Revolta sinceră, indignarea, principiile, sunt noţiuni care-i lasă perplecşi. Din păcate, nu doar pe ei. Luaţi, la întâmplare, grupuri de români şi chestionaţi-i cum ar proceda dacă ar ajunge în poziţii cu potenţial de îmbogăţire ilicită dar rapidă, faceţi apoi o analiză, chiar şi superficială, a răspunsurilor, şi veţi constata că majoritatea ar profita de ocazie fără pic de jenă. Ticălosul propăşit nu le provoacă scârbă şi nevoia de acţiune justiţiară ci dorinţa de a-l ajunge din urmă. Onestitatea competentă e considerată prostie, eventual slăbiciune. Jmecherul "dă succes" este admirat, de la vârful şi pân' la poalele naţiei, fie el politruc sau bişniţar, obligatoriu fuduli. O masă amorfă de cetăţeni aşteaptă să-i fie asigurată supravieţuirea de către guvern, în vreme ce o minoritate, inferioară civic, intelectual şi profesional, dar net superioară la capitolul tupeu, se îmbogăteşte exponenţial pe seama avutului public. Mult hulitul comunism a creat o infrastructură economică de slabă calitate dar parţial funcţională, iar mult lăudatul capitalism s-a dovedit a fi doar consacrarea sistemului mafiot. Privatizările antinaţionale gen Petrom, Romtelecom, E-on, Electrica ş.a.m.d. lichidarea unor firme eficiente ca Tractorul, Clujana, Feleacul, anularea industriei hârtiei, de mobilă şi confecţii-textile, distrugerea pădurilor, a agriculturii şi industriei alimentare ş.a.m.d. toate acestea au dat roadele aşteptate: suntem în izmene la capitolul posibilităţi de supravieţuire în caz de criză majoră, n-avem nici un fel de rezerve, am devenit o sursă de materii prime ieftine şi forţă de muncă brută, piaţă de desfacere a rebuturilor occidentale şi ne-am îndatorat pe câteva generaţii la cămătarii Apusului. Pe scurt, suntem iarăşi la cheremul străinătăţii. Ultima lovitură tocmai ce se profilează: Ministerul Agriculturii anunţă că sunt investitori arabi care vor să cumpere sau să arendeze teren agricol, unde să producă pentru ţările lor de origine. Vor produce folosind munca slab plătită a românilor, mâncarea ieftină va pleca spre zona arabă, iar noi vom cumpăra, în continuare, alimente proaste şi scumpe aduse din străinătate! Este incredibil câtă inconştienţă fudulă zace în acest popor. Ne lăsăm conduşi de bandiţi, la toate nivelurile, pe care-i invidiem în loc să-i trimitem la ocnă, acceptăm legi şi practici administrative de-a dreptul criminale, ne detestăm valorile şi le hăituim ("moarte intelectualilor" n-a fost o strigătură întâmplătoare), dăm randament numai sub conducere străină, ne batjocorim semenii, tradiţiile şi avutul. Ni se pare că e mai bine să putem lătra liber la Lună şi să plecăm, tot liber, ca slugi în străinătate, decât să fim proprii noştri stăpâni şi să muncim aici, pentru noi, chiar mai bine decât o facem peste hotare, pentru alţii. Din nefericire, acestea sunt probleme vechi, regăsite încă din scrierile cronicarilor. Spre deosebire, însă, de acele vremuri, Stambulurile de astăzi au mulţi padişahi, fiecare cu burdihanul nesătul, iar voievozi eroi în bătălie, isteţi la masa negocierilor şi buni administratori ai treburilor publice găsim doar în filmele lui Sergiu Nicolaescu. De fapt, şi dacă ar apărea un asemenea personaj, l-am trăda iute. Preferăm ticăloşia, fiindcă e la îndemână şi nu ne complexează. Dacă ar fi în locul lor, foarte mulţi dintre noi ar face ca Petru Groza, Ceauşescu, Iliescu sau Băsescu, dar extrem de puţini ca Ştefan cel Mare, Cuza sau Carol I.
P.S. In atenţia celor care spun că nu e nevoie de reamintirea obsedantă a realităţilor, ci de planuri de acţiune: lichidaţi-i pe cei care întreţin starea de fapt, rupeţi legăturile cu înrobitorii voştri şi treceţi naibii la treabă, multă şi bună! Fac cinste celui care propune un plan mai bun.

Competent sau onest?

2011-04-28T17:53:00.004+03:00

Ce e de preferat: un demnitar mai degrabă onest sau mai degrabă competent? (asta dacă vrem să fim realişti, fiindcă unul 100% şi-şi e greu de crezut c-ar exista pe la noi). Intrebarea a fost (re)lansată după o dezbatere televizată în care fostul ministru al Educaţiei, dl. Andrei Marga, a contestat valoarea d-lui Emil Boc ca premier, atâta vreme cât se bazează doar pe o (declarată) onestitate, iar rezultatele guvernării îi atrag exclusiv scatoalce populare. Sigur, povestea e veche. Ion Iliescu se declara sărac dar cinstit, Victor Ciorbea a mizat şi el pe cinste. Mai adânc în Istorie, Iuliu Maniu anunţa că preferă onestitatea chiar şi în detrimentul competenţei, exasperat fiind de şmecheria balcanică a Bucureştilor pe care, cu certitudine, o scăpase din vedere la 1 decembrie 1918. Iosif Stalin o spunea direct: "am nevoie de oameni devotaţi, nu competenţi". Starea penibilă în care a ajuns (iarăşi) România, după scurtul interludiu cvasieuropean din anii '20-'30, denotă câteva probleme de mentalitate colectivă. Sună rău, dar trebuie rezolvate dacă vrem binele. C-tin Rădulescu-Motru ne-a trântit-o în faţă chiar în anii '30, de aşa-zisă normalitate:
"Românul considerå nerespectarea legii ca un titlu de mårire şi de putere. Când stå la îndoialå, fiţi siguri că, de fapt, nu ştie încå de partea cårui grup så se dea. Politica nu poate så reformeze adâncul sufletesc al unei societåţi, ea se mårgineşte la schimbårile de suprafaţå. Pentru români, lucrurile nu se pot îndrepta decât prin lege. Toţi aşteaptå mântuirea de la acţiunea poporului întreg. „Iatå ce trebuie så facem noi, românii“, sau „iatå cum este mai bine pentru neamul nostru“ şi niciodatå: „iatå ce trebuie så fac eu, Ion sau Gheorghe“. Profitul capitalistului român provine, de cele mai multe ori, din måiestria cu care îşi aserveşte bugetul statului. Profesiunea care-l atrage mai mult pe român este aceea care nu-i prea departe de mulţime. Când are talent, råmâne la avocaturå şi la politicianism, adicå la specularea concetåţenilor såi. In aceastå din urmå profesiune, sufletul românului câştigå o energie neîntrecutå. Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politicå, devine dintr-o datå „om mare“. Si cum toţi românii au râvna så îndrume neamul, ţara e copleşitå de „oameni mari“.
Cu asta, cred, ne-am lămurit în privinţa selecţiei demnitarilor. Dacă găsim vreunul a cărui activitate, per ansamblu, să fie utilă societăţii, e OK. Dacă nu, poa' să fie monumentul onestităţii aparente, că tot dezastruos rămâne pentru "supuşi". Observaţi că n-am luat în calcul varianta deja întâlnită, aceea a liderului în aparenţă onest, dar înconjurat de o camarilă pe care o girează moral (şi electoral), şi căreia îi permite să devalizeze avutul public, neuitând să pozeze, el însuşi, într-un sacrificat pe altarul Neamului.

