Un lucru sigur în privinţa mea, de curând declarat ca punct forte, este faptul că am o pasiune pentru oameni. Îmi place să-i ascult, să învăţ din experienţa lor şi, cel mai important pentru mine, să îi arăt şi altora, mai ales când sunt oameni care au ce oferi. De aceea iubesc evenimentele care fac acest lucru: iau o mână de oameni a căror cuvânt merge sprijinit de o experienţă de luat în seamă şi îi pun în faţa celor care sunt dispuşi să lase grijile de zi cu zi şi merg să îi cunoască şi să îi asculte.

Un astfel de eveniment este 11even, un eveniment naţional, dar care se întâmplă şi în Cluj, pe 25 mai 2012, la Best Western. Informaţii despre înscriere, agendă şi alte detalii găsiţi pe site-ul lor. Ce-mi place mie să vă spun, pentru că oamenii din organizare mi-au făcut onoarea de a mă invita drept blogger oficial, este motivul pentru care aş merge: Speakerii. Punctul forte al oricărui eveniment de acest gen, oamenii pe care îi poţi întâlni acolo sunt cu siguranţă din partea bună a societăţii. Iar eu am pus ochii pe trei dintre ei:

Cristina Bazavan îmi este prietenă bună şi v-am povestit de ea de atâtea ori încât o cunoaşteţi mai bine decât pe mine. Cu ea aş sta la poveşti zile întregi pentru că experienţa ei, atât ca jurnalist, cât şi ca om, este imensă. Iar modul în care povesteşte toate astea e atât de captivant că uiţi de orice detaliu din jurul tău.

Eliza Rogalski pentru că de numele ei se leagă o agenţie de publicitate din topul personal. Nu am cunoscut-o dar sunt sigur că e unul din acei oameni care vorbeşte cu pasiune despre ceea ce face. O pasiune molipsitoare. Sper ca în public să fie cât mai mulţi oameni de PR şi creaţie să înveţe câte ceva din vorbele doameni Rogalski.

Iulian Văcărean, de care am auzit doar lucruri bune până acum. De fapt nici nu mi-am dat seama că ştiu de el până când nu am citit rândurile de descriere de pe site-ul 11even. E omul care trăieşte pentru oameni, încercând până acum să pună pe picioare o serie de campanii umanitare cu scopuri clare şi extrem de folositoare.

Vă invit să mergeţi la eveniment şi să staţi în poziţia burete. Adică să absorbiţi tot utilul şi frumosul din oamenii care participă. Să faceţi asta şi pentru mine. Şi, ca să vă conving, ofer o invitaţie de două persoane celui sau celei care lasă într-un comentariu povestea unei întâmplări din care a învăţat un lucru care i-a folosit. Data limită: 17 mai 2012.

Acum doi ani am făcut cunoștință cu ei. Alergam prin centrul Clujului după un mic interviu ca să pot completa un reportaj. Primul material de genul de când mă mutasem. M-am îndrăgostit pe loc și am sperat că voi avea ocazia să-i mai întâlnesc. Apoi am cunoscut-o pe Codruta și pe al ei Jack. Erau membrii în asociația pe care am descoperit-o pe Eroilor și pe care am alergat-o.

Asociația pentru Câini de Salvare Transilvania este principala vinovată pentru Hiperparada Animalelor. Am scris de ei și anul trecut și o voi face de fiecare dată, pentru că ceea ce fac ei e mult mai mult decât simpla implicare într-o acțiune socială cum e parada. Ei salvează vieți, se antrenează constant pentru asta și de multe ori fac diferența între dezastre și situații fericite.

Ca să-i cunoașteți mergeți la Cora, sâmbătă și duminică (28 și 29 aprilie) între 10 și 16. O să vă placă, pentru că oamenii sunt geniali, iar cățeii lor extrem de sociabili și bine crescuți.

De când Cristi a ajuns în finala Românii au Talent, jumătate de internet vuieşte în speranţa demontării mitului. Am citit în ultimile zile zeci de articole şi comentarii care încearcă să-şi explice ce a făcut Gog pe scenă, cum a trişat el şi ce trucuri banale a pus de fapt pe farfuria românilor. Ba mai nou apar întrebări de genul: Dacă e atât de simplu ce a făcut, de ce a ajuns în finală?. A fraierit românii, asta a făcut!.

