Recomandat de bookiseala.ro

Manual de campanie electorală – cu elemente de New Media are toate ingredientele necesare unei campanii de succes: de la alegerea siglei, a sloganului, a a afişului electoral, a bannerelor, până la promovarea pe internet. Ce e NOU şi în carte şi în spaţiul public este dorinţa publicului de  a interacţiona rapid cu fiecare candidat. Înaintea apariţiei internetului era mai greu. „New Media a schimbat paradigma comunicării. Acum comunicarea este mult mai personalizată şi mai angajantă. Un candidat de succes trebuie să stea de vorbă cu oamenii de pe net, să aibă răspunsuri live şi să nu se ascundă în spatele consilierilor,” a declarat autorul ziarului www.evz.ro

Ghidul de campanie al lui Marius Ghilezan, deşi apărut în 2000(2012), rămâne cel mai consistent şi mai practic îndreptar pentru cei care vor să reuşească în viaţa politică.

Cititorii pot învăţa cum se face o strategie câştigătoare, cum se constuieşte un mesaj percutant, ce înseamnă imaginea publică şi cum se citesc sondajele de opinie, altfel decât o fac mai toţi politicienii. Sfaturi practice cu exemple concludente fac din carte un îndreptar la îndemâna oricui doreşte să câştige voturi şi să obţină mult râvnita încredere a electoratului.

Capitole

1. Introducere şi definiţie

2. Identitatea şi imaginea organizaţiei politice

3. Cultura organizaţională

4. Arta conducerii

5. Recrutarea candidaţilor

6. Profilul candidatului

7. Profilul alegătorului

8. Recrutarea echipei de campanie

9. Rolul agenţilor electorali

10. Cum se construieşte o reţea

11. Munca de teren

12. Sondarea opiniei publice

13. Campania electorală

14. Creativitatea

15. Între publicitate şi comunicarea politică

16. Comunicarea politică

17. Rolul psihologiei mulţimilor

18. Instrumente de comunicare

19. Discursul electoral

20. Mesajul

21. Sloganul

22. Interviul

23. Dezbaterile

24. Realizarea publicaţiilor proprii

25. Culoarea

26. Simbolul

27. Funcţia asociativă

28. Rolul spin-doctorilor

29. Relaţia cu publicul

30. Comunicarea n0n-verbală

31. Graffiti

32. Telefonul alegătorului

33. Trimiterea scrisorilor electorale

34. Fotografia elecorală

35. Afişul

36. Caricatura

37. Persuasiunea

38. Marketingul politic

39. Strategia de campanie

40. Relaţia cu presa

41. Televiziunea, magia spectacolului

42. Videoclipul electoral

43. Radioul

44. Organizarea evenimentelor speciale

45. Strîngerea fondurilor

46. Construcţia bugetului

Adauga in cosul de cumparaturi.

Două organizaţii secrete, Apărătorii şi Cuceritorii, se confruntă pentru supremaţie asupra Europei la începutul secolului al XV-lea. Apărătorii, elita luptătorilor care apără Europa creştină de ameninţarea distrugerii totale, se împotrivesc ascensiunii Cuceritorilor, care reprezintă lumea Asiei centrale, care doreşte ştergerea de pe faţa Pământului a civilizaţiei creştine, în spiritul vechilor legi ale lui Ginghis Han. Confruntarea celor două lumi se petrece în Moldova lui Ştefan cel Mare, al cărui strateg este căpitanul Cosmin Oană, unul din cei mai buni “apăratori”. În paralel cu marile bătălii, povestea urmăreşte destinul celor doi copii ai căpitanului Oană, Alexandru şi Ştefănel. În timp ce Alexandru este educat în spiritul civilizaţiei veneţiene, Ştefănel este răpit de tătari şi învaţă tainele şi tehnicile de luptă asiatice, întorcându-se la Istanbul şi preluând conducerea Ordinului Cuceritorilor. Bătălia finală coincide cu regăsirea celor doi fraţi şi schimbă decisiv destinul Europei.

Apărătorii este un roman fascinant şi extrem de modern, cu acţiuni care se desfăşoară în paralel pe mai multe planuri, bătălii formidabile şi descrieri de civilizaţii mai puţin cunoscute. Scrisă într-un ritm alert, cinematografic, povestea îşi poartă eroii prin toate colţurile lumii, de la Veneţia, trecând prin peninsula Balcanică, Moldova, Istanbul, munţii Caucaz, Mongolia şi ajunge, refăcând Drumul Mătăsii, până în Japonia stăpânită de clanurile ninja.

Extrem de bine documentat, Radu Ciobotea reuşeşte să refacă atmosfera secolului al XV-lea, într-un context al eternei bătălii dintre Bine şi Rău, dintre strălucirea civilizaţiei renascentiste şi barbaria hoardelor tătare. “Apărătorii” nu este doar un roman istoric de capă şi spadă, ci conţine toate elementele unei intrigi oculte, poveşti de dragoste, mistere şi tradiţii din toate colţurile lumii. Ne descrie apariţia primelor ziare, sisteme de comunicaţie rapida inventate acum 500 de ani, tactici si strategii de război, mentalităţi, obiceiuri şi stiluri de viaţă, un univers fantastic şi credibil, în care personajele se mişcă natural. Dacă Stăpânul inelelor se întâlneşte undeva cu Codul lui da Vinci, atunci sigur, în scenariul lui Radu Ciobotea. Păcat că niciun regizor român nu a pus încă ochii pe el.

