Cinemateca Trisk. O mana de ganduri

Criminalii din Columbo: Cifre si imagini

2012-05-25T15:47:00.001+03:00

Nu știu alții ce gândesc, dar eu, când îl văd pe omulețul cu trenci șifonat, îmi tresare mintea de plăcere. Și tocmai pentru că pasiunea nu ține cont de trafic, SEO și alte ciudățenii, m-am gândit să dedic un colț special acestui serial care mi-a încântat peste măsură zilele ce-au fost, dar și pe cele ce vor mai fi, până la sfârșitul călătoriei mele pe pământ.

Înainte de a trece la analiza fiecărui episod, așa cum mi-a încolțit în minte acum ceva vreme, m-am gândit la ceva mai puțin obișnuit pentru astăzi. Nu mai este niciun secret pentru nimeni faptul că actori absolut remarcabili și-au lăsat o amprentă episodică asupra serialului: Faye Dunaway, Johhny Cash, Ruth Gordon, Janet Leigh (Psycho) și mulți alții pe care îi voi aminti în rândurile de mai jos.

Episodul de astăzi îl dedic ”criminalilor” din Columbo, adică acelora care și-au pus îndelung mintea la contribuție pentru a comite un asasinat și-a scăpa basma curată. Se pare, totuși, că nu și-au exersat îndelung neuronii, întrucât locotenentul șifonat din LAPD îi prinde de fiecare dată, întărind cu fiecare episod ideea că nicio crimă nu este perfectă, fiind imposibil ca ucigașul să nu lase urme.

Avem 69 de episoade (perioada 1968 - 2003) cu 71 de criminali, din care 14 femei (19,71%). Câțiva actori au apărut în postura de criminal de mai multe ori: Jack Cassidy, Robert Culp, Partick Mc Goohan, George Hamilton și William Shatner). Pentru că în documentarea mea nu am văzut o diviziune unitară în sezoane a celor 69 de episoade, am inclus și episoadele speciale în sezonul al 10-lea, iar numerotarea am făcut-o consecutivă (și nu pe fiecare sezon în parte) pentru a le ține mai ușor evidența. De asemenea, v-am pus la dispoziție și data primei difuzări.

Iată-i, așadar, pe ”criminali”, așa cum apar ei în episodul respectiv. În mod special am luat fotografii din serial, pentru a păstra întocmai imaginea personajului.

GENE BARRY Prescription: Murder (Ep. 1) EPISOD PILOT (20 feb. 1968)	LESLIE WILLIAMS Ransom for a Dead Man (Ep. 2) EPISOD PILOT (1 mar. 1971)	JACK CASSIDY Murder by the Book (Ep. 3) SEZON 1 (15 sept. 1971)

ROBERT CULP Death Lends a Hand (Ep. 4) SEZON 1 (6 oct. 1971)	EDDIE ALBERT Dead Weight (Ep. 5) SEZON 1 (27 oct. 1971)	ROSS MARTIN Suitable for Framing (Ep. 6) SEZON 1 (17 nov. 1971)

SUSAN CLARK Lady in Waiting (Ep. 7) SEZON 1 (15 dec. 1971)	RODDY MCDOWALL Short Fuse (Ep. 8) SEZON 1 (19 ian 1972)	PATRICK O'NEAL Blueprint for Murder (Ep. 9) SEZON 1 (9 feb. 1972)

JOHN CASSAVETES Etude in Black (Ep. 10) SEZON 2 (17 sept. 1972)	RAY MILLAND The Greenhouse Jungle (Ep. 11) SEZON 2 (15 oct. 1972)	ROBERT CULP (2) The Most Crucial Game (Ep.12) SEZON 2 (5 nov. 1972)

RICHARD BASEHART Dagger of the Mind (Ep. 13) SEZON 2 (26 nov. 1972)	ANNE BAXTER Requiem for a Falling Star(Ep.14) SEZON 2 (21 ian. 1973)	LEONARD NIMOY A Stitch in Crime (Ep. 15) SEZON 2 (11 feb. 1973)

LEONARD NIMOY The Most Dangerous Match (Ep. 16) SEZON 2 (4 mar. 1973)	MARTIN LANDAU Double Shock (Ep. 17) SEZON 2 (25 mar. 1973)	VERA MILES Lovely But Lethal (Ep. 18) SEZON 3 (23 sept. 1973)

DONALD PLEASENCE Any Old Port in a Storm (Ep. 19) SEZON 3 (7 oct. 1973)	JACKIE COOPER Candidate for Crime (Ep. 20) SEZON 3 (4 nov. 1973)	ROBERT CULP (3) Double Exposure (Ep. 21) SEZON 3 (16 dec. 1973)

JACK CASSIDY (2) Publish or Perish (Ep. 22) SEZON 3 (18 ian. 1974)	JOSE FERRER Mind Over Mayhem (Ep. 23) SEZON 3 (10 feb. 1974)	JOHNNY CASH Swan Song (Ep. 24) SEZON 3 (3 mar. 1974)

RICHARD KILEY A Friend in Deed (Ep. 25) SEZON 3 (5 mai 1974)	ROBERT CONRAD An Exercise in Fatality (Ep.26) SEZON 4 (15 sep. 1974)	DICK VAN DYKE Negative Reaction (Ep. 27) SEZON 4 (6 oct. 1974)

PARTICK MCGOOHAN By Dawn's Early Light (Ep. 28) SEZON 4 (27 oct. 1974)	ROBERT VAUGHN Troubled Waters (Ep. 29) SEZON 4 (9 feb. 1975)	OSKAR WERNER Playback (Ep. 30) SEZON 4 (2 mar. 1975)

GEORGE HAMILTON A Deadly State of Mind (Ep. 31) SEZON 4 (27 apr. 1975)	JANET LEIGH Forgotten Lady (Ep. 32) SEZON 5 (14 sep. 1975)	HECTOR ELIZONDO A Case of Immunity (Ep. 33) SEZON 5 (12 oct. 1975)

PARTICK MCGOOHAN (2) Identity Crisis (Ep. 34) SEZON 5 (2 nov. 1975)	RICARDO MONTALBAN A Matter of Honor (Ep. 35) SEZON 5 (1 feb. 1976)	JACK CASSIDY (3) Now You See Him (Ep. 36) SEZON 5 (29 feb. 1976)

FRED DRAPER Last Salute to the Commodore (Ep. 37) SEZON 5 (2 mai 1976)	WILLIAM SHATNER Fade in to Murder (Ep. 38) SEZON 6 (10 oct. 1976)	JOYCE VAN PATTEN Old Fashioned Murder (Ep.39) SEZON 6 (28 nov. 1976)

THEODORE BIKEL - The Bye Bye Sky-High IQ Murder Case (Ep. 40) SEZON 6 (22 mai 1977)	RUTH GORDON Try and Catch Me (Ep. 41) SEZON 7 (21 nov. 1977)	LOUIS JOURDAN Murder Under Glass (Ep. 42) SEZON 7 (30 ian. 1978)

TRISH VAN DEVERE Make Me a Perfect Murder (Ep.43) SEZON 7 (28 feb. 1978)	NICOL WILLIAMSON How to Dial a Murder (Ep. 44) SEZON 7 (15 apr. 1978)	CLIVE REVILL The Conspirators (Ep. 45) SEZON 7 (13 mar. 1978)

ANTHONY ANDREWS Columbo Goes to the Guillotine (Ep. 46) SEZON 8 (6 feb. 1989)	FISHER STEVENS Murder, Smoke, and Shadows (Ep.47) SEZON 8 (27 feb.'89)	LINDSAY CROUSE Sex and the Married Detective (Ep. 48) SEZON 8 (3 apr. 1989)

ROBERT FOXWORTH Grand Deceptions (Ep. 49) SEZON 8 (1 mai 1989)	PATRICK BAUCHAU Murder, a Self Portrait (Ep. 50) SEZON 9 (25 nov. 1989)	IAN BUCHANAN Columbo Cries Wolf (Ep. 51) SEZON 9 (20 ian. 1990)

PARTICK MCGOOHAN (3) Agenda for Murder (Ep. 52) SEZON 9 (10 feb. 1990)	HELEN SHAVER Rest in Peace, Mrs. Columbo (Ep.53) SEZON 9 (31 mar.'90)	JAMES READ Uneasy Lies the Crown (Ep. 54) SEZON 9 (28 apr. 1990)

ANDREW STEVENS Murder in Malibu (Ep. 55) SEZON 9 (14 mai 1990)	STEPHEN CAFFREY Columbo Goes to College (Ep.56) SEZON 10 (9dec.'90)	GARY HERSHBERGER Columbo Goes to College (Ep.56) SEZON 10 (9dec.1990)

GEORGE HAMILTON (2) Caution: Murder Can Be Hazardous to Your Health (Ep. 57)SEZON 10 (20 feb. 1991)	DABNEY COLEMAN Columbo and the Murder of a Rock Star (Ep. 58) SEZON 10 (29 apr. 1991)	RIP TORN Death Hits the Jackpot (Ep. 59) SEZON 10 (15 dec. 1991)

JAMIE ROSE Death Hits the Jackpot (Ep. 59) SEZON 10 (15 dec. 1991)	TYNE DALY A Bird in the Hand (Ep. 61) SEZON 10 (22 nov. 1992)	GREG EVIGAN A Bird in the Hand (Ep. 61) SEZON 10 (22 nov. 1992)

FAYE DUNAWAY It's All in the Game (Ep. 62) SEZON 10 (31 oct. 1993)	WILLIAM SHATNER (2) Butterfly in Shades of Gray (Ep. 63)SEZON 10 (10 ian.'94)	ED BEGLEY Undercover (Ep. 64) SEZON 10 (2 mai 1994)

GEORGE WENDT Strange Bedfellows (Ep. 65) SEZON 10 (8 mai 1995)	SHERA DANESE Murderer in a Trace of Murder (Ep.66) SEZON 10 (15 mai 1997)	PARTICK MCGOOHAN (4) Ashes to Ashes (Ep. 67) SEZON 10 (8 oct. 1998)

BILLY CONNOLLY Murder With Too Many Notes (Ep. 68)SEZON 10 (12 mai 2000)	MATTHEW RHYS Columbo Likes the Nightlife (Ep. 69) SEZON 10 (30 ian. 2003)

In spatele ecranului: Midnight in Paris (2011) - Actorii si Regizorul

2012-05-24T15:03:00.000+03:00

Stimați cinefili,

Rubrica de astăzi zăbovește asupra peliculei Midnight in Paris, motivată fiind de profunda simpatie pe care i-o nutresc. În rândurile care urmează, veți afla câteva lucruri despre echipa implicată, ce crede Woody Allen despre actori (și reciproca, desigur), cum a ajuns Carla Bruni să facă parte din distribuție, precum și alte lucruri interesante. Pentru a vă stârni curiozitatea, Woody Allen spune despre Marion Cotillard că ”are un chip frumos, nu mă satur privindu-l”. Lectură plăcută!

Midnight in Paris este declaraţia de dragoste a lui Woody Allen pentru Oraşul Luminilor, pe care îl consideră a fi egalul altui mare oraş al lumii, New York. “Fireşte că sunt ataşat de New York, pentru că m-am născut şi am crescut acolo”, spune regizorul, ”dar, dacă n-aş fi trăit la New York, Parisul ar fi fost cu siguranţă locul unde mi-ar fi plăcut să stau.” Este a doua oară cînd regizorul filmează la Paris, după segmentul din filmul colectiv Everyone Says I Love You. “La fel cum am făcut şi cu New York, îmi face o imensă plăcere să arăt publicului Parisul aşa cum îl văd eu. Am vrut să-l prezint prin prisma mea personală, să-mi proiectez propriile trăiri asupra lui.”

Gil (interpretat de Owen Wilson) este un scenarist de la Hollywood care aspira să devină un scriitor serios când era mai tânăr. Idolii săi erau marii romancieri americani Hemingway şi Fitzgerald, şi îşi dorise să devină şi el un romanicer în tradiţia lor. Dar ceva s-a întîmplat pe parcurs şi Gil a intrat pe alt făgaş, descoperind că are talent la scenarii de film, lăsându-se, astfel, prins într-o rutină foarte bine plătită, dar care nu-l satisface suficient, şi care a descoperit că-l deranjează. “A descoperit că a căzut victimă a acelei vechi glume de la Hollywood: am aţipit lîngă piscina mea personală şi... cînd m-am trezit, trecuseră zece ani”, spune Woody Allen.

Iniţial, Allen l-a conceput pe Gil ca pe un intelectual de pe coasta estică, dar şi-a schimbat viziunea după ce a avut o discuţie cu directoarea de casting Juliet Taylor despre Owen Wilson în acel rol. “Ştiam că Owen e fermecător şi amuzant, dar nu eram sigur că are temperament tipic coastei de est”, spune Allen. Şi-a dat seama că, dacă Gil ar fi californian, aceasta i-ar face personajul mai dens. “Owen e un actor care joacă firesc, nu se forţează, replicile îi sună natural, ca o fiinţă umană într-o situaţie reală, ceea ce mi-a plăcut foarte mult la el. Are un instinct natural pentru comedie, care nu se aseamănă cu al meu, dar care e minunat. E prototipul eroului obişnuit din Texas, care, în plus, e foarte amuzant. E combinaţie rară şi mi-am spus că va fi grozav.”

Owen Wilson despre Woody Allen: “Am simţit că are un punct de vedere pentru cum ar trebui să decurgă scenele. Dar nu a fost prea exigent şi nu a ţinut morţiş ca replicile din scenariu să le spun exact cum erau, ci am putut face schimbări pentru a suna mai firesc.” Wilson a descoperit că lui Woody Allen îi place să filmeze scene de trei minute dintr-o singură dublă, şi nu aşa cum se face de obicei, să se împartă scena în numeroase duble. “Îţi dă sentimentul că faci sport contracronometru, e adrenalină curată”, spue Wilson, “ştii că trebuie să-ţi iasă bine şi că nu vei mai avea altă şansă. Te face să fii mai concentrat.”

Rachel McAdams s-a alăturat distribuţiei în rolul logodnicei lui Gil, Inez. Allen are numai cuvinte de laudă despre interpretarea ei: “Rachel pur şi simplu reuşeşte să simtă personajul; e amuzantă cînd trebuie să fie amuzantă, e serioasă cînd trebuie să fie serioasă. Joacă firesc în orice situaţie, nu face nici prea mult şi nici prea puţin, iar pe ecran este tot timpul dinamică.” Wilson spune şi el: “Ce am remarcat la interpretarea lui Rachel a fost cît de amuzantă era cînd îşi folosea sexualitatea pentru a-l manipula pe Gil. Rachel are un simţ al umorului special şi ştie exact cum să joace fiecare scenă.”
Midnight in Paris este al doilea film în care McAdams joacă împreună cu Owen Wilson, după Wedding Crashers, în 2005. „De-abia aşteptam să lucrez din nou cu Owen. De data aceasta, avea să fie o relaţie mult mai antagonistă decît în celălalt film, aşa că eram curioasă ce va ieşi. Deci, acum personajele noastre nu se înţeleg prea bine, dar noi noi ne-am înţeles perfect.” Wilson spune şi el: „Mi-a plăcut foarte mult să lucrez din nou cu Rachel. A sosit la filmări în a doua jumătate a perioadei, şi a adus cu ea acea explozie de energie de care aveam nevoie cu toţii, ne-a ajutat să fim în formă pentru ultimele zile de filmări.”

McAdams despre Woody Allen: ”A fost foarte relaxată atmosfera, şi îmi place mult că ştie ce vrea, ceea ce mi-a oferit sentimentul de încredere şi de orientare. Dar în acelaşi timp e foarte deschis şi cooperant, ceea ce cred că e combinaţia ideală pentru un actor.”

La Paris, Gil o întîlneşte pe Adriana (Marion Cotillard), o creatoare de modă aspirantă extraordinar de frumoasă, care a fost muza şi iubita mai multor artişti. Woody Allen spune: „Dintotdeauna au exista femei foarte speciale, pe care artiştii le-au pictat, femei care au trăit cu artişti şi le-au oferit un sprijin imens. Adriana nu e numai fermecătoare, ci şi foarte inteligentă, e o persoană care poate oferi forţă artistică unui artist, care să-l ajute să lucreze, să-l ridice cînd e la pămînt, să-l încurajeze cînd are nevoie şi să-i spună că a greşit atunci cînd e cazul. În multe cazuri, aceste abilităţi pot ajuta relaţia cu un artist să devină un parteneriat foarte puternic.”