Câteva demonstraţii, câteva teorii ale conspiraţiei, alte zeci de comentarii răutăcioase cu un singur final. Cristi Gog este tot în finală şi, cu ajutorul celor care au înţeles ce face el de fapt, va câştiga competiţia. Cei care încearcă să-l demonteze nu înţeleg că-i fac de fapt un mare bine. Ei sunt cei în care a înflorit interesul. Cei care se vor uita şi data viitoare, care-i vor urmări fiecare mişcare, fiecare iluzie. Vor contestat totul, fără să ţină cont că el nu a mizat niciodată pe puterile magice. Ce nu înţeleg ei e că talentul lui nu stă în ceea ce face. Ci în cum face şi, mai important, cum ambalează şi ne arată nouă. Dexteritatea, inteligenţa, priceperea şi profesionalismul se cultivă, se învaţă. Talentul însă le îmbină, le ambalează şi le vinde.

Viaţa unui act artistic de calitate, fie el număr de iluzionism, spectacol de teatru, film, muzică, literatură sau pictură începe odată cu criticii. Niciodată cei mulţi care au pus preţ pe un produs cultural nu au adus atâta valoare cât au adăugat cei puţini care i-au dat cu piciorul încercând să demonstreze că e nulă. Şi asta pentru că mulţi vorbesc, dar puţini acţionează.

Pe voi, cei care demontaţi cu atâta vervă momentul lui Cristi, vă invit să-l reproduceţi. Să văd atunci dacă priceperea voastră merge mai departe de un mediu în care vocea se propagă mai repede decât conştiinţa.

Festivalul de la Cannes nu mai surprinde. Nici nu are nevoie pentru că tradiţia unui lucru bine făcut te scuteşte de chinul noutăţii, necunoscutului, surprizei. Riscul însă este mare, odată ajuns în vârf trebuie să păstrezi ştacheta, ba chiar să o ridici, nu neapărat prin noutate ci prin calitate. Da, calitatea nu se opreşte în vârf, căci sunt cu siguranţă culmi mai înalte de atins.

Anul acesta, Cannes pare că-şi păstrează standardele. Vom vedea reacţii după festival, dar cu listele de selecţie lucrurile stau bine.

Avem în deschidere Moonrise Kingdom (2012) a lui Wes Anderson, care mi-a trezit curiozitatea când am văzut castul. Atâtea vedete în şir n-au mai prins de mult producţiile. Şi combinaţia sună chiar bine: Bruce Willis, Bill Murray, Edward Norton şi Tilda Swinton, doar o parte dintre numele pe care Andreson le-a pus în linie pentru regatul lui. Şi, ştiindu-l pe Andreson, cel mai probabil fiecare dintre numele de mai sus e pus într-o situaţie mai puţin clasică. Vom vedea totuşi după premiera de la Cannes.

Apoi, în competiţia seniorilor, greii ce se bat pentru faima de câştigător la Cannes, mi-au făcut cu ochiul trei producţii. Două de-ale altora şi una autohtonă, a lui Mungiu care e pentru a doua oară la loc de cinste în festival.

The Paperboy (2012) mi-a stârnit interesul atunci când am văzut că regia e semnată de Lee Daniels. Regizorul născut în ’59 are în mânecă filmul Precious pe care trebuie să vi-l amintiţi din vâlva Oscarurilor lui 2010. Mie mi-a plăcut, aşa că urmăresc cu atenţie munca lui Daniels, până îmi dau seama dacă a fost o sclipire, sau asta e reţeta lui. Nici cast-ul nu-i pe bază de necunoscuţi: Zac Efron, John Cusack şi Nicole Kidman stau sus pe lista de actori. Chiar dacă se anunţă a fi un thriller, voi fi curios să dau un ochi peste el.

Următorul pe lista mea e Cosmopolis (2012), care, deşi îl are în rol principal pe Robert – Edward – Pattinson, a stârnit interesul criticilor ce urmăresc mult mai atenţi Cannes-ul decât mine şi m-a făcut curios pentru asta. Desigur, faptul că în film apare şi Juliette Binoche nu strică. Iar faptul că David Cronenberg regizează mă intrigă, pentru că, în mintea mea, el e omul insectelor. Dacă vă veţi uita pe filmografia lui, veţi observa afinitatea pentru artropode.

