Blogul lui GBAGAPE

2012-01-15T12:37:00.005+02:00

PREDICĂ LA DUMINICA A XXIX-A DUPĂ RUSALII

A celor zece leproşi

Au nu zece s-au curăţit, dar cei nouă unde sunt?! (Luca XVII, 17)

Fraţi creştini,

Purtarea celor nouă leproşi din Evanghelia de astăzi e revoltătoare. Cum au putut oamenii aceştia care au primit vindecarea în dar de la Mântuitorul să fie aşa de nerecunoscători şi de nepăsători faţă de binefăcătorul lor. Auziţi, să fie vindecaţi într-o clipă de grozava lor boală şi să nu vină să mulţumească nici măcar cu un cuvânt. Ce erau aceşti oameni înainte de vindecare? Nişte cadavre vii, nişte nenorociţi sortiţi pieirii.
Boala leprei era o boală fără leac, ea îi despărţea cu desăvârşire de restul lumii, erau ca nişte lepădaţi de lume. Trebuia să rătăcească fără nădejde şi fără mângâiere, prin locuri pustii, departe de casă, de familie şi de prieteni, sortiţi unei suferinţe fără de sfârşit. Dar într-o zi leproşii au avut norocul să-L întâlnească pe Mântuitorul. A fost de ajuns un singur strigăt către Dânsul: "Iisuse, Învăţătorule, ai milă de noi! A fost de-ajuns o singură vorbă de-a Domnului Hristos: "Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor!, şi deodată leproşii s-au curăţit. Oamenilor acelora le-a răsărit soarele bucuriei. De acum ei puteau să se întoarcă să guste din fericirea vieţii.
Care ar fi trebuit să fie cel dintâi gând al lor? Nu se cădea oare să vină să mulţumească Milostivului Doctor dumnezeiesc? Nu se cădea să vină să-şi plece feţele la picioarele Lui în semn de adâncă recunoştinţă, aşa cum a făcut tovarăşul lor, care era de neam samarinean? Dar aceşti nouă evrei au uitat îndată după ce s-au văzut vindecaţi, şi n-au voit să se ostenească să-I aducă mulţumiri Mântuitorului. Urâtă a fost purtarea aceasta, ne simţim şi noi indignaţi când o auzim.
Şi totuşi să nu-i osândim prea aspru pe aceşti leproşi nerecunoscători, căci şi noi facem la fel ca dânşii. Uităm de mulţimea darurilor pe care le-am primit de la Milostivul Părinte Ceresc, şi uităm să venim acasă la El, aici în sfânta biserică să-I mulţumim, pentru cele ce ne-a dat până-n clipa de faţă, să-I mulţumim că nu ne-a pierdut cu fărădelegile noastre. Să-I mulţumim pentru toate bunătăţile ce ni le-a dat. Pentru căldura soarelui, pentru apa izvoarelor şi verdeaţa pământului, pentru sănătatea şi pentru aerul pe care-l respirăm, pentru toate frumuseţile pe care le-am primit în dar de la Tatăl nostru Cel Ceresc. Cei mai mulţi au uitat cu totul şi, în loc de mulţumiri şi recunoştinţă, aleargă rătăciţi şi ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu îndrăznesc să insulte şi să înjure pe Milostivul Dumnezeu negând existenţa Tatălui Ceresc.
Alţii, încolţiţi de boli şi necazuri sau diferite interese, se întorc la Biserica Lui, dar nu ca să-I mulţumească pentru ce au primit, ci vin tot ca să-I ceară, să le dea şi iar să le dea. Prea puţini sunt aceia care recunosc că nu sunt vrednici de a mai primi alte daruri din partea lui Dumnezeu, ci cu adâncă smerenie vin mereu la biserică, să-I mulţumească şi să-L slăvească pentru ce le-a dat.
Păcatul nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu este foarte mare, fraţi creştini, dar e şi atât de obişnuit în lumea noastră creştină că aproape nici unul nu suntem în stare să recunoaştem şi să-I mulţumim după cum se cuvine pentru toate bunătăţile, frumuseţile, darurile pe care ni le-a dat. Dumnezeu nu cere de la noi decât o ieftină răsplătire; să-L recunoaştem ca Stăpân, ca Vistier al bunătăţilor, să-L socotim izvor al darurilor ce le primim; să vedem că de la El ne vin toate, de la Părintele Luminilor de sus, şi să-I aducem laudă, cinste şi închinăciune, cu mulţumiri smerite.
Să nu zicem şi noi ca păgânii, ca necredincioşii; că nu ne pică nimic din cer, ci mai bine să deschidem ochii sufletului şi să vedem prin lumina adevărului, că de sus ne pică ploaie la vreme potrivită, căldura, vânturile şi zăpezile. Căci dacă n-ar pica ploaie, s-ar face ceva? Dacă pică prea multă ploaie se mai face ceva? Dacă nu dă Dumnezeu căldură la timp, ploi, zăpezi şi vânturi potrivite; toate maşinăriile şi îngrăşămintele chimice pe care le-a inventat omul nu s-ar face nimic. Aşa că de sus ne pică pâinica şi toate bunătăţile, de la Dumnezeu de sus.
De aceea să recunoaştem şi să venim la El de pe drumurile rătăcite, şi să-I mulţumim Lui pentru toate. De unde vine boala aceasta a nerecunoştinţei? De la lepra păcatului mândriei, de la Lucifer, care n-a vrut să vadă şi n-a recunoscut de unde-i venea lui, când era în cer arhanghel, atâta lumină, atâta strălucire şi frumuseţe.
Tot aşa şi cei care nu recunosc pe Dumnezeu ca autor a tot binele şi ca Stăpân al cerului şi al pământului, care dirijează toate şi de la care ne vin toate; aceştia suferă de lepra mândriei luciferice, de aceea n-au recunoştinţă faţă de Tatăl Ceresc.
În Vechiul Testament, la Deuteronom VI, 8, vedem pe Dumnezeu cerând recunoştinţă oamenilor, căci zice aşa:
"Dacă Domnul Dumnezeul Tău, Israile, te-a călăuzit în pământul părinţilor tăi, şi dacă mănânci şi te saturi, pregăteşte-te cu grijă să nu uiţi pe Domnul care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu zici în inima ta: puterile mele şi tăria mâinilor mele mi-au dobândit aceste avuţii. Ci adu-ţi aminte că Domnul Dumnezeul tău este Acela care ţi-a dat putere ca să izbândeşti!"
Iată deci că Dumnezeu le-a făcut cunoscut mai dinainte oamenilor, căci ştia Prea Milostivul Dumnezeu că acest popor evreu va fi foarte nerecunoscător şi va ajunge foarte departe cu nerecunoştinţa şi cu răutatea, după cum vedem şi din Sfânta Evanghelie de astăzi: au fost zece leproşi dintre care unul era de alt neam, de neam samarinean, şi doar acesta s-a întors de I-a mulţumit Domnului; din ceilalţi nouă evrei nu s-a găsit nici unul să vină să-I mulţumească dumnezeiescului doctor.
După cum ştim cu toţii din Sfintele Evanghelii, evreii au fost foarte nerecunoscători faţă de Fiul lui Dumnezeu, căci după atâtea binefaceri pe care le făcuse, vindecând pe bolnavii lor, săturându-i cu pâine, înviindu-le morţii şi mângâindu-i cu cuvinte dumnezeieşti, ei L-au hulit, L-au batjocorit şi L-au omorât pe Cruce.
O, ce grozav este păcatul acesta al nerecunoştinţei! Deci însuşi Mântuitorul, care era Fiul lui Dumnezeu, s-a dat pildă pentru noi! Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe credincioşii vremii sale zicând: "Mulţumim pentru toate lui Dumnezeu, căci aceasta este voia lui Iisus Hristos, să aducem cu toţii mulţumiri! Omul cu dreaptă judecată poate învăţa şi din graiul făpturilor necuvântătoare căci toate Îl laudă pe Dumnezeu; ploile şi pământul, văzduhul şi florile câmpului, care răspândesc valuri de miresme spre Creatorul lor, păsările cu cântul lor de zi şi noapte. Cu atât mai mult ar trebui omul care este regele făpturilor, fiinţa cea mai aleasă, înzestrată cu minte luminată şi cu grai cuvântător!
Dacă omul ar avea mai multă înţelepciune, ar putea să vadă şi să recunoască zicând: "Eu nu sunt nimic, prin mine însumi sunt un fir de praf, un mic vierme netrebnic în acest mare univers; puterea Ta Doamne mă înalţă, din mila Ta Doamne trăiesc, Ţie se cuvine lauda inimii mele şi a buzelor mele. Şi dacă va zice aşa cu toată inima lui şi cu adevărată smerenie, mare câştig va avea de la Dumnezeu. Căci Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Dumnezeu cere recunoştinţa voastră, nu fiindcă are El trebuinţă de ea, ci pentru ca să vă facă vrednici de mai mari daruri din partea Lui! Cine mulţumeşte, acela câştigă mila lui Dumnezeu înzecit şi însutit.
Să vedem acum care este recunoştinţa creştinilor faţă de Atotputernicul, se potriveşte cu a celor nouă leproşi!? Într-un sat, un creştin zace greu bolnav, şi cum sfârşitul se apropie, toate îngrijirile nu-i ajută la nimic, doctorii nu reuşesc cu nici o doctorie, omul e cu un picior în groapă. Ce-i mai rămâne omului de făcut? Să dea fuga pe aripile credinţei la Milostivul Dumnezeu, ştiind că ceea ce nu pot oamenii, Dumnezeu poate. În această situaţie, se roagă, plânge, trimite femeia să plătească slujbe la biserică, i se fac masluri, se spovedeşte, se împărtăşeşte.
Deodată puterea dumnezeiască îl întăreşte, îl scoală sănătos. Dumnezeu l-a smuls de pe marginea mormântului, i-a mai dat zile de trăit. Dar ce vedem? După ce s-a făcut sănătos creştinul nostru, încetul cu încetul a uitat de Dumnezeu, a părăsit biserica Lui, s-a luat iar de înjurături, de fumat, s-a dus iar la petreceri ticăloase şi s-a prins iarăşi în vârtejul lumii. Iată cum mulţumeşte omul nostru. Câţi ostaşi care au fost pe front n-au făgăduit că nu vor mai lipsi de la biserică, că vor ţine sărbătorile, posturile, că se vor lăsa de toate relele, dacă vor scăpa cu viaţă!? Când vedeau cum moartea seceră unul după altul, îngroziţi strigau: "Doamne apără-ne, scapă-ne Doamne, ajută-ne ca să ne mai vedem şi noi copiii şi soţia, ajută-ne că vom aduce jertfe mari la biserica Ta, vom dărui icoane mari, candele, scapă-ne Doamne din iadul acesta. Şi Dumnezeu i-a scăpat pe mulţi. Însă vai, o dată cu haina militară au lepădat şi credinţa şi promisiunile, căci acasă când au ajuns, în loc să îndeplinească cele promise, au început să înjure şi Biserica şi pe Dumnezeu. Iată recunoştinţa omului.
Sunt tineri mulţi care vin la biserică şi se roagă să le ajute Dumnezeu să reuşească la examene, fac promisiuni că vor urma credinţa dacă reuşesc, dar după ce îşi văd scopurile împlinite uită de recunoştinţă. Şi aşa sunt o mulţime de leproşi nerecunoscători care se folosesc de darurile lui Dumnezeu, de oamenii lui Dumnezeu, de casa lui Dumnezeu. Acest groaznic păcat unii îl vor plăti în iad, iar altora va îngădui Dumnezeu să fie plătit de copii lor. Alţii, nu-i apucă moartea până când nu vor plăti în lumea aceasta, ca să cunoască că fără Dumnezeu n-ar fi putut face nimic.
Aşa este omul de sucit şi de mincinos, că astăzi este într-un fel şi mâine în altul. Aşa au fost mulţi la cutremur, la inundaţii, la războaie, în timpul foametei, au promis multe, s-au întors pentru un timp, au venit la biserică, însă n-au ţinut mult toate acestea şi au uitat cu totul, căzând în mari fărădelegi. Lucrul acesta se repetă zilnic în ochii noştri. Câtă vreme lumea este în necaz, în nevoi, aleargă la Dumnezeu, Îi recunoaşte puterea, Îl roagă.
Dar îndată ce trec necazurile uită iarăşi, Îl părăsesc şi-I întorc spatele. Ce înseamnă asta? Neglijenţă, nepăsare, nesimţirea sufletului şi a trupului; de aceea Dumnezeu ne lasă să strigăm în zadar la El; El ştie, Milostivul, că suntem îndărătnici şi că în schimbul binefacerilor Sale, ei vor deveni mari făcători de păcate, hulitori şi nerecunoscători.
De aceea păcatul acesta al nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu Binefăcătorul nostru, de aproapele nostru, este atât de mare, şi atât de mare pagubă aduce, încât un sfânt părinte bisericesc l-a asemănat cu un vânt pustiitor, care usucă toate izvoarele harului ceresc. Ba mai mult decât aceasta, nerecunoştinţa atrage mânia dumnezeiască asupra celor ce se fac vinovaţi de ea.
Am citit într-o carte veche o frumoasă istorioară, unde spunea că odată Bunul Dumnezeu a chemat toate virtuţile de pe pământ la Sine în cer ca să le vadă şi să le dea sfaturi. Între cei chemaţi erau: adevărul, dreptatea, mila, credinţa, bunătatea. Dar tot printre aceşti invitaţi erau şi două virtuţi care nu se mai văzuseră şi nu se cunoşteau. Se apropie una de alta să se recomande: eu sunt binefacerea, zise una, eu sunt recunoştinţa, zise cealaltă. "Cum, voi nu vă cunoaşteţi? întrebă Bunul Dumnezeu. "Nu Doamne, - răspunseră cele două necunoscute - nu ne cunoaştem, că pe pământ nu ne-am întâlnit niciodată . Dacă stăm să judecăm drept, e plină de adevăr această istorioară. Nu ştiu cum se face că tocmai celui căruia îi faci cel mai mare bine îţi face cel mai mare rău.
Poate fiecare dintre noi cunoaştem diferite cazuri din viaţa noastră. Pe câţi n-am auzit şi eu: Părinte, am un vecin pe care l-am ajutat când era bolnav, l-am împrumutat cu bani, nu ştiam ce să-i mai fac, şi drept recunoştinţă n-a vrut să-mi mai dea banii şi mi-a devenit cel mai mare duşman. Apoi câţi copii sunt nerecunoscători faţă de părinţii lor, nu-i mai recunosc ca părinţi. Câte mame văduve n-au pensie, iar copiii, pe care i-au crescut şi i-au hrănit la pieptul lor, acum le lasă să moară de foame. Câţi nu şi-au alungat părinţii de acasă în frig şi printre străini?!
Câţi bărbaţi nu mai recunosc binefacerile soţiei?! Soţia care l-a iubit, l-a spălat, i-a crescut copiii, şi după ani de zile nu vrea s-o mai vadă-n ochi. Ce păcat strigător este şi acesta. Să se trezească fiecare din întunericul acestui păcat, căci cel care nu are recunoştinţă faţă de aproapele, binefăcătorul său, tot în Dumnezeu loveşte, căci legea Lui o dispreţuieşte, făcându-se vrăjmaş al aproapelui şi al Lui Dumnezeu. Şi păcatul acesta nu rămâne nepedepsit.
Fiecare să ne aducem aminte de acei cărora le datorăm recunoştinţă. Ori că te-a împrumutat o dată cu bani şi te-a scos din necaz, ori că a vegheat la căpătâiul tău când ai fost bolnav, ori că a cheltuit făcându-se naş de botez şi cununie, ori că te-a băgat într-un serviciu bun, ori că ţi-a dat haine, casă, de mâncare. Şi cu cât mai mult, întreit mai mult, acela care a cheltuit zile şi nopţi ca să te scoată la lumină, să te aducă la Dumnezeu, să cunoşti lumina lui Hristos. Şi oricare altă faptă pe care ţi-au făcut-o părinţii cei trupeşti şi cei sufleteşti.
Nu scapi de dreapta judecată a lui Dumnezeu, dacă nu vei şti să-I mulţumeşti şi Lui Dumnezeu şi binefăcătorilor tăi în viaţa aceasta, aşa cât pe cât este cu putinţă. În nici un caz să nu ajungi să-i vorbeşti de rău sau să le faci o nedreptate, că te-ai ars şi te stingi ca fumul şi ca ceara te topeşti.
E destul să ne amintim de soarta poporului evreu cât a trebuit să sufere din cauza acestui păcat al nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu. Dar pentru care păcate pedepsea atunci Dumnezeu pe poporul evreu, cu boala leprei? Sfânta Scriptură ne arată clar că pentru păcatul cârtirii, al clevetirii, al mândriei, al lăcomiei şi al nerecunoştinţei. Miriam sora lui Moise a cârtit şi a clevetit împotriva lui Dumnezeu şi imediat s-a îmbolnăvit de lepră. Pe Neeman Sirianul, l-a umplut Dumnezeu de lepră pentru mândria lui, dar după ce s-a smerit şi a venit la proorocul Elisei şi a făcut ce i-a spus Proorocul, îndată s-a tămăduit de boala leprei.
Cu boala leprei a bătut Dumnezeu pe Ozia împăratul, fiindcă a îndrăznit, în mânia lui, să se îmbrace cu veşminte preoţeşti şi să slujească în biserica lui Dumnezeu ca preot. După ce a făcut aceasta s-a şi umplut de boala leprei şi a fost depărtat de biserică, de lume şi de ai săi, petrecând toată viaţa, până la moarte în această boală, lăsându-l Dumnezeu ca pildă pentru toţi, ca nimeni să nu îndrăznească să se amestece în treburile preoţeşti, căci mare este taina preoţiei, aşa cum vedem că Domnul Hristos o aşează la loc de cinste.
Taina preoţiei este una din cele şapte taine, fără de care creştinul nu se poate mântui. Vedem că Domnului Hristos pe cei zece leproşi îi trimite să se arate preoţilor. Preoţii în legea veche ţineau loc de doctori, şi acei leproşi care se vindecau trebuia să se arate înaintea lor, iar ei le dădeau dreptul ca să locuiască între oameni. Pentru aceasta Mântuitorul îi trimite la ei, aşa cum trimite şi astăzi pe toţi acei care sunt loviţi de lepra păcatelor, să meargă să se arate preoţilor, adică să meargă să se spovedească înaintea preoţilor, mărturisindu-şi păcatele. Cel care nu se spovedeşte la preot rămâne necurăţit de lepra păcatelor şi astfel nu se mai poate numi un creştin adevărat, şi nu mai poate locui printre oamenii adevăraţi, adică comunitatea creştină.
De aceea să se grăbească fiecare să se spovedească cu multă încredere în Harul Divin şi nimeni să nu se înşele să creadă că se poate mântui şi fără preot. Dumnezeu a lăsat pe preoţi ca pe nişte salvatori ai celor ce cad în mlaştina păcatelor. Nu poate omul să se salveze singur când cade într-o mlaştină, trebuie ajutat. Îmi amintesc o povestire, deşi este un fel de minciună a unui vânător, dar se poate trage o învăţătură bună.
Odată, spune vânătorul, după ce am împuşcat nişte păsări, am alergat în fuga mare ca să le prind pe acea mlaştină unde căzuseră fără să-mi dau seama m-am scufundat până la piept în nămol. Atunci îmi veni în gând o scăpare; cum aveam părul lung, m-am prins bine de el, şi astfel m-am tras în sus de păr, afară din mlaştină. Ce minciună grosolană, oricine poate observa aceasta, dar noi să ne folosim de tâlc. Păcatul este o mlaştină grozavă, toţi cei ce intră în mlaştina păcatului, se scufundă văzând cu ochii, că toate eforturile de scăpare cu puterile proprii sunt zadarnice.
Toţi acei ce se încred în ei zic că nu au nevoie de ajutorul altora; ce să mă duc eu să mă spovedesc la preot, că e şi el un păcătos ca şi mine! Toţi aceştia rămân împotmoliţi, rămân pradă morţii şi pieirii veşnice. Zadarnic se trag de părul capului, zadarnic îşi bat capul cu fel de fel de mijloace, căci fără ajutorul scumpului Iisus Hristos nu se pot salva. Fără spovedanie şi împărtăşanie, care se iau prin mâna cea sfinţită a preotului, pot sta mult împotmoliţi şi nu se pot salva. Şi totuşi cu tot Harul şi bunăvoinţa preotului, dacă omul nu vrea să întindă şi el mâna din mlaştină, rămâne tot în pierzare.
De aceea întindeţi mâna când vă chemăm, şi veniţi la Sfânta Liturghie, ca să vă salvaţi sufletele. Poate întreba cineva: Dar ce, preotul nu poate să cadă şi el în mlaştină, şi nu este şi el tot om, şi atunci, pe el cine-l mai scoate? Da, într-adevăr, şi preotul e supus greşelii, şi poate cădea şi el în păcate, dar să ştiţi că şi el întinde mâna unui coleg de-al lui şi se spovedeşte, căci şi preoţii se spovedesc, şi arhiereii şi diaconii. Care doctor nu se îmbolnăveşte şi nu cere ajutorul altui doctor?! Tot aşa şi preotul cere ajutorul lui Dumnezeu prin harul dat preoţilor.
Noi când mergem la spovedit nu mergem la preot ca om, nu ne legăm de păcatele lui, ca sectanţii, rătăciţii, care s-au despărţit de Biserică, de preoţie, de sfintele Taine; ce avem noi cu păcatele preotului? Ci ne folosim şi ne apucăm de cheile lui Dumnezeu, pe care le ţine preotul în mână, adică de Harul de a dezlega păcatele oamenilor. Aceste chei sunt date lui de Domnul Hristos. Arhiereii se spovedesc la preoţi călugări, preoţii şi diaconii care au smerenie şi frică de Dumnezeu se spovedesc şi ei pentru că numai aşa vor primi iertare cu toţii din partea lui Dumnezeu.
Creştinii nu au voie să se spovedească la cei care n-au primit hirotonisirea ca preot duhovnic, n-au voie să se spovedească la preoţii caterisiţi sau la rătăciţi.
Lepra, fraţi creştini, este o boală nevindecabilă. Tot trupul se umple de bube, de la cap până la picioare, apoi încetul cu încetul, începe să putrezească, să cadă carnea până la oase. Cad ochii, nasul, buzele, urechile, rămânând scheletul şi aşa se sfârşeşte în chinurile cele mai groaznice. Această boală era pedeapsa păcatelor pe care le-aţi auzit, şi de care a pomenit şi Sfântul Apostol Pavel astăzi, când spune: "că pentru păcatele acestea vine mânia lui Dumnezeu peste noi!"
Dar s-au îndesit boli mai grele ca lepra: cancerul, holera, sida şi altele la care doctorii nu mai găsesc leac. Şi aceasta tot din cauza păcatelor noastre. Căci omul nu mai trăieşte raţional întru totul. Suntem pedepsiţi mai ales pentru patima beţiei, a tutunului, a desfrânării, a avortului. Dacă boala trupească este atât de grea, cât de groaznică trebuie să fie boala cea sufletească?! Boala cea sufletească aduce sufletul în starea cea mai jalnică, în cea mai grea nesimţire de moarte.
Un sfânt părinte ne spune că dacă noi am vedea un suflet înainte de spovedanie, ne-ar fi scârbă să-l privim, căci este întocmai ca un lepros, desfigurat; fără ochi, fără nas, fără urechi, fără buze, cu dinţii rânjiţi ca moartea, cu răni curgând puroi din ele, cu umflături şi vânătăi. Îi spui cuiva unde duce beţia, curvia, tutunul şi toate celelalte vicii, dar nu te aude, nu te vede, nu te simte, nu vede pericolul ce-l aşteaptă. Vai de sufletele pe care le va apuca moartea în aceste păcate că vor pieri pe veci.
Ce mai observăm din Sfânta Evanghelie de astăzi? Leproşii nu erau primiţi să stea în casă împreună cu cei sănătoşi, cu toată dragostea de familie, de fraţi şi surori. Ei trebuia să fie scoşi afară, rătăcind prin locuri depărtate.
Să luăm şi noi învăţătură: care vrem să nu ne îmbolnăvim de lepra păcatelor, nu trebuie să ne asociem cu acest fel de leproşi. Mulţi zic despre cei care nu sunt serioşi, nu-şi văd de familie, de copii, de serviciu şi sunt cu toate viciile, că sunt lepre. Într-adevăr că boala aceasta a leprei este o boală contagioasă, de aceea cei sănătoşi fugeau de ea.
Tot aşa şi lepra păcatelor se ia. Cum înjură părinţii, aşa înjură şi copiii, cum dă diavolului părinţii, şi copiii fac la fel. Şi aşa a reuşit diavolul cu lepra păcatelor să distrugă o mulţime de suflete, făcându-le incapabile de a mai simţi, de a mai gândi, de a vedea dezastrul şi pieirea lor. Să fugim fraţi creştini, dacă vrem să scăpăm cu sufletul curat, să venim la Scumpul nostru Mântuitor care ne-a izbăvit şi ne izbăveşte de toate răutăţile.
Să fim recunoscători, că atât de mult a trebuit să facă El pentru noi. El şi-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră, şi-a dat viaţa pentru noi, iar recunoştinţa noastră care este? Îl slăvim noi cum se cade? Îi mulţumim noi cum se cuvine?Să ne gândim ce ne întreabă acum Domnul pe toţi: Cu ce recunoaşteţi voi pentru binefacerile Mele? Mă înjuraţi, alergaţi la rele, daţi diavolului toate lucrurile Mele, nu-Mi mulţumiţi. Veniţi mai curând, întoarceţi-vă cât mai curând la Mine până nu vă voi da foc, până nu vă voi amesteca cu pământul, până când nu vă voi spulbera pentru toate fărădelegile şi păcatele voastre, până nu vine ziua cea de pe urmă ca să daţi seama de toate nedreptăţile voastre, pe care le-aţi făcut faţă de aproapele şi faţă de Mine.
Să ne întoarcem deci, fraţi creştini, către marele Binefăcător al nostru, Milostivul Dumnezeu şi să-i mulţumim pentru toate binefacerile care le-am primit de la El şi pentru cele pe care le vom mai primi.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorule Cel Prea Milostiv, care ai tămăduit pe cei zece leproşi, tămăduieşte Doamne şi sufletele noastre, ale celor ce ne-am adunat aici. Tămăduieşte-le pe toate de lepra păcatelor, căci făgăduim că prin ajutorul Tău să nu fim nerecunoscători şi nemulţumitori ca cei nouă leproşi, ci vom aduce la picioarele Tale sufletele noastre smerite ca să ţi se închine Ţie până la sfârşitul vieţii noastre, până la ultima suflare a vieţii noastre, şi acolo în cerul Tău cel sfânt să ne duci şi pe noi, ca să fim cu Tine în vecii vecilor.

Amin.

2012-01-08T01:45:00.006+02:00

PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI IISUS HRISTOS
....s-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! (Matei IV, 17)

Fraţi creştini,

Domnul nostru Iisus Hristos, după ce a fost botezat în râul Iordan de sfântul Ioan, acesta L-a arătat poporului zicând: "Iată Mieluşelul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii! Apoi însuşi Tatăl Ceresc L-a descoperit zicând: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit în care îmi găsesc plăcerea!; iar Duhul Sfânt în chip de porumbel s-a arătat deasupra capului Domnului Hristos.
După Sfântul Botez Mântuitorul lumii a mers în pustie unde a stat patruzeci de zile împreună cu fiarele sălbatice şi unde a fost ispitit de satana. De aici s-a arătat iarăşi în lume şi a început să propovăduiască, zicând: "Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Domnul Iisus Hristos s-a arătat pe Sine pildă de împlinire a pocăinţei, căci a postit patruzeci de zile, rugându-se Tatălui Ceresc să biruiască toate ispitele.
Sfântul Ioan Botezătorul în predicile sale mai spunea: "Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui, opriţi-vă de la păcate, îndreptaţi-vă, căiţi-vă şi curăţiţi-vă, se apropie Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii, vine Mesia! Cuvântul, pocăiţi-vă, este trâmbiţa de deşteptare, primul tunet prin care s-a trezit omenirea din iadul păcatelor şi din umbra morţii.
Omul care vrea să se pocăiască de păcate trebuie să se oprească hotărât, de a mai păcătui, în primul rând; în al doilea rând, să meargă la biserică şi să se spovedească de toate păcatele sale; al treilea să facă un canon potrivit cu păcatele sale; al patrulea, să se căiască din inimă mereu pentru ce a făcut şi să regrete toată viaţa, iar în al cincilea să se curăţească prin lacrimile vărsate la rugăciune, căci numai aşa se poate apropia de Mielul lui Dumnezeu ca să-L primească prin Taina Sfintei Împărtăşanii.
Nu există iertarea păcatelor fără spovedanie la un preot duhovnic iscusit şi fără împlinirea unui canon. Sfântul Ioan spune: "Faceţi fapte vrednice de pocăinţa voastră! Auziţi, fapte vrednice de pocăinţa voastră. Cuvântul "Pocăinţă! era strigătul adresat trufiei din lume, era o chemare adresată cărturarilor şi fariseilor vremii care îngropaseră legea lui Moise şi cuvintele profeţilor în nişte vorbe fără suflet şi în forme fără viaţă.
Fariseii şi cărturarii erau robiţi de lux, desfrâu şi risipă. Aceştia ocupaseră scaunul lui Moise şi al profeţilor. Ei erau nişte conducători orbi ai poporului de atunci şi îi vorbeau numai în interesul lor putred, plin de făţărnicie şi fărădelege; de aceea se poticneau şi cădeau în toate păcatele şi viciile. Poporul era împărţit în tabere, o mare parte îşi căuta mângâierea când dădea de necazuri prin vrăji şi ducea jertfe scumpe ca să i se ierte păcatele, însă era fără de folos. Alţii alergau la jocurile de la circ, la luptele dintre oameni şi animale şi făceau o bucurie şi desfătare din aceste drăceşti nelegiuiri.
Învăţaţii şi conducătorii de atunci erau orbi şi nu învăţau poporul să se lepede de aceste blestemăţii, fiindcă trăiau cu toţii în acest mare întuneric. În mijlocul acestor amăgiri şi rătăciri, apare Sfântul Ioan Botezătorul, apare Mântuitorul Hristos cu sfinţii apostoli şi strigă acest zguduitor cuvânt: "Pocăiţi-vă!; şi lumea s-a cutremurat.
Pocăinţa după cum o predică Sfântul Ioan este o virtute şi o şcoală, care trebuie practicată în toată viaţa omului, e virtutea naşterii şi şcoala smereniei; e lupta morală de a face totdeauna fapte după voia şi legea lui Dumnezeu; este taina care-l renaşte pe om, înnoindu-i botezul cel dintâi, pe care l-a întunecat cu păcatele lui. În casa unde nu se face pocăinţă intră mânia lui Dumnezeu şi securea stă la rădăcina pomilor. De aceea vedem necazuri care mai de care mai grele, fiindcă securea taie şi aruncă la focul suferinţelor pe oameni, până când se pocăiesc. Taie şi aruncă la închisoare, taie şi aruncă la spitale, taie şi aruncă în mizerie, taie şi aruncă pe unii soţi, unii într-o parte şi altul în alta până se pocăiesc, până încetează a mai păcătui, până când se spovedesc şi fac pocăinţă.
Cei care nu se pocăiesc nici în aceste suferinţe şi-i ajunge moartea în păcate vor merge şi dincolo în suferinţele iadului pe veci. Să fim cu luare-aminte că securea stă la rădăcina întregului pământ. E gata să taie Dumnezeu toată uscătura şi s-o arunce la foc, e gata să ia foc pământul, căci lumea nu vrea să se pocăiască, nu vrea să se întoarcă la Dumnezeu.
Plânsul înăbuşit al pustiului se aude pretutindeni. Cuvântul lui Dumnezeu nu este ascultat, pilda şi predica despre pocăinţă nu vrea să le urmeze nimeni. Lumea se depărtează mereu, şi în loc să se întoarcă la pocăinţă se leapădă de Dumnezeu, scufundându-se din nou în păcate şi în barbarii.
Dumnezeu vrea să se lumineze tot globul pământesc şi să-l facă fericit prin Fiul Său, prin învăţătura cea adevărată a Evangheliei, dar oamenii stau ca într-o tristă închisoare. Lumea este robită de păcate şi nu simte grozăvia păcatelor, s-a obişnuit cu plăcerile ticăloase, pierzând libertatea sufletească. Dacă ar fi mai multă voinţă de a scăpa de păcate, ar căuta toate metodele posibile ca să se libereze din această robie, dar nu voieşte nimeni.
Ca să ne slujească, de pildă, îmi amintesc de o întâmplare pe care am citit-o mai demult. Într-o temniţă din Germania, un puşcăriaş era condamnat pe viaţă 10 ani la rând a ros la gratia de fier a temniţei cu un mic metal ascuţit, că până la urmă a reuşit să rupă gratia şi să scape în libertate. O, ce mare dar este libertatea de la Dumnezeu, şi cât de mult o doresc cei ce au pierdut-o! Câţi nu stau la puşcărie zece, cincisprezece ani, toată viaţa, pentru nişte păcate, pentru rele, asta este robia păcatelor. "Tot cel ce păcătuieşte este rob al păcatului şi al diavolului, zice Domnul.
Să ne gândim câtă răbdare a avut acel om, ca timp de zece ani să frece la gratia aceea de fier. Eu cred că omul stăpânit de patimă, devenit rob al acestei patimi, dacă are răbdare şi mai ales dacă se stăpâneşte de la acea patimă cu pocăinţă sinceră, cu lacrimi fierbinţi, cu rugăciuni şi cu post, dacă se înfrânează de la chefuri cu băuturi alcoolice, dacă strică prietenia cu tovarăşii care-l duc la aceste drumuri păcătoase, nu se poate să nu scape de acea patimă, mai ales dacă se împrieteneşte cu persoane care cunosc bine adevărata credinţă ortodoxă.
Vrăjmaşul neamului omenesc este diavolul care a ispitit pe vrăjmaşii noştri Adam şi Eva în rai; el şi astăzi se ţine de capul nostru să ne dezbrace de haina botezului şi să ne golească de toate darurile primite la botez. Ce a zis ispititorul, în grădina Raiului, Evei? "Când veţi mânca din pom vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul? Dar după ce au mâncat au văzut că sunt goi; în loc să fie ca Dumnezeu cum le spusese diavolul, s-au văzut dezbrăcaţi de darurile cereşti, dumnezeieşti şi se ascundeau de Dumnezeu că le era ruşine. Iată ce au văzut Adam şi Eva din acele făgăduinţe ale satanei; au văzut că erau goi.
Iată noua cunoştinţă produsă de păcat, care totodată era şi o pedeapsă pentru păcat. Ei dacă nu ştiau că sunt goi, acesta era unul din binele lor de nevinovăţie. Cum li s-au deschis ochii cei trupeşti, li s-au întunecat ochii cei duhovniceşti; ei de acum fugeau să se ascundă de Dumnezeu, de făcătorul şi văzătorul a toate, dar zadarnic.
Aşa de repede se întunecă la suflet şi omul care păcătuieşte. Iată mincinosul cum i-a înşelat.
Judecaţi singuri ce fel de ştiinţă este aceasta, cât de ticăloasă şi dezgustătoare este ea! Dar ceea ce este şi mai dureros: întunericul acesta care vine în urma păcatului nu îngăduie omului să vadă ceea ce e nevoie pentru el şi pentru sufletul lui, să vadă lămurit cine e făcătorul şi stăpânul soartei lui. Ba nu-i îngăduie să vadă de unde este el, ce valoare mare are sufletul lui şi pentru ce este aici pe pământ. Nu-l lasă necuratul pe om nici să se pregătească de moarte, el se ascunde de ochii lui şi-i ascunde şi moartea care-l pândeşte la tot pasul. Toate acestea ar fi de o mare însemnătate pentru ştiinţa oamenilor, dar tocmai ele sunt acoperite de un mare întuneric din partea demonilor iadului.
Toate descoperirile ce s-au făcut în lume, toţi oamenii învăţaţi au descoperit o mulţime de lucruri folositoare lor şi lumii întregi, dar toate acestea sunt numai pentru viaţa aceasta vremelnică, trecătoare; ele vor ajuta la mântuirea numai a acelora care au ajuns să-L cunoască pe Domnul Iisus Hristos, înţelepciunea cea de sus. Numai aceia care au descoperit şi calea mântuirii, calea vieţii veşnice sunt fericiţi. Iată ce spunea un mare învăţat care a făcut multe descoperiri: "Cea mai mare descoperire, cea mai importantă, a fost aceea că am descoperit pe Domnul şi Mântuitorul meu Iisus Hristos; abia acum cunosc rostul meu pe lume, acum ştiu că am un suflet nemuritor şi mă aşteaptă viaţa veşnică!
Iată un învăţat care a preţuit mai mult înţelepciunea care vine de sus, descoperită de sfânta Evanghelie de care ne spune Domnul să ascultăm şi să credem în Ea. Dar învăţaţii necredincioşi din toate timpurile au ştiut ei ceva despre originea şi soarta omului? E cu putinţă oare ca acest întuneric să fie firesc omului? Înţeleptul Creator să nu-i fi spus omului de la început menirea lui, să nu-i fi arătat încotro merge şi pe ce cale trebuie să apuce? Care tată pământesc ar face aşa cu fiul său, să-l trimită cale lungă şi să nu-i spună nici locul nici ce să facă pe cale?!
Dar cine ne-a lipsit pe noi de această lumină firească şi ne-a afundat în întuneric, cine? Nimeni altul decât diavolul şi păcatul. Păcatul, căci strămoşii noştri Adam şi Eva erau curaţi şi aveau însuşirea prevederii, ei pătrundeau în adâncul lucrurilor; de aceea au fost în stare să pună nume tuturor animalelor, păsărilor şi la toate lucrurile, după o singură privire asupra lor. Astfel de nume au fost puse şi aprobate de însuşi Dumnezeu şi se întrebuinţează şi astăzi fiindcă sunt foarte potrivite.
Aceasta au făcut-o ei înainte de înşelăciune, înainte de căderea în păcat; dar după căderea în păcat acelaşi strămoş a orbit sufleteşte încât sărmanul credea că se poate ascunde de Dumnezeu, de Acela care este pretutindeni. Iată deci că păcatul este pricina tuturor relelor din lume. Păcatul este periculos, el vine în om printr-un glas de sirenă care prin cântec omoară, el se naşte în inimă din poftă prin gânduri, în urma ispitei duhului rău şi-l vrăjeşte pe om cu cântecul lui, până ce-l omoară.
De la Adam toţi oamenii se zămislesc în păcat, toţi moştenesc păcatul, de aceea toţi gem şi suspină pentru că moştenesc şi otrava păcatului. Unul singur a fost fără de păcat. Acesta este Iisus Hristos Mântuitorul. El vine în lume să mântuiască pe păcătoşi. Păcatul a adus în lume blestemul lui Dumnezeu, Iisus a adus binecuvântarea, păcatul a adus robia, Iisus libertatea. Păcatul a adus neliniştea, mustrarea conştiinţei, păcatul aduce bolile trupului, moartea şi pierderea Împărăţiei cereşti. Păcatul aduce ura şi întunericul, păcatul aduce ruşinea.
După formele şi felurile lor, păcatele sunt multe şi nenumărate, dar, după greutatea lor păcatele cele mari se împart în trei grupe: păcate împotriva Duhului Sfânt, păcate strigătoare la cer şi păcatele de moarte. Păcatele împotriva Duhului Sfânt nu se iartă nici pe pământ, nici în cer, pentru că sunt făcute împotriva Adevărului şi a Darului Duhului Sfânt. Cei ce se luptă împotriva Adevărului şi pun minciuna ca adevăr, cei ce cad în deznădejde şi cei ce se încred prea tare în bunătatea lui Dumnezeu şi fac păcate trăind în necredinţă şi nepăsare, ca şi cei ce se leapădă de dreapta credinţă ortodoxă, aceştia au terminat-o cu iertarea. Iar dacă mor în astfel de păcate nu le sunt primite nici slujbele, nici pomenile care li se fac după moarte.
Păcatele strigătoare la cer sunt: uciderea, oprirea plăţii lucrătorilor, a slujitorilor, a servitorilor, asuprirea văduvelor şi orfanilor, batjocorirea şi asuprirea părinţilor. Sodomia şi toate păcatele trupeşti făcute în multe feluri în afara firii înnebunesc şi îmbolnăvesc pe oameni. Din cauza acestor păcate şi a altora asemenea, vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultării. Aşa ajung oameni mulţi la despărţire şi se ruinează toată familia.
Păcatele cele de moarte, care sunt tot atât de grele, sunt acestea: primul păcat care l-a făcut întâi diavolul, adică mândria, fala cea lumească, trufia, fariseismul; al doilea iubirea de bani, prin care mulţi s-au vândut diavolului, cumpărând pe duhul cel necurat ca să-i îmbogăţească al treilea desfrânarea; al patrulea lăcomia, beţia; al cincilea pizma sau invidia; al şaselea mânia; al şaptelea lenea sau trândăvia.
Aceste păcate nu se iartă fără spovedanie şi fără canon. Canonul trebuie dat de duhovnic atunci când se face spovedania. Să ştim că nu primim iertare fără o pocăinţă serioasă, căci una este să păcătuieşti şi alta este să greşeşti. Greşelile se iartă prin rugăciuni puternice cu lacrimi; de aceea zicem în Tatăl nostru, "şi iartă nouă greşalele noastre, nu păcatele noastre. Greşelile se mai iartă şi prin fapte bune, prin metanii şi prin milostenii, prin împlinirea în ce spune în Tatăl nostru: "...şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...
Când am fost botezaţi ni s-au iertat păcatele strămoşeşti de la Adam şi Eva şi am fost curaţi până la etatea de şapte ani, iar de la şapte ani în sus, orice păcat am făcut, dacă nu-l spovedim şi nu primim canon, acel păcat nu s-a iertat, se află scris în catastiful diavolilor. De aceea ne-a lăsat Domnul Hristos sfânta taină a spovedaniei cu pocăinţă, ca să reînnoim botezul pe care l-am primit în copilărie.
Această baie curăţitoare spală, nimiceşte şi stinge păcatul, cum stinge apa focul şi cum spală toate murdăriile. Să nu ascundem nimic la sfânta spovedanie, oricât ar fi de greu păcatul, ca duhovnicul să ştie ce canon să dea. Primejdia păcatului cu atât este mai mare, cu cât omul nu-şi dă seama de otrava lui, fiindcă la început păcatul este dulce ca mierea, dar pe urmă e amar ca fierea şi te ucide. De aceea omul care păcătuieşte mult, orbeşte, surzeşte, acesta moare în dulceaţa păcatelor întocmai ca cei îmbătaţi de mirosul florilor de crin. Pe astfel de suflete greu le trezeşti ca să se întoarcă la viaţa cea nouă, să se curăţească prin focul pocăinţei. Ele se înrăiesc, se răzvrătesc pe cei ce le vorbesc despre pocăinţă. Aceştia ar fi în stare să răstignească pe cei ce le vorbesc despre spovedanie şi pocăinţă.
Aceasta este lumea de acum, nu se îndură de dulceaţa păcatului, şi foarte mulţi au murit îmbătaţi de aceste rele. Îmi amintesc un caz: un bărbat s-a dus după obicei la o femeie cu care era combinat mai demult, trăind în desfrânare; fiind bolnav de inimă, a murit nenorocitul acolo; cu multă ruşine l-a luat soţia lui să-l îngroape. Şi multe de felul acesta pe care le mai ştiţi şi dumneavoastră. Se face omul de râsul lumii, de râsul demonilor şi al vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. De aceea sunt bisericile goale, temniţele şi tribunalele pline, războaiele şi toate nelegiuirile, din cauza răzvrătirii omului împotriva adevărului.
Tot pământul se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, pentru că tot pământul păcătuieşte. Oamenii beau păcatul ca apa, preferă să se tăvălească în mocirla păcatelor ca porcii, decât să umble în căile adevărului. Păcatul este foarte periculos şi pentru faptul că se întinde repede, se înmulţeşte întocmai ca microbii sau ca sămânţa de buruiană o singură sămânţă este de ajuns într-o grădină şi în curând umple totul. Aşa de repede se răspândeşte şi neghina diavolului, sămânţa păcatului. Păcatul prinde rădăcini foarte uşor în inima omului chiar de la cea mai fragedă vârstă. Sunt copilaşi care nu ştiu Tatăl nostru, Tatăl Cel ceresc care ne hrăneşte cu de toate, dar câte vorbe urâte le ies din gură, o iau la întrecere cu cei mari. Sunt copii care cad în desfrânare, alţii şi-au omorât părinţii.
Iată isprăvile diavolului, iată bucuria demonilor, tot prăpădul şi toată nenorocirea o aduce pe faţa pământului, păcatul. Un credincios a întrebat pe duhovnicul său: "Cum aş putea, părinte, să scap de murdăria păcatelor? Şi duhovnicul îi dădu pilda aceasta: "Ai văzut, fiule, cărbunele cât este de negru, poţi să-l speli pe deasupra cu orice fel de săpun, el tot negru rămâne, când însă îl bagi în foc el îşi pierde negreala. Aşa e, dragul meu, şi cu murdăria păcatelor. "Cum părinte?, a întrebat creştinul. Părintele răspunse: "Ca să scăpăm de murdăria păcatelor trebuie să ne lăsăm sufletul şi trupul cuprinse de focul pocăinţei, suferinţa postului, a metaniilor, durerilor şi ostenelilor de tot felul, lacrimi cu căinţă, acestea ne vor pregăti şi curăţi, ne vor înroşi negreala păcatelor de pe sufletul şi trupul nostru şi ne vor înflăcăra, făcându-ne ca un jăratec şi vrednici de a primi Sfântul Trup şi Sânge al Mielului lui Dumnezeu. Numai aşa sufletul se albeşte şi se înfrumuseţează. Creştinul mulţumi părintelui şi luă hotărârea să-i urmeze sfatul.
Canonul dat la sfânta spovedanie de un părinte iscusit are o mare valoare pentru iertarea păcatelor. Să ne intre adânc la suflet aceste cuvinte şi să începem cât mai serios să reparăm trecutul nostru, să ne împăcăm cu Dumnezeu ca să fim gata în toată clipa de plecarea noastră în veşnicie, fiindcă nu ştim ziua şi ceasul când ne va chema Stăpânul să dăm socoteală de toată avuţia pe care ne-a dat-o în primire şi noi am cheltuit-o în lumea aceasta fie la bune, fie la rele.

Rugăciune
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel proslăvit şi propovăduit şi arătat de Sfântul Ioan Botezătorul, Tu eşti Mielul lui Dumnezeu care ai venit să ridici păcatele lumii, să vină şi peste poporul acesta lumina Ta cea mare, care a venit şi peste cei din ţinutul Zabulonului şi Neftalimului, care şedeau în întuneric şi în umbra morţii.
Să vină lumina Ta şi să lumineze pe toţi ca să înţeleagă ce urmări grele are păcatul în viaţa omului şi dă-ne putere, Doamne, ca toţi să ne izbăvim de cursele diavolilor şi să ne mântuim, şi să Te slăvim pe Tine, Părintele nostru Cel Ceresc. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în vecii vecilor.

Amin.

2012-01-05T15:08:00.004+02:00

Predica la Botezul Domnului

Predica la Botezul Domnului

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini in cea sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Pentru aceasta sfanta zi - a Botezului - primeasca dragostea dumneavoastra un mic cuvant, pentru ca urmeaza si slujba cea mare a sfintirii celei mari a apelor. Dar un cuvant smerit, de inteles al praznicului de astazi, asa cum ni-l lumineaza dumnezeiasca Evanghelie pe care am ascultat-o si o impartasim din nou:

"In vremea aceea - zice dumnezeiescul Evanghelist Marcu, ucenic al Sfantului Apostol Petru care era de fata cand s-a petrecut acest fapt dumnezeiesc - a venit Iisus din Nazaretul Galileii si s-a botezat in Iordan, de la Ioan. Si indata (in aceeasi clipa) iesind din apa, a vazut Ioan cerurile deschise si Duhul Sfant ca un porumbel pogorandu-Se peste Dansul. Si glas s-a auzit din ceruri: Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine bine am voit"(Marc. 1, 9-11).

Sa luam aminte cum a zis Parintele ceresc lui Iisus, vorbind cu El: "Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine bine am voit". Doamne, ce vrea sa ne spuna noua acest cuvant unic (asemenea tuturor cuvintelor Sfintei Evanghelii si Scripturii)! Cand din taina tainelor cerului Parintele ceresc Ii spune Lui Iisus: "Tu esti Fiul Meu cel iubit”" Simtim oarecum o mustrare noi, oamenii, pentru ca nu am fost vrednici sa ne spuna noua, fiecaruia dintre noi: Tu sau voi sunteti fiii mei cei iubiti. Desi psalmistul rostise tot din graiul Parintelui ceresc: "Eu am zis: Voi dumnezei sunteti, si toti fii ai Celui Preainalt".

Dar in acelasi timp tot psalmistul, inspirat, incredinteaza mai inainte, in Psalmul 2 chiar, un cuvant care se ingemaneaza tainic cu acesta din ziua botezului: "Zis-a Domnul (adica Parintele ceresc) Domnului meu (Fiului lui Dumnezeu, Care e Domnul nostru): Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut". Acest cuvant e din vesnicie, mai inainte de veac. Celui care acum a venit la Iordan, Caruia Ii rosteste Tatal: "Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine am binevoit", Ii rostise din vesnicie. "Tu esti Fiul Meu. Eu astazi Te-am nascut". Deci nasterea din veci. O legatura revelatoare, iubitilor, descoperitoare de inteles. Acelasi, Tatal, Caruia noi Ii spunem Tatal nostru (pentru ca Fiul Lui ne-a invatat) da cele doua marturii: una in vesnicie: “Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut" (adica in vesnicie, vesnicule Fiu al Meu. Caci Eu Tata fiind, din veci sunt Tata si din veci am Fiu, pe Tine, Vesnicul Meu Fiu)(Ps. 2); si a doua marturie: acum, la botez, cand Iisus a venit la Ioan.

Ioan boteza multimile, care isi recunosteau pacatele... Pacatul a insemnat despartirea de Dumnezeu, care, la randul ei, a insemnat despartirea de insasi menirea noastra. De aceea a zis un profet - un cuvant de la Dumnezeu: "Nu pe Mine M-ati parasit, ci pe voi insiva". Te cutremuri, si ar trebui fiecare sa se gandeasca la acest fapt: Cand Il parasesti pe Dumnezeu te parasesti pe tine insuti; adica menirea ta, taina ta, rostul tau in fata lui Dumnezeu si in fata creatiei intregi. Si atunci, in aceasta constiinta a parasirii, veneau oameni credinciosi (in felul lor: ai Vechiului Testament, ai Legii, ai Profetilor) din vremea aceea si prozeliti ai caintei, din alte neamuri.

Mergeau la Ioan, care ii boteza cu botezul pocaintei, asa cum am aratat duminica trecuta. Iisus a venit si El la botezul lui Ioan. De ce a venit? Ioan, care primise - de la Dumnezeu Tatal in Duhul Sfant, tot prin Iisus - taina venirii Fiului lui Dumnezeu, taina lui Hristos, cand Il vede, tremura in fata Lui: "Eu trebuie sa fiu botezat de Tine. Tu vii la mine?". Si Iisus ii raspunde: "Lasa acum. Asa se cuvine, sa plinim toata dreptatea". Adica toata randuiala Vechiului Testament, care pregatise lumea pentru Hristos: Legea si poruncile; iar la porunci intra si spalarea aceasta, a botezului cu apa, botez ritual. In vremea aceea era si o comunitate monahala - a esenienilor - care, de asemeni, avea in randuiala acest botez al curatirii. Si la celelalte popoare erau spalari rituale: taina apei care spala, si simbolul ei, cand traiesti mai adanc, stiind ca adancul din tine (si la orice faptura in proiectul ei) e spiritual. Radacina oricarei existente e spirituala. Sta la temelia ei un proiect, un plan, o idee de la Creator. Deci erau aceste spalari rituale tot sub numele de botez.