Rolul Adrianei i se potriveşte perfect lui Marion Cotillard, câştigătoare de Oscar pentru La Vie en rose. “Marion are un farmec nativ”, spune Allen. “Transformă cele mai obişnuite momente şi dialoguri în ceva interesant pentru că ea însăşi e o actriţă de film foarte interesantă. Şi are şi un chip frumos şi deosebit; nu mă satur privindu-l. Am mai remarcat şi că e capabilă să redea orice fel de emoţie doreşte, foarte uşor şi foarte rapid.”

Cotillard s-a considerat pur şi simplu “norocoasă” pentru că a fost invitată în lumea lui Woody Allen. “Woody Allen are un talent genial de a observa lumea, oamenii, lucrurile”, spune actriţa. “E un om care posedă inteligenţă, blîndeţe şi umor.”

Scena pe care toată lumea doreşte să o vadă este, bineînţeles, cea în care apare Prima Doamnă a Franţei, Carla Bruni. Woody Allen povesteşte că i-a oferit rolul fără să o planificat împreună, cînd a fost invitat împreună cu soţia şi sora sa la un mic dejun cu Carla Bruni şi Nicolas Sarkozi, Preşedintele Franţei. Allen o găseşte frumoasă şi fermecătoare, iar faptul că este şi o cîntăreaţă şi compozitoare de succes, l-a făcut şi mai mult să-i propună un rol fără să stea prea mult pe gînduri. “N-o să vă răpesc prea mult din timp, nu va trebui să veniţi la repetiţii – doar veniţi să filmaţi cîteva zile” i-a spus Woody Allen, iar Prima-Doamnă i-a spus că va veni cu plăcere, şi că i-ar plăcea să le poată spune nepoţilor că a jucat şi într-un film. Allen adaugă: “Şi-a făcut scenele foarte bine şi cred că dacă îi ofeream un rol mai extins, l-ar fi făcut la fel de bine, dar nu cred că ar fi putut să participe la şapte săptămîni de filmare.” “E o ambasadoare minunată a ţării ei”, mai spune Allen despre Carla Bruni.

Deşi tipice pentru comediile lui Woody Allen sînt temele sumbre, tonul din Midnight in Paris este mult mai optimist. “Cred că întotdeauna voi avea teme sumbre în filmele mele, pentru că fac parte din viaţa mea, sau din orice am crezut eu vreodată despre viaţă”, spune Allen, “dar în acest film nu le-am pus în prim plan, ci sînt minore. Tonul şi accentul din Midnight in Paris sînt mai romantice şi mai lejere.”

“Nu cred că filmul putea fi mai plin de speranţă”, spune Wilson. “Parisul oferă infinit de multe posibilităţi şi cred că filmul este un omagiu pentru această calitate a oraşului.”

The Dictator/Dictatorul a cucerit box-office-ul romanesc si international - Comunicat de presa

2012-05-23T12:18:00.002+03:00

Lansat în România pe 18 mai, DICTATORUL a fost văzut de 37.852 de spectatori, cu încasări record, fiind cel mai de succes film al lui Sacha Baron Cohen, atât în România, cât şi pe plan internaţional.

DICTATORUL SE CLASEAZĂ PE LOCUL AL 2-LEA ÎN ISTORIE CA ÎNCASĂRI PENTRU O COMEDIE NERECOMANDATĂ MINORILOR SUB 15 ANI.

LOS ANGELES (23 mai 2012) – Paramount Pictures anunţă că cel de-al treilea film al lui Sacha Baron Cohen, DICTATORUL, a debutat internaţional cu încasări de 30,9 milioane de dolari, ceea ce îl clasează pe locul al doilea în istorie ca debut în cinematografele din toată lumea în categoria comediilor nerecomanate minorilor sb 15 ani.

Comedia, al cărei protagonist este Cohen în rolul unui dictator nord-african care îşi riscă viaţa pentru a fi sigur că democraţia nu va fi niciodată instaurată în ţara pe care o asupreşte cu atâta dragoste, a cumulat pe plan internaţional 55,4 milioane de dolari de la lansarea sa în cinematografe pe 16 mai.

DICTATORUL a avut cele mai mari încasări în Germania, Austria, Elveţia, Olanda şi Belgia, unde a depăşit cifrele cumulate ale primelor sale două filme, BORAT şi BRUNO. Mai mult, comedia a reuşit performanţa de a depăşi încasările internaţionale ale unor comedii pentru adulţi de mare succes, precum DOMNIŞOARE DE ONOARE, MAREA MAHMUREALĂ, dar şi a recent lansatului UMBRE ÎNTUNECATE.

Premiere in cinematografe - 25 mai 2012

2012-05-22T12:25:00.004+03:00

25 mai 2012: 2 premiere sau antipozii trăirilor: pe una o aștept cu sufletul la gură, iar cealaltă nu mă intereseaza absolut deloc.

Men in Black III/Bărbaţi în negru 3 (25 mai 2012)

Regia: Barry Sonnenfeld
Cu: Will Smith, Tommy Lee Jones
Gen film: Acţiune, Comedie, SF

În Bărbaţi în negru 3, agenţii J (Will Smith) şi K (Tommy Lee Jones) se întorc… în timp. J a văzut o mulţime de lucruri inexplicabile în cei 15 ani petrecuţi împreună cu oamenii în negru, dar nimic, nici măcar extratereştrii, nu l-au lăsat mai perplex decât partenerul lui teribil de sucit şi morocănos. Dar atunci când viaţa lui K şi soarta planetei sunt puse la grea încercare, Agentul J va trebui să se întoarcă în timp pentru a îndrepta lucrurile. J descoperă că în univers există secrete pe care K nu i le-a împărtășit niciodată – secrete care se vor dezvălui treptat pe măsură ce J acţionează în echipă cu tânărul agent K (Josh Brolin) pentru a-şi salva partenerul, agenţia şi viitorul omenirii.

StreetDance 2/Dansul străzii 2 (25 mai 2012)

Regia: Max Giwa
Cu: Tom Conti
Gen film: Dramă, Muzical, Romantic

Ash, un dansator deosebit de talentat, decide să plece la Paris pentru a-şi cunoaşte idolii, renumita trupă Invincibilii. Spre ghinionul său, momentul întâlnirii nu decurge aşa cum şi-a imaginat şi este luat peste picior într-un mod brutal de membrii trupei. Debusolat, Ash îi cunoaşte la scurt timp pe Eddie şi pe irezistibila Eva, o dansatoare de salsa a cărei frumuseţe îi răpeşte inima. Negăsind altă soluţie pentru a o cuceri, Ash pune la cale un plan îndrăzneţ şi alături de Eddie cutreiera Europa în căutarea celor mai buni dansatori pe care să-i reunească într-o nouă trupă. Astfel ar avea şi şansa de a-şi lua revanşa faţă de Invincibilii, iar Eva îi va fi mereu aproape.

The Dictator (2012) sau Estetica vulgaritatii

2012-05-21T14:45:00.001+03:00

Rating IMDB: 7.2 (7.5 de la mine)
Regia: Larry Charles
Gen: Comedie

Moralea mea: Interese uriașe, manipulări și jocuri de culise sunt pervers ferchezuite cu fundițele democrației.

Există pe acest pământ rotund o maimuță scăpată de la circ care, într-un mod cu totul inexplicabil, e și posesoare de card de identitate unde sunt mânjite trei cuvinte: nu Vadim Tudor președinte, ci Sacha Baron Cohen!

Borat a reprezentat o experiență absolut șocantă pentru mine, atât de șocantă încât nici astăzi nu sunt capabilă să spun pe șleau dacă mi-a plăcut sau nu (cred că e o combinație repugnant-seducătoare din amândouă). La Bruno, în schimb, treburile au fost tranșate în 20 de minute și trecute la capitolul ”Cele mai enervante experiențe ale omenirii”. Mi-am simțit nervii ciupiți în mod constant și fără rost, am simțit cum fiara din mine este trezită din latență și că vrea să îl tortureze pe Baron Cohen la fel de murdar precum propriul lui gând pătat de boală.

În Hugo, în schimb, consternarea de-a-l vedea acolo s-a transformat cu viteza luminii în profundă simpatie. Vinovată de propriu-mi gând revoltător, am îngropat vrăjită securea războiului și am încercat din răsputeri să creionez sarea și piperul pe care Baron Cohen îl dă peliculei, parcă nerevenindu-mi din uriașa surpriză.

Deși The Dictator continuă tradiția Borat-Bruno, fie este mai îndulcit, fie m-am obișnuit eu cu această creatură, fie e câte puțin din amândouă. Căci sunt ingrediente vechi și noi, urmând un tipar deja consacrat, dar neașteptat mai plăcut ochiului. Sacha Baron Cohen îmbracă haina opulentă a dictatorului Aladeen care își asuprește poporul (urmând logica imbatabilă cum că omului îi place să fie asuprit) și care vine în vestita Americă (se plimbă călare pe cămilă în plin centru!) pentru a ține un discurs salvator de la un război nuclear.

Pe lângă parodierea evidentă a dictaturii (încă vizibilă pe Terra secolului al XXI-lea), creatura Baron Cohen nu ratează ocazia de a arunca săgeți comico-dizgrațioase la adresa societății americane (printre altele, un imigrant declară că și-a îndeplinit visul ștergând sperma de pe laptopuri în Statele Unite) asezonându-și salata cu misoginism, rasism și alte ingrediente înțepătoare, al căror gust se dovedește surprinzător plăcut, în ciuda scârboșeniei exterioare. Aladeen este un dictator care are la dispoziție cele mai frumoase femei (plătite), dar tânjește după o îmbrățișare pe care niciuna dintre ele nu vrea să i-o dea. Vizita în SUA se lasă cu un complot care îl aruncă pe străzi, unde o va descoperi pe Zoey (Anna Faris), feminista-vegetariana-iubitoarea de imigranți (și alte grupări asemenea), piticania fără sâni care îi va oferi revelația actului masturbaționist, dar și revelația iubirii, în goana după recuperarea tronului.

Avem o bășcălie generalizată, în care salut apariția de-o secvență a lui Edward Norton. Un umor când plăcut, când grotesc, topindu-se într-un rezultat excelent! Scălâmbăiala neuronilor capătă tâlc odată cu discursul de final al Dictatorului, din care extrag fațeta perversă a democrației (iluzie a libertății), umbrela sub care se ascund interese uriașe, manipulări și jocuri de culise. O ironie mai mult decât necesară la adresa dictatorilor (deși magazinul lui Zoey își îmbunătățește semnificativ performanțele atunci când Aladeen își aplică învățăturile de acasă!), înțepături delicioase la adresa americanilor care au dat un gust neașteptat de bun peliculei și, de ce nu, persiflarea a tot ce ne înconjoară. Elemente precum sperma mânjită pseudo-accidental pe fața lui Zoey, conversațiile prin telefonul scăpat în vagin, nelipsitul pahar cu urină parțial băut, parțial vărsat pe un demnitar israelian au ceva scabros, dar și amuzant totodată, trecând peste câteva indecențe gratuite (vezi și penisul absolut inutil dinspre final). Desigur, acestea nu sunt spoilere, ci elemente de mental colectiv, atunci când vine vorba de Sacha Baron Cohen, un cetățean al cărui talent chinuie o planetă întreagă, nu doar pe el însuși.

Fără îndoială, The Dictator va rămâne pe veci plăcerea mea vinovată în materie de filme. Am râs zgomotos pe-afara, cât și înlăuntrul ființei. Deși sunt femeie, nu m-am simțit lezată în niciun fel, căci mi-am luat simțul umorului cu mine în sala de cinematograf. O comedie pe care o prefer multor altor comedii cu așa-numit ”ștaif”, un caz fericit în care vulgarul devine estetic, trecând peste forma agresiv-exasperantă de publicitate la care a apelat Baron Cohen. Mesaj puternic și o inteligență ascuțită redată în pași de spectacol trivial, dar seducător.

O recenzie cu multe cuvinte obscene, pe care nu le-aș fi folosit niciodată în scris, dovada vie a faptului că necunoscute mai sunt căile trăirilor omenești!

Top animatii preferate de la A la Z (mai precis, Y)

2012-05-18T12:57:00.002+03:00

Oameni buni,
Când Adina Chitu de la al ei Butic cu filme și cărți mi-a indicat un articol cu Filme preferate de la A la Z, ideea mi-a făcut într-un mod tare seducător cu ochiul. Și cum am o aplecăciune vecină cu obsesia spre animație, ideea mi-a încolțit aproape instantaneu. Adevărata pasiune nu-ți poate fi stăvilită cu nimic, iar ultimele 3 săptămâni mi-au fost direcționate către modelarea articolului de mai jos, cu mențiunea că i-am pus și puțin din sufletul meu în compoziție. Un efort uriaș, dar meritat pe deplin!

Și pentru ca treaba să fie corectă, menționez că Adina a luat-o, la rându-i, de la Rontziki. Iar eu o direcționez către toți cinefilii mei dragi: din nou Adita Chitu (am discutat cu ea în prealabil și vrea să repete figura, de această dată pentru animație), Anzhela, Adriana Zăvoi, Teodora Apostol de la Despre filme, Maria de la Film, Cultură, Artă, Marian Iuga de la Film Sinopsis, Piratul Cinefil, Jovi Ene de la Filme-Cărți, Klausen și, desigur, către orice alt iubitor al filmului care dorește să o preia. Dragi cinefili, menționez că nu este nevoie să o faceți special pentru animație, ci după cum vi se potrivește. Știu, munca este enormă, dar și satisfacția pe măsură! Și mărturisesc că, în cazul câtorva litere, bătăliile au fost crâncene!

Așadar, dragi oameni, vă învit în universul meu! Aceasta este lumea animațiilor mele, o lume în care singura limită este doar propria-ți imaginație! Haideți să ne amintim, să visăm, să ne aventurăm pe un tărâm în care orice este posibil!

A: Animal Farm (1954; r. Joy Batchelor și John Halas; UK)

B: Beauty and the Beast (1991; r. Gary Trousdale și Kirk Wise; SUA)

C: Coraline (2009; r. Henry Selick; SUA)

D: Dumbo (1941; r. Samuel Armstrong, Norman Ferguson, Wilfred Jackson, Jack Kinney, Bill Roberts, Ben Sharpsteen și John Elliotte; SUA)

E: Emperor's New Groove, The (2000, r. Mark Dindal; SUA)

F: Fantasia (1940; r. Ben Sharpsteen; SUA)

G: Grave of the Fireflies (1988; r. Isao Takahata; Japonia)

H: Howl’s Moving Castle/Hauru no ugoku shiro (2004; r. Hayao Miyazaki; Japonia)

I: Ice Age (2002; r. Chris Wedge și Carlos Saldanha; SUA) + următoarele ce-au fost și vor mai fi, acum și pururea

J: Jungle Book, The (1967; r. Wolfgang Reitherman; SUA)

K: Kung Fu Panda (2008; r. Mark Osborne și John Stevenson; SUA)

L: Lady and the Tramp (1955; r. Clyde Geronimi, Wilfred Jackson și Hamilton Luske; SUA)

M: Mononoke-hime (1997; R. Hayao Miyazaki; Japonia)

N: Nightmare Before Christmas, The (1993; r. Henry Selick; SUA)

O: One Hundred and One Dalmatians (1961; r. Clyde Geronimi, Hamilton Luske și Wolfgang Reitherman; SUA)

P: Papurika (2006; r. Satoshi Kon; Japonia)

și Persepolis (2007; r. Vincent Paronnaud și Marjane Satrapi; Franța, SUA). Pur și simplu, nu mă pot hotărî!

Q: Quest for Camelot (1998; r. Frederik Du Chau; SUA)

R: Ratatouille (2007; r. Brad Bird și Jan Pinkava; SUA)

S: Sen to Chihiro no kamikakushi/Spirited Away (2001; r. Hayao Miyazaki; Japonia). Cu mențiunea că este cea mai tare animație pe care am văzut-o în viața mea!

T: Tonari no Totoro (1988; r. Hayao Miyazaki; Japonia)

U: Up (2009; r. Pete Docter și Bob Peterson; SUA)

V: Vals im Bashir (2008; r. Ari Folman; Israel)

W: Waking Life (2001; r. Richard Linklater; SUA)

X: Xiao Qian (1997; r. Andrew Chan; Hong Kong și Japonia)

Y: Yellow Submarine (1968; r. George Dunning; UK și SUA)

Z: n-are mama, că v-ar da!

Așadar, cam asta a fost. Sper să vă fi plăcut această călătorie magică!

In spatele ecranului: Carnage/Doamne, ce macel! (2011) - Actorii

2012-05-17T16:26:00.000+03:00

Stimabili,
Iată-ne, așadar, la o nouă ediție a rubricii În spatele ecranului. Zăbovesc astăzi asupra lui Carnage, nefiind vorba doar de Roman Polanski în sine, ci de o tehnică aparte de a face o peliculă de 90 de minute: filmată în timp real, fără elipse, tranzițiile înfăptuindu-se cu camera deschisă. 2 săptămâni de repetiții intense, bine primite de actori, a căror interacțiune a fost deosebit de strânsă. Vă las în compania unor impresii de la locul faptei.