Am lăsat la urmă filmul lui Mungiu, Beyond the Hills (2012). Asta pentru că aici, curiozitatea mea nu vine din lista de actori sau activitatea regizorului. Cristian Mungiu şi-a făcut un renume prin victoria de la Cannes cu celebrul 4,3,2. Apoi, Amintiri din Epoca de Aur a demonstrat că are şi umor, iar colajul lui pe amintiri comuniste n-a dezamăgit. Rămâne de văzut dacă Dincolo de dealuri va dubla repertoriul de Cannes al regizorului.

În încheiere, surpriza plăcută vine dintr-o secţiune mai puţin mediatizată a festivalului. Selecţia producţiilor de şcoală de film mai pune un român pe lista potenţialilor laureaţi ai Cannes-ului. Cristi Iftime (UNATC) cu Tabăra din Răzoare merge să încerce Franţa cu degetul. Nu am văzut filmul, dar sper să o fac. Mai ales că de Iftime am auzit recent, nu datorită nominalizării lui la Cannes, ci pentru că a apărut pe lista de juraţi ai Timishort, festivalul de scurt-metraj al Timişoarei.

Aşteptăm deci în Mai să vedem cum decurge această ediţie a Cannes. Mai ales că România are şansă dublă la o menţiune pe listele celor mai buni participanţi. Baftă Mungiu, baftă Iftime, să ne aduceţi ceva bun!

Pentru prima dată de cât România (re)produce reality show-uri sunt nerăbdător să votez un concurent într-o astfel de competiţie. Nu credeam că voi ajunge vreodată aici, dar atunci când un prieten are nevoie de ajutor, iar asta implică doar un sms şi o rugăminte către voi nu pot să spun nu. Nu am vrut să spun nu atunci când Cristi Gog ne-a spus că are de gând să participe la Românii au Talent. Ştiam cu toţii că asta înseamnă o datorie morală pe care o avem faţă de el, datoria de a-l sprijini cât de bine putem, pentru că şi el, de atâtea ori, ne-a întins o mână, sau o lingură, când a fost nevoie.

Iată-ne astăzi, 20 aprilie, cu câteva ore înainte de semifinala în care prestează Gog, cum ne comportăm în mediul online românesc ca şi cum am face toţi parte dintr-o campanie deosebit de importantă. De fapt, “ca şi cum” e greşeală pentru că facem parte dintr-o campanie. Suntem porniţi să-l votăm şi să-l susţinem pe Cristi. Iar dacă asta nu-l va aduce în finală, talentul său o va face.

Citeam pe blogul lui Andi, tot felul de comentarii care-l acuzau pe Cristi de trucuri ieftine cu recuzită cumpărată la reducere şi abilităţi de hoţ. Pe cele din urmă sunt sigur că le are. Nu le arată, dar ochii şi mâinile lui se mişcă independent cu siguranţă. În schimb, trucurile ieftine le-a lăsat de mult în sertar. Pentru că e, înainte de toate, un profesionist. Nu-şi bate joc de ochii pe care-i înşeală atât de frumos. Spectacolul lui este veritabil şi nimic nu-l trădează. Nu a spus niciodată că ceea ce face e magie, dar după mine e. Completă şi pură magie căci magia nu implică neapărat super-puteri şi fapte ieşite din comun. Magia implică acel je ne sais quoi care ne relaxează, ne binedispune şi ne uimeşte.

De aceea vă rog, în seara asta, când pe scena Românii au Talent se va afişa Cristi Gog, rămâneţi lipiţi de televizor şi fiţi deschişi la magie. Iar apoi, drept răsplată, votaţi-l! Merită la fel de mult ca orice alt concurent să câştige. Dacă n-ar merita, cum credeţi că ne-a convins să-l susţinem cu o asemenea amploare? Intraţi numai pe orice blog din Cluj (ba şi pe câteva de prin alte oraşe) şi veţi înţelege. În numele nostru, al clujenilor, vă mulţumesc pentru vot!