Născut la 1 iulie 1960, Radu Ciobotea este un scriitor român cu o bogată experienţă jurnalistică. Redactor la “Evenimentul zilei”, unul din cele mai importante cotidiane din România de după Revoluţie, a fost corespondent de război pe fronturile din fosta Iugoslavie, publicând mai multe volume de reportaje de război şi analize istorice. Este doctor în literatura comparată la Universitatea “Babes-Bolyai” din Cluj, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi conferenţiar la Catedra de Jurnalism a Universităţii “Aurel Vlaicu” din Arad. În prezent, pregăteşte continuarea romanului “Apărătorii”. A murit în ziua de Paști a anului 2021, la vârsta de 61 de ani, lăsând urmașilor săi un scenariu de Neflix, cum avea să scrie Marius Ghilezan în „România liberă.”

Adauga in cosul de cumparaturi.

Autorul Cornel Păunescu realizează un ecorșeu al corpului social din perioada comunistă. Naveta. Repartiția. Locuința. Statul în gazdă. Acestor teme predilecte din viața oricărui tânăr ieșit de pe băncile școlilor li se adaugă eternele drame provocate de iubire.

Sumarizând în câteva cuvinte, cartea ar putea fi descrisă drept un elogiu adus eternului feminin.

Volumul are o structură interesantă. E ca un puzzle de povestiri de amor. Dar și un lapidar de drame. Toate pentru a descrie climatul social în care povestitorul nu apare ca personaj decât ca o boare în diminețile de toamnă. „Lumina lumânării făcea paginile cărții mai prietenoase, desenele mai pline de viață,” scrie autorul.

Iubirea cu nesaț. Adulterul. Moartea. Țarina. Preotul. Datina. Toate apar și dispar ca niște năluci.
Ritmul cărții e al omului grăbit.

Autorul, deși extrem de darnic cu metaforele, grăbește ritmul. Ține cititorul în tensiune. Introduce pe  scenă mereu personaje noi. O constantă de nume, însă, apare mereu: Maria.

Citește și: ”Fata pădurii”, o cutremurătoare poveste de viață și moarte

Povestirea care dă titlul cărții e legată de o formă de existență descoperită în pădure de Maria a lui Ion, femeie alungată de noră și de fiu din casă. Urla ca o fiară. A luat-o acasă. A botezat-o cu numele Ana. A crescut-o. S-a făcut mare, în ciuda urii cuplului Pătru și Zamfira, pe care Dumnezeu nu-o mai sătura de averi. Când moare Maria, Ana, asemenea unui câine, se sfârșește pe mormântul acesteia. O scenă de film.

Povestea cadru e doar o ancoră pentru a descrie devenirea umană. Autorul parcă ar vrea să ne spună: „nu uita de unde a-i plecat.”

Personajele de diferite medii sociale sunt bine tușate. Ființe puternice. Adevărate caractere. Meritul cărții e că povestitorul nu apare decât în final când își vindecă o boală a maturității, dar îi moare mama.

n

Săptămâna aceasta, va avea loc lansarea cărții „Cruciada Diviziei de Cremene. Cu tricolorul în Caucaz: viaţa şi memoriile generalului Ioan Dumitrache, Cavaler al „Crucii de Fier”, de Florian Bichir. Evenimentul va avea loc miercuri, 17 octombrie 2018, ora 15.00, la Cercul Militar Naţional, Galeria Artelor.

Cartea prezintă activitatea și memoriile generalului Ion Dumitrache, cel ce a condus unitățile Armatei române care au atins cel mai estic punct al celui de-al doilea război mondial, ajungând până aproape de Cecenia.

La eveniment vor lua cuvântul Adrian Pandea, directorul Editurii Militare, conf. univ. dr. Constantin Buchet, președinte CNSAS, col. prof. univ. dr. Dorel Bușe, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”.

Florian Bichir este un istoric și jurnalist român. Doctor în Științe politice și în Teologie, este cercetător științific al Academiei Române, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană-Iaşi și lect. univ. dr. la Universitatea Națională de Apărare „Carol I”

Protestele studenţilor din 1968 au dus la cea mai mare victorie electorală a dreptei gaulliste

Franţa – 1968. În februarie 1968 comuniştii şi socialiştii francezi au format o alianţă pentru dărâmarea de la putere a lui Charles de Gaulle şi a partidului său de dreapta. La 22 martie, 150 de studenți, porecliţi lefetişti, au ocupat clădirea administrativă a Universităţii Paris din Nanterre, un orăşel din suburbia capitalei Franţei, pe motiv că politicul şi birocraţia controlează finanţarea universităţii. Conducerea a chemat Poliţia. Studenţii au plecat paşnic. Peste o săptămâna au fost judecaţi de comisia disciplinară.