Tov. director versus dl. manager

2011-04-26T17:39:00.003+03:00

Instituţia statistică a UE, Eurostat, a exprimat dubii apropo de calitatea datelor transmise de Romania în legătură cu deficitul bugetar. Acuzatiile vizau erori în privinţa cifrelor legate de Termoelectrica si CFR Marfa, două uriaşe găuri negre din economia noastră. Mereu la pândă, Agentia Bloomberg a preluat imediat informatia. Oficialii români au încercat să dreagă busuiocul, dar porumbelul plecase. „Aplicam chiar acum un program de verificare si ras-verificare a datelor”, spune Vergil Voineagu, şeful Institutului Naţional de Statistică (INS).
"In limbaj diplomatic, atunci cand spui că ai rezerve fată de cineva spui că, de fapt, acel cineva minte. Or, daca a mintit intr-o singura privinta, ar fi putut minti in toate domeniile in care a facut raportari. La ora asta pot sa va spun ca este o mare agitatie la noi. Unii colegi au fost chemati de acasa pentru a verifica toata baza de date cu care am lucrat", declarau, fireşte că discret, oameni din interiorul INS.
OK, ce poate semnifica toată tărăşenia?
Intâi de toate, că succesele pe planul reformării statului, a economiei precum şi ieşirea din criză (sau recesiune, ce-o fi) sunt dubioase. Declaraţiile triumfaliste ale premierului, bazate mereu pe cifre statistice, se pomenesc puse la îndoială de însăşi instituţia europeană care centralizează - şi verifică - datele transmise de statele membre. Intâmplător, cunosc un angajat al Eurostat şi, din discuţiile cu el, am aflat cât de meticulos, verificat şi răs-verificat se lucrează acolo.
Că premierul e disperat să mai dreagă capitalul de imagine zdrenţuit al echipei sale guvernamentale şi de partid e de înţeles. Din păcate, când imaginea prevalează asupra conţinutului, pierderile devin imense, fiindcă, vorba poporului, nu poţi face din rahat bici care să mai şi pocnească. Dacă declari un deficit bugetar "îmbunătăţit" din condeiul statistic, vei fi obligat să lucrezi, în continuare, cu sume fantomă, care se vor reflecta în cheltuieli fantomă, care vor genera, în final, pierderi cât se poate de reale în economie şi în nivelul de trai.
Utilizarea statisticii ca instrument de "coafare" a realităţii nu este o invenţie românească, dar noi, ca fostă ţară socialistă, avem o solidă "tradiţie" în domeniu. Raportările false, având ca scop protejarea imaginii regimului aflat la putere, sunt o metodă cu efecte pozitive (pentru regim) doar pe termen scurt. Adevărul iese repede la iveală, pentru că nu poţi folosi bani imaginari decât pentru cheltuieli imaginare, iar populaţia şi statul au nevoie de plăţi reale. Mă întreb de ce fiorosul anticomunist Emil Boc, liderul unui partid care se declară a fi net de dreapta, foloseşte metode net comuniste pentru a-şi masca eşecurile! Un director comunist poate raporta fals, ba chiar i se cere asta. Un manager capitalist nu poate, fiindcă n-are cine-i acoperi spatele şi nici cine să înfunde gura criticilor săi. Până la urmă, ce conduce dl. Boc? O întreprindere socialistă sau un stat capitalist?

Demisie da, onoare ba.

2011-04-20T20:40:00.001+03:00

Dl. Ioan Nelu Botiş, ministru al Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, şi-a anunţat ieri demisia. De onoare, bag sama. Cauza? Blonda doamnă Botiş presta consiliere la un ONG bistriţean contra frumoasei sume de aproape 2000 Euro pe lună. Ciudat, fiindcă, de obicei, în ONG-uri se câştigă modest, activitatea lor fiind bazată în mare măsură pe entuziasm şi voluntariat. Hiba e că acel ONG, condus de fosta şefă de cabinet a d-lui Botiş pe vremea când era un simplu deputat, umfla bani frumoşi atât de la UE cât şi de la Guvern. In octombrie 2010 a încasat eleganta sumă de 2,1 milioane RON taman prin intermediul ministerului botişian. Ca bucuria să fie completă, pârdalnicul ONG ("Asociaţia Parteneriat Euroactiv Bistriţa") are sediul – ce coincidenţă – fix într-una din locuinţele familiei ex-ministeriale. OK, afacerea a ieşit la iveală, onor ministrul şi-a anunţat demisia, unii s-au şi grăbit să-i salute gestul, considerat a fi unul de onoare. Cu neplăcere mă văd nevoit să combat acest final onorabil (dacă nu chiar fericit). Argumente?
1. ONG-ul cu pricina a funcţionat îndeajuns pentru ca familia Botiş (de altfel suficient de prosperă) să-şi îndestuleze conturile cu alte mii bune de Euro.
2. Din octombrie până-n aprilie sunt peste 6 luni, timp în care dl. Botiş a beneficiat de toate privilegiile şi câştigurile funcţiei de ministru. Dacă avea onoare, existau două soluţii: ori refuza alimentarea ONG-ului cu bani publici, ori îşi dădea demisia încă de pe atunci. A ieşi din scenă doar când eşti dibuit cu mâţa-n sac nu se cheamă onoare ci retragere în debandadă. Apropo, sunt curios dacă puternica Justiţie română se va autoseziza în privinţa practicării lucrative a conflictului de interese de către demnitarul în cauză.
3. E minimum ciudată coincidenţa retragerii unor contracte pentru "asfaltatorii români" din tabăra Berceanu-Videanu-Blaga cu apariţia informaţiilor compromiţătoare la adresa lui Botiş, membru notoriu al taberei Boc şi protejat al "baronului" bistriţean Ioan Oltean.
Incă un lucru care mă revoltă. Dl. Ioan Nelu Botiş a avut tupeul să insinueze că prăbuşirea îi vine de la curajul de a promova reforme în domeniul păstorit ("toţi reformatorii au sfârşit-o prost"). Nu discut acum despre calitatea reformelor iniţiate de d-sa, ci îmi permit doar să-i atrag atenţia că folosirea unei funcţii de demnitate publică în interes personal nu se cheamă reformă ci, simplu, abuz. Orice ai face bun, anulezi prin comportamente reprobabile. Altfel, e ca şi cum l-am considera pe Bercea Mondial un bun samaritean fiindcă a dat de pomană unui cerşetor.
In rest, trebuie să-i recunosc d-lui Botiş un merit cert: a onorat întrutotul numele ministerului pe care l-a condus. Munca domniei sale în folosul propriei Familii o va Proteja de stres economic şi îi va asigura o poziţie înaltă pe scara Socială.