Atunci, Iisus si El implineste aceasta randuiala a Vechiului Testament si a intregii lumi vechi; pentru ca El nu a venit sa strice Legea ci s-o plineasca (adica sa o duca la plinatate); sa plineasca Vechiul Testament, care se incheie aici; cum va spune Mantuitorul mai pe urma (dupa Sfantul Luca): "Legea si proorocii au fost pana la Ioan", iar de acum inainte se vesteste Evanghelia. Atunci Ioan a primit, cu smerenie, in fata Stapanului. Iisus n-a avut pacat de marturisit, dar a primit actul simbolic, anume Si-a plecat capul in apa Iordanului (asa cum Isi va pleca faptura lui umana pe cruce si de pe cruce in mormant, si va iesi la inviere), dezvaluind inca de aici, simbolic, taina inecarii pacatului si invierii. Atunci, spune Scriptura "indata iesind (care arata ca nu a urmat marturia pacatelor pentru ca era Cel fara de pacat), cerul s-a deschis (El a deschis cerul) si Duhul Sfant a coborat peste El in chip de porumbel si glasul Parintelui ceresc s-a auzit: "Acesta este Fiul Meu cel iubit...". Sfantul Marcu (ucenic al Sfantului Petru) spune: "Tu esti Fiul Meu cel iubit. Intru Tine am binevoit” (asa cum rostise din vesnicie: "Tu esti Fiul Meu. Eu astazi Te-am nascut”" asa si acum, intr-o a doua nastere). Si intru Tine sa fie toti chemati, toti pentru care am spus prin gura psalmistului: Voi dumnezei sunteti, fii ai Celui preainalt. De aceea Te-am trimis in lume, Fiul Meu: Mergi si-Ti mantuieste fratii! Intru Tine am binevoit (e toata bunavoirea Mea). Faptura intreaga este opera a vointei lui Dumnezeu; a bunei voiri a Parintelui ceresc, prin lucrarea Fiului si in unitatea, in comuniunea, in sanul Duhului Sfant Care ne strange pe toti. El este arzand in noi dorul dupa Fiul; asa cum a coborat in chipul porumbelului peste Fiul, acum, la botez.

Si... cum talcuiam, cu darul lui Dumnezeu, Iisus S-a botezat, dar nu pentru pacat; caci nu avea pacate. Iar a doua zi dupa botez, cand Iisus a venit la Iordan, Ioan a aratat catre Iisus si le-a spus ucenicilor: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii". Si zic Parintii (Sf. Ioan Gura de Aur): Ce a vrut sa insemne acest cuvant? Pe de o parte: L-a descoperit pe Iisus - Mielul; iar mielul e simbol al jertfei, care, la randul ei, e puterea care infrange pacatul. Si, mai adanc, jertfa nu e legata numai de pacat; e legata de taina creatiei. Orice creatie poarta in ea taina jertfei. Si o spun cu gand curat - de la Dumnezeu, nu de la mine - ca asa trebuie sa traiasca omul, in orice act al lui, ca o stare de jertfa. Si daca ar trai aceasta constiinta de jertfa in actul cel mai intim, din care se odrasleste un copil in lume, daca ai trai constiinta jertfei, ca daruiesti ce ai curat in tine si sfant, in constiinta unui act creator, dumnezeiesc, nu s-ar mai naste handicapati si bolnavi mintal, violenti si criminali, ci s-ar naste - cum avem atatea cazuri - oameni drepti, curati, cuminti, savanti, intelepti si sfinti. Jertfa e taina tainelor actului creator. De aceea a zis Ioan: "Iata Mielul Cel ce ridica pacatul lumii", ca sa le arate celor de fata: Iisus, Care a venit la botez, nu e asemenea voua, care veniti sa va strigati pacatele; El a venit pentru pacatul vostru; pentru ca El e Mielul, Cel ce ridica pacatul vostru. Prin insasi intruparea si nasterea Lui de la Duhul Sfant si din Fecioara a inceput ridicarea pacatului.

Si auziti ce a spus Tatal despre Iisus, Care S-a botezat acum: "Tu esti Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit". Tu esti Icoana, modelul tuturor celorlalti; care daca vor veni la Tine cand Tu ii vei chema si le vei zice: "Veniti la Mine toti cei impovarati si osteniti, si Eu va voi odihni pe voi", si vor raspunde la sfintenia Ta, la jertfa Ta, atunci voi spune si despre ei : Prin Tine si ei sunt fiii Mei. Voi intari cuvantul psalmistului: Eu am zis (am grait din veci si in timp): Voi dumnezei sunteti, fii ai Celui Preainalt, chemati sa descoperiti in voi chipul Fiului Meu.

Si atunci, Iisus a intrat in apele Iordanului ca un miel, prefigurand jertfa de pe cruce, moartea si invierea, intrand in apele Iordanului si sfintindu-le... Cum ne vom ruga acum noi la aceasta mare sfintire: "Sa se sfinteasca apa aceasta cu puterea, cu lucrarea, cu pogorarea Duhului Sfant, sa se pogoare spre apa aceasta lucrarea curatitoare a Treimii, sa i se daruiasca harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului!". Si noi auzim acum ca atunci la Iordan si vedem in duh Treimea Sfanta: Fiul Care era in apele Iordanului, Duhul Sfant coborand, in chipul porumbelului (vazandu-L deci), "ca un porumbel", si glasul Parintelui ceresc auzindu-l; deci auzind si vazand (asa cum la Horeb Moisi a si auzit cuvant, dar a si vazut - rugul care ardea dar nu se mistuia, ramanea verde, viu in Dumnezeul Cel viu) - cele doua simturi, care induhovnicite se inalta, se transfigureaza. De aceea rugaciunea cea mare, adresata Sfintei Treimi, incepe: “Treime mai presus de fire, Preabuna, Preadumnezeiasca...". Si adresandu-se Mantuitorului: "Te-am vazut prunc in iesle intru nastere, iar acum desavarsit barbat Te vedem , Dumnezeul nostru din Cel desavarsit (Parintele ceresc). Astazi Proorocul, Inaintemergatorul, se apropie de Stapanul; cu frica sta inaintea Lui.

Apele Iordanului se prefac in vindecari; toata faptura se adapa cu curgeri tainice. (De aceea se numeste aghiasma mare). Toate apele se sfintesc astazi din taina coborarii in apele Iordanului a Fiului lui Dumnezeu (Care, am vazut, nu sa-Si spele pacatele a venit, ci sa ridice pacatul lumii, sfintind apa; si sfintind casele, pe care le-am vazut zilele astea cand am mers, stropind si sfintind, atat de luminoase, atat de curate, parca le simteam innoite... si simteam taina aceasta pe care numai Dumnezeu o poate face: a innoirii inimilor si a fetelor tuturor care au primit cu atata bucurie si nadejde sfintirea). Azi pacatele oamenilor se curatesc in apele Iordanului. Astazi raiul s-a deschis oamenilor, Soarele dreptatii ne lumineaza, azi ne-am usurat de plansul celui vechi, al lui Adam. Ne-am izbavit de intuneric si adunarea cea sfanta si mult vestita a ortodocsilor se bucura. Stapanul la botez merge sa ridice firea omeneasca la inaltime. Cel neplecat Se pleaca robului ca sa ne slobozeasca pe noi din robie. Imparatia cerurilor am dobandit, impartia Domnului nu va avea sfarsit, pamantul si marea si-au impartit bucuria lumii si lumea de veselie s-a umplut".

Iubitilor, sa traim spiritual aceasta taina, aceasta bucurie, peste toate necazurile. De atatea ori ne aflam in fata unui om indurerat de un chin greu - in familie, in persoana lui - dar un singur cuvant si o singura scanteiere de har deodata ii schimba durerea si traieste in clipa aceea o deschidere a cerului in inima lui. Si poti sa uiti atunci durerea si poti sa arunci, sa ineci toata durerea de pana atunci si macar pentru o clipa sa traiesti arvuna aceasta a bucuriei ceresti; cu care poti sa birui pe urma necazurile si durerile; din acea clipa in care te-ai impartasit de un strop de apa sfintita, de un cuvant dumnezeiesc al Evangheliei, de Trupul si Sangele dumnezeiesc. Si simti ca ai primit o arvuna a invierii; a invierii pentru viata de aici si pentru viata cealalta. Dar biruind si incepand de aici, cu aceasta credinta si nadejde si putere harica pui noi si mereu noi inceputuri vietii si noi biruiri. Prin Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita (Care S-a aratat la Iordan); pentru care ne rugam si noi sa ne tina nedespartiti in credinta, in adevar, in iubire, in lumina si in bucurie divina si inima senina. Cu Maica Domnului si cu toti sfintii. Amin.

2011-12-31T18:13:00.001+02:00

Tăierea împrejur a Domnului Nostru Iisus Hristos

Sfântul Vasile cel Mare

Anul nou

Întrucât timpul nu ne permite să cuprindem în meditaţia noastră toate cele trei aspecte ale sărbătorii de azi, ne vom limita reflecţiile doar asupra Tăierii împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos şi asupra începutului Anului nou civil, urmând ca despre Sfântul Vasile cel Mare – întemeietorul marelui ordin monahal răsăritean care îi poartă numele – să se vorbească la 30 ianuarie, când va fi sărbătorit din nou, împreună cu ceilalţi doi mari Sfinţi Părinţi răsăriteni: Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur.

I. În Cartea Facerii, XVII 12 şi 14, Dumnezeu îi porunceşte lui Avraam: “În neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească să fie tăiat împrejur a opta zi (…). Iar cel de parte bărbătească, netăiat împrejur, care nu se va tăia împrejur, în ziua a opta, sufletul acela, se va stârpi din poporul Meu, căci a călcat legământul Meu.”

În virtutea acestui legământ încheiat de Dumnezeu cu Avraam, acesta şi poporul evreu ce se va naşte din el trebuia să-I rămână credincios lui Dumnezeu, păzindu-I poruncile; în schimb, Dumnezeu îi va asigura, lui şi poporului, asistenţa şi ocrotirea Sa deosebită, precum şi stăpânirea asupra Canaanului. Ca semn al acestei alianţe, Dumnezeu a instituit Tăierea împrejur, care cum ştim este prototipul, prefigurarea Sfântului Botez, din Legea Nouă, Taina prin care noul născut intră în rândul poporului ales, în Biserica lui Hristos.

Iisus Hristos, fiind Fiul lui Dumnezeu, consubstanţial, de o fiinţă cu Tatăl, nu avea nevoie să Se taie împrejur, dar ca om, născut în sânul poporului ales, S-a conformat legii, primind acest ceremonial sacru. Şi a făcut-o cu un întreit scop: să arate coreligionarilor Săi, încă din primele zile ale vieţii Sale pământeşti, că nu a venit să strice legea, ci ca s-o împlinească; să inaugureze, prin această primă vărsare de sânge, în mod anticipat, jertfa mântuirii noastre din păcat, şi să ni Se ofere pildă de smerenie prin supunerea la lege, evitând astfel sminteala pe care ar fi pricinuit-o prin nesupunere.

Odată cu ceremonialul Tăierii împrejur, Fiul lui Dumnezeu îşi primeşte numele de Isus, comunicat de îngerul Gavriil Mariei, la Buna-Vestire, nume care, cum ştim, înseamnă Eliberator, Mântuitor, prin harul şi puterea căruia trăim, credem, sperăm, iubim şi ne mântuim.

Iată un prim motiv pentru care ne bucurăm în această zi.

II. Dar, azi, ne mai bucurăm şi pentru că Dumnezeu ne-a învrednicit să păşim într-un nou an, har deosebit, care însă comportă pentru fiecare o mare răspundere: aceea de a întrebuinţa timpul ce ne stă în faţă în scopul de a repara trecutul cu greşelile şi păcatele lui, prin trăirea în spirit de penitenţă şi rugăciune, înnoindu-ne astfel sufleteşte prin eliminarea păcatului şi însuşirea virtuţilor copilului Isus, pentru a creşte mereu spiritualiceşte în El şi prin El, urmându-L în viaţa de fiecare zi.

Dar, oare, bilanţul spiritual cu care am încheiat examenul de conştiinţă, pe care presupun că fiecare l-am făcut la cumpăna dintre anul ce a trecut şi cel în care am intrat, îmi dă dreptul să sper că , după atâtea infidelităţi, Dumnezeu mă va mai răbda încă un an?

La Sfântul evanghelist Luca, Iisus Se adresează evreilor cu următoarea parabolă: “Cineva avea un smochin în via sa şi a venit să caute rod şi nu a aflat. Şi a zis către îngrijitorul viei: «Iată, trei ani sunt de când vin căutând rod în smochinul acesta şi nu aflu. Taie-l, pentru ce mai şi cuprinde pământul?» Iar acesta, răspunzându-i i-a zis: «Doamne, lasă-l şi în acest an, până îl voi săpa şi voi pune gunoi, doar va face rod, iar de nu, îl vei tăia în anul care vine»” (Luca XIII,6-9).

Stăpânul viei din această parabolă este Dumnezeu, via este neamul omenesc, smochinul este poporul evreu ales de Dumnezeu ca să se împărtăşească primul din roadele mântuirii de pe Cruce, iar îngrijitorul viei este Iisus Hristos, Care S-a ostenit mai mult de trei ani, vestind Evanghelia mântuirii în mijlocul lui, fără ca acesta să-I aducă lui Dumnezeu roadele aşteptate, adică fără să primească şi urmeze Cuvântul lui Iisus.

În această pildă, nu ne regăsim, oare, şi noi, unul fiecare? Nu trei ani de-a rândul, ci, poate, o viaţă, Dumnezeu ne-a răbdat, aşteptând an de an să-i aducem roadele cuvenite potrivit îngrijirii deosebite ce ne-a acordat-o Îngrijitorul Divin al viei, Isus Domnul. Şi, de atâtea ori, văzând neordinea noastră, nepăsarea şi neconlucrarea cu harurile Sale, oferite prin Fiul Său, era hotărât să ne taie firul vieţii: “Taie-l, pentru ce mai şi cuprinde pământul?” Isus însă, arătându-I Tatălui rănile suferite pentru noi, L-a rugat: “Doamne, mai lasă-l şi în acest an, doar va aduce rod, iar de nu, îl vei tăia în anul care vine.” Şi Tatăl, în mila Sa, ne-a acordat mereu câte un an, mereu noi termene.

Şi, acum, după atâtea infidelităţi, nu ne simţim constrânşi să ne întrebăm: Oare îmi va acorda Dumnezeu încă un an de probă, ori ca mâine voi fi tăiat, ca un smochin sterp, şi aruncat în foc? Şi în ce foc? Ce voi face dacă în clipa când nu gândesc voi fi chemat din lumea timpului în lumea Veşniciei prin cuvinte ce îngheaţă bătăile inimii: “Mergi de la Mine, blestematule (…)!” Atunci zadarnic voi implora păsuire ori milă: “Doamne, mai lasă-mă numai o clipă, să repar ce am stricat.” Sentinţa va fi definitivă, inapelabilă şi pentru o veşnicie.

O, iubiţilor, cât de puţin ne gândim că într-o clipă ne putem pierde veşnicia şi cât de preţios este timpul! Nu greşesc dacă afirm că timpul valorează cât veşnicia. Într-o clipă de căinţă desăvârşită, Dismas, tâlharul de-a dreapta lui Iisus a primit cerul din mâna lui Iisus: “Astăzi vei fi cu Mine în rai”, îi spune Isus. Ba putem zice, chiar, că timpul, sub aspectul mântuirii, valorează cât Dumnezeu, deoarece, într-o clipă bine folosită, îl putem dobândi pe Dumnezeu. Fiecare clipă poartă pe aripile ei un har, o lumină divină care, după cum conlucrăm cu ea, ne sfinţeşte sau ne pierde. Acel har divin va fi la judecata particulară ori avocatul nostru, ori acuzatorul nostru. În acea zi, vom fi traşi la răspundere pentru atâtea ocazii cu posibilităţi de sfinţire zădărnicite de nepăsarea sau neglijenţa de o clipă. Un gând bun respins poate avea drept consecinţă un iad, precum unul primit şi fructificat poate aduce cerul.

Iată de ce trebuie să trăim fiecare moment în aşa fel încât să fim gata pentru marea întâlnire cu Dumnezeu, Părintele, Mântuitorul, dar şi Judecătorul nostru şi împlinirea fericirii noastre. “Am totdeauna valiza pregătită. Sunt gata de plecare”, spunea în jurnalul său spiritual “il papa buono” (papa cel bun), cum era supranumit Ioan al XXIII-lea, de pie amintire.

În acest scop, vom răscumpăra timpul pierdut în păcat – în neglijenţă, omisiuni, căderi mai mici sau mai mari -, ne vom dezbrăca, prin penitenţă şi spovedanie, de omul cel vechi şi ne vom îmbrăca în virtuţile omului nou, în Hristos, spre a trăi în permanentă comuniune cu Tatăl ceresc. “Să lepădaţi chipul vieţuirii de mai înainte al omului vechi care se strică prin poftele cele ademenitoare”, ne îndeamnă Apostolul neamurilor, “şi vă înnoiţi cu spiritul cugetului vostru, îmbrăcându-vă în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, întru dreptate şi sfinţenia adevărului” (Efeseni IV,22). Acest adevărat om nou – nu acel fals om nou comunist – să-l zidim unul fiecare în noi înşine, în iubire de adevăr, de dreptate, de bunătate, de dăruire de sine. Numai astfel va dispare minciuna, fariseismul, ura, corupţia, din această societate bolnavă de necredinţă, dezorientată şi lipsită de speranţă. Numai înnoindu-ne astfel noi înşine vom putea deveni factori de reînnoire sufletească şi pentru alţii: părinţii pentru copii, dascălii pentru elevi, conducătorii de instituţii şi uzine pentru subalterni, şefii de stat pentru popor, căci reînvierea morală a omenirii pleacă de la fiecare din noi.

De Anul nou, toată lumea îşi face urări de fericire; toţi îşi doresc sieşi, precum şi prietenilor şi cunoscuţilor, un an mai bun, mai prosper, cu mai multe împliniri decât anul încheiat. Dar fericirea nu este în afara noastră, ci în noi. “Împărăţia cerurilor este în voi”, ne-o spune Iisus. În pacea cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu noi înşine. Dacă noi înşine nu ne pregătim fericirea, aşa cum spuneam mai sus, atunci, chiar dacă milioane de oameni ne-ar face urări de fericire, toate acestea nu ne vor ajuta la nimic şi vor rămâne doar vorbe goale.

Iată de ce, din pragul acestui nou an, vă doresc şi vă doreşte Biserica, fiecăruia dintre dumneavoastră, cât şi celor dragi, să realizaţi în fiinţa dumneavoastră, prin trăirea de fiecare zi, omul cu adevărat nou, născut prin har din Hristos; El să vă conducă gândurile, preocupările, conversaţiile, faptele, întreg comportamentul, ca să devenim adevăraţi lampadofori, purtători ai luminii lui Hristos în lume, spre a pregăti ziua în care să domnească “pacea lui Hristos în Împărăţia lui Hristos”. Doamne, eu sunt smochinul neroditor. Anul ce-mi stă în faţă este, poate, pentru mine, anul de probă, ultimul pe care mila Ta nemărginită mi-l mai acordă, ca în el să-Ţi aduc roadele pe care atâţia ani de-a rândul le-ai căutat zadarnic în viaţa mea. Te rog, nu îngădui să-Ţi resping şi de data aceasta harurile, ci fă-mă să conlucrez cu ele, cu fidelitate, folosind bine fiecare clipă, ca măcar în acest an să nu Te dezamăgesc, ci să devin smochin roditor, ca Tu, numai Tu, să fii slăvit în viaţa mea, spre mântuirea şi fericirea mea.

Amin.

2011-12-31T17:59:00.003+02:00

PREDICĂ ÎNAINTEA BOTEZULUI DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit?! (Matei III, 17)

Fraţi creştini,

       Când s-a pogorât pe pământ Fiul lui Dumnezeu, întuneric mare acoperea lumea întreagă. Înjosirea morală a popoarelor întrecuse orice limite. Omenirea, rănită la culme în viaţa sufletească şi trupească era pe moarte. Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, când a venit, a găsit lumea aceasta oarbă, umblând în întuneric, cu ochii acoperiţi de o perdea a neştiinţei, de greşeli şi superstiţii. Nu vedea nici de unde vine, nici unde avea să ajungă şi nici calea pe care trebuia să meargă. Iisus a găsit lumea surdă, cu urechile astupate la poruncile lui Dumnezeu, căci nu era în stare să înţeleagă nici glasul conştiinţei. Fiul lui Dumnezeu a găsit lumea şchioapă, căci se poticnea la fiecare pas şi se târa în patimi şi în crime. Mieluşelul lui Dumnezeu a găsit lumea leproasă, acoperită cu răni de la cap până la picioare.
       Păcate grozave de la cei din palate până la cei mai mici ce locuiau în bordeie. Deşi medicii lor nu lipseau, căci aveau o mulţime de preoţi, o mulţime de învăţaţi şi moralişti care dădeau rând pe rând reţetele şi leacurile lor, dar în zadar; preoţii aceştia erau mai mult împătimiţi decât poporul, fiindcă erau preoţii mincinoşilor zei. Iar învăţaţii erau stăpâniţi de cele mai scârboase păcate. Biata lume încercase toate leacurile, dar nu-şi găsise vindecare.
       Cu toţii, de la mic la mare, se răsuceau în chinurile grele pe patul durerii în toate felurile; de ce oare? Pentru că nu aveau model de urmat, nu venise Fiul lui Dumnezeu în lume, Mieluşelul lui Dumnezeu, care trebuia să ridice păcatele lumii! De aceea lumea de atunci, fiind în această situaţie morală vrednică de plâns, striga: "Răsăritule, strălucirea luminii celei veşnice, soarele dreptăţii, vino şi luminează-ne, căci suntem în întuneric şi în umbra morţii. Împăratul neamurilor, doritul popoarelor, vino şi mântuieşte pe omul pe care l-ai făcut, Emanoil, Împăratul nostru, legiuitorul nostru, aşteptarea neamurilor şi Mântuitorul lor, vino, Doamne şi mântuieşte-ne, Dumnezeule!"
       Acesta era strigătul din inimă al poporului celui ales, poporului evreu, şi cu el al tuturor popoarelor din lume. Şi strigătul acesta de jos s-a suit până la tronul lui Dumnezeu şi milostivul Creator a auzit strigarea. Atunci cel drept se pogoară ca o ploaie roditoare, pământul se deschide şi într-o tresărire de bucurie naşte pe Mântuitorul său. Cuvântul se face trup şi se arată în mijlocul oamenilor, plin de har şi de adevăr.
       Înainte de a se arăta Fiul lui Dumnezeu în lume, a fost profeţit cu sute şi mii de ani înainte. Apoi propovăduit de Sfântul Ioan Botezătorul, la râul Iordan, pe care L-a şi arătat cu degetul popoarelor zicând: "Iată Mieluşelul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii!? Sfânta noastră Biserică ne cheamă astăzi ca să serbăm această mare taină a arătării Domnului la apele Iordanului când a binevoit să se boteze de la Ioan în râul Iordan.
       Să ne deschidem dar şi noi inimile ca să putem primi Cuvântul dumnezeiesc şi binefăcătoarele sale învăţături pentru mântuirea noastră. Trecuseră treizeci de ani de când o stea frumoasă şi luminoasă strălucise pe cer, ca un semn de nădejde, de iertare şi mântuire a popoarelor. Treizeci de ani erau de când magii din părţile Răsăritului văzuseră această stea şi, privind acest semn cu multă credinţă şi cu dragoste, s-au dus la Bethleem să se închine Copilului de Împărat care se născuse.
       Acest împărat care abia se născuse avea ca palat o peşteră, iar ca tron o iesle, avea slujitori nişte animale, ca mantie împărătească scutecele sărăciei şi ale umilinţei. Mare le-a fost mirarea magilor la naşterea acestui copil Împărat. Timpul trecuse şi nimeni nu-şi mai amintea de steaua minunată care se văzuse pe cer. Şi aşa trecură treizeci de ani de la naşterea lui Iisus şi optsprezece de la cea dintâi arătare a Lui în templul din Ierusalim.
       În această vreme, starea Palestinei devenea din ce în ce mai tristă. Iudeea a fost alipită de împărăţia romană şi, de peste douăzeci de ani, prefecţii romani întrebuinţau abilitatea şi energia lor ca să apese acest popor care nu voia să primească jugul. Evreii nu mai aveau nici un rege şi libertatea dispăruse, iar patria lor se pierdea. Acest pământ pe care Dumnezeu îl dăduse cu preţul atâtor minuni lui Avraam, pe care-l primise ca făgăduinţă acest pământ sfânt unde Iosif îi mutase osemintele lui Iacov, tatăl său; acest pământ pe care David îl eliberase cu sabia sa şi-l cântase cu harfa lui; acest pământ unde Solomon ridicase adevăratului Dumnezeu singurul templu de pe pământ vrednic de numele Lui; acest pământ acum romanii îl luau în stăpânirea lor.
       Idolii intrau în Ierusalim şi, sub procuratorul Ponţiu Pilat, stindardul legiunilor romane erau acoperite cu embleme idolatrice. Acestea au fost introduse noaptea în cetatea cea sfântă şi a doua zi, la răsăritul soarelui, poporul le văzu fâlfâind pe templu şi deasupra citadelei Antonina, care era plină de soldaţi. Evreii nu puteau suferi o astfel de privelişte, o astfel de batjocură pe fiecare zi erau răzvrătiri, se dădeau jos steagurile, sfărâmau imaginile puse pe pavezele romane, se refuza plata către Cezar, se declara ca nelegiuită şi nedreaptă orice stăpânire străină şi mulţi piereau ca martiri.
       Tot poporul era încredinţat că venise vremea sosirii în lume a trimisului ceresc, a Mântuitorului. Toţi aşteptau arătarea Mesiei. În această situaţie de revoltă şi mişcare a poporului, apare deodată pe malul Iordanului un om cum nu mai văzuse poporul evreu. Acest om avea treizeci de ani şi şase luni şi era de neam preoţesc, fiul lui Zaharia arhiereul şi al Elisabetei. El crescuse în pustie în cea mai aspră înfrânare a pocăinţei. Avea o haină de păr de cămilă şi se încingea la mijloc cu o curea. Avea o barbă pe care niciodată nu o pieptănase, un trup slăbit de post şi înfrânare; el niciodată nu a gustat vinul şi nici o altă băutură îmbătătoare. Avea o înfăţişare plină de umilinţă, de blândeţe şi de putere sufletească. Vorbea cu o sfântă aprindere şi condamna păcatele lumii.
       Astfel era noul profet, el se numea Ioan. Iar poporul i-a dat numele de Botezătorul, fiindcă chema pe oameni la pocăinţă şi-i boteza în râul Iordan afundându-i cu tot trupul în apă. El zicea poporului: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor!? Auziţi, împărăţia cerurilor, nu a pământului pe care o aştepta poporul evreu. El lasă să se înţeleagă că această împărăţie, atât de aşteptată de evrei, nu se cucereşte nici cu sabia, nici cu aurul, nici prin răscoale, că ea este de o altă ordine, o împărăţie cu totul duhovnicească, împărăţia sufletelor, unde se intră prin pocăinţă şi se trăieşte prin iubire şi milostenie.
       Mulţimea venea şi se îngrămădea în jurul lui, ca să-l asculte, din toate părţile din Ierusalim, Pereea, Samaria, Galileea, veneau farisei, saduchei, cărturari, veneau preoţi, vameşi şi soldaţi; cei umiliţi şi săraci se plecară cei dintâi înaintea Botezătorului, plângând şi mărturisindu-şi păcatele lor.
       Veni rândul saducheilor, al acelora care distrugeau toată religia şi toată morala, fiindcă ei nu credeau în învierea morţilor; veni rândul fariseilor care falsificau religia lor şi care nu vedeau în religie decât forma ei; aceştia îşi închipuiau că e de ajuns a fi fiii lui Avraam şi vor moşteni împărăţia cerurilor. Aşa cum mai zic şi unii creştini de-ai noştri astăzi; că e de-ajuns să se numească creştini ortodocşi şi se mântuiesc fără a face ceva.
       Când i-a văzut Sfântul Ioan pe aceşti făţarnici şi mari ticăloşi ai lumii de atunci, a fost cuprins de o mare indignare, s-a aprins la faţă şi cu o sfântă râvnă a strigat către ei: "Pui de viperă, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Niciodată aceşti mai-mari ai iudeilor nu auziseră un limbaj atât de aspru. Ei erau deprinşi ca să vadă pe toţi plecându-şi frunţile înaintea lor prin pieţele Ierusalimului şi peste tot. Tot Ierusalimul să-i salute ca pe dascălii lui. Însă Sfântul Ioan i-a dat de gol şi i-a arătat lumii ca pe cei dintâi păcătoşi ai poporului de atunci. De aceea le zicea: "faceţi roade vrednice de pocăinţă şi nu ziceţi, în voi înşivă: părinte avem pe Avraam, căci zic vouă că Dumnezeu poate să ridice din pietrele acestea fiii lui Avraam!?
       Cu alte cuvinte, fiii lui Avraam după trup nu pot fi, dacă nu sunt fiii lui prin virtute şi credinţă.
       Aşa vorbea Sfântul Ioan Botezătorul celor mai mari, celor corupţi şi foarte de multe ori corupători. Nu ştiu dacă astăzi, după aproape două mii de ani de la arătarea Mântuitorului şi a lui Ioan Botezătorul, nu ni s-ar cădea şi nouă aceleaşi mustrări, tot aşa de aspre, dacă nu şi mai grele, fiindcă aşa ne lăudăm şi noi că suntem creştini ortodocşi şi că avem cea mai dreaptă credinţă şi suntem botezaţi. Dar la cei mai mulţi s-a împuţit sufletul cu fel de fel de păcate mari şi nespovedite, neplânse şi fără pocăinţă sinceră.
       Păcatele nedreptăţii, păcatele pârâciunilor, ale mândriei şi invidiei, păcatele desfrânărilor şi răutăţilor de tot felul, păcatele vrăjitoriei, ale nepăsării şi ale trădării, păcatele lepădării de credinţă, pentru toate acestea suntem vinovaţi. Iată cum au ajuns creştinii noştri nişte formalişti mândri şi îngâmfaţi ca şi acei evrei care se lăudau că au de tată pe Avraam, în schimb erau departe de faptele şi de trăirea lui Avraam. De aceea nouă ne trebuie biciul lui Dumnezeu, nu numai mustrare aspră, dar nu-i departe acest bici.
       Mergătorul-Înainte şi Botezătorul Ioan, pentru poporul care venea umilit, nu avea decât cuvinte blânde şi mângâietoare. Când mulţimea îl întreba ce să facă, Ioan nu le cerea să-i imite viaţa lui aspră, ci se mulţumea a le predica milostenia şi iubirea frăţească zicându-le: "Cel ce are două haine să dea una celui ce nu are, cel ce are bucate să facă asemenea?. Aceasta era învăţătura Sfântului Ioan Botezătorul. În puţine cuvinte se înţelegea căinţa, umilinţa, înfrânarea, milostenia şi iubirea frăţească, adică dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşa pregătea el calea Domnului.
       Anul în care a început Ioan să predice şi să gătească temeinic calea Domnului era un an sabatic, un an de jubileu, adică un timp de rugăciune şi de reînnoire religioasă la evrei. Îşi poate închipui oricine cât era de mare mişcarea poporului atunci. Şi nu departe de Ierusalim răsuna acest strigăt mereu: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu, iată, Mesia vine, iată făgăduinţa împlinită!? Mulţimea alerga pe malul Iordanului, se îngrămădea să primească botezul şi se mărturisea de păcatele ei. Văzând ei pe Ioan aşa de puternic în cuvânt, aşa de înfrânat, aşa de blând cu cei smeriţi şi aşa de aspru cu cei mândri, ziceau între ei: "Nu cumva este acesta Mesia, Hristos???
       Acest zgomot ajunse până la urechile lui Ioan şi acesta le răspunse: "Eu vă botez cu apă, dar vine Cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui. Acesta vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc!? Ioan era trimis ca să vestească pe un altul mai mare decât el. Botezul pe care-l propovăduia nu era decât un botez înainte-mergător, după botezul cu apă urma un botez mai înalt, botezul cu foc, cu Duh Sfânt. Mai întâi botezul pocăinţei şi apoi botezul iubirii; pentru aceasta trebuiau pregătite sufletele oamenilor.
       Într-o zi, Ioan zări printre mulţimea care venea la el un tânăr la treizeci de ani pe care nu-l văzuse niciodată la vederea Acestuia cu numele Iisus, Ioan se trase înapoi cuprins de frică şi-I zise: "Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?? Ioan cunoscu semnul curăţeniei cel mai presus de fire, pe care nu-l putea cunoaşte decât ochiul lui de sfânt prooroc de s-a înfricoşat, sau poate Iisus a aruncat o rază de lumină spre el, ca aceea care l-a făcut pe Ioan să se bucure şi să salte în pântecele maicii sale.
       Văzând Iisus frica şi smerenia lui Ioan, îi zise: "Lasă acum, Ioane, că aşa se cade nouă să plinim toată dreptatea!? Atunci Sfântul Ioan nu s-a mai împotrivit şi fără să mai zică un cuvânt, cu multă smerenie, L-a botezat. Îndată, spune Sfânta Evanghelie, Iisus a ieşit din apă şi cerurile s-au deschis şi Duhul Sfânt pogorându-se sub forma unui porumbel a venit peste El şi un glas din cer s-a auzit zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru carele am binevoit!? acest glas al lui Dumnezeu a fost auzit de toţi cei ce erau de faţă, dimpreună cu Sfântul Ioan Botezătorul, care a văzut şi porumbelul.
       El a văzut lămurit dumnezeiasca taină pe care o serbăm astăzi, adică arătarea Fiului lui Dumnezeu de către Tatăl Ceresc la toată lumea. În amintirea botezului Domnului, în fiecare an preoţii intră în Iordan la locul unde s-a botezat Domnul Hristos şi prin rugăciuni sfinţesc apele. Tot în amintirea acestui mare eveniment, noi creştinii ortodocşi ne ducem la râu, la fântâni şi izvoare sau punem în vase mari apă ca să fie sfinţită, pentru folosul nostru sufletesc şi trupesc.
       Dar pentru ca sfinţirea apelor să ne fie de folos pentru mântuirea sufletelor şi pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu, ni se cere şi nouă o pregătire, aşa cum spune Sfânta Evanghelie că pregătea Ioan poporul care venea la dânsul.
       Ni se cere să ne curăţim păcatele prin pocăinţă, prin post şi rugăciuni, prin fapte bune către săraci, prin cunoaşterea legii lui Dumnezeu, prin aplicarea în viaţa noastră a poruncilor dumnezeieşti şi prin jertfa laudelor noastre pe care să le înălţăm bunătăţii dumnezeieşti. Căci astăzi prin El cerul şi pământul, care fuseseră despărţite prin păcat, s-au întâmpinat şi s-au îmbrăţişat, dreptatea şi pacea s-au sărutat, astăzi adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit.
       Atâta timp cât poporul creştin a înţeles credinţa şi s-a depărtat de păcate, oamenii au avut frică de Dumnezeu şi Harul ceresc s-a sălăşluit printre ei şi au simţit din plin bunătatea şi mila dumnezeiască. Dar din ce în ce slăbind credinţa, a pierit şi frica de Dumnezeu. Lumea creştină s-a cufundat iarăşi în păcate din ce în ce mai grele şi astfel s-a deschis din nou prăpastia despărţirii de Dumnezeu.
       Încet, încet oamenii au uitat din nou drumul mântuirii, au uitat pe Tatăl cel ceresc, au uitat pe Mântuitorul care s-a jertfit pe cruce, au uitat pe Duhul Sfânt care i-a sfinţit, au uitat botezul şi l-au lepădat prin fel de fel de păcate mari. Şi pentru că i-a apucat moartea pe mulţi pe drumul pierzării, fără spovedanie, fără împărtăşanie, s-au dus mulţi în fundul iadului; astfel iadul este plin de creştini botezaţi în numele Sfintei Treimi, dar lepădaţi prin păcate mari, lepădaţi că şi astăzi trăiesc în desfrânare, în beţie, în avorturi şi înjurături, trăiesc departe de învăţătura creştinească.
       Oamenilor nu le mai place să se roage, să cânte lui Dumnezeu, trăiesc necununaţi la biserică, cu ţigara în gură toată ziua, cu înjurătura şi cu diavolul pe limbă, zavistuiesc şi duşmănesc, fură, mint, înşeală şi fac o mulţime de păcate cu multă plăcere. Tocmai acum când suntem pe marginea prăpăstiei cu toţii, când venirea Domnului este aproape, când sfârşitul şi judecata sunt gata, acum suntem mai nepregătiţi ca oricând cu sufletele noastre. Aşa i-a apucat moartea pe mulţi fără credinţă şi chip de pocăinţă şi nu le-a folosit la nimic botezul, pentru că nu l-au păstrat, ducându-se în fundul iadului cu demonii care i-au înşelat. Şi ca să ştiţi că nu vă spun de la mine aceasta ca să vă înfricoşez, ci ne spun sfintele cărţi bisericeşti, vă voi spune o istorie adevărată la care vă rog să luaţi aminte şi s-o puneţi la inimă.
       Sfântul Macarie cel Mare, care trăia în pustie, plimbându-se, a găsit o căpăţână uscată a unui popă idolesc; când a atins-o cu bastonul, a început să vorbească, spunându-i că atunci când Sfântul Macarie face rugăciuni pentru cei morţi, şi păgânii din iad primesc puţină uşurare. Şi a întrebat Sfântul Macarie pe căpăţână dacă dedesubtul păgânilor mai sunt şi alţi păcătoşi în chinuri. Şi i-a spus căpăţâna că dedesubtul lor, al păgânilor, în iad, se află creştini care au pierdut botezul cu fel de fel de păcate şi s-au lepădat de credinţă aceştia sunt la mai mari chinuri decât noi care nu am cunoscut dreapta credinţă.
       Auziţi, fraţilor creştini, că în iad, dedesubtul păgânilor, idolatrilor şi al tuturor păcătoşilor dinaintea Domnului Hristos, se află creştinii care s-au lepădat de Dumnezeu şi nu s-au lepădat de satana şi de lucrurile satanei. Creştinii care au pierdut credinţa şi cunoştinţa despre marea taină a Sfântului Botez sunt foarte păgubiţi sufleteşte. Creştinii noştri de astăzi au ajuns să semene cu păgânii la obiceiuri, fac petreceri şi o mulţime de păcate. Naşii la botez fac legământ că se leapădă de satana şi de lucrurile lui, dar când ajung acasă cu pruncul care a primit Duhul Sfânt prin sfânta taină, în loc să dea slavă lui Dumnezeu şi să petreacă creştineşte, fac tot felul de chefuri, ajung de se îmbată, se înjură, insultă pe Dumnezeu prin glume şi cântece imorale, făcând astfel voia diavolului, nu a lui Dumnezeu.
       Păgânii nu se puteau împăca cu învăţătura sfinţilor apostoli şi în special cu iubirea vrăjmaşilor şi îşi ziceau: să nu mai trăim noi ca strămoşii noştri, să nu mai purtăm noi armele noastre? Atunci în mintea lor naivă îşi făcură o judecată ciudată: când se hotărau să treacă la creştinism şi se botezau, îşi ţineau mâna dreaptă ridicată în sus, afară din apă. Ei îşi închipuia că numai apa face botezul şi de aceea îşi fereau mâna dreaptă, ca să poată purta arma, să omoare, să jefuiască, şi alte rele. Ce judecată ciudată! Poate zice cineva. Dar în această ciudată situaţie sunt şi creştinii noştri; astăzi ei îşi păstrează năravul de care spun că se pot dezbăra; unii au urechi nebotezate, adică acelea care nu pot suferi cuvântul lui Dumnezeu, cântecele Lui, alţii au mâini nebotezate, mâinile care fură, care omoară, care ţin ţigara în gură, care lovesc pe aproapele, alţii au gură nebotezată, care înjură şi dau diavolului, care clevetesc. Alţii au picioare nebotezate, cei care merg la cârciumă şi pe toate căile pierzării. Alţii au ochi nebotezaţi, acei care poftesc avutul altuia, care poftesc femeia altuia, ochii care privesc toate deşertăciunile lumii.
       Sunt mulţi care s-ar întoarce la credinţă, dar să nu le vorbească nimeni că e păcat să fumeze, să se îmbete, să desfrâneze, să-şi lase soţia şi că trebuie să se lase de toate păcatele, ci să-i lase să-şi facă toate poftele vrăjmaşului diavol şi ale trupului lor. Aşa sunt cei mai mulţi oameni, ar vrea şi cu Dumnezeu, dar nici de diavolul nu vor să se despartă.
       E greu de înţeles că Domnul Hristos nu are plăcere de asemenea suflete. Cine nu vrea să se despartă de rele, se lipseşte de mântuire; poţi să te fereşti de toate, dacă nu vrei să te desparţi de una din patimi, numai aceea singură îţi poate fura mântuirea. De aceea Sfânta Biserică ne cheamă astăzi ca să ne aducă aminte de această mare taină a Sfântului Botez şi să ne unească iarăşi cu Dumnezeu şi cu Fiul Său cel prea iubit; dacă voim să-L ascultăm.
       Dacă vom asculta poruncile Lui, dacă vom pune în practică Sfânta Lui învăţătură, să ne lepădăm de satana şi de lucrurile lui, care sunt păcatele şi poftele cele deşarte, toate duşmăniile şi răutăţile, ne vom purta cuviincios, ne vom iubi unii pe alţii, aşa cum ne-a învăţat Sfântul Ioan Botezătorul ? cel ce are două haine să dea celui ce nu are ? şi celelalte, orice lucru folositor să-l facem aproapelui nostru în numele Domnului Hristos, Împăratul nostru cel ceresc, El ne va plăti când va veni ziua cea mare.
       Să avem grijă şi să veghem neîncetat ca să nu ne mai murdărim iarăşi haina botezului, ca la venirea Domnului nostru Iisus Hristos să fim toţi curaţi, spălaţi şi luminaţi pentru întâmpinarea Lui pe norii cerului.

Rugăciune
Doamne, Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, învredniceşte-ne pe toţi de Împărăţia Ta cerească, pentru ca şi noi, cu toţi aleşii Tăi, să Te slăvim în vecii vecilor.

Amin.

2011-12-28T08:53:00.001+02:00

PREDICA LA DUMINICA DUPA NASTEREA DOMNULUI IISUS HRISTOS

... Si sculandu-se, Iosif a luat, noaptea, Pruncul si pe mama Lui si a plecat in Egipt (Matei II, 14).

Frati crestini,

       Dupa ce S-a nascut Domnul nostru Iisus Hristos in Bethleemul din Iudeea in zilele Imparatului Irod, iata ca au venit niste magi, filozofi din rasarit si, ajungand la Ierusalim, au inceput sa intrebe unde s-a nascut de curand imparatul iudeilor. Acesti magi au venit calauziti de o stea pana au intrat in orasul Ierusalim, dar aici steaua s-a ascuns de ochii lor si au fost nevoiti sa intrebe. Cand imparatul Irod a auzit aceasta s-a tulburat si tot orasul s-a tulburat impreuna cu el.
       Evanghelia acestei sfinte sarbatori a Nasterii Domnului ne da prilejul sa invatam mai multe lucruri folositoare pentru sufletele noastre.
       Cand Sf. Ioan Proorocul era in pantecele maicii sale Elisabeta, a saltat de bucurie cand a venit Preacurata Fecioara Maria in vizita la ea. Si noi ne bucuram acum cand sarbatorim nasterea Mantuitorului nostru care a venit sa ne izbaveasca din tirania diavolului. Nasterea Imparatului nostru Hristos ne ridica inimile si ne duce cugetele la Bethleem, unde, impreuna cu ingerii, cu magii si cu pastorii, cantam imnuri de slava.
       Acest indemn l-a facut Biserica in toate sarbatorile din postul acesta prin catavasia ce s-a cantat:
       "Hristos se naste, slaviti-L!
       Hristos din ceruri intampinati-L!
       Hristos pe pamant inaltati-va,
       Cantati Domnului tot pamantul
       Si cu bucurie laudati-L, popoarelor,
       Ca S-a preaslavit!"
       Dar pentru ce este chemat tot pamantul sa cante pe Dumnezeu? Acest lucru este de mare trebuinta a sti tot crestinul, fiindca a venit ziua cea mare a bucuriei, ziua eliberarii neamului omenesc de sub robia satanei. Greutatea pacatului era atat de mare ca, in nici un chip, nu se putea izbavi, si impacarea cu Dumnezeu a omului era imposibila. Lumea se vanduse demonului prin inselaciunea din gradina raiului. Ea era condamnata la inchisorile cele intunecoase ale iadului. Era pierduta fara de scapare si nimeni n-o putea izbavi.
       Tot neamul omenesc de la Adam si Eva incoace pana la Domnul Hristos era in ghearele celui rau, aruncat in prapastia pierzarii. Biata omenire nu avea nici o pilda de urmat, caci toti se zbateau in tot felul de patimi. Nu avea un invatator care sa o invete adevarata cale ce duce la fericirea vesnica.
       De aceea, odata cu nasterea Domnului Hristos, se schimba toate in lume, pentru ca El a venit sa ne arate calea fericirii, sa ne invete adevarul, sa ne lumineze mintea ca sa castigam fericirea vesnica in viata de veci. Pentru aceasta s-a coborat Fiul lui Dumnezeu la neamul omenesc si a zis despre Sine: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata; Eu sunt Pastorul cel bun, care-Mi pun viata pentru oile Mele; Eu sunt lumina lumii, Eu sunt Usa; prin Mine, de va intra cineva, se va mantui; Eu sunt Invatatorul vostru, sa nu aveti alti invatatori!"
       Mare bucurie s-a facut in cer si intr-un alai au pornit sfintii ingeri sa cante Domnului. Sa cantam impreuna cu ei si noi si in cantarile noastre sa-I multumim lui Dumnezeu cu multa recunostinta ca ne-a trimis pe Fiul Sau ca sa ne invete si sa ne fie pilda de urmat in aceasta vale a plangerii. Cand s-a nascut imparatul Alexandru cel Mare, tatal lui s-a bucurat nespus si a socotit un mare noroc ca fiul sau s-a nascut in vremea marelui filozof Aristotel. El era convins ca, instruit de marele invatat, fiul sau va invata tot totul si va fi fericit.
       Cu cat mai mult trebuie sa ne bucuram noi ca ne-am nascut in vremea adevarurilor credintei, a Mielului lui Dumnezeu, ce este mai presus de orice invatator si filozof pamantesc, care a zis: "Eu am venit ca lumea viata sa aiba si mai mult sa aiba, adica unde sunt Eu si voi sa fiti langa Tatal, la fericirea vesnica." De aceea, cantau ingerii la nasterea Sa: "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace!"
       Ingerii indemnau pe oameni sa ia parte la bucuria lor, ca insusi Fiul lui Dumnezeu a venit cu trup pe pamant. Ei ii scoala in noaptea aceea pe pastori si-i trimit sa vada pe Domnul cel nascut in ieslea din pestera. De atatea ori ingerii fusesera trimisi de Dumnezeu pe pamant si vazusera in lume multa jale. Acum ei isi ziceau ca oamenii toti se vor bucura de venirea Domnului si se asteptau ca toata lumea sa-L primeasca si sa-I urmeze invatatura.
       Mare de tot le-a fost mirarea cand au vazut purtarea lumii fata de Fiul lui Dumnezeu. Pamantul nu vrea sa-L primeasca. Pentru Iisus nu s-a gasit in Bethleem nici o casa calda in care sa Se nasca. Parca ar fi vrut ca Domnul sa Se nasca afara in frig si sa moara.
       Curand dupa nasterea Lui, Irod imparatul cauta sa-L omoare. Asa ca Iosif si Maria au fost nevoiti sa fuga cu El in Egipt. Cand Domnul Hrists a iesit in lume predicand Evanghelia si facand numai bine, in atatea randuri oamenii L-au izgonit si au vrut sa-L omoare. Si nu s-au lasat pana cand nu L-au omorat, rastignindu-L pe Cruce. Dupa ce a fost dat jos de pe Cruce, au avut grija sa puna o piatra mare la usa mormantului, sa puna ostasi de paza si sa pecetluiasca piatra zicand: "Poate acum am scapat de El!"
       Iata cum este lumea. Iata cum s-a purtat lumea cu Domnul Hristos. O singura fiinta nevinovata, fara de pacat, a venit la noi pe pamant, dar noi am ucis-o. Cand auziti despre aceasta rautate a lumii de pe vremea Domnului Hristos, cand S-a nascut cu trup pe pamant, imediat va vine in gand sa-i osanditi pe oamenii aceia pentru purtarea lor cea rea fata de Domnul Slavei si sunteti gata sa ziceti:
        Astazi lucrurile s-au schimbat, cine nu se bucura de nasterea Domnului? In ce tara sarbatoarea aceasta nu este o sarbatoare a veseliei?
       Asa este, in toata lumea nasterea Domnului se sarbatoreste cu multa bucurie. Ne intrebam, numai, ce fel de bucurie simte lumea?!
       Bucurie pentru venirea Domnului in lume ca sa ne mantuiasca? Ori bucuria ca in aceste zile avem parte si timp mai mult de odihna, de hrana mai buna si de petreceri cu tot felul de pacate? Caci, din marea gloata de crestini, cati petrec cu adevarat zilele acestea crestineste? Cati Il primesc pe Iisus cu o inima calda, cu o minte treaza, plina de recunostinta, cu un suflet iubitor, cu scutecele albe ale dragostei crestinesti. Cati Il hulesc la petreceri si betiile lor?! Cati Irozi nu-I stau impotriva? Vai, ce crestinatate straina de Hristos!
       Cati pacatosi inveninati la inima stau gata sa ia sufletul pruncului, adica acolo unde s-a nascut un suflet de crestin care vrea sa creasca si sa se hraneasca din laptele credintei adevarate! Cati vrajmasi nu ridica satana impotriva acestui suflet cautand sa-I omoare din fasa! Cata tulburare nu face diavolul in cate o casa unde se naste un crestin!
       Ce mari sunt rautatile si dusmaniile pornite impotriva credinciosilor adevarati, impotriva acestor suflete nascute din Cuvantul lui Dumnezeu, din duhul cel de viata datator impotriva acestor crestini! Pentru toate se gaseste loc in casele crestinilor de suprafata: pentru pofte, pentru mancaruri, bauturi, cantece, dansuri, jocuri de noroc, chiote si injuraturi... pentru toate se face loc in inima. Inimile sunt deschise si, cu multa bucurie, le primesc pe toate si pe toti. Numai pentru Domnul Slavei nu s-a gasit un loc. Domnul Hristos nu este primit. El n-are nici un amestec in inimile crestinilor de forma.
       Crestinismul nostru este un crestinism care repeta numai obiceiurile cele trupesti in mancaruri si bauturi, dar, fara Hristos si Evanghelie. Crestinii nostri se aseamana cu niste sticle care au etichete frumoase, dar sunt pline cu apa, care, dupa un timp, se strica si grozav s-ar pacali cineva care ar socoti ca in sticla aceea este ce scrie pe ea. Asa sunt cei mai multi, crestini doar cu numele, insa inimile lor sunt pline de ganduri si porniri vrajmase impotriva lui Hristos si a Evangheliei Lui. Daca sunt indemnati sa se intoarca la Dumnezeu, sa vina la Sf. Biserica, sa se lase de pacate, te iau in ras, poreclindu-te: ratacit, habotnic, fanatic si altele. Oamenii nu iubesc pe Dumnezeu, pe Domnul Hristos care s-a nascut in ieslea din Bethleem si nu vor sa creada in El si sa asculte Cuvantul Lui.
       Pe de alta parte, oamenii se vaita de greutati, de necazuri, de suferinta, de lipsa de putere in credinta si de mangaiere, iar in fata mortii tremura ingroziti. De ce, oare? Pentru ca nu au pe Domnul Hristos ca Stapan si Mangaietor.
       Numai atunci bucuria ta va fi bucurie adevarata si sfanta, cand vei putea sa zici: eram rob pacatului si diavolului, dar Iisus a venit sa ma izbaveasca. Pentru mine a venit El pe pamant. Pentru mine S-a smerit si S-a nascut in pestera saraca. Pentru mine a suferit frigul si zaduful, foamea si chinurile si a murit rastignit pe Cruce. Pentru mine a inviat. El este al meu si eu sunt al Lui.
       Daca ai incredintarea deplina in aceste lucruri si duci viata ta alaturi de invatatura Sa, ai inteles rostul venirii Mantutorului pe pamant si atunci te bucuri deplin cu o bucurie sfanta, ca El iti va da bucuria mantuirii, pentru ca El este Rasaritul cel de sus, Rasaritul rasariturilor.
       Se cade sa amintim acum si de batranul Iosif. Ce fapte marete vedem la acest barbat, logodnicul Preacuratei Fecioare Maria. El a fost un ascultator devotat Cuvantului lui Dumnezeu pana la moarte. Un astfel de om ii trebuia Fecioarei Maria, ca pazitor si slujitor minunii, care sa nu dea inapoi din lucrarea mantuitoare care se facea lumii prin Fecioara si Pruncul Iisus. Din traditie cunoastem o multime de intamplari periculoase prin care au trecut Iosif, Fecioara si Pruncul pana in Egipt si pana la intoarcerea din Egipt: foamea si setea, cum le-au iesit talharii inainte si fiarele salbatice care ii pandeau la tot pasul.
       Fericit suflet a fost si batranul Iosif care a putut sa dea o mana de ajutor nevinovatei Fecioare Maria, prin care ne-a venit mantuirea. De la supunerea si ascultarea acestui om sfant sa luam pilda si sa primim cu bucurie si cu dragoste totdeauna Cuvantul lui Dumnezeu. Numai acesta ne incalzeste si ne binecuvinteaza, ne curata de pacate si ne sfinteste toate simturile noastre. El alunga de la noi toate gandurile cele rele, scoate din stricaciune viata noastra, ne incununeaza cu mila si cu indurari, ne umple de bunatati si ne innoieste tineretile ca ale vulturului, cum zice In Psalmul 103.
       Intr-o imprejurare, pe cand Domnul Hristos vorbea multimii, iata ca a venit mama Lui si cauta sa vorbeasca cu El. Atunci cineva ii zice: "Iata mama Ta si fratii Tai stau afara si cauta sa vorbeasca cu Tine!" Dar Iisus a raspuns: "Cine este mama Mea si care sunt fratii Mei? Oricine face voia tatalui Meu, care este in ceruri, acela imi este frate, sora si mama."
       Iata ce cinste mare capata cel ce face voia Tatalui Ceresc. Cei ce asculta Cuvantul lui Dumnezeu si-L implinesc. Iata ca Domnul Hristos ne da o pilda ca si noi sa ne lepadam de cei ce nu asculta Cuvantul lui Dumnezeu, fie el cine ar fi. Acei ce asculta Cuvantul lui Dumnezeu si-l implinesc se numesc copiii lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Fiul Sau. Tot Domnul Hristos ne spune ca, acel care aude cuvintele Sale si le implineste se aseamana barbatului intelept, care-si cladeste casa pe temelie tare, pe piatra. Cel ce aude cuvintele Sale, dar nu le implineste, se aseamana barbatului nebun, care-si cladeste casa pe nisip.
       Noi sa intelegem, din ascultarea lui Iosif si a Sf. Fecioare Maria care purtau in bratele lor pe pruncul Iisus, ca asa trebuie sa fim si noi ascultatori si implinitori. Vai de unii crestini ai veacului nostru care fac acelasi pacat pe care l-a facut Irod imparatul! Ca si Irod care a omorat 14.000 de prunci ? care au murit martiri pentru Domnul si s-au botezat in sangele lor ? unii crestini isi omoara copiii inca din pantece.
        Aproape ca nu e femeie care sa nu fi omorat macar unul din copiii ei, cu voie sau fara voie. Ele au lipsit copilasii de amandoua vietile: si de viata aceasta vremelnica si de viata vesnica, pentru ca nu au fost botezati.
      Toti acesti parinti care au indraznit sa faca un asemenea pacat sunt condamnati la temnitele iadului impreuna cu Irod cel blestemat si cu demonii cei urati care i-au inselat.
       Pentru iertarea pacatelor acestea mari sunt cateva canoane de mare importanta pe care sa le ascultati si sa le faceti:
        Mai intai si intai de toate, trebuie sa se opreasca cu hotarare de a mai face acest pacat, orice s-ar Intampla.
    Al doilea, sa se spovedeasca cu sinceritate, spunand la duhovnic cate avorturi, intreruperi medicale si fereala are.
      Al treilea, sa se caiasca cu lacrimi si cu cainta toata viata pana-i va iesi sufletul.
        Sa boteze copii saraci pentru rascumpararea acelor suflete.
       Al cincilea, sa invete toata viata partea femeiasca sa nu faca avorturi si sa aduca cat mai multe suflete pe calea credintei adevarate.
       Acestea se vor socoti ca rascumparare a sufletelor pe care le-a trimis in intuneric. Metanii, post, rugaciuni si milostenii si tot felul de fapte bune trebuie sa faca fiecare, ca moartea vine fara veste si ne gaseste nepregatiti. Asa cum a venit si la o tanara despre care vreau sa va povestesc.
       In vara anului 1970 a venit o femeie plangand la manastire. Era de prin partile Botosanilor. Batea la usa fiecarui duhovnic si cerea sfat pentru sufletul fiicei sale. Cu lacrimi in ochi spunea ca fata ei a murit nespovedita din pricina ei.
        Eu, parinte, spunea ea, am avut o fata nemaritata, cam de 25 de ani. Ea traia cu mine in casa, era fata buna, harnica dar ii placea viata. In vara asta, nu-i nici o luna de atunci, fata mea s-a imbolnavit rau, zacand la pat, slabind mult.
       Mama, eu ma simt tare bolnava, ar trebui sa chemi preotul sa ma spovedeasca, ca am niste pacate mari, am gresit cu cineva si am trei avorturi ? a zis fata.
      Lasa, fata mea, ca am sa ma duc sa-l chem, sa termin mai intai treburile; dar n-am dat importanta cuvintelor ei, nu credeam ca va muri asa repede! A doua zi m-a intrebat fata:
       Mama, vine preotul?
       Iata, acum ma duc la parintele.
       Fata a tacut cateva minute, dar cand am ajuns la poarta, gata sa ies in drum, numai ce aud fata zicand:
       "Parintele, sa vina parintele, sa vina repede..." Si, in clipa aceea, si-a dat sufletul. De atunci nu mai am liniste in sufletul meu. De aceea, am venit la manastire, parinte, ca sa dau slujbe si sa ma sfatuiti ce sa fac ca sa ma ierte Dumnezeu si pe mine si pe fata. Iata, cum se inseala omul!
       Sa luam aminte, sa nu ni se para lucru de gluma, ca vai de sufletul acela pe care-l va apuca moartea nepregatit!
       O alta intamplare s-a petrecut in satul Versani, comuna Boureni, judetul Iasi. O familie cunoscuta in partea locului, a cetateanului Nicolae Ungureanu. Sotia lui, care traieste si acum, este o buna crestina, se spovedeste, tine posturile, merge la Biserica, face rugaciuni si milostenii. In schimb, sotul ei, decedat de curand, era foarte slab in credinta, nu mergea la biserica, nu se spovedea, nu postea, nu se temea de Dumnezeu, era betiv si desfranat.
       Cand cineva il indemna sa se indrepte, el raspundea cu ironie:
       "Lasa ca am aranjat eu cu sfintii sa nu mor acum... m-oi indrepta mai incolo, la batranete si m-oi duce la biserica... ca tot la biserica oi fi."
       La inceputul postului mare, sotia acestui crestin s-a hotarat ca, macar prima saptamana, sa tina post, ca sa se poata spovedi si impartasi. In a treia zi de post, satana a zadarnicit planul ei, ca ticalosul ei sot, imbatandu-se, a silit-o la trupeasca lui placere, neinduplecandu-se de lacrimile ei. Dar, chiar in noaptea aceea l-a ajuns mania lui Dumnezeu. A sarit din pat si, infricosat, a inceput sa strige:
       "Femeie, nu ma lasa, cuptorul, cuptorul de foc, dracii imi dau foc, scapa-ma femeie...!"
       In clipa aceea, mana nevazuta a mortii i-a oprit glasul pentru totdeauna si i-a rapit sufletul.
       Asa mor toti pacatosii care nu vor sa se indrepteze, dupa cum zice proorocul David: " Moartea pacatosului este cumplita." Sa punem la suflet tot ce am auzit si sa mergem numai pe calea cea frumoasa a bisericii ca niste adevarati ascultatori si implinitori ai Cuvantului lui Dumnezeu si sa-L slavim si noi pe pruncul Iisus care S-a nascut in ieslea din Bethleem, impreuna cu ingerii, cu magii si cu pastorii, si sa ne inchinam Lui zicand:

       Rugaciune
       O, Preadulce si Scump Iisuse, primeste-ne si pe noi in preajma staulului Tau si chiar daca inimile noastre sunt reci, incalzese-le Tu cu dragostea Ta; vino in pestera inimii noastre si cu caldura dumnezeirii Tale ne vom infierbanta si noi si vom putea birui toate ispitele vietii acesteia.
       Atrage-ne la Tine, Stapane, si deschide inima noastra, ca sa putem sa Te laudam in ceruri, pe Tine, Treimea cea de o fiinta si nedespartita, in vecii vecilor.

Amin.

2011-12-26T21:39:00.002+02:00

Predica la Sfantul Mucenic si Arhidiacon Stefan

Si au ales pe cei sapte diaconi pe care ii aminteste cartea Faptele Apostolilor. Cel dintai dintre ei era Sfantul Stefan care s-a distins de la inceput si ca un foarte bun predicator; un om evlavios, plin de Duhul Sfant si cu o dragoste netarmurita pentru Sfanta credinta noua, cea in Hristos Iisus. Acest sfant era si invatat, era grec, facuse scoala biblica la Ierusalim la picioarele lui Gamaliil, era coleg cu Sfantul Pavel, Saul din Tars si [cu] alti tineri care erau impreuna in Ierusalim, ucenici ai lui Gamaliil. Insa din acesti elevi ai lui Gamaliil, marelui dascal si inteleptului Gamaliil, numai Sfantul Stefan s-a distins ca un mare aparator al crestinismului. Saul din Tars ii era dusman, pazea hainele ucigasilor lui in momentul martiriului, cand a fost ucis cu pietre si altii, din umbra, din multimea de dusmani, atatau si ei poporul impotriva lui Stefan care devenise crestin.

Si asa fiind, intr-o buna zi, in conflictele descrise in Faptele Apostolilor in capitolul VII, Sfantul Stefan este in situatia de a apara ideea crestina. Si intr-un anumit loc, a predicat pe Hristos si ei s-au razvratit impotriva lui, sinedristii, adica capii poporului evreiesc si l-au tarat la tribunalul lor si acolo l-au acuzat ca este dusmanul lui Moise, profetul la care tineau foarte mult. Si atunci Sfantul Stefan s-a aparat printr-un cuvant, un cuvant lung in care face istoria poporului evreiesc de la inceput, de la Avraam si pana in momentul in care se afla, insa numai [ce] a deschis gura despre Hristos si atunci a inceput tragedia pentru el.

Am aici in fata o carte a unui parinte din veacul IV, Asterie al Amasiei, care are un cuvant foarte frumos despre Sfantul Stefan [si] martiriul lui. Si, pentru ca e mai concis si mai bine alcatuit, am sa-l citesc inaintea fratiilor voastre, insa nu tot, o parte numai din el, ca sa nu va obositi prea mult. El incepe aratand ce merite avea primul martir; daca ar fi fost al doilea sau al treilea era mai usor, avea niste modele inainte, insa el era primul marturisitor. Si spune Asterie aici - “Faimos este cel care lupta pentru credinta, chiar daca este al doilea sau al treilea dintre luptatori. Dar nu e vrednic de atata admiratie ca cel dintai. Cel de-al doilea este indemnat spre imitare, in temeiul ravnei celui dintai si asa este atras catre slava si catre ravna. Cel care insa nu s-a folosit de nici un invatator, ci singur este descoperitorul binelui, acela pe buna dreptate primeste intaietatea. Mare este, asadar, zelul Sfantului Stefan. Pentru aceasta, mare este si cinstea, pomenirea nemuritoare pe care n-a acoperit-o nici uitarea, n-a innegrit-o nici vremea, ci generatii dupa generatii primesc istorisirile faptelor lui mari. Preoti, popoare, copii, barbati, femei, sarbatorim intr-un chip ce nu se poate uita sarbatoarea de astazi”, a Sfantului Stefan. “Dar trebuie sa privim si istoria vietii sale, ca sa admiram si mai mult pe mucenic, cunoscandu-i cu de-amanuntul faptele.

Stefan a fost primul dintre diaconi[ai lui Hristos], sfintiti prin har, vas plin de Duhul Sfant. Intarea in fiecare zi pe crestini si intorcea pe cei rataciti pe calea cea dreapta. Indurera pe dusmani, pentru ca era mai puternic in ce priveste invatatura, mai mult decat ceilalti apostoli. Dar inaintea tuturor dusmanilor, pe cel dintai dusman, pe diavolul. Acesta era cu ochii inflacarati, cu privirea salbatica spre cei care erau mai mult alipiti de credinta. A ridicat deci impotriva Sfantului Stefan o ceata de oameni, neamul Alexandrinilor, gata totdeauna pentru razvratire.

Ati auzit negresit ca cetatenii acelui oras egiptean se inflacareaza si se aprind iute, ori in ce parte i-ar impinge. Cand Stefan a vazut multimea celor care se scurgeau impotriva lui, nu stia ce sa faca deocamdata. A descoperit insa un mijloc dibaci: sa le vorbeasca masurat si bland. Nimic, nici un leac nu este asa de puternic si potrivit pentru potolirea maniei si a revoltei ca o vorba dulce si masurata. Si a grait Stefan: “Spuneti-mi care este pricina urii voastre, ca intindeti mainile asupra mea cu gandul sa ma sfasiati?” Si au raspuns ci: “Pentru ca strici legile stramosesti si introduci invataturi straine”. Atunci Sfantul retor, fara arta oratoriei si pe nepregatite, caci nu vorbea cele pe care le invatase prin arta oratorica, ci pe cele pe care le inspira Duhul Sfant, a stat in mijloc si a spus: “Barbati frati si parinti, ascultati!” Intelepte sunt cuvintele cu care a inceput, cel mai bun inceput pentru o cuvantare rostita catre un public inversunat.

Si intr-adevar, cuvintele lui dulci si placute, oarecum pline de miere, asemanatoare cu untdelemnul curat, au potolit furia fiarelor. Si le aduce aminte apoi de Avraam, pentru ca incepand din timpurile vechi si prelungind mult cuvantarea sa, sa-i faca sa-si potoleasca mania. Dupa ce a vorbit mult despre Avraam, arata ca si Moise a profetit despre Hristos, pentru ca prin vrednicia de credinta a legiuitorului sa introduca oarecum pe furis si cu talent invatatura despre credinta. A spus in mod stiintific tot ceea ce contribuia la folosul ascultatorilor.

Dar cand a vazut ca rautatea lor este de neclintit, iar parerea lor de neinduplecat, atunci deci, plin de indrazneala, renuntand la viata de aici, a lasat la o parte toata arta oratorica de a indupleca pe ascultatori prin cuvinte de linguseala, a vorbit deschis celor care erau tari in cerbice, netaiati imprejur la inima, celor ce se lupta cu legea, celor care duc razboi impotriva Duhului Sfant si altele inca. Acum cainii multi l-au inconjurat ca pe Stapanul Hristos si tauri grasi, potrivit cuvintelor psalmistului, l-au cuprins. Statea singur, inconjurat din toate partile de un popor de ucigasi. In acel ceas nu era alaturi de el nici un prieten, nici un cunoscut, nici o ruda. In adevar, prezenta unor cunostinte de aproape da o oarecare mangaiere celor care sunt in primejdie. Dar inaltul Arbitru al marii lupte, Dumnezeu, a cunoscut ca Stefan are nevoie de un ajutator - caci, desi era curajos si viteaz, totusi era om si simtea cele omenesti - si i Se arata indata. Si pe cand se uita Stefan spre cer, S-a aratat Dumnezeu avand pe Fiul in dreapta, in forma omeneasca.

Ce mare iubire de oameni, ce mare bunatate! S-a aratat atletului pentru care lupta, Dumnezeul dumnezeilor. Iar Dumnezeul tuturor i-a spus cam aceste cuvinte: “Nu fi intristat, Stefane, ca n-ai pe nici un om care sa te ajute, ca nu-i langa tine la vreme de necazuri nici un prieten”.” Ca de obicei el avea colegi, erau prin multime pe acolo, insa nimeni nu lua parte. Asa suntem parasiti cand suntem in mare necaz. “”Dar Eu impreuna cu iubitul Meu Fiu” spunea Dumnezeu, “vad cele ce se fac. Gata este odihna, deschise sunt usile Raiului, cu putina rabdare paraseste viata aceasta trecatoare si grabeste-te spre viata cea vesnica si fara de sfarsit. Inca pe cand esti in trup vezi pe Dumnezeu, lucru ce depaseste toata firea omeneasca. Ai fost initiat de apostolii mai batrani ca Tatal are Fiu adevarat si iubit. Iata Eu Ma arat tie atat cat poti purta tu. Sta alaturi de Mine, in dreapta, si Fiul, ca sa cunosti din locul in care sta, ce cinste are la Mine. Atunci cand Dumnezeu umbla pe pamant in trup omenesc, scandaliza pe multi, dar tu acum vezi-L langa Mine intru inaltime, cu chip de om ceresc si supraceresc pentru a te incredinta de intruparea care s-a savarsit. Nu te tulbura, nu te pierde cu firea, daca esti pietruit pentru El. Nu te teme de lupta, caci vezi pe Arbitrul luptelor. Paraseste trupul, dispretuindu-l ca pe o legatura pamanteasca, ca pe o casa putreda, ca pe un vas de lut usor de spart. Alearga liber ca sa mostenesti viata de aici. Cununa virtutii tale ti-e gata, muta-te de acum de pe pamant la cer. Lasa trupul ucigasilor tai (…), paraseste tu un popor cuprins de furie si vino in ceata ingerilor.”" Cam aceasta ii spunea Dumnezeu in aceasta vedenie foarte mangaietoare pentru Stefan.

“Dumnezeu s-a aratat Sfantului Stefan cu intentia ca sa nu sufere ceva cumplit si sa-i dea mai mult zel in fata marii primejdii care sta inaintea lui. Din aceasta pricina, nu i-a trimis in ajutor un inger ca apostolilor in temnita, nici o putere slujitoare sau un semn; S-a aratat El insusi, Domnul. Stefan a fost parga mucenicilor, iar cea dintai fapta de mucenicie trebuia sa fie desavarsita, pentru ca mucenicii, cei care vor fi ziditi in urma, sa ia reazim tare de ravna si sa nu fie imitatori ai fricii”. Toti mucenicii aproape au avut un sprijin, niste ocrotitori. Unora, in temnita aruncati fiind, plini de rane, in timpul noptii li se arata cineva, un batran sau un apostol, un inger, si le vindeca ranele si a doua zi erau intregi si uimeau pe cei care i-au chinuit in ziua precedenta. Asa incat aceste aratari, aceste incurajari supraomenesti dadeau foarte mult curaj martirilor de la inceput. Iar Sfantului Stefan nu s-a aratat un inger sau un sfant apostol, ci insusi Dumnezeu Tatal si Fiul in slava cereasca.

“Asa se intampla si in razboaiele obisnuite. Soldatul din primele randuri este cel care da tonul luptei: daca se poarta cu barbatie si cu vitejie incurajeaza pe toti ceilalti” care vin in urma lui.

“(…) Cel invrednicit de marea vedenie ca nici un altul n-a trecut sub tacere ceea ce a vazut. Dimpotriva, indata a strigat: “Iata vad cerul deschis si Fiul Omului stand la dreapta lui Dumnezeu”. Credea Sfantul Stefan ca indata ce va spune vedenia, are sa-i convinga pe necredinciosi. Ei insa au facut cuvintele prilej de mai multa manie si furie si astupandu-si urechile la auzul cuvintelor lui, socotindu-le drept hula, s-au pornit de indata sa ucida. Tragandu-l afara din cetate pe omul purtator de Hristos, care purta rabdarea ca si Hristos crucea, vindeca raul savarsit tot prin rau, se apara de ucidere prin ucidere si adauga crucii pietrele. Au asezat pe un loc ses pe de trei ori fericitul Stefan, trupul acela inalt, trofeul mare al mucenicilor, si poporul sangiurilor si al maniei au inconjurat pe Stefan si imitand acea numita aghinie intrebuintata in lupte, au aruncat cu pietre in diaconul Pietrei celei care sta in capul unghiului”, in Sfantul Stefan.

“Mana evreiasca a savarsit omorul. Tinta celor care aruncau era mucenicul care statea in mijloc, ca si semnul de ochit pentru arcasi. Trupul sau ranit din toate partile si scaldat in sange n-a mai putut sta drept, se clatina si ameninta cu caderea, ca un plop inalt taiat la radacina de multi taietori de lemne. Dar n-a cazut neelegant ca cei mai multi dintre oameni, n-a cazut lungit cu fata la pamant, nici n-a fost doborat pe o coasta, nici n-a cazut trupul lui pe spate, ci a cazut punandu-si genunchii in chipul plin de cuviinta al unui om care se roaga”.

A murit rugandu-se. “A grabit prin rugaciune despartirea trupului de suflet, strigand catre Domnul vazut de el: “Doamne Iisuse Hristoase, primeste duhul meu”. Se silea sa se mute de aici ca dintr-o tara straina in patria sa, ca dintr-un pamant pustiu si secetos intr-un oras stralucitor. Pe langa rugaciunea sa a adaugat si o rugaciune pentru cei care il loveau cu pietre. Cei ce raneau faceau fapte bune - pentru el, pentru Stefan - “cei ce aruncau cu pietre mantuiau, cei ce ucideau dadeau viata, cei ce-l desparteau de tarana il trimiteau in imparatia Cerurilor.

Sa vedem ce scop au si cuvintele rugaciunii lui: “Doamne, nu socoti lor pacatul acesta”. Stefan nu s-a rugat, dupa cum gresit socotesc unii, ca sa ramana pacatul dusmanilor lui nepedepsit si fara raspundere. (…) Dar ce sens au cuvintele “Doamne, nu socoti lor pacatul acesta”? Iata ce vrea sa spuna Sfantul Stefan: “Da-le, Doamne, teama umilintei; du spre cainta pe cei indrazneti! Nu ingadui sa moara in taierea imprejur a necredintei! Atrage-i, Doamne, prin pocainta la cunoasterea Ta! Aprinde-le in inimi flacara dumnezeirii! Daca se vor imbunatati in chipul acesta, este clar ca atunci nu le vei socoti lor pacatul. Daca se vor spala cu sangele Tau si al meu in baia harului, vor fi sloboziti de crimele lor”.

Acestea s-au intamplat si drama s-a savarsit. Osti de ingeri se bucurau de lupta sa si cu multa suita l-au asezat pe Sfantul Stefan in ceata ingerilor. Diavolul insa s-a intors fara nici o isprava, grozav nedumerit. Dar ca sa vorbesc intr-un chip mai material despre duhul vazduhului care are fata, ca sa ma exprim prin cuvintele profetice, ca arsura oalei, diavolul a savarsit tocmai contrariul decat ceea ce nadajduia: prin cele prin care socotea ca are sa imputineze pe crestini, prin acelea a inmultit catalogul mucenicilor”.

Frati crestini, asa ne e prezentat acest martiriu al Sfantului Stefan, primul martir crestin. A fost cu adevarat parga a mucenicilor si un exemplu, cu tot ansamblul de chinuri si cu tot sprijinul dumnezeirii intregi care l-a intarit. Duhul Sfant era in el, iar sus pe bolta cereasca, deasupra teatrului in care patimea, erau Tatal, Dumnezeu Tatal si Fiul, (…) pentru care murea Sfantul Stefan. Locul unde a fost mucenicit Sfantul Stefan este cunoscut la Ierusalim, cine a fost acolo stie, este o biserica ridicata in cinstea lui, cand se iese din cetatea Ierusalimului catre Ghetsimani. Se trece prin poarta Sfantului Stefan si e o biserica frumoasa, nu prea veche, insa [facuta] pe zidul uneia [mai] vechi. Acolo a fost alta biserica la inceputuri. Si de acolo se coboara la Ghetsimani. Ceea ce adauga la frumusetea bisericii si la aceasta intamplare cu martiriul Sfantului Stefan, sunt indeosebi clopotele. Frati crestini, cine a fost si a ascultat acest dangat de clopot, e rascolit cu adevarat dumnezeieste. Cine a armonizat aceste clopote, cine a pus in ele metalul ca sa dea un sunet asa de duios si asa de armonios, desteapta in inimi momentul dramatic, dar si de slava in care Sfantul Stefan si-a dat duhul in mainile Sfintei Treimi.

A fost cules de crestini, trupul lui ucis cu pietre, a fost ingropat cu cinste acolo, insa a disparut pentru multa vreme. Abia in anul 415 s-a descoperit Sfantul lui trup si a fost pus din nou intr-o racla de argint aurit si pastrat cu cinste la Constantinopol. Dupa aceea moastele lui au circulat si Dumnezeu stie unde sunt acum; parti din ele sunt in mai multe locuri din lumea crestina. Si un moment important: cand s-au gasit moastele Sfantului Stefan, in loc sa se bucure toata lumea crestina din insula in care s-au gasit, in Mediterana - erau si evrei acolo - toti evreii au fost ciomagiti de crestini, ca un fel de razbunare pentru aceasta crima, ca l-au ucis pe Sfantul Stefan.

Predica la Nasterea Domnului

2011-12-21T21:07:00.001+02:00

Predica la Nasterea Domnului

''Un prunc s-a nascut noua, un fiu s-a dat noua...inger de mare sfat, sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al pacii, parinte al veacului"... (Isaia IX, 5.)

Frati crestini,

Aceasta este bucuria marturisita de proorocul Isaia al Vechiului Testament, si aceasta este bucuria clipelor de fata pe care crestinatatea le traieste in fiecare an in aceste sfinte sarbatori ale Nasterii Domnului. Pruncul a carui nastere o sarbatorim e ''inger de mare sfat, sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al pacii, parinte al veacului"...

Si precum in chip firesc, mare e bucuria familiei in care se praznuieste un nou nascut, cu atat mai mare bucurie e pentru intreaga familie crestina, cand sarbatoreste intruparea lui Dumnezeu ca om.

Si iarasi, in chip firesc, e ca omenirea crestina sa se bucure la aceasta praznuire a Nasterii Domnului, pentru ca Dumnezeu s-a facut om pentru mantuirea ei.
Intr-adevar, prin nasterea Mantuitorului ni s-a dat o noua faptura pentru intreaga omenire. In istoria lumii, orice crestin vede doua zidiri ale omenirii. Doua sunt creatiile: una atunci cand a facut Dumnezeu pe primul om, iar a doua acum cand Dumnezeu s-a facut om, pentru a zidi din nou faptura omeneasca, care se nimicise prin pacat.

Aceasta intrupare a lui Dumnezeu va aduce infaptuirea unei zidiri noi pentru lume. Crestinul e ''o faptura noua'', dupa cum spune Sf. Apostol Pavel... Omul cel vechi e omul pacatului. Hristos s-a nascut om adevarat, dar fara de pacat. Aceasta nastere e inceputul mantuirii noastre. De acum inainte ne vom forma si noi sufleteste, dupa chipul lui Hristos. Fiecare se va stradui sa fie un urmas al lui Hristos, al carui nume il si poarta.

Inainte de venirea lui Hristos, omenirea nu avea putinta sa se renasca la aceasta noua viata adusa prin nasterea lui Hristos. Caci din vechime era numai sub imperiul primei creatii, prin care omenirea era chemata sa se inalte pana la perfectiune, pana la Dumnezeu. Si cum ca asa este, citeasca fiecare prima pagina a Bibliei, in care e vorba de creatia lumii.

Dar iata ca, fiecare din noi, in chip firesc suntem framantati impreuna cu Sf. Ambrosie de intrebarea urmatoare: ''Pentru ce in Sf. Scriptura se zice ca Dumnezeu creand lumina, taria, astrele, planetele, animalele si toate cate exista in lume, la toate a zis: ''Si a vazut ca sunt bune;''... numai la om n-a zis: ''Si a vazut Dumnezeu ca omul este bun''?''

Sfantul si inteleptul episcop cauta sa-si raspunda la aceasta intrebare, zicand: ''Soarele nu poate sa fie mai soare decat este, floarea mai floare si nici animalul mai animal, sau lumina mai lumina, deoarece acestea nu sunt perfectionabile, adica nu sunt capabile de o desavarsire mai mare, decat au avut atunci cand au iesit din mainile celui Atotputernic. Omul insa, fiind facut dupa un model infinit superior lui, este capabil de desavarsire, adica folosind exact si corect facultatile si insusirile cu care a fost inzestrat, sa se apropie cat mai mult de modelul sau, de Prea bunul Parinte ceresc".

Dar iata ca prin pacat omul nu se mai putea inalta la Dumnezeu, caci el fusese indepartat de la El, si atunci in loc sa creasca si sa sporeasca aceasta zidire, ea se naruia. Omenirea nu se putea ridica la cer, caci Dumnezeu nu mai era cu ea, iar ea prin puterile ei nu se putea zidi sufleteste, pentru a se inalta. Prin pacat omenirea cazuse in iadul distrugerilor.

Si cum ca nu se putea inalta omenirea la perfectiune, fara de Dumnezeu, n-ar fi sa va ganditi decat la faptul ca, inainte de venirea lui Hristos, omul nu era privit ca un scop in sine. Nu. Omul era socotit ca un mijloc de realizare a idealurilor altuia... ale acelui bogat, sau ale Statului. Copiii erau crescuti in vederea Statului. Si numai cei cari erau capabili sa apere Patria, erau crescuti, iar pe ceilalti ii omorau. Asa era socotit omul inainte de venirea lui Hristos.
Familia avea o singura chemare, de a produce cetateni.

Si ceea ce este mai dureros, e ca chiar si religia era inchinata intereselor omenesti. Dusmania dintre oameni era asmutata de religie. Iar deznadejdea e si mai mare, cand ne gandim ca si patimile isi aveau unii proteguitori.

Si in sfarsit, morala, acea disciplina de insanatosire si inaltare a fiintei omenesti, era fructul acelorasi interese patimase. Cei vechi aveau o morala a intereselor, o morala scoasa din faptele lor pline de egoism si razbunare.

Ei bine, pe aceasta prima zidire distrusa, vine sa o ridice Iisus Hristos. Intruparea lui Hristos e temelia rezidirii noastre.

De acum se va vorbi de o noua chemare a omenirii spre perfectiune. Pana acum: ''Nimeni nu se putea ridica la cer decat Acela care s-a pogorat din cer". (Ioan III, 13).

A trebuit ca sa se pogoare Hristos Dumnezeu din ceruri ca sa ne inalte. Caci, iarasi, dupa cum spune Mantuitorul: ''nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine" (Ioan XVI, 6).

Prin Nasterea Domnului ajungem sa fim ''partasi firii dumnezeiesti''.

Prin Nasterea lui Iisus Hristos, prin har si prin invatatura cea sfanta, oricine de acum poate sa ajunga la perfectiune. Fiecare poate sa se ridice in muntele cel sfant de care se intreaba psalmistul: ''cine se va sui in muntele Domnului, sau cine va sta in locul cel sfant al lui?''

Cel cu maini nevinovate si cu inima curata care nu si-a intinat cu minciuni sufletul sau si cu viclesug nu s-a jurat vecinului sau." (Psal. XXII, 3-4.) Prin venirea Mantuitorului, omul din nou se infiaza Cerului, caci dupa spusa Mantuitorului: ''Cel ce va face voia Tatalui Meu celui din cer acela imi este frate, sora si mama". (Mat. XII, 50.)

Pentru crestini viata nu e un blestem, nu e o micsorare pentru traitor, ci din contra e o fericire si o binecuvantare. Si de aceea pe drept Sf. Ioan Hrisostom si spune: ''Ce spui nenorocitule si nemernicule? este vicleana viata prezenta, in care am cunoscut pe Dumnezeu, in care filosofam asupra vietii viitoare, in care am ajuns din oameni ingeri si dantuim cu puterile cele de sus?... Nu trupul, ci faptele si imprejurarile sunt spre nenorocirea noastra".

Si ce este mai inaltator decat ca prin viata noastra sa slujim lui Dumnezeu? Sa slujim Aceluia prin puterea caruia straluceste soarele si luna, sa slujim Aceluia de care asculta astrele in miscarea lor, sa slujim Aceluia care cantareste lacramile celor in suferinti, sa ascultam de Acela intru care adorm intru fericire cei binecredinciosi...

Fratilor, iata cum prin Nasterea pe care o sarbatorim avem pe Dumnezeu.

Prin Nasterea Domnului, toti cari credem in Dumnezeu Tatal, Fiul si Sf. Duh, alcatuim de acum o familie sfanta. Dumnezeu e pentru noi, nu un stapan rau, ci un parinte milostiv si bun, iar Fecioara Maria o Mama a intregului neam omenesc pe care l-a mantuit prin nasterea Fiului Ei. Iar noi cu totii suntem frati intre noi si frati mai mici ai lui Hristos, si fii credinciosi ai lui Dumnezeu. In aceasta Imparatie a lui Dumnezeu, nici nu se poate nadajdui sa fie decat bucurie si stralucire, caci Insusi Dumnezeu e cu noi, iar traiul vietii noastre nu poate sa infloreasca decat in pace si liniste, caci in aceasta gradina a Imparatiei lui Dumnezeu, nu se aude decat un singur cor al ingerilor, cari in cer si pe pamant canta: Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intru oameni bunavoire.

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI IISUS HRISTOS

2011-12-13T08:29:00.000+02:00

PREDICĂ LA DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI IISUS HRISTOS

Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu (Matei, I, 23)

Fraţi creştini,

Aceste cuvinte din proorocia Isaiei ni le aminteşte astăzi Sfânta noastră Biserică prin Evanghelistul Matei, ca dovadă că s-a împlinit Scriptura. Evanghelia aceasta se citeşte în duminica dinaintea naşterii Domnului Hristos, pentru ca să ne pregătească cu vrednicie să întâmpinăm măreaţa zi a naşterii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Îmăpăratul nostru al creştinilor.
Noi toţi trebuie să simţim iubirea Lui de oameni, fiindcă a venit să ne mântuiască. Cei ce călătoresc în Italia şi vizitează insula Corsica sunt atraşi, mai întâi, de parfumul florilor: de rozmarin, de crini, de trandafiri... Aşa şi pe noi ne atrag spre ieslea lui Hristos, prin Bethleemul din Iudeea, cântările Bisericii care tot mai des anunţă această zi plină de bucurie şi de mântuire. Această zi plină de lumină, când Dumnezeu se face om şi se naşte pe pământ, sălăşluindu-se printre noi, păcătoşii.
O, ce mare minune este aceasta, fraţilor! De peste cinci mii de ani păcatul lui Adam închisese uşile cerului, oamenii ajunseseră sclavii demonului, ai patimilor celor mai îngrozitoare cufundaţi în întunericul idolatriei şi în umbra morţii. Prin păcatul lui Adam şi ale lor proprii, oamenii sfărâmaseră legăturile care îi uneau cu Dumnezeu. Ei se revoltaseră împotriva celui Atotputernic.De aceea, şi Dumnezeu se depărtase de acest pământ plin de nedreptăţi şi nu-i mai socotea fii ai Săi, căci răul ajunsese a extrem şi vrajba între cer şi pământ nespus de mare.
De aceea,pentru a împăca cerul cu pământul trebuia să se nască un mijlocitor, un om şi, în acelaşi timp, Dumnezeu. Un mijlocitor care să ne poată învăţa calea către fericire prin exemplul Său. Şi iată că acest mijlocitor, care a venit ca să ne împace cu tatăl Ceresc a fost vestit de Duhul Sfânt prin prooroci cu sute şi chiar mii de ani înaintea poporului evreu, din a cărui seminţie trebuia să se nască.
Dar, nu numai poporul evreu aştepta un salvator care să-l scape din robia diavolului, ci întreg neamul omenesc, căci Dumnezeu luminase pe unii înţelepţi din fiecare popor ca să vadă şi să aştepte pe trimisul Lui întrupat, pe liberatorul omenirii, pe Mesia, pe Cuvântul lui Dumnezeu din cer.
În istoria religiilor altor popoare găsim că aşa aşteptau chinezii pe un oarecare rege păstor şi mare doctor sfântul care va veni din cer ca să mântuiască lumea. Un mare învăţat a scris atunci că se va ridica un om sfânt care va face un ocean de fapte bune. El va veni din cer şi va avea toată puterea pe pământ.
Egiptenii aşteptau şi ei pe Isis, mama neamului omenesc care va naşte pe Horus, eroul care va zdrobi pe Tifon, vrăjmaşul neamului omenesc, adică pe diavol. Indieni aşteptau şi ei pe Brahma sau Vişnu, care va apare în chip omenesc, va sfărâma puterea celui rău, îi va răsturna tronul şi va repara ruinele omenirii.
Perşii aşteptau pe Mitra, mijlocitorul suprem care va birui pe Ahriman, spiritul cel rău şi va uni într-o singură familie omenirea întreagă cu o limbă şi un sceptru. În Japonia, în Siham, în Tibet, pretutindeni popoarele din Orient aşteptau pe un Dumnezeu venit din cer care să-i înveţe pe oameni şi să repare greşelile lor. Popoarele din America ziceau că Purul va trimite din cer pe propriul său fiu, pentru a extermina şarpele.
Mexicanii credeau într-o transformare reigioasă care va înlocui sacrificiile omeneşti. Aceeaşi aşteptare, aceeaşi nădejde se observă la popoarle edin Occident. La Atena şi la Roma s-au dezvoltat două din cele mai mari civilizaţii din vechime. De la aceste înălţimi privirea lor a zărit figura curată şi luminoasă a Aceluia ce trebuia să vină. Filozoful Socrate spunea ucenicilor săi: "Să nu cerem nimic zeilor, să aşteptăm un trimis din cer care va veni să ne înveţe datoriile noastre către zei şi către oameni şi să nădăjduim în bunătatea divină că această zi nu este departe".
Puternica Romă de atunci asculta cu fericire cuvântul unui orator numit Cicerone care îi anunţa că un rege universal va veni şi va cârmui toate popoarele rege văzut al tuturor oamenilor; de asemeni, marele poet Virgiliu, în cântările lui, pomenea de un prinţ fiul cerului, vlăstar iubit ai zeilor el vedea globul pământesc clătinându-se în fundamentele sale. Pământul, mările şi cerul tresăltând de bucurie şi salutând era cea nouă ce se deschidea.
Şi, aşa, toate popoarele aşteptau cu nerăbdare venirea izbăvirii lor. Fiecare, după cum putea şi după cum era inspirat. Unii ziceau că va veni din Orient, alţii că din Occident. Dar, din Iudeea trebuia să vină Izbăvitorul, după Scriptură, cum se anunţase prin prooroci. Poporul evreu ştia şi când va veni acest trimis şi unde se va naşte. El avea profeţii săi, glasurile lor inspirate de Dumnezeu nu încetau a le făgădui un Mântuitor.
Proorocul Isaia s-a ridicat şi a descoperit cu precizie portretul trimisului lui Dumnezeu. El zicea că va fi prunc: "Că Prunc se va naşte şi se va da nouă". El zicea că se va naşte din fecioară: "iată Fecioara în pântece va lua şi va naşte Fiu şi se va chema numele lui Emanuel, înger de mare sfat. Sfetnic minunat, Dumnezeu biruitor, Domnul păcii, Părintele veacului ce va să fie". Acesta este Fiul lui Dumnezeu. El va învia din morţi, El va deschide ochii orbilor şi urechile surzilor. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi se va limpezi limba gângavului.
Proorocul Miheea anunţă locul naşterii Mântuitorului zicând: "Şi tu Bethleeme, casa Eufratului, mic eşti între miile Iudeii că din tine va ieşi Mie să fie povăţuitor în Israel".Şi aşa Dumnezeu a căutat să convingă şi să întoarcă pe fiii rătăciţi şi revoltaţi acasă. Dar în zadar. Poveţele proorocilor le descopereau atât de clar chipul Fiului Său, ca să-L cunoască, dar ei tot nu L-au cunoscut! Omenirea era înăbuşită de toate viciile şi decăzută încât nu putea să ridice capul şi să privească cerul. Nimic nu se schimbase pe pământ şi răul rămăsese aproape general. Nu mai era decât un singur mijloc şi fără îndoială sublim şi hotărâtor.
Pentru că lumea nu voia să vină la Dumnezeu, S-a hotărât Dumnezeu să vină la lume şi să Se sălăşluiască în mijlocul făpturilor Sale răzvrătite. Şi l aplinirea vremii, când a vrut Dumnezeu, S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei Maria prin vestea cea bună a arhanghelului Gavriil şi prin încuviinţarea acesteia.
Trecuseră nouă luni de când îngerul Gavriil adusese vestea din cer Mariei că va naşte un fiu. Era aproape momentul când Fiul lui Dumnezeu trebuia să se nască în lume. Iosif şi Maria locuiau în Nazareth, la depărtare de peste 120 km de Bethleem. Ei nu aveau nici un motiv să se ducă în patria lui David, la Bethleem, dar se împliniră proorociile. Dumnezeu a insuflat împăratului Romei care domnea în lux şi era cel mai puternic din întreaga lume de atunci şi subjuga popoarele, să numere oamenii, să măsoare ţările ca să vadă ce impozite poate să pună.
În Iudeea toată ţara era în mişcare. Roma voia să ştie câţi urmaşi ai lui Avraam şi Iacov au mai rămas în ţara părinţilor lor, şi la chemarea ei, nenorociţii evrei au trebuit să se înscrie în registrele mai-marilor stăpânirii.
Împăratul Octavian August ocrotea religia păgână. El făcea pe placul lumii, iar lumea păgână era mulţumită de el. Iată ce sune împăratul Octavian August: "Am hotărât pentru popor şi nobilime să se serbeze 47 de jocuri, din care fiecare m-a costat 3 milioane bani. În aceste jocuri se vor lupta o mie de lei, o mai de porci, o mie de cerbi şi o mie de struţi. Eu am băruit Galia, am învins Spania, am umilit Grecia, am supus Asia şi Africa, am subjugat Germania şi toate popoarele se închină înaintea mea, ca înaintea lui Dumnezeu".
Ce vorbe mari! Câtă mândrie! Şi tocmai în timpul acela a ales Dumnezeu să se nască Fiul Său, într-o peşteră săracă din Bethleem. O dată cu naşterea Domnului Iisus Hristos a început şi numărătoarea anilor în toată lumea. Era schimbarea omenirii, venise izbăvirea cea de mult aşteptată.
Pentru Iosif şi Maria, porunca dată de împăratul roman este porunca lui Dumnezeu. Ei pleacă şi, după o călătorie de câteva zile, ajung spre seară la Bethleem oraşul lui David (strămoşul Mariei din care s-a născut Iisus). Maria şi Iosif s-au dus în Bethleem pentru că se trăgeau din familia regală, iar Iisus era cu adevărat fiul lui david, după cum au spus mai înainte proorocii.
Nimeni nu vedea mâna care urmăreşte toate din înălţime şi nimeni azi nu poate să pătrundă tainele lui Dumnezeu în ocârmuirea lumii! În acea noapte sfântă orăşelul Bethleem dormea fără să se îngrijească că Dumnezeu l-a cercetat şi fără să-i pară rău că l-a închis porţile şi nu L-a primit în casele lui. Să facem şi noi o călătorie până la Bethleem pe aripile credinţei noastre şi să vedem pe Cuvântul lui Dumnezeu care S-a făcut om. Ce vedem acolo? Un staul, un dulgher, o femeie săracă, puţine paie, un copil tremurând de frig.
O, Doamne! Acesta este Fiul Tău?
Acest umil copil este Acela care a fost aşteptat cinci mii de ani, anunţat de atâţia profeţi, Împăratul Slavei şi Domnul păcii?
De ce ai ales această stare atât de umilă, Doamne?
Împăratul cerului şi al pământului s-a născut într-o iesle, în sărăcie. De mic ne-a arătat calea de urmat, calea lepădării de sine. De aceea, evreii nu L-au cunoscut şi Îl aşteaptă şi astăzi să sosească.
Aşa din toate popoarele lumii unii au crezut, alţii n-au crezut în Fiul lui Dumnezeu născut în peştera din Bethleem. Totuşi, în toate popoarele se află creştini şi ucenici ai lui Iisus şi până la ziua judecăţii, când va veni a doua oară să judece viii şi morţii, va mai fi încă timp de a recunoaşte pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu?! Cine nu se va întoarce până atunci va rămâne în pieirea veşnică! Peştera unde s-a născut Iisus există şi astăzi în Bethleem. Acolo s-a ridicat o biserică, dar nu numai acolo, ci pe tot pământul s-au înălţat biserici, unde în fiecare zi de sărbătoare se repetă minunea din peştera din Bethleem, prin Sf. Liturghie, însă cu o singură deosebire: atunci Iisus S-a arătat oamenilor faţă către faţă, iar acum la Sf. Liturghie se arată învăluit de tană sub chipul pâinii şi al vinului.
Atunci s-a arătat un prunc culcat în iesle, acum se arată sub forma Sf. Împărtăşanii.
Atunci o Fecioară L-a născut, acum Biserica Îl ţine în braţele ei.
Fecioara cea curată este Biserica Creştină Ortodoxă, bătrânul Iosif închipuie Vechiul Testament cât şi poporul ales care a crezut şi va crede până la sfârşitul veacurilor. Bethleemul este lumea cea îpietrită care nu L-a primit. Peştera este Altarul unde se săvârşesc toate tainele. Ieslea este Sf. Potir din care ne împărtăşim noi, creştinii.
Sf. Părinţi au rânduit ca să se prăznuiască naşterea Domnului o dată pe an la 25 decembrie. S-a rânduit la sfârşitul anului, pentru că şi Domnul Hristos a venit în lume către sfârşitul veacurilor să împlinească legea, şi în vreme de iarnă, când inimile oamenilor sunt reci şi lipsite de căldură.
Naşterea Domnului Hristos a fost altfel decât a noastră, a oamenilor păcătoşi. El care Sa născut fără de păcat, trebuia să se nască mai presus de păcătoşi. Fecioara Maria nu a avut dureri la naştere şi cheile fecioriei nu s-au stricat. Pruncul Iisus a ieşit din pântecele Fecioarei, aşa cum mai târziu a intrat la ucenici prin uşile încuiate.
Sf. Biserică se pregăteşte pentru marele praznic care ne stă înainte şi se îmbracă în veşminte noi şi luminoase. În acest timp auzim cântându-se: "Hristos se naşte, slăviţi-L, Hristos din cer, întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă mai presus de cele pământeşti". Acum ne pregătim şi noi creştinii, pentru a-L întâmpina pe Împăratul şi Mântuitorul nostru, căci fără o pregătire duhovnicească din partea noastră, în zadar sunt toate slujbele Bisericii.
Sf. Biserică nu ne opreşte a ne îngriji şi de cele trebuincioase trupului ca să se veselească şi el împreună cu sufletul. Trupul închipuie pe bătrânul Iosif, logodnicul Maicii Domnului, iar sufletul şi mintea, închipuie pe Fecioara Maria. Amândoi trebuie să se bucurie de naşterea Pruncului Sfânt Fiul lui Dumnezeu.
Pentru a fi pregătiţi cât mai bine la marele praznic al naşterii Domnului, trebuie să curăţim casa sufletului prin spovedanie sinceră şi curată, până la umilinţă. Să ne îmbrăcăm în haina cea nouă a pocăinţei, să ne pregătim masa inimii noastre cu tot felul de fapte bune; să punem acolo asemenea magilor: aur lămurit care este dragostea cu care Îl câştigăm pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Dragoste! Să punem lângă au tămâie curată, adică sfânta rugăciune, căci ea este maica faptelor bune şi călătoreşte odată cu omul de la naşterea lui şi până la moarte.
Rugaţi-vă pentru preoţi, rugaţi-vă unii pentru alţii, rugaţi-vă cei adormiţi, aduceţi-vă aminte de cei în suferinţă, de toţi necăjiţii şi asupriţii. Făcând aşa ne vom asemăna magilor şi păstorilor care au adus daruri Pruncului Iisus.
Pe lângă acestea să punem pe masa bunătăţilor şi alte virtuţi: blândeţea, răbdarea, iertarea, post şi milostenie, ca în clipa când Oaspetele cel aşteptat va intra în casa noastră în clipa când Îl vom primi prin Sf. Împărtăşanie pe Pruncul Iisus, el să Se odihnească în ieslea inimii noastre, să Se nască în noi, să-L vedem faţă către faţă, să cinăm cu El. În clipa aceea vom deveni o Biserică vie, trupul peşteră, mintea fecioară şi vom putea cânta slavoslovii împreună cu îngerii.
Eş, Dumnezeu, înconjurat de oştile îngereşti, de serafimi şi heruvimi, S-a pogorât într-o peşteră săracă. În numele cui şi pentru cine a venit? Credinţa noastră răspunde la această întrebare: "Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire".
Să suspinăm că n-am putut face măcar ce au făcut înaintaşii noştri care-L adorau plini de fapte bune şi-i aduceau la iesle viaţa cea mai curată. Să ne cutremurăm de nemernica noastră şi să-L întâmpinăm cu umilinţă, dar şi cu nădejde nestrămutată în mila şi bunătatea Lui.
Dacă împăraţii şi domnii pământului fac graţieri deţinuţilor când li se naşte un fiu dorit, cu mult mai mult Dumnezeu ne va graţia pe noi osândiţii, greşiţii şi călcătorii legii Lui, la naşterea Fiului Său, Iisus Hristos!

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dinte care cel dintâi sunt eu, vino şi în ieslea săracului meu suflet şi luminează-l cu lumina strălucirii Tale, făcându-l locaş dumnezeiesc, ca să fiu cu Tine în toate zilele vieţii mele în vecii vecilor.