Carnage/Doamne… ce măcel! e o comedie caustică despre diferenţe de opinie în educarea copiilor. După ce doi băieţi se bat la joacă, părinţii “victimei” îi invită pe părinţii ”bătăuşului”să aibă o discuţie despre acest incident. Ceea ce începe ca o întîlnire amabilă se transformă rapid într-un război al vorbelor grele, cei patru părinţi arătându-şi, astfel, adevărata faţă. Un măcel din care nimeni nu va ieşi nevătămat.

Distribuția: Kate Winslet, câştigătoare de Oscar (Mildred Pierce, The Reader), Christoph Waltz, laureat şi el cu Oscar (Water for Elephants, Inglourious Basterds) pentru rolurile Nancy şi Alan Cowan și Jodie Foster, câştigătoare de Oscar (Panic Room, The Silence of the Lambs) şi John C. Reilly (We Need to Talk About Kevin, Magnolia) pentru rolurile Penelope şi Michael Longstreet.

Filmul are la bază piesa de teatru “Doamne, ce măcel!” (“God of Carnage”), de Yasmina Reza. Aclamată deopotrivă de public şi de critici, piesa a fost jucată cu casa închisă la Paris, Londra, dar şi pe Broadway, după premiera din 2006, şi a cîştigat o serie de premii importante,printre care se numără premiile Olivier şi Tony.

Imediat după ce a văzut piesa, Roman Polanski a ştiut că va face un film incitant: “Tonul piesei este comic, iar ritmul extrem de vioi. Ce m-a atras cel mai mult a fost acţiunea în timp real. Nu am făcut nicodată un film fără nicio elipsă şi nici nu-mi amintesc măcar să fi văzut unul aşa.”

Pentru adaptarea pentru marele ecran, Polanski a apelat la Yasmina Reza. Acţiunea e amplasată la Paris în piesa de teatru, iar pentru Broadway a fost mutată la New York. Polanski a ales ca adaptarea sa cinematografică să fie plasată în Brooklyn: “Spiritul piesei mi s-a părut a fi mai degrabă american, decît francez, iar Brooklyn am considerat că e locul ideal pentru locuinţa unei familii de liberali.”

Regizorul a vrut, de asemenea, să rămînă fidel acţiunii în timp real, care se desfăsoară timp de aproape 90 de minute, fără nicio singură elipsă, cu toate dificultăţile care ar fi urmat. “De cînd eram copil îmi plăceau filmele care se petreceau într-o singură locaţie. Îmi place senzaţia de apropiere de personaje, smilară cu sentimentul pe care ţi-l dau picturile olandeze, cum ar fi “Nunta Arnolfinilor”, de Van Eyck, care îi lasă privitorului impresia că se afă în aceeaşi încăpere cu personajele. Am mai făcut filme în spaţii închise, dar niciodată atît e riguros constrânse ca acum.”

Tuturor actorilor li s-a cerut să fie pe platou toată ziua, în fiecare zi de filmări, pentru că se aflau cu toţii în fiecare scenă. “Pentru a filma în acest mod ai nevoie de actor care se înţeleg bine unul cu celălalt”, spune Polanski. “Cele patru personaje au trăsături de caracter extrem de diferie. A fost un mare noroc ca aceşti patru actori să funcţioneze împreună, în armonie totală. Nu se întîmplă mereu aşa ceva!”

Polanski a organizat două săptămîni de repetiţii intensive, atât pentru ca actorii să se cunoască, cât şi pentru ca aceştia să înţeleagă tonul comediei, care basculează între satiră, comedie şi dramă.

Kate Winslet îşi descrie personajul, brokerul Nancy Cowan, ca pe “o mamă extrem de ocupată, care se sime mereu vinovată pentru că nu e suficient de mult alături de copilul ei şi, cu toate astea, are păreri foarte ferme despre ce înseamnă maternitatea, în timp ce, de fapt, ea acţionează doar pe ghicite. Deşi îşi iubeşte copilul, sînt lucruri despre care habar nu are.”

Pentru Winslet, succesul piesei de teatru rezidă în faptul că o temă universală este redată cu umor: „E vorba despre felul în care ar trebui crescuți copiii, despre relațiile extrem de complexe dintr-o căsătorie, iar Yasmina a reușit să creeze o comedie care te îmbogățește spiritual. Poți să rîzi de tine, să te distrezi pe seama condiției umane, indiferent de limba pe care o vorbești sau de țara din care vii. Totul e foarte realist și oricine are copii se poate regăsi în acele situații: prefăcătoria față de un alt părinte pe care îl urăști sincer, dar căruia nu-i poți spune în fața ce gîndești despre el, tacticile pe care ești nevoit să le folosești cînd apare un incident în care e implicat copilul tău. ”

Ce spune Kate Winslet despre repetiții: “Întotdeauna mi-au plăcut repetiţiile. E o plăcere să pot repeta, dar şi un lux. Dar nici unul dintre noi nu şi-a imaginat că Roman avea să ne pună pe fiecare să înveţe tot scenariul, de la început la sfîrşit, ca pe o piesă de teatru. Am fost extrem de încîntată că am repetat fiecare scenă, pentru că aşa am ştiut cu toţii exact care ne e locul. În plus, perioada de repetiţii ne-a ajutat să ne cunoaştem mai bine.” Pentru Winslet, repetiţiile au fost ocazia de a se obişnui cu scena care îi provoca cele mai multe emoţii, cea în care se îmbată şi are o izbucnire nervoasă, pentru a vomita apoi peste preţioasa măsuţă de cafea şi peste cărţile lui Penelope: “Am fost uşurată că am putut repeta, căci nimic nu e mai rău decît o scenă de beţie prost interpretată!”.

Pentru Jodie Foster, care e Penelope Longstreet, intelectuală activistă, punctul principal de atracţie al poveştii a fost faptul că, deşi e satirică, relaţia dintre personaje are o bază veritabilă în psihologia reală, în psihologia familiei: „Cel mai fascinant mi s-a părut felul în care interacţionează unii cu ceilalţi, cum se scot din minţi treptat, cum se atacă unul pe celălalt. Ideea noastră de moralitate e, de fapt, o construcţie mentală, în timp ce noi, de fapt, sîntem foarte primitivi.” Foster continuă: „Chestiunea moralităţii e foarte interesantă; avem patru adulţi care se întreabă ce trebuie să facă şi, dacă o fac, e bine ce au făcut? Pe măsură ce timpul se scurge, încep să-şi arate adevărata faţă. Toţi patru sînt oameni politicoşi, bine educaţi şi care provin din clasa de mijloc, trăiesc într-o suburbie foarte decentă, şi ai fi înclinat să crezi că lucrurile se vor desfăşura într-o manieră foarte civilizată. De fapt, totul o ia razna, ei devin tot mai monstruoşi, şi de aici cred că se naşte comicul. E o comedie despre maniere în care oamenii îşi pierd manierele, iar povestea scoate la iveală fragilitatea relaţiilor şi cît de speriaţi sîntem, în realitate.”

“Cred că Roman s-a simţit foarte bine la filmări”, spune Foster. “Cele mai multe indicaţii de regie ni le-a dat în timpul repetiţiilor, aşa că, atunci cînd au început filmările, principala lui grijă a fost aplasarea camerelor de filmat. E un maestru al tehnicii de filmare şi are un stil foarte special; e foarte meticulos – pune semne pe jos şi montează camera, iar el stă cu VIEWFINDER lui, pe care nu l-am mai văzut să fie folosit de cineva de 20 de ani, cred că îl are încă de cînd a făcut Cuţitul în apă.”

John C. Reilly interpretează rolul lui Michael Longstreet, un agent de vînzări cu ambiţii sociale: “Aspiră să urce o clasă socială faţă de cea din care provine. Soţia lui, Penelope, e genul intelectual, e scriitoare, o preocupă chestiuni globale şi justiţia în lume. Într-un fel, fiecare personaj e un ipocrit care crede că, dacă toţi ar gîndi la fel cu el, lumea ar deveni mai bună.Fiecare dintre cei patru se demaschează pînă la final. Scriitura Yasminei e genială pentru că ai multe momente cînd crezi că povestea e gata, şi cineva spune: nu, încă n-am de gînd să plec, nu încă! Totul explodează în final. E un portret destul de devastator al modului în care se cresc copiii în America. E cea mai veche reţeată penru comedie: pui oameni în situaţii dificile şi îi obligi să se poarte politicos.”

Ce spune John C. Reilly despre repetiții: “Ca actori, ne ajută foarte mult să fim conduşi de un regizor care a fost şi actor, pentru că este nu numai înţelegător cu noi, ci are un simţ al veridicităţii momentului. Repetiţiile cu Roman ne-au permis să ne găsim ritmul, să facem schimb de idei, dar, mai ales, să găsim cuvintele porivite. Roman ne spunea cum sună replica în franceză, iar noi îl ajutam să găsească traducerea cît mai autentică în engleza americană. Iar faptul că nu a fost nici un joc de orgolii ne-a ajutat să comunicăm foarte sincer.”

Christoph Waltz spune şi el: “Repetiţiile au fost aproape indispensabile pentru acest proiect. Nu au fost făcute doar pentru a ne obşnui unii cu alţii, ci ne-au oferit timp ca să experimentăm, să facem mai multe încercări, să respingem lucruri care nu se potriveau. La o filmare obişnuită nu ai niciodată luxul acesta.”

“Filmările în timp real au fost o mare încercare pentru toţi” completează Jodie Foster. “Tranziţiile nu s-au făcut cu camera închisă, ci în timp ce se filma şi, pentru că piesa de teatru e minunat scrisă, aşa că ne era uşor să trecem de la o stare la alta. Am făcut multe filme în locaţie, ca acesta, dar aici am trăit cea mai veritabilă camaraderie. Îmi plac cu adevărat aceşti actori şi îmi pare rău că nu îi pot vedea în fiecare zi.”

The Raven (2012)

2012-05-16T15:48:00.003+03:00

Nota IMDB: 6.9 (hai, 6.5!)
Regia: James McTeigue
Gen: mister, thriller

Morala mea: Ai grijă la mesajul pe care îl transmiți atunci când te apuci de scris ceva. E foarte posibil să-i inspiri pe alții și nu întotdeauna în sensul bun. În plus, munca ta poate atrage atenția unor invidioși mărunți, dornici să te strivească.

Habar nu ai cât de ușor este, uneori, să seduci cinefila mofturoasă din mine! Hai, așează-te și deapănă-mi o poveste cu detectivi, încâlcește-o, răsucește-o, dă-mi indicii, provoacă-mă să chibzuiesc și de-ți vei țese bine plasa, voi cădea în ea precum o gânganie care s-a întâlnit cu un păianjen. Dar, de nu ți-e solidă, mă voi zbate și nici c-ai să mă mai prinzi vreodată!

The Raven m-a sedus încă de la o simplă lecturare de sinopsis, dar m-a abandonat într-un parc, chiar pe banca unde a fost găsit Edgar Allan Poe, scriitorul muribund ce rostea aiureli. Câteva ingrediente puse în ciorba clocotindă scoteau miresme îmbătătoare: istorisire cu detectivi din secolul al XIX-lea (fără amprente, ADN, Luminol și alte elemente semnificativ ajutătoare – unde capacitatea de deducție se desfată regește), scriitorul de geniu Edgar Allan Poe (puțin cam căzut în damigeana cu alcool și inadaptat după criteriile sociale ale vremii), o iubită menită să mai contrabalanseze puțin din sumbrul scrierilor lui Poe și, nu în ultimul rând, șarmul lui John Cusack.

Plecând de la misterioasa moarte a scriitorului de geniu, scenariștii Ben Livingstone și Hannah Shakespeare s-au gândit să combine realitatea unui sfârșit încețoșat cu ficțiunea operelor lui Poe, imaginând o posibilă variantă a ultimelor 5 zile din viața acestuia. Numai că, de la intenție până la faptă se poate dovedi un drum lung cam cât de la Anna la Caiafa și teribil de frustrant pentru spectator.

Avem, așadar, un thriller cam sumbru (și atât!), unde un deranjat la tărtăcuță s-a gândit că ar fi drăguț să se inspire din scrierile lui Poe (John Cusack) pentru a comite câteva crime macabre, iar polițistul Fields (Luke Evans) își dă seama rapid de acest lucru, cooptându-l pe marele scriitor în goana febrilă a demascării criminalului. Treaba se complică nedorit de mult în momentul în care însăși logodnica scriitorului (Alice Eve) este răpită și poate deveni, în orice secundă, încă o victimă nevinovată a unui cetățean certat grav cu rațiunea sănătoasă.

Deși am spus mereu ca al nostru corp dăruit de Mama-Natură e mai frumos în ansamblul lui, decât ciopârțit și împrăștiat care pe unde, nu mă deranjează sumbrul din acest thriller deloc strălucitor. Dimpotrivă! Îmi plac limbile tăiate și gurile cusute cu ață, morții palizi, mâinile trimise prin colet, ratonii ținuți pe post de animale de casă și hrăniți cu inimi de pe nu știu unde, precum și maruntaiele scoase cu freza din abdomen, dar trebuie să ai și o poveste solidă în spate. Asta dacă vrei să mă și cucerești, nu doar să mă îngrozești stupid, stârnindu-mi esofagita de reflux cam degeaba. Dialogurile plutesc în ape superficiale și pline de clișee, care nu reușesc nicicum să mă introducă într-o atmosferă de secol al XIX-lea. Declarațiile de dragoste sunt cam stupide și seci pentru acele vremuri, iar cererea în căsătorie m-ar enerva pînă și pe mine, duduie locatară a secolului al XXI-lea (ceva de genul ”Care e problema?” ”Aștept o propunere, Poe!”, ”Bine, vrei să fii soția mea?”)

Filmul dispune de ceva acțiune și o țâră de suspans, insuficiente, însă, pentru a mă gândi că i-aș putea da vreo șansă. Iar inteligența mea se simte grav insultată în momentul în care o domniță este răpită dintr-o sală plină cu oameni care dănțuiau și înțesată cu polițiști mascați gata-gata să înhațe un nemernic. Și asta fără să îmi arate vreo fracțiune de secundă cum acest lucru este posibil, sugerând, mai degrabă, o scenă tăiată din greșeală la montaj.

Nicio performanță actoricească nu a excelat în peliculă, ba chiar aș îndrăzni a spune că Alice Eve mai are până să mă convingă. Ochelarii cu dioptrii generoase ai bunicii nu mă ajută să întrezăresc vreo urmă din șarmul lui John Cusack, cu care mă obișnuise în alte dăți. Deși m-am documentat inițial asupra intenției scenariștilor, nu cred că evocarea lui Poe este una inspirată și nici măcar constantă. Da, văd un scriitor aspirant cerșind publicarea articolelor la o gazetă locală din motive de faliment personal, dar nu văd nici urmă din geniul lui Edgar Allan Poe, cel puțin așa cum l-am cunoscut eu din scrieri. Dimpotrivă, l-au dotat cu o armură de mediocritate nedrept și revoltător de impenetrabilă.

Deși s-au făcut eforturi în direcția decorurilor de epocă, totul îmi pare nou croit pe model vechi, peste care s-a aruncat ostentativ o găleată de praf, doar-doar mai dispare din luciul trădător al contemporaneității.

Strict din puntul meu de vedere, The Raven se rostogolește ireversibil pe panta eșecului, lăsând în urmă o mânjeală semi-gotică irelevantă, deși tare mă tenta să-i zic spârcâială. Un fel nefericit de a vinde tomate cu aspect estival îmbietor, dar cu gust iernatic.

Premiere in cinematografe - 18 mai 2012

2012-05-15T15:50:00.002+03:00

18 mai se anunță o zi interesantă, cel puțin din perspectiva premierelor în cinematografele românești: un dictator dus cu pluta (pe care l-am supus și la caznele unui concurs încă activ), un vampir întors din mormânt după un somn lung de vreo două secole și o comedie italiană care m-a sedus încă din trailer. Îl așteptam pe Tim Burton ca pe un nesscafe frappe cu multă înghețată. De ”shaorma cu de toate” m-am lăsat demult! Vizionare plăcută!