Pumnul ridicat, simbol al revoluţiei

Protestele au continuat. Autorităţile au închis Sorbona. Zeci de mii de studenţi, purtând cărticele roşii cu învăţăturile lui Mao şi cu pumnul mâinii stângi ridicat, au mărşăluit pe străzile bătrânului oraş. Manifestanţii s-au bătut cu organele de ordine, când au vrut să traverseze podul peste Sena. Au urmat sute de arestări. Guvernul George Pompidou i-a eliberat. Acţiunile de protest au culminat în zilele următoare cu declanşarea grevei generale a muncitorilor. Oferta de creştere salarială cu 10% a fost respinsă de liderii sindicali. François Mitterrand, liderul Federaţiei Democraţilor şi a Stângii Socialiste, a anunţat sfârşitul Republicii. În ziua de 30 mai, 500.000 de protestatari au mărşăluit cântând “Adieu, de Gaulle!” Preşedintele a dizolvat Adunarea Naţională, dar a refuzat să demisioneze, anunţând alegeri pentru mijlocul lunii iunie. În 16 iunie, partidul de centru dreapta a generalului de Gaulles a obţinut o victorie zdrobitoare cu 72%.

Ce s-a întâmplat cu liderii protestatarilor?

Daniel Cohn Bendt, liderul baricadelor pariziene, a devenit un foarte conformist europarlamentar, marele anarhist de atunci, Joshka Fischer, a ajuns ministru de externe al Germaniei. Bernard-Henri Lévye a denunţat ulterior cu sarcasm “iluziile intelectualităţii franceze,” lovite de cecitate în faţa realităţilor totalitarismului comunist.

Occupy Wall Street

La iniţiativa organizaţiei anticapitaliste şi pro-mediu, Adbusters, în ziua de 17 septembrie 2011 s-au adunat mai mulţi neomarxişti în Parcul Zucotti, de lângă Wall Street din New York, sub pretextul că “suntem 99%” cu inegalităţi salariale şi drepturi la sănătate. De acolo, strânşi într-un grup considerabil au plecat încolonaţi în vederea ocupării Bursei de Valori, a sediilor marilor corporaţii şi pentru invadarea băncilor. S-a creat un grup de acţiune New Yorkers Against Budget Cuts (NYAB). Liderii s-au organizat, culminând cu protestul a un milion de oameni. Cel mai mare sponsor al mișcării a fost fostul vicepreședinte al New York Mercantile Exchange, Robert Halper, firma sa fiind concurentă clasicei Burse.

Ce a urmat?

Inevitabil, bursele americane au căzut. Milioane de americani şi-au văzut acţiunile depreciate în doar câteva zile. Cine a câştigat? Marii jucători pe pieţele de capital care au premeditat “protestele,” vânzând scump şi cumpărând ieftin după o săptămână de acţiuni violente în stradă.

Dintre cei 700 de protestatari arestaţi, opt, în frunte cu un episcop, au fost condamnaţi pentru tulburarea ordinii publice şi violenţe asupra organelor de ordine. Tânărul economist francez de stânga, Thomas Piketty, a vândut 700.000 de cărţi la aniversarea a trei ani de la fenomenul Occupy. “Din umbra copacilor de salcâm din parcul Zuccotti din apropierea Bursei de Valori din New York, crezul grupului împotriva inegalităților salariale, împotriva lăcomiei corporatiste, a corupţiei din politică – notează corespondentul CNN, la şase ani de la evenimente – a condus la apariția unei varietăți de cauze – de la mişcarea “Problema Vieţii Negrilor”, la ascensiunea lui Bernie Sanders în sondaje pentru preşedinţia SUA. Unul dintre key-speakers-ii protestelor, Colin Kaepernick, a devenit o voce împotriva rasismului instituțional.”

Internaţionala…

Pe 15 octombrie 2011, mişcarea s-a internaţionalizat. „Ocupanţii” new-yorkezi au organizat o acţiune coordonată în 90 de ţări şi o mie de oraşe din toată lumea. În Spania, unde au participat cateva sute de mii de persoane, aceasta mişcare a fost numită „Indignados” (Indignaţii), devenind deosebit puternică.

De la Indignados, la Podemos

Inspiraţi din fenomenul “Occupy”, un mic grup de activiști furioși au lansat în octombrie 2011, în Spania, mișcarea Indignados, anti-austeritate. Presa latină nota la acea vreme: „probabil că niciodată nimeni nu şi-a putut imagina că va crește atât de mare, răspândindu-se dincolo de țară și scuturând însăși nucleul dur al politicii spaniole. Pe măsură ce criza s-a accentuat, spaniolii au ales să voteze Partidul Popular Conservator (PP) în noiembrie 2011, alungând socialiștii de la putere.
PP a continuat și a aprofundat politica de reducere a cheltuielilor și de majorări de impozite aplicate de guvernul anterior, în încercarea de a scoate țara din colapsul economic. Popularii au reuşit după doi ani să readucă Spania înapoi la creștere economică, dar cu un cost social mare.