O sentinta veche si-o concluzie noua

2011-04-06T18:46:00.001+03:00

Pe 25 decembrie 1989, Nicolae&Elena Ceauşescu erau executaţi pentru genocid şi subminarea economiei naţionale.
Justificat, oare?
In martie '89, Ceauşescu anunţa achitarea datoriilor externe. 11 mld dolari plătiţi din 1980 până în 1989, başca 3 mld rămase "pe stoc". Banii împrumutaţi în anii '70 deveniseră fabrici (multe inutile), ferme, metrou, flotă, drumuri, căi ferate, blocuri (multe urâte şi neconfortabile), şcoli, spitale, Transfăgărăşan, etc. Ciudat, însă, după 1989, rezerva valutară s-a topit. 3 miliarde în 3 luni după Loviluţie! Controlul eficienţei managerilor nu s-a introdus, politizarea funcţiilor de conducere s-a menţinut. Brusc, firme care până atunci aduceau profit s-au "împiedicat". Cazurile "Clujana" şi "Iris" din Cluj sau "Tractorul" Braşov sunt edificatoare. S-au pierdut branduri, pieţe şi furnizori de încredere, fără ca cineva să răspundă, lucru de neimaginat atât în capitalism cât şi în socialism! Urmarea? Vânzări de active sub preţul real, transformarea spaţiilor de producţie în depozite, folosirea terenului în scopuri imobiliare, vânzarea utilajelor ca fier vechi. Agricultura a fost strivită prin legea 18/1991, care, oricum am lua-o, avea ca scop real lichidarea producţiei interne de alimente. Pentru a masca şomajul s-a recurs la pensionări anticipate. Numărul de salariaţi a scăzut dramatic, cel de pensionari şi asistaţi social a crescut în aceeaşi măsură. Prevenirea exploziilor sociale s-a făcut prin subvenţionarea marilor întreprinderi cu pierderi. Unele "găuri negre" au fost astupate (ex. Sidex), altele continuă să înghită fonduri bugetare (ex. Compania Lignitului). S-a creat o clasă politico-economică beneficiară a dezordinii. Intâmplător, Legea Ilicitului fusese abrogată imediat după 89... Aderarea la UE n-a adus ploaia de fonduri aşteptată, din cauza tradiţionalului binom corupţie&incompetenţă. Când economia n-a mai putut susţine plăţile sociale şi către furnizorii statului, împrumuturile au devenit principalul instrument guvernamental. In 2004 aveam datorii de 20 de miliarde Euro, în 2008 erau 61 miliarde. In prezent, conform Ministerului Finanţelor, avem 191 miliarde RON (cca 46 mld Euro) datorie publică, la care se adaugă un număr (secret) de miliarde intrate în conturile BNR, inaccesibile economiei. Un raport precis al destinaţiei celor 20 mld Euro împrumutaţi de la FMI, Banca Mondială şi UE nu a fost dat publicităţii. Mai grav, nu se cunoaşte destinaţia sumelor obţinute, după 1990, din privatizări, concesiuni, recuperări de creanţe şamd. Sumele scurse în conturi private peste hotare n-au fost nici ele contabilizate.
Datoriile ţării au atins maxime istorice, calitatea vieţii este incredibil de redusă pentru o ţară europeană, depindem covârşitor de importuri.
Cu voia Dvs, asta numesc eu subminarea economiei naţionale.

Despre noi

2011-03-27T21:46:00.013+03:00

"Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti. […] Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşată de meningită morală. Ţara (..) ce are drept conducători nişte hoţi la drumul mare, trebuia să ajungă la marginea prăpastiei."
Constatările de mai înainte îi aparţin poetului pătimirii noastre, Octavian Goga, cu ocazia jalnicei prestaţii a armatei române din toamna lui 1916. Eroismul ostaşilor anihilat de proasta dotare cu armament, organizarea deficitară şi incompetenţa şefilor.
Pe de altă parte, cine crede că ne-am stricat abia în ultimii ani, că de vină sunt doar comunismul, sau capitalismul, sau Iliescu, sau Băsescu, să recitească paginile despre psihologia naţională scrise acum un secol de Constantin Rădulescu-Motru.
Iată un citat: „În plămădeala sufletului nostru este un impuls de aversiune împotriva organizării". Cu alte cuvinte, preferăm „improvizaţia" şi „norocul". De aceea stăm prost cu instituţiile, fiindcă rigoarea ne deranjează. Suntem „individualişti", dar nu ne plac iniţiativele riscante. Preferăm gura lumii propriei judecăţi. Suntem tigri în gaşcă dar iepuri individual. Spiritul comunitar şi conştiinţa cetăţenească ne sunt virtuţi rare.
O altă hibă este naţionalismul de paradă. "Noi suntem aici pe veci stăpâni", nu? În rest, contează doar „prietenii", „colegii de partid", interesele personale şi de gaşcă. Interesul naţional se topeşte imediat într-o puzderie de „aranjamente" private. Suntem repede seduşi de noutăţi, dar vrem să le adoptăm păstrând vechile deprinderi. Un fel de conservatorism păgubos, noutate fără înnoire.
Caracteristic ne este şi faptul că prea rar ajungem pe merit în fruntea bucatelor. Alegem mereu omul care convine păcatelor şi meschinăriei noastre, nu omul competent. Decât să ne complexeze prin valoarea lui, mai bine unul hoţ, sau zero profesional. Meritul propriu-zis ne incomodează. Înclinăm să-l batjocorim, să-l minimalizăm, să-l marginalizăm. "Bine că eşti tu mai deştept!"
O temă interesantă de cercetare sociologică ar fi „văicăreala", voluptate aflată la mare cinste. Plăcerea de a emite lamentaţii gen: "suntem amărâţi, nu ne ajută nimeni, noi suntem slabi, nu putem face nimic", sau „ţara se duce de râpă, te-apucă groaza, dom'le!", sau deja consacratul "băi, ăştia ar trebui împuşcaţi". Care ăştia? Noi, Ei sau Toţi?