LE: 1276 GOG

Absența din ultima vreme se datorează unei probleme pe care mai toți cei care își petrec viața în jurul scrisului. Fie că e pentru blog, școală, job sau pasiune, în ultimele două săptămâni am lovit un zid. Un blocaj al scriitorului cum ar spune englezul dacă ar ști limba noastră. De ieri totuși lucrurile par să se rezolve. Am reușit, mai mult din indignare să scriu o cronică scurtă unui film. Iar acum, cu greu, cuvânt cu cuvânt, pas cu pas, reușesc să pun litere aici.

O să mă opresc totuși la indignare. E cel mai prost sentiment pe care îl pot avea față de un film. Pentru că sunt la mijloc. Indignarea mea vine atunci când văd un film cu o idee bună tratată extrem de prost. Atât de prost încât îți vine să intri în ecran, să cauți regizorul, scenaristul și producătorul și să-i izbești de realitate. Adică să-i agăți din mers cu câte un papuc peste frunte. Poate se trezesc la realitate și nu mai pun suflet, bani și muncă în tot felul de rateuri cinema.

Nu de alta, dar în ultima vreme asistăm la nașterea unui nou gen de film: cinema raté. Și probabil mulți oameni din industrie și-au dat seama și încearcă să urce pe val, până nu se prinde toată lumea și se duce pe râpă și mișcarea asta. Să nu mă înțelegeți greșit, cinema raté nu adună filmele proaste, nici pe departe. Ci filmele care pornesc de la idei bune și se pierd în execuție, filmele care atunci când sunt mici sunt copiii minune și când cresc ajung niște derbedei fără speranță.

Îmi pare rău că am imaginea asta apocaliptico-pesimistă, dar nu pot să înțeleg ce se întâmplă. Mi-e frică totuși că în această vară, la festivalurile la care voi lua parte (dacă am noroc) voi face o selecție față de filmele din genul descris. Voi fi vânător și critic de cinema raté!

Dintr-o curiozitate personală, dar și din rațiuni de cercetare, permiteți-mi să vă întreb: Ce fel de filme vă plac? Știu că-i o întrebare banală, iar răspunsul va fi comedie, dramă, acțiune sau horror, dar vreau să mergem și puțin mai adânc. De ce vă plac? Trageți și cu niște exemple în mine, dacă e cu putință.

Chiar și așa pare simplu, dar o să vă rog să ne complicăm și mai tare. Pe lângă cele două răspunsuri și exemplul de rigoare, îmi permit să vă chinui și mai mult. Care-i sistemul intern care vă spune că un film e bun sau nu? Știți înainte să vedeți filmul sau după? Ce din mintea voastră decide lucrurile astea? Oricât de ciudat ar părea, vă asigur că am motive solide de a vă chestiona.

În primul rând voi reuși să mă dumiresc, să înțeleg cum gândiți și ce pot scrie ca să vă gâdil interesul, iar apoi voi putea calcula câte ceva să decid dacă soluția pe care o gândesc eu are vreo șansă să devină și utilă. Vă voi rămâne dator, dar promit să mă revanșez cu materiale mai bune după ce termin toată mișcarea de restructurare a politicii editoriale de aici. În cuvinte mai simple, o să scriu mai bine despre ceea ce îmi place ca să vă placă și vouă.

Sper că-i un târg bun. Dacă nu-i, răspundeți și lăsați factura.

David Allen Cluck a intrat în industria filmului acum 23 de ani şi a lucrat pentru zeci de producţii destinate micului şi marelui ecran. Specializat în producţie şi asistenţă regie, David a avut ocazia de a lucra cu mulţi dintre oamenii importanţi ai filmului internaţional. Cel mai cunoscut proiect al său este „The Artist”, vedeta premiilor Oscar din acest an, unde a lucrat ca prim asistent de regie, dar şi ca actor.

Ca să te cunoaştem mai bine te rog să-mi faci un scurt rezumat al CV-ului tău. Povestea scurtă a vieţii tale profesionale.

Sunt născut în sudul Californiei, crescut în San Clemente. Am petrecut doi ani studiind producţia de televiziune la Universitatea San Antonio. În lumea filmului am intrat în 1990, după ce am lucrat patru ani în televiziune. Cea mai mare parte a carierei mi-am petrecut-o ca freelancer în poziţii de asistent al mai multor regizori şi producător. Am făcut în cei 23 de ani de toate, de la filme la videoclipuri muzicale, la spoturi pentru McDonanld’s, la promo-uri pentru televiziuni.

