Borcanul cu povesti

2011-11-16T17:41:00.008+02:00

Clopotica si greierele cantator au facut un tablou cadou pentru mamele surori, o jumatate una, o jumatate una. Noroc ca este un tablou din doua piese, pentru ca altfel trebuiau sa-l taie cu foarfeca. Nu va spun cine este in stanga si cine in dreapta tabloului, pentru ca sunt sigura ca le-ati recunoscut deja.

NICIODATA

2011-11-11T12:17:00.012+02:00

...dedicat mamei si matusilor mele

Am crezut totdeauna ca sunt o persoana norocoasa si ca nu trebuie decat sa respect toate regulile societatii pentru a-mi putea trai “frumoasa viata” ce mi-a fost scrisa.
Am crezut ca sunt oameni care se nasc ghinionisti si au o viata grea, o familie saraca, trebuie sa munceasca de mici, sa rabde de foame..
Mi-era mila de ei, dar cu un fel de superioritate, am crezut ca nu fac parte din acestia, iar familia mea, modul cum am fost crescuta, faptul ca am invatat, mi se parea ca ma indreptatesc sa gandesc asa.
Am auzit de curand pe cineva care spunea ca romanul are o credinta proasta: "ca lui nu i se poate intampla nimic rau". Oricat de mult rau vede in jur, crede ca se intampla la altii, dar lui nu, niciodata lui.
M-am recunoscut in acest personaj si recunosc ca eu am fost adeptul numarul unu al ideii, ca mie nu mi se poate intampla nimic rau niciodata.
Au mai trecut zile, au mai cazut frunze din copacii...

Acum cred putin diferit: "cred ca la un moment dat ni se intampla fiecaruia dintre noi, ca viata are un echilibru atat de fragil, de care trebuie sa avem grija zi de zi. Acest echilibru poate fi daramat dintr-o suflare, de ceva ce am facut azi, ieri sau acum ani de zile si vine peste noi ca un tavalug.
Cred ca exista zece la suta si ghinion, fatalitate, dar pentru celelalte nouazeci la suta din cazuri, cand a depins la un moment dat de noi, sa dam vine pe ele, inseamna ca ne afundam intr-un cerc din care nu avem Iesire.

Sa privim inainte cu speranta, dar sa lasam in urma oarba idee ca "noua nu ni se intampla niciodata"...
__________________________________________________________________________

Greierele

2011-06-25T21:27:00.018+03:00

Dragii mei, chiar daca in ultima vreme am fost mai tacuta, sa nu credeti ca v-am uitat.
In secolul trecut am cunoscut un greiere, care de ceva vreme se crede furnica, a lasat strunele si a inceput sa care firimituri. Dar deunazi s-a impiedicat din nou de o coarda de chitara si au rasunat notele. Am atasat serenada lui, sper ca toti prietenii personaje de poveste sa poata sa asculte zicerea la patefon.
Auditie placuta !!

Seara...

2011-05-05T09:52:00.059+03:00

Ca o pauza de mazgalit la calculator, am pus si altfel de mazgaleli.
Incep cu cele mai noi si termin cu cele mai vechi.

"Maricica" - in lucru. Este realizata pe sticla cu culori speciale pentru sticla.
An realizare 2011, autor Anca

"Vasile" - in lucru. Este realizat tot pe sticla si se numeste asa pentru ca este inspirat dupa un tablou al lui Vassily Kandinsky.
An realizare 2011, autor Anca

"Abstract 1" - suport sticla
An realizare 2011, autor Anca

"Abstract 1 varianta" - suport sticla
An realizare 2011, autor Anca si Adi

"Abstract 2" - suport sticla
An realizare 2011, autor Anca

"Abstract 3" - suport sticla
An realizare 2011, autor Anca

"Spirala" - suport sticla
An realizare 2011, autor Adi

"Nasu'cu berea" - tempera pe carton
An realizare 2010, autor Anca

"Maci" - ulei pe panza. Tablou realizat pentru mama.
An realizare 2010, autor Anca

"Maci" -detaliu

"Band direct din strugure" - ulei pe carton.
An realizare 2010, autor Anca

"Portret Anca in cires" - ulei pe carton.
An realizare 2010, autor Adi

"Furnica si Furnicutzu" - ulei pe carton.
An realizare 2010, autor Anca

"Caricatura Anca cu pisicile" - creion pe carton.
An realizare 2010, autor Adi

"Portret Adi" - creion pe un rest de carton.
An realizare 2010, autor Anca

"Rosu si Negru" - tempera pe carton.
An realizare 2010, autor Anca

"Tablou cu pietricele" - colaj natural pe sticla.
An realizare 2004, autor Anca

La final "Caricatura Anca in Parang" - creion pe carton.
Cea mai veche pe care am gasit-o.
An realizare 2000, autor Adi
.

EU

2011-04-28T22:30:00.005+03:00

.
Prin coaja mea crapata si uscata pe alocuri, urca voiniceste o furnica. In spatele ei incearca sa-i tina pasul o a doua, a treia si apoi urmeaza o adevarata dara neagra miscatoare. Admir perseverenta acestui neam.
Urmaresc cu privirea de unde vin furnicile, imi cobor ochii pana pe pamant, trec de o gradinita de flori si vad ca se urca pe tulpina unui al doilea, ce sta la fel de nemiscat ca mine.
Sunt un copac batran, ce are radacile adanc infipte in pamant. Va intrebati de ce acesta este un fapt deosebit. Pentru ca nu am fost tot timpul asa. Cand eram tanar, radacinile mele se miscau libere in aer si ma puteam plimba unde ma indemna sufletul.
Am vazut muntii, dealurile, am dormit in campie, am simtit in frunze suierul crivatului, uscaciunea austrului, caldura foehnului si mangaierea zefirului. Desi nu credeti, chiar si briza marii mi-a gadilat ramurile.
Intr-o iarna rece am ajuns pe malul unui lac cu marginile mlastinoase. Obosit de atata mers prin frig m-am oprit pe loc am hotarat ca voi vegetata iarna aceea acolo. Asa ca am inchis ochii si am asteptat vantul de primavara. Pamanul inca moale a inceput sa cuprinda radacinele mele, pana le-a acoperit pe toate. Cate una razvratita abia se mai vedea la suprafata acestuia. Iarna a pecetluit ce facuse pamantul mlastinos si m-a prins si mai tare. Au trecut zilele, noptile reci si au aparut in sfarsit florile de primavara. Mi-e mi s-au umflat mugurii mai mai sa plesneasca si atunci am revenit si eu un pic la viata. Am hotarat sa plec din nou in plimbarile mele prin tara. Am ridicat prima radacina, dar aceasta nu s-a miscat, apoi pe a doua si apoi pe toate celelalte fara sa se intample nimic. Nu stiu ce s-a intamplat in acea iarna, dar am ramas prins in pamant si desi pentru ceilalti timpul mergea, pentru mine de atunci a stat in loc.
Acum multi ani aveam coaja neteda si proaspat varuita, acum e crapata si uscata pe alocuri.
De ani de zile profit de fiecare adiere de vant care ma leagana si incerc sa-mi smulg fiecare radacina din pamant si sa merg inainte, dar raman inevitabil pe loc.
Va intrebati daca mai este cineva ca mine. Ma uit in jur si vad ca mai sunt multi ca mine: pomi si flori sunt prinse intr-o zbatere continua, abia vreo planta taratoare de mai reuseste sa inainteze un pic......
Admir furnicile cum merg neobosite, cum urca voiniceste pe coaja mea si cum pentru ele timpul nu sta niciodata pe loc.
.

In palma...