Fuehrer-i de tranzitie

2010-12-05T11:10:00.003+02:00

Adolf Hitler a proclamat şi practicat aşa-numitul principiu al führer-ului. Pe toată înălţimea scării ierarhice, individul de pe poziţia superioară avea drepturi discreţionare asupra celor de sub el. Evident, când avea de-a face cu unul aşezat pe o treaptă mai înaltă, zbirul devenea, brusc, mieluşel. Selecţia führer-ilor, mari şi mici, se făcea după nişte criterii care n-aveau nimic de-a face cu competenţa şi onestitatea. Marele frate de la Răsărit al Reich-ului, Uniunea Sovietică, funcţiona după acelaşi principiu. Stalin însuşi a declarat că are nevoie de oameni devotaţi, nu competenţi. Aplicarea pe scară largă a acestor inepţii a dus la prăbuşirea nazismului şi la transformarea blocului socialist într-o hazna social-economică în care incompetenţa, ineficienţa, intriga, loviturile sub centură şi teroarea generalizată au devenit constante ale vieţii de zi cu zi. }n 1989 au căzut regimurile socialiste din Estul Europei, iar în 1991 chiar URSS a devenit istorie. Din păcate, succesul oricărei schimbări e legat de informarea continuă şi colaborarea celor implicaţi. La noi, după Revoluţie, oamenilor li s-a spus că economia capitalistă ar fi un dezastru, cu patroni, moşieri, şomaj, etc. Oameni care-ar fi putut scoate ţara la lumină, cum erau Ion Raţiu sau Anghel Rugină, au fost înjuraţi şi denigraţi. S-a mizat, cu succes, pe teama de nou a maselor muncitoreşti, fără a li se spune că viaţa şi munca lor trebuie să se schimbe radical, spre binele tuturora. La final, proletarii s-au trezit tot cu patroni, dar escroci, tot cu moşieri, dar nemernici, tot cu şomaj, dar fără posibilitatea găsirii altor locuri de muncă şi, mai ales, s-au trezit cu modul de viaţă radical schimbat, însă în defavoarea lor. Asta pentru că au acceptat teoriile găunoase ale unora ca Ion Iliescu şi au sperat că, în epoca informaticii, se mai poate trăi din ciocan. Ce s-a schimbat la capitolul selecţia liderilor? Cu voia Dvs., mai nimic. Năravurile socialiste, combinate cu defectele noastre specific orientale, au făcut ca în fruntea bucatelor să găsim acelaşi tip de oameni incompetenţi, intriganţi, lingăi, făcînd mereu abuz de funcţie. Promovarea s-a făcut, în continuare, pe vechile criterii: apartenenţa la partid, la gaşcă, la un grup de interese, sau/şi pe baza unor “contribuţii” ca delaţiunea, spionarea adversarilor, başca servicii personale, de la mită pînă la proxenetism, aduse şefilor cei mari. Un absolvent Magna cum Laude al unei facultăţi de management are şanse minime de-a prinde un post de conducere. Unde vreau să ajung? La ideea că, paradoxal, cetăţenii României par a considera firească promovarea oamenilor pe alte criterii decît competenţa şi onestitatea. Pe de o parte ne plîngem că se trăieşte prost iar autorităţile lucrează în dorul lelii sau chiar împotriva noastră, pe de altă parte ni se pare firesc ca în politică, administraţie şi economie să conducă aceiaşi indivizi care, pînă în ‘89, serveau regimul comunist şi se bucurau de privilegiile lui. Aceiaşi oameni sau fiii lor. Nu degeaba se spunea, înainte de Revoluţie, că Perestroika lui Gorbaciov este o metodă prin care copiii şefilor noştri vor ajunge şefii copiilor noştri. Iată că bancul a devenit realitate. Nu dă Domnul să scotoceşti prin biografia vreunul ştab sau ştăbuleţ şi să nu descoperi legături de rudenie, de subordonare sau de afaceri cu instituţii ale regimului comunist. Am auzit, nu o dată, punîndu-se întrebarea:
- Domnule, ce fel de Revoluţie am făcut de vreme ce în fruntea bucatelor s-au aşezat oamenii vechiului regim? Suntem idioţi sau ce e cu noi? Am trăit prost zeci de ani sub conducerea lor, iar după decembrie ‘89 iar le dăm voie să ne ţină în mizerie?
Mă tem că spălarea creierelor a funcţionat bine şi la noi, chiar dacă ni se pare că bancurile, şmecheria şi descurcăreala ne-au ferit de efectele ei. Cursanţii şcolilor politice din URSS ştiu cum se numeşte operaţiunea de îndobitocire în masă: Maskirovka. De aceea vedem astăzi ca normală şpaga, la toate nivelurile, şi de aceea n-avem nimic de obiectat cînd foştii activişti de partid, securişti sau alte slugi ale vechiului regim comunist, de la Cotroceni până-n ultima primărie comunală, ne sfidează cu luxul lor, obţinut prin jefuirea avutului public. O purtare tipică führerilor de tranziţie.