Măsurile de austeritate au accentuat inegalităţile şi o serie de scandaluri de corupţie au lovit în imaginea PP, construindu-se în societate, pas cu pas, resentimente faţă de elite. Aşa a apărut pe scena politică Podemos, un partid anti-austeritate, de extrema stângă, în ianuarie 2014.

Criticată ca o grupare populistă, anti-stabilitate de către politicienii consacraţi, fiind considerat levierul partidului grec Syriza, apărut tot din „spuma” crizei, a reuşit în doi ani de la înfiinţare să devină a treia forţă politică.

Podemos, ultraşii din Parlamentul spaniol

O nouă generație politică s-a născut astfel: din 350 de parlamentari, 211 nu au avut niciodată un loc parlamentar – bărbați și femei excentrice, fără experienţă în practica administrării ţării au fost puşi să facă legi.

Mișcarea Indignados s-a infiltrat insidios în primăriile marilor orașe, precum Madrid și Barcelona, activiștii ocupând acum poziții proeminente după alegerile locale din luna mai a anului 2015.

Cea mai mare “reuşită” a partidului Podemos a fost lăsarea Majestăţii Sale doi ani fără guvern, pentru că Podemos arbitra între stânga şi dreapta politică din Parlament. Nimeni dintre cele două partide clasice, cel popular şi cel socialist, n-a dorit să se asocieze la guvernare cu reprezentanţii Podemos. Nu a existat în acest timp o majoritate parlamentară.
În februarie 2018, Mariano Rajoy, a fost trântit de socialişti prin Moţiunea de cenzură. Podemos jubila. La fel şi astăzi.

Criticii bogaţilor s-au mutat în palat

Pablo Iglesias şi Irene Montero, numărul unul şi doi al celui de-al treilea partid din Spania, Podemos, şi-au cumpărat o vilă de peste 600.000 de euro cu piscină într-o suburbie înstărită a Madridului, anunţa recent un tabloid spaniol, citat de Digi.tv.

Primăvara arabă

După ce marii lideri ai lumii au colaborat cu dictatorii ţărilor arabe, strategii militari şi politici au calculat că declanşarea unor războie contra acestora ar fi prea costisitoare. Mult mai ieftină a fost activarea societăţii civile dispuse la revoltă.
Totul a început prin mesaje postate în 2011 pe reţeaua de socializare Facebook în Egipt de către o serie de activişti civici. Curentul provocat s-a extins şi în alte state. Li se cerea arabilor să-și ia „țara înapoi” de la elite corupte. Primăvara arabă a reunit, pentru scurt timp, atât secularişti, cât și islamiști, grupuri de stânga și promotori ai reformelor economice liberale, clase de mijloc și săraci.

Au urmat războaie civile, lovituri de stat, crize economice şi uciderea liderilor

Primăvara arabă a înlăturat o serie de dictatori. Ce a urmat? Războiul civil din Siria, invadarea Irak-ului, urmat de un război fratricid de lungă durată, criza egipteană, culminând cu lovitura de stat de la Cairo, războiul civil libian și criza din Yemen, urmată de permanente lupte între facţiuni religioase şi uciderea preşedintelui Ali Abdullah Saleh. Liderul Libanului, Muamar Gadaffi, a fost de asemenea omorât de către rebeli. Invazia militară internaţională nu s-a lăsat aşteptată.

Cum s-a sfârşit?

Economiile ţărilor trecute prin aceste acţiuni de amploare au fost distruse. Arabii rămaşi acasă trăiesc tot mai prost. Sărăcia s-a accentuat. Aproape un milion de musulmani au imigrat în Europa, lăsând acasă copii şi părinţi, comentează un analist american.

Revoltele din Piaţa Taksim din Instanbul

Manifestaţiile au fost declanşate în primăvara anului 2013, în urma intervenţiei în forţă a poliţiei pentru evacuarea a câtorva sute de activişti care ocupau de trei zile Parcul Gezi, din Piaţa Taksim Viagra online fără rețetă Generică în România, în încercarea de a împiedică tăierea a 600 de copaci ce nu permiteau ridicarea unui controversat proiect imobiliar, inclusiv a unui mall. Protestatarii au atacat cu sticle incendiare şi pietre forţele de ordine, care au ripostat cu gaze lacrimogene şi tunuri de apă. Sute de mii de turci li s-au alăturat într-un protest devenit ad-hoc împotriva lui Erdogan. Mitingurile au durat mai multe săptămâni. Activişti civici din întreaga lume, inclusiv din România, au fost prezenţi printre protestatari.

Ce a urmat?

În urma protestelor, o serie de investitori străini şi-au retras business-urile din Turcia, creşterea economică de 8% s-a oprit, a început declinul economic, milioane de turişti nu au mai venit ani de zile la Kushadasi sau în resorturile de pe litoralul vestic.
Erdogan a scos militarii în stradă, făcând mii de arestări printre opozanţi, în urmă cu doi ani. Protestul din Piaţa Taksim fiind pretextul începerii regimului de dictatură personală a acestuia.