2011-04-01T06:56:00.014+03:00

.
Degetele firave mi se desfaceau tremurand usor, lasand sa se vada unul cate unul buricele degetelor cu amprentele lor rotunde.
In palma se vedea acum o forma luminoasa de marimea unei gogosi mincinoase. Era inconjurata de o aura puternica, iar pe conturul ei clar apareau mii de culori si detalii.
Zile in sir tot desfaceam mana tematoare si verificam daca mai este acolo, apoi strangeam repede degetele peste ea, de frica sa nu dispara.
O vorba din popor spune ca timpul le sterge pe toate...
...asa ca dupa o vreme conturul ei avea sa fie din ce in ce mai neclar si a inceput sa devina transparenta. Prin ea vedeam acum, urmele adanci din palma, aura ii disparuse si doar rar, cand ma gandeam intens la ea, mai palpaia incet si isi mai inviora un pic culorile.
Iar intr-o zi, fara sa-mi dau seama, cand mergeam decent, conventional si vesel pe trotuar, a disparut de tot.

Asa am pierdut si ultimul lucru pe care il aveam de la ea, AMINTIREA.
.

Melcul Codobelc

2011-03-27T17:16:00.043+03:00

.
Deunazi Clopotica mi-a facut un cadou foarte optimist care sa ma ajute sa merg inainte. O insigna cu un melc, care merge foarte incet pentru ca este un melc, dar totusi merge inainte si este vesel pentru ca are fluturasi in jurul lui.
Clopotica mi-a spus cu aceasta ocazie si povestea lui...
Melcul Cotobelc locuia tocmai dupa piatra cea mare colturoasa, care statea aruncata in fundul curtii, langa mormanul de gunoi natural pentru ciuperci. I-a placut dintotdeauna sa locuiasca acolo. Odata la cateva zile, venea Omul si aduna ciuperci sa-si faca tuslama de ciuperci cu mamaliga. Atunci era o buna zi si pentru Cotobelc, pentru ca resturi de ciuperci zburau in toate partile si prindea si el din cand borul de la o palarie de ciuperca aruncata si o rontaia toata ziua.
Gradina lui era protejata si de doi stejari inalti si batrani, care il aparau vara de caldura cea torida si nu lasau soarele sa-i arda spatele. Firele moi de iarba ii gadilau pielea cand se furisa printre ele, iar fluturi zburau in jurul lui. Din cand in cand unul mai indraznet si buclucas i se aseza pe o antena. Apoi iar venea ziua in care cizmele de cauciuc inalte lucrau la ciuperci si apoi o ploaie de resturi de ciuperci zburau in toate partile si aveau toate vietatile din zona mancare proaspata cateva zile.
La un moment dat, pe la inceputul nu stiu carei luni, caci i-am uitat numele, cizmele nu au mai venit. O zi, doua, trei, noua, burta ii chioraia, stomacul i se lipise de spate si nici macar o palarie zdrentuita de ciuperca nu mai avea de rontait.
Intr-o zi cu nori a venit intai o pereche de pantofi de dama, care se ridicau intr-un mod ciudat si tresarit de cate ori tocul atingea noroiul vascos, apoi o pereche de pantofi luciosi din piele de sarpe la care le lipseau doar ochii, apoi cateva zile a fost liniste. De fapt au fost ultimele zile de liniste, pentru ca a inceput un vuiet mare si a diparut intai gunoiul cu ciupercile la care tinea atat de mult, pomii batrani au inceput sa se clatine, apoi o gura mare de fier a inghitit toata iarba care il proteja. De abia a putut scapa fugind cat a putut de repede pâsh... pâsh... pâsh pana la uluca de lemn de la gard si sa se piteasca in gradina vecina. Din cand in cand aparea de dupa uluca un ochi speriat, clipind des, in varful unei antene si retragandu-se in cochilie la primul zgomot mai puternic. Spera sa prinda cat mai mult din ce se intampla alaturi.
Zavera mare: au venit intai zugravii care au varuit proaspat casa, apoi au aparut dale de beton in culori superbe galben, rosu, dar care nu miroseau deloc a flori si nu mai lasau sa creasca nici un smoc de iarba in toata curtea.
Incet, incet a inteles ca nu mai avea loc in curtea lui minunata, si-a indesat mahnit hainutele in cochilie si a plecat târshâindu-si coada prin gradina vecina. Dupa ce a mers trei zile si trei nopti in continuu si a trecut de al zecelea fir de iarba a hotarat sa faca un popas. Statu sa-si traga sufletul, odata, de doua ori, de trei ori, cand auzi o voce palpainda:
" Melc, Melc, Cotobelc in ce directie te indrepti?".
Cotobelc se uita imprejur si il recunoscu pe Fâl-fâl (un fluture caruia ii daduse sa manance din palaria lui de ciuperca), asa ca se bucura si ii raspunse:
"Eeii... nu stiu nici eu incotro ma indrept, gradina mea de ciuperci nu mai este decat in vis, asa ca ma târshâi in nestire in jurul cate unui fir de iarba".
Lui Fâl-Fâl i se facu mila de Cotobelc si isi aduse aminte cat de bine i-a fost cand acesta il hranise atunci cand ii fusese foame, asa ca se hotara sa-l ajute.
"Uite ce e Cotobelc, eu traiesc in Tara Frunzelor Gustoase si Carnoase (nu carnivore). Daca ma vei urma, eu si cei 98 de frati ai mei iti vom oferi un petic primitor in care sa-ti asezi cochilia"
si aceste fiind spuse, fâl...fâl... Fâl-Fâl zbura. Cotobelc ramase cam neincrezator:
"Hmmm... usor de zis, mai greu de facut. Un melc sa urmareasca un fluture.."
Dar incepu sa se gandeasca, si se gandi si se gandi, toate vietuitoarele din jur puteau vedea asta dupa cat de tare i se framantau antenele:
"...sa vedem....99 de fluturi..., ii vad toata ziua zburand haotic cu aripioarele lor albe cu buline negre. Cum sa stiu incotro zboara si mai ales cum sa-i urmaresc.."
In cele din urma isi facu un plan:
"Fluturii nu au cochilie, deci nu au casa in spate, deci nu au dormitor in spate, inseamna ca dorm in alta parte. Ziua zboara si se veselesc prin natura, dar seara se intorc la culcare".
Asa ca a fost atent cand a venit seara. Ce istet, a avut dreptate, fluturii zburau la aceasta ora toti in aceleasi sens. In fiecare seara, un roi de aripioare albe se indreptau spre culcare.
Asa ca se hotara, trase aer adanc in piept, isi lua avant, tura motoarele la maxim si porni dupa ei. Pe deasupra lui treceau veseli 1, 2, 3 ... 97, 98, 99 de fluturi, care apoi s-au pierdut in departare, catre locul dormit. Dupa o zi intreaga de mers reusise sa ocoleasca doar pe trei sferturi baltoaca de langa piatra verzuie plina de muschi. Nu e nimic, maine seara si in fiecare seara avea ocazia sa urmareasca fluturii si sa mai avanseze un pic. Era obosit, siroaiele de sudoare se prelingeau pe cochilie, lasand dare lungi de sare, dar era fericit, acum avea o tinta spre care se indrepta. A durat calatoria lui toata primavara si a mers tot timpul cu hotarare si perseverenta. La inceputul verii, intr-o zi calduroasa, a ajuns in sfarsit in Tara cautata, cea a Frunzelor Gustoase si Carnoase. Asa a inceput noua lui viata in GRADINA DE VARZA alaturi de cei 99 de fluturi de varza, albi cu buline negre !
.

SMS

2011-03-21T21:37:00.014+02:00

.
Frunza in frunza, pomii se inchid deasupra capului.
Un drum ingust se strecoara printre copaci pe mai multi kilometrii.
Toata nelinistea si agitatia interioara raman agatate la capatul drumului, iar la celalt capat sta agatata o alta lume: Manastirea Tiganesti.
Alti oameni, alt fel de a gandi, a simti, a intelege.