The Dictator/Dictatorul (18 mai 2012)
Regia: Larry Charles
Cu: Sacha Baron Cohen
Gen film: Comedie

Liderul suprem Aladeen i-a făcut lumii un dar colosal când s-a hotărât să se nască. Era al şaptelea fiu al gloriosului preşedinte pe viaţă al Republicii Wadiya, Omar Aladeen. Mama lui era o stewardesă de la Air France, care a murit în condiţii tragice din cauza unei lipse acute de oxigen imediat după ce l-a născut pe Aladeen în 1982 – ceea ce înseamnă că el are acum 30 de ani. Pozele în care poate l-aţi văut pe Aladeen copil în mijlocul anilor ’70, inclusiv una grozavă cu el la premiera filmului Saturday Night Fever sînt pure scorneli fabricate de presa occidentală sionistă.

Filmul spune povestea eroică a unui dictator care şi-a riscat viaţa pentru a fi sigur că democraţia nu va ajunge niciodată în ţara pe care a tiranizat-o cu atâta dragoste, şi este inspirat din romanul de mare succes “Zabibah and the King”, scris de Saddam Hussein.

Dark Shadows/Umbre întunecate (18 mai 2012)
Regia: Tim Burton
Cu: Michelle Pfeiffer, Johnny Depp, Eva Green
Gen film: Comedie, Fantastic

Barnaba (Johnny Depp) are lumea la picioarele sale sau cel puţin oraşul Collinsport, Maine. Stăpân al moșiei Collinwood, Barnaba este bogat, puternic şi un cuceritor înfocat ... până când face marea greșeală să-i frângă inima Angeliquei Bouchard (Eva Green). O vrăjitoare în toate sensurile, Angelique îl condamnă la o soartă mai rea decât moartea: îl transformă în vampir şi îl îngroapă ulterior de viu. Două secole mai târziu, Barnaba este eliberat din greşeală din mormântul lui şi iese într-o lume foarte schimbată a anului 1972. El se întoarce la moșia Collinwood și își găsește domeniul căzut în ruină. Descendenții familiei Collins s-au descurcat ceva mai bine, fiecare purtând propriile secrete întunecate.

La prima cosa bella/Prima amintire frumoasă (18 mai 2012)
Regia: Paolo Virzì
Cu: Stefania Sandrelli, Claudia Pandolfi
Gen film: Comedie, Dramă

Când superba Anna primeşte titlul de Cea mai frumoasă mamă la un concurs de frumuseţe din Livorno, soţul ei, Mario, nu mai poate de gelozie. De atunci haosul domneşte în familie, iar filmul lui Paolo Virzi va urmări cele mai importante aventuri ale acesteia pe o perioadă de aproape patru decenii.

CONCURS THE DICTATOR/DICTATORUL - CONCURS INCHEIAT

2012-05-14T11:37:00.003+03:00

Stimați cititori, concursul s-a încheiat! Vă mulțumesc pentru implicare și vă invit călduros să participați și la următoarele concursuri! Cu siguranță vor mai fi și altele!

Începând de astăzi, tragerile la sorți vor fi efectuate prin intermediul site-ului random.org, iar înregistrarea va fi făcută publică pe Cinemateca Trisk.

Așadar, câștigătorii acestui concurs sunt:
- 2 invitații duble la filmul The Dictator: Loredana Sirbu și Eu Spanac (deși premiul s-ar fi cuvenit să meargă către Aleka Sarah Vlădăreanu, mi-a confirmat că a vizionat, între timp, filmul);
- 2 tricouri promoționale, acordate următorilor clasați: Benea Simion și Ichim Dorin Cristian.

Felicitări câștigătorilor! Îi mai așteptăm pe la noi!

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Cinemateca Trisk și RO IMAGE 2000 te trimit la film!

Premiul constă în 2 invitații duble la filmul THE DICTATOR/DICTATORUL, ce pot fi folosite pe data de 20 mai (duminică), în cadrul cinematografului Movieplex (Plaza România, București) + 2 tricouri (măsura L).

Scenariul: Sacha Baron Cohen, Alec Berg, David Mandel, Jeff Schaffer

Regia: Larry Charles

Distribuție: Sacha Baron Cohen, Anna Faris, Megan Fox, Ben Kingsley, John C. Reilly

Liderul suprem Aladeen i-a făcut lumii un dar colosal când s-a hotărât să se nască. Era al şaptelea fiu al gloriosului preşedinte pe viaţă al Republicii Wadiya, Omar Aladeen. Mama lui era o stewardesă de la Air France, care a murit în condiţii tragice din cauza unei lipse acute de oxigen imediat după ce l-a născut pe Aladeen în 1982 – ceea ce înseamnă că el are acum 30 de ani. Pozele în care poate l-aţi văzut pe Aladeen copil în mijlocul anilor ’70, inclusiv una grozavă cu el la premiera filmului Saturday Night Fever sunt pure scorneli fabricate de presa occidentală sionistă.

Filmul spune povestea eroică a unui dictator care şi-a riscat viaţa pentru a fi sigur că democraţia nu va ajunge niciodată în ţara pe care a tiranizat-o cu atâta dragoste, şi este inspirat din romanul de mare succes Zabibah and the King, scris de Saddam Hussein.

Așadar, pentru a participa la concurs, trebuie să urmați 2 pași simpli:

1. Să deveniți fan Cinemateca Trisk, prin intermediul paginii de Facebook pe care am dedicat-o blogului. Dacă ați dat deja ”like” paginii, puteți trece la pasul al 2-lea.

2. Folosind ACELAȘI cont de Facebook cu care ați devenit fan al Cinematecii Trisk, trebuie să răspundeți la următoarea întrebare: În cadrul cărei categorii a primit Sacha Baron Cohen o nominalizare la Oscar în 2007? ATENȚIE: vor fi luate în considerare doar comentariile postate pe blog, prin intermediul platformei de Facebook! Vă rog să postați UN SINGUR comentariu!

Concursul se va încheia pe data de 18 mai (vineri), la ora 19:00, când vor fi anunțați câștigătorii.

MULT SUCCES!

Top 15 actori enervanti

2012-05-11T13:07:00.001+03:00

Oameni buni,
După topul de săptămâna trecută al celor mai enervante 15 actrițe (din perspectivă pur proprie), iată că a venit și rândul domnilor. Amintesc, toată nebunia a plecat de la Teo (Despre filme) și au mai scris despre asta: Maria de la Film, Cultură, Artă, Adriana Zăvoi, Adina Chitu de la Buticul cu filme și cărți, Marian Iuga de la Film Sinopsis, Jovi Ene de la Filme-Cărți, Piratul Cinefil, Rontziki și Anzhela.

Și o repet, departe de mine vreun gând ”heitărist”! Pur și simplu, chimia nu pare a funcționa uneori, fie că e vorba de actori foarte slabi (cu filme așișderea), de o mimică enervantă sau chiar de actori mari, consacrați, talentați care au ceva enervant în ei.

Așadar, iată-i pe cei 15 pe care i-aș băga cu capul între elemenții de la calorifer și le-aș smulge firele de păr cu care natura le-a dotat organul olfactiv:

Locul al 15-lea – Matthew McConaughey
E un tip extrem de sexy și cred că e conștient de lucrul ăsta. Altfel, nu-mi pot explica atitudinea semi-golăneasco-gigea de macho și felul în care își mișcă el limbuța. Stimate domn, dacă aș fi avut vreo 15 ani, aș fi suspinat, indubitabil, după tine. Dar, vezi tu, acum m-am făcut mare, m-am copt la căpățână și la simțuri, iar atitudinea pe care o caut e una mai serioasă, enigmatică, fără dorința ostentativă de-a mă impresiona.

Locul al 14-lea – Tim Curry
Are o fizionomie extrem de enervantă, cel puțin pentru mine. Nu atât cât să nu fiu în stare să mă concentrez asupra acțiunii din peliculă, dar suficient cât să simt câteva ace neplăcute prin corp. Iar când zâmbește, situația se agravează îngrijorător.

Locul al 13-lea – William H. Macy
Da, cunosc, a jucat în nemaipomenitul Fargo! Îmi permiteți să mă enerveze, cu toate acestea? Mulțumesc frumos!

Locul al 12-lea – Ray Liotta
Nu mi-a plăcut niciodată, nici măcar în Goodfellas. Nu știu alții ce gândesc, dar eu îl percep ca hiper giga terra scârbos!

Locul al 11-lea – Bill Murray
Mare om, mare caracter, vorba cântecului! Și totuși, m-a enervat de când eram mică. Văd că sunt constantă în ceea ce-l privește. E ceva în aerul lui care mă calcă pe bătătura simțurilor.

Locul al 10-lea – Ashton Kutcher
Oare există vreo persoană pe pământ pe care să nu o fi enervat? Știu, pe Demi Moore n-a iritat-o într-un moment al vieții, dar iată că și ăla s-a dovedit nefast.

Locul al 9-lea – David Spade
Nu sunt deloc sexy, dar mă prefac și mai rău enervez doamnele.

Locul al 8-lea – Rob Schneider
Ăsta e actor, cum sunt eu doctor în fizică cuantică.

Locul al 7-lea – Michael Cera
Văleeeeeuuuuuu, copchilu' ăsta e atât de enervant încât îi recomand s-o ia pe Hannah Montana de nevastă și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Pe o insulă pustie, firește.

Locul al 6-lea – Steven Seagal
N-am suspinat niciodată după filmele lui, nici măcar în tinerețile lui caratisto-agitatoare. Măi, Seagale, să n-ajungi ca un vecin de-al nostru, care, la 70 de ani, alerga pretendenții nepoată-sii cu levierul în parcul IOR. Iar la fostul loc de muncă, aveam între noi o vorbă: ”a prelua problema în stil Seagal”. Adică, a nu face nimic concret, eventual pasezi problema la colegu' cu o mișcare caratistă.

Locul al 5-lea – Owen Wilson
Motivul pentru care creatura asta blondă nu e în top 3 se datorează prezenței sale surprinzător de plăcute din Midnight in Paris. Să mă înec cu floricelele, nu alta, când l-am văzut că e în stare să fie și plăcut ochiului. Mr Wilson, dacă mă vei mai încânta cu astfel de apariții, promit să te scot din top. Până atunci, consider Midnight in Paris un eveniment izolat și greu repetabil.

Locul al 4-lea – Ben Stiller
Omul ăsta s-a născut special pentru a ne călca pe nervi. Totuși, sunt un om corect față de propriile-mi simțuri și menționez că în Tower Heist nu mi s-a mai părut chiar atât de enervant. Să fi fost țuica de la masă de prânz sau sunt doar un cățel rătăcit de-al lui Pavlov?

Locul al 3-lea – Mickey Rourke
Le cer scuze băieților pentru rândurile ce vor urma, întrucât știu că le-a plăcut The Wrestler (film foarte bun, de altfel!). Însă inima are propria ei rațiune și nu pot simți altfel, oricât m-aș strădui. Treaba stă cam așa: ca orice adolescentă care se respectă, am visat și am suspinat îndelung după domnul Rourke. Mi se părea incredibil de sexy, de masculin, parcă avea un magnet uriaș cu care mă atrăgea spre el. Nu l-aș fi dat pe nimeni și nimic, nici măcar pe băiatul Tom Cruise din Top Gun. Era exact genul de bărbat care îmi plăcea atunci.

Uitați-vă bine la fața lui, căci eu una..nu-mi pot desprinde privirea! Vă vine să credeți că minunea asta masculină s-a putut transforma în scârboșenia de mai jos?

Ok, repetăm faza!

Pur și simplu, mi-e silă să îl privesc. În The Wrestler am aruncat nenumărate priviri pe pereți pentru a lua o pauză de la dezastrul vizual care se desfășura nemilos în fața mea. Efectiv, nu îl pot privi, iar când îi văd ghearele alea lungi și murdare îmi vine să intru în ecran și să i le tai. Un aspect extrem de neglijent care îmi abate atenția de la orice altceva! Cred că asta ar fi cea mai bună tortură pentru Mickey Rourke, să îi redai o înfățisare îngrijită!

Și apropo, nici în Iron Man 2 n-am avut sentimente mai bune! Eu tot mă întreb ce s-a întâmplat cu el....

Locul al 2-lea – Sacha Baron Cohen
Motivul pentru care această creatură scăpată de la circ nu e pe locul 1, se datorează unei minuni care a durat mai mult de 3 zile: performanța absolut notabilă din Hugo, care a dat sare și piper filmului. M-am înecat cu sucul, floricelele, chipsurile și bomboanele agricole dimprejur, când am realizat de ce e în stare băiatul ăsta. Dar, cu o floare nu se face primăvară, am suficiente motive din trecut pentru a-l tortura și am senzația că nici viitorul nu sună mai bine. E enervant, îi place când e enervant, iar eu îi dau exact ce vrea. Aparițiile lui publice sunt un bun prilej de a mai călca oameni nevinovați pe bătătură.

Priviți hal de comportament la ceremoniile de decernare a premiilor Oscar în 2012, când varsă o așa-numită cenușă pe un domn care a făcut enorma greșeală de a-l băga în seamă. Ăsta trebuie torturat, nu intervievat! Băgat cu capul între elemenții de la calorifer și... mai departe las la imaginația fiecăruia.

Locul 1, cu diploma de merit!!! – Adam Sandler
Nu pot să cred că se așteaptă cineva la o motivație din partea mea. Hai să fim serioși! N-am chef de scormoneală internautică să văd cui i-a trecut prin cap că Adam Sandler ar putea fi actor! Tot ce pot spune e că s-a înșelat amarnic! Domnule Sandler, sunt atâtea meserii frumoase pe pământ, nu te-ar tenta să te reprofilezi? Hai, fii un bun cetățean și schimbă registrul! Planeta îți va fi recunoscătoare!

Cam asta a fost! Nu uitați, inima simte după cum o taie atriile și ventriculele! :)))

In spatele ecranului: Snow White and the Huntsman (2012) - Pe platourile de filmare

2012-05-10T13:41:00.000+03:00

Estimados,

Îmi face o deosebită plăcere să vă prezint câteva secvențe de pe platourile de filmare a superproducției Snow White and the Huntsman, programată a fi lansată în cinematografe pe data de 1 iunie 2012, inclusiv în țara noastră dragă. Vizionare plăcută!

Avem aici o bătălie de proporții:

Oglinda fermecată sau, mai bine-zis, omul-oglindă:

Vânătorul, puțin cam cherchelit:

Camera tronului:

Regina cea rea, devoratoarea de tinerețe:

Cam asta a fost! Ne revedem săptămâna viitoare, la o altă ediție În spatele ecranului.

Comunicat de presa de la Excelenta Sa, Dictatorul - 9 mai 2012

2012-05-09T15:08:00.001+03:00

Dacă se mai îndoia cineva de sănătatea mentală a lui Sacha Baron Cohen, cred că s-a lămurit pe deplin astăzi. Cel puțin, scurta lui cuvântare adresată românilor - din postura de Dictator - pare a-mi întări spusele :))))))) Medicină alopată și homeopată, dați-vă mâna să vindecați un om, deși nu cred că aveți nici cea mai mică șansă :)))))))

Data: 9 mai 2012
De la: Biroul de Propagandă
RE: COMUNICAT EXTRAORDINAR PENTRU ROMÂNIA DE LA EXCELENŢA SA AMIRAL GENERAL ALADEEN – LIDER SUPREM, GENERAL ATOTTRIUMFĂTOR, ASUPRITOR IUBIT ŞI OFTALMOLOG-ŞEF AL POPORULUI REPUBLICII WADIYA

MESAJUL EXCELENŢEI SALE, GENERALUL ALADEEN, SPECIAL PENTRU ROMÂNIA

Ştiu că experienţa voastră anterioară cu un dictator nu a fost grozavă, dar, să fim sinceri, nici cu democraţia nu vă este mai bine.
Aşa că iată-mă aici pentru a vă arăta avantajele unei tiranii adevărate.
Vă voi garanta:
O rată a şomajului de 0% pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 şi 9 ani.
Uniforma militară, gratuită, pentru toţi bărbaţii de peste 12 ani şi aceleaşi drepturi pentru femei, ca şi pentru bărbaţi. Nici unul.
Dacă vreti mai multe indicii, veniţi să vedeţi noul meu film “Dictatorul”, care va fi scos în curând, nu de turiştii ăia pe care i-am prins că au călcat graniţele ţării mele.
Hafla!

Excelenţa Sa şi-a rupt din preţiosul său timp pentru a vorbi direct românilor, aşa că va urmări personal dacă acest mesaj va ajunge la poporul vostru, căci Facebook, blogurile, tot internetul şi alte agenturi străine de spionaj şi-au pus cu generozitate la dispoziţie serviciile de supraveghere în secret a naţiunii voastre în slujba celui mai iubit Dictator.

Dacă vreţi ca democraţia să fie interzisă, drepturile omului să dispară şi dictatura de tip Wadiyan să fie instaurată şi în ţara voastră, daţi mai departe mesajul Liderului Suprem.

Pentru fapta voastră veţi fi „pedepsiţi” cu 72 de virgine din garda de corp personală a Preaiubitului Aladeen!