Preşedintele Recep Tayyip Erdogan, reales pe 24 iunie 2018, va depune jurământul luni, marcând intrarea în noul sistem prezidenţial, care îi conferă puteri larg sporite, relatează AFP, informează News.ro.

Maidanul de la Kiev şi prăbuşirea grivnei, moneda naţională a Ucrainei

Protestele pro-europene din Ucraina, începute în ziua de 21 noiembrie 2013, când guvernul ucrainean a declarat că stopează procesul de asociere cu Uniunea Europeană, au adunat sute de mii de demonstranţi. Canalele internaţionale au dat o atenţie sporită evenimentelor, pe care le-au denumit euromaidan de la numele pieţei centrale din Kiev, unde se aduna lumea, Maidan Nezalejnosti. Pentru prima oară a apărut haştagul pe internet.

Ca o componentă de impact a comunicării, televiziunile internaţionale prezentau mereu figuri de copii cu figuri triste.

Eromaidanul a condus la fuga preşedintelui Viktor Ianukovici, dat în urmărire generală pentru crime şi abuzuri împotriva demnităţii umane, fiind de cinci ani de negăsit.

Ce a urmat?

Ucraina a pierdut Crimeea, fără a opune prea mare rezistenţă ocupantului rus. Economia acestei ţări s-a prăbuşit cu 15% în trimestrul patru a anului următor, grivna (moneda naţională) a picat cu aproape 70% după un an, iar preţurile de consum au crescut cu 26%, fiind urmată de o inflaţie galopantă în ultimele luni ale anului 2018. Rezervele valutare ale băncii centrale seacă rapid. Criza economică adâncă pe care a adus-o războiul cu forţele separatiste pro-ruse loveşte cel mai dur în populaţie. În Rusia, tot populaţia este prima care simte impactul unei recesiuni adâncite de sancţiunile financiare impuse de Occident tocmai din cauza acţiunilor Kremlinului de destabilizare a Ucrainei. Preţul benzinei din Ucraina este similar celei româneşti. O familie trăieşte bine, conform mărturiilor românilor de peste Tisa, cu un venit de 100 de Euro. Nu există sistem public de sănătate. Fiecare bolnav îşi plăteşte spitalizarea sau medicamentele. Iuri s-a născut fără peretele despărţitor dintre ventricolul stâng şi cel drept al inimii. Are 26 de ani. E o minune că a supravieţuit cu aşa o malformaţie, spun specialiştii. I s-a recomandat că salvarea vieţii sale poate fi făcută doar în România. Dar nu contribuie la sistemul public de sănătate. Şucubăţ, mi-a povestit că l-au învăţat românii de dincoace de Tisa cum să-şi plătească în România trei luni dările medicale.

Articol apărut pe Newstandard.ro

De Pandelica Radeș

În august 1916, după doi ani de neutralitate, România a intrat în Primul Război Mondial. Condiţia pusă de Regina Maria, pentru intrarea în război, era Reîntregirea Neamului Românesc prin readucerea la Patria Mamă a teritoriilor pierdute: Basarabia, partea de nord a Bucovinei şi Transilvania. Se face mobilizarea generală a armatei române prin ordin dat, concomitent trăgându-se, noaptea, clopotele în sate. Producându-se o panică mare prin această măsură, s-a hotărât să nu se mai repede niciodată această experienţă, pentru niciun eveniment. Atunci au plecat pe front bărbaţi valizi printre care s-a numărat şi bunicul meu Gheorghe Rudeanu, zis Iorgu. Rămăsese acasă trei fetiţe, băiatul lui a cărui nume era tot Gheorghe şi bunica Ilinca. Profund întristată, la plecare, bunica şi-a condus soţul, pe o cărăruie ce traversa pădurea. Ea ducea în braţe pe micul Gheorghe, iar de mână pe fata cea mai mică, Domnica, ce avea cam trei ani. La despărţire, Iorgu a rugat-o pe Ilinca, în cazul în care nu se va mai întoarce să nu dea copiii la orfelinat, ci să-i crească ea cum o putea.

Mărturisirea unei orfane

Când în Ţară-a fost război,

• Povesteşte fata –

Clopotele-n sat la noi

Au chemat armata.

Toţi plecat-au la război

Şi-a plecat şi tata!

Era miercuri, poate joi,

Nu ştiu, bine, data.

Când, la oaste, el s-a dus

Şi n-avea să vină,

Mama, care l-a condus,

Mă ducea de mână.

Şi de-atunci nu l-am văzu

Până-n ziua asta,

Noi, cei mici, mari ne-am făcut,

Aşteptând pe tata.

Când la şcoală am purces

Ca un elev nou,

Atunci am înţeles

Că tata-i erou.

A căzut lângă Hotin

El, suflet ca para!

Că-l ochi suflet hain

Fiindcă-întregea Ţara!