Ganduri de la Maica Stefana:

"Nimic din ce facem noi de bunavoie nu este atat de folositor cat ceea ce ne trimite Domnul fara incuviintarea noastra. Atunci cand incercarea va trece, te vei umple de bucurie. Vei fi coplesit de jur imprejur de lumina stralucitoare si vei vedea taina pe care limba nu este cu putinta a le grai. Atunci vei dori cu putere sa vina iarasi ispitele, pentru ca ai cunoscut cat folos aduc"
.

LUNILE ANULUI

2011-03-15T18:58:00.013+02:00

.
Nu stiu daca e incalzirea globala sau altceva, dar eu nu mai inteleg deloc anotimpurile astea.
Era iarna, frig, ma plimbam in parc si aveam promoroaca la nas.
Dimineata cand ma trezeam, zaream pe geam atat de familiarele flori de gheata. Imi doream cu ardoare sa vina caldura, sa ne gadile soarele, sa infloreasca mii de flori in iarba, sa fie la fel de primavara cum era in sufletul meu. O luasem inaintea anului si inima mi se bucura deja de anotimpul trilurilor pasarilor.
In sfarsit baba Dochia si-a aruncat cojoacele si pamantul s-a bucurat de primavara. Ghiocei si zambilele au rasarit, trompetele narciselor au rasunat, iar lalele, incercand sa se tina dupa ele, si-au inaltat si ele spre cer frunzele.
Dar apoi.....
Nu stiu unde s-au incercat itele Anului, nu stiu ce vant i-a incurcat mintile, caci in sufletul meu s-a intors iarna. Merg anotimpurile inapoi. A fost primavara si bucurie. Dupa asta am simtit crivatul cum imi strapungea inima. Vantul si gerul ma strabatea dintr-o parte in alta, fara sa gaseasca impotrivire. Acum incet incet simt
cum iarna trece si se instaleaza toamna. O lenesa inertie de frunza galbena mi se aseaza peste suflet.
Ma intreb in ce sens se mai invarte pamantul si ce va urma dupa toamna, va veni iarna sau vara ?

O sa vad fulgi?.. o sa vad maci ?...ce ciudat si absurd de nefolositor mi se pare acum, ca unul din primele lucruri care le invata un copil este ordinea lunilor anului: ianuarie, februarie, martie, aprilie..............
.

A opta stea din Carul Mare

2011-03-01T07:44:00.012+02:00

legenda povestita de degetica

De mult de tot, cand pamantul era plat ca o felie de paine cu unt si se intretaia cu cerul...se petrece si povestea noastra, chiar acolo unde bolta cereasca intersecteaza Pamantul.
Era o tara mica, mica, nu chiar cat Liliput, pentru ca oamenii aveau inaltime normala, dar oricum mica. Era la fel de plata ca si intreg Pamantul, dar lor li se parea frumoasa.
Oamenii de aici erau fericiti, principala lor indeletnicire era sa agate scari de bolta cereasca si sa o lustruiasca, inclusiv stelele, ca sa straluceasca asa frumos cum le vedem noi.
Doar din cand in cand, cate un nor trecea prin viata lor, cand Luna cobora printre ei, alegea pe cineva si-l transforma in stea punandu-l pe cer intr-o noua constelatie.
In aceasta tara mica traiau un Print si o Printesa. Erau fericiti si buni si iubiti de oameni, dar ca in orice poveste aveau o neimplinire, aceea ca nu aveau copii. Dar iata ca intr-o buna zi, printesa cazu grea. Si tara sarbatorii si zilele treceau in asteptarea zilei celei mari.
Dar iata ca intr-o zi, in apropiere de soroc, coboara din nou Luna si de data aceasta se opri in fata casei lor. Luna le spune ca mica printesa asteptata va fi a ei de nu ii vor implini 5 dorinte.
Si Luna incepu a se plange, ca de sus din cer, s-a plictisit de ce vede, ca tara e prea plata si vrea o schimbare, aceasta este prima ei dorinta.
Printul si printesa ingroziti au cerut ajutorul oamenilor. Cot la cot, au muncit laolalta mai multe zile si au ridicat muntii cei mari ce zgarie cerul.
Apoi Luna s-a plans ca nu misca nimic in tara lor si oamenii au sapat si au facut izvoare si rauri ce curg si susura spre mare.
Apoi s-a plans ca nu e suficienta culoare si oamenii au aruncat milioane de seminte de flori si au facut pasuni vesele si multicolore.
Apoi ca e prea liniste si oamenii au plantat pomi in care au venit mii de pasarele sa cante.
Printul si Printesa erau aproape fericiti, caci reusisera sa implineasca patru din cele cinci dorinte ale Lunii.
A venit si ziua cand Luna a coborat pe Pamant si s-a plimbat in fiecare colt din tara mica si nu si-a putut stapanii admiratia vazand ce au reusit sa faca oamenii.
Dar apoi si-a dat seama ingrozita, ca in comparatie cu ce facusera oamenii, bolta ei parea stearpa, consteatiile ei fara viata, chiar si Carul Mare cu care se mandrea atata, nu avea pe nimeni in el care sa-i dea viata. Asa ca hotara ca ultima ei dorinta era ca mica printesa asteptata sa-si ia locul pe bolta cereasca, in Carul Mare si sa alerge cu acesta printre ale constelatii admirand Pamantul.
Au trecut multi ani de atunci, Printul si Printesa au alti copii, dar uneori, in noptile instelate, ii vezi pe cei doi mergand prin gradina, tinandu-se de mana si cautand din ochi Carul Mare, cu cea de a Opta lui Stea deasupra.
_______________________________________

Suflete de ingeras

2011-02-26T10:51:00.006+02:00

"...neindemanatice cuvinte 2"

E primavara si totul e acoperit de fulgi albi de plop.

Daca fiecare fulg ar insemna un suflet pierdut de ingeras,
Atunci am fugi cu totii de primavara.
..........
Sunt pe strada. Piciorele mi se afunda in puful gros si moale.
Daca fiecare ar fi un mic suflet, atunci ne-am ingrozi de pomi.
..........
Vine dintr-o data o adiere moale si-i zboara pe toti,
Nu stiu ce sunt, unde se duc,
Dar ma gandesc ca fiecare are coltul lui de lume unde va incolti...

Ingeras Clara Alexandra

2011-02-26T10:49:00.002+02:00

Ingeras Clara

2011-02-20T20:35:00.012+02:00

"...neindemanatice cuvinte"

Am avut o samanta, ghiveci, pamant,
Iar in primavara a rasarit un bobocel.
Dar dumnezeu m-a daruit cu doua maini mari, butucanoase,
Cu care am incercat sa o mangai...
...Si i-am frant codita...
Daca as avea o mica floare, ce-as face cu ea ?
In palma nu o pot tine, pt. ca se usuca,
In pamant nu o pot pune sa creasca, pt. ca nu are radacini...
Am sa o pun pe o apa curgatoare, sa-si traga seva din susurul ei
Si sa pluteasca pe o raza de soare, inapoi in sufletul naturii din care a venit.

Acum sufletul meu e la fel de bolovanos ca mainile,
Dar incet, incet, curgerea apei va spala tot pietrisul adunat in el
Si-si va urma calea ce i-a fost scrisa.