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XXVIII-A DUPA RUSALII

2011-12-07T08:30:00.003+02:00

PREDICĂ LA DUMINICA A XXVIII-A DUPA RUSALII

Cina împăratului

Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga Sa ca sa spună celor chemaţi: Veniţi, că iată toate sunt gata (Luca XIV, 17)

Fraţi creştini,

Mare de tot a fost neghiobia oamenilor din pilda Evangheliei de astazi. Am auzit că un om a facut cină mare, a pregătit un ospaţ bogat şi strălucit şi a poftit lume multă ca să vină să mănînce la el. La o masă aşa bogată ar fi trebuit ca cei chemaţi să alerge într-un suflet ca să guste din bunătăţile pregătite. Dar ce vedem?
Cei poftiţi, în loc să se grăbească, nici n-au vrut să audă, căci unii s-au dus la holdele ori afacerile lor, iar alţii s-au încurcat în poftele păcatelor trupeşti. Această cină de care vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi este masa cea bogată în hrană duhovnicească, din Sfînta Biserică.
Omul care a făcut cina este Dumnezeu-Tatăl. Cina Lui înseamnă Împaraţia lui Dumnezeu, Biserica creştină aici pe pămînt şi în ceruri. Pilda aceasta s-a împlinit în toate timpurile cu unii oameni, căci Dumnezeu a chemat, prin slugile Sale, să vină lumea să se hrănească din masa Lui cea bogată şi bine pregătită în sfînta Lui casă, în biserică.
Dar, cei mai mulţi n-au vrut să vină. Unii nerecunoscători, răzvrătiţi ca şi iudeii, s-au dedat plăcerilor trupeşti, s-au împietrit la inimă, şi-au astupat urechile, respingînd chemarea, lumina şi credinţa ca şi cei dintîi chemaţi. I-au orbit mîndria şi lăcomia, adică grija de bogăţii şi desfătările lumeşti, desfrânarea. Astfel, n-au voit să asculte glasul trimişilor Domnului, ca să vină să mănînce din ospăţul mîntuitor, spre folosul sufletului şi al trupului .
Să ne silim a înţelege Sf. Evanghelie de astazi, iar noi niciodată să nu căutăm scuze, care întotdeauna sunt neîntemeiate, şi să venim la ospăţul cel Dumnezeiesc din casa Domnului, în Sfînta Biserică. Să vedem acum în ce împrejurare a spus Domnul aceasta pildă.
Pe la începutul lunii decembrie din anul al treilea al propovăduirii Sale Mîntuitorul se ducea la Ierusalim pentru sărbătoarea înnoirilor şi, pe cale fiind, una din căpeteniile fariseilor L-a invitat la masă. Mîntuitorul a primit şi, intrînd în casa fariseului, a stat la masă. Aici, după obiceiul Său, folosindu-se de acest prilej pentru a învăţa pe cei de la masă, El le-a vorbit de binefacerile către cei săraci şi le zise că acei care hrănesc pe cei lipsiţi vor fi săturaţi de Dumnezeu în cer.
La aceste cuvinte unul din cei de faţă a zis: ,,Fericit este cel ce va cina întru Împărăţia lui Dumnezeu."
Mântuitorul, răspunzînd acestuia şi la toţi care-L ascultau, le-a arătat prin pilda aceasta că toţi pot lua parte la această cină din Împărăţia cerului, dar că cea mai mare parte a lumii nu va cina în cer, pentru că alege mai mult bunurile din lumea aceasta trecătoare, uitînd de ospăţul ceresc.
Toţi oamenii sînt chemaţi la cină, căci Dumnezeu vrea ca toţi să se mîntuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului. Dărnicia fară de margini a lui Dumnezeu este mare prin belşugul bucatelor ce se servesc aici pe pămînt. Casa lui Dumnezeu este Sfînta Bisericaă bucatele care se servesc la masa Lui sunt Trupul si Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos care se dau prin Sf. Împărtăşanie, aceasta fiind adevarata Cină de mare taină pe pămînt.
Hrana si băutura de la masa Domnului mai pot fi Cuvîntul lui Dumnezeu din Sf. Evanghelie. Predicile di învăţăturile sînt o adevărata hrană duhovnicească. Cîntările cele sfinte, imnurile religioase cu melodiile lor dulci şi mângâietoare sunt cu adevărat o băutură răcoritoare ce veseleşte mintea, sufletul si inima.
Toate Sfintele Taine sunt de mare folos omului aici pe pămînt, dar, în chip deosebit, este Sf. Liturghie, pentru că prin aceasta căpătăm cele mai mari binefaceri şi dobîndim nenumarate foloase de la Dumnezeu, în Sfînta Biserică. Sfinţii părinţi ne asigură că, atunci cînd ascultăm cu credinţă o Sfîntă Liturghie, cu frică si cu smerenie, ne aşeazăm la masă cu Sf.Treime, cu Maica Domnului, cu Sf. Arhangheli şi cu cetele îngerilor, ale apostolilor şi ale sfinţilor părinţi.
În timpul Sf. Liturghii, Iisus moare în chip tainic, dându-şi viaţa pentru noi şi oferă Tatălui ceresc Sîngele Său pentru mîntuirea noastră, a celor care ne aflăm de faţă şi care suntem pomeniţi la Sf. Proscomidie. În timpul Sf. Liturghii se petrec minuni mari. În chip nevăzut, mulţi creştini care-şi plîng păcatele, după spovedanie, au fericirea ca acestea sa fie stropite cu Sîngele Domnului Hristos şi curăţite de petele păcatului. Sfinţii îngeri, în chip nevăzut, împart acestora daruri binefăcătoare.
Cînd luăm parte la Sf. Liturghie, diavolul este ţinut departe de noi, iar noi ajungem cu totul duhovniceşti, putând oferi şi noi jertfă sfîntă de laudă pentru alţii. Prin participarea la Sf. Liturghiem, aducem cea mai plăcută închinăciune Sf. Treimi, lui Dumnezeu. Cinstim Patimile Domnului, cinstim pe Maica Domnului şi ne bucurăm împreună cu ea de darurile Fiului său.
Luînd parte la Sf. Liturghie înseamnă a face cea mai mare şi frumoasă faptă. Este un act de credinţă suprem care ne asigură o mare răsplată. Sunt nenumărate darurile pe care le primim de la Cina cea de Taină, de la masa cea bogată la care sîntem invitaţi prin Sf. Evanghelie de astăzi. Ca să putem privi cu ochii cei duhovniceşti la marea milostivire şi la dragostea Fiului lui Dumnezeu, ascultaţi o istorioară, cu un frumos şi adînc înţeles.
Un mare împărat, pe vremuri, avea o provincie îndepărtată, iar oamenii din acele ţinuturi au început să se răzvrătească împotriva împăratului. Unii îl înjurau pe faţă iar alţii atît se înrăiseră încît ajunseseră să spună că, dacă l-ar prinde, l-ar omorî. Toate hulele şi necinstirile ajunseseră la urechile împăratului.
El adună toţi sfetnicii săi în divan şi începu să se sfatuiască cu ei, cerîndu-le părerea şi întrebîndu-i ce să facă ca să liniştească pe cei răzvrătiţi. Mai marele oştirii îi zise:
- Dă-mi oaste, împărate, şi mă voi duce să aduc pe cei răzvrătiţi la tine ca să-i pedepseşti aspru. Împăratul însă clătină din cap şi nu aprobă. Se sculă atunci un altul şi zise:
- Voi da o poruncă aspră, ca acela care va nesocoti numele tău să plătească cu capul.
Altul zise:
- Aceluia care nu se supune să i se ia averea, împărate! Împăratul clătină din nou din cap şi zise:
- La ce mi-ar folosi să am o ceată, un popor de sclavi care tremură, dar care pândeşte mereu prilejul ca să scape de mine şi să mă omoare?
Sfetnicii toţi amuţiră. Dar iată că unicul fecior al împăratului, prinţul moştenitor, se plecă înaintea tatălui său şi-i zise:
- Tată, lasă-mă pe mine să mă duc la ei şi-i voi face să fie ascultători, întorcîndu-i la tine. Împăratul mirat îl întrebă:
- Şi cum ai vrea tu, fiule, să procedezi ca să-i faci ascultători? Prinţul grăi:
- Eu le voi povesti de dragostea ta cea mare, de mila şi de bunătatea ta, de toate câte le-ai dat, câte le dai şi câte mai vrei să le dai şi nu voi înceta, tată, cu iubirea mea pentru ei pînă cînd nu-i voi scoate din rătăcire, pînă ce flacăra dragostei nu se va aprinde din nou în sufletele lor reci.
Atunci împăratul privi cu lacrimi îndelung şi cu duioşie în ochii copilului, şi zise:
- Da, mergi fiul meu, şi poartă grijă de cei căzuţi căci numai dragostea ta îi va putea izbăvi; numai mila şi dragostea ta îi vor aduce la adevărul cunoştinţei. S-a dus departe fiul în ţara răzvrătită şi nu ştia de odihnă, ci zi şi noapte căuta pe cei pierduţi şi rătăciţi ca să-i întoarcă la tatăl său.
Dar, pînă la urmă, preţul plătit a fost foarte scump, căci a trebuit să-şi dea viaţa. În felul acesta însă biruinţa a fost mai strălucită. Acum, ce va face Tatăl acelor nelegiuiţi şi nerecunăscători din pricina cărora a fost jerfit Fiul său? Cu ce pedepse va trebui să pedepsească pe aceia pentru care şi-a dat fiul, iar ei au dispreţuit jerfa dragostei şi l-au omorât?
Din acestă istorioară, oricine ar putea bănui că aici e vorba de Tatăl ceresc, Împăratul Slavei şi de Fiul Său care a luat asupra Sa toate neputinţele noasre şi, plin de dragoste şi milă, a venit la noi, răzvrătiţii, înrăiţii şi păcătoşii ca să ne aducă la Tatăl. Dragostea Fiului lui Dumnezeu este fără margini, căci lumea răzvrătrită şi răutăcioasă L-a omorît , răstignindu-L pe Cruce. El însă nu se depărtează de noi, nu ne-a lepădat, ci arată aceeaşi dragoste mereu, pînă la sfîrţitul veacurilor.
Aţi auzit de cîte daruri ne învredniceşte, prin Taina Sf. Împărtăşanii, atunci cînd El este prezent în fiecare duminică şi sărbătoare la Sf Liturghie. De aceea, cei care nu vin duminica la biserică, la Sf. Liturghie, sunt consideraţi nesupuşi, neascultători, dispreţuitori ai Jertfei şi se lipesc de toate acele daruri binecuvîntatte şi, astfel, viaţa lor este în pericol.
Trăirea acestor oameni va fi numai în întuneric, în necazuri şi supărări şi se vor lipsi de tot binele sufletesc şi trupesc. Acelora care nu iau parte la Sf.Liturghie nu le sunt primite nici celelalte slujbe şi rugăciuni pe care le fac, fie în biserică, fie acasă.
La începutul creştinismului, creştini care îndrăzneau să lipsească duminica de la slujbă, erau daţi afară din biserică sau puşi la canon aspru, ca sa fie iarăşi primiţi. De la această nepăsare şi neascultare, la chemarea lui Dumnezeu, mari nenorociri se abat pe capul oamenilor, chiar aici în lumea aceasta.
Iată de ce multora nu le merge bine, n-au spor în casă, n-au căsătorie fericită, iar alţii chiar nu ajung la la căsătorie şi astfel ruinează familia, iar ei se distrug sufleteşte şi trupeşte văzînd cu ochii. Bolile încolţesc, căci Dumnezeu se depărtează de ei. Prin urmare, trebuie să ne înfricoşăm şi mai mult şi să înţelegem că astfel de suflete, care nesocotesc chemarea la biserică, atunci când vor trece în viaţa cea de dincolo, cu siguranţă nu vor gusta din fericirea veşnică, din frumuseţea Domnului şi din toate bunătăţile cele cereşti.
Aţi auzit pe stăpânul acelei, case care a făcut cina, cum a zis:? "Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea" .Este greu pentru cei ce mor neîmpărtăşiţi şi nu-şi asigură mîntuirea, fiindcă aceştia pleacă fără merinde în veşnicie. Cei care nu respectă ziua Domnului şi nu vin la biserică dau dovadă că sunt nişte răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu. Aceştia vor avea parte de mari pedepse, şi în lumea aceasta, dar mai ales în cea viitoare.
Trebuie să ţinem seama că, aşa cum reiese din Sf. Evanghelie de astăzi, venirea la cina Domnului este obligatorie, căci vedem cum spune Domnul despre cei ce n-au venit, că nu vor gusta din cina cea cerească. Iată de ce diavolul se luptă pe toate căile posibile ca să-l împiedice pe om să nu mai ajungă la cina Domnului, aşa cum de altfel vedem şi în minunata pildă din Evanghelia de asăzi.
De ce, oare, credeţi că s-a mîniat stăpînul pe cei poftiţi? Oare, pentru că s-au dus să-şi vândă ogorul sau să-şi încerce boii, ori pentru că s-au însurat? Nu pentru aceasta s-a mîniat stăpânul, ci pentru faptul că s-au dus tocmai în ziua când trebuia să vină la cină. Atunci s-au gasit să-şi facă treburile pămînteşti, tocmai când trebuia să se îngrijească de cele cereşti şi sufleteşti.
Tot aşa, vrednici de osândit sunt acei creştini care, din pricina grijilor pentru hrană şi îmbrăcăminte, nu au niciodată timp pentru suflet. Din constatările noastre, ca părinţi ai bisericii, observăm că mulţi creştini nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc câte 4-5 ani la rînd. Întrebaţi fiind, aceştia răspund că n-au avut timp .
Aceşti creştini nu spun că n-au avut credinţă sau că s-au îndoit de foloasele şi puterea Sf.Taine, ori că au uitat pe Dumnezeu şi au lăsat sufletul în părăsire. Nimic din toate acestea! Ei spun scurt că n-au avut timp. Şi într-adevăr, s-au făcut robii trupului, hamalii îndeletnicirilor pămînteşti. Seara şi dimineaţa, cînd e timpul să facă puţină rugăciune, duhul cel rău ? diavolul ? îi opreşte spunîndu-le: "Nu e timp, grăbiţi-vă şi mergeţi la ale voastre!" La masă nu se roagă, nu-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru binele primit, fiindcă duhul necurat le şopteşte mereu: "Nu este timp!"
În schimb, cît de obosiţi sunt şi oricâte treburi ar avea, îşi fac timp pentru a citi reviste, ziare şi a sta ore întregi la palavrageală şi câte alte preocupări nefolositoare, fără să mai amintim de televizor, unde se iroseşte mult timp. Când vine ziua duminicii şi clopotele îi cheamă la închinare, ei amână, zicând că vor merge altă dată.
Celor care sînt hotărâţi totuşi să vină la biserică, nu se poate să nu le iasă diavolul inainte cu o ispită, ca să-i împiedice de a ajunge la Cina Domnului. Unora le trimite neamuri de departe, tocmai atunci, ca să-i reţină de a merge la biserică. Cei căsătoriţi se scuză, ca şi omul din Evanghelia de astăzi, care spunea, după cum am văzut, că s-a însurat şi de aceea nu poate veni.
Cei mai mulţi, tocmai în ziua chemării la cină se găsesc să-şi facă poftele, împiedicîndu-se unul pe altul ca să nu ajungă la biserică. Alţii vin de departe pe la oraş, cu gîndul să ia parte la slujbă, dar diavolul le iese înainte şi le aduce aminte că au de cumpărat cîte ceva şi astfel aleargă ei din magazin în magazin, până obosesc de nu-i mai ţin piceoarele. Ajung frânţi de oboseală la Sf. Biserică şi nu mai sunt în stare să se roage sau să asculte cu atenţie sfintele învăţături. Mai mult pe chiar, pe unii atât i-a alergat necuratul şi i-a tot dus, încît au scăpat şi sfânta slujbă şi ajung, la sfîrşit, după ce cina s-a mîncat, ospăţul s-a terminat iar ei nu s-au folosit cu nimic, pierzînd prilejul de mîntuire.
Aşa, o mare parte din oameni aleargă ca nişte hamali ai vieţii acesteia trupeşti, în goana nebună după placeri, ca să dobîndească fericirea veacului acestuia trecător. Aşa se trezesc mulţi pe patul morţii, înşelaţi de demonii iadului, care le apar în clipa sfârşitului şi le spun: "Ai noştri sunteţi, căci nouă ne-aţi slujit toată viaţa". În zadar mai cheamă atunci preotul, când nu mai pot vorbi şi nu mai au nici timp să facă pocăinţă pentru păcatele săvârşite.
Dacă s-ar putea să întrebăm pe toţi nenorociţii ce se chinuiesc acum în focul iadului despre cauza osândirii, oare, ne-ar mai putea spune ei că n-au avut timp să vină la biserică şi să se pregătească? Nu cred că ar putea să ne spună aşa, ci cei mai mulţi ne-ar răspunde: "Am ajuns aici fiindcă am preţuit mai mult decât sufletul nostru ogoarele, vitele, serviciile, afacerile şi petrecerile, iar pentru suflet n-am vrut să facem nimic. Neglijarea sufletului nosru ne-a depărtat de Dumnezeu şi ne-a făcut să ne scufundăm în păcate".
Scufundarea în păcate este cel mai mare izvor al necredinţei. Oare, de ce se împotrivesc oamenii şi nu vor să guste din binefacerile mîntuirii? Ce-i opreşte să se apropie de Dumnezeu, să vină la casa Lui, la masa Lui duhovnicească? Iată ce: obişnuinţa rea în viaţa pămîntească prin care şi-au stricat inimile cu totul şi trăiesc în întuneric.
Religia noastră creştinească nu-i o religie care să se învoiască cu slăbiciunile omeneşti şi cu păcatele. E aspră şi neînduplecată. La păgîni nu era aşa. La grecii vechi, orice păcat se putea săvârşi fără teamă, fiindcă orice patimă omenească îşi avea un reprezentant în cerul zeilor. Desfrâul avea zeul lui, beţia avea zeul ei, tâlharii îşi aveau patronii lor şi aşa mai departe.
La noi este cu totul altfel, căci Hristos Dumnezeul nostru nu doreşte înţelegere şi pace cu slăbiciunile şi patimile noastre, pe care le condamnă. Învăţătura lui Hristos osândeşte mândria, zgârcenia, lăcomia, desfrânarea, pizma, mânia şi toate păcatele, pentru că toate acestea spurcă sufletul şi trupul. De aceea, Domnul vrea să ne curăţim şi să nu le mai practicăm niciodată, devenind astfel curaţi sufleteşte şi trupeşte.
Noi suntem permanent în luptă cu păcatul şi nu-l putem birui fără Harul dumnezeiesc pe care-L primim de la masa cea bogată a lui Dumnezeu, din Sf. Taine şi din toate sfinţeniile din biserică. Zgîrciţii care se închină la avere, femeile care-şi înşeală bărbaţii, tinerii care se tăvălesc în noroiul desfrânărilor niciodată nu vor asculta glasul Evangheliei care îi îndeamnă la luptă împotriva patimilor. Cei mai mulţi ar vrea să fie şi cu Dumnezeu, dar şi cu păcatele.
Câte persoane nu vin la biserică, dar când aud că e vorba să se lepede de unele păcate, renunţă, fiindcă sunt aşa de legate de patimi, că li se pare ceva imposibil ca să se despartă. Spre exemplu, o tânără femeie nu poate să se despartă de un prieten cu care trăieşte de multă vreme, făcându-şi din el un zeu, un idol. Nu se pot lăsa unii de băutură şi tutun, de ghicit şi de multe rele care au prins rădăcini adînci în sufleteleşi trupurile lor. Ei nu înţeleg că locul acela al fericirii din raiul lui Dumnezeu este curat şi sfânt şi, de aceea, numai cei curaţi pot ajunge acolo.
Iată de ce ne cheamă Dumnezeu la masa lui bogată, la cină, ca să ne curăţim şi să ne sfinţim de aici de pe pămînt pentru fericirea raiului de sus. O mare parte însă dintre creştini înţeleg să trăiască la un loc cu toate păcatele şi nădăjduiesc ca, la sfîrşit, să găsească şi ei un loc într-un colţuleţ din grădina raiului.
Să nu ne înşelăm, că nimic spurcat şi ruginit nu va intra în Împărăţia cerului, aşa cum spune Sfînta Carte. În raiul lui Dumnezeu este peste tot aceeaşi sfinţenie, aceeaşi curăţenie şi lumină. Aceşti oameni aduc prin aceste păreri greşite o insultă lui Dumnezeu.
Aşa a păţit odată un misionar creştin care căuta să convertească pe un indian şi să-l aducă la religia noastră creştină. Dar, într-o zi, indianul zise misionarului:
- Dumneata îmi vorbeşti de un Dumnezeu care vede şi ştie totul, dar eu nu am nevoie de un astfel de Dumnezeu, care să cunoască şi să ştie tot ce fac eu. Mai lasă-mă în pace cu Dumnezeul dumitale, că mie îmi place viaţa aceasta, aşa cum este ea.
Cam aşa este şi lumea creştină de astăzi. Aşa au ajuns mulţi să spună, dar să ştiţi că nu a fost aşa. Acum lumea este rătăcită, înrăită şi pierdută, dar adevăratele oi ale casei lui Israel n-au fost aşa. Lumea creştină de astăzi este scufundată în patimi şi păcate şi multora nu le mai convine religia aceasta, care mustră păcatul şi luptă împotriva plăcerilor.
Creştinilor noştri ortodocşi le convine mai mult să stea în cârciumă şi în fum de ţigară, decît în biserică şi în mirosul de tămîie. De aceea, mulţi ar dori ca nici să nu existe Dumnezeu, care să-i tragă odată la răspundere şi să-i pedepsească pentru faptele lor rele.
Ideea aceasta că nu există Dumnezeu este scornită de cei mai nelegiuţi şi păcătoşi oameni: de criminali, hoţi şi desfrînaţi, de beţivi şi mincinoşi. Fără îndoială, că în inimile unor astfel de oameni Dumnezeu nu există şi nu locuieşte, pentru că acolo a pus stăpînire duhul cel rău. Cei care au voit să-L cunoască pe Dumnezeu au putut să-L simtă şi să-L slăvească prin credinţă.
Dar, unde L-au simţit creştinii pe Dumnezeu? În desfăşurarea vieţii pămînteşti, în mulţumirea conştiinţei lor, în trăirea fericită a păzirii poruncilor, în mijlocul naturii strălucitoare, în lumina soarelui şi în cîntecul păsărilor, în murmurul izvoarelor şi în culorile florilor, în dulceaţa fructelor şi în tot în ce a creat Milostivul şi Bunul Dumnezeu.
Cei necredincioşi fac parte din tabăra celor nătângi, care n-au voie să vină la cina Domnului. Aceştia sînt vrednici de plâns şi de dispreţuit. Sînt nişte bieţi nenorociţi, rătăciţi printr-o tristă pustietate, nişte flori rupte de furtună de pe ramura vie a Bisericii şi căzuţi din dreapta credinţă în prăpastia deznădăjduirii şi a pieirii sufleteşti. Aşa sunt toţi sectanţii.
Toţi cei care nu vor să înţeleagă chemarea de la Cina Domnului din Sfânta Biserică se lipsesc de cina cea cerească şi nu se vor mîntui. Pot ei să facă toate faptele bune, pot să nu zică vorbe rele, tot la iad se duc, fiindcă au dispreţuit Cina Domnului, Biserica, cu toate tainele ei. Cei ce au fost chemaţi mai întâi de pe pămînt, de Dumnezeu, sunt preoţii şi cărturarii poporului evreu, care nu s-au supus chemării Domnului şi nu au vrut să vină la masa mîntuirii cereşti, pe care atât de bogat o pregătise Dumnezeu la început prin sfinţii prooroci.
Ceilalţi care au fost chemaţi de pe străzi şi din uliţi: săracii, betegii şi ologii, sunt tot evreii poporul cel de jos pe care l-a hrănit Dumnezeu în pustie şi l-a tămăduit. Poporul acela vindecat de Fiul lui Dumnezeu L-a cunoscut pe Acesta, dar era orbit de făţărnicia fariseilor şi cărturarilor care-l oprea să meargă după El. Poporul acesta era ologit trupeşte şi sufleteşte.
Totuşi au venit şi din sânul acestui popor au şezut la masă şi sunt mîntuiţi acum, fiind în ceruri cu Domnul, căci poporul cel de jos a cunoscut că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi L-a mărturisit înaintea împăraţilor păgâni şi mulţi au murit martiri pentru credinţa şi dragostea lor. A mai trimis apoi stăpînul, încă o dată, pe robul său, spunîndu-i să iasă la drum şi să silească pe toţi să intre, aşa încât casa să fie plină.
Această poruncă dumnezeiască este îndreptată către celelalte popoare păgâne care se închinau la idoli şi erau împresurate de păcate. Expresia ,,să-i silească să intre" nu înseamnă ca să-i forţeze cu sabia, aşa cum au făcut turcii omorând mii de oameni şi distrugîndu-i în multe chipuri, ca să treacă la religia lor. Domnul Hristos vrea ca noi să venim din dragoste la El, să venim din convingere; de aceea, spune robului: "Sileşte-i", adică convinge-i, arată-le pentru ce-i chemi şi cât de bine îi aşteaptă la masa Mea în Împărăţia Mea.
Domnul Hristos nu obligă pe nimeni, de aceea zice: "Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, sa-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!" Creştinul adevărat trebuie să înţeleagă că Dumnezeu zice să ne lepădăm de toate patimile şi păcatele, pentru că acestea sunt piedicile care ne opresc să ajungem la masa sfinţeniei, aici pe pămînt, şi la cina cea cerească, în raiul desfătării. Trebuie să ne lepădăm de toţi idolii moderni ai veacului de pe urmă. Să nu ne robească nimic şi să nu ne mai închinăm timpul şi viaţa nici unui idol. Nimic să nu ne stăpînească şi să fim gata în orice vreme de a ne lepăda de toate pentru slava lui Dumnezeu.
Mult sânge creştinesc s-a vărsat pentru stârpirea idolatriei. Astăzi însă demonii au devenit mai diplomaţi în lupta lor, căci au născocit alt fel de idoli, aşa încât omul creştin, de multe ori, nici nu bănuieşte când îşi închină viaţa unui idol modern. Pe măsură ce veţi cunoaşte credinţa, veţi cunoaşte şi astfel de idoli periculoşi, iar unii poate i-aţi şi cunoscut.
Îmi amintesc de o veche istorioară, cum, un misionar creştin adusese la credinţă pe un păgîn, care se închina la idoli. Acesta nu vrea, însă cu nici un chip, să spargă un idol la care se închinase toată viaţa şi la care ţinea în mod deosebit. Bietul creştin misionar îl sfătuia să spargă idolul şi îi zicea:
- Iubitul meu, sparge acest dumnezeu mincinos şi să nu-ţi pară rău, că Dumnezeu îţi va da o mare bucurie, şi ai să fii fericit atât în lumea aceasta cât şi în cealaltă.
Într-o zi păgînul s-a hotărît să spargă idolul. A luat toporul şi l-a lovit cu putere, dar, ce să-i vadă ochii?! Idolul acela era plin cu bani de aur. Strămoşii lui ascunseseră, pe timpuri, în el o comoară şi, astfel, nimicirea lui aduse un trai fericit bietului păgîn, care era sărac. S-a întărit şi mai mult în credinţă, s-a botezat şi a început să facă fapte bune, devenind un bun creştin, avâînd mulţumire sufletească şi câştigând împărăţia cerului.
Iată, frate creştine, ia aminte, poate şi tu ai un idol la care ţii mult şi te închini lui de multă vreme; un idol de plăceri, de patimi rele şi îţi închipui că nu poţi trăi fără acest idol la care te-ai închinat o viaţă întreagă. Poate iubeşti patima beţiei, de unde pleacă toate relele. Sparge idolul acesta, frate, sparge-l, că vei găsi Împărăţia lui Dumnezeu.
Poate te stăpîneşte patima desfrânării, şi ai o prietenă de care nu te desparţi şi nici nu te cununi cu ea. Sparge legătura dintre idolul acesta şi tine, frate creştine, pînă nu e prea tîrziu. Poate te înşeală patima luxului, a fumatului, a jocului de cărţi şi hulelor. Sparge aceşti idolişi şi ascultă chemarea Domnului, pe care o face prin slujitorii Săi şi hotărăşte-te a veni la masa lui Dumnezeu, căci încă te mai cheamă.
Roagă pe Dumnezeu să îţi dea putere ca să învingi păcatul care îţi stăpâneşte sufletul şi trupul. Atunci ai să găseşti, frate creştine, o comoară de bucurii, chiar şi în lumea aceasta vremelnică şi vei plînge de bucurie pentru că ai găsit Împărăţia cerului.Vei fi un ales şi un plăcut al Domnului Dumnezeu, care te va primi cu bucurie la ospăţul cel minunat, în Împărăţia Lui cea cerească. Acolo este ţinta noastră a creştinilor şi acolo trebuie să meargă sufletele noastre.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvîntul lui Dumnezeu Celui viu! Luminează Tu mintea noastră, ca să înţelegem că numai Tu eşti Cel ce ai pregătit atâtea bunătăţi pentru sufletele şi trupurile noastre. Fă-ne să fim gata oricând a asculta chemările Tale şi să venim cu dragoste la Cina Ta cea bogată ca să fim şi noi printre aleşii Tăi şi să cinăm cu Tine în Împărăţia cerească în veci.

Amin.

Predica la Sfantul Nicolae

2011-12-05T22:03:00.003+02:00

Predica la Sfantul Nicolae

"Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei V, 3.)

Frati crestini,

Socot ca nu este pamantean care sa nu doreasca sa fie fericit. Cine n-a dobandit fericirea suspina dupa ea. Sufletul fiecaruia din noi e insetat de aceasta feerie luminoasa care straluceste in ochii oricarei fiinte omenesti. Pentru aceasta, orice facem, urmarim ca doar-doar ne vom ridica inca pe o treapta, pe aceasta scara cereasca a fericirilor mult dorite. Dupa cum vedeti, toti la un loc, si fiecare in parte, ne cautam fericirea, care in ultima analiza este una si aceeasi pentru toti, fericirea. Aceasta nazuinta a sfortarilor tuturor oamenilor dupa fericire, inseamna ca noi am avut aceasta fericire, am pierdut-o si acum o cautam pana cand iarasi o vom gasi, caci altfel nu ne aflam linistea, pana cand nu ne aflam fericirea.Durerea noastra e ca in aceasta stradanie de orice moment, de a gasi ceea ce am pierdut, adesea multi, foarte multi oameni sunt dezamagiti. Aceasta, nu pentru ca n-ar fi existand pentru fiecare fericirea, dar nu toti se lasa indrumati pe calea care cu adevarat duce la fericire. Multi se incred numai in luminile ratiunii lor, sau se lasa dusi de valurile poftelor lor, sau mai stiu eu de ce sfat, care nu vine de la Dumnezeu, si atunci, in loc sa se inalte pe scara fericirilor, sarmanii se scoboara pe scara nenorocirilor.Pentru a nu face, fiecare in parte, dupa puterile lui, aceasta trista experienta, Mantuitorul ne-a izbavit si din acest labirint al plangerilor noastre si ne-a aratat calea cea adevarata care duce la fericire, si chipul in care putem fi cu adevarat fericiti.Socot ca nu este crestin care sa nu stie cele 9 Fericiri, care sa nu cunoasca gandurile lui Dumnezeu cu privire la fericirea noastra. Pentru acei care se ocupa mai putin cu adancirea povetelor sfinte, apoi Biserica noastra a oranduit ca cel putin odata pe an, sa se citeasca aceste 9 Fericiri, pentru ca fiecare crestin sa le aiba ca pe niste sfinte indrumari in tot cursul unui an.Prin o inteleapta oranduire, auzim citindu-se aceste 9 Fericiri, in ziua sarbatoririi batranului Ierarh Nicolae, care ne sta ca o marturie nezdruncinata, cum ca adevarul sfant si fericirea cea adevarata le vom gasi, de vom implini sfaturile cuprinse in aceste infatisari ale Fericirii, facute de Mantuitorul. Rand pe rand, Sf. Ierarh Nicolae si-a fericit viata, traind toate aceste noua stari de fericiri si apoi a trecut, prin ele, la fericirea cea vesnica din imparatia care va sa vina pentru toti. Fie-mi ingaduit, va rog, ca in acest an sa ma opresc cu adancire de gand numai asupra primei fericiri, ramanand, ca altadata sa stam de vorba si asupra celorlalte opt fericiri.
Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor. Pentru noi, aceasta fericire a celor saraci cu duhul si inca o incetatenire a lor in imparatia cerurilor, ca o rasplata a vietii lor simple in duh, pare ca ceva de neintales. Cum se poate, ca sa fie fericiți acei lipsiti de bogata cununa de cunostinti a veacului nostru? Se poate ca Dumnezeu sa-i fericeasca tocmai pe cei socotiti de noi ca nefericiti, pentru ca nu au disciplina logicii euclidiene in oranduirea materialului de expus? Toate aceste rasturnari ale socotelilor noastre ne uimesc, si atunci cei mai multi, in loc sa cerceteze adevarul, se opun cu un scurt veto nejustificat. Pentru ei sunt si pot sa fie fericiti numai cei din laboratoare, care vesnic calculeaza si fac sute si mii de experiente, ori cei din biblioteci, care isi insutesc cunostintele zilnic, ori unii financiari cari se straduiesc pentru o cat mai chibzuita economie dirijata. Multi socot ca sunt fericiti acei care isi creioneaza figura, ori isi impodobesc trupul cu cele mai sclipitoare blanuri, sau isi duc viata intr-o trecere numai printre obiecte de lux si in petreceri de zi si noapte...
Acestora cand le vorbesti ca "fericiti sunt acei saraci cu duhul”... nu-si pot inchipui zic, in ce ar putea sa constea maretia, puterea si fericirea unor astfel de oameni.
Fratilor, de vom judeca lucrurile in toata adancimea lor, vom vedea ca ei n-au dreptate. Oare nu cei mai multi dintre apostoli au fost saraci cu duhul, adica saraci de patimi? Si nu stiau prea multe, dar au avut credinta puternica in harul Sf. Duh, care i-a invatat ce sa vorbeasca.
Si cine a imbogatit lumea cu cunostinta cea mantuitoare, daca nu acesti „saraci cu duhul”, care nu erau plini de „cunostinta care ingamfa, ci de dragostea cea crestineasca, care zideste” (I Cor. 8, 1). Cine a imbogatit omenirea cu bogate simtiri divine, daca nu acesti saraci cu duhul ?
Invatatura lor de veacuri e studiata si tot nu a fost patrunsa in adancimile ei de catre cercetatori. Iar ceea ce au sfatuit ei pe crestini, sunt indrumari pentru toate veacurile.Dar de ne-am gandi la sutele de mii si milioanele de crestini care, in cursul celor aproape 20 de veacuri, au fost saraci sufleteste in ceea ce priveste pacatele, si de multe ori saraci si in bogatele cunostinti ale teologiei, dar din saracia lor au imbogatit viata cu florile virtutilor, au fericit prin a ajuta pe aproapele, au fericit in a imbuna pe dusman, s.a. ?Noi astazi ne inselam cand socotim ca fericirea consta numai in bogatia de cunostinti, ori in bogatia materiei. Nu e de-ajuns ca sa le ai pe acestea si sa fii fericit, ci pe langa acestea se cere sa ai o credinta vie si o inima dreapta si numai atunci vei fi fericit.Pentru a fi cu adevarat fericit se cere, oricat de savant vei fi, sa te prezinti inaintea lui Dumnezeu intr-o simplitate evanghelica de credinta, de bunatate, de nevinovatie, de sfintenie. Nimeni niciodata nu s-a mantuit prin cunostinti, nici nu a dobandit fericirea cea adevarata, dupa care suspinam, decat printr-o viata nevinovata ca a porumbelului si umila ca a vamesului. Caci stiinta fara dragostea crestina e o arma cu care se omoara aproapele nostru si apoi chiar pe noi insine.
Fericiti sunt cei saraci cu duhul, pentru ca prin nevinovatia lor s-au apropiat mai mult de Dumnezeu, pe cand multi din cei „ingamfati de cunostinti” s-au departat.
Sfintii au fost cei mai apropiati de divinitate, pentru ca prin inaltimea vietii lor nevinovate s-au infratit cu cerul. La aceasta fericire nespus de mare de a fi cu Dumnezeu, suntem chemati fiecare din noi, prin aceea ca suntem „membrele corpului lui Hristos”. Prin Hristos s-a realizat o unire stransa intre omenire si Dumnezeire. Acum noi avem posibilitatea sa fim in cea mai stransa legatura cu Dumnezeu. Noua ne este ingaduit sa-i zicem Parinte: Tatal nostru.
Prin rugaciune realizam cea mai stransa comunitate intre noi si Dumnezeu. Si desigur ca acel ce isi inalta sufletul in rugaciuni catre Dumnezeu, „se si calauzeste de Spiritul lui Dumnezeu”. Unii ca acestia „sunt fiii lui Dumnezeu” (Romani 8,11)..Si acum, spre a va aduce si pilda fericirii unor astfel de fii ai lui Dumnezeu, care prin viata lor simpla si de continua legatura cu Parintele din Ceruri, au trait cu adevarat starea fericirii celei dintai, n-am a va spune decat cele scrise, nu de un teolog, ci de un general despre fericirea unui astfel de crestin.Generalul Franchet d'Espery, care in marele razboi a condus frontul de sud, a scris urmatoarele intr-o revista franceza: „Umblam prin Sf. Munte al Athonului, cand intr-un departat si singuratic loc, pe o stanca, vad un calugar... ma apropii de el. Va marturisesc, ca de la prima vorba, atat m-a cucerit sufletește, incat am stat impreuna cu el cateva ore. Departe de lume, acest calugar isi petrecea viata intr-o vesnica convorbire cu Dumnezeu si intr-o admiratie fata de natura. L-am intrebat, de nu i se uraste... El mi-a spus ca cine se roaga si cine vorbeste cu Dumnezeu, nu poate sa i se urasca niciodata... Si atatea mi-a spus despre Dumnezeu, incat ma minunam de revelatia cu care s-a invrednicit... Nu-mi venea sa ma mai despart de el, atatea aveam de invatat de la acest om simplu. Figura avea ceva deosebit in trasaturile ei. Prea alb la chip, cu ochii vioi, care te strapungeau, cu figura-i transparenta, care te robea, si cu o aureola de stralucire parca in jurul lui, care te rapea in admiratie. Era figura omului care petrecuse in post si in rugaciune. N-am indraznit sa-l mai intreb despre fericire, caci in viata mea n-am vazut un om care sa manifeste o mai mare fericire decat aceasta”.Dar, fratilor, de ce sa ascultam pilde despre fericirea celor saraci cu duhul pe care le avem din tari departate de noi? Oare nu cu totii ati auzit despre minunea care s-a petrecut la noi cu Petrache Lupu? Acesta a fost un bun crestin, dar un om simplu, un om sarac cu duhul.Ei bine, acest om nebagat in seama de noi, a avut cea mai mare fericire, de a se cobori asupra lui puterea lui Dumnezeu.Si acum sunteti cu totii martori, cum cel sarac cu duhul este fericitul care a imbogatit o lume cu predica lui.Noi greu adunam multimile ca sa ne asculte. Si de vin... oare cu ce putere le vorbim?
Ei bine, la omul cel sarac cu duhul, s-au dus sa-l asculte zeci de mii, sute de mii si milioane de oameni. Ceva mai mult, el, cel sarac cu duhul, a zguduit constiinta unei tari, a inviorat credinta, a reinviat morala, a adus respectul de cele sfinte.Acest Petrache Lupu, om simplu, prin puterea lui Dumnezeu, a vindecat paralitici, orbi, muti, surzi ; marturii vii si de nezdruncinat ne stau inainte.E o minune care s-a petrecut cu cel sarac cu duhul. Pentru noi, e un exemplu contemporan, de intrupare a fericirii de care se pot bucura cei saraci cu duhul.Acesti saraci cu duhul sunt fericiti, pentru ca n-au pierdut credinta in Dumnezeu care i-a creat, ii ingrijeste si ii va primi in imparatia care va sa vina.Ei avand credinta in Dumnezeu, ei nu pot sa fie decat fericiti, pentru ca sunt inteleptiti de ea catre o viata dusa in virtute si in frica de Dumnezeu.Pentru ei e mai clara ca la oricare altul dintre noi, judecata psalmistului, care zice : Oare cel ce a sadit urechea nu aude? Oare cel ce a facut ochiul nu vede?(Psal. 93.9) Numai cel nebun a zis nu este Dumnezeu (Psal.XIII).Iata cum cei saraci cu duhul sunt inteleptii care au pastrat credinta intr-un Dumnezeu Creatorul, intr-un Dumnezeu Proniatorul, care poate sa intervina in lume si sa mustre, ori de cate ori ne abatem de la invatatura Sa.Iata cum acesti saraci cu duhul, sunt fericiti pentru ca fac totul la aratare, totul in lumina invataturii lui Hristos.Prin aceasta credinta si dragoste catre Dumnezeu, ei se vadesc a fi copiii lui Dumnezeu, fiii luminii.Si oare cine poate sa fie mai fericit, decat acel care are de Parinte pe Dumnezeu? Si cine pot sa fie mostenitori ai imparatiei lui Dumnezeu, daca nu acei care implinesc poruncile invataturii lui Hristos ?
Acei cari barfesc si nu vor sa creada ca Dumnezeu se poate infatisa, zic ei pe baze de ratiuni, fac parte din cei imbogatiti sufleteste in patimi, in dorintele lor, care i-au orbit. Acestia nu vor sa auda de puterea lui Dumnezeu de a se manifesta, pentru ca nu cred in Dumnezeu.Si ceva mai mult, ei se impietresc in necredinta lor, pentru ca de ar da crezare celor petrecute cu Petrache Lupu, inseamna ca viata lor trebuie sa primeasca o indreptare si trebuie sa-si marturiseasca vinovatia vietii lor de pana acum. Ori ei atat sunt invaluiti in valul cel negru al faptelor lor rele, incat nu vor sa se arate cine sunt. Pentru a nu se mai judeca viata noastra cea rea de pana acum, unii dintre noi voiesc sa-si imagineze ca nu este Dumnezeu. Caci aceasta ar cere ceva mai mult, si anume, ca de-acum inainte sa-si oranduiasca viata lor, nu dupa gandurile si dorintele poftelor lor vinovate, ci vor trebui sa renunte la ei insisi si sa primeasca sa aiba pe Hristos de conducator. Si in momentul in care vom avea pe Hristos de Stapan si Dumnezeu, atunci nici ratiunea, nici placerile vinovate si nici aurul nu vor putea sa mai fie idolii nostrii.Iata, pentru ce nu vor sa creada, o parte dintre oameni, la fel cu cel sarac in duh din partile Olteniei? Pentru ca li se cere sa-si lepede idolii carora ei le-au slujit pana acum.Iata pentru ce ei ne indeamna sa nu credem in Dumnezeu, si sa nu eredem ca El poate vorbi oamenilor.Observati D-voastra singuri, unde a dus aceasta lipsa de credinta in Dumnezeu: la toate crimele, furturile, delapidari de bani publici, viata imorala- pe care le e rusine sa o dea in vileag.

Fratilor, noi sa stim un lucru, si sa avem credinta nestramutata ca lumea il vede sau nu pe Dumnezeu, dar Dumnezeu pe noi sigur ne vede, pe toti si pe cei care nu vor sa-L vada pe El. Si atunci, de ce sa fugim de El? Unde sa ne ducem, caci ori in ce parte ne vom duce tot in opera Lui ne miscam. De facem bine El ne vede, de facem rau de asemenea suntem vazuti. Oare nu e mai bine si mai fericitor pentru noi sa-l iubim pe Dumnezeu, decat sa fugim de El?

Fratilor, indemnul sfant pe care vi-l fac acum, in fata Sfantului Altar, nu poate sa fie altul, decat acel de a ne pregati sa-L primim pe Hristos, de sfintele sarbatori ale Craciunului, sa se nasca si in sufletele noastre. Si numai atunci, va asigur ca si noi ne vom numara printre fericitii lui Dumnezeu ; altfel printre nenorocitii veacului acestuia si al aceluia care va sa vina.

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XXVII-A DUPĂ RUSALII

2011-12-01T00:37:00.001+02:00

PREDICĂ LA DUMINICA A XXVII-A DUPĂ RUSALII

Femeia gârbovă

Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta! (Luca XIII, 12)

Fraţi creştini,

Dovezi că Iisus Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu, găsim în cărţile proorocilor şi apoi în minunile pe care le-a săvârşit în timpul vieţii Sale pe pământ. O mulţime de profeţi din neamul evreiesc a pregătit omenirea până la Domnul Hristos ca să fie crezută Evanghelia şi să-L cunoască lumea pe Iisus după minunile săvârşite de El.
Timp de 4000 de ani, neîncetat şi fără schimbare, au venit unul după altul, să prezică această persoană dumnezeiască. Un popor întreg L-a anunţat şi L-a mărturisit, chiar cu preţul vieţii. Toţi erau siguri de venirea Fiului lui Dumnezeu în lume. Şi iată că o dată cu apariţia Sa, a început să radieze bunătatea dumnezeiască necunoscută oamenilor până atunci, căci oamenii se obişnuiseră să tremure în faţa cezarilor pământeşti şi a zeilor născociţi de ei.
Dar prin bunătatea nesfârşită a lui Iisus s-a descoperit adevăratul Dumnezeu, adevărata bunătate şi umanitate, o mare iubire, nu numai faţă de cei perfecţi şi virtuoşi, ci şi faţă de cei păcătoşi. El a iubit şi a ajutat deopotrivă şi pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi pentru care venise să-i ridice. Prin multele minuni pe care le săvârşea Iisus se făcea cunoscut celor din jur, curaţi la inimă, săraci şi smeriţi. Ceilalţi deşi vedeau cu ochii lor toate minunile, deşi cunoşteau prorociile şi viaţa curată a lui Iisus, din pricina invidiei, închideau ochii şi stăteau împotrivă. Invidioşi, mândri şi îngâmfaţi erau orbi la toate minunile lui Iisus, după cum vedem şi din Sfânta Evanghelie de astăzi.
Domnul Hristos se duce într-o sâmbătă la Sinagogă şi acolo învaţă poporul credinţa cea adevărată şi tainele mântuirii. Pe când vorbea poporului cuvintele vieţii veşnice, a văzut acolo o femeie ce avea un duh de neputinţă, bolnavă şi gârbovită de spate, de 18 ani. Cine putuse număra lacrimile şi suspinurile ei, nopţile cele nedormite, junghiurile şi toate durerile de zi şi noapte. Dar ea nu a deznădăjduit; mergea întotdeauna la biserică şi se ruga cu credinţă, să-i ajute Dumnezeu să se tămăduiască. Mulţi dintre toţi cei ce o întâlneau, o dispreţuiau şi o ocoleau, dar ea se obişnuise cu dispreţul oamenilor şi cu suferinţa de atâţia ani.
În această zi de sâmbătă o întâlneşte Iisus, o cheamă şi-i zice: "Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta!? Şi-a întins mâinile peste ea şi îndată s-a îndreptat şi însănătoşindu-se, slăvea pe Dumnezeu. Domnul Hristos îi cunoscuse sufletul ei răbdător în boală, nădejdea şi aşteptarea ei cu credinţă şi mai ales Mântuitorul a văzut cum satana ţinea legată de 18 ani pe această fiică a lui Avraam. Biata femeie de atâta amar de ani, mergea încovoiată de spate ca şi cum ar fi purtat o greutate mare. Ce grozavă este suferinţa şi în câte feluri macină ea omenirea pe faţa pământului.
Medicina a căutat fel de fel de leacuri ca să curme durerea şi răul, din trupul omului, dar mai ales a căutat şi caută mereu să găsească rădăcina din care ies atâtea suferinţe în lume. S-au găsit desigur leacuri pentru multe boli şi s-a găsit şi izvorul de unde pleacă aceasta, dar şi sfaturile doctorilor sunt tot aşa de dispreţuite ca şi învăţătura Domnului Hristos, pe care o propovăduim noi.
Doctorii au spus, au scos chiar cărţi şi spun mereu cu gură de foc că alcoolul, tutunul, avorturile, sunt izvoare ale bolilor şi suferinţelor. De aici pleacă multe boli fără leac, ca leucemia, ciroza, cancerul generalizat, TBC-ul, care duc la distrugerea nervilor şi stricarea sângelui şi de aici distrugerea copiilor, fiindcă din astfel de părinţi se nasc copii bolnavi. Dar cine ascultă pe medici şi cine caută să facă ce spun ei? Abia când se văd neputincioşi, iar boala i-a pus la pat, încep să mai rărească de a se îndopa cu astfel de otrăvuri. Merg la spitale, dar cum se ameliorează boala încep din nou acelaşi fel de viaţă, sau şi mai rău. Medicina a descoperit aceste izvoare ale suferinţei mai pe urmă, după Evanghelia şi învăţătura Mântuitorului Hristos propovăduită de Sfânta Biserică Ortodoxă, care a arătat cât de grozav este păcatul, viciile şi patimile şi cum distrug acestea atât sufletul cât şi trupul.
Păcatul este pricina a tot răul din lume. Toate suferinţele, lacrimile şi tulburările îşi au rădăcina în păcate. Cine nu ştie ce mare rău provoacă într-o familie un beţiv şi câte divorţuri se petrec din cauza acestui păcat al beţiei. De aici omul ajunge cu uşurinţă şi la celelalte: desfrânare, ucidere, despărţire de Dumnezeu. Sunt nenumărate feluri de suferinţe pe pământ din cauza acestor patimi urâte, din cauza cărora oamenii trăiesc într-un mare întuneric sufletesc şi trupesc.
Aşa îmi povestea un preot de la ţară un caz care m-a înduioşat până la lacrimi. Preotul acesta era nou în Parohie şi nu cunoştea lumea. Spunea că într-o zi a fost chemat să spovedească şi să împărtăşească o femeie care zăcea de multă vreme.
- Când m-am dus ? zice el ? am crezut că mă aşteaptă o bunică înconjurată de fii şi nepoţi. Pe prispă m-au întâmpinat patru copii. Cel mai mare era o fetiţă de12 ani. M-aşteptam să le văd bunica bolnavă, dar ei mi-au deschis uşa la o cameră sărăcăcioasă, unde zăcea mama lor. Lângă patul ei era un copil de câteva luni într-o albie. Femeia mi-a cerut s-o spovedesc şi s-o împărtăşesc că e foarte bolnavă de inimă şi de câtva timp nu s-a mai coborât din pat.
Privind şi ascultând această femeie, cercetam viaţa acestor oameni tineri: soţul ei era muncitor în pădure şi un beţiv înrăit. Venea acasă numai sâmbătă seara şi pleca luni dimineaţă. Bănişorii pe care-i câştiga, îi da mai pe toţi pe băutură şi ţigări. Acasă ducea foarte puţini bani şi mai nimic de-ale mâncării. Toată agoniseala o da pe tutun şi pe rachiu. Bolnava nu se putea da jos din pat; singurul lucru pe care mai putea să-l facă era acela de a legăna copilul de la picioarele ei, când plângea. Tot oful şi lipsa bietei femei se strânseseră la inimă şi o puseseră la pat. Deşi era o femeie tânără cu dorinţă de muncă şi de a-şi creşte copilaşii, acum îşi aştepta moartea. Era mama a cinci copii pe care simţea că-i părăseşte pentru totdeauna.
Apropiindu-i Sfânta Împărtăşanie şi-a aruncat privirile spre copii, care erau în spatele meu şi lacrimile îi umplură ochii.