Fata care-a povestit

A ajuns bunică,

Pân`, din viaţă, s-a sfârşit,

Ea mi-a fost mămică.

Bunicul nu s-a mai întors, dar bunica a respectat promisiunea făcută soţului. Copiii au crescut şi şi-au întemeiat propriile familii. Gheorghe, mezinul, s-a căsătorit într-un sat vecin şi, la rândul său, a avut cinci copii. Primul copil a fost o fată, iar ceilalţi patru, băieţi. Totul ar fi fost minunat, dacă n-ar fi început al Doilea Război Mondial, în urma căruia, în 1940, URSS, fără declaraţie de război, atacă într-o noapte şi ocupă Basarabia, partea de nord a Bucovinei şi Ţinutul Herţa, iar în august 1940 predau Ardealul de Nord prin Dictatul de la Viena, impus de Austria. Astfel că, la sfârşitul lui iunie 1941, Regele Mihai împreună cu Ion Antonescu, aviaţia şi armata, cu trenul „Principesa”, trec Prutul pentru a readuce la România teritoriile pierdute cu un an în urmă. Se făcuse mobilizări militare. A plecat pe front şi al doilea Gheorghe, Gheorghe Rudeanu, fiul lui Gheorghe Rudeanu cel mort în Basarabia. I-au rămas în urmă cinci orfani care n-au fost ajutaţi de statul român decât foarte puţin, căci ţara era în război. Apoi au venit comuniştii care pretindeau că tatăl lor a luptat contra URSS, considerându-l duşman al poporului. Cei cinci orfani au crescut în sărăcie, tot aşteptând să le vină tatăl.

Tot în iunie-iulie 1941 a fost concentrat, deşi era doar premilitar, mezinul familiei Airinei, care se numea tot Gheorghe, fratele cel mare al tatălui meu. Pe acesta mi-l amintesc foarte bine fiindcă aveam deja şase ani. Fiind concentrat pe celălalt mal al Prutului, a primit o învoire de trei zile să vină la noi, căci ne aflam la opt kilometri distanţă. Cu o zi înainte de plecare din învoire, m-a luat în braţe, m-a aşezat pe genunchi şi mă sălta, jucându-se cu mine. Deodată a izbucnit în plâns şi l-a năpădit sângele pe nas. Presimţea că se desparte pentru totdeauna de noi! A doua zi s-a dat comanda de atac, iar Gheorghe, al treilea Gheorghe, a murit în „botezul focului”. Îndurerată, bunica i-a făcut înmormântare, cu tot dichisul, dar în lipsa lui Gheorghe, pe care l-a plâns toată viaţa , până a murit şi ea, deşi mai avea băieţi acasă:

Gheorghe, ca premilitar,

De război n-avea habar!

Şi-a murit mezinul mamei

În „botezul focului”

Lângă malul Prutului.

Astfel că atunci când privesc grupul statuar din faţa Universităţii de Medicină şi Farmacie din Iaşi, grup statuar ce reprezintă o femeie, o mamă către care îşi întind braţele patru copii: trei fetiţe – în primul plan – şi în urma lor, un băieţel care, şi el, se caţără să ajungă la mamă, cât mai aproape de ea. „Mama” reprezintă pe Regina Maria care a luptat pe căi diplomatice să i se restituie teritoriile pierdute. Cu multă dragoste, ea întinde mâinile spre a aduce la sânul ei „fetiţele”, adică Basarabia, Bucovine şi Transilvania, iar „băieţelul” fiind Banatul. Privesc cu multă mândrie patriotică acest grup statuar care încă îşi duce mesajul reîntregirii nerealizate în totalitate şi pentru care familia mea a sacrificat trei vieţi, trei Gheorghe, şi a crescut nouă orfane , gândul ducându-mă mereu la vestita poezie a lui George Coşbuc.