30 martie

2010-03-31T09:30:00.007+03:00

povestirea este fictiva, orice asemanare cu personaje reale este pur intamplatoare

Azi se implinesc 8 ani de cand...de cand...la Sinaia...
Mi-a ramas intiparita intr-un colt ascuns din creier povestirea ei. Nu stiu daca a mai revenit dupa aceea, dar in acea zi a fost sigur la Sinaia.
Era soare, dar si putin racoare si tot i se succedau diferite decoruri prin fata ochilor. Era intr-un mic restaurant, apoi pe o banca intr-o mica piateta inconjurata de cladiri vechi, dar nicaieri nu era locul perfect.
Apoi, dintr-o data, se gasea exact unde trebuia sa fie: statea pe iarba, pe o portiune usor in panta, in parcul de la palatul Peles, exact langa bariera coborata ce nu-ti dadea voie sa te apropi de palat, pentru ca trecuse si ultima ora de vizita.
O strabatu un usor fior si niste vorbe suave i se incolaceau in creier, iar pe deget i se rasucea usor un inel... de marime universala. Foarte istet! Le stiti, sunt inelele acelea in forma de arc, cu care nu poti da gres nici la un elefant, nici la o furnica, pentru ca se strang dupa degetul fiecaruia.
Fiorii o strabat, iar timpanele si creierul de abia se mai pot concentra sa cuprinda intelesul cuvintelor ce se rostogolisera spre ea:

"Frumoasa aleasa a inimii mele,
In dimineata primaverii,
Accepta chemarea inimii mele,
De a-ti fi viata infloritoare ca o primavara
Si sufletul plin, ca o gingasa floare,
Alaturi de sufletul meu, pentru totdeauna !"

....si...galc...i se puse un nod in gat
___

Au trecut ani, azi e batrana, mai batrana cu 8 ani de zile....(nota editorului: exprimarea ar fi fost corecta temporal daca ar fi trecut 80 de ani, nu 8, dar autorului i-a placut mult si m-a convins sa o pastram).
Capul ii picoteste din cand in cand in barba, iar tocul scartaie monoton pe hartie. Gandurile o invaluie si iar s-a apucat de scris scrisori. Mi-a aratat-o pe cea scrisa tot pe un 30 martie:

"Daca as avea o floare, as pune-o in mijloc.
Daca as avea doua flori, le-as pune una langa alta.
Daca as avea trei, as face un buchet.
Daca as avea mai multe, as face o gradina de flori sa ti-o daruiesc.

Daca as avea o piatra as pune-o la picioarele mele.
Daca as avea doua, le-as pune una langa alta.
Daca as avea mai multe as face o poteca serpuita prin gradina de flori,
Catre inima ta.

Daca as avea o raza de soare, as lumina o floare si piatra de la picioarele mele.
Daca as avea doua, as lumina cele doua flori alaturate si cele doua pietre de la picioarele mele.
Daca as avea tot soarele, as lumina calea sufletelor noastre cand se intalnesc."

........cam siropos...dar dehh....e 30 martie.....

DOI PRIETENI

2009-12-19T21:01:00.002+02:00

o poveste sensibila scrisa mai de mult de o buna prietena a mea, Anca C.

Sa zicem ca avem doi prieteni cu pasiuni commune. Se plac, se intalnesc, timpul petrecut impreuna ii defineste. Unul e X, altul e Y si amndoi iubesc florile. Cultiva, seamana, se bucura, isi hranesc sufletul prin hrana data de ele.
De la o vreme insa, X nu se mai regaseste in Y. De ce? Au descoperit ca pasiunea comuna ii defineste diferit. X iubeste cactusii. Pentru el sunt perfecti. Il reprezinta ca mod de viata. Forma fara forma cu crestere arbitrara, cu modalitati diversificate de aparare. Ii place asta. Se lupta pentru viata lor, cersesc putin de la el. Apa foarte rar. Cresc oriunde, in orice teren arid, se inmultesc pe orice colt de pamant, oricat de infertile ar fi acesta. A invatat sa ii respecte metodele si strategiile de autoaparare. Protejandu-i se protejaza astfel pe el. Gaseste noi valente, se descopera pe el prin plantele astea puternice si introvertite.
Y insa iubeste orhideele. Si el se regaseste in ele. Plante exotice, exuberante, bizare, traiesc prin comuniunea lor cu plantele din jur. In mare parte traiesc pe scoarta de copac si nu cer nimic de la el. Nu fac simbioza, sunt doar niste chiriasi amabili. Au o latura tenebroasa prin radacinile lor puternice din care razbate o latura vie si puternica- frunzele mari, palmate. Sunt plante pline de viata.
Dar contrastul nu e tocmai in cele prezentate mai sus, el se gaseste fix in esenta lucrurilor, in rodul lor, in modul acestora de a-si arata recunostinta pentru tot ceea ce le inconjoara. Vorbesc de FLORI. Tocmai asta e tot ce-I caracterizeaza in esenta pe cei doi prieteni. Cactusul introvertit aduna un an putin cate putin, acumuleaza, sta in amortire pentru ca intr-o clipa sa explodeze intr-o inflorescenta aproape ireala, cu un miros sublim. Toate astea le daruieste pentru o zi. Dupa asta se intoarce in hibernarea sa ca sa poata sa aiba putere si anul urmator sa o ia de la capat. X asteapta, priveste, hraneste, are rabdare pentru ca stie ca la un moment dat, chiar si pentru o clipa, toate increderea sa va fi rasplatita inzecit. Face ca totul sa merite.
Y e o persoana extrovertita si iubeste orhideele sale minunate care infloresc o data sau de doua ori pe an si isi pastreaza florile acelea minunate patru luni. Patru luni in care stie ca are langa el cel mai bun prieten, stie ca de la primul boboc pana la caderea ultimei flori se va bucura zilnic, strop cu strop de planta sa. Nu e la fel de intens ca X. Incet incet, interesul pentru minunata inflorescenta scade, o vede mai greu dar stie ca e acolo. E ca un dat. Ceva sigur. Se poate mandri cu ea.
Aici e intr-adevar marea dilema. Ce-I doi prieteni nu s-au certat niciodata, nici nu au de ce. Pot sa traiasca insa oare doua personae atat de diferite intr-un singur om? Pentru ca despre asta era vorba. Omul acela sunt eu. Pe cine sa aleg? Imi sunt dragi amandoi dar nu-I mai pot face apropiati niciodata. Sunt despartiti in esenta chiar daca au pasiuni comune.

20.09.2008

PITICA

2009-01-27T07:30:00.002+02:00

dedicata nepotelei mele Sofia

Parerea mea proprie este ca Piticii sunt subapreciati.
Si mai ales Piticele !
Nu ma refer la oameni mici de inaltime, ci la Piticii adevarati, ca Tom Degetel, sau Piticii din Alba ca Zapada, iar ca spiridus l-as fi adaugat si pe Jiminy Cricket (constiinta lui Pinocchio), dar o sa motivati ca era greiere si nu Pitic.
Ganditi-va de cati zeci de ani nu au mai aparut in povesti si cat bine faceau ei, au cazut in uitare si pe nedrept.
Iar la Pitice si mai rau, apare doar foarte rar in cate o cronica o mentiune sumara despre vreo Pitica. A aparut ceva demult despre mine, Degetica, mai e o spiridusa in povestea lui Peter Pan, dar in rest…?…
Deunazi, m-am intalnit cu o Pitica, care se intalnise la randul ei cu o Pitica ce fusese martora la povestea in plina desfasurare a unei Pitice de origine spaniola. Asa mi-a ajuns si mie la ureche povestea Iniei (asa o chema pe Pitica). Era o Pitica sprintara, vesela si cu mult farmec…