- De ce plângi în clipa aceasta? am întrebat-o.
- Mi-au dat lacrimile de milă părinte ? răspunse ea ? mai mult pentru Lenuţa care

poartă grijă de fraţii ei. Dacă mor, ea le rămâne mamă şi n-are decât 12 ani. N-a mai mers la şcoală de când am căzut bolnavă. N-am avut ce face că n-are cine să îngrijească de ceilalţi, nici de mine şi nici de taică-su, că şi el trebuie spălat şi îngrijit.
- Cred că mai vin vecinele să te ajute?
- Foarte rar, la o săptămână odată trece câte una.
- Rude aveţi?
- Părinte, nu am, iar fraţii ce pot să facă? Cumnatele vin şi mai rar ca vecinele.
- Lenuţa poate să le facă pe toate? Ştie să facă mâncare?
- Nu prea ştie; ea stă acolo lângă plită şi eu îi spun de aici din pat tot ce să facă!
- Aveţi ce vă trebuie?
- Avem foarte puţin părinte; tot Lenuţa merge şi mai cumpără câte ceva din puţinii bani pe care îi aduce taică-su.
M-am uitat în cameră şi într-adevăr nu aveau nimic. Prin curte nici o vită, nici o pasăre. Ascultând spovedania acestei femei m-am înduioşat până la lacrimi. După ce am văzut suferinţa şi mizeria în care trăia, am înţeles că numai moartea putea s-o scape de dureri. Mi-am întors privirile spre copiii nevinovaţi şi m-a cuprins mila, impresionându-mă mai ales fetiţa de 12 ani care îngrijea de mama ei ca o soră de spital, iar de fraţii ei ca o adevărată mamă.
Uitasem toată suferinţa mamei şi măsuram povara vieţii, care apăsa tot mai greu pe umerii unui copil care la această vârstă ar fi trebuit să râdă, să se bucure şi să zburde cu ceilalţi copii. Simţeam o datorie să înţeleg cât mai adânc tragedia acestor suflete, însă atâta suferinţă mi se părea că e prea trist numai să ascult şi am plecat luând pe fratele Lenuţei, numai de 10 anişori, zicând că nu ştiu drumul, ca la despărţire să-i dau cele ce se cădea şi să vin cât de puţin în ajutorul acestor năpăstuiţi.
Iată câtă suferinţă aduc în casă patimile şi viciile omului. De la beţie pleacă, aşa cum am mai spus, toate, şi suferinţa se ţine lanţ ca şi la biata femeie care a oftat până şi-a distrus inima şi plămânii. Şi câte necazuri nu aduc în lume aceste patimi urâte pe care le condamnă nu numai religia şi Biserica, dar şi medicina şi doctorii. Din cauza beţiei auzim cum unul a dat foc la casă, sau a spart tot ce a găsit prin casă un altul şi-a bătut soţia şi copiii, sau a ajuns chiar la crimă. Câţi copii nu au fugit de acasă din cauza certurilor din familie şi a tatălui beţiv.
Iată gârbovie periculoasă, căci toţi aceştia sunt stăpâniţi de duhuri necurate şi sunt legaţi de satana ca şi femeia gârbovă din Evanghelia de astăzi. Ei sunt înfăşuraţi în legături cu lanţuri de vrăjmaşul diavol; stau încovoiaţi de mulţimea patimilor şi nu pot privi în sus, ci privesc numai în jos la noroiul acestei lumi. Ei nu văd cerul şi nici nu vor să-l vadă. Pentru ei cerul este închis. Sunt gârboviţi, nu au simţul dragostei de aproapele şi nici milă de nimeni, caută numai gâlceavă şi să facă rău.
Oricând sunt gata să-şi îndeplinească numai aceste pofte animalice şi nu văd cum acestea le aduc sufletul şi trupul în starea cea mai dezastruoasă. Sunt nepăsători de strigătul neîntrerupt care vine dinspre ţărmul suferinţelor omeneşti. Îşi astupă urechile şi nu vor să audă cuvintele Izbăvitorului Iisus: "Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!?. Dar nu aud şi nu văd albastrul cerului divin.
O, ce cer închis pentru ei şi ce capac de oţel pentru sicriul vieţii lor! De mii de ori mai tristă e viaţa lor, decât a femeii gârbove care credea şi aştepta. Ce înseamnă viaţa lor? Cu ce folos se scurg zilele vieţii acestor oameni? De ce mai răsare soarele pentru ei şi de ce mai rodeşte pământul atâtea bunătăţi?! Se mai pot numi oameni aceştia care-şi chinuie copiii cu beţia lor, care-şi chinuie soţiile cu desfrânările şi patimile lor? Se mai pot numi oameni cei căzuţi prin şanţuri, lângă care nu poţi sta câteva clipe de duhoarea rachiului, a tutunului şi a murdăriei?! Iată de ce sfintele cărţi îi pun pe aceştia în rândul necuvântătoarelor, a animalelor neştiutoare.
Noi suntem datori să trăim pe pământ dar să avem fruntea sus şi ochii aţintiţi spre cerul albastru. Altfel ne asemănăm cu cârtiţele neputincioase şi cu râmătorii care scormonesc pământul fără de folos. Păcatul este pricina tuturor relelor şi a suferinţelor de pe faţa pământului. De aceea până când nu ne întoarcem la Dumnezeu cu toată inima noastră, cu sinceritate, suntem căzuţi în blestemul dumnezeiesc, căci iată ce zice proorocul Maleahi: "Sunteţi blestemaţi; întoarceţi-vă la Mine şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice Domnul!?
Să luăm în serios cuvintele Domnului, căci ne păgubim pe noi singuri şi nu e pagubă mai mare ca aceasta ca să vezi la sfârşit că ţi-ai pierdut sufletul. Vai acelora care nici acum nu se trezesc şi nu se dezlipesc de rugina păcatelor şi a plăcerilor lumeşti, căci va fi prea târziu când se vor scufunda ca Sodoma şi Gomora, în adâncul pământului cu toate păcatele lor.
Acum este timpul să strigăm cu stăruinţă şi cu credinţă la Dumnezeu. Să venim la sfânta biserică, să facem rugăciuni ca să dezlege Dumnezeu, ca la femeia gârbovă, legăturile necuratului făcute cu învoirea noastră. Să dezlege Mântuitorul păcatele când ne spovedim şi atunci se vor dezlega şi cununiile celor care nu se pot căsători, vor înceta supărările şi se vor curma suferinţele din sufletele şi trupurile noastre. Grija de suflet să fie în fruntea tuturor celorlalte griji şi truda cea mai de seamă să fie pentru mântuirea sufletului.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne spune că atunci când a vindecat Domnul Hristos această femeie gârbovă, legată de satana de 18 ani, toată lumea se mira şi se bucura de fapta aceasta minunată a Mântuitorului şi de binele făcut acestei femei bolnave. Dar mai marele sinagogii şi ceilalţi farisei nu s-au bucurat, ci au strigat cu glas mare: "Şase zile sunt în care trebuie să lucreze omul; veniţi dar în aceste zile să vă vindecaţi, nu în ziua sâmbetei!?.
"Făţarnicilor ? a răspuns Domnul ? fiecare dintre voi nu dezleagă oare, sâmbăta, boul său sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape?? Vedeţi viermele acesta al invidiei rodea sufletul mai marelui sinagogii. Mântuitorul i-a mustrat pe toţi acei farisei făţarnici şi pe toţi zavistnicii, până la sfârşitul veacurilor, făcându-i să se ruşineze zicându-le, "făţarnicilor?. Păcatul acesta al invidiei este grozav de mare, căci din cauza lui s-a făcut răzvrătire şi război în cer, s-a tulburat pacea fericită pe care o aveau îngerii între ei şi a căzut Lucifer în adâncimea iadului cu ceata lui.
Din cauza zavistiei diavoleşti au căzut strămoşii noştri şi au călcat porunca dumnezeiască, pentru care au fost izgoniţi din rai şi osândiţi să mănânce pâine în sudoarea feţei şi să nască copii în dureri. Din cauza zavistiei diavolului, a urât fratele pe frate şi l-a omorât, spurcând pământul cu sânge curat. Din cauza zavistiei diavoleşti s-a pornit prigoană împotriva lui Dumnezeu şi a fost răstignit Iisus pe cruce, fiind omorât în chinurile cele mai grele.
Zavistia este învăţătura neascultării, pricina morţii şi rădăcina tuturor răutăţilor. Demonul zavistiei îl face pe mai marele sinagogii să strige ca ieşit din minţi şi să găsească vină Mântuitorului, pentru că a făcut o minune, o faptă bună de alt fel, în zi de sărbătoare. Diavolul care stăpânea trupul femeii gârbove a intrat în acest fariseu care a început să facă zarvă şi să ţipe găsind vină pentru o faptă bună.
Ce rău făcuse Mântuitorul? Vindecase o femeie care nu mai putea să-şi ridice capul de gârbovită şi abia îşi ţinea sufletul pe buze. Tot poporul lăuda această faptă şi slăvea pe Dumnezeu pentru mila Lui cea mare. Acest fariseu făţarnic zavistuieşte însă minunea şi cleveteşte pe Făcătorul de minuni, pe Dumnezeu Iisus. Satana care ţinuse legată pe femeie în gârbovenie timp de 18 ani, îl leagă acum pe mai marele sinagogii cu zavistia şi prin gura lui cleveteşte minunea lui Dumnezeu.
Iată fraţi creştini, ce păcat otrăvitor este zavistia, invidia. Astfel de farisei făţarnici întâlnim şi astăzi foarte des. Unii sunt pizmaşi pe noi şi caută să ne oprească prin fel de fel de vorbe ademenitoare ca să nu venim la sfânta biserică şi să ne tămăduim. Alţi farisei făţarnici sunt sectanţii care ca şi cei de demult învaţă lumea să ţină ca sărbătoare sâmbăta şi nu sfânta duminică cum trebuie să o ţinem noi creştinii ortodocşi, pentru că este ziua răscumpărării noastre prin învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Şi tot aşa o mulţime de farisei făţarnici, stăpâniţi de duhul cel necurat al invidiei, se luptă pe toate căile să împiedice pe drept credincioşii creştini ca să urmeze calea adevărului, a bisericii şi a sfinţeniei. Aşa cum rugina roade fierul, tot aşa şi zavistia aceasta roade inima acestor oameni ticăloşi. Cea mai puternică otravă se află în gura acestei fiare blestemate care este invidia.
Ce dureros lucru este când copiii unor părinţi nu se pot înţelege! Ce casă nefericită este aceea unde nu se mai termină cearta din cauza zavistiei şi a dezbinării dintre fraţi! Ce inimă îndurerată trebuie să aibă o mamă, când copiii ei trăiesc zavistuindu-se unul pe altul! Vai, ce păcat mare au faţă de Tatăl ceresc, faţă de maica noastră Biserica şi de sufletul lor, acei creştini care trăiesc în zavistie şi ură. Toţi acei creştini care au păcatul acesta al invidiei să ştie că poate să aibă toate faptele bune, tot în iad se duc. Ei se vor chinui acolo cu demonii, împreună cu evreii care au răstignit pe Domnul Hristos, tot din păcatul zavistiei şi al invidiei.
Păcatul acesta al invidiei, să ştiţi, că nu-l putem stinge decât cu focul dragostei de aproapele, cu milă, iertare şi smerenie, pentru că numai de acestea se ruşinează spurcatul demon al zavistiei. Să ne luăm ca arme împotriva invidiei aceste virtuţi pe care ni le recomandă Sfânta Scriptură. Păcatul invidiei este mai rău decât toate păcatele fiindcă din el se nasc alte cinci mari păcate şi anume: ura împotriva aproapelui, clevetirea, osândirea, bucuria de răul aproapelui şi necazul pentru binele aproapelui.
Pentru ca să înţelegeţi mai bine lucrurile acestea, ascultaţi o istorioară cu mult tâlc.
Un gospodar avea o ţarină foarte întinsă, dar toată era o baltă de apă şi nu rodea mai nimic. I-a venit atunci în gând să o sece. Astfel a început să scoată apa cu găleata din ea. Dar truda lui i-a fost zadarnică, căci în curând apa a venit la loc. Atunci un om priceput şi înţelept l-a sfătuit:
- Ca să scapi de apa de pe locul tău, mai întâi seacă izvoarele. El a făcut aşa, iar după ce izvoarele au secat, balta s-a uscat, pământul s-a făcut bun de arătură şi a devenit un pământ foarte bun, căci toată sămânţa pe care a semănat-o a rodit însutit.
Aşa se întâmplă şi cu cele sufleteşti. Dacă vrei să seci mlaştina vieţii tale, frate creştine, dacă vrei să dai vieţii tale un duh nou ca să poţi face numai roade bune spre viaţa de veci, trebuie mai întâi să seci izvorul păcatelor tale, hulele, şi băutura, glumele cele deşarte, tutunul şi defăimările, invidia şi desfrânarea, poftele cele dobitoceşti şi plăcerile cele lumeşti. Acestea sunt izvorul răutăţilor şi acestea trebuie secate cu desăvârşire, dar astăzi nu mâine, căci mâine poate fi prea târziu şi nu vei mai putea face poate nimic cu mâinile, cu picioarele şi cu gura ta, care se vor închide şi se vor lega pe veci.
Să ne gândim mai adânc la acestea, că ne vine rândul şi nouă când se va sparge bâlciul vieţii acesteia trecătoare şi va trebui să ne arunce cineva şi pe noi într-o groapă adâncă. Să răscumpărăm timpul pierdut până nu e prea târziu. Aşa au făcut şi aşa fac şi astăzi adevăraţii creştini, care au temelie sănătoasă. Creştinii înţelepţi se hrănesc în fiecare zi din Cuvântul lui Dumnezeu, nu lipsesc de la sfânta biserică duminicile şi sărbătorile, se spovedesc şi se împărtăşesc în posturi şi chiar mai des, fiindcă ştiu că ce fac astăzi e bun făcut, mâine nu se ştie dacă se mai poate face ceva.
Aşa se spune în Pateric, că un pustnic bătrân s-a dus odată într-o cetate să-şi vândă vasele pe care le făcea singur şi din întâmplare s-a aşezat la poarta unui om bogat care trăgea să moară. Şezând el acolo a avut o vedenie. Vedea nişte bărbaţi negri, foarte îngrozitori la vedere, călări pe cai negri. Aveau în mâinile lor nişte scuturi şi săbii de foc. Când au ajuns la poartă au lăsat caii afară, iar ei au intrat înăuntru şi când i-a văzut bolnavul a strigat cu glas mare: "Doamne miluieşte-mă şi-mi ajută!? Ei i-au zis lui: "Acum când a apus soarele, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu! Pentru ce când strălucea ziua nu l-ai căutat pe El? Acum nu mai ai nici o mângâiere şi nici o nădejde de mântuire?. Aşa zicând ei, i-au smuls sufletul cu sila şi s-au dus.
Vai de sufletul pe care-l apucă moartea nepregătit şi fără Dumnezeu! Vai de cei ce trăiesc necununaţi, de cei ce înjură, de cei ce dau diavolului, de toţi cei ce fug de biserică, de credinţă şi de rugăciune. Singura scăpare a păcătoşilor este Iisus Mântuitorul, învăţătura Lui şi morala Lui creştină.
Să alergăm cu mic cu mare, învăţaţi şi neînvăţaţi, tineri şi bătrâni, să-L iubim pe Iisus, să-L ascultăm şi să împlinim sfintele Lui porunci, căci acestea au darul şi puterea să ne facă fericiţi, să ne izbăvească de toate suferinţele trupeşti şi sufleteşti şi să ne asigure în viaţa de veci.
Iisuse, avem nevoie de Tine! Iisuse, numai de Tine, de nimeni altul! Singur Tu eşti Cel ce ne iubeşti, Tu simţi milă de cei ce suferim; Tu singur ştii ce mare nevoie avem de Tine în această lume. Nici unul dintre nenumăraţii oameni din viaţă sau dintre cei ce au adormit, nu ne poate da nouă nevoiţilor şi căzuţilor în cumplita mizerie a sufletului şi a trupului, binele cel mântuitor.
Iisuse, toţi au nevoie de Tine, chiar cei ce nu ştiu. Cei ce nu ştiu au mai grabnic nevoie de Tine, ca cei ce ştiu. Flămândul îşi închipuie că umblă după pâine, dar îi e foame de Tine Iisuse. Bolnavul râvneşte sănătatea sa, dar boala lui nu-i decât lipsa de Tine. Cine caută bunurile şi frumuseţile de pe lume, Te caută pe Tine, fără să-şi dea seama, Cel ce eşti frumuseţea întreagă şi desăvârşită.
Cine urmăreşte adevărul, Te doreşte fără voia lui pe Tine, Cel ce eşti singurul adevăr, iar cine se străduieşte să statornicească pacea, Te caută pe Tine singura pace în care nu pot odihni decât inimile liniştite. Toţi te cheamă fără a şti că Te strigă, iar strigătul lor e nespus mai sfâşietor ca al nostru care Te cunoaştem şi credem în Tine.

Rugăciune
Deci să ridicăm ochii noştri spre Împăratul Slavei, spre Stăpânul vieţii şi al morţii, spre Doctorul cel mare Prea Bunul şi Milostivul Iisus şi plini de credinţă să-L rugăm să ne dezlege şi pe noi de gârbovia sufletului nostru, ca şi pe femeia din Evanghelia de astăzi. Să aprindă şi în noi focul dragostei dumnezeieşti, spre a-L iubi mai mult şi a împlini cât mai bine sfintele Sale porunci, ca să fim şi noi ai Lui, în vecii vecilor.

Amin.

Sfântul Apostol Andrei

2011-11-30T05:03:00.002+02:00

Sfântul Apostol Andrei

Fiul al Galileei si frate al lui Petru, dintre pescari in soborul Apostolilor intii ai fost chemat, Andrei cel minunat. Iar de la mormintul tau din Patras chemi popoarele la Dumnezeu si acum ne-ai umplut de bucurie ca in Romania iarasi ai venit, unde pe Hristos Domnul l-ai propovaduit.
-- Condacul Sfintului

Astazi, la 30 noiembrie, praznuim cu multa bucurie pe Sfantul Apostol Andrei, cel intii chemat, Apostolul romanilor, care a vestit Evanghelia lui Hristos pe pamintul tarii noastre acum aproape 2000 de ani, in Dobrogea si la Gurile Dunarii.Sfantul Apostol Andrei era frate dupa trup cu Sfintul Apostol Petru, fiii lui Iona, din cetatea Betsaida Galileei, si se indeletniceau cu pescuitul.La inceput, Sfantul Andrei a fost ucenic al Sfintului Ioan Botezatorul. Apoi, auzind de intruparea Mintuitorului nostru Iisus Hristos, s-a dus in Capernaum, unde locuia Domnul si L-a intrebat: Invatatorule, unde locuiesti? Iar Domnul i-a raspuns: Vino si vezi! (Ioan 1, 38-39). Si a ramas cu El in ziua aceea. Astfel, Sfintul Apostol Andrei a fost cel dintii chemat la vestirea Evangheliei lui Hristos.Nu dupa multe zile, Andrei si Simon-Petru se aflau intr-o corabie cu tatal lor, Iona; voiau sa plece pe mare la pescuit peste. Atunci Fiul lui Dumnezeu i-a chemat pe amindoi la apostolie, zicindu-le: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni! (Matei 4, 19).Din clipa aceea au lasat toate si au urmat lui Hristos pina la moarte si inviere, fiind martori ai minunilor si Invierii Lui. Iar dupa inaltarea Sa la cer, tragind sorti unde sa plece fiecare la vestirea Evangheliei, Sfintului Apostol Andrei i-a cazut sortul sa increstineze mai ales tarile din jurul Marii Negre.Deci, mai intii a crestinat Armenia, Iviria si Scitia Mare, adica Ucraina de astazi, infigind Sfinta Cruce pe locul unde este Kievul. Apoi a crestinat Crimeea, sudul Basarabiei si, trecind pe la Gurile Dunarii, a zabovit mai mult la Tomis, unde a botezat pe multi din Scitia Mica, adica Dobrogea de azi.El a stat cu ucenicii sai intr-o pestera din apropiere, unde facea Sfinta Liturghie, de teama paginilor inchinatori la idoli. Pestera poarta numele Sfintului Apostol Andrei pina astazi si se afla in comuna Ion Corvin din sud-vestul judetului Constanta. Astazi s-a construit acolo o minastire mare cu hramul "Sfintul Apostol Andrei".Dupa ce a hirotonit episcopi si preoti la Tomis - Constanta de azi - Sfantul Apostol Andrei a trecut prin Tracia - Bulgaria de azi -, prin Macedonia, prin Grecia si a ajuns in Peloponez unde a zabovit doi ani in orasul Patras. Aici a crestinat pe multi inchinatori la idoli, a facut nenumarate minuni, a darimat capistile idolilor si a marturisit pe Hristos cu multa putere.Vazind aceasta ighemonul cetatii ce se chema Egheat, l-a prins, l-a batut tare si l-a aruncat in temnita cu unii din ucenicii sai. Apoi, vazind ca multi credeau in Hristos prin Sfintul Apostol Andrei, l-a condamnat la moarte prin rastignire pe cruce in forma de X, dindu-si sufletul in miinile Domnului nostru Iisus Hristos la 30 noiembrie, pe timpul imparatului Nero.Aceasta este viata si patimirea, pe scurt, a Sfantului Apostol Andrei. El a urmat in toate lui Hristos, Mintuitorul lumii. A vestit Evanghelia in multe tari, a darimat capistile idolesti, a botezat nenumarati crestini, a intemeiat biserici, a hirotonit diaconi, preoti si episcopi si a adus la credinta in Hristos mai multe tari, printre care si tara noastra.Deci noi romanii avem Biserica de origine apostolica, intemeiata in primul secol, dupa inaltarea Domnului la cer. Noi nu sintem crestinati ca popoarele slave catre sfirsitul primului mileniu, pentru ca noi sintem din inceput aici in Carpati si la Gurile Dunarii, pe cind ungurii au venit in Europa in secolul IV, din Mongolia si s-au crestinat in anul 950 de Stefan cel Sfint; iar slavii au venit si ei prin secolele VII - VIII din nord-estul Asiei si s-au crestinat mai tirziu - bulgarii, in anul 864, sirbii, in anul 868 si rusii in anul 988.Asa a rinduit pronia divina ca sa primim credinta crestina direct de la ucenicii lui Hristos, pentru care se cade sa fim permanent recunoscatori.Sa dam slava lui Dumnezeu ca ne-a rinduit pe Sfantul Apostol Andrei sa ne crestineze si sa ne uneasca cu Hristos prin Botez si pocainta. Sintem o tara crestina de origine apostolica. Sa ne facem vrednici de aceasta tara. Sa pastram cu sfintenie poruncile Domnului scrise in Sfinta Evanghelie si propovaduite de Apostoli. Fara povatuitori nu ne putem mintui si fara preoti buni ratacim calea pocaintei. Dar daca ascultam de Domnul, ascultam si de Biserica.Sfantul Apostol Andrei ne-a crestinat si a savirsit prima Sfinta Liturghie pe pamintul Romaniei. El ne-a eliberat de demoni si de patimi si ne-a unit cu Hristos prin jertfa si Liturghie. El ne-a invatat cum sa ne mintuim prin smerenie, prin rugaciune si prin iubire.Sa ascultam de Sfintii Apostoli ca de Insusi Hristos. Sa ascultam de episcopi si de preoti ca de Apostoli, ca ei vor da seama pentru sufletele noastre. Sa nu lipsim de la biserica in sarbatori, ca aici este Hristos cu toti sfintii. Aici este mintuirea noastra, bucuria noastra, viata noastra. Sa nu ascultam pe trimisii lui antihrist, care se leapada de Biserica, de Cruce si de toate cele sfinte.Apoi sunteti datori sa invatati copiii frica Domnului. Sa faceti misiune si apostolat prin scoli, prin spitale, prin casele crestinilor, prin milostenii si carti sfinte ortodoxe. Dar mai ales in casele dumneavoastra.Sa traim cu Hristos, sa ajutam la mintuirea copiilor nostri si a celor din jur si nimic sa nu facem fara episcop, fara preot, fara duhovnic. Ei sint apostolii nostri pe pamint. De vom face asa, vom dobindi mintuirea sufletelor noastre, cu rugaciunile Maicii Domnului si ale Sfantului Apostol Andrei.

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XXX-A DUPĂ RUSALII

2011-11-24T15:34:00.000+02:00

PREDICĂ LA DUMINICA A XXX-A DUPĂ RUSALII

Păzirea poruncilor

Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? (Luca XVIII, 18)

Fraţi creştini,

Întrebarea aceasta a fost pusă Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de un tânăr bogat, pe care-l interesa viaţa veşnică. Întrebarea aceasta trebuie să şi-o pună fiecare om pământean care aleargă după paradisul pierdut, după fericirea pentru care a fost zidit şi după care sufletul doreşte.
Vedem ce mare frământare sufletească avea tânărul bogat din Sfânta Evanghelie de astăzi. Cu toată tinereţea şi bogăţia lui, el se grăbeşte să afle calea care duce la viaţa veşnică. Îl interesa lucrul acesta, căci vede cum toată bogăţia lui este trecătoare şi va trebui s-o lase şi să plece pe un drum necunoscut în veşnicie. El vede nesiguranţa şi deşertăciunea acestei vieţi vremelnice, pentru că aşa cum spunea Fericitul Augustin pe bună dreptate viaţa aceasta vremelnică în care trăim, nici nu merită să se numească viaţă, fiindcă este plină de necazuri şi supărări, de dureri şi suferinţe de tot felul.
În fiecare zi bogaţi şi săraci ne confruntăm cu necazuri şi suferinţe într-un fel sau altul. Prin urmare în viaţa aceasta nu ne putem numi moştenitori, ci mai degrabă nişte călători. Sfânta Scriptură aseamănă viaţa aceasta trecătoare a omului cu umbra şi visul, suflarea şi aburul, sunetul şi cuvântul, iarba şi floarea câmpului, cu corabia pe valuri şi cu vulturul în zbor, căci toate sunt trecătoare.
Să vedem acum care este viaţa veşnică, în ce ţară se va putea trăi ea şi ce condiţii ni se pun ca să ajungem acolo. Noi creştinii ortodocşi mărturisim, credem şi nădăjduim, că după judecata de apoi, urmează viaţa veşnică, de aceea şi zicem în "Simbolul Credinţei?: "Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie?.
Viaţa veşnică constă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Fiului Său Iisus Hristos. Această viaţă veşnică începe însă de pe pământ, pentru toţi cei care cred cu adevărat şi urmează învăţăturile Lui, care constă în lepădarea de lume cu păcatele şi fărădelegile ei. Viaţa veşnică este făgăduită tuturor creştinilor adevăraţi şi e dată de Dumnezeu prin Fiul Său, de aceea ea se numeşte moştenire.
Împăratul nostru, Iisus Hristos, guvernează Împărăţia cerurilor în care vor intra şi vor trăi sufletele drepţilor în viaţa viitoare. Acolo, în Împărăţia lui Dumnezeu, este "sânul lui Avraam? unde se mângâie cei ce au fost chinuiţi şi asupriţi pe lumea aceasta, cei ce au suferit boală, sărăcie şi n-au cârtit.
Pentru a fi cetăţeni ai acestei împărăţi şi să vieţuim fericiţi acolo, nu ni se cere ca să fim de viţă împărătească, nici să avem putere, ranguri şi bogăţii, ci o prefacere sufletească. Dacă Dumnezeu nu ne cere nici bani, nici avere ca să putem intra în viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor, ne cere totuşi altceva şi anume păzirea poruncilor ? aşa cum vedem că i-a spus tânărului din Sfânta Evanghelie de astăzi: "Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile!?. Prin păzirea poruncilor dovedim că-L iubim pe Dumnezeu. Domnul Hristos zice: "Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte?.
Din sfintele porunci învăţăm cum trebuie să trăim pe pământ, ca nişte copii ai lui Dumnezeu, căci Împărăţia Lui începe aşa cum am spus din lumea aceasta. De aceea fiii Lui trebuie să se roage, zicând: "Vie Împărăţia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ?. Cele zece porunci de care ne spune Sfânta Scriptură ca să le păzim se găsesc în cartea "Exod? (Ieşire) la capitolul XX. Să ne oprim deci asupra lor şi să vedem cum stăm noi cu păzirea acestor porunci înaintea lui Dumnezeu. Am călcat noi vreuna din aceste porunci?
Iată prima poruncă: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!?. Aceasta înseamnă că Dumnezeu Cel nespus de mare şi Atotputernic este Dumnezeul tău şi vrea să aibă o legătură aşa de strânsă cu tine, întocmai ca o mamă care-şi duce copilul de mână. Mama zice despre copil că este al ei, iar copilul zice despre mamă că este a lui. Tot aşa vrea şi Dumnezeu să fie legătura dintre El şi noi, ca să putem zice aşa cum scrie în psalmi: "Tu eşti Dumnezeul meu!?. Eşti tu în legătură cu Dumnezeu frate creştine, sau gândeşti aşa precum auzim pe mulţi spunând: "Cred în Dumnezeu, dar nu vreau să am de-a face cu El?. Sau poate tăgăduieşti pe faţă existenţa lui Dumnezeu. Dacă este aşa te înşeli amarnic.
În această privinţă a tăgăduirii lui Dumnezeu, mulţi au ajuns aşa de departe încât le este ruşine să mai rostească numele lui Dumnezeu. Aşa se face că de multe ori auzim expresii ca acestea: "Natura l-a făcut aşa!? "Soarta nemiloasă l-a răpit din mijlocul nostru!? "Norocul l-a ajutat!? Iată nesocotirea numelui lui Dumnezeu. Astfel de oameni dovedesc prin aceasta că au alţi dumnezei în inima lor cărora li se închină şi pe care îi ascultă.
Ce legătură este între tine şi Dumnezeu, iubite frate? El este Dumnezeul tău? Ocupă El primul loc în gândirea, inima şi viaţa ta? Te temi tu de El? Îi eşti recunoscător, îl asculţi şi te supui Lui întru totul? El care ştie toate poate să privească cu plăcere la trecutul tău, înăuntrul inimii tale, şi în viaţa ta de acum? Privirea Lui nu descoperă ceva vrednic de osândit? Gândeşte-te bine, vezi unde-ţi este greşeala şi repară cât mai repede cerând iertare pentru toate greşelile.
A doua poruncă: "Să nu faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a celor ce sunt în ceruri sus şi pe pământ jos, în ape şi sub pământ! Să nu te închini lor şi să nu le slujeşti!? Idol este orice lucru care ocupă locul lui Dumnezeu Cel viu şi nevăzut în inima, mintea şi ochiul omului. Idol poate fi banul şi averea când ţii la acestea mai mult ca la orice. Sfântul Apostol Pavel scrie Efesenilor: "Căci ştiţi bine că nici curvarii, nici stricaţii, nici lacomii de avere care sunt închinători la idoli, n-au parte de moştenire în Împărăţia lui Dumnezeu?. Dumnezeul lor ? scrie acelaşi apostol Filipenilor ? este pântecele.
Idol poate să-ţi fie bărbatul, femeia sau copilul la care ţii mai mult ca la Dumnezeu. Domnul Hristos zice: "Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine?. Că omul iubeşte pe ai săi mai mult decât pe Dumnezeu se vede din felul cum se poartă atunci când, de pildă, îi moare copilul. În durerea lui începe să se certe cu Dumnezeu şi aceasta dovedeşte că fiul i-a fost un idol.
O mulţime de idoli moderni s-au ivit acum pe pământ şi chiar în casele creştinilor: filme pornografice pe casete video, reviste cu imagini imorale pe care tinerii le afişează pe pereţii camerelor unde locuiesc în locul icoanelor, spurcându-şi mintea, inima şi ochii. Dar cel mai rău idol dintre toţi este eu-l tău, adică tu însuţi, când nu urmăreşti decât folosul tău, plăcerea ta şi nu trăieşti decât pentru tine. Atunci tu singur eşti dumnezeul tău, idolul tău. Cercetează-te bine iubite frate şi vezi încotro se îndreaptă cu deosebire gândurile tale, plăcerile tale, inima ta şi vei afla de îndată idolul sau idolii tăi.
Urmează porunca a treia: "Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui?. Cine cinsteşte pe un om, cinsteşte şi numele lui şi cine îşi bate joc de numele cuiva îşi bate joc şi de cel ce poartă acel nume. Tot aşa este şi cu Dumnezeu. Numele şi fiinţa Lui sunt una. Oamenii ar trebui să-I rostească numele cu frică şi respect, cu recunoştinţă şi iubire, ştiind că El, Dumnezeu, este nemărginit de mare, de faţă în tot locul, că El a făcut toate şi le poartă de grijă, că El vede şi judecă totul, că este sfânt şi înfricoşat.
Dacă judecăm în lumina celor spuse cum întrebuinţează oamenii de astăzi numele lui Dumnezeu, ne vom încredinţa cât de mult îl necinstesc.
- Ce mai faci? Întreabă cineva pe un cunoscut.
- Slavă Domnului, bine! Răspunde celălalt, deşi nici prin minte nu-i trecea să slăvească pe Dumnezeu. El răspunde astfel, pentru că aşa merge vorba. Aşa se necinsteşte numele lui Dumnezeu. Tu ce ai face omule, dacă cineva ţi-ar striga fără rost numele într-una? Desigur că te-ai supăra socotind că acela îşi bate joc de tine.
Dar iată cum auzim adesea pe unii zicând: "Of, Doamne Dumnezeule!? "Of, Doamne, Doamne!? "Pentru numele lui Dumnezeu!? acestea le zice omul la supărare, fără nici un gând la Dumnezeu şi ajutorul Lui. Şi atunci stăm şi ne întrebăm: Ce caută numele sfânt al lui Dumnezeu în toate supărările şi păcatele omului? Ba mai mult, pe alţii îi auzi zicând: "Pe Dumnezeul meu!? sau "Zău!? Cuvântul "zău? este un vechi cuvânt românesc şi s-ar putea traduce în expresia "martor îmi este Dumnezeu?. Pe alţii îi auzim cu jurăminte de felul acesta: "Să mă bată Dumnezeu!? sau "Să mă trăsnească Dumnezeu din cer!? astfel Îl iau pe Dumnezeu ca martor la nimicurile, minciunile şi înşelăciunile lor.
Mulţi au jurat şi jură strâmb pentru un câştig păcătos şi multe blesteme de tot soiul umblă din gură în gură fără ca oamenii să gândească cât de greu păcătuiesc prin aceasta. Ce să mai spunem de înjurăturile murdare pe care le auzim la tot pasul nu numai nu numai din gura celor mari dar şi din gura celor mici, batjocorind cu toţii numele lui Dumnezeu. De foarte multe ori numele lui Dumnezeu este rostit şi chemat în acele locuri drăceşti, aşa cum sunt descântecele, vrăjitoriile, ghicitul, spiritismul şi altele.
Iubite frate, cugetă adânc la toate acestea şi vezi dacă nu cumva eşti prins în mreaja vreuneia din aceste ispite şi nu mai poţi scăpa de ea. Gândeşte-te bine ca să nu fie prea târziu atunci când te vei întâlni cu Dumnezeu în faţă la judecată.
Să vedem acum ce spune porunca a patra: "Adu-ţi aminte de ziua odihnei ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine".
Până la Domnul Hristos ziua de odihnă era sâmbăta şi o ţineau numai evreii în cinstea lui Dumnezeu, care-i scăpase din robia egiptenilor. Era mai mult o sărbătoare naţională evreiască, dar şi simbolică. Venind însă Domnul Iisus Hristos pentru noi a fost răstignit şi îngropat, a înviat în dimineaţa zilei de duminică şi ne-a eliberat din robia iadului, nu a Egiptului, din ghearele satanei, nu ale lui Faraon. Ne-a lăsat această zi la toţi creştinii din toate popoarele ca să o ţinem şi să o cinstim, căci duminica este ziua Domnului.
Cum trebuie să cinstim noi ziua Domnului? Să mergem la biserică, să-I aducem închinăciuni, laude şi mulţumiri, daruri, prinoase şi jertfă de laudă să citim Sfânta Scriptură, vieţile sfinţilor şi alte cărţi religioase, să facem rugăciuni, să înălţăm cântări religioase, să spunem şi altora despre Dumnezeu; să cercetăm bolnavii de prin azile şi spitale şi orice altă faptă bună. Dar cine se mai gândeşte astăzi la astfel de lucruri?
Ce au făcut oamenii din ziua duminicii, ştim cu toţii. Dintr-o zi care ar fi trebuit să fie închinată Domnului, ei au făcut o zi pentru diavol şi păcate, ca şi cum Dumnezeu ar fi zis ca şase zile să lucrezi, iar a şaptea să-ţi faci de cap. Într-adevăr pentru cei mai mulţi, duminica înseamnă a trândăvi, a petrece, a chefui în beţii, a se distra în dansuri, serate, baluri, dezmăţ şi multe altele.
Unii muncesc din greu o săptămână întreagă şi abia aşteaptă să-şi ia plata pentru ca apoi duminica să intre în cârciumă şi să nu mai iasă de acolo până nu-şi beau minţile şi banii. A doua zi nu mai au nici un chef de muncă, pentru că mintea este tulburată, capul greu şi trupul otrăvit de băutură. Casa le este ca vai de ea şi aşa o duc în certuri şi neînţelegeri, înjurături şi bătăi, lipsă şi amar. Copiii văd la părinţii lor pilde rele şi astfel li se pregăteşte un viitor nenorocit. Proorocul Isaia spune la cap. I, 13: "zilele de odihnă unite cu nelegiuirea nu le mai pot suferi?.
Iată de ce, nu greşim când spunem că această zi în loc să fie o zi de odihnă trupească şi de binecuvântare sufletească, este pentru cei mai mulţi o zi de păcat, de ruşine şi de pierzare. Păcatul se lăfăieşte în această zi mai mult ca în oricare altă zi din săptămână. Să ne gândim deci fraţi creştini serios la aceste lucruri şi să ne întrebăm dacă am sfinţit cu adevărat această zi şi dacă ne-am sfinţit noi mai mult în această zi, decât în celelalte?!
Iată acum porunca a cincia: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta?.
A cinsti pe părinţi înseamnă a-i respecta şi asculta, a te supune lor, a-i ajuta, a-i preţui şi a-i iubi. Ai ascultat tu frate creştine totdeauna pe părinţii tăi? Nu i-ai supărat niciodată? Adu-ţi aminte de câte ori le-ai întors vorba, i-ai supărat cu încăpăţânarea şi îndărătnicia ta, de câte ori i-ai făcut să suspine şi să verse lacrimi din pricina ta?! De câte ori i-ai dispreţuit în inima ta, socotindu-i învechiţi, rămaşi în urmă, fără pricepere?! Poate că le-ai dorit şi moartea ca să intri mai repede în moştenire. Poate că ai ridicat mâna asupra lor şi poate chiar i-ai lovit, sau poate că i-ai blestemat în faţă ori după moarte. Poate că i-ai lăsat să ducă lipsă şi nu i-ai ajutat şi poate că i-ai amărât aşa de mult că le-ai coborât viaţa în mormânt.
În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament se spune că cine va blestema sau va vorbi de rău pe tatăl său, pe mama sa, ori i-a lovit, să fie pedepsit cu moartea. Tot acolo se spune că fiului care-şi bate joc de tatăl său şi dispreţuieşte ascultarea de mamă, să-i scoată corbii ochii şi să-i mănânce puii de vultur (Proverbe XXX, 17).
Din nenorocire mulţi părinţi se fac nerespectaţi de copiii lor mai ales când tatăl este beţiv, hoţ, uşuratic şi stricat, ori iute la mânie şi fără frică de Dumnezeu. Ce se va alege de cinstea de care are drept din partea copiilor? Ce fel de cinste pot aduce copiii părinţilor care sunt mereu în certuri şi neînţelegeri şi care învaţă pe copii chiar să înjure, să mintă şi să fure? Ce respect să mai aibă copiii faţă de astfel de părinţi? Vai de copiii care au astfel de părinţi şi vai de părinţii care dau astfel de pilde rele copiilor lor.
Se pune însă întrebarea: sunt oare datori copiii să cinstească pe astfel de părinţi? Răspunsul este: DA! Sfânta Scriptură nu scoate pe copii de sub ascultarea părinţilor, decât atunci când părinţii lor le-ar cere ceva împotriva lui Dumnezeu. Iată ce scrie proorocul Iezechiel la cap. XX, 18-19: "Nu vă purtaţi după rânduielile părinţilor voştri şi obiceiurile lor să nu le păziţi. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru; purtaţi-vă după poruncile Mele şi hotărârile Mele păziţi-le şi le împliniţi!? Iar în Noul Testament porunca sună aşa: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!? această poruncă este însoţită de făgăduinţa că vei fi fericit şi vei trăi ani mulţi pe pământ.
Deci, iubiţi creştini să ne gândim cu toţii la această poruncă şi să vedem dacă am împlinit-o întocmai. Am ascultat noi de părinţii noştri când ne învăţau la bine şi când ne arătau calea cea bună? Nu cumva ne mustră conştiinţa când ne aducem aminte de purtările noastre faţă de ei şi când nu-i ascultam? Să căutăm deci şi să facem pocăinţă cerând iertare de la Dumnezeu pentru păcatul acesta, căci rău am făcut înaintea Domnului, neascultând de părinţii noştri.
Am ajuns la porunca a şasea: "Să nu ucizi!?
Pe mulţi îi auzi în vremea noastră zicând: n-am omorât pe nimeni, de asta nu mă tem. Dar să cercetăm mai cu de-amănuntul şi să vedem în Sfânta Scriptură în câte feluri se poate face păcatul acesta. Mai întâi trebuie să recunoaştem cu durere că omorurile se înmulţesc şi pe zi ce trece o viaţă de om înseamnă tot mai puţin. Omoară hoţul care intră în casă să fure şi e surprins. Omoară furiosul în nebunia lui şi se omoară oamenii între ei atunci când au gânduri de răzbunare. Omoară beţivul pe tovarăşul lui de băutură, când se iau la ceartă din lucruri de nimic. Omoară tatăl pe fecior şi feciorul pe tatăl său. Omoară soţul pe soţie sau soţia pe soţ din gelozie, din trai rău sau pentru ca să se desfacă legătura cununiei şi să trăiască în desfrânare. Omoară cei care se ocupă cu avorturi, precum şi femeia însărcinată care avortează.
Dar omor nu este ceea ce se înţelege de obicei prin acest cuvânt, ci tot ce poate să ducă la omor, sau numai să scurteze viaţa cuiva. Aşa se întâmplă când cel bolnav de boală molipsitoare nu fereşte pe cei din jur care se îmbolnăvesc la rândul lor şi mor. Omorul se poate săvârşi şi cu vorba, aşa cum vedem în Vechiul Testament că s-au sfătuit între ei vrăjmaşii proorocului Ieremia şi au zis: "Haide să-l omorâm cu vorba!? Tot Sfânta Scriptură spune că moartea şi viaţa sunt în puterea limbii.
Cuvintele grele sunt ca nişte cuţite ascuţite care intră în inimă până la prăsele. Cine ponegreşte numele bun al cuiva prin vorbiri de rău, adesea îi sapă groapa. Cine sminteşte suflete şi duce pe oameni la pierzare, tot omor săvârşeşte. Nu este nevoie să fi ajuns la faptă ca să fi socotit ucigaş, ci este destul ca să urăşti pe cineva pentru ca înaintea lui Dumnezeu să fi vinovat de ucidere.
Iată ce scrie Sfântul Evanghelist Ioan: "Oricine urăşte pe fratele său, este ucigaş?. Ura este, deci, sămânţa uciderii, iar uciderea este de cele mai multe ori înfăptuirea unui gând de ură. Dumnezeu se uită la inimă şi vede acolo ura, acea rădăcină otrăvită de unde vine uciderea.
Iată iubiţi creştini câte răutăţi şi câte păcate şi să ne întrebăm acum dacă n-am călcat şi noi în vreun chip oarecare această poruncă?! Eu atât aş vrea să vă întreb: este oare cineva care să nu fi urât niciodată pe nimeni? Oare nu ţi-a părut bine de răul sau moartea vrăjmaşului tău? Priviţi în lumina dumnezeieştii Scripturi această poruncă şi vedeţi că foarte mult o călcăm. Să fim atenţi căci dacă ura are putere să ne mânjească mâinile de sângele aproapelui nostru, apoi rugăciunile nu ne sunt primite. Să luăm în serios toate aceste lucruri şi să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să nu mai greşim.
Acum porunca a şaptea: "Să nu fii desfrânat!"
Cine nu observă oare că în zilele noastre a pierit cu totul ruşinea, iar cine nu are ruşine de oameni, nu are nici frică de Dumnezeu?! După ce că omul este pornit spre păcat din firea lui păcătoasă, mai vin şi din afară tot felul de aţâţări din cărţi, reviste şi tablouri în care păcatul desfrânării este zugrăvit foarte atrăgător. Am văzut astfel de tablouri în case de oameni care se cred serioşi şi chiar morali. Apoi cum să mai stea mintea la locul ei, inima şi nervii, dacă femeile se îndoapă la rând cu bărbaţii de alcool şi tutun şi aduc pe lume copii bolnavi cu mintea, epileptici şi îndrăciţi?!
Majoritatea femeilor au întrecut orice bun simţ şi s-au pus în slujba satanei prin îmbrăcăminte şi lux arătându-şi în multe feluri goliciunea trupului. Păcatul acesta este grozav de molipsitor şi se răspândeşte cu o mare iuţeală. Aşa se explică faptul că cei tineri fac păcate murdare prin internate şi cămine mai ales acolo unde sunt mai mulţi la un loc. Din această cauză a păcatului desfrânării, soţii se despart şi copiii rămân pe drumuri plângând. A ajuns lumea cu păcatul acesta ca şi cei din Sodoma şi Gomora, pe care Dumnezeu i-a ars cu foc şi pucioasă.
Cine vrea să ajungă în viaţa veşnică să se ferească de aceste blestemăţii. Să ne abatem ochii de la aceste deşertăciuni şi să nu lăsăm ca să ne spurce mintea şi inima nici o imagine atrăgătoare despre desfrâu. Părinţii să fie atenţi şi să cerceteze ce vizionează copiii lor la televizor, pentru că şi aici sunt multe imagini nepermise. Să fugim ca de otravă, de tutun şi de băuturile alcoolice, căci cine nu se fereşte de acestea nu se va putea lăsa nici de păcatul desfrâului şi nu va ajunge în viaţa veşnică.
În porunca a opta Dumnezeu zice: "Să nu furi!?
Se ştie că a fura înseamnă a lua lucrul altuia, fie el mare, fie el mic. A fura un leu, sau o mie, înaintea lui Dumnezeu tot furt se numeşte. Pornirea spre acest păcat se arată la om încă de când este copil. Copiii îşi fură jucăriile unii altora, îşi fură creioane, stilouri sau caiete şi fură chiar din banii părinţilor din casă. Cineva ar putea zice că acestea sunt nimicuri, dar de la cele mici se ajunge la cele mari. Nu valoarea lucrului furat, ci furtul însuşi acesta este păcat.
Să dăm însă unele pilde de furturi peste care oamenii trec de obicei. Când din greşeală ţi s-a dat un rest mai mare, iar tu ai băgat de seamă şi nu l-ai dat înapoi, ai furat. Când vezi că vânzătorul s-a înşelat, iar tu ai tăcut ca să plăteşti mai puţin, ai furat. Când ai călătorit în tren sau în tramvai fără bilet, ai furat. Când cumperi ceva pentru altcineva şi spui că ai dat mai mult, ai furat. Cine înşeală la cântar fură. Cine vinde marfă proastă şi pretind preţ ca pentru una bună, fură. Cine cumpără lucru de furat, fură. Lăptarul care pune apă în lapte, ca şi croitorul care opreşte din stofă, fură şi ei. Meseriaşul care ia materiale de unde lucrează, fură.
Omul plătit cu ziua, nesupravegheat care nu lucrează, fură ca şi şcolarul care copiază la lucrare. Cine se împrumută şi nu dă înapoi, fură. Şi tot furt se cheamă când dai bani cu camătă. Cine ia din grădina altuia, fură. Vai de cel ce strânge câştiguri nelegiuite pentru casa lui, spune proorocul Avacum.
Ce ziceţi iubiţi creştini despre toate acestea? Ne judecăm noi singuri ca să vedem dacă averea pe care am strâns-o are ceva necurat în ea? Nu cumva ai ceva în casa ta de furat? Nu cumva banii de la CEC sunt tot de furat? Să ştiţi că şi banii pe care îi câştigi duminica sunt tot de furat, pentru că se fură ziua Domnului. Să fim cu luare aminte şi să ne cercetăm bine, spovedindu-ne, căci greu vom răspunde la urmă pentru aceste păcate.
Să mergem mai departe şi să vedem ce zice porunca a noua: "Să nu fii mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău!?
Domnul Hristos spune că diavolul este tatăl minciunii. El, diavolul, a venit cu minciuni la Adam şi Eva când i-a înşelat şi i-a făcut să păcătuiască. Sfânta Scriptură spune că toţi oamenii sunt nişte mincinoşi, iar cine ar îndrăzni să spună că el n-a minţit niciodată, tocmai atunci spune o mare minciună. Se spun minciuni prin cărţi şi ziare, în prăvălii şi în tribunale. Dar unde nu se minte? Părinţii îi mint pe copii cu fel de fel de basme ca să nu plângă. Copiii îi mint pe părinţi la tot pasul, ca şi pe profesori când merg la şcoală cu lecţiile nefăcute.
Omul ticluieşte minciuna şi apoi zice: ce era să fac, n-am avut încotro şi a trebuit să mint?! Mint bogaţii care vor să pară săraci şi mint şi săracii care vor să pară bogaţi, lăudându-se. Mint linguşitorii pe acei de la care aşteaptă ceva şi exagerează lucrurile. Mint cei ce nu spun întocmai cum s-au petrecut lucrurile, ca şi cei ce răspândesc zvonuri neîntemeiate. Mint adeseori cei ce vorbesc pe alţii în spate, precum şi cei ce umblă cu intrigi şi clevetiri. Unii mint că se tem de oameni, iar alţii mint ca să facă unora pe plac.
În Vechiul Testament în cartea Proverbe cap. VI scrie că şapte lucruri urăşte Domnul şi anume: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rele, martorul mincinos şi pe cel ce stârneşte certuri între fraţi. La Apocalipsă vedem cum Dumnezeu pune păcatul minciunii în rând cu vrăjitorii, desfrânaţii, închinătorii la idoli şi ucigaşii. Să ne îngrozim şi noi de păcatul acesta fraţi creştini şi de câte forme are, cutremurându-ne până în adâncul fiinţei noastre şi hotărându-ne să nu-l mai facem.
Iată-ne ajunşi la a zecea poruncă care zice: "Să nu pofteşti casa aproapelui tău, nici femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici boul lui, nici asinul lui, nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!?
Porunca aceasta ne vorbeşte de pofta dinlăuntru, de pofta păcătoasă, care dacă nu este ucisă, omul ajunge să facă păcatul cu fapta. Spre lămurire să punem câteva întrebări: nu ai văzut la cineva un lucru şi nu ţi s-a părut că acela îl are, iar tu nu? N-ai zis niciodată despre nimeni, de ce lui îi merge bine şi mie îmi merge rău? N-a fost nimeni de care să-ţi fi părut bine că i s-a întâmplat un rău, sau să-ţi fi părut rău că i s-a întâmplat bine?
Ajunşi aici trebuie să subliniem pizma şi invidia dintre şcolari, precum şi dintre fraţi şi surori. Nici nu s-a răcit bine mormântul părinţilor, că şi încep certurile pentru moştenire, fiecare pizmuind pe celălalt că a luat mai mult. Mulţi bolnavi invidiază pe cei sănătoşi şi tot aşa o mulţime de răutăţi şi păcate care-l împiedică pe om de la mântuire.
Iubite frate şi soră, gândeşte-te bine dacă în viaţa ta n-ai poftit ceva din cele ale aproapelui tău şi să nu spui aşa cum zic unii că dacă n-au omorât şi n-au pus foc, n-au păcate. Să recunoaştem iubiţilor că fiecare ne regăsim în călcători a unei porunci a lui Dumnezeu şi să luăm în serios mântuirea sufletului. Dacă am ajuns la cunoştinţa aceasta şi ne dăm seama că suntem plini de păcate, că am călcat poruncile şi suntem greşiţi înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a sfinţilor, apoi să ştiţi că un singur lucru mai avem de făcut: pocăinţă cu lacrimi amare.
Să avem grijă să ne spălăm hainele trupului şi ale sufletului de întinăciuni cu lacrimi amare, cu pocăinţă şi fapte bune, căci e singura posibilitate pe care o putem avea. La Apocalipsă Domnul zice: "Ferice de cei ce-şi spală hainele, ca să aibă dreptul la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!? În altă parte se spune: "Nimic întinat nu va intra în cetate şi nimeni care trăieşte în spurcăciuni şi în minciună?.
Gândul care trebuie să ne cutremure pe noi muritorii este veşnicia, nemurirea şi nu moartea. Când se desparte sufletul de trup el va fi repartizat de Dumnezeu ori în viaţa veşnică în Împărăţia Sa, ori în chinurile iadului în împărăţia satanei. Depinde cum ne va afla Domnul la moarte, cât de curaţi, cât de spălaţi prin pocăinţă şi sfinţiţi. Plata se face la sfârşit, nu la început şi să luăm aminte că mulţi zic că au făcut fapte bune, dar dacă moartea îi află în cine ştie ce păcate grele, va fi vai de ei!
Vezi acum frate creştine, stai, gândeşte bine şi judecă cu mintea ta pe ce cale să apuci: sus la Tatăl între sfinţi, sau jos la diavolul între scrâşniri de dinţi!