The Conspirator (2010) - Guest-Post de Anzhela

2012-05-08T14:58:00.001+03:00

„Have you ever believed in something far greater than yourself?”

Regizor: Robert Redford
Actori: Robin Wright, James McAvoy, Tom Wilkinson, Kevin Kline, Evan Rachel Wood, Justin Long, Alexis Bledel, Toby Kebbell
Gen: Crimă, Dramă, Istoric
Rating IMDB: 6.9 (nota 8 de la Angela, 7 de la mine)

Dragii mei,

Angela mi-a făcut marea bucurie de a scrie o recenzie pentru Cinematecă. Trecând peste rațiuni personale de tipul ”extrem de sociabilă, sinceră și zâmbitoare”, iubirea ei necondiționată îndreptată către fascinanta lume a filmului mi-a atras, mai întâi de toate, atenția. Are ea un fel dulce în care lasă cuvintele să curgă pe hârtie, de te îndeamnă să revii pe blogul ei. Lucrurile sunt cu atât mai interesante, cu cât am descoperit faptul că gusturile noastre în materie de filme sunt cât se poate de diferite. Dar nu similitudini în gândire caut eu, ci oameni capabili să își susțină o idee, să spargă crusta superficialității! Trăim, simțim, raționăm diferit, lucru care se reflectă și în gusturile noastre în materie de filme. Învățăm în mod constant unii de la ceilalți și treaba asta mi-e tot mai clară pe zi ce trece. În plus, devine amuzant: de câte ori vizionez o peliculă care îmi displace, mă gândesc că Angelei sigur i-a plăcut și dau o raită prin lumea ei cinefilă să aflu ce crede ea despre filmul respectiv, ce a reușit ea să vadă, iar mie mi-a scăpat ochiului.

Așadar vă invit în universul Angelei, Anzhela Movies și sunt convinsă că veți găsi ceva acolo care vă va îmbia să reveniți pe meleagul ei virtual plin de pasiune! Până atunci, vă las în compania unor rânduri frumoase despre The Conspirator, o peliculă care, în mod miraculos, ne-a plăcut amândurora, deși nu e una memorabilă. Dau vina și pe șarmul lui McAvoy...

Nu m-am avântat niciodată cu așteptări mărețe în urmărirea unui film istoric. Refuzul nu se justifică prin faptul că peliculele adaptate genului istoric ar fi seci, doar că nu sunt o împătimită a acestora. Să spunem doar că mă dedic cu precădere dramelor și filmelor science ficion. Se întâmplă, totuși, să întâmpin momente când îmi întâlnesc regretele pentru că am amânat vizionarea unui film ca The Conspirator, frumos prin zugrăvirea unui episod real al istoricii Americii, dar trist pentru că evenimentele susțin nedreptatea și indignarea.

Robert Redford are un bun simț al moralei și al detaliilor politice în drama istorică The Conspirator, film în care regizorul și-a distribuit atenția pentru a prezenta durerea unei mame dispusă la sacrificiul suprem. Cu o disperare descătușată de o Robin Wright matură și caldă, se reușește educarea audienței prin evidențierea ideii de altruism, supunere și frustrare tăcută. Aceasta însuflețește singura femeie acuzată de conspirație la asasinarea președintelui Lincoln. Martorul purtător (McAvoy) are rolul deja stabilit în fața comisiei de judecată, susținută de suporteri îndoctrinați și paranoia, de un juriu hotărât să respingă orice farâmă de contestare a vinovăției acuzatei. Redford nu uită sa reconstituie un proces descris de isterie și confuzie, proces care aruncă populația acelor vremuri în josnicia găsirii unui responsabil.

Opt oameni sunt arestați și acuzați de conspirație pentru uciderea președintelui Abraham Lincoln. Mary Stuart (Robin Wright), proprietara casei unde John Wilkes Booth (Toby Kebbell) se întâlnea împreună cu fiul său pentru a planifica simularea atacului, este acuzată de complicitate. Victimă a unui proces injust, aceasta este apărată de avocatul Frederick Aiken (McAvoy; îl poți acuza de instabilitate, dar nu de implicare), în ciuda insistențelor de a refuza cazul. Erou de război, cunoscător al drepturilor și libertăților civile, Aiken nu crede în nevinovăția clientei sale. Reușește, treptat, să descopere dovezi care o dezvinovățesc pe Mary și realizează exact ițele cu care este înnodat procesul și scopul întregii tergiversări..Cum te lupți împotriva unui întreg popor care caută justiția dincolo de echitate, când e însetat de condamnarea oricui pentru a primi satisfacția răzbunării și a pedepsirii?

Un Kevin Kline manipulator are însărcinarea de a înfățișa un personaj rece, unul care se ghidează după crezul “ideologia vremurilor numește idealurile și scuză mijloacele”. Evan Rachel Wood oferă un recital înduioșător, vibrant pe alocuri, un personaj forțat să aleagă între loialitatea fratelui său și dragostea pentru mamă. Trio-ul McAvoy, Wright și Wood asociază dezolării trei chipuri îngropate în furie și slăbiciune. Cel dintâi devine singura voce din perspectiva căreia se narează evenimentele, amplificându-se astfel sentimentul de panică, neputință și dezorientare într-o bătălie pierdută de la început.

Imagini iconice ca portretul lui Lincoln pe trenul care-i transportă trupul, plasează acțiunea în timp și spațiu (cu unele erori pardonabile). Montajele unor titluri de ziare justifică atmosfera instaurată în teritoriul american, devenită o analogie la atacurile ulterioare cărora statul li s-a subjugat.

Să nu vă imaginați că nu aveți ce reproșuri să aduceți filmului. Pare-mi-se că s-a insistat mult prea mult pe personajul martir și s-a omis conturarea veridică a acelor vremuri și motivația rebeliunii pentru înlăturarea președintelui. Poți spune despre The Conspirator că este dur ca All the President’s Men, dar admiți că nu-l egalează pe clasicul Nixon. Rămâne, totuși, în prisma neutralității sale, un film elocvent despre asuprirea libertăților civile, despre călătoria unui protagonist care învață să se resemneze. De apreciat este faptul că îți lasă răgazul de a juriza și de a elabora un verdict propriu.

In spatele ecranului - Florence and the Machine înregistreaza Breath of Life (parte din coloana sonora a filmului Snow White and the Huntsman)

2012-05-07T14:46:00.001+03:00

Nu știu alții ce gândesc, dar eu, când o ascult pe Florence, simt cum îmi tresaltă ființa de plăcere. E greu de descris efectul pe care muzica acestei femei îl are asupra mea; aș încerca două cuvinte: Armonie și Vrajă. Un glas parcă venit din alte sfere! Comparată fie cu Kate Bush, PJ Harvey sau Björk, aș vrea să nu o asemuiesc cu altcineva, deși toate cele 3 doamne de mai sus îmi sunt teribil de dragi. Stilul ei a fost descris adesea ca ”întunecat, robust și romantic”.

După ce Florence and the Machine au înregistrat o melodie care a făcut parte din coloana sonoră a Twilight Saga: Eclipse (Heavy in Your Arms), acum ne încântă cu ”Breath of Life”, parte componentă din coloana sonoră a filmului ”Snow White and the Huntsman”, preconizat a fi lansat în cinematografele noastre pe data de 1 iunie 2012 (stați pe-aproape, vom avea concurs cu invitații). Vă las în compania acestui film scurt cu Florence Welch, unde puteți vedea câteva imagini de la înregistrări, plus câteva cuvinte la adresa filmului, despre care cântăreața spune că ”e mai mult din perspectiva reginei”.

Judecând după trailer, am vaga senzație că va fi pentru prima (și posibil ultima) oară în istorie când îmi va plăcea mai mult regina cea rea decât imaculata Albă-ca-Zăpada :))) Pentru cine dorește să asculte toată melodia și să vadă câteva secvențe din film, o poate face aici.

Nu puteam să închei fără a-mi aminti de Heavy in your Arms, care, pentru mine cel puțin, nu e doar o parte din coloana sonoră a Twilight Saga: Eclipse, ci unul dintre cântecele mele de suflet. Enjoy!

Premiere in cinematografe - 11 mai 2012

2012-05-07T10:21:00.000+03:00

Safe / În siguranţă (11 mai 2012)

Regia: Boaz Yakin
Cu: Danni Lang, Jason Statham, Michael Jai White
Gen film: Acțiune, Crimă, Thriller

6.8 rating actual IMDB, 55 Metascore, iar Tomatometrul indică 54%. Acțiune, multă chelfăneală și alergătură, împușcături din plin și sper ca domnul Statham să-și dezvelească măcar puțin mușchii! Dacă vă înteresează ce zic criticii, vă puteți informa aici.

După ce mafia rusească îi ucide familia, Luke, un expert în arte marţiale, crede că nu mai are pentru ce trăi: de fiecare dată când se ataşează de cineva, mafia va interveni. Dar într-o zi Luke o găseşte pe Mei, o asiatică de 12 ani urmărită de aceiaşi gangsteri care i-au ucis soţia şi o ajută să scape. Doar că Mei e un pion important în lumea răufăcătorilor din New York, iar decizia de a o apăra îl aruncă pe Luke într-un adevărat război între mafie, triadele chinezeşti şi poliţiştii corupţi.

Friends with Kids / Prieteni cu copii (11 mai 2012)
Regia: Jennifer Westfeldt
Cu: Adam Scott, Jennifer Westfeldt, Maya Rudolph, Chris O'Dowd, Kristen Wiig, Jon Hamm, Megan Fox
Gen film: Comedie

Prieteni cu copii este o comedie îndrăzneață și amară, în ansamblu, despre un cerc de prieteni apropiați ajunși la acel moment în viaţă în care apar copiii şi totul se schimbă. Ultimii doi rămași necăsătoriți din grup observă efectul pe care îl au copiii asupra relațiilor prietenilor lor și se întreabă dacă există o cale mai bună. Ei decid să aibă un copil împreună, dar să se întâlnească și cu alte persoane. Apar râsete în hohote, dar și neaşteptate adevăruri emoţionale, pe măsură ce acest "experiment" neconvențional îi determină pe toți cei din grup să pună la îndoială noțiunile de prietenie, familie şi, în cele din urmă, de dragoste adevărată.

S-a furat mireasa (11 mai 2012)
Regia: Jesús del Cerro
Cu: Jojo, Constantin Diţă, Adina Galupa
Gen film: Comedie

S-a furat Mireasa este o comedie savuroasă în care Nina (Jojo), o şomeră fostă Miss Bârlad, sătulă de sărăcie şi de viaţa mai puţin palpitantă oferită de soţul ei, poliţistul Cornel (Costi Diţă), se hotărăşte s-o "fure" pe Marinela (Adina Galupa), mireasa unei nunţi de interlopi şi să ceară de la aceştia o răscumpărare care speră ea să îi poată asigura un trai mult mai bun. Spre surpriza tuturor, mireasa răpită refuză cu încăpăţânare să se întoarcă la familia ei şi la proaspătul soţ, Jan (Sergiu Costache), un tip grosolan şi ignorant, cu care a fost forţată să se mărite de către tatăl ei.

Top 15 actrite enervante

2012-05-04T14:26:00.001+03:00

Departe de mine vreun gând ”heitărist”, numai că, se întâmplă uneori să ne enerveze anumiți actori fără vreun motiv concret. Sau, dacă acesta există cu-adevărat, poate fi ceva minuscul care declanșează un tsunami de antipatie împotriva bietei persoane. Pot fi mimica, gestica, tipologia rolurilor interpretate sau, pur si simplu, ceva din fizionomie care să determine un sentiment de aversiune față de un actor sau altul. Alteori, antipatia se infiltrează mai adânc în porii ființei noastre și ajungem să evităm vizionarea anumitor pelicule, doar pentru că vom regăsi în ele un actor care ne scoate din sărite.

Referitor la această leapșă cu iz cinefil, menționez că Teo de la Despre filme a fost capul răutăților. Au mai scris despre asta: Maria de la Film, Cultură, Artă, Adriana Zăvoi, Adina Chitu de la Buticul cu filme și cărți, Marian Iuga de la Film Sinopsis, Jovi Ene de la Filme-Cărți, Piratul Cinefil și Rontziki.

Deși dragii mei prieteni blogosferici menționați anterior au făcut un singur articol pe tema asta, eu m-am gândit la două rubrici separate. Și cum e politicos ca doamnele să aibă întâietate, n-ar fi prea drăguț să le prelungim așteptarea, nu? Deși puteam menționa cu lejeritate 20 de actrițe care mă enervează, n-am vrut ca articolul să se prelungească exagerat de mult și m-am rezumat la 15.

Așadar:

Locul al 15-lea - Frances McDormand
E o combinație ciudată de antipatie cu respect și apreciere. Absolut memorabilă în Fargo și The Man Who Wasn’t There. Dar...atât de tare mă enervează mutrișoara ei!

Locul al 14-lea - Renée Zellweger
Nu mi-a plăcut niciodată, iar în Jerry Maguire, pur și simplu m-a scos din sărite!

Locul al 13-lea - Sarah Michelle Gellar
Nu e Buffy, spaima vampirilor, ci spaima bietelor mele simțuri.

Locul al 12-lea - Tori Spelling
Absolut enervantă. Deși i s-ar potrivi și rubrica de ”Cea mai enervantă fată a lui tata”. Și totuși, acolo ar detrona-o Paris Hilton fără drept de apel.

Locul al 11-lea - Drew Barrymore
Oh, nu! Este pur și simplu un supliciu să o văd în acțiune. Pe când era copil, nu mă enerva atât de tare.

Locul al 10-lea - Cameron Diaz
Nu mă enerva ea destul, a mai trebuit să-i aud și eructațiile într-un show TV. Nu, nu e amuzant, Cameron! Eructațiile și flatulența nu reprezintă un mod de-a distra audiența. Poate în clasele primare, dar nu bag mâna în foc.

Cameron Diaz Burp de jitucse

Locul al 9-lea - Pamela Anderson
Înțeleg că mulți bărbați au visat la formele ei, dar pentru asta există o industrie de film separată, nu? Adică de ce a trebuit eu și milioane de oameni să fim asasinați cu ceva complet lipsit de talent, doar pentru ca avea silicoane? Slavă Domnului că a îmbătrânit și atuul ei principal s-a dus pe apa sâmbetei. Dacă era vreun Highlander la feminin, jur că mă sinucideam!

Locul al 8-lea - Megan Fox
Vulgară, superficială, dă senzația de ”ușoară”. Și nici nu mi s-a părut vreun talent.

Locul al 7-lea - Kristen Stewart
Ingenua de serviciu are mișcări ale gurii care mă scot din sărite. Am văzut un film cu ea, în afara seriei Twilight, aceeași poveste. Cred că o să aibă cămara plină de dulceață de ....zmeură!

Locul al 6-lea - Miley Cyrus
Văleeeeu, scoateți copchilu’ ăsta enervant de pe ecrane. Pe bune, voi cum rezistați s-o filmați??

Locul al 5-lea - Calista Flockhart
N-am rezistat niciodată mai mult de 10 minute la Ally McBeal. De câte ori o văd, verdictul e același: crimă!

Locul al 4-lea - Lindsay Lohan
Muierușca asta a reușit performanța de a ieși în evidență mai mult în urma scandalurilor, decât a meseriei de actor. Proastă atitudine, iar fața i-o trădează. Nu mă pot abține să nu mă întreb cum va arăta la 40 de ani, dacă la douăzeci și ceva e dezastrul ăsta (făcut numai și numai de mânuța ei).

Locul al 3-lea - Jennifer Lopez
Enervantă până-n măduva oaselor. Rareori mi-a fost dat să văd o muiere atât de antipatică. Nu-mi place nici cum cântă, nici cum joacă, în ciuda fițelor de divă care mă lasă absolut rece. Am văzut-o într-un rol de cameristă, cu mopul în mînă. Spuneți voi, dacă nu e drăgălașă în postura asta și nu îi vine ca turnată?

Locul al 2-lea - Jennifer Aniston
Enervantă de insipidă ce e! Nu-mi place nici cum joacă, nici vreun film în care își face antipatica apariție. Am viziuni neplăcute când o privesc, cu trimiteri explicite spre diverse forme de tortură. Cică investește mii de dolari pe lună în creme anti-îmbătrânire. N-ar fi mai bine să-i direcționeze în niște lecții de actorie?

Locul 1, cu diplomă de merit! - Sarah Jessica Parker
Mi se pare absolut incredibilă notorietatea ei. Atât de enervantă e creatura asta, că n-aș mai tortura-o ci aș strivi-o direct, să-mi curm cât mai repede suferința. De obicei, îmi plac oamenii care zâmbesc, dar ăsteia i-aș coase gura să nu-și mai dezvăluie dentiția cabalină. Sarah Jessica Parker mă scoate din sărite la cel mai propriu mod cu putință!