…Locuia la Barcelona, se simtea bine acolo, se amesteca printre turisti si afla cate ceva din viata fiecaruia, se lasa purtata de acestia dintr-un loc in altul si cand se satura se muta la alt turist.
Piticii sunt mult mai mici decat vi-i inchipuiti, locul lor preferat este sa stea in urechea oamenilor si sa le asculte gandurile (tineti minte cum statea Tom Degetel in urechea cailor si le sufla incotro sa mearga).
Inia era mai comoda din fire si-i placea sa aleaga urechile mai confortabile. Unele sunt mici, inghesuite, strambe, nici nu are loc suficient sa-si intinda masuta, scaunelul, patutul, veioza, toaleta de machiaj, floarea preferata si cufarul cu multe salopete roz.
In ziua aceea a avut noroc. A gasit un cuplu tanar, in luna de miere, un baiat ciufulit si cam zanatec din fire si o fata cu parul lung si matasos, inconjurata de un parfum placut.
I-a apreciat repede cu un ochi bine format si amandoi pareau ca poseda niste “locuinte” confortabile. L-a ales pe el pentru ca parea o idee mai mare spatiul si ceva mai luminos, intra mai mult soare, parul lung si des al fetei i-ar fi acoperit toata fereastra. A gasit urechea moale si confortabila, se simtea rasfatata. A ales strategic urechea dreapta, pentru ca atunci cand indragostiti se tineau de mana, putea sari usor de pe umarul unuia pe al celuilalt.
Si asa a inceput calatoria Iniei.
Pe la Sagrada Familia, casa Mila, parcul Guell… Stia toate obiectivele turistice, dar nu se putea satura de ele, ar fi putut fi un foarte bun ghid, chiar completand amanunte picante despre fiecare.
Au ajuns in sfarsit si la casa Batllo, preferata ei, cu balcoanele ca niste masti ce par a se uita la tine, cu unduirile ei ce te atrag, avea ceva mistic in general. Un sentiment de mister o stapanea de cate ori intra acolo.
Acum mai mult ca in alte dati, Inia simtea atmosfera incarcata.
Au vizitat toate camerele si nu s-a intamplat nimic. Se mai linistise. Doar in ultima camera era pusa in tocul usii o ramurica de vasc, ramasa de la Revelionul ce abia trecuse. Indragostitii nostrii au profitat de ocazie si s-au sarutat. Cam lung sarutul, parca nu se mai termina. Inia se incurcase in parul fetei si nu mai vedea nimic. Totul era neclar si intunecat si ramurile vascului pareau ca ajungeau acum pana la ei, se incolaceau in jurul lor, nu le mai dadeau drumul si apoi…intuneric…
Cand au deschis ochii, ametiti si buimaci, au vazut ca sunt intr-o padure.
Ce ciudata padure !
Pomii incalciti, cu crengile rasucite ce pareau ca se intind amenintator spre tine. Arbori batrani cu scorburi cu mii de ochi ce te fixau.
Speriati indragostitii, stateau stransi unul in altul, fara sa faca nici o miscare.
Induiosata Inia li s-a prezentat, sperand ca poate toti trei impreuna vor gasii o solutie.
- Dragii mei, eu sunt Inia, si ma gandeam sa pornim la drum, sa nu ne gaseasca noaptea si lighioanele aici.
As zice ca vorbele ei i-au inspaimantat si mai tare, caci au sarit, ca si cum ar fi stat pe coji de nuci si dintii ei mici si ascutiti au simtit coaja pomului in care aterizat, dupa ce baiatul a inceput sa se scuture brusc, sa scape de ce avea pe umar. Intr-un final s-au lamurit ca fiinta ei este total inofensiva si plapanda si-au cerut scuze si s-au prezentat si ei la randul lor.
- Eu sunt “El”, a spus baiatul ciufulit.
- Iar eu sunt “Ea”, a spus fata suav si timid.
Si asa au plecat Inia, Ea si El la drum, in directia precisa “unde au vazut cu ochii”.
Au mers ce-au mers, pana ce a inceput sa se lase seara si au hotarat sa se opreasca langa un arbore batran, cu o scorbura mare cam la inaltimea unui stat de om, ce parea un culcus bun si sigur pentru noapte. Inia era ceva mai favorizata, pentru ca ea avea deja casuta cea frumos amenajata in ureche.
Pe langa arbore trecea un paraias ce susura usor, iar El si Ea in lipsa de alta mancare au baut lacom din apa dulce si limpede. Parea asa buna ca le-a saturat si setea si foamea, apoi s-au culcat multumiti.
Dimineata nu a fost chiar asa buna, as zice chiar deloc. Au ramas toti trei uimiti, pentru ca celor doi indragostiti le crescusera ramurele ca de copac. Baiatului nostru, pe langa parul ciufuluit ii crescusera crengute si avea chiar si un cuib de paie. In cursul zilei ce-a urmat, s-a asezat in el si o pasarica, ce l-a necajit pana la sfarsitul povestii. Fata avea acum mainile cu frunzulite, iar in partea de jos a fustei atarnau radacini.
Rau nu aratau, poate doar putin hippie si cred ca se incadrau mai bine in peisaj.
Au hotarat sa mearga mai departe. Cand li se facea foame si sete, mai poposeau langa un izvor si beau apa, care le potolea ca prin minune pe amandoua.
Dar ca urmare aveau din ce in ce mai multe crengi si radacini din ce in ce mai lungi.
- Nu mai beti apa, le-a strigat Pitica. Nu vedeti ce se intampla ?
- N-avem ce face, au raspuns cei doi cu naduf, noi nu ne putem hrani cu trei graunte, cum faci tu din mica ta provizie, iar daca nu bem apa murim de foame si de sete.
Si asa au mers inca o zi intreaga. Apoi s-au impotmolit aproape de tot. Vai !! Peste noapte radacinile crescusera asa mari si intrasera in pamant, incat erau tintuiti pe loc, ca doi copaci adevarati. Cei doi isi aplecau crengile unul spre altul in semn de dragoste si alinare. Cu greu si-au smuls radacinile din pamant, trasese si Inia de cate un firicel de radacina, ca de ridichea uriasa si abia, abia au reusit sa-si elibereze picioarele.
Acum se deplasau mai greu pentru ca picioarele li se impiedicau unul de celalat, iar radacinile se zbateau tot incercand sa se agate de pamant si sa se fixeze din nou.
Spre dupa-amiaza, le-a rasarit in fata printre copaci o cabana. Avea o curte mare frumoasa, iar in curte o multime de braduti, dar braduti ecologici pentru ca fiecare era plantat intr-un ghiveci. Au tras concluzia ca au ajuns la ocolul silvic si trebuia sa fie deci si padurarul. Au dat de cateva ori ocol ocolului silvic, in speranta de a vedea pe cineva si abia apoi au indraznit sa intre si in curte. El si Ea s-au oprit langa braduti, pentru ca le era greu sa mai urce si treptele cabanei, iar Inia a mers sa vorbeasca cu padurarul. Au iesit apoi in curte Pitica si Padurarul. Era un om batran, de culoare verde, ce parea un intelept.
Inia a inceput sa povesteasca toata patania, repezit si intrerupt pe alocuri de suspinuri si sughituri de plans: cum au baut apa, dar ei nu au nici o vina si cum le-au crescut crengi, desi nu au gresit cu nimic… si tot asa.
- Aha ! a zis batranul. Inseamna ca s-au sarutat sub vasc !
- ???!! de unde stii ?? au intrebat. Si ce legatura are cu ce am patit ?
- Vascul este pus special acolo, pentru ca cei ce se saruta sub el, sa inceapa incercarile “dragostei adevarate”. Si numai cei putini ce reusesc se intorc inapoi, in lumea lor”
- Iar cu cei ce nu se iubesc cu adevarat, ce se intampla cu ei ?
- Ha ! Ha ! Ha ! Pai uitati-va la voi si apoi in jurul vostru si vedeti ce de braduti ecologici avem”
El si Ea s-au speriat cumplit si si-au strans crengile unul in altul.
Gatuita de emotie, Inia a intrebat:
- Si ce se intampla cu bradutii de aici ?
- Pai sa vedem..hmm…a zis mosu’, scarpindu-se in barba. Acestia sunt cei care au ramas nevanduti de Craciun si urmeaza sa fie plantati in parcuri.
- Si care e calea sa reuseasca si sa-si dovedeasca dragostea adevarata ?
- Hmm…asta nu e asa usor, iar apoi daca va zic, eu cum mai fac rost de alti braduti ecologici ?
Dupa multe rugaminti si staruinte, doar ca sa scape de ei, le-a spus.
- Trebuie sa mergeti pana ce gasiti izvorul cu apa vie. De va veti inmuia radacinile in apa vie, radacinile se vor retrage si veti primi inapoi trupul asa cum l-ati avut, dar…Trebuie sa mai treceti o ultima incercare. Din izvorul cu Apa Vie isi trage seva si Arborele Adevarului. Acesta este cel mai batran arbore din padure, mai batran ca Lumea. La partea de jos a tulpinii sale, veti vedea trei scorburi, iar in spatele lor se ascund trei drumuri. De veti ghici si alege drumul bun, va veti intoarce in lumea voastra. De nu… !…si le arata doua ghiveciuri goale, ce stateau rasturnate intr-un colt.
- Glc! au inghitit in sec. Iti multumim, padurare. Alt sfat mai ai sa ne dai ?
- Hmmm…Hmmm…alt sfat nu mai am sa va dau, dar pot sa va ofer doua etichete pe care scrie “Eco” in caz ca nu……si zdrang! zdrang!, le-a capsat etichetele de ramurele.
Restul drumului El si Ea au mers tacuti, tot scuturant din crengi, sa scape de etichetele atarnate. S-au tot invartit in cerc, cale de mai multe zile, dar fara sa gaseasca nici o urma de apa vie.
- Opriti-va ! le-a strigat baiatul. Trebuie sa stam locului si sa ne gandim. Asa nu o sa ajungem nicaieri !
Si au inceput sa se gandeasca. Si s-au gandit, s-au tot gandit, soarele apunea, soarele rasarea si apoi iar apunea si iar rasarea. Pitica simtea ca o sa se transforme in Ganditorul de la Hamangia, daca se mai gandeste mult.
- Stiu ! A strigat intr-o dimineata baiatul. Ati vazut in fiecare dimineata, ca pe partea unde se depune mai multa roua, crengile se micsoreaza? Deci roua este din apa vie. Acum, ce este roua? Este aburul de apa purtat de vant, iar noaptea spre dimineata cand ajunge si se atinge de frunzele noastre reci, se transforma in picaturi de apa vie. Vantul este salvarea noastra, trebuie sa mergem in directia din care bate si vom ajunge la izvorul de apa vie.
Pentru ca nici una din fete nu a gasit un contraargument au plecat cu totii in directia indicata.
Dupa zile si zile de mers, staruinta le-a fost rasplatita si au ajuns la un izvor limpede si stalucitor, iar picaturile ce sareau din apa parea mici cristale.
Acum era momentul sa vada daca Padurarul avusese dreptate. El si Ea s-au asezat pe malul izvorului, tinandu-se cu crengile lipite si si-au intins cat mai mult radacinile in apa. Si-au asteptat, au asteptat asa nemiscati pana seara, pana cand obositi au adormit…
A doua zi dimineata, stateau lungiti unul langa altul, cuprinsi de somnul fericit al diminetii - pitica Inia, un baiat cu chipul senin si parul ciufulit si o fata suava cu parul lung si matasos.
Ura ! din nou cu picioarele libere si cu mainile usoare, ei puteau din nou sa sara si sa se stranga din nou in brate. Mai ramanea sa descopere Arborele Adevarului si se puteau intoarce acasa.
Cu copacul n-a fost greu, caci si-au dat seama ca au dormit chiar la poalele lui.
Mai rau a fost cu alesul scorburii, ce ascundea in spate drumul catre casa.
Aici incepea de fapt proba cea mai grea, a intelegerii si a colaborarii.