Capitalism vs. Mioritism

2010-12-04T18:23:00.004+02:00

Oare chiar liberalismul si capitalismul, fie ele salbatice, domina Romania de dupa 1990? Poate n-ati aflat inca definitia capitalismului! Sunt 3 elemente care definesc aceasta forma de organizare socio-economica: proprietatea privata, libera concurenta si, atentie, imposibilitatea incalcarii nepedepsite a legii! Ia sa ne gandim, cate din cele 3 functioneaza la noi? Proprietate privata? Este. Libera concurenta? Poate, in viitor. Imposibilitatea incalcarii nepedepsite a legii? Zau ca nu stiu daca vom avea vreodata asa ceva pe plaiul Mioritei! Inca un lucru. Voi cita dintr-un articol aparut in Revista 22, semnat de Dragos Paul Aligica. Zice asa: ”Perceptia capitalismului in discursul public romanesc e dominata de sintagme precum "capitalism salbatic" sau "acumulare primitiva de capital", reziduuri ale mitologiei marxist-socialiste. In comunism, functia sintagmelor era sa discrediteze capitalismul ca o ordine inumana, a "exploatarii omului de catre om". In tranzitie, sintagmele au capatat o noua functie: aceea de a scuza si legitima rapacitatea si impostura profitorilor tranzitiei - ingineri financiari si oligarhi - deveniti peste noapte mari capitalisti. Sigur, se spune, modul in care s-au imbogatit este ilegal si imoral, dar inerent stadiului incipient al capitalismului. Pe scurt, nu numai ca oligarhia tranzitiei si metodele folosite de ea sunt legitimate, dar se si sugereaza ca am putea gasi in "America acumularii primitive de capital" modelul uman al profitorilor tranzitiei romane. O privire inapoi la capitalismul secolului XIX american arata ca au existat intr-adevar si acolo impostori si escroci, unii dintre ei legendari. Dar nu ei dominau realitatea inceputurilor marelui capitalism. Daca dam crezare unui istoric precum Kirkland, un puternic cult al muncii, promovarea individualismului si autoguvernarii precum si credinta in rolul inteligentei si educatiei sunt caracteristicile definitorii ale pionierilor capitalismului american. Un Raport catre Senatul SUA din 1885 exprima sintetic ideea: "Suntem obligati sa muncim. Este o lege divina: sa te hranesti din sudoarea fruntii tale. Este o lege economica profunda. Omul trebuie sa munceasca". Un mare lider industrial completa: "Adevarata Evanghelie este sa lasi omul sa-si obtina cele necesare vietii si confortul prin propriile eforturi. Asta il va face mai bun si mai intelept". Ca sa rezumam: capitalism si liberalism nu inseamna goana disperata dupa bani ci fructificarea aptitudinilor si, mai ales, a muncii si a performantei. O societate in care nu castiga cei mai buni ci altii, fara valoare dar cu obrazul gros, nu e capitalista, ci mafiota. Cand vom vedea in Romania ca imensa majoritate a oamenilor bogati a muncit serios pentru avere, facand, inerent, un serviciu societatii, atunci vom putea vorbi despre capitalism. Deocamdata avem de-a face cu o increngatura de mafii politico-economice, orientate catre o singura sursa de venituri: bugetul statului. Capitalistul adevarat nu e nici sfidator, nici idiot, nici egoist. Mafiotul mioritic este. Capitalism vs. mioritism.

Sa-i ierte Dumnezeu

2010-12-04T18:17:00.001+02:00

În “Arhipelagul Gulag”, Soljeniţân scrie: “Fără a-i pedepsi sau măcar a-i blama pe criminali, nu numai că le ocrotim bătrâneţile infame, dar smulgem de sub noile generaţii orice fundament al ideii de dreptate. Tinerii capătă convingerea că ticăloşia nu e pedepsită, dar aduce bunăstare. Şi va fi cumplit să trăieşti într-o astfel de ţară." Mă tem că noi trăim într-o astfel de ţară. Şi atunci, cum procedăm? Iertăm răul sau întâi pedepsim şi apoi iertăm? Demascarea turnătorilor şi a apeviştilor Securităţii sunt teme mult discutate, dar uităm mereu că indivizii nu erau de capul lor ci serveau Mafia Roşie. Nu putem justifica, etic sau/şi pragmatic, înlăturarea unei felii subţiri din suprastructura PCR pentru ca restul ei să ne conducă, exploatând „cuiele lui Pepelea” pe care le-a bătut, din timp, în noi. E absurd ca milioane de pensionari s-o ducă mizerabil, în vreme ce foştii securişti sau activişti au pensii sau/si averi grase. Chiar şi torţionarii anilor '50 au dus-o bine din bani publici, pe motiv că „nu ne răzbunăm pe nişte bătrâni”. Monştri ca Gh. Crăciun, un securist ajuns comandant la Aiud, Vasile Ciolpan, fost ţapinar devenit tartor la Sighet sau Petre Goiciu, killer-şef la Gherla („ura deţinuţii dar îşi iubea cadrele”), au trăit în tihnă după ce au distrus elitele acestei ţări. Mă revoltă sincer îndemnurile la uitarea trecutului înainte ca el să fie revelat, vinovaţii pedepsiţi iar abuzurile reparate (atâta cât se mai poate). Deocamdată îi vedem pe ex-tovarăşi deveniţi capitalişti, cu averi furate din banul public şi o garnitură de succesori („băieţii deştepţi”) deja pregătită. Ei cu banii şi insolenţa, noi cu creştineasca iertare şi traiul umil. În anii '80 era un banc: „Perestroika este metoda prin care copiii şefilor noştri vor ajunge şefii copiilor noştri”. Quod erat demonstrandum.

Fara ochelari de cal!

2010-12-04T18:16:00.000+02:00

“Corecţii politic” ai zilelor noastre scot foarte iute din mânecă acuzaţia de fascism sau/si rasism. De cum spui/scrii ceva ce nu le convine, hop cu Adolf de mânuţă! Le reamintesc că nu tot ceea ce au făcut fasciştii era rău şi că a pretinde ca niciuna dintre ideile lor să nu fie aplicată e o aberaţie! Germania lui Hitler a construit VW “broscuţă”, avioanele cu reacţie, rachetele şi prima reţea de autostrăzi din Europa. Hitler personal dorea interzicerea fumatului în locuri publice. Mussolini a pus pe picioare industria grea italiană, a lichidat Mafia şi a secat pentru agricultură mlaştinile din centrul ţării. Sportul şi viaţa sănătoasă au fost constante ale programelor fasciste. Ce-ar fi să interzicem toate cele pomenite, pe motiv că erau priorităţi ale regimurilor fasciste sau derivă din preocupările lor? Poate ar trebui ca fumatul să fie obligatoriu iar Mafia să devină o instituţie a statului democratic, doar a fost persecutată de fascişti, nu? Stimaţi cititori, ideologiile totalitare sunt bazate pe asocieri de concepte, dintre care unele chiar frumoase. Că rezultanta e aberantă, asta-i altă poveste. Nu conceptele sunt de vină ci oamenii care le răstălmăcesc. Mă tem însă că, deja, există argumentele pentru a afirma că intoleranţa “corecţilor politic” devine un nou totalitarism. Iar ochelarii de cal sunt înjositori, indiferent cine şi în numele căror principii mi-ar impune să-i port.