Cam asta a fost! Ne revedem săptămâna viitoare cu actorii pe care i-aș băga cu capul între elemenții de la calorifer.

In spatele ecranului: The Raven (2012) - Actorii

2012-05-03T00:23:00.001+03:00

Stimați cititori,

Bun venit la o nouă ediție a rubricii ”În spatele ecranului”, despre care mă văd nevoită să mărturisesc că îmi devine din ce în ce mai dragă. Vă las să descoperiți câteva lucruri despre actorii implicați în proiect, ce spun John Cusack, Luke Evans, Alice Eve (care, claustrofobă fiind, a trebuit să joace o scenă închisă într-un sicriu!) și Brendan Gleeson despre personajele întruchipate și despre modul în care contribuie ele la conturarea poveștii. Menționez, cu sinceritate, că mi-a făcut mult mai mare plăcere documentarea și împărtășirea unor date despre actori decât vizionarea în sine a filmului, care m-a dezamăgit într-o oarecare măsură! Cred că va urma o recenzie săptămâna viitoare pe tema asta. Până atunci, vă las în compania rândurilor de mai jos.

Găsirea actorului potrivit a fost un proces care a durat mulţi ani, iar John Cusack a fost numele pe care şi-l doreau cu toţii, însă programul actorului tot nu-i permitea să intre în acest proiect. “L-am văzut pe John într-o mulţime de comedii cu adolescenţi”, spune Aaron Ryder, unul din producători. “Dar ceea ce mi se pare fascinant la el e faptul că poate să impresioneze nu numai în comedii, ci şi în filme de gen sau thrillere, precum '1408' sau '2012.'”

Cusack spune şi el: “Poe a fost un geniu veritabil, unul extrem de rar. A fost o onoare pentru mine să obţin un asemenea rol şi să dau viaţă unei figuri istorice.”

Actorul a aprofundat viaţa lui Poe, învăţînd cît a putut de mult despre viaţa şi personalitatea lui: “Am citit cărţi, precum cea a lui Peter Ackroyd, “Poe: A Life Cut Short”, dar şi altele. Am stat de vorbă cu diverşi experţi şi am căutat un consens legat de trăsăturile lui de caracter, pentru a putea completa portretul său real.” Ryder adaugă: “Ştie despre Poe mai multe decît mi-aş fi imaginat vreodată că ar putea şti un singur om. Şi-a schimbat felul de a se purta, şi-a schimbat felul în care arată.”

Scenarista Hannah Shakespeare spune şi ea: “A slăbit mult pentru a arăta fizic copie turnată, dar a adus rolului pasiunea, intelectualismul şi sensibilitatea necesare. John a avut talentul de a aborda acea faţă întunecată a lui Poe, precum şi capriciile sale.” Cusack a impresionat realizatorii şi prin uşurinţa de a trece de la o trăsătură de caracter la alta, de la un individ foarte plăcut, la unul nesuferit şi instabil psihic: “John ştia cum să nu exagereze”, spune McTeigue, “şi stie să joace cu nunaţele. Şi-a pus cu totul sufletul şi inima în acest rol.” Ryder spune şi el: “Poe a fost un fel de Keith Richards al vremurilor sale. Aşa cum e imposibil să separi chitaristul genial de dependentul de droguri, la fel cred că Poe a fost echivalentul acelor timpuri al unei vedete rock. John a înţeles acest lucru şi a ştiu cum să dea viaţă acestui geniu care avea cîteva obiceiuri rele ce l-au făcut să moară sărac lipit pămîntului.” Pentru a-i oferi personajului o contragreutate, realizatorii i-au oferit şi un partener de joc mai puţin obişnuit – un raton. “Una din legendele privind cauza morţii lui Poe este aceea că ar fi murit din cauza turbării”, spune McTeigue. ”Acest animal de companie mai neobişnuit ne-am gîndit că ar putea foarte bine contrazice imaginea istorică a unui Poe egoist. Oamenii egoişti nu iubesc animele.”

Partenerul său uman, practic, cealaltă jumătate a sa, este Fields, interpretat de actorul galez Luke Evans, care a putut fi văzut cel mai recent în “Immortals” şi care va juca în mult aşteptatul “The Hobbit”, al lui Peter Jackson. “Luke a venit în birourile noastre de casting din Londra pe cînd se afla în mijlocul filmărilor cu “Cei trei muschatari”. Ne-a dar pur şi simplu pe spate pe mine şi pe James.”, îşi aminteşte Ryder. “Are ani de experienţă pe scena teatrului şi este un actor cu adevărat profesionist. Şi-a abordat rolul cu graţie şi cu atitudinea potrivită.”

“A fost impresionant. Azi jucam “Muschetarii” în Germania, pentru ca apoi să fac un salt de 200 de ani începînd să filmez “Corbul.”, spune actorul.

Deşi în scenariul original, Fields era mai în vîrstă decît Poe, Ryder spune: “Am văzut acest gen de relaţii de prea multe ori. Nu am vrut ca cei doi să aibă o relaţie tată-fiu, ci am preferat ca Fields să fie chiar mai tînăr decît Poe. Cei doi văd lucrurile din unghiuri extrem de diferite şi au personalităţi extrem de diferite. Fields este, probabil, cel mai tînăr dintre toţi, dar el e şeful. Pentru a putea să aibă acea încredere în sine ca să poată duce greul unei investigaţii era nevoie de cineva cu o presonalitate foarte puternică, iar Luke ne-a convins că el este actorul potrivit din primul minut în care a intrat în sala de audiţii. Pot să vă spun că Luke are cu adevărat stofă de vedetă de film.”

Poe şi Fields au două metode complet opuse de a investiga crimele, lucru deloc întîmplător. În timp ce Fields aplică abordarea raţională, Poe este un romantic care apelează la intuiţie. Poate părea ciudat, fiindcă Poe este creatorul inspectorului Dupin, care lucra strict folosind raţionamentele logice, şi însuşi Sir Arthur Doyle a recunoscut că acesta a fost sursă de inspiraţie pentru celebrul Sherlock Holmes, dar aceasta a fost intenţia declarată a realizatorilor: “Ne-am gîndit că ar fi grozav să avem cele două faţete ale lui Poe, cea intuitivă şi cea deductivă, reprezentate de două personaje diferite. Aşa că i-am creat un alter ego în persoana lui Fields.”, spune Livingston.

Evans spune şi el: “Sînt două tipuri de energii care iau foc cînd se ciocnesc, aşa că trebuie să găsească o manieră de a lucra împreună. Fiecare are obiective diferite, dar amîndoi încearcă să obţină acelaşi lucru. Sînt doi oameni extrem de diferiţi, aşa că marea provocare e să faci publicul să creadă în alianţa lor.”

Alice Eve o interpretează pe Emily, iubita lui Poe din film. Deşi personajul său e fictiv, Eve a integrat-o uşor pe Emily în lumea lui Poe: “Lui Poe chiar îi plăceau femeile. Nu a fost un playboy, ci chiar îşi dorea să se căsătorească şi să aibă o muză. La un moment dat a cerut de soţie două femei în acelaşi timp. Aşa că personajul meu e un amalgam din toate femeile din viaţa lui.”

Era esenţial ca actriţa care avea să fie Emily să fie capabilă să genereze empatie: “Alice a înţeles că trebuia să fie atît de iubită de Poe, încât acesta să considere că merită să-şi dea viaţa pentru ea”, spune James McTeigue, regizorul peliculei. “Alice are acel amestec de inteligenţă şi frumuseţe care o ajută să fie o femeie care nu suportă prostiile lui Poe şi să-l readucă cu picioarele pe pămînt.”

Eve a fost nevoită să petreacă o mare parte din timp într-un sicriu îngropat în care criminalul o ţine ascunsă pe Emily, ceea ce a obligat-o pe actriţă să recurgă la o varietate impresionantă de emoţii, neavând luxul de a apela la cuvinte. “Ea e inima poveştii, ea duce naraţiunea mai departe”, spune Ryder. “Pentru acest gen de rol era nevoie de cineva cu adevărat special, care să poată relaţiona cu spectatorul fără să facă uz de trucurile obişnuite ale unui actor. A fost extrem de dificil pentru Alice, şi cred că i-a reuşit foarte bine.” Deşi actriţei nu i-au plăcut deloc aceste scene, fiindcă se afla în Serbia, era foarte frig, avea puţine haine pe ea şi, nu în ultimul rînd, pentru că e claustrofobă, a reuşit să redea toată acea gamă de emoţii.

Pentru rolul lui Hamilton, tatăl lui Alice, producătorii au găsit combinaţia perfectă de tată de familie şi patrician în persoana actorului Brendan Gleeson: „Am găsit exact actorul pe care ni-l doream; Brendan a fost prima noastră alegere. A fost perfect, pentru că ar fi putut să joace totul într-o singură notă, aceea a tatălui supraprotector, dar el a oferit o interpretare profundă şi plină de nuanţe.”

Gleeson spune despre personajul lui: “E un om care nu e obişnuit să fi neputincios. Bineînţeles că aruncă toată vina pe Poe, pe care îl dispreţuieşte la început. Ştie că e un artist alcoolic care nu are nici un ban şi nici nu va avea vreodată bani, pentru că nu e în stare să aibă nici o ocupaţie lucrativă. Dar, într-un final, Hamilton înţelege că Poe chiar îi iubeşte fata. Cei doi au un moment foarte emoţionant, după care Hamilton chiar începe să-l înţeleagă pe Poe.”

The Last King of Scotland (2006) - Guest-Post de Calin Precup

2012-05-02T00:23:00.000+03:00

Nota IMDB: 7.8 (9 de la Călin Precup)
Regia: Kevin Macdonald
Gen: biografic, dramă

Stimați cititori,

Îmi face o deosebită plăcere să vi-l prezint pe Călin Precup, un tânăr a cărui sensibilitate nu putea scăpa neobservată ochiului meu versat. După o perioadă de dat târcoale și citit recenzii, mi-am luat inima în dinți și l-am invitat să scrie una pentru Cinematecă. Trecând peste bucuria invitației onorate, a urmat cea a selecționării unui film tare drag mie, cu o prestație actoricească absolut memorabilă oferită de Forest Whitaker. Dacă vreți să-l cunoașteți mai bine pe Călin, o puteți face prin intermediul blogului personal, Colțu’ cu muzică sau prin Grupul porcilor abjecți. Toate bune și frumoase, numai că aș avea un mic amendament de făcut: nu-s nici porci și nici abjecți, ci un grup de tineri talentați și cu mult bun simț. Vă las, așadar, în compania câtorva gânduri expuse de Călin!

The Last King of Scotland se vrea, poate, a fi un film-portret; portretul unuia dintre cei mai cruzi dictatori ai continentului african din secolul trecut, Idi Amin Dada, preşedinte al Ugandei între 1971 şi 1979. Nu întîmplător am spus că filmul “se vrea un film-portret”, pentru că imaginea care ne este redată de film este una mai degrabă jovială, care reuşeşte să te câştige pe parcurs, în pofida personalităţii bizare, poate chiar haotice, a dictatorului. Filmul redă fragmente de realitate, o realitate care a fost însă mult mai dură, mult mai crudă, decât ceea ce ne prezintă nouă această peliculă.

Firul epic al poveştii urmăreşte închegarea unei relaţii aparte între dictatorul african şi un medic scoţian, pe care Idi Amin îl întâlneşte întâmplător şi căruia îi oferă un post în administraţie. Povestea nu am să v-o spun eu, pentru că, deşi nu este neapărat un film-document, nerespectând în totalitate adevărul istoric, The Last King of Scotland este un film care merită vizionat; şi pentru scenariu (care a fost scris de Jeremy Brook, Giles Foden şi Joe Penhall), şi pentru regie (care îi aparţine lui Kevin Macdonald), dar în primul rând pentru prestaţiile celor doi actori din rolurile principale, Forest Whitaker şi James McAvoy, două prestaţii cu adevărat de excepţie, cea a lui Forest Whitaker fiind dealtfel încununată cu mai multe premii (Oscar, Golden Globe sau Bafta, ca să le amintesc doar pe cele mai importante).

Un rol dificil pentru Whitaker, care a trebuit să dea viaţă unui personaj care trece într-o fracţiune de secundă de la veselie la demenţă, care acum te îmbrăţişează, iar în secunda următoare îţi pune pistolul la tâmplă, a cărui singură constantă este tocmai inconstanţa. O partitură dificilă, însă o partitură care a fost parcă anume creată pentru Forest Whitaker, căruia i s-a potrivit ca o mănuşă, pentru care este rolul vieţii lui (şi nu mi-e teamă că greşesc spunând asta), fiind probabil şi una dintre cele mai bune prestaţii ale unui actor în rol principal din toate timpurile.

Dacă ar fi să dau o notă acestui film, probabil i-aş da 9 (în primul rând pentru că distanţa dintre realitate şi film este una destul de mare), chiar dacă rolul făcut de Forest Whitaker e de nota 20. Idi Amin a avut, fără doar şi poate, charismă, a ştiut cum să cucerească masele, cum să le manipuleze; totuşi, în spatele personajului charismatic se ascundea o minte diabolică şi un caracter pe măsură. Poate că nu ar strica să învăţăm ceva din acest film şi, în alegerile pe care le facem, să ţinem cont de mesajul din “The Last King of Scotland”, să nu ne mai lăsăm seduşi de imaginea şi de charisma unui personaj.

CONCURS THE FIVE-YEAR ENGAGEMENT / TE MAI MARITI CU MINE? - CONCURS INCHEIAT

2012-05-01T12:16:00.000+03:00

Stimați cititori, concursul s-a încheiat! Vă mulțumesc pentru implicare și vă invit călduros să participați și la următoarele concursuri!
Așadar, câștigătorii celor 2 invitații duble la filmul The Five-Year Engagement sunt Ovidenie Cristian și Lucianna Corlan.
Felicitări câștigătorilor! Îi mai așteptăm pe la noi!

--------------------------------------------------------------------
Cinemateca Trisk și RO IMAGE 2000 te trimit la film!

Premiul constă în 2 invitații duble la filmul THE FIVE-YEAR ENGAGEMENT / TE MAI MARITI CU MINE?, ce pot fi folosite pe data de 6 mai (duminică), în cadrul cinematografului Movieplex (Plaza România, București).

Regizorul, scenaristul/protagonistul comediei Forgetting Sarah Marshall fac din nou echipă pentru comedia ireverenţioasă TE MAI MĂRIŢI CU MINE?

Când Tom (Jason Segel) o cere de nevastă, e cea mai frumoasă zi din viaţa lui Violet (Emily Blunt). Cei doi tineri sunt hotărâţi să facă nunta cât mai repede, doar că viaţa le va scoate în cale tot felul de obstacole, de la avansări în funcţie şi stagii în străinătate, până la înmormântări şi dezastre de familie. Pe nesimţite, scurta lor logodnă se va transforma într-o logodnă de cinci ani. Oare se vor mai căsători? ...

Regizorul este Nicholas Stoller, iar producători - Judd Apatow (Knocked Up, The 40-Year-Old Virgin) şi Rodney Rothman (Get Him to the Greek). Scenariul le aparţine lui Segel şi Stoller.
Așadar, pentru a participa la concurs, trebuie să urmați 2 pași simpli:

1. Să deveniți fan Cinemateca Trisk, prin intermediul paginii de Facebook pe care am dedicat-o blogului. Dacă ați dat deja ”like” paginii, puteți trece la pasul al 2-lea.

2. Folosind ACELAȘI cont de Facebook cu care ați devenit fan al Cinematecii Trisk, trebuie să răspundeți la următoarea întrebare: Ce rol interpretat de Emily Blunt v-a plăcut cel mai mult și de ce? ATENȚIE: vor fi luate în considerare doar comentariile postate pe blog, prin intermediul platformei de Facebook! Vă rog să postați UN SINGUR comentariu!

Concursul se va încheia pe data de 4 mai (vineri), la ora 19:00, când vor fi anunțați câștigătorii.

MULT SUCCES!

Premiere in cinematografe - 4 mai 2012

2012-04-29T23:43:00.003+03:00

4 mai, 4 premiere în cinematografe. Mărturisesc că Le Havre îmi face cu ochiul într-o manieră tare seducătoare! Și...țineți aproape, vorba cântecului! Cinemateca va găzdui (în această săptămână) un concurs având drept premiu 2 invitații duble la ”Te mai măriți cu mine?”! Lectură plăcută în continuare!