Sa va povestesc. Erau trei scorburi, la baza copacului, exact cum spusese padurarul. Prima cu o deschidere larga, mare, cu o portita de aur si in spatele ei se vedea un drum lat, cat o autostrada, cu bancute stanga dreapta. A doua scorbura era putin mai mica, dar tot incapatoare si in spatele ei, un drum ceva mai ingust, dar atat de drept ca se vedea pana hat departe si avea o portita de fier forjat. A treia scorbura ingusta, cam lasata intr-o parte, iar in spatele portitei de lemn, se ivea o potecuta serpuitoare ce urca sus in muntii. Cei drept peisajul era frumos, dar cine se mai gandeste la peisaj, cand gafaie si naduseste.
Si tinerii nostri s-au tot contrat intre ei: ba, ca s-o apuce pe cel mai lat ca ajung cel mai usor acasa, ba pe cel drept, ca nu pot gresii drumul. Ba pe cel din padure, sa admire natura si peisajul (aceasta varianta nu prea avea adepti).
Pana la urma s-au gandit ca drumul spre casa e un fel de metafora a drumului prin viata, cu greutatile si frumusetile ei. Cineva mai cinic ar spune cu greutatile ei, iar pentru cei cu rezistenta si vointa si puterea sa se opreasca si sa admire o clipa feeria vietii si a naturii.
Deci El si Ea s-au strans in brate si au deschis impreuna portita de lemn.
De aici in colo poveste si-a urmat cursul firesc. Diminetile savurau clipele impreuna si aerul curat, ziua urcau din greu muntele pieptis si broboanele de sudoare le apareau pe frunte, iar seara se regaseau unul in bratele celuilalt.
Intr-un final au ajuns la un zid lung, de nu i se vedea capatul. Pesemne era un fel de prelungire a marelui zid chinezesc. In zid era o singura usa, sapata in piatra, ce s-a deschis numai cand au impins-o impreuna.
Mare le-a fost bucuria, cand s-au vazut in camera cu vasc, din Casa Batllo, iar calcaiele le-au sfarait de alergat, pana au iesit in strada.
Aerul diminetii i-a inveselit si s-au strans toti trei in brate.
Si cum le ajunsesera aventurile din luna de miere, au hotarat sa se intoarca in tara lor. Au vrut sa o ia cu ei si pe Pitica, caci o indragisera foarte tare, dar aceasta nu avea pasaport si nu putea sa se suie cu ei in avion (sunt regului foarte stricte acum, chiar si pentru pitici). Cu mare regret s-au despartit si a ramas ca Pitica sa vina cu prima ocazie la ei in Bucuresti.
Si nu a avut mult de asteptat. Pana ce sa decoleze avionul, aparu o barza batrana, cu o basma in cioc, sa le dea premiul meritat pentru ca au trecut testul dragostei adevarate. Barza, pe langa batrana mai era si zapacita, isi dadu seama ca a uitat sa puna si un bebe in basma, cum e obiceiul. Ce sa faca, ce sa faca ? S-a uitat in jur si …o vazu pe Pitica, care facea cu mana de la geamul aeroprtului. Ii povesti Piticii toata patania ei si o ruga se urce ea in batic, ca nu se faca de ras cand va trebui sa le dea cadoul. Daca auzii ca era vorba de El si Ea, Pitica accepta cu mare bucurie. Dar, cand sa merga pe pista sa inmaneze darul…avionul incepuse deja sa decoleze ! Incercase ea sa se tina dupa el, dar avionul era nou, iar barza batrana…Eeee, pana la urma se lasa pagubasa si o lua incet, incet in zbor spre Romania, bineinteles cu Pitica in basma. Ca la orice barza care se respecta, zborul pana la Bucuresti a durat noua luni, timp in care Pitica a simtit ca un miracol, cum se transforma si se mareste intr-un mod gulliveresc (daca putem spune asa).

Intr-un final a ajuns si barza la cei doi si le-a adus un bebe, o fetita cu ochii mici si veseli si roz in obraji.
Chiar si acum, dupa mai multa vreme, cand fetita a mai crescut (Sofia dupa cum au botezat-o), daca te uiti atent din profil, mai pastreaza inca ceva din trasaturile de pitic, nasul in vant si ochii rotunzi si vioi, doar atat ca nu mai incape intr-o ureche.