Metoda Stern

2010-12-04T18:12:00.002+02:00

A fi bogat e o adevărată meserie, care se învaţă timp de generaţii, afirmă nepoata industriaşului interbelic Dumitru Mociorniţă, Marie Rose. Nu orice ghiolban care a făcut avere se poate numi „om bogat”, fiindcă nu grosimea portofelului contează ci modul în care foloseşti banii. Proprietarul de firmă care nu reinvesteşte profitul n-are nimic în comun cu noţiunea de „patron”. Şeful care îşi tratează angajaţii după alte criterii decât eficienţa muncii nu este „manager” ci un simplu tov. director comunist. Acum 12 ani, actorul Larry Hagman (J.R. din „Dallas”) a vizitat Clujul. Ocazie cu care l-am întrebat ce sfat le-ar da J.R. întreprinzătorilor români. Mi-a răspuns că ajunge să-şi folosească banii aşa cum făcea personajul său: indiferent cum îi obţinea, dolarii mergeau în investiţii. Nu în lux personal, nu în conturi din străinătate. In SUA trăieşte cel mai bine plătit om din mass media: Howard Stern. Un italo-evreu boem care, prin emisiunile lui radio şi TV, atrage audienţe imense. Antologic a rămas conflictul lui cu unul dintre directorii reţelei CBS, pe care l-a bătut fiindcă individul încerca să i se impună în virtutea funcţiei. A doua zi, board-ul CBS a respins pretenţia directorului învineţit ca Stern să fie dat afară. Motivul? Nu se justifică pierderea de audienţă ulterioară. Dacă totul s-ar fi petrecut altundeva decât în SUA, Stern era dat afară pe loc. Chestie de mentalitate. Pentru americani, scopul unei afaceri este profitul. In Europa, relaţiile de muncă sunt adesea mai importante decât munca propriu-zisă. Aici funcţionează „das führerprinzip” (principul conducătorului), care impune ca relaţiile „de jos în sus” să fie de necondiţionată subordonare. „Şefu-i şef şi-n sanţ”! Pe vremuri, industriaşul Mociorniţă ştia că pentru a obţine un randament bun e nevoie să-i stimulezi şi să-i respecţi pe angajaţi. Mafiotul român contemporan ştie doar atât: „fac ce vreau în firma mea”. Mociorniţă, JR şi board-ul CBS ar fi de o cu totul altă părere, iar Howard Stern i-ar da jmekerului un cap în gură. In lipsa unei reale economii de piaţă, „metoda Stern” pare a fi singura eficientă.

Cauze si efecte in politica

2010-12-04T18:11:00.001+02:00

Sunt două motivaţii pentru care un individ se implică în politică:
1. dorinţa de a-şi satisface anumite nevoi materiale sau/şi sociale
2. dorinţa de a-şi aplica „la concret” principiile.
Să corelăm teoria cu realitatea românească, în care rar vezi un politician căruia să nu-i crească fălcile şi averea după ocuparea de funcţii administrative. Ce se observă? Că intrarea în politică are ca scop încropirea (eventual sporirea) unei averi personale. Demagogia à la Caţavencu despre dragostea nebună pentru ţărişoară şi „amărâţi” e revoltătoare, deoarece acoperă, cel mai adesea, învârteli pe seama banului public. Nu e nici un secret că partidele sunt organizaţii de drept privat ce reunesc oameni cu principii şi interese comune. Necazul e că sunt perceptibile doar interesele, nu şi principiile care stau la baza politicii româneşti. De fapt, există unul, să-i zicem „principiul grabnicei căpătuiri”, dar care poate sta doar la baza unei anchete penale, nu şi a unui partid veritabil, fără trăsăturile unei mafii. Goana după putere şi corolarul ei, averea, îi face pe liderii noştri să scape din vizor pericole grave la adresa interesului naţional. Faptul că, de 14 ani, UDMR este arbitrul vieţii politice româneşti le pare firesc celor din Capitală, însă „efectul la ţintă” este campania de retrocedări funciare şi imobiliare întreprinsă (cu succes) de biserici şi organizaţii maghiare din Ardeal, în paralel cu pierderea (de către noi) a uriaşei averi Gojdu de la Budapesta. Ca să nu mai pomenesc agitaţia revizionistă din Secuime. Faptul că în locul unor soluţii raţionale în problema ţigănească s-a ales non-combatul „corect politic” are ca efect o poluare socială tot mai accentuată. Ca să nu mai pomenesc imaginea catastrofică pe care aceşti conlocuitori ne-au creat-o în Europa. Lista de efecte ale imoralităţii incompetente din politică e mult mai lungă. Din păcate, vremea discuţiilor se cam apropie de sfârşit, iar vremea faptelor vine vijelios. Dacă vom continua să perorăm steril, fiecare având grijă doar de propăşirea personală, vor avea alţii grijă să fim iarăşi ce-am fost, ba chiar mai mult decât atât: robi în propria bătătură.

Doua oferte

2010-12-04T18:08:00.001+02:00

Problema României nu sunt politicienii, ci alegătorii. Ei decid, prin votul lor, cine va ajunge parlamentar, ministru sau preşedinte. Necazul e că românii continuă să iubească - excesiv şi majoritar - pomana, şi nu suporta valoarea. Să presupunem că a început campania electorală şi citiţi discursurile-program lansate de doi candidaţi (sau două partide, cum vă place). Primul zice aşa: “Românii sunt harnici, cinstiţi, competenţi, civilizaţi, cu respect pentru muncă, societate şi Dumnezeu; dacă trăiesc prost nu e vina lor ci a politicienilor; noi, cînd vom ajunge la putere, vom acorda ajutoare celor mulţi şi nevoiaşi, vom pune impozite progresive pe venit iar banii îi vom plasa în programe sociale, astfel încît tot românul să aibă de-o bere, un cîrnat şi-o aspirină; votaţi-ne şi veţi fi cu toţii egali, fiecare cu parte egală din sărăcia generală”. Vine apoi cel de-al doilea candidat (sau partid), şi zice aşa: «Românii au mari probleme; încă de pe vremea fanarioţilor, respectul pentru muncă şi lege a cam dispărut; cinstea şi hărnicia ne sunt rare, în schimb gura ne e mare şi pretenţiile tot aşa; producem puţin dar pretindem mult; încurajăm îmbogăţirea prin furt şi torpilăm îmbogăţirea prin muncă; dacă ajungem la putere, vom sista pomenile luate din munca unora şi date pe lenea altora; vom stimula treaba bine făcută, hărnicia, competenţa şi onestitatea; ajutoare sociale vor căpăta numai oamenii care, obiectiv, nu se pot întreţine singuri; în rest, dăm cale liberă iniţiativei şi investiţiilor, reducem impozitele şi veghem doar ca legile să fie respectate şi nimeni să nu poată face avere fără muncă; ne interesează oamenii serioşi, nu cei mulţi». Aşadar, două oferte electorale. Prima ar fi o sinteză a ceea ce se numeşte, deocamdată, stînga românească, iar a doua a ceea ce ar trebui să fie, dar prea nu este, orientarea dreptei. Vom vedea, dragi electori, ce veţi vota. Munca şi competenţa bine plătite sau impozitele mari, criza economică şi pomana subţire, dar la fel pentru aproape toată lumea. Zic aproape toată umea, fiindcă mafia tot prosperă va să fie!