The Avengers/Răzbunătorii (4 mai 2012)

Regia: Joss Whedon
Cu: Scarlett Johansson, Robert Downey Jr., Chris Evans, Gwyneth Paltrow, Jeremy Renner
Gen film: Acţiune

Marvel îi aduce încă o dată pe marile ecrane pe supereroii din benzile desenate, dar nu oricum; toţi în aceeaşi producţie. Iron Man, Hulk, Captain America, Thor, Hawkeye şi Black Widow formează “echipa de şoc”, după ce sunt convinşi de Nick Fury (Samuel L. Jackson) şi de Agentul Culson să îşi unească forţele în lupta cu periculosul şi puternicul lor duşman, Loki, care tocmai câştigase accesul la Cubul Cosmic, cu puterile sale nelimitate. Însă, ca în orice familie, şi între Avengeri apar mici conflicte de personalitate. Vor reuşi ei să renunţe la orgoliul personal pentru a salva viitorul omenirii?

Visul lui Adalbert (4 mai 2012)

Regia: Gabriel Achim
Cu: Gabriel Spahiu
Gen film: Comedie

Visul lui Adalbert este o comedie neagră bazată pe o întâmplare petrecută în realitate într-o fabrică de pe vremea comunismului. E 8 mai 1986, ziua aniversară a Partidului Comunist Român. O zi celebrată cu mare pompă, ipocrizie şi teamă în toate fabricile din ţară. Pe lângă conotaţiile politice, evenimentul are loc la doar două săptămâni de la explozia de la Cernobâl. Dar, mai important pentru români, aceasta este ziua când Steaua Bucureşti câştigă Liga Campionilor, pentru prima şi ultima oară în istoria fotbalului românesc.

The Five-Year Engagement/Te mai măriţi cu mine? (4 mai 2012)

Regia: Nicholas Stoller
Cu: Jason Segel, Emily Blunt
Gen film: Comedie, Romantic, Dragoste

Când Tom o cere de nevastă, e cea mai frumoasă zi din viaţa lui Violet. Cei doi tineri sunt hotărâţi să facă nunta cât mai repede, doar că viaţa le va scoate în cale tot felul de obstacole, de la avansări în funcţie şi stagii în străinătate, până la înmormântări şi dezastre de familie. Pe nesimţite, scurta lor logodnă se va transforma într-o logodnă de cinci ani. Oare se vor mai căsători? ...

Le Havre (4 mai 2012)

Regia: Aki Kaurismäki
Cu: Jean-Pierre Léaud, Jean-Pierre Darroussin
Gen film: Comedie, Dramă

Scriitorul Marcel Marx se mută împreună cu soţia lui într-un oraş mic, unde se bucură de o relaţie mai apropiată cu oamenii printr-o nouă slujbă, onorabilă, dar nu prea profitabilă: lustruieşte pantofi. Soarta face ca un băiat african să îi iasă în cale şi Marcel luptă cu birocraţia pentru a putea să aibă grijă de copil, dar şi de soţia lui, internată în spital. O comedie de o sensibilitate aparte.

Take Shelter (2011) - Guest-post pentru Teodora Apostol

2012-04-27T11:38:00.000+03:00

Nota IMDB: 7.7 (8 de la mine)
Regia: Jeff Nichols
Gen: dramă, thriller

Morala mea: Trebuie să fii cu-adevărat sărac cu duhul pentru a atinge fericirea!

Stimați cititori,

Ideile de față au fost așternute pentru draga mea cinefilă - Teodora Apostol - de la Despre Filme, cu mențiunea că mi-a făcut mare plăcere să le scriu. Și adevărul e că nu mă așteptam ca acest ”slow-moving movie” să mă încânte atât de mult!

N-aduce anul ce-aduce ceasul, ar zice unii care se fălesc cu pleata albă. Uneori, și a șaizecea parte dintr-un ceas pare suficientă pentru ca lucrurile s-o ia la vale, pentru ca totul să se schimbe și nu întotdeauna în sensul bun. O secundă poate apăsa butonul unei maladii incurabile sau poate așterne o prăpastie între tine și cei foarte apropiați. Iar când bulgărele de zăpadă începe a se rostogoli, încearcă să-l oprești până nu prinde viteze și proporții care să-l facă de nestăvilit. Ideal ar fi să și poți face asta!

Undeva în SUA, Ohio, prin decoruri rurale mai mult decât potrivite cu acțiunea pe care o vor găzdui, un cetățean pe nume Curtis (surprinzător rol al lui Michael Shannon!) pare foarte bine ancorat în rutina vieții de familie. Are o soție iubitoare, dedicată (Jessica Chastain), prieteni pe care se poate baza la greu, un loc de muncă decent care îi oferă o asigurare de sănătate avantajoasă. Și totuși, un copil surd și o mamă bolnavă de schizofrenie mânjesc tabloul în culorile imperfecțiunii.

O noapte haină îi dăruiește un coșmar care se cuibărește rapid în porii ființei lui, aducând, rapid, și alți frați mai mari după sine. Asistăm la o metamorfozare graduală, la cărămizi ce se aliniază pavând un drum bine conturat spre schizofrenie paranoidă. Și asta pentru că, în ciuda cîmpiei liniștite și a cerului senin care îți mângâie privirea, ochii lui Curtis văd cumulonimbuși de proporții, păsări speriate, picături ciudate pogorâte din cer, iar urechile îi cutremură ființa cu tunete numai de el auzite. Tensiunile acumulate de peste zi nu-și găsesc alinare în somn, căci coșmarurile se îndesesc, secându-l treptat pe Curtis de tot ce ar avea bun de oferit. Lanțul bolii îi înfășoară vârtos trupul. Mâna rațiunii caută eliberarea prin vizite la psihiatru și printr-o abordare extrem de sinceră a trăirilor (temându-se ca nu cumva mama să îi fi transmis schizofrenia prin gene), pe când cealaltă mână trage și mai aprig de lanț până la sufocare, alimentând ideea că o furtună de proporții apocaliptice este pe cale să își facă apariția.

Fațeta dezgustătoare, hâdă, a bolii îl dezbracă treptat pe Curtis de agoniseala materială, dar și de cea intangibilă strânsă într-o viață, îi topește pervers în zile lucruri cimentate în ani. Printre pastile și cărări bătute la psihiatru, omul își lasă viața condusă de iminența acestei furtuni înspăimântătoare, începând cu lucruri neimportante și culminând cu fapte serioase, ale căror consecințe nu vor întârzia să apară: dăruiește câinele de care fetița era foarte atașată (în urma unui coșmar în care acesta îl mușca zdravăn de mână), se îndepărtează de cel mai bun prieten până ajung să se încaiere într-o cantină, împrumută pe ascuns utilaje de la locul de muncă și face un credit fără știrea nevestei pentru a construi adăpostul contra furtunii devastatoare de care e tot mai convins că va veni. Vârtejul amețitor al bolii îl lasă fără loc de muncă și, implicit, fără asigurarea de sănătate atât de necesară operației care ar binecuvânta fetița cu darul auzului. Tensiunea între soți atinge punctul culminant în momentul în care Sarah vede și înțelege isprăvile soțului, devenind emblematică imaginea femeii blânde și iubitoare care își pălmuiește nervoasă și parțial înlăcrimată partenerul de viață, gest care decurge firesc, fără să mă surprindă.

Este uimitor cât de bine îi vine rolul lui Michael Shannon, cât de frumos îi dă viață lui Curtis! Cum inflexiunile, mimica, gesturile, atitudinea se întrepătrund asemenea unor piese de puzzle cu îmbinări perfecte. Cum îmi antrenează neuronii și mă face părtașă în drama lui, cum mă provoacă să văd în el mai mult decât un rătăcit cu țiglele minții căzute. Încăierarea în cantină cu cel care îi fusese odată cel mai bun prieten aduce după sine o scenă care-l plasează pe Curtis undeva între răbufnirea unui schizofrenic și a unui posibil vizionar care se adresează mulțimii, prevestind o apocalipsă fără implicații religioase: ”În curând va veni o furtună așa cum n-ați mai văzut! Și niciunul dintre voi nu e pregătit!... Dormiți bine în paturile voastre! Pentru că dacă lucrul ăsta se adeverește, nu va mai fi niciun pat!”. Imaginea în care Curtis își strânge fetița puternic la piept, atunci când păsările se apropie amenințător de mult, îmi amintește, în treacăt, de zburătoarele lui Hitchcock.

Nu voi uita prea curând prestația lui Michael Shannon din Take Shelter! Deși umerii lui susțin cu putere filmul, jocul actoricesc al Jessicăi Chastain e pe măsura așteptărilor mele. Îmi confirmă încă o dată imaginea de mamă și soție iubitoare din The Tree of Life, de care nu cred că va scăpa prea curând în ochii mei. Ea este aracetul, adezivul fluid care menține familia legată, atunci când mintea soțului o ia la plimbare: vinde lucruri confecționate de ea în târguri de week-end, ba chiar petrece o noapte cu familia în adăpostul de furtună, pe post de medicament pentru psihicul tot mai plăpând al soțului, contrabalansându-l cu un dram de stabilitate, atât de necesară unei familii.

Sunt convinsă de faptul că unii vor reclama ritmul prea lent uneori sau finalul cu care e posibil să nu fie de acord, dar care, pentru mine, a reprezentat o încununare a speranțelor pe care mi le-am pus în acest om, ceva din mine dându-i o șansă pe tot parcursul filmului. Unul din cele mai bune filme din 2011 (alături de La piel que habito, We Need to Talk About Kevin, Hugo etc.) pe care mi-a fost dat să le văd. Un firicel de artă, o încarnare spre sublim a schizofreniei, insistând pe latura ei perfidă și lacomă în a te deposeda de avuție. O luptă cu demonii tăi desăvârșit redată. O veritabilă dramă contemporană cu un decor mai mult decât potrivit, căci amenințarea unei furtuni printre zgârie-nori și-ar pierde considerabil din impactul psihologic. Un melanj seducător de realitate și iluzie!

CONCURS THE RAVEN (2012) - CONCURS INCHEIAT

2012-04-25T16:55:00.000+03:00

Stimați cititori, concursul s-a încheiat. Vă mulțumesc pentru implicare și vă invit călduros să participați și la următoarele concursuri!
Așadar, câștigătorii celor 2 invitații duble la filmul The Raven sunt Alexandru Angela Georgiana și Radu Cirstea Ratzone.
Felicitări câștigătorilor! Îi mai așteptăm pe la noi!
--------------------------------------------------------------------
Cinemateca Trisk și RO IMAGE 2000 te trimit la film!

Premiul constă în 2 invitații duble la filmul THE RAVEN, ce pot fi folosite pe data de 29 aprilie (duminică), ora 16:15, în cadrul cinematografului Movieplex (Plaza România, București).

În acest thriller sumbru, Edgar Allan Poe (John Cusack, Being John Malkovich), îşi uneşte forţele cu un detectiv din Baltimore (Luke Evans, Immortals), pentru a prinde un criminal în serie nebun care se inspiră din scrierile lui Poe pentru a comite oribilele crime. Regizat de James McTeigue (V for Vendetta), filmul îi mai are în distribuţie pe Alice Eve (Sex and the City 2), Brendan Gleeson (In Bruges), Oliver Jackson-Cohen (Faster) şi Kevin McNally (Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides).

Când o mamă şi o fiică sunt găsite ucise cu brutalitate în casa lor din Baltimore, în secolul al 19-lea, detectivul Emmett Fields (Luke Evans) face o descoperire şocantă: crima seamănă cu cea dintr-o povestire publicată în ziarul local. Povestirea, scrisă cu detalii sângeroase, face parte dintr-o colecţie a scriitorului Edgar Allan Poe (John Cusack), un geniu alcoolic şi inadaptat social. Dar, chiar în timp ce Poe se află în interogatoriul poliţiei, are loc o altă crimă, şi aceasta inspirată tot de o populară povestire de-a acestuia.

Field înţelege rapid că ucigaşul foloseşte scrierile lui Poe ca inspiraţie pentru masacrele sale, aşa că apelează la ajutorul scriitorului pentru a-l opri. Dar, cînd cineva apropiat lui Poe e în pericol să devină următoarea victimă a criminalului, miza creşte enorm, iar creatorul poveştilor cu detectivi îşi pune la bătaie propriile abilităţi de deducţie pentru a încerca să rezolve acest caz înainte de a nu fi prea târziu.

Așadar, pentru a participa la concurs, trebuie să urmați 2 pași simpli:

1. Să deveniți fan Cinemateca Trisk, prin intermediul paginii de Facebook pe care am dedicat-o blogului. Dacă ați dat deja ”like” paginii, puteți trece la pasul al 2-lea.

2. Folosind ACELAȘI cont de Facebook cu care ați devenit fan al Cinematecii Trisk, trebuie să răspundeți la următoarea întrebare: Ce rol interpretat de John Cusack v-a plăcut cel mai mult și de ce? ATENȚIE: vor fi luate în considerare doar comentariile postate pe blog, prin intermediul platformei de Facebook! Vă rog să postați UN SINGUR comentariu!

Concursul se va încheia pe data de 27 aprilie (vineri), la ora 20:00, când vor fi anunțați câștigătorii.

MULT SUCCES!

In spatele ecranului: The Iron Lady (2011)

2012-04-24T13:52:00.000+03:00

Stimați cititori,

Mă bucură tare mult întâlnirea noastră la cea de-a doua ediție a rubricii ”În spatele ecranului” (și sper să îi pot da o viață cât mai lungă!). Astăzi voi încerca să vă dezvălui câteva aspecte legate de pelicula ”The Iron Lady”, structurând articolul în 4 părți: interviu cu regizorul, urmat de scenarist și, bineînțeles, de câteva cuvinte rostite de Meryl Streep vizavi de rolul interpretat și de trările care au încercat-o atunci când s-a aflat la tribuna Camerei Comunelor. Iar pentru cei care doresc sa afle mai multe despre cea supranumită ”Doamna de Fier”, cu cel mai lung mandat de prim-ministru britanic din secolul al XX-lea, avem câteva elemente biografice în partea de final. Cu mulțumiri celor de la New Films România, care mi-au pus la dispoziție un material foarte interesant!

1. Întâlnire cu Phyllida Lloyd – regizor

Cum s-a născut proiectul Doamna de Fier?
A demarat acum doi ani, când Abi Morgan şi Pathé mi-au trimis scenariul. Am fost încântată să constat că nu era vorba de un biopic convenţional. Adesea, filmele biografice sunt dificil de realizat, fiindcă trebuie să te distanţezi faţă de cronologia evenimentelor. Dar scenariul a evitat dificultatea, mai ales în privinţa personajului Margaret la bătrâneţe.

Margaret Thatcher este percepută ca un politician care dezbină. Cum aţi tratat aspectul acesta?
Nu a fost un film politic, ci de o poveste aproape shakespeariană, destinul unei conducătoare pe cât de extraordinare, pe atât de imperfecte. Este vorba de putere şi de pierderea puterii. Ce se întâmplă când o viaţă trepidantă, în întregime consacrată muncii, ajunge la sfârşit? Povestea este universală şi reflectă vieţile noastre, ale tuturor. Când ajungem la finalul carierei, cum înfruntăm vârsta şi handicapul?

Cercetările referitoare la proiect v-au schimbat percepţia referitoare la Margaret Thatcher?
Nu poţi rămâne insensibil la izolarea pe care a cunoscut-o în sânul propriului ei partid şi la luptele dure pe care le-a purtat printre toţi acei bărbaţi ieşiţi din medii privilegiate. Unul dintre colegii săi ne-a mărturisit că apartanenenţa ei la clasa mijlocie i-a dăunat, probabil, mai mult decât faptul că era femeie. Singurătatea ei este, probabil, aspectul cel mai emoţionant al scenariului. Era o femeie singură, într-o lume a bărbaţilor.

Cum s-a alăturat Meryl Streep proiectului?
Când producătorii de la Pathé mi-au sugerat-o pe Meryl pentru rolul lui Margaret Thatcher, mi-am zis că a realiza un film despre Margaret Thatcher era deja o provocare, iar a o recruta pe Meryl Streep însemna încă una. Cum aveau să reacţioneze britanicii la asta? Dar ştiam că ne trebuie o actriţă de legendă pentru a o întruchipa pe legendara Thatcher. La început, ne gândisem să recurgem la trei actriţe pentru a juca rolurile din fiecare etapă a vieţii lui Margaret. Dar Meryl a fost emoţionată de sfârşitul carierei lui Thatcher şi a vrut să o întruchipeze până la capăt pe această femeie ajunsă la ora bilanţului unei vieţi întregi.