Cum ai ajuns să lucrezi ca asistent al lui Michel Hazanavicius?

Asociatul meu, Richard Middleton, producător executiv al „The Artist”, m-a recomandat lui Michel Hazanavicius şi asistentului său francez, James Canal. După un interviu destul de general, mi-a fost oferit postul de prim asistent de regie pentru Statele Unite ale Americii. Nu mă aşteptam să fie atât de simplu, dar important e rezultatul, nu?

Ce a trebuit să faci ca asistent de regie pentru „The Artist”?

Rolul meu a fost de a lucra alături de James Canal în conturarea orarului de filmări. Am fost responsabil de comunicarea cu echipa americană şi cu distribuţia filmului şi am asistat în conducerea platoului de filmare. Am făcut regie cu actorii din background şi am şi jucat în scena finală a filmului. Sunt mândru că am avut onoarea de a avea cele mai multe replici vorbite în film.

Poţi să-mi descrii experienţa de a lucra pentru un film mut, alb-negru în contextul acestei ere tehnologice?

Documentarea şi pregătirea pentru film au fost extrem de distractive. Ne-am uitat la multe filme clasice, alb-negru din anii 20 şi 30. De asemenea, am avut acces la câteva albume cu fotografii de arhivă din spatele camerelor. Eu şi echipa mea am lucrat îndeaproape cu departamentul de costume, am realizat castingul pentru figuranţi şi am colaborat cu cei care s-au ocupat de machiaj şi coafură pentru a ne documenta şi a stabili înfăţişarea tuturor celor ce urmau să apară în film.

Desginerul nostru de costume, Mark Bridges, şi echipa lui au făcut o treabă excelentă cu îmbrăcămintea actorilor. Atenţia la detalii şi nivelul înalt de coordonare şi execuţie pe platou a fost excepţional (ăsta fiind şi motivul pentru care Mark a câştigat Oscarul). Departamentul de recuzită a făcut de asemenea o treabă excelentă în a crea şi oferi recuzită autentică perioadei respective şi creativitatea şi profesionalismul lor au ridicat mult nivelul filmului.

Crezi că e greu să vinzi o astfel de producţie unui public obişnuit cu tehnologia 3D şi efectele vizuale?

Cred că filmul a fost distribuit în SUA de compania care a dovedit de multe ori că are abilitatea de a sprijini filme independente, de mare calitate, să-şi găsească publicul, compania Weinstein. Încrederea nemişcată pe care Harvey şi echipa lui le-au arătat şi continuă să o arate filmului nostru este motivul pentru succesul de box office al producţiei. Cred că publicul de film va reacţiona mereu la o poveste bună. Nu contează că este alb-negru sau color, mut sau în 3D, un film bine făcut va intra şi va rămâne mereu în atenţia publicului.

Poţi să-mi povesteşti cea mai grea zi de pe platoul „Artistului”?

Pentru mine, una din cele mai grele, dar cele mai frumoase zile pe platou, a fost când am filmat scena reacţiei publicului atunci când George Valentin salută publicul alături de câinele Jack şi partenera sa Constance, la premiera filmului. A trebuit să mutăm de 12 ori cei 160 de figuranţi, din loc în loc, pe scaunele din cinema, ca să-i filmăm în fiecare poziţie, şi apoi să folosim efecte vizuale pentru a lega filmările între ele şi a obţine o sală de 1200 de locuri plină. Treaba mea a fost să joc rolul lui George aproape toată ziua, ca să obţinem reacţiile necesare din partea excelentului nostru grup de figuranţi. A fost extrem de obositor, dar foarte distractiv.

O altă zi provocatoare a fost când Michel m-a distribuit pe loc să joc rolul asistentului de regie pentru scena reală (chiar după dansul de la final). A fost destul de dificil pentru că trebuia să fiu şi actor, dar, în acelaşi timp, să-mi fac şi treaba pentru care am fost angajat. Departamentele de machiaj, coafură şi garderobă au fost nevoite să facă o treabă foarte bună într-un timp foarte scurt ca să mă facă să arăt ca în anii 30.

Crezi că munca pentru un film câştigător de Oscar te va ajuta în carieră?