Libertatea ca pericol social

2010-12-04T18:07:00.002+02:00

„Libertatea fără proprietate e un cuvânt fără sens”, declara Dimitrie Brătianu în 1841. In zilele noastre, alta e deviza necesară: „Libertatea fără responsabilitate este insuportabilă”. La deschiderea Forumului Davos 2001, elveţianul Moritz Leunberger definea cadrul posibil de manifestare a libertăţilor: „Cea mai importantă cucerire a civilizaţiei moderne sunt drepturile omului. In acelaşi timp, nu trebuie uitat că libertatea e definită de conţinutul ei, iar legile naturii spun că nu există conţinut nelimitat, deci şi libertatea are limite”. Deloc interesaţi de concepte, prea mulţi dintre cetăţenii României au tras concluzia că, odată cu împuşcarea lui Ceauşescu, limitarea dreptului de a face fiecare ce vrea s-a încheiat şi începe adevărata Epocă de Aur. Ca atare, am asistat la prăbuşirea totală a civismului. Indivizi care, în anii '80, erau doar excepţii blamate (bişniţarii, de pildă) sunt acum oameni de succes, modele pentru tineri şi decid „trendul” societăţii. Orice tentativă de a impune norme de convieţuire socială este contrată prin invocarea drepturilor omului şi a libertăţilor democratice. Avem „n” ONG-uri care le poartă de grijă infractorilor dar extrem de puţine dedicate victimelor. Se uită, voit, legea de baza a democraţiei: „Libertatea mea se opreşte acolo unde începe libertatea ta”. Forţa, de orice fel, nu are ce căuta în raporturile cetăţeneşti. Cine încearcă să-şi impună libertatea în detrimentul libertăţii altuia va trebui oprit şi sancţionat imediat de forţele de ordine, altminteri exemplul lui va fi urmat şi de alţii, conform “modelului ferestrei sparte”. Societatea românească, dominată de semianalfabeţi tupeişti, care îşi apără poziţiile exploatând slăbiciunile sistemului democratic, poate fi asanată printr-o metodă necontestabilă: elaborarea Cartei Obligaţiilor Cetăţeanului, a cărei respectare să fie condiţie pentru a beneficia de Carta Drepturilor. Altminteri, în câţiva ani, viaţa în România va deveni complet insuportabilă, deşi doldora de libertăţi.

Liberta

2010-12-04T18:00:00.001+02:00

Am recitit zilele acestea o ştire măruntă, care mi-a redeschis răni vechi. Jackie Chan, starul filmelor de arte marţiale şi vicepreşedintele Asociaţiei de Film din China, crescut în societatea liberă din Hong Kong, susţine că "(...)noi chinezii avem nevoie să fim sub control. Nu ştiu dacă este bine să fii liber sau nu. Dacă eşti prea liber, ajungi la fel cum este în prezent oraşul Hong Kong, foarte haotic. La fel ca şi Taiwanul”, a declarat Chan. Asta e chiar culmea, mi-am zis. Păi dacă şi Jackie Chan - individ simpatic, cu comportament deschis, beneficiar evident al capitalismului şi democraţiei - a ajuns să laude limitarea libertăţilor, la ce naiba au folosit revoluţiile din '89? Ca să ajungem, iarăşi, la reguli stricte şi la practicarea unei libertăţi pe cartelă? Apoi mi-am adus aminte spusele unui politician elveţian, Moritz Leunberger, care, la Forumul Davos din 2001, definea cadrul de manifestare a libertăţilor: „Cea mai importantă cucerire a civilizaţiei moderne sunt drepturile omului. În acelaşi timp, nu trebuie uitat că libertatea este definită de conţinutul ei, iar legile naturii spun că nu există conţinut nelimitat, deci şi libertatea are limite”. Cu alte cuvinte, strămoşul Horaţiu are dreptate când spune: „Est modus in rebus, sunt certi denique fines / Quos ultra citraque nequit consistere rectum" (E o măsură-n toate, tu drumul drept îl ţine / Şi nu călca hotarul pus între rău şi bine). Mi se pare clar că asta se aplică şi procesului de câştigare, acordare şi consum al libertăţilor. Ne-am lăudat cu tinerii crescuţi după ʻ89, pe care i-am numit „generaţia fără frică”. Observ că laudele s-au mai potolit, fiindca exegeţii au descoperit, cu oroare, că prea mulţi dintre membrii acestei generaţii nu se tem chiar de nimic! Nici de lege, nici de Dumnezeu, nici de bunul simţ, nici de viitor. Munca ce-i mai sperie... Din nou, lipsa măsurii a făcut totul praf şi pulbere. Bunele intenţii cu care s-a pornit, ca tinerii să nu sufere din cauza lipsei de libertate - cum a păţit generaţia dinaintea lor - au degenerat într-o libertate extinsă peste limitele raţiunii. Copiii nu mai aud expresii de genul „ţi se interzice să...”, „nu ai voie să...”, ai obligaţia să...”, „vei fi pedepsit dacă...”. Li s-a turnat în capete ideea că ei sunt buricul Pământului, că lumea e a lor, că li se datorează totul, din chiar clipa în care s-au născut, că nu au obligaţii ci doar drepturi. Se uită un rost vital al educaţiei, cel de a elimina din comportamentul social urmele răului ancestral existent în noi. Mitropolitul Bartolomeu zicea, într-o Pastorala de Paşte: „Dacă aruncăm o privire panoramică asupra istoriei universale, vom observa că, încă de la început, omenirea a fost atrasă mai puţin de dimensiunea pozitivă a existenţei şi mai mult de cea negativă. Primii oameni, Adam şi Eva, au avut de ales între binecuvântare şi blestem, si l-au preferat pe ultimul. Această preferinţă s-a perpetuat de-a lungul veacurilor, atât la eroii de pe scenă, cât şi la spectatori.” Vorbim cu patos despre libertate fără a admite că prea mulţi oameni o folosesc împotriva semenilor lor. Ne creştem copiii gândindu-ne la noi, cei de azi, nu la ei, cei de mâine. La şcoală trebuie cocoloşiţi orice ar face, în familie la fel, pe stradă la fel. În locul unei educaţii bazate pe o solidă combinaţie între ştiinţă şi tradiţii se merge pe aiureli gen New Age, după mintea puţină a cărora un copil pedepsit îşi micşorează ego-ul. Aşa, şi? E musai să aibă un ego cât China? La ce-i foloseşte? Dar nouă? Vă plac copiii de bani gata, cu maşini bengoase şi tupeu nelimitat? Poate îi admiraţi pe membrii găştilor de cartier, sau pe consumatorii de manele, decişi să facă bani oricum, numai muncă să nu fie? Extrema opresivă a comunismului a devenit extrema permisivă a perioadei postdecembriste. Inainte se formau generaţii cu personalităţi minimizate, obişnuite cu obedienţa, acum s-a format o generaţie cu personalităţi exacerbate, dar schiloade din lipsa maestrului modelator. Apa învârte bolovanii la vale, în deplină libertate, dar reuşeşte doar să-i transforme în nisip. Pentru o operă de artă se cere dalta artistului... Deocamdată exersăm, masochist, transformarea binelui în rău, a generosului în periculos şi a fondului într-o formă goală, deşi „corectă politic”. Măsura încă n-am găsit-o, deşi se află în toate, fiindcă trebuie s-o vrei ca s-o vezi. Jackie Chan a trebuit să ajungă la 55 de ani ca să se lămurească. Noi avem libertatea de a ne căuta, găsi şi respecta limitele, însă nu acest gen de libertate este la modă. Dacă cere efort, nu sună tare, nu costă mult, nu scoate pe nimeni din minţi şi nu ne gâdilă orgoliile n-are nici un farmec, nu-i aşa?