SFARSIT

Un artist

2009-01-08T19:52:00.000+02:00

Mie, Degetica, mi-a placut intotdeuna sa stau pe polita de la soba, alaturi de cana de ceai. Sunt cam de inaltimea ei, iar daca ma ridic un pic pe varfuri si ma aplec usor peste buza ei, imi pot vedea chipul oglindindu-se langa felia de lamaie.
In seara asta imi luasem locul favorit, la caldura, inconjurata de copii pe scaunele. Sunt copiii vecinilor care vin seara pentru povesti.
“Spune-ne o poveste, spune-ne o poveste, te rugam!”
Cand ma pregateam sa incep, ca sa nu-i dezamagesc, se tranti o fereastra si vantul intra in camera. Ca un sarpe se incolaci in jurul copiilor si-i strabatu ca un fior. Nu mica ne-a fost mirarea apoi, cand am vazut ca vantul nu mai pleaca si a ramas intre noi suierand.
“Ce-i vantule ?” il intreb eu mai curajoasa, in timp ce tremuram ca frunza.
“Iaca, sunt ostenit tare, ca m-a alergat Gerul si am intrat si eu aici, in speranta de a gasi un loc sa ma ascund.”
Atunci, m-am uitat mai atenta la vant si am vazut ca suieratul lui nu era amenintator, ci mai mult semana cu gafaitul unui om dupa ce a alergat mult.
Mi s-a facut mila de el si l-am ascuns sub dusumea. Mai tremura inca, puteam vedea scaunelele copiilor cum salta din cand in cand de la podea.
Atunci a aparut gerul napraznic, lovindu-se manios de ferestre. Flori de gheata au aparut la geam, chiciuri s-au intins pe ramurile copacilor, apa a inghetat pe lacuri, aerul a incremenit. Dar la noi in casuta n-a reusit sa intre. Geamurile au rezistat si dogoarea sobei l-a tinut la distanta.
Incet, incet ne-am revenit in fire si am inceput sa chicotim intre noi. Intr-un tarziu i-a trecut spaima si vantului, a iesit de sub dusumea, sufland usor ca un zefir si s-a tolanit cuminte pe presul de langa soba.
Obositi, copiii au inceput sa caste si s-au cocotat cu totii in varful patului, inghesuindu-se unii in altii, pentru a le fi mai cald.
La lumina focului, vantul a inceput sa-si depene povestea:
“Eu am o fire mai de artist, calatoresc mult, vad multe si apoi, ce imi place, desenez pe unde pot, in colbul drumului, in zapada iernii, oriunde.
Ce va povestesc se intampla demult, eram cu totii mai tineri. Era iarna si ma plimbam cu ochii mai mult in pamant, cufundat in gandurile mele. Cand am ridicat ochii, am vazut ca ma aflam la portile unui palat de gheata.
Ce minunatie, ce arhitectura, iar interioarele sale aveau ceva din perfectiunea unei flori de gheata. De cand l-am vazut, nu mi l-am mai putut scoate din minte, il visez intr-una.
Stapanii lui sunt foarte trufasi, Contele Ger si Printesa Iarna. De cate ori se apropie cineva de castel incearca sa-l alunge, pentru a nu le strica linistea.
Si de atunci se repeta povestea in fiecare iarna, eu incerc sa ma apropii sa admir palatul, Gerul ma intampina si ma urmareste, pana cand eu reusesc sa ma pitesc in vreun cotlon si scap de el.
Numai spre primavara, cand se inmoaie pamantul, iar Gerul se scurge neputincios in crapaturile acestuia, odata cu zapada topita, atunci ma pot apropia si eu de castel. Dar in locul castelului de gheata se gaseste o balta, cu apa limpede si stralucitoare…
… Dar la anul, tot voi reusi eu !”
Putin trist, dar cu hotarare si perseverenta in glas, sa-si mai vada dragostea efemera, vantul a adormit.
A doua zi ne-am trezit si eu si copiii, dar nici urma de vant. Am crezut ca am visat, dar langa soba, pe o bucata de hartie, era desenat cu un taciune, palatul de gheata.

“Ce mare artist ar fi putut fi!”, mi-am soptit eu.
”Sau poate ca e. Ganditi-va! Babele, Sfinxul si alte minuni ce le-a lasat in urma sa.”

Multumita ca am intalnit o asa mare personalitate, eu, Degetica, m-am suit pe polita de la soba, m-am inaltat pe varfuri peste buza canii ce ma astepta si am inceput sa-mi beau tacticoasa ceaiul de dimineata.

Curiozitatea

2009-01-03T11:39:00.006+02:00

Le urmaresc de multi ani in fiecare dimineata si nu ma plictisesc. Zeci de puncte negre impanzesc cerul si se rotesc ametitor, apoi in mod ciudat, fix la sase si jumatate, se aseaza una langa alta pe crengile copacului de vis-a-vis. Au o precizie elvetiana. Apoi vine ultima, separat de ele, din cu totul alta directie si se aseaza deasupra lor pe creanga din varf.
Aceasta e o cioara cu o pana sura - caci despre ciori am vorbit si mai ‘nainte – ce pare ca le domina pe celelalte.
Si acum, dupa atatia ani, mi se umezesc mustatile de pofta cand o vad. Oricum nu mi-ar placea, pare atoasa, iar eu sunt o pisica delicata.
Cioara cea sura, vine dinspre casuta rosie din vale. E o casuta ingrijita cu peretii rosii, cu o arcada alba la intrare si multe flori in curte. Poate e putin cam tipator vopsita, dar oricum e mult mai bine, decat casele darapanate din jurul ei.
E casuta ghicitoarei Eva, toata mahalaua a auzit de ea. N-a vazut-o nimeni pana acum, doar fetele ei ies uneori in sat dupa cumparaturi.
In dimineata asta ritualul se repeta, venira ciorile, veni si cioara ghicitoarei Eva si se aseaza pe craca de sus, dar…E ceva, ori ca nu m-am spalat eu inca bine pe ochi, ori e o iluzie optica, pentru ca mi se pare ca cioara sura, in dimineata asta, are doua pene gri in loc de una. Poate e doar prima raza de soare, ce o face sa arate diferit, dar oricum mi-am propus sa o urmaresc atent si in zilele urmatoare.
Da, da, am avut dreptate, ca deobicei. A doua zi i-a mai aparut o pana gri, dar in partea cealalta, a patra zi mi se pare ca e toata putin mai deschisa la culoare, iar in a cincea, daca vad bine la departare, mi se pare ca i-a aparut chiar si una alba.
Ciudat lucru, daca o mai tine mult asa, se transforma in porumbel.
Trebuie sa o urmaresc. E ianuarie si nu prea imi vine sa ies din casa, nu prea imi place mie in general sa ies din casa, dar asa ceva e prea mult pentru curiozitatea unei pisici.
M-am intins un pic si mi-am zburlit blanita si am pornit pitulat dupa cioara, catre casuta ghicitoarei.
De intrat in curte a fost usor, gratiile rare de la gard, permit unei pisici sa se strecoare. Pentru a intra in casa a trebuit sa astept un pic. Nu puteam intra ca cioara, care se coborase pe hornul casei. Sunt si cam greoaie si cam tematoare sa ma cocot pe acoperisuri, iar ideea de a ma umple de cenusa, ma face sa mi se zbarleasca blana. Deci am asteptat civilizat sa deschida una din fetele babii geamul, sa se aeriseasca. Cu o saritura eram pe pervaz si apoi in casa.
Nu am apucat sa ma uit prea mult prin prejur, pentru ca atentia mi-a fost atrasa de o usa deschisa, in capatul unui hol intunecos, unde o lumina ca o flama se aprindea si se stingea apoi imediat. Pentru cateva secunde am vazut luminata cioara, care se uita lacoma catre ceva ce nu vedeam.
M-am apropiat, am intrat in camera intunecoasa si m-am pitit sub o masa, in spatele unei galeti rasturnate. La lumina slaba am inceput sa disting conturul babei, cu o salba la gat si un turban rosu cu puncte albe. Alaturi de ea o copaie, in care se imbaia o fata, sau mai bine zis o femeie. Ciudat lucru ca apa de imbaiat, era de fapt lapte, in care erau aruncate dezordonat mici obiecte de aur, pietre nestemate albe si alte lucruri ce se potriveau mai degraba in palatul unui print, dacat in casa unei ghicitoare.
Cioara noastra, ca orice cioara care se respecta, nu isi putea dezlipii ochii de la pietrele stralucitoare si cred ca se visa plecand cu una, doua sau trei pietre in cioc.
M-am uitat mai bine si la femeie, destul de tinerica, un pic grasuta si cu pielea cam negricioasa, parul negru, sarmos, aranjat cam alandala. Ea era subiectul acestei bai si al descantecului:

Pielea ta sa se albeasca,
Precum laptele in care te imbai,
Parul tau sa fie ca matasea,
Sa prinda culoarea,
Aurului ce-l atingi.
Infatisarea ta sa fie,
La fel de pretioasa,
Precum nestematele
Ce le prinzi in palme.
Barbatului ce-l doresti,
Sa-i pici cu tronc !!
In a douasprezecea zi,
A celei de-a douasprezecea bai,
Toate aceste vor fi implinite !!