Poemele lui Alexandru Cristian cuprinse în volumul său de debut, Versuri ciobite, beneficiind de ilustraţiile elocvente ale graficianului şi poetului Alex Ivanov, ies în evidenţă prin aprofundarea metafizică a principiului Yin, astăzi aproape ocultat într-o lume ce depreciază sensibilitatea. Poetul e convins de inconsistenţa tuturor formelor fără fond înconjurătoare, simple sintagme care cu timpul devin supărătoare. Pare plauzibilă, chiar dezirabilă, evaziunea în spaţiile supramundane, aflate total la îndemâna jocurilor imaginaţiei. În viaţa care se vieţuieşte, fiorul liric este în pericol de anesteziere. Şi totuşi, veşnica încredere se manifestă: Vorbesc de metafore uitate acum,/ când scriu cuvinte ce sunt goale,/ speranţe în literatură mai am, cu greu/ un mort în mine se trezeşte la poezie. (Anti-Poezia). Cel ce îşi încearcă destinul în ultrasimţitorul spaţiu artistic participă la o aventură iniţiatică. Adorând nuanţele magice dintr-un peren context inefabil, Alexandru Cristian recunoaşte cu lăudabilă modestie că este la începutul unui drum parcurs odată de titani. Dar, gloria e trecătoare şi viaţa mult prea scurtă. Rămâne veşnicia versului. Asistăm la invocarea figurii lui Jorge Luis Borges, pin intermediul imaginilor luxuriante, livreşti: Ecouri din haremuri aude, dulci melodii persane/ îl fascinează, îl atrag ca un magnet oriental/ privit cu mirare./ Îşi aduce aminte de cartea ce-o ţine în mână,/ de fluviul de legende, de misterele acelei biblioteci/ ce nu va mai fi deschisă de nimeni, o eternitate,/ decât de el, de Borges…(Rânduri pentru Jorge Luis Borges). Alexandru Cristian observă efectul adesea traumatizant pe care maşinăria socială îl are asupra stării creatoare. Iau naştere imagini tuşante.  Avangardele ar fi putut asuma cu uşurinţă aceste intense fugi din uzual, straniu penetrante: Zgomotul surd de motor bubuie în creierii/ sparţi ai unui uitat poet pe caldarâmul oraşului./ Strigătul de disperare este înecat de un filosof,/ în aur şi trădare, în minciună şi agonie./ Ajutorul unui bătrân fuge lovit de un soldat/ ce a devenit sclav, mângâierea unui copil e batjocorită/ de Satan cel atoateştiutor, iubirea e pălmuită/ de argint, Iuda, vezi, e viu, acolo lângă copac/ este un al doilea ştreang pentru mine,/ care cânt asemenea lucruri…asta e poezie? (Ciudat…). Secretul frumuseţii ia proporţii hipertrofiate. El presupune faţete atât explicite cât şi ascunse, un corpus eclectic fascinatoriu. Poetul este dispus la orice sacrificiu spre a obţine mult doritul echilibru. Sfiala şi pudoarea însoţesc paşii pe unele trasee existenţiale periculoase. Iubirea posedă ample valenţe narcotizante, generând modificarea fundamentală a stării de conştiinţă. Sufletul e robit metamorfozelor poetice. Mântuirea prin femeie incumbă şi asumarea naturii nepieritoare a păcatului. Acest paradox misterios ne apropie de cutremurare: Un râs cristalin, zâmbet de farmec, atât eşti tu?/ Cu atât m-ai înnebunit? Nu, tu eşti ceva mai mult,/ eşti taina moartă-n mine, eşti inima îngheţată/eşti visul meu pierdut în nebunie. (Departe…). Pericolul oraşului tentacular ameninţă constant. Jungla citadină şi tot ansamblul maculant invadează treptat orizontul autenticităţii. Dramatice încercări, uneori nemeritate, încearcă sufletul pur al poetului. E vorba de o deconcertantă sinceritate în actul iniţiatic al tăierii inimilor. Uneori, mazilescian,  poeţii nu mai au inimă. Lecţia simplităţii în iubire poate merge până la dramatice autoflagelări. Senzuale geografii sunt desfăşurate de vocea daimonului ce-l inspiră pe Alexandru Cristian. Exotismul se conjugă cu rafinamentul abisal pentru mult dorita evadare din contingenţă. O evadare virilă. Adoraţia se desăvârşeşte pe rug. Misteriile nopţii atrag şi posedă: Te muşc dulce, posesiv, tu uşor te retragi, himeră/ a minţii mele înfierbântate, de ce mă chinui, oh zei/ nu fiţi cruzi, daţi-mi carnea adorată…(Canibalism). Alura barocă împrăştie dulci zvonuri, situate undeva între eros şi thanatos. Cenuşa nocturnă ameninţă să acapareze lumile imaginare plăsmuite de poet. Salvarea vine de la caracterul mutabil propriu stărilor lirice, dinamismul metamorfozelor sfâşiind vălul dens al obscurităţii. Spaţiul selenar protejează, atemporal, emoţiile şi aşa profund lovite. Ataşamentul la dictonul romantic viaţa e vis marchează relativizarea laturii obiective a existenţei, adeseori înşelătoare. Sufletul poetic doreşte să posede eclectice ipostaze, într-un orizont invocând atât îngerii cât şi demonii. Suferinţa în amor urmează, paradoxal, glisantele căi ale adoraţiei. Pe acest fond, scrisul are acea funcţie soteriologică mereu clamată, totuşi încadrată în zona dubitativului: Scriu cuvinte ce sunt eterne/ şi mă trezesc zâmbind cu gândul la ele,/ scriu, scriu şi nu mă pot opri, în drum,/ în metrou, în maşină, scriu/ şi acest scris mă depăşeşte, îmi inundă ruşinos/ viaţa, ştie toate nălucirile şi obsesiile mele. Scriu. De ce scriu? (Roluri literare). Homer, Hugo, Baudelaire, Eminescu şi Esenin acompaniază esenţial încercarea lui Alexandru Cristian întru eternitatea literelor. Ambivalenţa poetului se macină în ample autosondări sublimate artistic. Sufletul femeii pare opac în faţa acestor aproape vezuviene efuziuni oscilând între blândeţe şi biciuire. Iubirea înşelătoare se risipeşte într-un Parnas infernal. Este vorba de asumarea bucăţilor iluzorii tăiate cu foarfeca necuvintelor. Când Lumea se va dizolva în fundamentala evanescenţă, poetul speră să elucideze prima întrebare violet – aurie: De ce? Uitarea poate fi o sentinţă consfinţită de moartea sărutului, în eternitate. Recuzita romantică transportă stările scindate în lumea lui Oneiros: Gata cu văicăreala, de scris nu pot, de citit nu, de iubit nu,/ uite o aurie stea, e o stea, vai, e chiar soarele, până în zori am/ stat, uite-te pe geam, auriul se scaldă-n lac, ce frumos dorm păsările.// Ah, omule, lasă alintătura, treci şi leagănă-te, aşa,/ Uşor, ca să poţi dormi, citeşte versuri, vezi cuvintele/ ce blând te leagănă, da, somnul iute a venit! (Insomnie). Versurile hieratice au rostul să puncteze înaltele aspiraţii spirituale ce îl animă pe Alexandru Cristian. Poetul poate desfăşura un veritabil ritual de alungare a întunericului sepulcral: Din mormânt vor răsări rânduri, ca albe creste/ ale unui val , valul uitării, al nopţii.// Îl voi învinge, moarte, te voi învinge şi în sacre şoapte/ voi urla, peste lume, să nu mai fie noapte! (Moarte). În vis, sublimările trebuie să conducă aproape de lumea perfectă a Cuvântului, dincolo de zbucium şi de sângele plâns în mijlocul nimicniciei.