Artistul, cu tot succesul şi premiile lui, este un film excelent pentru CV-ul meu. Este un avantaj uriaş cu care voi fi luat în considerare în proiectele viitoare. Sunt foarte norocos că am lucrat cu Michel, Jean Dujardin, Berenice şi întreaga echipă. Sper că voi lucra din nou cu ei în viitor.

Poţi să ne povesteşti câte ceva despre proiectele pentru care lucrezi acum?

În acest moment, nu lucrez ca prim asistent de regie pentru nimeni. Am câteva proiecte pe care le dezvolt ca producător, iar majoritatea dintre ele au loc în Asia (am produs un film în 2008 numit „Formosa Betrayed”, care a fost filmat în Chicago şi Bangkok). De asemenea, lucrez la câteva reclame şi promouri pentru o reţea de televiziune, ca producător.

Am fost foarte norocos să lucrez vara trecută cu Jean Dujardin în Las Vegas la cel mai recent film al lui „Les Infideles”. Jean şi partenerul său Guillaume Lacroix au produs filmul şi împreună cu Gilles Lelouche au regizat secvenţa din Las Vegas. Am muncit pentru două săptămâni alături de ei şi a fost o perioadă superbă alături de mulţi dintre membrii echipei „The Artist”.

Anul trecut mi-am făcut un moft şi am participat la Premiile Gopo. Mi-a plăcut, deşi nu am urmărit minut cu minut ce se întâmpla pe scenă, ci mai degrabă am învăţat industria, am cunoscut oameni şi m-am asigurat că nu ratez ocazia de a aborda oamenii pe care îi admir în filmul românesc.

De atunci au trecut multe peste mine. Festivaluri de filme, vizionări, interviuri, cronici, zeci de oameni de pe la noi, dar şi din afară. A mai trecut şi o ediţie de oscaruri unde am stat lipit cu ochii de ecran şi am scris, minut de minut ce se întâmplă şi cum mi se pare. Acum am intrat în febra pregătirilor. Mi-e frică de ce vine. Trebuie să-mi pregătesc licenţa, dar în acelaşi timp sunt conştient că vin TIFF-ul şi Comedy Cluj. Ba pe lângă, sper să ajung din nou în deltă la Anonimul, pe malul dunării la Festivalul Degustătorilor de Film şi Artă Culinară, la Mediaş pentru festivalul care m-a uimit la prima ediţie şi de ce nu, alte provocări de film.

Însă am început cu stângul. Nu am mers la Premiile Gopo şi-mi pare rău. E un eveniment important din cinematografia românească şi am dat cu piciorul fără să vreau. Acum îmi pare rău, dar ştiu că nu am ce face, aşa că ţin capul sus şi îi felicit pe cei care au fost. Sper să citesc lucruri frumoase de acolo. Şi anul viitor să nu mai ratez ceremonia.

Până atunci abia aştept să înceapă sezonul de film 2012. Eu sunt pregătit. Voi?

Din fotoliu viaţa se vede altfel. Cu muzică în surdină, un vin bun alături şi un film captivant, viaţa e mai frumoasă. Se te tot relaxezi, fără să-ţi pese de nimic, fără să-ţi treacă vreo grijă prin cap sau să-ţi sune telefonul de la serviciu. Filmul să curgă, vinul să dispară, prin faţă să se plimbe când un platou cu brânzeturi, când unul cu fructe, doar doar ţi-ar fi viaţa mai dragă. Dar ăsta-i un strop de perfecţiune şi perfecţiunea se atinge greu, oricât de simplă ar părea.

Aşa că acum nu stau nici într-un fotoliu, n-am niciun vin alături sau un film în faţă, iar platourile de brânzeturi şi fructe nu-s potrivite fără licoare. Doar muzica e în surdină, iar cei din jur mi-s şi colegi şi prieteni. Mai sunt şi clienţii, dar de ei fac abstracţie. Ei se relaxează, se bucură de ce avem de oferit şi viaţa curge, la fel ca someşul lângă mine. Raţele sunt încă aici, maşinile trec mereu pe pod, iar uşa noastră se deschide des, din ce în ce mai des. Iar eu stau în faţa laptop-ului, muncesc cu spor şi drag şi visez să vânez vreo două raţe. Atât mi-a rămas, instinctul de vânător, dorinţă în faţa raţelor de pe Someş.