Rugăciune
Doamne, Dumnezeul nostru Mântuitorule prea Milostive, fă-ne parte de Împărăţia Ta cea cerească. Iartă-ne păcatele, ajută-ne Doamne să ne spălăm cu lacrimile pocăinţei şi dă-ne şi nouă viaţa cea veşnică ca să fim cu Tine şi să Te slăvim în vecii vecilor.

Amin.

PREDICĂ LA PRAZNICUL INTRĂRII MAICII DOMNULUI ÎN BISERICĂ

2011-11-19T08:19:00.001+02:00

PREDICĂ LA PRAZNICUL INTRĂRII MAICII DOMNULUI ÎN BISERICĂ

Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău (Ps. XLIV, 12-13).

Fraţi creştini,

Toate faptele sfintei Fecioare Maria sunt vrednice de mirat şi pline de învăţături pentru noi. Pentru aceasta Sfânta Biserică, n-a lăsat nici una din aceste fapte strălucite fără să nu le pună înainte ca o pildă, după care să ne cârmuim viaţa şi să ştim pentru ce ne închinăm ei şi pentru o cinstim cu atâta evlavie.
Dintre toate jertfele aduse lui Dumnezeu, în afară de jertfa ce i-a fost adusă de Fiul Său Iisus Hristos pe crucea de pe Golgota, cea mai plăcută a fost aceasta a Preacurate Fecioare Maria, pe care o sărbătorim astăzi, adică aducerea ei ca jertfă la etatea de trei ani, în biserica lui Solomon din Ierusalim. Ea vine condusă de părinţii săi ca să se afierosească în chip solemn lui Dumnezeu.
Erau doi soţi bătrâni Ioachim şi Ana. Aceştia nu aveau copii, însă făceau multe milostenii, post şi rugăciuni cu lacrimi, ca să le dăruiască şi lor Dumnezeu un copil, făgăduind ei că pe acel copil îl vor dărui lui Dumnezeu. După ani de stăruinţă şi rugăciuni, Milostivul Dumnezeu le-a dat o copilă cu totul sfântă şi aleasă, pe care o numiră Maria. Mare bucurie a cuprins inimile acestor bătrâni, când s-a născut Fecioara Maria.
Trecând trei ani de la naşterea ei, părinţii Ioachim şi Ana s-au ţinut de făgăduinţă şi au venit să aducă în biserică ca un dar sfânt, pe Fecioara Maria, închinată lui Dumnezeu. Făcând ei multă pregătire, au adunat în Nazareth toate rudeniile lor, căci Sfântul Ioachim era de neam împărătesc, iar Sfânta Ana, de neam arhieresc. Au îmbrăcat atunci pe Fecioara copilă cu podoabe împărăteşti şi au chemat şi pe alte fecioare tinere pe care le-au împodobit şi le-au rânduit să meargă înainte cu făclii aprinse în mână cântând din gură psalmii lui David. În mijlocul acestui alai se găseau Ioachim şi Ana cu Sfânta Fecioară.
Ajungând la Ierusalim, i-au înconjurat mulţime de popor, care privea mirată de această adunare neobişnuită de copii împodobiţi. Aşa cu toţii au mers la Templul lui Solomon, sau la Biserica cea Mare din Ierusalim. S-au împlinit atunci cuvintele scrise de David proorocul care zice: "Ascultă fiică şi vezi şi plecă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău. Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce Ţie.
Când au ajuns sfinţii părinţi cu copila Maria în faţa bisericii unde îi aşteptau preoţii, s-au oprit înaintea celor 15 trepte. Atunci prunca Fecioară a început să urce singură treptele, până la treapta cea mai de sus, fără a se opri pe fiecare treaptă după cum era rânduiala. Deci primind-o Zaharia preotul, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, pentru că dânsul era preotul cel mare de rând atunci, a luat-o de mână şi a dus-o direct în sfânta sfintelor, acolo unde niciodată nu intra parte femeiască şi nici preoţii, ci numai arhiereul o dată pe an, atunci când aducea jertfă de sânge pentru neştiinţele poporului. Acolo i-au dat ei loc de rugăciune.
După ce au încredinţat-o sfinţii părinţi pe Fecioara Maria în mâinile preoţilor şi după ce au dat-o în grija celorlalte fecioare, lăsând darurile aduse de ei ca ardere de tot, au zis aceste cuvinte din Psalmul XLIV, 12 pe care le-aţi ascultat în timpul slujbei de la utrenie: "Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită pe poporul tău şi casa părinţilor tăi.
Ascultă, adică, glasul Domnului, pleacă-ţi urechea ta înaintea sfinţilor preoţi, uită casa în care te-ai născut, uită pe părinţii tăi, căci iată a poftit Împăratul frumuseţea ta. Tu nu te-ai născut pe lume ca să te veseleşti de cele pământeşti, nici să guşti din bucuriile cele copilăreşti şi omeneşti, ci te-ai născut din rugăciune ca să trăieşti în rugăciune. Te-ai născut ca să trăieşti spre bucuria lumii întregi; deci tu multe dureri vei purta în inima ta copilă!
Tu casă şi averi pe pământ nu vei avea, dar prin curăţia ta te vei face biserică veşnicului Dumnezeu. Străină va fi viaţa ta de bucurii, de râsete şi veselie, dar prin lacrimile tale vei şterge toată lacrima de pe faţa pământului. Pe pământ vei trăi ca cea mai săracă roabă a Domnului, dar după plecarea ta de aici, te vor ferici toate neamurile pământului! Intră copilă în Sfânta Sfintelor şi roagă-te acolo pentru toate neamurile pământului! Roagă-te pentru templu! Roagă-te pentru Galileia şi pentru Nazareth! Roagă-te pentru noi părinţii tăi cei îmbătrâniţi de zile! Noi ne vom întoarce acasă şi poate nu ne vei mai vedea în trup, dar tu rămâi în casa Domnului Dumnezeului nostru. Să nu te întristezi că te părăsim pe tine, căci Domnul te va lua, fiindcă a poftit Împăratul frumuseţea ta. Nu te întrista Marie, ci bucură-te fiica noastră şi a Sionului ceresc! Veseleşte-te copilă sfântă, căci tu eşti aşteptarea tuturor neamurilor şi împăcarea lui Adam cu Dumnezeu.
După aceste cuvinte, mulţumind sfinţii părinţi, Ioachim şi Ana, lui Dumnezeu că şi-au putut împlini făgăduinţa lor, s-au întors cu pace la Nazareth. Mai veneau din când în când ca să-şi vadă fiica şi s-o îndemne spre trăire îngerească, dar nu după mult timp, fiind bătrâni, au adormit trecând din viaţa aceasta.
Sfânta Fecioară Maria a rămas în casa Domnului, fiind umbrită în toate zilele vieţii ei de Prea Sfântul Duh. Din zi în zi şi-a înfrumuseţat sufletul, sfinţindu-se, şi aşa a devenit Mireasa în care s-a coborât Dumnezeu, întrupându-se în chip tainic într-însa.
Este bine să se ştie, că împrejurul bisericii aceleia, erau mai multe case în care locuiau cei ce slujeau Domnului. Chiar lângă zidul bisericii se afla o clădire cu trei rânduri, fiecare rând având câte 30 de încăperi. În aceste camere locuiau un fel de călugări ai Legii Vechi, trei feluri de oameni care erau dăruiţi să slujească Domnului în biserică.
În primul rând erau fecioarele cele cu totul curate care-şi păzeau fecioria până la sfârşitul vieţii. În al doilea rând erau văduvele care se hotărau să-şi păzească văduvia până la moarte.
În al treilea rând era aşa numita ceată a nazareilor, care de asemenea erau închinaţi Domnului pentru toată viaţa lor.
Fecioara Maria, încredinţându-se unor fecioare mai în vârstă, petrecea cea mai mare parte din viaţa ei în rugăciune şi vorbire cu Dumnezeu, prin citirea Sfintelor Scripturi. Ducea o viaţă îngerească. Dimineaţa se ruga în Sfânta Sfintelor, până la ora nouă. Apoi până la ora trei, lucra cu celelalte fecioare lucru de mână torcea lână şi in, ţesea mătase pentru veşmintele preoţeşti şi altele.
Se spune că, însăşi cămaşa de in cea necusută de mână, pe care a purtat-o Domnul Hristos, Fiul ei cel scump, a fost ţesută şi împletită chiar de Maica Domnului. În timpul mesei Fecioara Maria nu mânca cu celelalte fecioare, ci se ducea înăuntrul bisericii, unde se ruga până târziu. Acolo venea Sfântul Arhanghel Gavriil şi îi aducea pâine îngerească.
Această mâncare fiind îngerească tot trupul şi sufletul ei se îndumnezeise, iar rugăciunile ei erau ca focul. Ea vorbea acum cu îngerii, iar bucuriile ei erau negrăite, supunerea desăvârşită şi smerenia dumnezeiască. Acolo în Sfânta Sfintelor, uitase cu totul de casa părintească din Nazareth şi acolo a învăţat să trăiască ca un înger, căci acolo a gustat din hrana cerească, hrana îngerilor şi din bucuriile Duhului Sfânt.
Acolo a auzit şi suspinele Evei şi plânsul lui Adam în iad. Acolo asculta durerile tuturor popoarelor cele robite de păcate. Acolo a înţeles Fecioara din scrierile sfinţilor prooroci ce taină negrăită face Dumnezeu prin ea.
De aceea, iubiţi creştini, mare şi minunat este praznicul de astăzi, cum o fecioară mică de trei ani părăseşte casa părinţilor ei şi se duce, în casa lui Dumnezeu, în biserică, unde petrece numai în rugăciuni 12 ani. Se deprinde acolo să vieţuiască din pruncie cu îngerii.
Veniţi dar astăzi, iubiţilor creştini, de pretutindeni, să lăudăm intrarea celei pline de Dar în biserica Domnului. Veniţi tineri şi tinere, bătrâni şi copii, mame şi fecioare! Veniţi astăzi la sfintele biserici, să cinstim cu dragostea noastră, cu rugăciunile şi cântările noastre, cu făcliile şi cu inimile noastre, pe Maica lui Dumnezeu care a intrat să se roage pentru noi în Sfântul Altar. Veniţi să cinstim pe Fecioara cea neprihănită, care a născut pe Mântuitorul lumii! Veniţi să cinstim pe Maica Mântuirii noastre, pe Maica vieţii, pe Biserica Dumnezeului celui viu!
Bucură-te Nazarethul Galileii! Bucuraţi-vă creştinilor că zi de mare bucurie este astăzi! Astăzi este începutul mântuirii noastre.
Fraţi creştini, nu este nici un nume mai scump pe lume, nici în cer nici pe pământ, decât numele Domnului nostru Iisus Hristos. La rostirea acestui nume se înfioară cerurile, se umplu de bucurie şi nădejde sfântă sufletele pământenilor creştini şi se cutremură de spaimă şi de frică adâncurile iadului şi demonii. Prin puterea acestui nume cad biruiţi vrăjmaşii, se sfărâmă încheieturile iadului şi se dezleagă păcatele. Prin puterea acestui nume se vindecă rănile şi durerile sufleteşti şi trupeşti, deschizându-se porţile raiului pentru cei ce cred în acest nume sfânt şi scump, Iisus Hristos.
Afară de acest nume dumnezeiesc, mai este încă un nume a unei fiinţe omeneşti scumpe, care s-a preamărit cu sfinţenia în cer şi pe pământ. Acest nume s-a îmbrăcat cu mărire şi strălucire divină, tot prin Iisus Hristos. Acest nume Maria este numele Maicii Domnului.
Maria înseamnă Doamnă, Sfântă, Împărăteasă, Regină. Maria mai înseamnă Mare Amară şi Steaua Mării. Aceste cuvinte, cu însemnătatea lor, se potrivesc de minune la viaţa Sfintei Marii. Să le cercetăm mai de aproape aceste înţelesuri, ale numelui Maria, sau Miriam pe evreieşte. Din ele putem învăţa multe. Ne vom opri câte puţin asupra fiecăruia în parte.
Am spus că acest nume mai înseamnă Mare Amară, şi dacă privim mai îndeaproape, viaţa Preacuratei Fecioare, ne încredinţăm că această viaţă a fost într-adevăr, o mare plină de amărăciuni. În etate de trei ani, este adusă de părinţii ei în biserică astăzi închinată Domnului. La puţin timp este părăsită de bătrânii ei părinţi, care au murit, lăsând-o în grija lui Dumnezeu şi a preoţilor bisericii. În frigul iernii într-o peşteră, a născut Sfânta Maria pe Mântuitorul lumii.
La 40 de zile după naştere, îi vesteşte bătrânul Simeon jalnice cuvinte, spunându-i că sabia va trece prin inima sa. După puţin timp, a trebuit să fugă Sfânta Fecioară cu pruncul în Egipt, departe de ameninţările răului şi a înfricoşatului Irod.
Apoi cine nu ştie câte a trebuit să sufere la Patima Fiului său? Ce durere mare, ce lipsă de milă din partea omenirii, pentru Fiul ei cel iubit! Ea priveşte la rănile adânci de la mâini şi picioare. Ea priveşte la coasta împunsă şi la faţa Lui acoperită de sânge şi sudorile morţii. În faţa ei de martiră se oglindeşte cu adevărat o mare de dureri, o mare amară.
Iată acum însemnătatea numelui "Steaua Mării. Pentru noi cei care călătorim pe această mare înviforată a vieţii, în această vale a plângerii de pe pământ, ea, Maria ne ajută să trecem în chip minunat printre norii cei grei, printre vijelii şi furtună. Ca o stea luminoasă apare pe cerul vieţii noastre numele Prea Sfintei Maria şi ne luminează calea întărindu-ne nădejdea izbăvirii.
Cuvântul Maria am spus că mai înseamnă Stăpână, Doamnă şi Împărăteasă şi chiar aşa a fost numită Preacurata Fecioară de la începutul creştinismului. Aşa o numesc şi astăzi toate popoarele creştine. Noi îi zicem în rugăciunile ce se fac în biserică şi acasă, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria.
Stăpână îi zic şi celelalte popoare în limbile lor, Împărăteasă sau Doamnă. Italienii o numesc Madona, iar spaniolii Seniora. Pe lângă aceste nume Maica Domnului mai are o mulţime de alte nume care mai de care mai frumoase, mai drepte şi mai adevărate. Când citim în acatistele închinate ei găsim minunate numiri ca: Maica Vieţii, Maica Mielului şi a Păstorului, Maica Luminii şi aşa mai departe. Luaţi seama cât de drepte şi potrivite sunt toate aceste numiri ale Maicii Domnului.
Din şirul nesfârşit de femei care în decursul veacurilor, au trăit pe acest pământ, nici una nu se poate asemăna cu Preacurata Fecioară Maria. Virtuţile ei sfinte vor rămâne de-a pururi pilde vii pentru întreaga lume. Atâta credinţă, nevinovăţie, bunătate, blândeţe, sfinţenie, supunere faţă de hotărârile lui Dumnezeu şi atâta smerenie sfântă nu întâlnim la nici una din femeile acestei lumi.
Istoria popoarelor vechi ne înşiră puţine pilde de femei vrednice de admiraţie. De ce? Din cauza robiei şi a înjosirii în care au trăit femeile tuturor popoarelor până la venirea Domnului Iisus Hristos atât la noi cât şi pretutindeni. Chiar şi astăzi femeile popoarelor care nu s-au încreştinat trăiesc într-o mare păgânătate şi robie. La toate popoarele vechi din Asia Centrală şi din partea sud-vestică a Asiei domnea şi mai domneşte şi astăzi poligamia.
Aceasta înseamnă că fiecare bărbat are dreptul să ţină mai multe femei, iar acestea trebuie să servească lui ca nişte roabe. Tot aşa de tristă era starea femeilor la popoarele din Africa Centrală. La Babiloneni, fetele de măritat erau scoase în piaţă la vânzare, ca vitele. Cele mai frumoase erau date celui care da preţul cel mai bun.
În Persia veche, bărbatul îşi ţinea femeile închise în casă, în aşa-numitele haremuri, ca şi turcii mai pe urmă. La locuitorii din vechime ai Indiei, femeile nu erau altceva decât nişte fiinţe nenorocite, sortite să trăiască viaţa întreagă în cea mai amară robie. Asupra tuturor femeilor, chiar şi la cele din treapta cea mai înaltă, apăsa mizeria, ocara şi dispreţul.
A tăia un copac verde şi a ucide o femeie, pentru locuitorii Indiei vechi erau greşeli egale. În legea lor se spunea că bărbaţii trebuie să ţină femeile zi şi noapte într-o stare de teroare. În alt capitol al legii lor se spunea că trei feluri de persoane nu au voie să aibă avere proprie şi anume: femeia, copilul şi robul. Tot ce câştigă ei, câştigă pentru bărbatul căruia îi aparţin.
În Persia veche, dacă murea bărbatul era înjunghiată lângă mormânt şi îngropată cu el una din femeile acestuia şi anume aceea care l-a iubit mai mult. Chiar şi la vechii germani, soarta femeii era tot atât de tristă. Ea muncea din greu, nu avea voie să aibă avere, iar dacă murea bărbatul era incinerată împreună cu el.
La greci, bărbaţii, chiar şi cei mai bogaţi, îşi ţineau femeile închise în odaia cea mai din fund şi se spune că ele nu aveau voie să iasă din casă nici ziua, decât în cazuri excepţionale, iar noaptea, numai într-o trăsură şi cu o făclie aprinsă. La romani, căsătoria se făcea printr-un fel de vânzare.
La evrei, femeile se cumpărau. Evreul ţinea patru femei, dintre care două erau sclave. Bărbatul putea să alunge una din ele, oricând vroia, fără nici o pricină. Era de ajuns să nu-i convină ceva şi-i dădea o scrisoare de despărţire, prin care ea nu mai era soţia lui.
La mahomedani era tot aşa. În scriptura lor numită Coran, care are 114 capitole, scria aşa:
"Bărbaţilor, aveţi dreptul să vă luaţi femei după măsura averilor voastre, iar cine nu are destulă avere ca să-şi ia în căsătorie femei libere de credinţă mahomedană, poate să-şi ia şi sclave mahomedane. Mahomed porunceşte credincioşilor săi, ca femeile neascultătoare să fie bătute cu biciul.
La chinezi, fetele de măritat se vindeau. Mirele făcea negoţul cu tatăl miresei. Pe fată nu o întreba nimeni dacă vrea sau nu să se mărite. Mirele nu-şi vedea mireasa, decât după ce a plătit pentru ea preţul conform învoielii. Mireasa, închisă într-o trăsură, era dusă până înaintea uşii lui, iar părinţii îi predau acestuia cheia trăsurii. Mirele descuia uşa şi se uita dacă îi plăcea mireasa, o lua în casă, iar dacă nu, o trimitea înapoi. În acest din urmă caz el pierdea însă banii pe care-i plătise pentru dânsa. Bărbatul putea divorţa foarte uşor de femeie, trimiţând-o înapoi la părinţi sau vânzându-o altuia, ca să scoată cel puţin o parte din banii pe care i-a dat când a cumpărat-o.
Amară ar fi soarta şi a femeilor creştine din ţara noastră, dacă nu ne-am fi născut creştini, din părinţi creştini, dacă nu am fi cunoscut pe Mântuitorul Hristos care prin învăţătura Sa dumnezeiască a îmbunătăţit soarta femeilor în lume şi dacă n-ar fi fost Preacurata Fecioara Maria pe care o prăznuim noi astăzi. De aceea fiecare femeie creştină, trebuie să aibă recunoştinţă mare către Domnul şi Maica Sa şi să se păzească cu sfinţenie legile şi învăţăturile, să iubească biserica, să păstreze obiceiurile sfinte şi să-şi crească copiii în frica lui Dumnezeu.
Dar ce vedem noi astăzi? Femeile urmează, am putea spune două căi: unele urmează Evei, care s-a învoit cu diavolul şi a făcut păcatul strămoşesc care apasă asupra întregului neam omenesc, iar altele urmează Maicii Domnului, prin care s-au ridicat păcatele omenirii.
Acele femei care urmează Evei, nu ţin seama de voile şi poruncile lui Dumnezeu aşa cum nici Eva nu a ţinut seamă de porunca Domnului Dumnezeu, ci a ascultat sfaturile şarpelui, îndemnurile balaurului celui viclean şi a lepădat porunca lui Dumnezeu şi legea Lui. Astfel femeile se ţin de amăgirile necuratului, iubind luxul, linguşelile şi plăcerile cele trecătoare ale lumii acesteia, uitând de îndatoririle lor faţă de soţi şi copii, ameţite fiind de dorul de mărire, de stăpânire şi strălucire lumească, călcând poruncile Domnului.
Au luat o mare îndrăzneală în cele rele, femeile, şi cu multă neruşinare îşi necinstesc trupurile şi sufletele lor. Ba unele au ajuns aşa cum spunea un sfânt părinte - Sfântul Efrem Sirul - un fel de prăvălie a demonilor, de vânzare a sufletelor oamenilor. Aceste femei nu mai văd nimic altceva în lumea aceasta, decât bani, bărbaţi, lux şi petreceri, fiind stăpânite tot timpul de păcat.
Dar, cele ce urmează Sfintei Fecioare Maria, au caldă recunoştinţă şi se străduiesc din toate puterile să calce pe urmele acestei curate Fecioare, să calce treptele sfintei biserici, venind aici în casa Domnul Domnului unde a venit şi Sfânta Fecioară. Vin aici să se închine lui Dumnezeu, să-i aducă jertfa laudei şi daruri binecuvântate şi curate la Altar.
Vin aici cu înflăcărare să cânte Fiului Fecioarei, aşa cum au cântat atâtea sfinte fecioare în decursul vremurilor. Urmaşele Sfintei Fecioare Maria, se străduiesc să fie blânde, smerite, cât mai modeste şi cât mai ascultătoare de părinţii lor duhovniceşti.
Ele nu se pot niciodată împăca cu păcatul, cu minciuna şi cu necurăţia. Ele iubesc sfinţenia, se hrănesc din Preacuratele Taine, se spovedesc, se împărtăşesc şi îşi cresc sufletele lor în sfinţenie, iar trupurile lor în curăţenie, ca Sfânta Fecioară.
Femeile care urmează Evei sunt femei rele, lipsite de frica Domnului, ele vor să se facă numai voia şi dorinţele lor proprii mai presus de toate. De aceea sunt o nenorocire pentru soţii şi copiii lor şi chiar pentru societate, căci sunt lipsite de orice simţ al datoriei şi îşi petrec viaţa numai în dorinţe şi desfătări, în nemulţumiri, gâlcevuri şi lupte pentru lucruri de nimic.
Neavând frica lui Dumnezeu, multe au ajuns groaza familiei, căci cu drept cuvânt zice înţeleptul Solomon: "Mai bine este a trăi în pământ pustiu, decât cu o femeie rea. Acelaşi lucru îl subliniază şi înţeleptul Isus Sirah, când zice: "Nimic nu este mai rău ca femeia rea; mai bine este a trăi cu leul şi cu balaurul în pustie, decât cu femeia rea.
Desigur, aceasta numai când femeia se ceartă cu bărbatul zi şi noapte, de dragul de a se certa. Dar când femeia e plină de frica lui Dumnezeu şi îşi îndeamnă bărbatul să vină la biserică, să se lase de beţie, tutun şi de păcatele desfrâului, aceasta nu se mai cheamă femeie rea. Aceasta este o femeie bună, plină de grijă pentru binele casei şi a copiilor. De aceea mai zice înţeleptul Solomon că femeia plină de virtuţi este comoara bărbatului sau, o mare podoabă pentru familie şi îngerul casei.
Pentru aceasta mamelor şi surorilor, nu urmaţi Evei!
Urmaţi Prea Sfintei şi Curatei Fecioare Maria! Iubiţi credinţa, iubiţi virtuţile alese! Luptaţi-vă să faceţi voia lui Dumnezeu întru toate! Fiţi pline de evlavie, de blândeţe şi de bunătate! Purtaţi grijă de binele sufletesc al membrilor familiei!
Fiţi îngerul lor păzitor şi atrăgător spre calea adevărului şi a credinţei! Păziţi obiceiurile sfinte creştineşti! Îndemnaţi pe soţi şi pe copii, prin pilde şi cuvânt, să se roage lui Dumnezeu, să vină la biserică, să fie buni, blânzi, iertători şi omenoşi faţă de oricine.
Faceţi din casele voastre un colţ de biserică, împodobindu-le cu sfinte icoane şi rugaţi-vă cât mai mult cu credinţă şi cu dragoste. Aprindeţi înaintea sfintelor icoane, candela, tămâie şi lumânări şi se va aprinde şi candela sufletelor copiilor şi bărbaţilor voştri. Nu lăsaţi copiii să trăiască necununaţi, că sunt în ghearele necuratului şi a păcatului de moarte ce se cheamă desfrânare.
Toţi cei ce sunt necununaţi sunt pe calea celui rău, pe calea iadului. Nimic nu le e primit până nu se cunună. Casa unde trăiesc cei necununaţi este blestemată. Casa unde trăieşte un desfrânat arde în foc şi toate relele se adună acolo. Vai de aceia şi aici în lumea aceasta că o să le plătească din plin, dar mai ales dincolo, unde îi aşteaptă muncile iadului, dacă nu se întorc.
Să ne gândim la Maica Domnului cu câtă dragoste se ruga pentru neamul omenesc în Sfânta Biserică şi cum s-a adus pe sine jertfă vie pentru Dumnezeu, iar noi din fugă ne spovedim şi cu puţină credinţă ne împărtăşim pentru ca după aceea să ne întoarcem iarăşi la plăcerile şi păcatele noastre.
Pentru aceasta iubiţi creştini, cu ochii aţintiţi la Sfântul chip al Maicii Domnului din sfânta icoană când ne rugăm, să ne aprindem de dragoste sfântă şi să-i urmăm cu multă râvnă pe cât putem vieţii Prea Sfintei Fecioare Maria, a cărei sfântă Intrare în Biserica Domnului prăznuim astăzi şi aşa cu toţii să zicem:
În Biserica Slavei tale stând, în cer a sta ni se pare nouă Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti uşă cerească. Deschide nouă uşa milostivirii tale!

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XXV-A DUPĂ RUSALII

2011-11-09T22:18:00.004+02:00

PREDICĂ LA DUMINICA A XXV-A DUPĂ RUSALII

Samarineanul milostiv

Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă (Luca X, 33).

Fraţi creştini,

Au trecut aproape 2000 de ani, de când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a istorisit parabola aceasta a omului căzut între tâlhari. Şi totuşi de atunci şi până astăzi, o mulţime de oameni au căzut şi cad mereu între tâlharii nu numai trupeşti, ci şi sufleteşti.
Mulţi creştini nu înţeleg cuprinsul acestei Sfinte Evanghelii. Pe mulţi îi duce în rătăcire nepăsarea preotului, care a trecut pe lângă omul lăsat de tâlhari aproape mort. Mulţi zic, că dacă un preot a putut să fie fără milă faţă de un biet nenorocit, atunci ce se mai poate spune de ceilalţi oameni! Dar Evanghelia de astăzi ne arată că nu este vorba aici de un preot nemilostiv şi nu se face referire în această parabolă nici la Ierusalimul nici la Ierihonul acesta pământesc. Cu totul altul este înţelesul Evangheliei, a cărui tâlcuire o voi face cu ajutorul harului dumnezeiesc.
Omul căzut între tâlhari este Adam cu tot neamul omenesc. Ierusalimul este raiul, fericirea cea veşnică, iar Ierihonul este lumea aceasta pământească. Aici Ierusalimul mai înseamnă suire, iar Ierihonul înseamnă coborâre. Aşadar pentru neascultarea lui, Adam a fost scos din fericire şi coborât în această lume între tâlhari, iar tâlharii nu sunt alţii decât demonii iadului.
Aceşti demoni l-au dezbrăcat pe om de fericirea de care se bucura în rai. Dar nu numai atât, ci i-au făcut şi răni, adică l-au cufundat pe om în fel de fel de păcate grele, căci precum rana sapă în trupul omului, tot aşa păcatul răneşte sufletul omului.
Preotul care a trecut pe lângă cel bătut şi rănit, fără să aibă milă de el, este preotul legii vechi, preotul Vechiului Testament, care n-a putut să-l ajute pe om, adică să-l mântuiască, fiindcă nu avea har. De aceea după cuvântul adevărului nici nu se putea numi preot, pentru că nu se arătase Harul şi Adevărul pe care le-au adus Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Moise şi Aaron şi marii preoţi ai evreilor n-au putut mântui lumea din robia tâlharilor demoni.
Levitul care a trecut după preot şi a făcut la fel ca el, adică a lăsat rănitul în drum au fost proorocii Vechiului Testament, care nici ei n-au putut să ajute pe om, adică să-l mântuiască.
Dar iată că trece un samarinean care era în călătorie, adică în misiune. Când vede pe cel bătut şi rănit, i se face milă de el, toarnă repede vin şi untdelemn peste răni, le înfăşoară cu pânză, apoi îl ridică pe asinul său şi îl duce la o casă de oaspeţi, la un han. Aici l-a dat în primire hangiului şi scoţând doi dinari i-a dat spre cheltuială, spunându-i că ce va mai cheltui în plus îi va da înapoi la întoarcere. Să vedem acum cine este samarineanul acesta milostiv.
Creştinii n-au gustat şi nici nu vor să guste învăţătura sănătoasă a Bisericii creştine a Evangheliei Mântuitorului nostru. După aproape 2000 de ani, suprema jertfă de pe Golgota, săvârşită de Fiul lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, nu este înţeleasă şi urmată. Lumea este încă stăpânită de instincte animalice, de vanităţi oarbe şi de acţiuni deşarte şi criminale. Gama mizeriilor omeneşti a luat proporţii înspăimântătoare, datorită îndepărtării omului de învăţătura Bisericii, de învăţătura de sus a Fiului lui Dumnezeu.
Atunci, cine ar trebui să fie cel dintâi care să înveţe lumea, să o lumineze şi să o convingă a se ridica din praf şi din mocirlă? Nu trebuie să fie cei dintâi preoţii? Iată ce spune în prorocia sa proorocul Maleahi v. 7, cap. 2: "Căci buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere învăţătura, căci el este solul Domnului Savaot. Auziţi ce mare este darul preoţiei? Iată ce spune: un sol, un înger al Domnului.
După ce a înviat din mormânt şi s-a arătat ucenicilor, prima poruncă pe care a dat-o acestora Domnul Hristos a fost următoarea: "Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura; cine va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cine nu va crede se va osândi. Iată deci prima poruncă a fost nu să facă minuni, ci să înveţe lumea, pentru că din cauza neştiinţei se fac păcate atât de mari şi grozave care îndepărtează pe om de Dumnezeu. Sfintele canoane spun, că preoţilor care nu predică să li se ia harul şi să fie caterisiţi. Iată ce pedeapsă aspră stabilesc sfinţii părinţi. Aşa că preoţii care ies în faţa Sfântului Altar nu trebuie să facă aceasta pentru a-şi arăta înţelepciunea, vocea sau veşmintele şi nu trebuie să convingă că unul e mai deştept decât celălalt, ci trebuie să-şi facă misiunea care li s-a încredinţat de Domnul Hristos, adică să asculte cuvântul lui şi să propovăduiască.
Arhiereii, preoţii şi diaconii sunt urmaşii apostolilor care au primit Harul Duhului Sfânt prin taina sfintei preoţii prin punerea mâinilor. În această taină intră doar aceste trepte: arhieria, preoţia şi diaconia. Cei care trebuie să ajute preoţia, adică să colaboreze cu preotul la zidirea sufletească a poporului trebuie să fie: cântăreţii, preotesele, paraclisierii şi îngrijitorii. Aceştia au o mare răspundere înaintea lui Dumnezeu, fiindcă poporul cu ei intră mai întâi în vorbă şi dacă nu ştiu vorbi sau produc sminteală cu ceva, e vai de ei şi de biserica aceea. Apoi toţi creştinii au datoria să ajute biserica fiecare cum poate mai bine.
În multe locuri, din păcate, e lipsă mare duhovnicească de duh de credinţă. Ştim cu toţii că toate lucrările din biserică se fac prin Duhul Sfânt. Fără Duhul Sfânt, zice un sfânt părinte nu este nici biserică, nici preot, nici predică, nici taină, nici slujbă. Să ne rugăm lui Dumnezeu, să trimită creştinătăţii oameni plini de Duh Sfânt, care să înveţe şi să zidească cu amândouă mâinile. Cine învaţă zideşte cu o mână, iar cine învaţă şi întăreşte şi cu pildă bună, acela zideşte cu amândouă mâinile, iar cine învaţă şi se dă pildă rea, acela cu o mână zideşte şi cu cealaltă dărâmă. De aceea găsim atâtea suflete dărâmate şi altele rătăcite, care chiar dacă vin în biserică tot în rătăcire umblă fiindcă umblă după capul lor.
În parabola Evangheliei de astăzi găsim mult îndemn la milă şi iubire. Dumnezeu este iubire. Acest izvor nesecat de iubire a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, ca şi omul la rândul său să fie focar de iubire. Acesta este rostul cel mai înalt al vieţii, iubirea. Să ne întrebăm ce ar însemna viaţa fără iubire, ce ar însemna căminul sau prietenia fără iubire, ce ar însemna patria sau umanitatea fără iubire? S-ar putea închipui toate acestea fără iubire? Nu!
Dacă ele nu înseamnă nimic fără iubire, atunci unde mai este rostul vieţii pe pământ, de ce ne mai naştem şi mai trăim pe pământul acesta fără dragostea adevărată? Dar cu siguranţă, că dacă n-ar fi iubire nu s-ar mai naşte oameni pe pământ. Iubirea este marele sens al existenţei şi fără acest sens toate pier şi nici nu pot fi concepute. Unii se întreabă şi zic: de ce atâta ură pe lumea aceasta, de ce atâta duşmănie şi păcate? Da, este multă lipsă de iubire în viaţa oamenilor, iar această lipsă este urmată de suferinţă şi totul dovedeşte că este o stare anormală a vieţii, că a pătruns un vierme care roade la rădăcina iubirii. Viermele acesta lăsat de diavol este păcatul. Păcatul ramificat în mii şi mii de înfăţişări, ţine în ucigătoarele lui braţe întreaga viaţă a omenirii şi luptă mare se dă pentru distrugerea iubirii, pentru că rezistenţa vieţii este iubirea, dragostea.
Pentru aceasta a venit Iisus Samarineanul cel Milostiv ca să restabilească iubirea ca cel mai necesar lucru pentru viaţă. El a zis: "poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii, iar în altă parte zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri! De altfel în Noul Testament putem spune că de la un capăt la altul se vorbeşte despre iubire. Toată Evanghelia este scrisă în ţesătura dragostei şi a iubirii. La orice pagină am deschide aflăm cuvintele vii, mireasma şi puterea ei, nădejdea şi balsamul ei mântuitor.
De altfel ce putea să-L facă pe Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul să lase frumuseţile cereşti şi pe Tatăl şi să vină la Crucea grea de suferinţă, dacă nu iubirea, dragostea cea mare pentru a ne salva şi a nu pieri în veşnicele chinuri. Iubitor şi milostiv este Dumnezeu. Mântuitorul Iisus a aprins focul iubirii pe pământ şi doreşte să vadă arzând acest foc şi în inimile noastre.
În această parabolă a Domnului Hristos, descoperim o mulţime de învăţături pentru sufletul nostru, dar înţelegem clar totodată cum să împletim mila cu iubirea, fără de care nu este mântuire. Fiecare întâlnim în calea noastră o mulţime de oameni bătuţi, loviţi şi chinuiţi sufleteşte şi trupeşte. Să întindem mâna şi să-i salvăm. Bolile cele mai grele să ştiţi că sunt cele sufleteşti. Sufletul este lovit şi suferă cel mai greu. Să ne facem milă de aceşti năpăstuiţi şi cu iubire să-i ridicăm pe umerii noştri, chiar dacă după ce se vor însănătoşi ne vor răsplăti binele cu răul, aşa cum se întâmplă de multe ori.
S-au întâmplat multe cazuri când au primit bieţii creştini în casă pentru găzduire pe cei care aveau nevoie, iar aceştia peste noapte au furat ce au găsit şi au fugit mişeleşte. Iată lovitură pe care o dă diavolul iubirii, dragostei şi milei creştine. Un altul însă a păţit-o şi mai rău: se bătuseră doi tâlhari de pradă ca unul să ia tot. Cel bătut rănit şi aproape mort, a rămas pe marginea drumului. Tocmai pe acolo trecu şi un creştin căruia i se făcu milă de el, neştiind ce se întâmplase. Îl luă, îl duse în casa lui şi în două, trei zile se făcu sănătos. Drept recunoştinţă îl omorî pe binefăcător şi fură tot ce găsi prin casă.
Iată cum se răsplăteşte binefacerea! Aşa i s-a răsplătit şi Fiului lui Dumnezeu Samarineanul Milostiv care a venit din milă pentru noi. Am văzut cum i-a răsplătit poporul evreu, poporul Său căruia îi făcuse atâta bine. Ştim tot ce i-a făcut din Săptămâna Patimilor. În loc să-L iubească şi să-L preţuiască pentru binefacerile primite ei L-au răstignit între doi tâlhari. Pentru că le-a vindecat bolile, ei I-au dat în loc de pâine şi vin, fiere şi oţet, L-au bătut cu bice şi L-au rănit. Mulţi dintre cei scăpaţi de suferinţe grele, strigau acum în gura mare: "Să se răstignească! Aşa I-a răsplătit poporul cel nemulţumitor. De altfel mulţi dintre noi am observat că cei cărora le facem bine, nu trece mult timp şi-ţi fac rău. Probabil că aşa se plăteşte pe pământ binele cu răul.
Am auzit începutul Evangheliei că învăţătorul acesta al legii vechi s-a apropiat de Iisus să-L ispitească. Mare este şi păcatul acesta al ispitirii, al iscodirii şi mult este el răspândit în lume. Sunt persoane care nu stau decât de aşa ceva. Vor să ştie ce ai în casă, în şifonier, sau frigider, ce mănânci, unde ai fost, de unde vii şi ce ai de gând să mai faci. Mulţi ispititori şi iscoditori a avut şi Domnul Hristos, dar toţi aceştia au pierit şi se află în temniţele iadului.
Feriţi-vă fraţi creştini, de acest groaznic păcat că de aici pornesc păcate mari, nenumărate. De aici pornesc certurile şi bătăile, judecăţile şi puşcăria, boală şi despărţire între soţi, moarte şi iad. De la nişte lucruri care nouă ni se par mici se ajunge la păcate grele, căci păcatele acestea mărunte atrag după ele o mulţime de păcate mari, greu de purtat.
La sfârşitul Evangheliei de astăzi, după ce Mântuitorul a istorisit pilda cu samarineanul milostiv, îi spune învăţătorului legii vechi: "Du-te şi fă şi tu la fel! Aceasta vrea să însemne că dacă vrei să te mântuieşti şi să intri în rai, trebuie să ai milă de aproapele tău şi dragoste adevărată. Trebuie să căutăm cu de-amănuntul văduve, orfani şi săraci, nenorociţi şi bolnavi care nu au pe nimeni să stea la căpătâiul lor, să le dăm o cană de apă, să-i încurajăm, să le dăm un strop de nădejde şi de mângâiere că mare lucru este.
Domnul Hristos a spus, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dacă am fi într-o suferinţă grea, pe un pat de durere, într-un spital uitat, părăsit de toţi, desigur că ne-am bucura când ar veni la noi cineva şi ar sta la căpătâiul nostru încurajându-ne şi întărindu-ne. Pentru aceasta trebuie ca mai înainte să facem noi toate acestea ca să putem la rândul nostru a avea parte de ele. Iată de ce Domnul Hristos trimite pe învăţătorul legii să facă milă, să ajute şi să iubească pe aproapele.
Aşa ne trimite şi pe noi să facem după puterea noastră şi în primul rând porunceşte aceasta Mântuitorul preoţiei, căci acest învăţător al legii era un teolog al legii vechi, un om obligat de lege să facă aceasta. Această obligaţie o au apoi şi ceilalţi: călugării, maicile, cântăreţii, preotesele, îngrijitorii şi apoi toţi mirenii, cu smerenie, cu dragoste, cu milă şi iubire.
Dacă vrem să ne mântuim şi să fim fericiţi trebuie să facem întocmai ca înaintaşii noştri, ca primii creştini care erau o singură familie. Creştinătatea e un trup, trupul lui Hristos, care trebuie să fie unul, iar noi toţi să fim una, într-o credinţă, într-un domn, într-un botez. Ca să întăresc cuvântul acesta vă voi istorisi o descoperire din Pateric a unui cuvios părinte stareţ.
Acesta se ruga lui Dumnezeu ca în viaţa cea veşnică să fie şi ucenicii lui la un loc cu el, împreună aşa cum au fost pe pământ. Rugându-se mereu i s-a descoperit că i-a fost auzită rugăciunea, în felul următor:
La o mănăstire din împrejurimi se făcea praznicul hramului, iar stareţul de acolo a invitat şi pe stareţul acesta cu ucenicii lui. El nu prea voia să se ducă şi a trimis doar pe ucenici. Peste noapte o voce în vis i-a spus să meargă şi el după ucenicii săi. Ucenicii mergând desigur mai înainte văd pe la jumătatea căii în marginea drumului un tânăr care zăcea şi se văita. Ei l-au întrebat care este pricina, iar acela le-a zis: "Mergeam călare pe un cal şi aici m-a trântit şi a fugit. Mă doare rău corpul şi n-are cine să mă ajute. Ucenicii i-au zis: "Ce să-ţi facem omule, noi suntem pe jos şi ne grăbim să mergem la praznic. L-au lăsat acolo văitându-se şi s-au dus.
După puţin timp, ajunge şi stareţul la locul acela şi ajutând pe cel căzut îl întrebă: "Oare nu au trecut pe aici nişte călugări şi nu te-au văzut aşa? Omul a răspuns că într-adevăr au trecut nişte călugări, dar se grăbeau să meargă la un praznic şi n-au avut timp de durerea şi de necazul lui. Stareţul i-a zis apoi: "Poţi să mergi măcar un pic? Tânărul i-a răspuns că nu poate şi atunci stareţul i-a spus că-l va lua în spate. Omul a zis apoi: "Cum poţi atâta depărtare să mă duci în spate? Mai bine du-te şi te roagă pentru mine! Stareţul însă nu l-a lăsat cu nici un chip şi aplecându-se l-a luat în spate şi a plecat la drum cu el. La început l-a simţit greu în spate, iar apoi se minuna stareţul pentru că se făcea tot mai uşor, încât nu mai simţea nici o greutate.
Acela din spatele lui s-a făcut apoi nevăzut căci era îngerul Domnului iar stareţul a auzit un glas zicând: "Iată tu te rogi pentru ucenicii tăi să fie şi ei cu tine în Împărăţia cerului, dar Dumnezeu ţi-a descoperit ca să-i înveţi şi să le spui că atunci când vor face ce faci tu şi se vor osteni ca şi tine, vor fi cu tine acolo! A plecat îngerul şi l-a lăsat pe bătrânul stareţ uimit de judecăţile Domnului.
Aţi auzit ce porunceşte îngerul stareţului ca să-i înveţe pe ucenicii săi. Îndemnurile acestea să răscolească fiinţa noastră fraţi creştini, şi să radieze iubirea lui Dumnezeu în adâncul inimii noastre şi astfel să ne străduim şi noi să fim adevăraţi samarineni milostivi, gata oricând a sări în ajutor la toate nevoile şi suferinţele lumi. Să facem aşa cum am vrea să ni se facă nouă. Să avem milă, dragoste şi răbdare pentru cei în suferinţă căci poate şi nouă ne va veni rândul să stăm înţepeniţi pe patul durerilor şi atunci am dori să fim întâmpinaţi de un samarinean milostiv, blând şi iubitor. De această zi a vieţii noastre, cea de pe urmă ne apropiem mereu, aşa că trebuie să facem tot ce e nevoie pentru sufletul nostru.
Un rege credincios al Franţei a întrebat odată pe trei învăţaţi din ţara lui să-i spună care e cea mai mare nenorocire din lumea aceasta. Unul dintre ei zise că bătrâneţea, iar altul sărăcia. Al treilea învăţat grăi tare şi răspicat: "Cea mai mare nenorocire e să ai moartea în faţă şi să ştii că ţi-ai cheltuit viaţa în ticăloşii şi în păcate şi că eşti nepregătit, adică, nespovedit şi neîmpărtăşit. Aceasta e cea mai mare nenorocire din toate. Regele îi spuse că are dreptate şi de atunci începu să crească în viaţa lui de creştin făcând mult bine, urând păcatele şi viciile, rugându-se şi trăind cât mai apropiat de Cuvântul lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru viaţa de dincolo.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că dintre toate virtuţile cea mai mare este iubirea, dragostea. Poţi să ai toate faptele bune, dacă nu ai dragoste nimic nu foloseşte. De aceea el spune: "Chiar dacă mi-aş împărţi toată averea la săraci şi mi-aş da trupul să fie ars, iar dragoste nu am nimic, nu-mi foloseşte. În altă parte Sfântul Apostol Pavel zice: "Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii, că cine iubeşte pe altul a împlinit legea.
Mare lucru este dragostea. Şi pe noi ne-a adunat aici tot dragostea, dragostea aceasta a lui Dumnezeu sădită în inimile noastre, dragostea din fapte nu din gură, pe care am învăţat-o din Sfânta Evanghelie de astăzi, de la samarineanul milostiv, de la Fiul lui Dumnezeu.
Drumul Ierihonului este plin de sufletele noastre lovite şi bătute, sfâşiate de tâlharii demoni. Opriţi-vă puţin în loc şi întinzând mâna dragostei şi a milei, haideţi să le ajutăm, căci se apropie moartea şi trebuie să plecăm din lumea aceasta, să le lăsăm pe toate cele pământeşti şi să plecăm numai cu cele sufleteşti. De moarte nu putem scăpa oricât ne-am feri şi am căuta să fugim. Nimeni nu scapă. Şi ferice de cine a fost robul lui Dumnezeu ci nu robul păcatului şi al demonilor. Referitor la aceasta am găsit o istorioară mult grăitoare:
Un om a visat într-o noapte că venise moartea la el şi când l-a văzut dormind în pat i-a zis plină de mirare: "Cum, aici eşti? Apoi a dispărut. Omul s-a trezit înspăimântat şi din pricina acestui vis a stat cu frica în sân. Pe seară şi-a zis în sine: "Ia să mă duc eu la cumătru în satul vecin să scap şi de visul acesta urât. A încălecat pe cal şi a plecat. Pe când zorea calul să meargă mai tare, acesta s-a împiedicat şi prăbuşindu-se într-un şanţ, omul şi-a spart capul şi aici a murit. Când îşi da sufletul iată că se iveşte moartea şi-i zice: "A, da, iată aici trebuia să te găsesc.
Iată cum vine moartea fraţi creştini, la unii într-un fel, la alţii în alt fel. Câţi n-au murit în vis chiar fără nici o pregătire. De altfel în ultimul timp cam aşa se moare, ori de inimă, ori de cancer, ori te calcă o maşină sau un tren. Am rămas mirat când cineva mi-a relatat un caz cum s-a tras moartea cuiva dintr-un vis.
O femeie căruia îi murise bărbatul şi cu care trăise necununată ani de zile, a visat într-o noapte cum bărbatul ei venind i-a spus: "Să vii de dimineaţă la ora 8 la ceasul de lângă spitalul Brâncovenesc, că voi veni şi eu acolo, ne vom întâlni amândoi, apoi ne vom duce acasă, vom chema preotul şi ne vom cununa ca să fiu şi eu bine. Femeia nu ştia ce să însemne visul acesta, dar de curiozitate s-a sculat de dimineaţă şi s-a dus să vadă ce va fi. A văzut moartea, căci coborând din tramvai şi traversând prin spate neatentă a venit o maşină cu viteză şi a făcut-o praf. Aşa s-a dus să ţină de urât bărbatului ei în iad, fiindcă păcatul acesta al trăirii fără cununie religioasă duce în iad, la demoni.
Aşa amână diavolul şi-l pândeşte pe om până îl apucă moartea nepregătit, fără acte de drumul veşniciei. Cine garantează scăparea şi salvarea în aceste condiţii? Nimeni nu poate garanta, dacă omul nu-şi pune din timp sufletul la adăpost şi nu se pregăteşte. Să nu ne jucăm cu credinţa, nu e de glumă. Să nu credem că păcatele se plătesc cu bani ci trebuie pocăinţă adevărată.
E timpul cel mai potrivit să ne trezim căci pe toţi ne pândeşte moartea. Ea planează asupra omenirii şi plecarea noastră ar putea fi în orice clipă. Înainte fraţi creştini, înainte cu Dumnezeu, prin toate greutăţile vieţii. Să privim la Stăpânul nostru şi să mergem pe urmele paşilor Lui, pe care au mers primii creştini şi sfinţii părinţi.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, mila şi iubirea cea întrupată pentru mântuirea noastră, noi niciodată nu avem cu ce să-ţi mulţumim pentru toate binefacerile Tale. Primeşte-mi Doamne şi mie puţina mea osteneală şi iartă-mă că nu am putut face mai mult. Când gura mea nu va mai avea puterea şi sufletul meu va suspina, să ieşi înaintea mea ca un samaritean milostiv şi să mă duci în locaşurile Tale cele cereşti, dimpreună cu toţi creştinii aceştia care m-au ascultat şi se luptă să facă voia Ta.