Adauga in cosul de cumparaturi.

Lungmetrajul Soldaţii. Poveste din Ferentari, adaptat după romanul omonim a lui Adrian Șchiop şi apărut recent în ediţie limitată la Editura Polirom, va fi lansat pe 2 februarie în cinematografele din ţară.

Filmul Soldaţii, coproducţie România – Serbia, reprezintă debutul în lungmetraj al regizoarei Ivana Mladenovic, cu Adrian Șchiop şi Vasile Pavel-Digudai în rolurile principale şi scenariul semnat Ivana Mladenovic şi Adrian Schiop.

De Marius Ghilezan

La ce a dus inchiziţia şi intoleranţa? Milioane de credincioşi au fost arşi pe rug pentru că au ieşit din paradigma Bisericii Catolice şi din dictatele papale.

Un roman istoric de peste 470 de pagini, scris de un maestru al genului. Ken Follett e unul dintre aştrii noii literaturi.

Cartea opune puritanii hughenoţilor, calviniştilor care au simplificat legătura cu Mântuitorul. Cititorii pot afla câtă tensiune a stârnit în societate lipsa de toleranță, cum credinţa în acelaşi Dumnezeu a dus la ură, crime şi rug.

În epoca previctoriană, adepţii protestantismului luptau pentru emancipare. Catolicii, mai catolici decât Papa, îi trimiteau la moarte.

Personajul principal Ted Willard era un consilier din umbră al Reginei Elisabeta Tudor a Marii Britanii. Un fel de MI6 din zilele noastre. De partea opusă, Pierre Aumand, umbra lui Henric de Bourbon încerca să se opună puritanismului.

Cei doi duc un război al informaţiilor. Care culminează cu unul adevărat măcel pe mare.

Cartea are iubire, incest, tensiune, ritm şi conflict. Toate ingredientele unei lecturi de weekend.

E o reţetă despre cum cine nu învaţă din greşelile istoriei este condamnat să le repete. Cumpara viagra online

Ken Follett rămâne un gigant al literaturii moderne.

Adauga in cosul de cumparaturi.

De Gabriel Daliș

“Suntem minunaţi şi le provocăm tuturor silă”

Scurt şi la obiect: citeşte Mătase, un  roman impecabil, construit asemenea unui poem bine măsurat, tandru, în care se scrie cu artă despre negoţ şi civilizaţii. O carte care reţine, în ciuda unei autosuficienţe hilare uneori, a personajului principal, filaturile condensate ale fiinţei umane prinse în domino-ul capitalismului generalizant şi definitiv al Occidentului care nu a înţeles decenii la rând că Japonia nu înseamnă doar profit uriaş sau scena unor aranjamente derizorii. Barierele nu pot fi date la o parte, ingeniozitatea devine vetustă, banii aduc, în cele din urmă, remuşcarea pe măsura profitului însuşi.

Moneda e aproape aceeaşi. Banul incită distrugerea, iar absenţa lui provoacă moartea. Un limbaj luminos, cu o duritate care nu aduce hematoame.

„În dimineaţa în care a început să scrie «Mătase», Alessandro Baricco şi-a imaginat că toata literatura lumii dispăruse… Asemenea lui Flaubert, voia să scrie o carte «făcuta din nimic»…” (La Republica)

De acelaşi autor

Barbarii.Eseu despre mutaţii

Adauga in cosul de cumparaturi.