Cum vi s-au părut primii paşi ai lui Meryl Streep în pielea lui Margaret Thatcher?
În ajunul Crăciunului trecut, am primit un mesaj de la Meryl, care spunea: „Iată o primă încercare a lui Magie”. Am branşat căştile şi am rămas cu gura căscată. Ştiam că este vorba de Meryl, dar o auzeam pe Margaret Thatcher. În acea clipă am înţeles forţa a ceea ce ne pregăteam să facem. Pe urmă am procedat la probe filmate. Când Meryl s-a prezentat, îmbrăcată şi machiată, oamenii care aşteptau proba nu şi-au revenit din uimire. Pe platou, unul dintre actori a zis o dată: „Închideţi ochii, Margaret Thatcher e printre noi.” Iar un altul i-a răspuns: „Ţineţi-i deschişi, Margaret Thatcher e printre noi.” Meryl aduce multă empatie şi umanitate personajului, ca şi o incredibilă grijă pentru detalii.

Cum s-a pregătit pentru rol?
Meryl a mers dincolo de simpla imitaţie. A intrat pe de-a întregul în pielea personajului. Pregătirea pentru filmări dura trei ore bune, în timpul cărora ea şedea ca un budha. Margaret nu o părăsea niciodată cu adevărat. Prima zi pe platou a fost cu adevărat istovitoare. Îmi imagineaz ce a simţit Meryl venind în decorul Camerei Comunelor, în mijlocul a 350 de bărbaţi care o urmăreau cu atenţie. Dar imediat i-a vârât pe toţi în buzunar. Când a ieşit, se putea auzi musca zburând. La reluare, după prânz, toţi participanţii de pe băncile Partidului Laburist o huiduiau. Reuşise să se impună în pielea personajului.

După dv., cum va reacţiona publicul la o asemenea interpretare?
Prestaţia lui Meryl Streep este cu atât mai impresionantă, cu cât actriţa nu e britanică. Ea s-ar fi putut simţi la fel de izolată ca şi Thatcher în sânul propriului ei partid. Amândouă au trebuit să se pregătească de zece ori mai bine decât oricare dintre omologii lor masculini.

Latura romanescă a filmului poate risca să surprindă?
În asta rezidă universalitatea filmului. Cum să rezişti la pierderea fiinţei iubite? La finalul filmului, Denis îi aminteşte lui Margaret tot ceea ce ea a îndeplinit în viaţă. Margaret este înspăimântată de ideea de a-l pierde, dar el o linişteşte spunându-i că e conştientă de ceea ce reprezintă ea însăşi. Este o poveste de dragoste cu care ne putem identifica toţi.

2. Întâlnire cu Abi Morgan - scenarist

Cum aţi decis să structuraţi povestea?
Am pornit de la ideea unui rege căzut. Ideea că, într-o zi, un rege trebuie să-şi pregătească singur micul dejun şi să-şi cureţe coroana mă intriga mult. Apoi povestea se deschide în jurul temelor puterii şi bătrâneţii.

Aţi zice că filmul e o poveste de dragoste?
Doamna de Fier închide o poveste de dragoste. Conceptul mi-a permis să simbolizez amintirea partenerului lui Margaret, a tovarăşului de drum a cărui pierdere ea nu a acceptat-o niciodată. Pentru dânsa, relaţia nu a murit nicicând.

Un asemenea film va prilejui numeroase critici. V-aţi gândit la asta scriind scenariul?
Ştiam că filmul va stârni pasiuni, fiindcă eu însumi am crescut în timpul mandatelor lui Thatcher, aşa că am văzut consecinţele directe, asupra industriei miniere, ale politicii sale. Îmi amintesc că, în 1990, la anunţul plecării lui Thatcher, unii oameni dansau pe străzi. Cunoşteam deci moştenirea lăsată de ea şi ura pe care o stârnise. Dar numeroasele cercetări întreprinse mi-au permis să-mi reconsider poziţia asupra acestui subiect. Nu o voi apăra pe Margaret, dar realizarea filmului m-a determinat să privesc cu respect incredibilele performanţe ale liderului care a fost. A dat dovadă de o siderantă putere de convingere, iar înţelegerea contextului global al existenţei sale mi-a permis nuanţarea poziţiei în privinţa ei.

3. Întâlnire cu Meryl Streep - interpreta rolului principal

Ce reacţie aţi avut când Phyllida Lloyd v-a propus rolul lui Margaret Thatcher?
Am fost sedusă imediat, mai ales în raport cu femeia la putere. Există puţine femei şefi de stat, puţine mari figuri politice feminine – şi puţini realizatori interesaţi de simbolul pe care îl reprezintă aceste femei. Mi s-a părut captivant să urmăresc parcursul acestei femei, care a crescut în timpul războiului şi a cunoscut privaţiunile din timpul reconstrucţiei Marii Britanii, apoi a muncit pentru ca ţara ei să depăşească deficitul economic.

Flmul evocă pierderea puterii şi pierderea dragostei. Care dinte aceste teme este cea mai importantă pentru dv.?
Margaret Thatcher gândeşte că deciziile ei tranşante îi vor aduce ura populară, dar generaţiile următoare îi vor mulţumi. Iată modul în care un conducător trebuie să gândească întotdeauna – conform imaginii unei mame. Dacă gândeşti pe termen scurt, cazi în demagogie.

Să redai patruzeci de ani din viaţa lui Margaret Thatcher a fost o provocare incredibilă.
E dificil să faci aşa ceva, dar chiar la vârsta mea am mereu impresia că am doar 20 de ani – aşa că, în final, nu a fost prea complicat. În sinea ta, ai mereu impresia că eşti aceeaşi persoană ca la 16, 36 sau 56 de ani. Şi ai acces la roluri corespunzătoare vârstei pe care ai traversat-o.

Cronogic, cum s-a desfăşurat filmarea?
În a doua zi de filmare – după ce abia ieşisem din avion, venind din Connecticut – am realizat scena reuniunii Cabinetului, cea mai puternică din cariera lui Margaret, dar şi cea în care ea se simte cel mai izolată, în care totul se prăbuşeşte. Mă trezeam în fiecare dimineaţă spunându-mi: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că nu sunt Preşedintele Obama!” Ce meserie! După ce ai întruchipat un asemenea personaj, nu poţi simţi decât admiraţie în privinţa lui. Mă simţeam şi foarte umilă şi impresionată de ceea ce femeia aceasta a trebuit să poarte pe umeri. Oamenii cred că asemenea lucruri nu au nicio consecinţă asupra conducătorilor şi îi privesc pe aceştia ca pe nişte monştri sau ca pe nişte zei.

Ce impresie v-a făcut să vă aflaţi la tribuna Camerei Comunelor?
E o mare tensiune. Asta m-a făcut să intru în mintea lui Margaret Thatcher. Ea nu şi-a datorat parcursul excepţional capacităţii de a manipula mediile de informare, nici stratagemelor actualilor politicieni, cel puţin din ţara mea. Margaret Thatcher nu era simpatică, ci competentă şi perfect pregătită. Inainte de a interveni în dezbateri, voia să pareze toate întrebările posibile, inclusiv cele care nu fuseseră puse niciodată. Dacă dorea să-şi perenizeze poziţia, trebuia să fie mai bună decât oricare bărbat.

4. Margaret Thatcher - Elemente biografice

Margaret Thatcher a fost prima femeie şef de guvern din Occident. Mandatul ei de prim-ministru a fost cel mai lung din secolul al XX-lea.

1925 - Margaret Thatcher s-a născut la Grantham, Anglia. Tatăl ei era băcan.

1943 - Este admisă la Universitatea din Oxford, unde studiază Chimia. Este preşedinte al Asociaţiei Studenţilor Conservatori.
Sfârşitul anilor 1940. MT lucrează în cercetare, în domeniul chimiei.
1950 - MT candidează pentru Parlament din partea Partidului Conservator, organizaţia din Dartford, dar pierde alegerile.
1951 - Se căsătoreşte cu omul de afaceri Denis Thatcher.
1953 - Obţine o diplomă de avocat şi naşte doi gemeni, Carol şi Mark.
1959 - Se prezintă, cu succes, la alegerile parlamentare, în calitate de candidat al Partidului Conservator, organizaţia din Finchley, şi ajunge în Camera Comunelor.
1970 - Este numită, de către prim-ministrul Edward Heath, Secretar de stat la Educaţie şi Ştiinţe.
1974 - Ca urmare a înfrângerii suferite de guvernul lui Edward Heath la alegerile generale (legislative), MT îşi anunţă candidatura la postul de lider al Partidului Conservator.
1975 - Margaret Thatcher este aleasă lider al Partidului Conservator.
1976 - Uniunea Sovietică o porecleşte „Doamna de Fier”, din cauza poziţiei ei intransigente faţă de comunism.
1979 - MT conduce Partidul Conservator la victorie în alegerile generale şi devine prima femeie prim-ministru al ţării.
1980 - MT duce o politică de rigoare bugetară, în ciuda perioadei de recesiune şi de somaj ridicat.
1981 - În Regatul Unit izbucnesc revolte. MT îi face o vizită preşedintelui american Ronald Reagan, cu care stabileşte legături durabile.
1982 - Argentina invadează Insulele Falkland (teritoriu britanic). La iniţiativa lui MT se poartă un război, în urma căruia Marea Britanie recuperează acel teritoriu.
1983 - MT repurtează o victorie zdrobitore la alegerile generale şi începe un al doilea mandat de prim-ministru.
1984 - MT scapă de o tentativă de asasinat cu bombă, revendicată de IRA.
Începe îndelungata grevă a minerilor, ca urmare a închiderii minelor de cărbune.
1986 - Statul decide liberalizarea pieţelor financiare, fapt care generalizează un boom economic.
1987 - MT câştigă din nou alegerile generale şi începe cel de-al treilea mandat de prim-ministru.
1990 - MT introduce Poll Tax, un impozit individual bazat pe estimarea valorii locuinţei şi nu pe venituri.
Pe plan internaţional, MT se opune integrării Europei. Cele două puncte de vedere divizează partidul. Izbucnesc noi revolte din cauza Poll Tax. MT decide să nu mai candideze pentru realegerea în fruntea partidului şi părăseşte Downing Street.
1992 - Îşi ocupă locul în Camera Lorzilor, cu titlul Baroneasa Thatcher.
2002 - O serie de atacuri cerebrale o determină să se retragă din viaţa publică.
2003 - Decesul lui Denis Thatcher.

În zilele noastre, Margaret Thatcher îşi duce viaţa la Londra, unde rareori apare în public.

Intouchables (2011) - Guest-post de Teodora Apostol

2012-04-23T01:05:00.000+03:00

Nota IMDB: 8.5/10 (9 de la Teodora)
Regia: Olivier Nakache, Eric Toledano
Gen: comedie, dramă

Morala Teodorei: În fața bolilor și a nenorocirilor suntem cu toții egali, indiferent de etnie, sex, culoarea pielii sau poziție socială. Trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă, să apreciem ceea ce avem și să încercăm să găsim de fiecare dată germenele de optimism care se află în miezul lucrurilor.

Stimați cititori,
Nimic nu-mi face plăcere mai mare decât aceea de a descoperi oameni pasionați de cinematografie care împărtășesc și cu noi o frântură din gândul lor. Am fost foarte fericită când Teodora Apostol de la Despre filme mi-a onorat invitația de a scrie o recenzie pentru Cinematecă! Pune foarte multă pasiune în ceea ce face, lucru care mă determină să revin pe blogul ei și să-i citesc cronicile cu deosebit interes. Condeiul îi este prieten de fiecare dată. Pe de altă parte, mă determină să ridic standardul propriilor recenzii și să mă întreb, înciudată uneori, ”De unde i-a venit ideea asta?” Când mi-a confirmat că și pe ea o încearcă sentimente similare atunci când îi lecturează pe alții din blogosfera cinefilă, am realizat cât de bine ne completăm reciproc și câtă nevoie avem unii de ceilalți. O felicit pentru munca ei, de apreciat nu numai din perspectiva rezultatelor, ci și din a faptului că prea puținul timp liber pe care îl are la dispoziție nu o împiedică să ne împărtășească lucruri minunate . O mostră sinceră de pasiune care merită toate laudele și încurajările! Vă recomand să-i citiți recenzia - We Need to Talk About Kevin.

Sentimentul pe care îl ai în timpul filmului își face simțită prezența mult timp după genericul de final, prelingându-se pe durata a mai multe zile. Nici nu mai țin minte când a fost ultima dată când am avut această senzație persistentă, multiplă, după vizionarea unui film. Împăcare, serenitate, bucurie de a trăi - toate astea și ceva mai mult ne oferă Intouchables.
Cu un succes zdrobitor la public, Intouchables a depășit 19 milioane de spectatori la nivel internațional (and keep counting!), plasându-se pe locul doi în topul celor mai vizionate filme franțuzești - după Bienvenue chez les Ch'tis (2008), surclasând Marea Hoinareală din 1966 cu Louis de Funès - și pe locul trei în Box Office-ul francez (pe locul intâi e Titanicul, bineînțeles).
Și acum, întrebarea care decurge firesc din toate aceste informații este: ce are, domnule, filmul ăsta, de vorbește toată lumea despre el? De obicei, producțiile cu mare succes la public nu alunecă prea bine pe gâtul criticilor... Intouchables ce gust și consistență o avea?

Dintr-un foc, toată lumea l-a plasat alături de Le Scaphandre et le papillon și de Mar adentro, pentru că vorbește pe aceeași limbă despre un handicap grav: neputința de a te mișca. Și nu este vorba de ceva temporar, ci despre o traumă fizică permanentă pentru care nu ai răgazul să te pregătești - un dar pe care viața ți-l ia înapoi, fără drept de apel.
Povestea e cu atât mai tragică, cu cât este inspirată de un caz real. Olivier Nakache și Eric Toledano au fost impresionați de povestea lui Philippe Pozzo di Borgo, tetraplegic din cauza unui accident de parapantă. Pentru cine nu știe, tetraplegic înseamnă paralizat de la gât în jos, din cauza leziunii coloanei: Philippe poate să își miște doar capul, și controlează mișcările scaunului cu rotile suflând într-un dispozitiv special. Sentință pe viață.

Dar chiar dacă limba este aceeași, intonația este schimbată, iar accentele cad diferit. Intouchables alege o altfel de abordare, și tocmai de aici succesul uriaș pe care îl are. Personajul nostru este un tip "putred de bogat" care nu mai are pentru ce sa trăiască - asta până când îl cunoaște pe Driss, un tip nonconformist, certat cu legea și cu bunele maniere, însă care debordează de energie și de poftă de viață.

Optimismul molipsitor combinat cu umorul se transformă în medicamentul perfect pentru cineva care este condamnat să fie spectatorul propriei vieți - sau ce a mai rămas din ea. Astfel, Philippe (re)descoperă bucuria de a trăi, de a râde, de a gândi pozitiv și, da, de a iubi din nou. (By the way: habar n-aveam că tetraplegicii pot avea copii...)
Întâlnirea intempestivă dintre cei doi se lasă nu cu scântei, ci cu foc de artificii. Asistăm la un regal de bună dispoziție, cu muzică de calitate (coloana sonoră e semnată de Ludovico Einaudi) și talent cât cuprinde, dozate perfect și imbinate ca la carte.
Pe tot parcursul filmului am zâmbit reținut, am oftat, am zambit larg, am râs cu poftă, m-am delectat cu replicile absolut savuroase și am tremurat de frica finalului. Da, da, mă temeam că după atâta ras... știți voi.
Nu îmi plac spoilerele, așa că nu voi sufla un cuvințel în legătură cu asta...

Ce ar mai fi de zis? Intouchables nu are un personaj principal, ci două; tandemul François Cluzet - Omar Sy funcționează ireproșabil și nu îmi pot imagina pe altcineva în locul lor. Voi lăsa deoparte comparațiile uzate de toată lumea, de genul ilustrarea celor două handicapuri diferite (social și fizic) care se completează unul pe altul blablabla...
Acum am înțeles obsesia celor doi regizori pentru Sy, actorul-fetiș din filmele lor (Tellement proches, Those Happy Days). Și am înțeles și de ce acesta i-a suflat lui Jean Dujardin premiul César pentru interpretare.
Unii au comentat că e o comedie populisăa care (se) folosește (de) clisee. Alții, că poate fi interpretat dintr-o perspectivă rasistă. Adică de ce toți bogătașii sunt albi și toti negrii fură și îi caftesc pe ceilalți, și ce, dacă ești din ghetou nu ai auzit de Vivaldi?!?...
In fond, suntem înconjurați de clișee, până și viața noastră este un clișeu, de la un capăt la altul: ne naștem, trăim și murim. Spuneți-mi voi un clișeu mai tare ca ăsta.

P.S. Coloana sonoră, eclectică și superbă, o găsiți pe aici. Într-o amestecătură insolită, George Benson, Nina Simone, Terry Callier, Vivaldi, Weber, Chopin, Mozart și, bineînțeles, Earth Wind and Fire - Boogie Wonderland.