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XXIV-A DUPĂ RUSALII

2011-11-01T20:01:00.004+02:00

PREDICĂ LA DUMINICA A XXIV-A DUPĂ RUSALII

Despre moarte

Nu mai supăra pe Învăţătorul, fiica ta, a murit! (Luca VIII, 49)

Fraţi creştini,

Nimic nu este mai dureros în lumea aceasta, decât să vezi plângerea părinţilor pentru unicul copil pe care îl răpeşte moartea din faţa ochilor lor. Se risipesc într-o clipă toate speranţele şi toate ostenelile lor, singura lor nădejde la bătrâneţe şi bucuria dragostei lor din tinereţe.
În această primejdie se afla casa fruntaşului sinagogii din Ierusalim de care ne vorbi Sfânta Evanghelie de astăzi, căci el avea o singură fiică de 12 ani, pe care moartea i-o răpise fără veste. Despre această moarte grabnică şi nemiloasă doresc să vorbim astăzi.
Fraţilor şi surorilor, noi suntem în lumea aceasta vremelnică ca într-o vale a plângerii fiindcă în toate zilele vedem cum nemiloasa moarte, scurtează firul vieţii la tineri şi bătrâni, bărbaţi, femei şi copii, necăutând la faţa nimănui. Nimic nu vedem mai des decât moartea şi totuşi nimic nu credem mai cu anevoie decât moartea.
Recunoaştem că suntem muritori, dar trăim în aşa fel ca şi cum am fi nemuritori şi ne înşelăm amarnic, căci trăind şi murind în păcate, ne alegem cu o pagubă îndoită: pierdem nădejdea şi nu mai câştigăm nici mântuirea. Dacă nu crezi când vezi frumuseţea în mormânt şi nici atunci când calci peste mulţimea mormintelor, apoi să ştii că ai cu adevărat inima împietrită şi nu vrei să crezi pe Dumnezeu care spune că tu omule cu moarte vei muri. Iată, crezi amăgirea diavolului care-ţi şopteşte în fiecare clipă că nu vei muri.
Dragostea cea mare pentru viaţă ne face să nu ne mai amintim de moarte, dar veniţi să vedem în cimitir mormintele pline de întuneric, oseminte de oameni în ţărână cu miros greu şi înţelegeţi căci cu adevărat există moarte şi cum se veştejeşte floarea, aşa se va veşteji şi floarea vieţii noastre trecătoare.
Când a zidit Dumnezeu pe Adam şi Eva şi i-a aşezat în grădina Raiului, le-a dat voie să mănânce din toţi pomii, numai din pomul cunoştinţei binelui şi al răului să nu mănânce, căci în clipa când vor mânca, vor muri. Iată că Dumnezeu de la început i-a ameninţat pe cei dintâi oameni cu moartea, dar ei nu au crezut ci au ascultat pe diavolul, care i-a minţit spunându-le că nu vor muri. Au mâncat din pom şi astfel a intrat moartea în lume.
Mare lucru este acesta fraţilor, Dumnezeu le spune că vor muri şi nu cred, iar diavolul le spune că nu vor muri şi cred. Deci, moartea este în faţa ochilor lor şi nu le este frică. Nu este aceasta oare o amăgire diavolească? O amăgire care a cauzat cea mai groaznică prăbuşire, căci din cauza acestei rătăciri a minţii lor au pierdut nemurirea şi raiul, au pierdut graţia divină şi gloria lui Dumnezeu.
Aşa i-a amăgit vicleanul diavol pe toţi fiii şi urmaşii lui Adam din toate veacurile, făcându-i să meargă din rău în mai rău. Dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu moartea ca să le predice din când în când şi să ia pe câte unul dintre ei ducându-l în fundul unei gropi din marginea satului, ar ajunge oamenii să se mănânce unii pe alţii, să se rupă între ei, din cauza lăcomiei şi nesăturării de plăceri.
Dar iată că Dumnezeu care ştie toate şi a ştiut şi ce va fi omul în stare să facă din împietrirea inimii lui, a rânduit de la început pe cel mai puternic predicator ca să vorbească lumii, să vorbească omului, să-l urmărească şi să-l ameninţe. Acest predicator este "Moartea. Ea nu ţine seamă de nimic şi de nimeni, nici de împărat nici de viteaz, nici de bătrân şi nici de copil, nici de bogat şi nici de sărac, căci toţi şi toate cad pradă morţii pe nesimţite. Când nu se gândeşte omul, acest predicator înfricoşat şi puternic vine peste el, căci domneşte peste lumea întreagă.
Moartea îşi are locul în toată lumea şi vorbeşte tuturor popoarelor în orice limbă de pe faţa pământului. Vorbeşte săracilor şi bogaţilor, învăţaţilor şi neînvăţaţilor şi vorbeşte cu atâta putere că face pe toată lumea să plângă. Nu este inimă care să nu se fi mişcat, sau ochi care să nu fi vărsat lacrimi în faţa acestui predicator care este moartea. Acest predicator încăpăţânat nu vrea să ţină seama de nimic, ci năvăleşte cu predica lui acolo unde nu este poftit şi aşteptat şi răstoarnă planurile oamenilor, pândind pe la toate uşile şi ferestrele.
Moartea are o cheie cu care poate descuia orice casă, orice palat şi orice ascunziş. Nu este pe faţa pământului vreo încăpere în care să nu poată intra. Veniţi să vedeţi casa cea liniştită unde se găsea un singur fiu. Câte planuri frumoase nu aveau părinţii pentru el! Alergau din zi până în noapte ca să-l facă fericit şi-l îndemnau la învăţătură, văzând în el copilul de nădejde al bătrâneţilor lor. Câte gânduri frumoase de viitor aveau părinţii pentru băiatul lor de 15 ani şi ce mulţumiţi ar fi fost să-l vadă în viaţa aceasta cât mai fericit. Dar, într-o zi moartea deschide uşa unde se afla tânărul şi-i răpeşte sufletul, lăsându-i trupul rece ca să fie cărat la cimitir, unde moartea îşi are vistieria. Iată ce repede moartea a risipit planurile părinţilor şi fericirea casei.
Veniţi să vedeţi în alt loc o maşină ce s-a izbit de un stâlp de beton, unde s-a zdrobit întreaga familie, părinţii şi cei trei copii. Moartea le-a ieşit înainte şi s-au spulberat toate năzuinţele şi bucuriile lor. Cine ştie cât a trebuit să muncească, să economisească ca să poată cumpăra acea maşină, sau cine ştie cât a trebuit să înşele şi să mintă, să înjure şi să fure pe Dumnezeu şi pe oameni ca să aibă acea maşină.
Veniţi să vedeţi în casa lui Iair din Evanghelia de astăzi, ce plângere şi bocete, ce mulţime de popor s-a adunat în jurul copilei de 12 ani care a murit.
Ştim cu toţii că de moarte nu va scăpa nimeni, dar foarte mult contează cât de pregătiţi ne va afla moartea şi unde ne va apuca. Spun aceasta deoarece una este să mori în biserică şi alta e să mori la teatru. Aşa s-a întâmplat într-un oraş din Franţa, într-o sală de teatru. Era în ziua de 24 martie, în postul Paştelui şi avea loc o reprezentaţie strălucită. Se adunară 1500 de suflete. Clădirea avea uşi înguste, iar când se ridică cortina, izbucni un incendiu şi aprinse într-o clipă toată scena.
Toată lumea striga şi din toate colţurile sălii, se auziră explozii. Lemnăria trosnea sub flăcările focului, iar artiştii umblau buimăciţi prin fum, cuprinşi de mare spaimă. Pierduţi şi nebuni căutau cu toţii prin flăcări vreo uşă de scăpare. Publicul se năpusti pe scările întortochiate, dar mulţi înăbuşiţi de fum căzură pe jos. Femeile şi copiii erau călcaţi în picioare. Se auzeau ţipete de spaimă şi deznădejde de la cei ce se luptau să-şi scape viaţa din ghearele morţii. Târziu, când pompierii au putut străbate în interior, s-au îngrozit de ce au văzut. Un morman întreg de oameni fumegând, negri şi hidoşi. Pe scările înguste atârnau unii de alţii, bărbaţi, femei şi copii. Ce scenă sfâşietoare şi groaznică avu loc în câteva minute!
La ora 3 dimineaţa, cadavrele au fost duse la o sfântă biserică. Pe chipurile lor se putea citi moartea groaznică de care au avut parte. Oare aceşti nenorociţi erau pregătiţi de moarte? Vai, nu la teatru se pregăteşte cineva de moarte. Dacă aceste victime carbonizate ar fi ştiut ce soartă îi aşteaptă acolo, ar fi renunţat la orice plăcere. Dar iată cum se înşeală biata lume, pierzându-se în astfel de locuri pustii.
De asemenea la cutremur câţi n-au suferit spaimă grozavă înghesuindu-se pe scările de la blocuri. Unii s-au aruncat de la etaj, iar alţii au fost îngropaţi de vii între dărâmături, unde au stat câteva zile până au fost scoşi de acolo. Ce frică au putut suferi aceştia! Şi cu toate acestea la puţin timp au uitat de moarte şi de suflet, iar când va veni pentru ultima dată să-i ia moartea, îi va găsi tot nepregătiţi, tot în pofte şi păcate, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. Iată pericolul cel mare care pândeşte pe toată lumea.
Dar şi moartea este deosebită în lucrarea ei de la caz la caz. Grozavă este moartea vrăjitoarelor. Cumplită este moartea femeilor ce mor în avort. Înspăimântătoare este moartea zgârciţilor, lacomilor, desfrânaţilor şi beţivilor. Una este să mori pentru dreptate şi adevăr şi alta este să mori pentru minciună, vicii şi păcate. Moartea nu se fereşte. Ea dă buzna şi în locurile unde se fac chefuri, schimbând dintr-o dată petrecerea într-o predică înfricoşată căci ajung din bătaie la cuţite şi din râs pornesc în hohot de plâns şi astfel îi adună moartea la cimitir.
Acolo fiecare ridicătură de pământ slujeşte de amvon pentru moarte şi acolo vorbeşte ea cu multă îndrăzneală, căci se strâng mereu tot mai mulţi ascultători. Moartea le predică de pe marginea gropii despre deşertăciunea acestei lumi şi despre nesiguranţa acestei vieţi trecătoare. Nimeni nu poate scăpa de predicile morţii şi nimeni n-o poate alunga. Poţi să râzi de predica ei, să iei în râs învăţăturile şi chemările ei; poţi să fugi de biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu, poţi să rupi în mânia ta Biblia, care este Cartea Sfântă, dar acest predicator încăpăţânat moartea rămâne tot biruitor şi ca mâine ea ştie că va vorbi şi de pe marginea mormântului tău.
Ce predici puternice spune moartea! Când moare un bogat, un nesătul de averi, ea se suie pe hambarele şi casa lui şi strigă cu glas tare: "Ia uitaţi-vă şi priviţi pe cel ce nu se mai sătura de averi! Iată, cum le lasă pe toate şi pleacă din lume gol şi sărac de fapte bune. Când moare cineva care şi-a cheltuit viaţa în desfătări lumeşti, moartea merge cu el la groapă şi strigă de răsună toate uliţele: "Iată cum se sfârşesc plăcerile şi poftele lumeşti! Veniţi cu toţii şi vedeţi pe cel ce şi-a cheltuit viaţa în zadar. Când moare beţivul căzut în şanţ, otrăvit şi nebun de alcool, moartea strigă de răsună satele: "Iată ce face beţia! Iată-l pe cel ce-şi chinuia soţia şi copiii, că s-a sfârşit pentru totdeauna!
O, ce înşelătoare este lumea aceasta fraţilor şi cum ne mai pierdem timpul pentru lucruri de nimic. Câţi nu sunt care colindă tot pământul, se duc prin ţări străine, vin încărcaţi cu de toate, se îmbogăţesc, dar într-o bună zi cad jos şi se termină cu viaţa şi cu toate cele strânse pe pământ. Erau atât de fericiţi şi nu se gândeau la nimic altceva şi iată în câteva clipe li s-au spulberat toate bucuriile pământeşti, căci moartea pune capăt la toate acestea. Aşa de repede trece timpul încât nu ne dăm seama!
Se păstrează din tradiţie şi se spune că pe când Domnul Hristos călătorea cu ucenicii Săi, a găsit pe un câmp căpăţâna strămoşului Adam, care murise cu vreo 5000 de ani înainte. Apropiindu-se Domnul o atinse uşor cu toiagul şi o întrebă: "Cum ţi s-a părut Adame viaţa acestei lumi? Căpăţâna a zis: "Aşa de scurtă ca şi cum am intrat pe o uşă şi am ieşit pe cealaltă slăvite Doamne. Iar întrebă Domnul Hristos: "Dar paharul morţii, cum ţi s-a părut Adame? Căpăţâna răspunse iarăşi: "O, mi s-a părut aşa de amar Doamne, că nici până azi nu mi-a ieşit amărăciunea din oasele gurii mele.
Grozav lucru şi grozavă este clipa ieşirii sufletului. Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci şi nu are cine să-i ajute! Către îngeri îşi ridică ochii, către oameni se uită, dar nimeni nu-l poate ajuta. Grozav este ceasul morţii fraţilor. În psalmii lui David citim: "Cumplită este moartea păcătosului şi scumpă este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui. De aceea nu mor toţi oamenii în acelaşi chip. Avem mărturii din sfintele cărţi bisericeşti şi din cele ce am văzut cu ochii noştri în lume.
Mulţi au avut o moarte frumoasă şi s-au dus cu sufletul în iad, iar alţii deşi au avut o moarte grea şi s-a descoperit unora că sunt la bine. Cine a luat parte la moartea unui copil, a observat cât de greu îi iese sufletul. Se întâmplă aceasta şi la moartea unora care au fost credincioşi şi au făcut fapte bune. Cum se explică deosebirea aceasta?
După cuvântul de lămurire al sfinţilor părinţi şi după cum spune Sfântul Apostol Pavel că plata păcatului este moartea, s-ar putea ca aceştia să-şi fi ispăşit prin acele suferinţe grele unele păcate făcute din neştiinţă, sau spovedite şi cu canonul neîmplinit de la duhovnic. În ce priveşte copiii care mor greu, aceasta se întâmplă din cauza păcatelor părinţilor, care i-au zămislit în zile oprite, în sărbători şi în posturi, sau înainte de cununia religioasă, în desfrânare.
Cel ce se ţine mereu de şirul păcatelor şi poftelor, va muri cu o moarte înfricoşată. Satana îşi repetă vicleşugul şi cu noi, dar în alt chip. El nu ne mai spune că nu vom muri, pentru că i-am arăta imediat că toţi oamenii mor. Dar el ne atrage altfel în cursă şi ne face să nu luăm nici o măsură în vederea sfârşitului vieţii noastre. Aşa ne şopteşte el cu vicleşug: "Nu vei muri curând, nu vei muri azi, nici mâine, nici la anul, nici după 10 ani, ci la adânci bătrâneţi, aşa că mai ai de trăit.
Astfel ispititorul reuşeşte să ne încânte, zicându-ne că suntem tineri şi că nu-i nici o grabă acum ca să ne pregătim şi să ne îndreptăm. Noi ne încredem în el şi în această nenorocită încredere nu facem nimic. Trăim liniştiţi, mereu păcătoşi, mereu neîndreptaţi, ba mai mult, nu numai că nu ne gândim la moarte, dar ne supărăm când cineva ne vorbeşte de ea. Nu suferim acest gând nici când suntem cu un picior în groapă.
Când eşti pe patul suferinţei, tocmai atunci şi cei din jur sunt făţarnici ca şi cum s-ar fi înţeles cu diavolul să te piardă. Eşti pe patul de moarte, starea e destul de gravă, totul merge rău, iar prietenii şi cei din casă spun: "Merge bine, eşti tare, ai să scapi, iată doctorii fac minuni. Cu mare greutate se trimite după preot, iar de "sfântul maslu nici nu se pune vorba, deşi această sfântă taină pe mulţi i-a sculat de pe patul morţii şi i-a făcut sănătoşi. Dar mulţi nu vor să audă de el, căci le-a intrat în cap că taina sfântului maslu odată săvârşită cuiva, acesta moare.
Iată ce viclean e diavolul fraţi creştini. Chiar şi atunci când este chemat preotul cei din casă şi vecinii te îndemnă să n-ai nici o frică, să nu te pregăteşti că nu-i nici o primejdie. Astfel moartea e în odaie, ascunsă în mii de chipuri şi totuşi motivul de îndreptare este îndepărtat. Dacă aceasta este greşeala, să vedem acum care este mijlocul de îndreptare.
Cel dintâi mijloc şi cel de pe urmă este cuprins într-un singur cuvânt iubiţilor: "Privegheaţi că nu ştiţi ziua şi nici ceasul, a spus Domnul Hristos. În această scurtă poruncă a Mântuitorului se rezumă întreaga înţelepciune creştină, mântuirea sufletului. Oricine am fi şi oricât de învăţaţi, noi nu vom putea şti timpul, locul sau felul morţii noastre niciodată. Noi nu ştim dacă vom muri uşor, în mai multe zile sau pe neaşteptate. De aceea trebuie priveghere, adică să veghem în orice clipă asupra vieţii noastre şi să fim pregătiţi ca cele cinci fecioare înţelepte.
Să avem toată noaptea candelele aprinse cu untdelemnul faptelor bune adică cu o viaţă cât mai curată, trăită în biserică, în rugăciuni şi în sfinţenie. Să nu fim ca fecioarele cele nebune care nu s-au îngrijit şi au pierdut dreptul de a intra cu Mirele la desfătarea nunţii.
Cea mai mare orbire a lumii este că nu se pregăteşte pentru ceasul morţii. La toate se gândeşte omul, de toate are grijă. Se interesează de tot ce priveşte viitorul lui, de avere, de moştenire, de planuri, de fel de fel de afaceri, de însuratul şi măritatul copiilor, al nepoţilor, al nepoatelor şi chiar al vecinilor. Mulţi bătrâni au focul acesta, că nu li se căsătoresc copiii. Ce pericol mare! Ei nu văd însă pericolul din sufletul lor, cum îl pierd. Ei lasă astfel singura faptă importantă a acestei vieţi, la voia întâmplării.
Oare ce înseamnă priveghere? Să amâni îndreptarea pentru vremea bătrâneţii? Să ţii ură împotriva duşmanului? Să stai în braţele desfrânării? Să nu te spovedeşti cu anii? Aceasta înseamnă pregătire şi veghere? Să nu fim copii la minte. Să nu credem că Dumnezeu este numai milostiv şi că ne iartă! Pentru a muri creştineşte, nu înseamnă să gândeşti la moarte abia atunci când ea bate la uşă. Trebuie să te gândeşti mult şi să te pregăteşti mai dinainte.
Câţi sunt acum în iad care plâng şi se chinuiesc fiindcă n-au vegheat şi şi-au pierdut vremea pe aici cu nepoţii şi nepoatele, cu rudele şi cu petrecerile, în loc să vină la biserică. Ce n-ar da acum să se poată întoarce, să se poată îndrepta, să se poată spovedi şi împărtăşi. Nu le-ar mai trebui nimic din lumea aceasta. N-ar mai socoti nimic plăcerile şi înşelăciunile lumii acesteia.
Dar ca şi fecioarele cele nebune, multe suflete şi-au pierdut timpul. Mulţi creştini cad în greşeala acestor fecioare care au amânat să-şi cumpere untdelemn pentru candelele lor, iar atunci când s-au dus uşa s-a închis şi în zadar au rugat ele să li se deschidă căci au auzit aceste cuvinte înfricoşate: "Nu vă cunosc!
Aşa amână mulţi creştini îndreptarea de la post la post, de la an la an. Puterile slăbesc şi se trezesc deodată sufocându-i moartea şi nemaiputând să spună nimic la spovedit, sau să mai primească Sfânta Taină a Împărtăşaniei. E prea târziu căci Mirele a sosit, iar moartea ridică sufletul. Se închid uşile milei dumnezeieşti, iar Domnul le spune că nu-i cunoaşte.
Acum este timpul fraţi creştini, timpul cel mai potrivit să ne facem noi cu mâna noastră milostenia, să ne facem rugăciunea, privegherea şi venirea la biserică, căci doar auzim cu urechile noastre ce moarte periculoasă pândeşte întreaga omenire. Cartea Sfântă spune că la sfârşit moartea va secera mii şi milioane de suflete prin războaie, foamete, boli, cutremure şi multe altele. Când va suna trâmbiţa de judecată, să fim şi noi pregătiţi. De aceea să ne facem tot ce ne trebuie, de acum din viaţă, că nu se ştie dacă ni le va mai face cineva.
Cei care aţi ascultat astăzi aceste cuvinte aş dori să vă întreb: Cum staţi cu această pregătire pentru moarte? Vă frământă măcar uneori acest gând al obştescului sfârşit? V-aţi pregătit? Sunteţi gata? V-ar conveni să muriţi în starea sufletească în care vă găsiţi acum şi să vă înfăţişaţi înaintea scaunului judecăţii? Ferice de cel ce ar putea răspunde: DA!
De obicei omul moare aşa cum trăieşte. De trăieşte în păcat, în păcat moare. S-a învăţat cu păcatul precum câinii cu lătratul. Cel ce-şi petrece viaţa în frică de Dumnezeu, în frică de Dumnezeu îşi dă sufletul. Această pregătire nu constă în planuri, ci în fapte hotărâte. Învăţaţi-vă să vă dezlipiţi încet, încet de tot ceea ce vă face robi ai lumii acesteia. Feriţi-vă de păcate, spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă cât mai des. Citiţi cărţi ziditoare de suflet, faceţi milostenie şi orice aţi lucra, gândi sau grăi, închipuiţi-vă că faceţi aceasta pentru cea din urmă dată.
Dacă moartea ne va găsi pregătiţi creştineşte, fericiţi vom fi pentru că am trecut de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, unde ne aşteaptă Împăratul şi Mântuitorul Iisus Hristos, ca să ne bucurăm cu El, în veşnicie.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Stăpânul vieţii şi al morţii la Tine este toată nădejdea noastră. Tu eşti bucuria şi scăparea noastră. Când moartea va veni să despartă sufletul nostru de trup, când gura va amuţi, iar sudorile morţii se vor arăta pe fruntea noastră, te rugăm fierbinte Stăpânul nostru, ca atunci să vii lângă căpătâiul nostru ca să linişteşti sufletul tulburat de griji, necazuri şi păcate. Să ne mângâi cu privirile Tale cele dulci, ca să putem bea paharul cel amar cu uşurinţă şi să ne treci şi pe noi în Împărăţia Ta cea veşnică, ca să ne veselim cu Tine în vecii vecilor.

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII

2011-10-27T22:20:00.003+03:00

PREDICĂ LA DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII

Bogatul nemilostiv

Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti! (Luca XIV, 25)

Fraţi creştini,

Parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr este bine cunoscută. Bogatul, lacom şi zgârcit, petrece şi se veseleşte zilnic dezmierdându-şi trupul cu cântece, băuturi şi mâncăruri alese, în timp ce săracul, plin de bube şi flămând, suferă la uşa lui.
Predica Mântuitorul nostru Iisus Hristos începuse să capteze mulţimile din toate părţile Palestinei. Se răspândise pretutindeni zvonul că un om nemaiîntâlnit face minuni; vindecă tot felul de dureri, tămăduieşte neputinţele şi vorbeşte într-un chip atât de minunat cum n-a mai vorbit nimeni până acum. Toată lumea alerga să-i vadă chipul strălucitor şi să-i asculte cuvântul fermecător.
Într-una din zile pe când era înconjurat de mulţime multă de ascultători între care erau oameni bogaţi şi puternici ai zilei care-L priveau din înălţimea situaţiei lor cu un fel de mândrie personală, precum şi mulţi săraci, amărâţi şi necăjiţi, Mântuitorul zugrăveşte prin cuvinte minunate, tabloul vieţii unui bogat şi a unui sărac, tabloul bogăţiei, al măririi şi confortului şi tabloul sărăciei, al necazurilor şi suferinţelor. Iată deci, două vieţi, două trăiri deosebite foarte mult între ele. Blândul Iisus începe a vorbi cu glas rar şi dulce:
- Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vizon, veselindu-se, în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui.
Tablourile acestea ne impresionează puternic şi cred că nici cea mai împietrită inimă omenească nu poate să rămână nesimţitoare faţă de nenorocirea şi mizeria în care se zbătea săracul Lazăr. Dar iată că într-o zi a murit săracul şi sufletul lui a fost luat de îngeri şi dus în grădina raiului în sânul lui Avraam. Moare şi cel bogat iar demonii îl duc în flăcările iadului.
Iată deci un sărac proslăvit în cer şi un bogat îngropat în iad; un sărac în mâinile îngerilor şi un bogat în ghearele demonilor. Acest tablou ar fi o mare descurajare pentru cei bogaţi şi o mare îngâmfare pentru cei săraci. Aceasta s-ar părea la prima vedere, dar lucrurile nu stau aşa.
Dacă sunt bogaţi în iad, fără îndoială că sunt şi săraci şi dacă sunt săraci în cer, negreşit că sunt şi bogaţi. Să nu căutăm în altă parte dovada decât în Sfânta Evanghelie de astăzi. Vedem pe săracul Lazăr dispreţuit, flămând şi gol, cum îngerii l-au dus în sânul lui Avraam, care a fost un om bogat, că ştim din istoria sfântă a Vechiului Testament că acest slăvit patriarh avea cirezi de vite şi mari bogăţii când a trăit pe pământ.
Iată dar în împărăţia cerului un bogat şi un sărac. Aceasta o spun ca cei săraci să nu osândească pe cei bogaţi, iar cei bogaţi să nu piardă nădejdea în mântuirea lor. Dar trebuie să recunoaştem că bogăţia este o mare piedică pentru mântuirea sufletului. Însuşi Mântuitorul zice: "Cât de anevoie vor intra în împărăţia cerului cei ce au avuţii! Mai uşor se mântuieşte cel sărac, cel lipsit, fiindcă nădejdea lui este întemeiată pe Împărăţia cerului, pe fericirea veşnică a raiului. El are mintea mai luminată şi vede cum cu fiecare zi ce trece din viaţa lui, se apropie de grădina fericirii veşnice. De aceea nădejdea lui este întemeiată şi nu pune nici un preţ pe lumea aceasta trecătoare.
Dar au fost şi bogaţi care s-au mântuit, căci au folosit banii şi averea pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele aproapelui. Aşa au făcut ei biserici şi mănăstiri întru slava lui Dumnezeu, au făcut spitale, şcoli şi orfelinate, pentru binele aproapelui. Alţii au scris cărţi şi le-au împărţit gratuit pentru luminarea poporului. Toţi aceşti oameni bogaţi, care au făcut o mulţime de fapte bune, Dumnezeu i-a numărat cu Avraam, Isaac şi Iacov, în Împărăţia cerească.
Două lucruri sunt pe care le împarte Dumnezeu oamenilor în această lume: Harul Său şi bunurile vremelnice. Prin Harul Sfânt pe care-l primim prin Sfânta Biserică şi Sfintele Taine, Dumnezeu se îngrijeşte de nevoile sufletului, iar bunurile vremelnice le dă pentru trebuinţele trupului.
Prin urmare, nu ne este iertat să nu deschidem ochii la nevoile şi necazurile aproapelui nostru, pentru că dacă avem, nu de la noi avem, ci sunt de la Dumnezeu. El ne-a dat înţelepciune şi sănătate şi tot El ne-a înzestrat cu daruri nenumărate. De aceea nu sunt ale noastre şi trebuie să le dăm mai departe aproapelui nostru.
Poate fiecare dintre noi întâlnim un Lazăr plin de bube sufleteşti şi trupeşti. Să nu facem ca bogatul din Evanghelia de astăzi care nu vede nimic din cauza orbirii desfătărilor, a petrecerilor şi luxului. Mare facere de bine e să stai la căpătâiul unui bolnav şi mare mângâiere simte acesta când vii cu un cuvânt de încurajare. Căci omului căzut în dureri i se spulberă nădejdea şi de aceea trebuie să mergem acolo unde este durerea şi suferinţa, să-i căutăm noi, căci aceasta este fapta cea îngerească şi creştinească.
Bogatul din Evanghelia de astăzi s-a dus în flăcările iadului pentru nepăsarea lui, pentru împietrirea inimii la suferinţa lui Lazăr cel gol, nemâncat şi bolnav, de la uşa casei lui. Această împietrire şi nemilostivire i s-a născut din mândrie, din gătelile şi zorzoanele pe care le punea pe el. Sfânta Evanghelie ne spune mai departe, că bogatul fiind în flăcările iadului şi văzând pe Lazăr fericit, a rugat pe părintele Avraam ca să-i fie milă de el şi să trimită pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetelor în apă şi să-i răcorească limba căci grozav se chinuieşte în văpaia aceea.
Groaznic trebuie să fie focul iadului şi grozavă suferinţa celor ce ajung acolo în acel loc de chin. Dar dreptul Avraam i-a răspuns: "Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti.
Aşadar, la ce i-a folosit bogatului puţinele zile pe care le-a trăit în desfătări şi chefuri, în beţii şi lăcomii? La ce i-a folosit mândria vieţii acesteia, slava cea deşartă a lumii, dacă a câştigat prin ele focul cel nestins al iadului? Toate s-au spulberat într-o clipă şi cele ce nu-i venea să creadă când i se spunea, le-a văzut, dar acum e prea târziu.
Aşa sunt mulţi îngâmfaţi şi necredincioşi, care dacă începi să le spui ceva despre Dumnezeu şi suflet, te întrerup căci nu pot suferi nici să audă de numele lui Dumnezeu. Nu mai vorbim de atâţia care şi-au pus toată nădejdea în viaţa şi fericirea aceasta trecătoare, care zic că aici este raiul şi iadul şi dacă ai bani şi avere eşti în rai, iar de nu le ai, eşti în iad. Aşa sunt mulţi care şi-au pus nădejdea în lucrurile acestea trecătoare.
Astfel povestea un preot că avea un prieten ce trăia într-o splendidă situaţie materială. Locuia într-un palat înconjurat de o grădină ca un adevărat paradis. Am încercat, zicea preotul, să vorbesc prietenului meu despre Dumnezeu şi despre cele sufleteşti, dar acesta mă întrerupse cu alte cuvinte, grăindu-mi cu sfidare: "Dragul meu, mie în zadar îmi vorbeşti despre aceste lucruri, căci raiul meu iată-l, acesta este! şi-mi arătă casa şi grădina cea frumoasă.
Peste cinci ani, l-am vizitat din nou pe prietenul meu, dar vai, ce schimbări grozave! Grădina era uscată, prăpădită, casele ruinate, iar prietenul meu zăcea bolnav de aproape patru ani. Un copil îi murise înecat, fata eşuase în căsătoria ei, iar tatăl se îmbolnăvise de supărare. Mai avea o fată pe care am auzit-o întrebându-şi părintele bolnav: "Tată dragă, eu merg până în oraş, ce-ai dori să-ţi aduc de acolo? Chinuit de boală bătrânul răspunse: "Un ştreang să-mi aduci, un ştreang să-mi termin zilele, căci nu mai pot.
Iată deci că în decursul celor cinci ani, raiul prietenului meu devenise un adevărat iad. Aşa este cu raiul acesta vremelnic, pământesc; umbră şi vis, deşertăciunea deşertăciunilor. Câţi nu sunt care prin căsătorie şi-au agonisit de toate, şi-au văzut multe visuri împlinite cu ei şi copiii lor şi au ajuns fericiţi. Totul a mers bine până la o vreme, dar deodată ca din senin au căzut în mari nenorociri. Căsătoriile copiilor s-au spulberat, au suferit diferite accidente, boli, a intrat moartea şi în scurt timp s-a terminat cu raiul lor.
Aşa este fericirea aceasta scurtă, ca un vis frumos, iar după ce te trezeşti din el nu mai rămâne nimic, nici nu-ţi mai aduci aminte exact cum a fost visul. De aceea primii creştini şi toţi sfinţii nu puneau nici un preţ pe fericirea pământească şi renunţau la toate chiar şi la viaţa aceasta ca s-o câştige pe cea veşnică, fiindcă ei credeau cu adevărat în nemurirea sufletului, nu numai aşa de formă cum cred unii şi cum a crezut şi bogatul din Evanghelia de astăzi.
Esenţa învăţăturii din pilda Sfintei Evanghelii de astăzi este existenţa sufletului şi nemurirea lui. Vedem cum Lazăr a lăsat aici trupul cel buburos şi flămând cu care a suferit, iar sufletul lui s-a dus în fericirea din rai. Vedem cum şi bogatul a lăsat trupul cel îmbuibat, distrat, îmbrăcat şi împodobit, tot aici în lume într-o groapă spre mâncarea viermilor, în timp ce sufletul lui a fost dus de către demoni în flăcările iadului. De acolo din foc, Dumnezeu a voit să-l vadă el, bogatul, pe Lazăr fericit şi nu aşa cum îl ştia el flămând, fără putinţa de a se înfrupta nici din fărâmiturile de la masa lui.
Religia creştină şi întreaga cultură a omenirii se întemeiază pe aceste două adevăruri mari: nemurirea sufletelor şi învierea trupurilor. Amândouă sunt adevăruri chinuitoare şi întrebări care au muncit mintea şi conştiinţa oamenilor. Este suflet în trup şi viaţă după moarte?
La întrebarea aceasta necredincioşii răspund scurt: Nu! Nepăsătorii care nu se cutremură de nimic răspund: O fi, n-o fi! Îndoielnicii, bazaţi pe îndoiala altora, răspund şi ei: Poate da, poate nu! Dar creştinii adevăraţi mărturisesc hotărâţi: DA! Sufletul există liber şi nemuritor.
Despre nemurirea sufletului ne încredinţează Sfânta Scriptură chiar de la început. În Cartea Facerii se spune că omul a fost făcut de Dumnezeu cu trup din pământ şi cu suflet viu. Când moare, trupul se întoarce în pământul din care a fost luat, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat. Sufletul este duh creat de Dumnezeu, scânteie din dumnezeire, nemuritor, care preţuieşte mai mult decât valoarea lumii întregi. Nu ne putem închipui religie creştină fără credinţa în suflet a vieţii fără moarte.
Creştinul are religia învierii şi Evanghelia nemuririi. Învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos ne asigură fericirea veşnică. Chiar pilda bogatului şi săracului Lazăr de astăzi, ne arată clar că există suflet şi viaţă veşnică, fericită pentru cei drepţi. În ce priveşte pe cei răi, nici sufletele lor nu mor, ci trăiesc veşnic, dar se chinuiesc în iad. Existenţa sufletelor şi nemurirea lor este dovedită şi garantată de Mântuitorul, căci după ce a înviat pe alţii El însuşi a înviat.
Sufletul este duh imaterial, care nu se poate nimici şi este înzestrat cu funcţiuni şi puteri nemateriale. El are raţiune, voinţă şi sentiment. Sufletul se foloseşte de trup ca de un instrument aşa cum se foloseşte artistul de vioară ca să cânte melodiile ce-i plac. După cum păsările călătoare se conduc după instinct şi pleacă spre ţările calde, tot aşa ne spune şi nouă inima că suntem nemuritori şi trebuie să plecăm de aici într-o altă lume, în altă patrie veşnică. Sufletul se întoarce la Cel ce ni l-a dat, la Dumnezeu Creatorul, ca un porumbel călător ars de sete.
Mulţi creştini sfinţi şi-au cunoscut ora plecării lor de aici din lume. Fericitul Augustin zice: "Ne-ai făcut pentru Tine Doamne şi neliniştit este sufletul nostru, până ce se va odihni în Tine�. Aşadar există suflet şi este nemuritor. Casa sufletelor este cetatea lui Dumnezeu, locuinţa din cer după care suspinăm. Fără suflet am fi călători fără ţintă, păcătoşi fără mântuire şi muritori fără speranţă. Dacă n-am avea suflet, am fi nişte făpturi care n-am şti ce rost avem în viaţă n-am şti de unde venim şi unde mergem după moarte. Dar prin suflet simţim, cunoaştem şi aşteptăm cu încredere.
Bogatul nemilostiv din Evanghelia de astăzi, îngrozit de chinurile iadului roagă pe părintele Avraam să trimită pe Lazăr acasă la tatăl său, că mai are cinci fraţi, să le spună şi lor chinul lui, să-i înveţe credinţa ca să nu vină şi ei tot acolo la el în iad. Avraam le-a răspuns: "Au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei! Dar bogatul a zis: "Nu, părinte Avraam, ci dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi.
Iată deci cum bogatul se îngrijeşte de fraţii lui, îi e milă de ei, dar cât a fost în viaţă nu l-a interesat. El ar fi vrut ca Lazăr să învieze, ca astfel fraţii lui văzând un mort înviat să creadă cu adevărat că există suflet şi să se întoarcă la credinţă. Ceea ce spune bogatul nemilostiv poate am auzit şi noi la unii necredincioşi care zic că n-a venit nimeni de dincolo şi dacă ar învia cineva poate ar crede şi ei.
Aceşti necredincioşi însă n-ar crede chiar dacă ar învia şi morţii după cum nici evreii n-au crezut atunci când Mântuitorul a înviat pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain sau pe Lazăr cel mort de patru zile. În loc să ia aminte la toate minunile acestea, ei L-au batjocorit şi răstignit pe cruce. În timpul răstignirii Dumnezeu a făcut ceva şi mai mult, căci a înviat pe mulţi morţi din mormintele lor, după cum spun Sfintele Scripturi, care umblau prin Ierusalim şi vorbeau cu prietenii lor, spunându-le ce au văzut pe dincolo. Toate acestea se păstrează în Sfânta Tradiţie şi astăzi, dar necredincioşii evrei au rămas tot împietriţi şi înrăiţi la inimă, fiindcă duhurile necurate intraseră în ei. Cerul se întunecase, pământul se cutremura, pietrele se despicau, mormintele se deschideau, iar ei nu vedeau, nu auzeau şi nu simţeau nimic.
Iată aşa se întâmplă cu cei care se leapădă de Dumnezeu, devin nesimţitori şi nu cunosc calea de urmat; deci acei care vin numai de formă la biserică, nu cu scopul bine întemeiat de a-şi mântui sufletul şi de a pune la inimă Cuvântul lui Dumnezeu. Acestora, spune Sfânta Scriptură, că li se propovăduieşte ca să le fie de mărturie la ziua judecăţii şi să nu zică că nu le-a spus nimeni. Grozav lucru este a avea ca martor în ziua acea mare atâtea pilde şi predici, atâtea învăţături şi minuni pe care ni le-a arătat Dumnezeu, iar noi să fi rămas tot în păcat, tot în necredinţă până la moarte.
Sfânta Carte ne spune că în cele din urmă lumea va fi necredincioasă şi nestatornică, fiindcă nu caută Împărăţia lui Dumnezeu, ci numai plăcerile lumeşti şi trecătoare ale acestei vieţi ca bogatul nemilostiv din Evanghelia de astăzi. Unora poţi să le spui orice le-ai spune; poate să se răstoarne pământul, pot să învieze morţii, ei nu vor alt rai, nu vor altă viaţă veşnică, ci o vor pe aceasta vremelnică, raiul acesta care se spulberă fără nici un folos.
Toată lumea vrea să trăiască pe lumea aceasta ca într-un adevărat rai, dar nu se poate fiindcă bucuriile trupeşti sunt fără de folos sufletului şi chiar trupului. Câţi nu s-au lăcomit în mâncăruri şi băuturi, distrugându-şi trupul şi sufletul?! Numai un om cumpătat poate să guste mai mulţi ani din bucuriile pământeşti şi tot se sfârşeşte, căci viaţa aceasta trebuie s-o lăsăm să dăm pământului trupul şi sufletul cerului care ni l-a dat.
În legătură cu raiul acesta pământesc, mi-aduc aminte de o istorioară unde se spune că o vulpe a văzut o grădină încărcată cu toate bunătăţile, dar grădina era împrejmuită de jur împrejur cu un gard de zid înalt, iar vulpea nu putea sări. Umblând ea de jur împrejurul grădinii, văzu o spărtură în gard, dar era prea îngustă ca să se poată strecura prin ea. Tot gândindu-se şi judecându-se ce să facă îşi zise: ştiu ce voi face, voi răbda câteva zile de foame, voi slăbi şi atunci voi putea intra cu uşurinţă. Zis şi făcut. După trei zile de foame vulpea se strecură şi intră în grădină, apoi începu să mănânce cu lăcomie.
După câteva zile îşi aduce aminte că trebuie să iasă. Însă acum alt necaz, că se îngrăşase şi nu mai putea pătrunde pe unde intrase. Ce-i de făcut? N-am cum să scap de aici, zise vulpea, decât să fac iarăşi foamea ca să slăbesc. Răbdă iarăşi trei zile şi slăbind se strecură afară. Când se văzu scăpată, privind spre grădină zise: "Frumoasă mai eşti tu grădină şi dulci sunt roadele tale, dar ce folos am avut eu? Cât am mâncat, atât am răbdat şi cum am intrat, aşa am ieşit!
Ce istorioară plină de înţeles sufletesc, fraţi creştini! Aşa se întâmplă şi cu noi, căci cum am intrat în lumea aceasta, aşa vom ieşi din ea şi nimic nu vom putea duce cu noi. Lume, lume, cât de dulci sunt roadele şi amăgirile tale, dar ce folos ne rămâne nouă din ele?! De câte ori nu am văzut poate pe cineva gras, frumos, voinic şi tare, iar după o vreme în urma unei boli aceeaşi persoană o vezi slăbită, uscată şi de nerecunoscut.
Aşa e viaţa aceasta trecătoare şi dacă nu ne îngrijim de suflet pierdem tot. Bogatul nemilostiv de astăzi şi săracul Lazăr închipuie trupul şi sufletul omului. Trupul este bogatul care se lăfăie în bunătăţi şi-şi face toate voile şi plăcerile sale, căci fiecare are grijă mai mult de acest bogat, de trup. Toată ziua şi toată noaptea aleargă pentru el.
Săracul Lazăr închipuie sufletul care stă plin de bube, slăbit şi nemâncat, bolnav şi părăsit la uşa trupului. Bubele sunt patimile şi viciile cele rele lipite de suflet şi de trup, iar câinii sunt demonii cărora le place să lingă patimile şi să adâncească rănile.
Să ne fie milă de Lazăr de sufletul nostru şi să începem cu mai multă stăruinţă să-l hrănim, să-l adăpăm, să-l spălăm de răni şi să-l îngrijim. Cât mai bine să-l îngrijim că ne va cere Domnul Hristos socoteală de el. Hrana, băutura şi îngrijirea sufletului le constituie Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunile, cântările, predicile şi citirea sfintelor cărţi religioase ortodoxe. Rănile păcatelor se spală cu lacrimi prin pocăinţă sinceră şi se ung cu untdelemnul faptelor bune, al milostivirii către toţi lipsiţii sufleteşti şi trupeşti, ca să aflăm şi noi milă în ziua judecăţii.
Să fim gata şi noi, spălaţi şi curăţaţi de toate bubele, de toate păcatele noastre, că numai aşa vom putea intra şi noi în sânul părintelui Avraam, în grădina fericirii.

Rugăciune
Doamne Dumnezeul nostru, Părinte al îndurărilor şi al milostivirii, trimite harul Tău cel ceresc peste noi ca să deschidă urechile noastre, să pătrundă cuvântul Tău în inimile noastre şi să ne facă să înţelegem voia Ta, ca să ne întoarcem la Tine, mai înainte de a veni sfârşitul nostru, ca atunci să fim găsiţi pe drumul cel bun al credinţei şi să ne iei şi pe noi şi să ne duci la locul cel fericit, în sânul părintelui Avraam, cu toţi sfinţii Tăi.

Amin.

Cum să ne opunem Recensământului din octombrie 2011?

2011-10-23T10:55:00.004+03:00

Cum să ne opunem Recensământului din octombrie 2011?

Evitaţi şi opuneţi-vă recensământului din octombrie 2011. Este un recensământ cu caracter abuziv şi întrebări ce ţin de chestiuni intime ale oamenilor. Să nu lăsăm statul să obţină aceste informaţii pe care apoi le va folosi împotriva noastră.
Acest recensământ nu este făcut de stat de dragul recensământului, ci la cererea unor puteri externe, pentru a înţelege cum să folosească populaţia României în contextul schimbărilor ce vor urma la nivel internaţional.
Un stat trădător trebuie sabotat, nu ajutat cu sinceritate.

CUM EVITĂM RECENSĂMÂNTUL 2011?
Cea mai simplă metodă, nu deschidem uşa. Mulţi pot chiar să nu fie acasă, şi nu poate comenta nici măcar statul de ce nu eşti acasă. Acest lucru îl confirmă chiar Vladimir Alexandrescu, directorul de comunicare al Institutului Naţional de Statistică (INS):
http://www.evz.ro/detalii/stiri/zece-intrebari-si-raspunsuri-cheie-despre-recensamant-950468.html

CUM NE OPUNEM RECENSĂMÂNTULUI 2011?
În cazul în care am deschis uşa din greseală, putem vărsa o minciună standard, pregătită din timp, lăsând ideea că vom fi acasă la o dată ulterioară. Nu semnaţi nimic, cum că vă angajaţi să fiţi acasă la data respectivă. Din momentul în care deschideţi usa situaţia se complică puţin, dar incă vă puteţi opune.
Exemple:
- chiar acum plecam să o duc pe mama la gară, îmi pare rău dar nu pot rămâne că pierde trenul;
- nu mă simt bine, am mâncat ceva stricat de la Mac şi toată ziua am stat pe WC, îmi pare rău dar chiar acum simt nevoia să mă duc din nou la toaletă, ma scuzaţi.

Dacă vă vine recenzorul în curte sau la uşă, puteţi să îi spuneţi că aţi fost deja recenzat în altă localitate. Localitatea unde lucraţi sau localitatea unde stau parinţii. Ideea e sa spuneţi altă localitate. Cea mai bună formulă e cu localitatea în care lucraţi, că e imposibil de verificat pe loc că aţi fost recenzat deja şi că lucraţi în altă localitate. Şi dacă recenzorul insistă cumva, puteţi să vă apăraţi spunând că vă e frică să fiţi recenzat de 2 ori, că puteţi lua amendă. E ca şi cum aţi vota de 2 ori.
În acest caz recenzorul vă lasă în pace, că nu are ce face şi pleacă.
Această soluţie ne-o sugerează clar şi dl. Robert Veress în articolul dânsului din Jurnalul Naţional:
Cum am fost recenzat, cum i-am băgat în ceaţă şi cum puteam scăpa de interogatoriu

POATE RECENZORUL SA DEA AMENDĂ?
NU! Amenda o poate aplica doar un organ de control, care se şi poate refuza de altfel. Puteţi refuza să semnaţi şi nu are nimeni ce să vă facă. Insă recenzorul nu poate să dea o amendă. Dacă recenzorul spune că l-aţi refuzat şi dvs. spuneţi că nici măcăr nu a bătut la uşa dvs. e 1 la 1 in declaraţii şi nu se poate verifica, dacă nu sunt martori care să declare. Plus că niciun recenzor nu îşi va dori situaţii conflictuale.

REŢINEŢI
Statul doreşte aceste informaţii probabil ca să încarce cu alte biruri o populaţie deja sărăcită şi poate pune nişte taxe ilegale şi celor care lucrează în străinătate.
Nu e prima oară cand statul trădător pune taxe ilegale de genul, prima inmatriculare, asigurarea obligatorie a locuinţelor, pensia obligatorie.

1. Acest recensământ este abuziv prin natura întrebărilor prea intime.
La această acuzaţie statul bălmăjeşte că aceleaşi întrebări au fost puse şi în Germania, dar nu spune că acolo statul a fost dat în judecată. La fel s-a întamplat şi în Anglia. Şi în alte ţări europene. Sunt nemtii, englezii, francezii, spaniolii, italienii şi alţi europeni proşti? De ce am fi noi? Un recensământ urmăreşte dinamica populaţiei, nicidecum datele confidenţiale.

2. Statul minte cu neruşinare spunând că datele sunt confidenţiale.
Din moment ce recenzorul va avea acces la ele, cum pot fi confidenţiale? Când te duci şi semnezi un contract bancar sau de telefonie mobilă, există un paragraf care tratează confidenţialitatea datelor. Statul sau recenzorul nu semnează nicăieri că acele date sunt confidenţiale. Doar te asigură.
De ce face asta?
Pentru că statul minte cu neruşinare. Datele din recensământ pleacă la Eurostat şi acolo vor avea acces la ele, alte puteri străine de statul român, inclusiv companii străine.

3. Dacă nu deschideţi uşa NU primiţi amendă.
Nu puteţi primi amendă dacă nu deschideţi uşa. Nu ştie nimeni dacă sunteţi în localitate sau în afara ţării. Acest lucru îl confirmă chiar Vladimir Alexandrescu, directorul de comunicare al Institutului Naţional de Statistică (INS):
http://www.evz.ro/detalii/stiri/zece-intrebari-si-raspunsuri-cheie-despre-recensamant-950468.html

Să nu uităm că un stat care se împrumută pe spatele nostru, care vrea să dea aurul ţării, care a dat deja din bogăţiile naturale ale poporului cum ar fi petrolul şi gazele, care vrea să ne otrăvească cu vaccinuri şi care ne obligă sub ameninţare să îi furnizăm informaţii intime fără să ne întrebe dacă suntem de acord cu aşa ceva, acel stat nu mai este democratic. Avem de-a face cu abuzuri specifice începuturilor unui stat dictatorial.

A te împotrivi unui abuz este democratic. Noi românii, care am avut experienţa comunismului, nu ne permitem luxul de a nu ne împotrivi abuzurilor.

Recenzorii versus Constitutia Romaniei

Ce spune Constitutia Romaniei:

ARTICOLUL 26

(1) Autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata.

ARTICOLUL 27

(1) Domiciliul si resedinta sunt inviolabile. Nimeni nu poate patrunde sau ramane in domiciliul ori in resedinta unei persoane fara invoirea acesteia.

(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru urmatoarele situatii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotarari judecatoresti;
b) inlaturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane;
c) apararea securitatii nationale sau a ordinii publice;
d) prevenirea raspandirii unei epidemii.

Concluzia o trageti dvs.!

Recensamantul din 2011 este abuziv

Sa luam spre exemplu acest formular:
M – Persoane plecate in strainatate http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2011/06/M-a5.pdf

Dupa cum vedeti se cer date despre o persoana. Data fiind natura intrebarilor e clar ca sunt adresate, unei rude de gradul I. Doar o astfel de ruda cunoaste daca persoana in cauza trimite bani familiei si cat de des.

De cand statul are dreptul sa ceara detalii intime din viata unei familii? Sunteti de acord sa va vindeti o ruda apropiata statului, cu informatii de genul in ce tara lucreaza, de cand si cat de des trimite bani acasa?

Probabil ca aceste informatii vor fi folosite pentru noi taxe si impozite, dar caracterul murdar al statului hot ne este cunoscut deja. Insa aici e vorba si de un aspect moral. Daca vrei sa afli ceva despre o persoana anume, du-te si afla direct de la ea, nu ma pune s-o torn eu.

Amenintarea cu amenda este neconstitutionala

Amenintarea cu amenda vine din HG 1502/2009, mai precis din articolul 21 pe care il puteti citi aici: http://www.dreptonline.ro

Insa rudele de grad apropiat sunt exonerate de contraventii si culpe penale, daca nu dau informatii despre o ruda apropiata.
EXEMPLU
Sa spunem ca sunteti in neplacuta situatie de a afla ca fiul/fiica/tata/mama/sora/fratele a comis o infractiune. Se poate intampla oricui, mai ales din culpa, fara dorinta de a comite aceasta infractiune.
Dvs. ca ruda de gradul I nu puteti fi acuzata de tainuire, daca nu dati informatii organelor de ancheta. De aceea exista organe de ancheta, ca sa afle ele adevarul.

De multe ori, organele de ancheta se folosesc de nestiinta oamenilor si ii ameninta ca ii acuza de tainuire.
Nu va lasati intimidati! Nu ii vindeti pe cei dragi care pleaca la munca de raul care e aici, pentru ca asa va cere statul.

Nu puteti fi amendati daca refuzati sa dati informatii despre rudele voastre dragi!

Sunt câteva idei care se repetă mereu în rândul celor care susţin acest recensământ.
Vom demonta pe rând aceste idei ca să nu mai fie puse în discuţie pe viitor.

Minciuna 1: Recensământul e ceva normal şi nu trebuie să ne sperie.
Tocmai că acest recensământ nu este unul normal prin natura întrebărilor prea intime. Recensământul are scopul de a afla dinamica populaţiei şi nu aspecte legate de viaţa privată a individului.
Trebuie spus că acum, faţă de trecut, statul deţine forme informatice (hardware şi software) superioare de gestionare a informaţiei. Pe scurt, statul vrea să îşi creeze propriul Facebook cu toată populaţia României. Cel puţin pe Facebook spui ce vrei tu despre tine, la recensământ spui ce vrea să afle statul. Informaţii smulse sub ameninţarea amenzii.

Minciuna 2: Confidenţialitatea este calitatea de bază a Recensământului 2011.
NU EXISTĂ CONFIDENŢIALITATE!
Dacă ar exista, atunci de ce statul nu oferă un contract de confidenţialitate? Pentru că nu poate. Statul va trimite datele obţinute la Eurostat iar acolo, la datele dvs., vor avea acces puteri straine şi companii straine.
Englezii au făcut mare scandal pe tema asta. Nemţii au dat statul în judecată.

Minciuna 3: Statul va vrea binele si pentru asta are nevoie de datele dvs.
Statul nu se prea omoară cu datele obţinute din recensământ ca să aplice politici sociale. Există declaraţiile unor oficiali ai statului român că politicile sociale nu sunt aplicate după datele din recensământ, ci după alte criterii politice.
În urma obţinerii unor date, de obicei statul vine cu noi taxe şi impozite. Când au văzut că românii îşi aduceau maşini de afară, au pus taxa de primă înmatriculare, deşi nu le pasă de mediu (Roşia Montana şi jaful din pădurile României). Această taxă este ilegală. Dar pentru binele dvs. ce nu face statul.

Minciuna 4: Statul cheltuie bani şi e păcat de ei să nu participăm la recensământ.
La recomandarea puterilor străine statul a cheltuit bani şi pentru vaccinuri. Vaccinurile nocive care au lăsat copii paralizaţi. Deşi sunt foarte multe cazuri la noi în ţară, nu apare nimic la ştiri. Copii paralizaţi, manipularea Tecuceanu şi nu în ultimul rând, cazul Finlanda. Un caz de răsunet mondial în care finlandezii au spus că vaccinul pentru gripa porcină este nociv.
La noi nicio vorbă. Presa este interesată de vulgar şi din când în când prezintă că statul ne vrea binele şi să răspundem la toate întrebările recensământului lor. Altfel amendă!