Nemicrobist

2010-12-04T17:50:00.002+02:00

„Deşertăciunea deşertăciunilor”, asta e cea mai potrivită descriere a rivalităţii furibunde dintre susţinătorii echipelor de fotbal Universitatea Cluj-Napoca şi CFR 1907 Cluj. Ar mai fi şi „Tara arde, babele se piaptănă”, desigur. Oricum, s-a ajuns la inepţii grosiere. N-am fost niciodată un fan înrăit, dar patriotismul, local sau naţional, funcţionează şi la mine. Când joacă o echipă clujeană cu una din alt oraş ţin cu clujenii, după cum preferata mea este echipa românească atunci când adversara e străină. De aici, însă, şi până la a-mi face un scop în viaţă din „a fi alături de echipă, la bine şi la rău”, e cale lungă. Există scopuri infinit mai nobile şi mai utile, atât mie cât şi societăţii, cărora să-mi dedic zilele, decât a urla plin de furie pe stadion, a cumpăra febril materiale promoţionale cu însemnele clubului, a cheltui bani grei pentru deplasări cu echipa sau, culmea, a mă lua la bătaie cu susţinătorii adverşi. Primul meci al Universităţii Cluj pe care l-am văzut a fost în 1981, când „studenţii” (pe atunci chiar studenţi...) primiseră vizita Stelei, cu Marcel Răducanu în lot. Nu mai ştiu cu cât s-a terminat meciul, ţin minte doar că a fost spectacol atât pe teren cât şi în tribune. Stăteam în zona galeriei U-iste şi m-au încântat bannerele, scandările şi cântecele acelor tineri, başca show-ul oferit de un nene la vreo 50 de ani, beat cui, care behăia şi el „goool” la minute bune după ce se marcase, încât tribuna alterna între scandări, urale şi râsete isterice. Puţine meciuri de acasă ale lui U am scăpat în anii 80. De ce? Pentru că aveam ce vedea pe teren. Mă duceam să văd fotbal de bună calitate, nu o echipă anume. Din păcate, U Cluj a decăzut, dramatic chiar. OK, asta e sportul, astea sunt afacerile sportive. Ce mă deranjează este calitatea execrabilă a unei părţi din galeria U-istă, de care vechii suporteri alb-negri s-ar dezice pe loc. Nu e posibil ca indivizi semidocţi, golani de cartier, bătăuşi de duzină de multe ori, să pretindă că ei reprezintă spiritul universitar clujean doar pe motiv că s-au alipit galeriei unei echipe care, cândva, era simbolul Universitaţii din Cluj. Vremea a trecut, performanţele sportive sunt slabe, iar lumea academică nu mai are multe în comun cu nefericita „U”. Remus Câmpeanu, de unul singur, n-are cum să reînvie glorii şi mentalităţi trecute. Tradiţia nu ţine loc de performanţă. Despre CFR 1907 ce să mai zic? O multinaţională fotbalistică fără reale legături cu muncitorii feroviari, unguri sau români, deci fără tradiţie. Simptomatic, galeria „ceferistă” a fost numeroasă doar în perioada de glorie. Culmea e că, acum doi ani, pe stadionul din Gruia vedeai acel gen de oameni care, acum 30 de ani, frecventa „Municipalul”. Din nefericire, şi aici, rezultatele bune sunt amintire. Echipele clujene au astazi ceva în comun, totuşi. Nu ambiţia, nu dragostea pentru oraşul care le hrăneşte, nu performanţa de vârf, ci faptul că ambele consumă bani publici. Aleşii locali mizează pe „recunoştinţa la urne” a suporterilor, fie ei U-işti sau ceferişti, de aceea miluiesc cele două cluburi din puşculiţa bugetară. Sportul are ca menire „Mens sana in corpore sano”. Minte sănătoasă în corp sănătos. Dacă-i anulăm componentele mentală şi civică, sportul devine doar o modalitate de a crea dobitoci agresivi cu „brand” voinic. Asta se întâmplă şi în sălile de forţă ale puşcăriilor. Eu credeam, totuşi, că la stadion se întrec pe teren sportivii, într-o luptă a priceperii, forţei şi rezistenţei, iar în tribune spectatorii, într-o competiţie a veseliei, imaginaţiei şi spiritului civic. Pentru înjurături şi bătăi golăneşti nu e nevoie să mă duc până la stadion. Le găsesc pretutindeni în oraş. Inclusiv în Piaţa Gării şi pe strada Mihail Kogălniceanu.

Presa libera si impartiala de-a lungul timpului!!!

2010-12-04T17:42:00.002+02:00

Ziarul Moniteur din martie 1815 surprindea marsul lui Napoleon spre Paris, dupa ce parasise insula Elba.

9 martie - "Monstrul a evadat din locul exilului sau”;
10 martie - "Capcaunul corsican a acostat la Cap Juan”;
11 martie - "Tigrul s-a aratat la Cap. Trupele avanseaza din toate partile pentru a opri inaintarea lui. El isi va termina mizerabila aventura fugind spre munti”;
12 martie - "Monstrul a avansat cu adevarat pana la Grenoble”;
13 martie - "Tiranul este acum la Lyon. La aparitia sa, spaima a cuprins toata lumea”;
18 martie - "Uzurpatorul a riscat sa se apropie la 60 de ore de mars de capitala”;
19 martie - "Bonaparte avanseaza in mars fortat, dar este imposibil ca el sa atinga Parisul”;
20 martie - "Napoleon va ajunge maine sub zidurile Parisului”;
21 martie - "Imparatul Napoleon este la Fontainbleu”;
22 martie - "Ieri seara, Majestatea sa Imparatul si-a facut intrarea publica si a sosit la Tuileries. Nimic nu poate depasi bucuria universala!