Minciuna 5: Nu trebuie să răspundeţi la toate întrebările din chestionar.
Să fie clar, dacă la unele întrebări răspundeţi şi la altele nu răspundeţi, atunci riscaţi amenda, căci e refuz de cooperare cu recenzorul. Decât să nu răspundeţi la unele întrebări pe un chestionar semnat de dvs., mai bine îi luaţi recenzorului chestionarul din mână şi îl rupeţi, apoi îl daţi afară pe uşă.

Minciuna 6: Dacă nu deschideţi uşa primiţi amendă.
FALS! Proprietatea este inviolabilă şi este dreptul dvs. dacă deschideţi sau nu, uşa.

Minciuna 7: Dacă nu sunteţi în localitate trebuie să vă prezentaţi la Comisia de recenzori altfel primiţi amenda.
Rezultatele recensământului vor fi complete în 2014. Abia atunci se poate discuta acest lucru. Şi ca să poate fi pus în discuţie, trebuie să vă aducă în faţă o persoană care a declarat că nu sunteţi în localitate. Până în 2014 se vor schimba foarte multe, inclusiv preşedintele. Dar cei cu apucături de informatori să aibă grijă, că tot ce e semnat se află. Ca şi acum de altfel. Cine ar fi ştiut ca Voiculescu e fost informator, dacă nu era o semnatură?

Există mereu vecini binevoitori care sunt gata sa dea mai multe informaţii decât este necesar.
Aceştia sunt turnătorii de serviciu, cărora le face plăcere bârfa şi turnătoria.

Acest articol le este destinat lor! Citiţi cu mare atenţie!

Dacă daţi detalii despre un vecin să ştiţi că nu o faceţi sub protecţia anonimatului. VEŢI SEMNA!
Datele obţinute în urma recensământului vor fi făcute publice şi o persoană care nu a participat la recensământ din varii motive, poate cere să afle cine a dat detalii şi ce detalii a dat. Statul nu va ascunde acest lucru.

Deci cui îi place bârfa să se aştepte să fie dat în gât de stat.

Argumentatia refuzului recensamantului prin faptul ca ne vom pastra ”anonimatul”, este o ILUZIE !!!!!

”Serviciile” dispun de mijloacele de monitorizare a fiecare persoane…finante, date personale etc!!!
Ca argument pt aceasta afirmatie enunt intrebarile
- Cine are acces la Evidenta populatiei?
- Cine are acces la conturile bancare?
- Cine monitorizeaza traficul de internet si telefonic ?
- Cine are acces la Agentia Finantelor Publice ?
- Cine are acces la baza de date a CN Asisgurarilor Sociale ?
Raspunsul la toate aceste intrebari sunt ”serviciie” …care pe baza acestor informatii ORICAND pot crea asa zisele CIP-uri !!

PREDICĂ LA DUMINICA A XXIII-A DUPĂ RUSALII

2011-10-20T07:52:00.005+03:00

PREDICĂ LA DUMINICA A XXIII-A DUPĂ RUSALII

Despre Iad

Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc (Luca VIII, 31).

Fraţi creştini,

Sfânta Evanghelie de astăzi ne prezintă o scenă cutremurătoare în care vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a vindecat un om îndrăcit în care se încuibaseră o legiune de demoni. Şi spune Sfânta Evanghelie, că acest om îşi avea locuinţa prin morminte.
Nimeni nu-l putea ţine legat, nici chiar în lanţuri şi de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la mâini, dar sfărâmase totul. El stătea mai mult printre morminte, alerga gol, striga şi se lovea cu pietre, aşa că nimeni nu se încumeta să mai treacă pe drumul acela. Dar deodată demonii simt că se apropie Fiul lui Dumnezeu şi-l scot afară pe om din groapă, care răcnind îl întâmpină pe Iisus cu glas puternic zicând: "Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!
Ce descoperim în aceste cuvinte ale demonilor care vorbeau prin gura îndrăcitului?
În primul rând, vedem că ei L-au cunoscut că este Fiul lui Dumnezeu. În al doilea rând, observăm că demonii fac şi ei o rugăciune către Fiul lui Dumnezeu, căci vedem cum se roagă ca să nu-i chinuiască.
În al treilea rând, descoperim că şi dracii care sunt duhuri necurate, se tem de chinuri şi de suferinţe, ceea ce ne face să înţelegem că există iad şi chinuri veşnice şi că sufletele oamenilor păcătoşi se vor chinui acolo împreună cu demonii în veci şi nu cum spun unii că nu există iad, că nu există suflet şi că după moarte nu mai simţi nimic deoarece totul se pierde.
Iată deci că duhurile necurate asupresc în lumea aceasta pe oameni, îi învaţă la rele, îi chinuie în diferite feluri şi le face plăcere să-i vadă căzuţi în cele mai mari necazuri şi să se târască ca şarpele pe pământ lipsiţi de sprijinul dumnezeiesc, iar apoi să meargă cu ei în chinurile iadului pentru păcatele lor.
Iisus l-a întrebat pe demonizatul de astăzi: "Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demonii intraseră în el. Sărmanul om, era încătuşat de vreo 6000 de draci, căci atâta înseamnă o legiune. Deşi erau atât de mulţi, la puterea dumnezeiască a lui Iisus, s-au cutremurat şi L-au rugat să nu le poruncească să meargă în adânc, adică să nu-i trimită în întuneric, în tartar, în iad, căci locul acesta este păstrat pentru demoni ca să fie judecaţi în ziua judecăţii. Ei se rugau ca să nu fie trimişi în acel loc unde sunt mulţi demoni legaţi, pentru că se temeau mult de chinuri şi nădăjduiau să mai facă şi alte rele între oameni.
Toate popoarele pământului au credinţă despre chinurile veşnice ale iadului şi învaţă că după moarte pe cei răi îi aşteaptă aceste chinuri înfricoşătoare. Dar dintre toate religiile, credinţa ortodoxă ne descoperă clar din Sfânta Scriptură, existenţa chinurilor veşnice ale iadului de care pomeneşte însuşi Mântuitorul în Sfânta Evanghelie zicând: "Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel de veci care este gătit diavolului şi îngerilor lui.
Existenţa diavolului se poate vedea din pilda bogatului nemilostiv, care cere săracului Lazăr o picătură de apă să-i răcorească limba, ca şi din parabola datornicului nemilostiv care a fost aruncat în întunericul cel mai din afară. Existenţa iadului se poate deduce şi din rugăciunea demonilor din Evanghelia de astăzi care îl rugau pe Domnul Hristos ca să nu le poruncească să meargă în adânc, precum şi din alte locuri din Sfânta Scriptură.
Iadul, n-a fost niciodată tăgăduit, nici de eretici, nici de evrei, nici de mahomedani şi însuşi păgânii au avut o credinţă despre iad. Sunt însă oameni în zilele noastre care râd când aud despre iad, îl pun la îndoială, iar alţii zic cu toată convingerea că nu există. Sărmanii oameni se lipsesc de suflet pentru comoditatea trupului. Unii tăgăduiesc doctrina despre iad pentru că sunt nedestoinici în materie de religie, sunt străini de această parte a ştiinţei, şi nu cunosc nici cele mai elementare chestiuni ale catehismului.
Mulţi caută să combată cu încăpăţânare existenţa iadului pentru ca să convingă cât mai multă lume, ca să aibă cu cine să se încurajeze şi să facă păcate fără frică. De aceea ar dori să nu mai existe iad şi o ţin aşa cu tărie. Dacă un hoţ ar fi nebun şi nu ar crede că există închisori, oare închisoarea ar înceta să mai existe, şi cei condamnaţi nu s-ar mai face părtaşi acelor locuri de amar? Dar oare trebuie să vină cei din închisori să ne spună că într-adevăr există închisori? Căci aşa pretind mulţi necredincioşi, că n-a venit nimeni de dincolo de mormânt care să vorbească despre iad! Dar e nevoie ca osândiţii din iad să vină şi să ne vorbească?
Cu toate acestea Dumnezeu a îngăduit ca să vină de dincolo şi să ne vorbească despre cele văzute pe acolo cu sufletul. Domnul Hristos ne vorbeşte despre bogatul pe care-l vedea în focul iadului şi care cerea o picătură de apă ca să se răcorească. Sunt apoi cele trei suflete pe care le-a întors Mântuitorul înapoi în viaţa aceasta: fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair şi Lazăr. Despre ei spun sfintele cărţi că sufletele le-au fost aduse pe pământ din iad şi au mai trăit mult timp învăţând şi spunând în lume cele ce-au văzut pe acolo. Dar diavolul care vrea să înşele pe toată lumea cu vicleşugurile lui, se ascunde şi nu vrea să se dea pe faţă nelăsându-i pe oameni să creadă că există el şi înşelăciunea lui.
Aşa se povesteşte că de multă vreme trăia un hoţ foarte periculos şi viclean. El folosea vicleşugul ca şi diavolul, ca să-i poată trăda pe oameni. Lumea era speriată şi căuta fiecare să se apere, închizând ferestrele şi uşile, ca să nu poată pătrunde acest hoţ fioros în casele lor. Dar ce făcea hoţul? O vreme, el nu mai făcea nici o spargere şi plătea oameni pe care-i trimetea prin sate să spună, că a murit.
Auzind vestea, oamenii se bucurau, răsuflau uşuraţi, stăteau liniştiţi, nu se mai păzeau şi astfel uitau uşile descuiate. Atunci hoţul nostru ieşea din ascunzătoare şi făcea cele mai grele prădăciuni. Jefuia şi omora, lăsând în urmă numai chin şi jale.
În felul acestui hoţ acţionează şi diavolul, fraţi creştini. Astfel el pune pe anumiţi necredincioşi să spună în lume că nu există diavol şi nici iad. Cei cu credinţă puţină, cred această minciună. Astfel slăbesc în rugăciune, nu mai vin la biserică, nu le mai este frică de păcate, amână spovedania şi împărtăşania, se aşează pe petreceri şi trăiesc fără grijă de moarte. Aşa pe negândite îi prinde moartea nepregătiţi şi diavolul înfige ghearele în sufletele lor şi astfel ajung în muncile veşnice ale iadului.
Aşa că, fraţi creştini, cum credem că există Dumnezeu, rai, îngeri şi suflet, să credem că există şi iad şi demoni care vor chinui sufletele, căci nu în zadar spune Mântuitorul că tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. În altă parte tot Mântuitorul spune că va trimite Fiul Omului pe îngerii Săi şi-i vor aduna din împărăţia Sa, pe toţi cei care fac sminteli şi fărădelegi, care vor fi aruncaţi în cuptorul cel de foc, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
Tot în Evanghelia Sa, Domnul Hristos mai zice: "Că mulţi vor veni de la Apus şi de la Răsărit şi se vor odihni cu Avraam şi cu Isaac în Împărăţia cerurilor, iar fiii Împărăţiei se vor arunca în întunericul cel mai din afară acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. În altă parte ne spune că intrând împăratul, a văzut între cei ce şedeau la masă pe un om ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă şi i-a zis: "Prietene, cum ai întrat aici fără haină de nuntă? Atunci a zis împăratul slugilor: Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
Nu în zadar Mântuitorul mai spune: "De te sminteşte mâna ta, tai-o; căci mai bine este să intri în viaţa veşnică fără o mână, decât cu amândouă mâinile în gheenă, în focul cel nestins, unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge. De te sminteşte piciorul tău, taie-l, căci mai bine este să intri în viaţa veşnică fără un picior decât să te duci cu amândouă picioarele în focul cel nestins. Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, căci mai bine este să intri cu un ochi în Împărăţia lui Dumnezeu, decât să fii aruncat cu doi ochi în gheena focului, unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge.
În Apocalipsă, se spune că a fost prinsă fiara şi cu ea proorocul mincinos care a făcut semne înaintea ei cu care a amăgit pe cei care au luat semnul fiarei şi care s-au închinat chipului ei. Aceştia au fost trimişi într-o mare de foc, care arde cu piatră şi pucioasă. Iată deci că mintea omenească poate fi convinsă de existenţa iadului şi de învăţătura sfintei noastre Biserici, despre suferinţele care aşteaptă pe păcătoşi acolo.
Pentru a ne imagina cât de puţin, iadul şi chinurile lui, să privim cu atenţie cu ochii sufletului la bietul om din Evanghelia de astăzi, încătuşat de 6000 de demoni, care-l duceau prin morminte şi pustietăţi chinuindu-i şi sfărâmându-i în diferite chipuri trupul gol. Domnul Iisus, care-l cunoştea, a voit să facă milă cu el şi să alunge duhurile necurate căci de aceea a venit în ţinutul acela.
Demonii când L-au văzut, s-au înspăimântat iar cel mai mare dintre ei, vorbind în numele tuturor demonilor încuibaţi în bietul om, ruga pe Iisus ca să nu le poruncească, să meargă în adânc. Iată deci, câtă frică au demonii de acest iad înfricoşat, căci vedem cum se tem de mânia şi blestemul dumnezeiesc, iar noi nu purtăm nici o grijă de salvarea sufletului nostru. Este adevărat că fiecare om în viaţa aceasta gândeşte mai mult la fericire, mâncăruri şi băuturi alese, distracţii şi tot felul de plăceri dulci, frumoase, aromate şi gustoase.
Dar să ne oprim o clipă şi să cugetăm mai adânc la viaţa noastră care se sfârşeşte cu fiecare zi ce trece şi să vedem cum ne apropiem de înfricoşata zi a morţii, de judecata lui Dumnezeu ca să dăm seama pentru faptele noastre; să vedem cum ne apropiem de iadul cu demoni care aşteaptă sufletele neîndreptate în viaţa aceasta. E cel mai folositor lucru pe care trebuie să-l facem fiecare, căci nimeni nu ca scăpa de moarte şi de judecată.
Odată cu ieşirea sufletului vom vedea lucruri îngrozitoare, căci sufletul îşi va păstra toate darurile supranaturale, precum şi cele cinci simţiri ale trupului: auzul, văzul, gustul, mirosul şi pipăitul. Tot aşa se vor păstra cele trei puteri sufleteşti: judecata, voinţa şi aducerea aminte.
Acolo în iad ne vom aminti toată viaţa noastră, toate faptele pe care le-am făcut, toate locurile unde am petrecut. Ne vom aminti de părinţi şi rudenii, de fraţi, surori şi de toate dezmierdările lumii în acel loc depărtat de Dumnezeu. Grozav va fi chinul când îţi vei aminti toate acestea. Un dor nebun va chinui sufletul copiilor pentru părinţi, al părinţilor pentru copii, al fraţilor de surori şi al soţilor între ei. Plângere nemângâiată va cuprinde sufletul, iar chinul va fi fără de sfârşit. Cu auzul vor auzi hulele, înjurăturile şi toate batjocurile demonilor, precum şi răcnetul celorlalte suflete chinuite. Vor auzi trosnetul focului veşnic şi şuierăturile balaurilor care se apropie de ei.
Cu văzul vor vedea toate acestea şi vor vedea cum clocotesc sufletele întocmai ca bucăţelele în oala ce fierbe la foc. Acolo vor fierbe sufletele în smoală şi apă fierbinte. Vor vedea diavolii în toată urâţenia lor; vor vedea focul şi viermii cei neadormiţi; vor vedea şi vor cunoaşte pe mulţi cu care s-au distrat pe pământ, vor gusta spurcăciunile demonilor şi carnea pruncilor avortaţi. Vor gusta din plin amărăciunea şi putregaiul iadului.
Vor mirosi cele mai scârnave mirosuri ale duhurilor necurate. Vor mirosi toată putoarea iadului şi tot puroiul sufletelor stricate de mulţimea păcatelor. Vor pipăi capetele balaurilor încolăciţi şi viermii cei neadormiţi pe care îi vor avea de aşternut.
Vai de sufletul păcătos, căci de mii de ori ar fi fost mai bine să nu se nască decât să ajungă în aceste locuri. O, ce bine ar fi ca odată cu ieşirea sufletului să dispară şi aceste simţuri! Dar durerea mare este că sufletul va avea dezvoltate toate simţurile acestea care vor lucra cu putere şi mai multă.
Toate acestea fraţi creştini, trebuie să ne sfâşie sufletul când le auzim, căci sunt mai grele decât puterile trupeşti. Atunci copiii vor blestema pe părinţi căci nu i-au învăţat calea cea bună, vor blestema pântecele care i-au purtat şi laptele pe care l-au supt. Atunci mulţi vor blestema pe prietenii care i-au îndemnat la păcate şi plăceri vinovate. Vor blestema băuturile, mâncărurile, muzica şi dansurile, desfrâurile şi toate plăcerile pe care le-au gustat în viaţă şi care acum s-au sfârşit şi le pricinuiesc atâta amar.
Gândiţi-vă la îndrăcitul din Evanghelia de astăzi care fierbea de mânie întocmai ca o fiară sălbatică şi care dacă ar fi putut şi-ar fi scos şi ficaţii din el ca să-i mănânce. Gândiţi-vă la răutatea şi spurcăciunea dracilor, că nici porcii nu i-au putut suferi şi au preferat să se înece, decât să-i primească. Gândiţi-vă la chinurile unui bolnav de cancer pe patul morţii, care-şi varsă plămânii şi fierea pe gură şi care-şi rupe carnea de durere, strigând şi blestemând.
Gândiţi-vă la usturimile celui care a fost ars de foc sau opărit, cum curge carnea de pe el în dureri sfâşietoare. Gândiţi-vă la durerea unei măsele şi la toate durerile trupeşti care te chinuie zile şi nopţi întregi. Cât este de greu! Dar acestea sunt trecătoare. Însă chinul iadului pentru suflet nu se mai sfârşeşte niciodată. Când vor trece mii şi milioane de ani, chinul iadului este tot la început. Râuri de lacrimi dacă se varsă, acolo nu mai este pocăinţă, nu mai este iertare.
Se spune că regele Lisimah după ce a fost învins de sciţi, aceia au astupat toate fântânile, iar el era chinuit groaznic de sete. Nu mai putea suferi arsura setei şi simţea cum i se aprind plămânii. Bietul rege se predă duşmanilor, iar aceştia îi dădură o cupă mare de apă ca să-şi potolească setea. După ce bău regele zise: "Vai, ce repede trece plăcerea pentru care mi-am pierdut tronul şi libertatea! A fost luat apoi legat şi dus în temniţele închisorii pentru executare. Aşa vor spune şi osândiţii iadului cu mare amărăciune, când vor vedea cum au trecut plăcerile vinovate pentru care au pierdut fericirea veşnică şi sufletul.
Un sfânt părinte spune că cel mai greu va fi pentru nefericiţii din iad, când vor vedea că sunt osândiţi acolo pentru nişte păcate pe care puteau uşor să le ocolească şi să-şi salveze sufletul, câştigând fericirea cerească.
Sfântul Ioan Damaschin, povestind viaţa prinţului Ioasaf care a fost încreştinat de pustnicul Varlaam, spune că acest prinţ, pe când se afla expus la ispite violente, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu ca să-l scape. Rugăciunea fiindu-i ascultată, a fost răpit cu sufletul şi condus într-un loc întunecos, plin de groază cu vedere înfiorătoare.
Era în faţa unui lac de pucioasă şi smoală cu foc, în care se găseau nenumărate suflete cufundate acolo pradă flăcărilor şi usturimilor mistuitoare. În mijlocul urletelor şi strigătelor de deznădejde auzi o voce cerească care-i zise: "Aici păcatul îşi primeşte pedeapsa, aici plăcerea unui moment e pedepsită cu o veşnicie de suferinţă�. Această vedenie îi dete puteri noi, iar sfântul Ioasaf învinse toate ispitele demonului.
Noi auzim însă şi ştim că există iad, dar cu toate acestea mergem pe calea care ne duce la chinurile lui. Cine se pocăieşte cu adevărat? Cine se îndreaptă? Cine se întoarce din calea pierzării? Cei mai mulţi se lasă în nădejdea că Dumnezeu este bun şi ne iartă, dar uită că Dumnezeu e drept şi pedepseşte după dreptate. Ca să înţelegeţi cât de puţin suferinţa iadului, ascultaţi încă o întâmplare adevărată.
Împăratul Zenon al Ţarigradului, a împărăţit ca un nevrednic şi păcătos peste supuşii lui. Din cauza vieţii lui scandaloase, a petrecerilor şi beţiilor a fost urât de popor, de boieri, de armată şi chiar de soţia lui Adriana. Ascultaţi ce i-a făcut într-o zi împărăteasa: după una din petreceri împăratul s-a îmbătat aşa de rău încât a căzut jos ca un mort. Împărăteasa a poruncit ca să fie băgat într-o groapă adâncă, să fie astupat şi nimeni să nu îndrăznească să-l scoată, pentru că un astfel de împărat nevrednic de viaţă şi de împărăţia lui trebuia îngropat de viu.
După puţin timp, Zenon împăratul se trezeşte din beţia lui, în acel cavou întunecos. Vede întunericul, simte unde se află şi spaima îl îngrozeşte. Începe să bată, să strige, să plângă şi să se înfurie, dar nimeni nu îndrăzneşte şi nu i se face milă de el ca să-i deschidă. Piatra de pe uşa gropii era grea, iar ticălosul împărat îngrozit de fiorul morţii a început să răcnească ca fiarele sălbatice, să strige şi să se bată cu capul de pereţi, încât s-a zdrobit şi aşa în chinuri groaznice şi-a lepădat sufletul, căci după dezgropare a fost găsit sfărâmat cu totul.
De la acest mormânt să ne ducem cu gândul la sufletul păcătos, osândit în întunericul dinafară. Câtă jale şi frică se simte în întunericul acela! Icoana aceasta a veşnicilor chinuri din iad s-o avem totdeauna în faţa ochilor noştri fraţi creştini şi să ne gândim şi cu mult mai mult interes sufletesc, cu mai multă atenţie, la mântuirea sufletului nostru. Să facem tot ceea ce ne stă în putere numai să nu ajungem în acel loc înfricoşat, căci pentru păstrarea vieţii trupeşti facem orice.
Ne ferim de orice primejdie, folosim orice leac, renunţăm la orice plăcere şi ţinem chiar un regim riguros numai să ne facem sănătoşi. Cheltuim pe la doctori, căutăm medicamente cât mai bune, numai să ne păstrăm viaţa aceasta trecătoare. Dar moartea tot nu putem să o ocolim şi de ea să fim siguri că nu vom scăpa.
Judecaţi acum singuri dacă nu-i mai importantă ca orice asigurarea vieţii de dincolo de moarte, dar o cumplită urgie apasă pe capul multora, că trăiesc pe pământ ca în iad. Zadarnic au case mari şi maşini mici, dar n-au pace, n-au linişte, n-au mulţumire sufletească, fiindcă n-au pe Dumnezeu, sunt căzuţi în ghearele satanei. Mulţi sunt îndrăciţi, împătimiţi şi frământaţi de tot felul de pofte viclene şi scârboase şi nu pot jertfi nici cel mai puţin timp pentru suflet.
Auzim multe persoane tânguindu-se şi spunând că se simt aşa de singure şi deznădăjduite, încât unele ajung până acolo să spună că sunt gata să-şi ia viaţa. Într-adevăr aceste persoane sunt singure, căci dacă ar avea pe Dumnezeu, ar avea totul, dar aşa zadarnic au celelalte lucruri trecătoare. Iată deci ce trebuie să facă: să-L caute pe Dumnezeu în casa Lui, în Sfânta Biserică, să asculte cuvântul şi să împlinească poruncile şi voia Lui. Să iubească pe Dumnezeu mai mult ca orice pe lumea aceasta şi atunci vor găsi liniştea sufletească şi nu se vor mai simţi singuri.
Când auziţi pe cineva că nu poate suferi biserica, preotul, rugăciunea, icoana, să ştiţi că acela e necurat, e legat în lanţuri de demoni, e stăpânit de vrăjmaşul. Pentru asemenea suflet se cer rugăciuni puternice, cu jertfă, post şi milostenii, cu metanii şi ajunări. Din păcate s-au înmulţit astfel de cazuri că aproape nu există casă în care să nu fie cel puţin unul pe care satana îl ţine şi nu poate veni la biserică, întocmai ca îndrăcitul din Evanghelia de astăzi.
Multe lacrimi varsă unele mame pentru copiii lor care suferă de necredinţă. Multe soţii sunt chinuite de soţii lor care le opresc să nu mai vină la biserică, pentru patima păcatului, căci nu se pot înfrâna niciodată, ca să se păstreze curaţi cu trupul şi să poată primi sfinţeniile din biserică. Nu se mai ţine seama de sărbători şi de sfânta duminică.
Dar să înălţăm o clipă gândul nostru la cei nefericiţi care se află acum în osânda cea cumplită a iadului. Ce n-ar face ei dacă s-ar mai putea întoarce iarăşi pe pământ?! Ce n-ar da ei să se poată răscumpăra?! Câte n-ar îndura ei, aici în lumea aceasta numai ca să scape?! Ar renunţa la orice, n-ar mai spune că e greu să se lase de drăcuit, de înjurat şi blestemat, de desfrânări şi de fumat. Nu le-ar mai fi greu să trăiască fără distracţii, chefuri şi atâtea plăceri păcătoase, dar pentru dânşii e prea târziu; soarta lor e pecetluită în iad.
Zadarnic se roagă, rugăciunile lor nu mai sunt ascultate, pentru că o prăpastie mare este între cer şi iad. Numai noi, aceştia de pe pământ, cât suntem în viaţă mai putem face şi repara din trecutul acestor nefericiţi. Noi putem stinge şi flăcările care ne aşteaptă pe noi înşine dincolo în iad, prin lacrimile pocăinţei, prin spovedanie sinceră, prin fapte bune şi viaţă curată. Dar vai, stăm nepăsători, pasivi la cuvintele dumnezeieşti care ni se par glume.
Această împietrire a inimii, vine de la demonul care nu ne lasă să auzim, să înţelegem şi să facem voia lui Dumnezeu. Zadarnic strigă la noi semnele cereşti, urgiile dumnezeieşti, căci nu auzim, nu vedem şi nu ne mişcă nimic, ci ne făurim mii de planuri pentru viitor. Iadul nu ne înspăimântă, soarta noastră în veşnicie nu ne preocupă, iar viaţa se scurge, moartea se apropie pe nesimţite şi noi stăm nepăsători mergând spre prăpastie cu ochii legaţi.
Fraţi creştini, treziţi-vă din somnul păcatelor, unde vă duceţi? Sunteţi creştini! Unde vă e credinţa? Unde vă e mintea oameni buni? Când veţi cugeta la veşnicie? Dacă nu auziţi acum cât mai aveţi vreme, în viaţa cealaltă va fi prea târziu. Ascultaţi cuvintele înţeleptului Sirah, care spune, să aveţi milă de sufletele voastre, căci dacă voi nu aveţi milă cine să aibă şi să vă scape? Nu vă pregătiţi pieirea printr-o nepăsare de neiertat.
Căiţi-vă de păcatele pe care le-aţi săvârşit, cât mai este vreme. Fugiţi de păcat şi trăiţi în sfinţenie, păstraţi-vă curaţi făcând fapte bune, iar când vă spovediţi cereţi canon pentru păcate fiindcă ele trebuie ispăşite, ori aici, ori în iad. De aceea vin suferinţe grele peste unii chiar spovediţi, pentru că nu fac canon pentru păcate şi trimite Dumnezeu înaintea sfârşitului vieţii noastre suferinţe grele, anii durerilor, ca să ne ispăşim de păcate şi să ne întoarcem la El.
Să nu cârtim, ci mai bine să ne recunoaştem vina, şi să plângem cu lacrimi amare, să plângem că de multe ori am râs de câte ceva chiar cu lacrimi. Să vărsăm deci lacrimi cu părere de rău, ca să stingem focul iadului care ne aşteaptă, dacă nu ne îndreptăm. De câte ori vin ispitele, opriţi-vă şi ziceţi:
- Înapoia mea satano, există iad şi chinuri veşnice, mă tem şi vreau să nu mai păcătuiesc, vreau să ascult de Dumnezeu şi să mă las de toate păcatele. Vreau să slujesc Domnului meu, Stăpânului meu ceresc.

Rugăciune
Dumnezeule Prea Drepte, ca să pedepseşti păcatele noastre pe care le-am făcut, trimite-ne aici în lumea aceasta, boli, necazuri şi suferinţe pe care le merităm, după voia Ta cea sfântă. Ştim că după puţină vreme ele se vor sfârşi. Dar să nu ne pedepseşti Doamne în iad cu chinuri veşnice, fără de sfârşit.
Fie-Ţi milă de noi păcătoşii şi dă-ne minte ca să înţelegem voia Ta cea sfântă, să Te iubim pe Tine, mai mult ca orice în lumea aceasta şi să-Ţi slujim Ţie acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XXI-A DUPĂ RUSALII

2011-10-13T20:02:00.002+03:00

PREDICĂ LA DUMINICA A XXI-A DUPĂ RUSALII

Pilda Semănătorului

Sămânţa dumnezeiască poartă în sine LUMINA ADEVĂRULUI

Fraţi creştini,

Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit de multe ori în pilde despre Împărăţia cerului, aşa cum vedem şi în Sfânta Evanghelie de astăzi. El a luat asemănări de pe pământ, le-a tâlcuit, ca ucenicii Lui să descopere din aceste pilde minunate învăţături pentru sufletele noastre. Pilda semănătorului care s-a citit astăzi este prima pildă pe care o spune Mântuitorul înaintea ucenicilor Săi şi pe care a şi explicat-o pe scurt.
În această parabolă ni se descoperă marea taină a Cuvântului lui Dumnezeu. Sămânţa aceasta dumnezeiască poartă în sine lumina adevărului şi acest adevăr este singurul care ne poate ajuta la mântuire. Contează însă felul cum va primi omul în cugetul, mintea şi inima lui această sămânţă cerească Cuvântul lui Dumnezeu.
Sămânţa este începutul fiecărei fapte, aşa precum cuvântul lui Dumnezeu este începutul vieţuirii creştine pentru fiecare om. Fără sămânţă pământul rămâne sterp şi pustiu, aşa cum fără Cuvântul lui Dumnezeu, inima omului e stearpă şi pustie. Sămânţa se încredinţează oricărei categorii de pământ, aşa precum Cuvântul lui Dumnezeu se adresează tuturor inimilor ascultătorilor, la toate neamurile pământului, la toate clasele sociale şi la toate generaţiile. Cuvântul lui Dumnezeu îl găsim în Sfânta Scriptură, sau Biblia, care este Cartea Vieţii, constituţia Împărăţiei lui Dumnezeu în care se cuprinde adevărul.
Cuvântul lui Dumnezeu este cuvântul cel bun, cuvântul credinţei, al mântuirii şi al vieţii veşnice; mare este puterea acestui cuvânt. Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-a creat lumea şi tot prin cuvânt se va judeca. Cuvântul lui Dumnezeu are duh şi viaţă, e viu şi lucrător, are puterea de a îndrepta, de a renaşte. Cuvântul lui Dumnezeu întăreşte în răbdare şi mângâie în nădejde, luminează, învaţă şi asigură viaţa veşnică. Cuvântul lui Dumnezeu nu se învecheşte, are tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pentru că vine de sus, de la Cel veşnic prin insuflare.
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu. Despre insuflarea dumnezeiască a cărţilor biblice, avem multe temeiuri atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament.
În Vechiul Testament avem expresiile: "Aşa zice Domnul!, "Aşa grăieşte Domnul!, "Fost-a Cuvântul Domnului către mine!.
În Noul Testament Domnul Hristos zice: "Cercetaţi scripturile că acelea mărturisesc despre Mine! În altă parte zice: "Vă rătăciţi neştiind scripturile! Sfânta Scriptură este opera Duhului Sfânt şi Duhul Sfânt nu se poate contrazice. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan îşi începe aşa scrierea sa: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Despre roadele învăţăturilor biblice ne vorbeşte Mântuitorul în parabola semănătorului de astăzi. Ele depind totdeauna de calitatea pământului inimii în care cad şi de căldura şi convingerea cu care se predică. Despre însemnătatea şi valoarea Sfintei Scripturi, ne vorbeşte Mântuitorul în parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Omul pătimaş, nepăsător de cele sfinte, nelegiuitul şi necredinciosul, pofteşte mai întâi să învieze cineva din morţi ca să creadă el în Cuvântul lui Dumnezeu şi să se pocăiască. Dar cine nu crede ce scrie în Sfânta Scriptură, nu va crede nici în cadavrele înviate ale morţilor.
Dacă gândim mai adânc după adevăr, iată că toţi oamenii vin din cealaltă lume, de dincolo de moarte şi de materie, căci fiecare naştere este o minune tot aşa de mare şi neînţeleasă ca şi minunea unei învieri din morţi. Atunci cum vom crede pe un om înviat din morţi, când nu credem pe cei vii? Sfânta Scriptură este mai mult decât înviere unui mort; este Cartea Vieţii eterne, cartea înţelepciunii lui Dumnezeu, averea cea mai scumpă a Bisericii.
Cineva a asemănat Sfânta Scriptură cu o farmacie din care se pot lua tot felul de leacuri pentru orice boală, dar şi otrăvuri, aşa cum au luat sectanţii atâtea învăţături greşite şi şi-au otrăvit sufletul în loc să-l tămăduiască. Altcineva, a asemănat-o cu o pădure în care poţi să intri dar nu mai ştii cum să ieşi. Dar Sfânta Scriptură este mai mult decât o farmacie, sau o pădure. Ea este natura întreagă este cartea deschisă a naturii cu grădini mănoase, cu văi şi coline, cu dealuri şi stânci, munţi şi flori, cu plante de tot felul, pomi roditori şi toată frumuseţea ideilor înalte şi a virtuţilor morale.
Prezenţa Evangheliei în mijlocul Bisericii, închipuie pe însuşi Domnul Hristos, care este cu noi până la sfârşitul veacurilor aşa cum a spus. Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie şi din toată Sfânta Scriptură este sămânţa pe care a aruncat-o în ogorul inimii noastre însuşi Domnul Iisus Hristos. Fericiţi sunt toţi acei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.
O legendă veche ne spune că pe când zăcea Adam pe patul de moarte a trimis pe fiul său Sit la poarta raiului, ca să-i aducă rod din pomul vieţii. Heruvimul, care era la poarta raiului, i-a spus că nu are voie să dea la nimeni roade din pomul vieţii, dar fiind mişcat de rugămintea nevinovată a copilului, i-a dat câteva frunze. Sit le-a dus tatălui său, iar acesta simţind mirosul de rai, i s-a luminat faţa ca de o rază de nădejde şi apoi a murit cu aceste mângâieri.
Aşa sunt şi frazele Bibliei ca frunzele din pomul vieţii care au miros din patria vieţii celei adevărate şi veşnice. Iată deci cu ce trebuie să ne hrănim ca să învieze sufletul nostru şi să avem viaţă în noi. Însuşi Domnul Hristos ne lămureşte pe scurt Sfânta Evanghelie de astăzi şi ne lasă să cugetăm mai adânc la înţelesul ei şi să dezvoltăm învăţătura pe care o scoatem dintr-însa. De aceea a zis ucenicilor: "Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde.
Explicarea acestei parabole este următoarea: plugarul este cel care propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi care seamănă din destul în Biserica Lui. O parte din această învăţătură cade în sufletul unor oameni care nici măcar nu o bagă în seamă, ba chiar o dispreţuiesc şi de aceea dispare cu totul din sufletul lor foarte repede. O altă învăţătură cade în inima de piatră a unor oameni şi neprinzând rădăcini nu poate face roade.
Altă învăţătură cade în inima unor oameni a căror viaţă este plină de grijile lumeşti, iar sămânţa Evangheliei rămâne fără rod.
Partea cea mai mică din această învăţătură ajunge totuşi pe pământ bun, în sufletele evlavioase, care o primesc cu bucurie şi o păstrează cu multă grijă făcând roade întru răbdare şi mântuire.
Să vedem care sunt oamenii în care Cuvântul lui Dumnezeu a căzut ca pe cale, iar păsările cerului au mâncat-o? Aceştia sunt cei care şi-au bătătorit mintea şi inima cu fel de fel de învăţături lumeşti. Aceşti oameni au învăţat cum trebuie să trăiască bine numai în lumea aceasta, să-şi mulţumească numai trupul în timp ce sufletul se află într-o temniţă întunecoasă. Capul lor e plin de învăţături de prin romane, reviste şi fel de fel de cărţi otrăvitoare încât nu se mai află loc şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu în mintea lor. O mulţime de învăţături greşite le-au îndreptat paşii unora spre pierzarea sufletului şi a trupului lor.
Dar acest drum pe care a căzut sămânţa mai înfăţişează şi pe oamenii cei stricaţi care socotesc viaţa aceasta ca o jucărie. Ei dispreţuiesc învăţăturile serioase şi se dedau la tot felul de plăceri păcătoase. În zadar le-ar vorbi cineva de Dumnezeu şi de soarta lor după moarte, căci ei calcă în picioare această învăţătură sfântă. În urma lor se târăşte şarpele, duhul întunericului, care le răpeşte sămânţa cea bună.
Câţi creştini nu vin la biserică şi aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar imediat după ce ies din biserică ispita le răpeşte sămânţa şi nu mai ştiu nimic. Cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne în mintea şi inima lor, fiindcă au mintea împrăştiată şi n-au reuşit să ascundă sămânţa dumnezeiască, ca aceasta să ajungă din minte în inimă. Au mâncat-o, după cum spune Mântuitorul, păsările fiindcă au găsit-o pe drum. Aceşti creştini reuşesc să meargă până acasă cu învăţătura luată din biserică numai în minte, dar se întâlnesc cu alţi oameni care-i contrazic sau îi dispreţuiesc, fiindcă aceia nu sunt vrednici de Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru nevrednicia lor nu trebuie să li se vorbească. Dacă li s-a vorbit, iată că s-a împlinit cuvântul Domnului care zice că trecătorii au călcat sămânţa în picioare.
Sămânţa rămasă în drum este acea învăţătură care rămâne numai în minte. Dacă învăţătura ajunge în inimă, atunci cu adevărat sămânţa Domnului ajunge în loc bun de unde păsările nu o mai pot răpi, iar oamenii nu o mai pot călca în picioare. Plugarul înţelept are datoria ca să ascundă sămânţa în pământ, cât trebuie. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ajungă la inimă oricât de lung e drumul de la minte la inimă.
Altă parte de sămânţă a căzut în loc pietros şi dacă a răsărit s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Aici se închipuie oamenii aceia care auzind Cuvântul lui Dumnezeu îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcini, fiindcă sămânţa nu a fost udată mereu aşa cum ştim că trebuie udată orice sămânţă sau plantă dacă vrem să crească. În cazul nostru udarea înseamnă lacrimile vărsate la cântare şi rugăciune, la predică, fapte bune şi în diferite împrejurări duhovniceşti, amintindu-ne mereu de ziua plecării şi de ceasul judecăţii noastre.
Ştim că focul trebuie întreţinut cu lemne ca să nu se stingă. De aceea trebuie să punem şi noi mereu lemne pe foc, ca să avem lumină şi căldură şi să putem creşte sămânţa dumnezeiască în ogorul inimii noastre. Cei care nu se hrănesc cu ce trebuie nu prind rădăcini, iar la vreme de ispită se leapădă.
Cuvântul lui Dumnezeu poate răsări de multe ori în inimile oamenilor, dar din cauza împietririi, a lenevirii şi a trândăvirii lor acest cuvânt nu prinde rădăcini şi nu se întăreşte. De aceea în vreme de pace şi linişte par a fi credincioşi, dar când vin ispitele, prigoanele şi primejdiile se leapădă lesne de credinţă pentru că nu au rădăcini. Pe ei nu-i mişcă nimic. Vin necazuri şi supărări care mai de care mai grele, dar inima lor împietrită nu simte nimic, orice s-ar întâmpla şi deci Cuvântul lui Dumnezeu nu poate prinde rădăcini.
O altă parte de sămânţă a căzut între spini. Această categorie de oameni o formează acei care aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar umblă sub povara grijilor şi a plăcerilor vieţii şi de aceea se înăbuşesc şi nu aduc roade. Sămânţa căzută între spini a răsărit, a crescut, dar n-a rodit. Aceasta înseamnă că un om poate să ajungă să cunoască destul de bine credinţa în Dumnezeu şi cu toate acestea sufletul lui să fie încă departe de mântuire.
Sunt destui oameni care ascultă cazaniile şi predicile în biserică, dar nu pun nici un preţ şi trăiesc tot departe de adevărul mântuirii. De unde vine răul acesta? Desigur nu de la sămânţă, ci de la pământ, adică de la inimă. Pământul inimii lor a fost şi este încă plin de spini. În această inimă păcatul este stăpân, ori ca să ajungi în cer ţi se cere o cunoştinţă, o credinţă şi o viaţă plină de fapte bune. Ca să ajungi în iad, n-ai decât să te laşi în voia patimilor şi a pornirilor inimii tale. Spinii au crescut o dată cu grâul, ba chiar au luat-o înaintea lui şi au ajuns să-l acopere, luându-i lumina, aerul şi hrana, făcându-l să nu aducă rod. Ei au fost ascunşi şi au avut rădăcini în pământ.
Aşa se întâmplă cu multe inimi. Cuvântul lui Dumnezeu nu pătrunde în ele, pentru că păcatul se află mai în adâncul inimii, o ia înainte şi creşte şi înăbuşă astfel credinţa cu totul.
Să vedem acum ce nume poartă aceste păcate care se află în adâncul inimii cu rădăcini adânci. Ni le spune astăzi însuşi Domnul Hristos: grijile lumii acesteia, înşelăciunea bogăţiilor, plăcerile vieţii acesteia şi multe alte pofte. O, câte griji nu-şi fac oamenii! Unii se vaită de unele, alţii de altele şi îngrijindu-se mereu de cele pământeşti ale trupului uită cu desăvârşire de cele ale sufletului. Iată de ce mulţi nu mai vin la biserică, nu se mai spovedesc, nu-şi mai fac timp nici de rugăciune, nu mai au frică de Dumnezeu, ci spaima lor este că vor muri de foame.
Alţi spini sunt înşelăciunea bogăţiei. Bogăţia este înşelătoare, spune Domnul, pentru că nu dă ceea ce aşteaptă lumea de la ea. Se spune că cine are bani are de toate, dar nu este aşa. E drept că dacă ai bani poţi să faci rost de multe lucruri, dar nu de toate. Cu bani poţi să cumperi de ale mâncării, dar nu poţi cumpăra şi pofta de mâncare. Poţi să cumperi pat, saltele şi perne moi, dar nu poţi cumpăra şi odihna somnului. Poţi să ajungi ştiutor de carte, să fii înconjurat de multe lucruri, dar să nu te poţi bucura de ele. Poţi să faci viaţa mai uşoară, dar să nu ai pace. Poţi să faci multe cunoştinţe, dar nu şi adevăraţi prieteni. Cu bani cumperi coaja lucrurilor, dar nu şi miezul lor.
Bogăţia poartă cu ea multe primejdii, mai ales primejdia că ucide credinţa. Când un credincios începe să se îmbogăţească, trebuie să se roage mult, fiindcă se găseşte în mare primejdie. Un mare înţelept creştin avea o rugăciune a lui care zicea aşa: să nu-mi dai Doamne nici bogăţie, nici sărăcie, ci dă-mi pâinea care-mi trebuie, ca nu cumva în belşug să mă lepăd de Tine, iar în sărăcie să fur şi să iau în deşert numele Dumnezeului meu.
Bogăţia te ajută să duci un trai mai lesnicios, dar tot ea dă putinţa împlinirii unor pofte păcătoase şi te îmbogăţeşti şi în păcate. Băieţii şi fetele de la ţară când vin la oraş sunt mai sfioşi, aşezaţi şi cuminţi. Cum ajung şi fac rost de bani încep să cadă în stricăciuni. Bogăţia n-ar fi rea şi periculoasă, dacă ar şti omul cum s-o întrebuinţeze. Dar tocmai aici e neştiinţa, aici e necredinţa, căci mulţi care s-au îmbogăţit, cumpărându-şi maşini şi case noi, au pierdut credinţa, s-au zăpăcit, şi-au pierdut mintea căzând în desfrânări şi în toate păcatele.
O vorbă bătrânească spune că bogăţia este bună ca slugă, nu ca stăpân, adică nu ea să-i poruncească omului, să-l stăpânească, ci omul s-o stăpânească punând-o în slujba lui Dumnezeu. Făcând astfel îşi face comoară în cer. Dar cea mai mare parte a oamenilor care se îmbogăţesc ajung ei robi ai averii şi chiar ca nişte hamali ai pământului, alergând ziua şi noaptea ca să se îmbogăţească fără să se sature. Bogăţia este primejdioasă pentru că e cu neputinţă să nu se fi amestecat în ea furtul şi înşelăciunea. Nu ştiu dacă unu la sută din bogaţi ar putea spune că nu a făcut nici o nedreptate.
Pe lângă acestea trebuie să ştim că bogăţia te lasă o poţi pierde, îţi poate fi luată, furată, ori sigur o laşi când mori, căci nimeni nu poate lua cu el ceva şi aşteaptă să se îndure să-i dea alţii ceva de pomană.
Alţi spini sunt plăcerile vieţii de aici. De multă vreme lumea a cam început să se ţină de nişte obiceiuri rele, căci fiecare vârstă îşi are poftele şi plăcerile ei, care înăbuşă Cuvântul lui Dumnezeu şi sunt mari piedici în calea primirii acestui cuvânt.
Aşa îmi povesteau unii, că la începutul venirii lor la biserică, nu auzeau şi nu înţelegeau nimic din predici. Abia aşteptau să se termine şi să plece acasă, oprindu-se în restaurante şi în alte locuri fără de folos. Tot timpul cât stăm în biserică, îmi spunea cineva, mă gândeam la alte locuri, la mâncare, băutură şi distracţii şi îmi părea rău că am venit la biserică.
Prin urmare, iată câte piedici rele şi câte pofte păcătoase îi ies omului în cale întocmai ca nişte spini care înăbuşă sămânţa şi astfel nu mai aduce roade. Dacă aceşti spini nu sunt cunoscuţi şi înlăturaţi, credinţa unor astfel de oameni dispare şi ei rămân creştini doar cu numele, aşa cum sunt cei mai mulţi astăzi, după nume creştini, iar după fapte păgâni.
Cum şi-ar putea închipui cineva că ar putea face roade spre mântuire, dacă se tot ţin mereu de chefuri, băuturi, muzică, căci diavolul a avut grijă să-i facă să nu se mai sature de aceste pofte păcătoase. Oamenii s-au obişnuit să facă aceste petreceri în toate împrejurările: la cununie, la botez, onomastică, la ziua de naştere şi chiar la înmormântări şi parastase, unde în loc să se roage pentru cel răposat, fac glume proaste şi râd de păcatele celor morţi. Ce folos pot să aibă aceşti oameni, decât pagubă mare sufletească?
Iată cum spinii aceştia au năpădit sămânţa cuvântului dumnezeiesc şi au început să facă răni adânci în multe familii şi în sufletul copiilor. Majoritatea părinţilor plâng cu lacrimi amare de copiii lor care au luat căi greşite şi trăiesc în mari păcate departe de Cuvântul lui Dumnezeu. Dar ce să mai vorbim de cei mici când întâlnim chiar şi pe cei mai în vârstă cu astfel de buruieni crescute în inimile lor. Nici acum n-au înţeles şi nu vor înţelege niciodată credinţa, aceştia. Dar aceşti spini vor ajunge odată foarte dureroşi, atunci când vor fi întinşi pe patul morţii. Ce chin şi ce durere vor pricinui atunci aceste buruieni, aceşti spini, acelora care n-au avut urechi să audă Cuvântul lui Dumnezeu.
Aşa îmi povestea un creştin despre vecinul lui bătrân, care fiind pe patul morţii l-a chemat să-l vadă. Văzându-l cum se zbătea în chinurile morţii, creştinul îl încuraja zicându-i: "Ţine-te bine, nu te descuraja, ţine-te bine! Bătrânul cu voce stinsă îi răspunse: "Tocmai asta vreau să fac, dar iată, n-am de ce să mă ţin, căci eu mi-am pus încrederea în lucrurile pământeşti şi în poftele trupeşti, dar acestea acum toate mă părăsesc. În zadar mai încerc să fac ceva acum, dacă toată viaţa nu m-am îngrijit de suflet şi am făcut doar voia trupului şi a diavolului. Acum e prea târziu şi nu mai pot face nimic. A murit în chinuri groaznice, strâmbându-se la vedeniile înfiorătoare căci demonii veniseră să ia sufletul fără roade, pocăinţă şi iertare.
De aceea, fraţi creştini, să cercetăm fiecare adâncul sufletului nostru şi să vedem ce fel de mărăcini, de bălării şi de buruieni se află în inima noastră. Dacă am avut vreodată spinii băuturilor, ai fumatului, desfrânării şi luxului şi alte patimi şi dacă cu ajutorul lui Dumnezeu i-am smuls lăsând să crească grâul cel curat, bine ne-am făcut sufletului nostru şi am lucrat înţelepţeşte, căci oricare dintre noi s-a înţepat din greşeală, dar imediat a scos mărăcinele afară. Sau cine nu s-a împiedicat şi a căzut, poate chiar în noroi, dar imediat s-a ridicat şi a mers mai departe pe drum!
Aşa să facem şi noi cu păcatul, să nu-l putem suferi şi să-l scoatem afară prin spovedanie, turnând pe răni apa cea vie a pocăinţei, lacrimi care să izvorască din ochi cu căinţă pentru păcatele săvârşite şi să nu rămânem în ele, ci să ne ridicăm din cădere şi să umblăm cu grijă ca să nu ne mai înţepăm în mărăcinii puşi pe cale de diavolul.
Sfinţii Părinţi spun că a cădea în vreo greşeală este un lucru omenesc, iar a ne ridica este un lucru îngeresc. Dacă vom rupe mereu buruienile care caută să încolţească şi ne vom hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Biserică care este maica noastră, ne vom face pământ bun, aducând roade şi atunci vom fi fericiţi şi în lumea aceasta şi în veşnicie. Cei care nu ţin legătura strânsă cu Sfânta Biserică, care este maica noastră sufletească şi nu vin duminicile să se hrănească din masa cea bogată cu învăţături dumnezeieşti, acele suflete sunt căzute în primejdia pierzării, întocmai ca pruncul din pântecele mamei, căruia dacă i se rupe legătura cu ea, este în primejdie şi moare.
Aşa şi creştinii care nu ţin legătura cu Sfânta Biserică, cu învăţătura şi slujbele ei, se pierd şi tocmai lucrul acesta îl urmăreşte diavolul, să despartă pe om de Biserică. După ce Domnul Hristos a spus pilda aceasta, a strigat tare: "Cine are urechi de auzit să audă! Domnul s-a referit aici la urechile sufleteşti pe care toţi trebuie să le deschidem căci vai de cei ce nu vor auzi acum cât mai este timp, fiindcă la sfârşit este prea târziu şi în iad în zadar vor auzi. Să ne sune în urechi cuvintele Domnului şi să luăm aminte să nu fim nici drum, nici piatră, nici spini, ci să fim un pământ bun pentru sămânţa aceasta curată şi sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu care ne aduce atâta binecuvântare sufletească şi trupească. Această învăţătură ne poate face fericiţi chiar pe lumea aceasta, dacă împlinim voia lui Dumnezeu.

Rugăciune
O, Cerescule Semănător Unule Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Tu eşti pâinea îngerilor, Tu eşti hrana sufletelor celor ce flămânzesc după Împărăţia cerească. Tu eşti Cel ce Ţi-ai vărsat sângele pentru răscumpărarea oilor Tale ca să le aduni şi să ne faci o turmă a Bisericii Tale. Caută din cer spre turma aceasta mică şi să nu Te depărtezi niciodată de noi. Duhul Tău cel Sfânt să lumineze mintea noastră şi să se coboare în inimile noastre şi să ne înveţe cele de folos.
Seamănă de-a pururea sămânţa cea dumnezeiască în inimile noastre, ca să aducă rod însutit, spre slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.

Amin.