Si buff!! a trantit ghicitoarea un pumn de pulbere aurie in laptele din albie. O lumina puternica aparu si zeci de scantei sarira. Abia daca am avut timp sa ma feresc, dar o scanteie tot mi-a atins blana si ce sa vezi, mi-a aparut o pata alba, pe blana gri de pe spate, iar cioara…ha…ce statuse cu gatul intins sa vada bine, avea acum capul alb.
Ma grabii sa plec, pana nu ma vede nimeni si nu ramanea decat sa sper ca stapana mea sa nu vada pata alba in plus si sa ma dea afara zicand ca sunt alta pisica. Mi-am facut calculul sa ma intorc peste o saptamana. Vedeam eu cioara cum se albeste de cinci zile, iar baba zisese cu totul dousprezece.
Zis si facut, mi-am petrecut acasa toata saptamana, dar nu va povestesc ca in sufletul meu ardeam de nerabdare sa vina a dousprezecea zi si ca sa a spun drept, speram sa gasesc si un antidot la albire, ca ma cam chinuiam sa-mi acopar tot timpul pata alba cu coada, cam scurta si cam stramba de la natura.
In ziua mult asteptata, dis de dimineata, m-am infiintat langa casa babei si am procedat exact ca data trecuta. Am asteptat pana una din fete a deschis geamul si tusti!! in casa. Taman la timp, erau la baie si la descantece. Imi reiau postul dupa galeata si privesc. A durat totul vreun sfert de ceas, vreme in care ghicitoarea s-a rotit de vreo zece dati in jurul fetei, aruncand tot felul de lucruri in apa, de ieseau numai scantei si lumini.
Cam cand se scurse si ultimul fir de nisip al clepsidrei, ce masura un sfert de ceas, scoate baba din apa o fata cu parul ca o raza de soare, cu trupul suplu si pielea alba de te dureau ochii. Apoi fata s-a imbracat si se pregatea sa plece.
Putin dezamagita ca nu s-a mai intamplat si alceva, ma pregateam sa o sterg si eu pe fereastra, cand numai ce o aud pe fata ca o intreaba pe baba:
“Mare Ghicitoare Eva, e permanent descantecul tau ?”
Va dati seama ca am ciulit urechile, doar eram direct interesata.
“Nimic nu e permanet, fata babii…Descantecul tine doar o luna de zile, daca barbatul ce se va indragosti de tine ramane indragostit si dupa o luna de zile, atunci vei ramane cu chipul de acum; de nu, peste o luna iti vei recapata infatisarea dinainte”
Acestea fiind spuse, s-au despartit.
Speriata si ferindu-ma sa ma intalnesc in cale cu orice cotoi care ar putea sa se indragosteasca iremediabil de mine, m-am intors incet si pe ocolite acasa.
Am vazut apoi acasa, ca in curiozitatea mea, m-am apropiat prea mult de albie la descantec si m-am pomenit si cu varful cozii alb, iar acum ma chinui sa ascund cele doua pete, punand exact varful cozii, in exact centrul petei de pe spate.
Mi-am petrecut apoi un ianuarie plin de teama, dar am scapat cu bine, nici un cotoi nu s-a indragostit de mine in luna aceea si in cele din urma am scapat si de petele albe, blana de pe spate si coada recapatandu-si griul lor stralucitor. Am vazut ca nici cioara nu a cazut cu tronc! la vreun cioroi pentru ca si-a reluat acum culoarea si locul intre ciori.
Cat despre femeie … nu stiu … nu am mai vazut-o pe la baba.

Eu sunt doar o pisica, dar poate nu conteaza cum arati, mai degraba sa-ti fie teama de ce naravuri ai, caci eu ca Stan Patitu’ am prins mare frica fata de curiozitatea care ma stapaneste.

… si oricum, dupa parerea mea, toti oamenii arata la fel…!

Incep povestile Degeticai

2009-01-01T18:37:00.004+02:00

De mult de tot, pe malul raului ce susura usor, Batranu’ i-a depanat Degeticai, cateva din povestile lui. Smechera Degetica le-a infasurat pe fusul ce-l purta mereu la ea si le-a pitit in tolba.
Intr-o seara de iarna, la gura sobei, cand si-a adus aminte de fus, a scos fusul, a scos si vartelnita, a prins capatul primei povesti de primul picior al vartelnitei (din cele 4) si a inceput sa o desfasoare incetisor…
Pisica torcea…, ceaiul aburea pe polita sobei…, pe ferestre mai aparea din cand in cand cate o stea de gheata…, iar sub brad se rostogolira incet cateva portocale…

Legenda portocalelor

2009-01-01T18:35:00.001+02:00

pentru Mala, Nuti, Nutica, Anca si Anca
si alti stapani de plantatii asemenea lor

Si toata lumea crede ca Mos Craciun locuieste la Pol……HA !
De mult de tot, Batranu’ i-a spus Degeticai, ca Mos Craciun de fapt locuia intr-o zona calda, cu mult soare.
Si avea Mos Craciun o plantatie de pruni si una de tutun. Si era un om bun, ca painea calda, ajuta pe toti, iubea copiii si le facea multe cadouri in fiecare an.
Dar avea si el ca tot omul o slabiciune, isi castiga painea de pe urma celor doua plantatii si mai ales ii si placeau roadele lor.
Mosu’ vindea tuica si foi de tutun, pe care oamenii le rasuceau, pufaindu-le alene.
Si tot asa isi ducea mosul traiul tihnit, pana ce linistea i-a fost intrerupta de un glas de copil pripasit pe langa casa. Si mosu’ a indragit copilul si s-a ingrijit sa aiba tot ce ii trebuie, educatie, cadouri, invataturi la scoli inalte, intr-un cuvant un inceput bun in viata. Copilul ascultator i-a urmat sfaturile intelepte si a devenit un om in toata puterea cuvantului, dar…
Dar singurul lui defect ramanea atasarea fata de culturile parintelui sau mai bine spus fata de roadele ei.
Si vazand asa mosu’, o zi, doua, trei, noua si copilul sau tot mai palid si straveziu, a luat o hotarare dureroasa si s-a despartit de culturile lui, le-a ars din radacini. Pe locul prunilor a plantat portocali, iar pe locul tutunului a facut o fabrica de bomboane de ciocolata.
Si de atunci, in fiecare an, Mos Craciun aduce la copii portocale si bomboane de ciocolata.
Ho, Ho, Ho,…daca ati fost cuminti, vine Mosu’ si pe la voi !

Imi place sa ma spal !

2009-01-01T18:25:00.001+02:00

Imi place mult sa ma spal.
Nu, nu e o lauda cum credeti, ma relaxeaza mult sa ma spal.
Mi-am lustruit piciorul stang, pana ce a ramas alb si curat, mi-am lustruit apoi piciorul drept pana a ajuns la fel de lucios ca primul.
Mi-am spalat burtica si spatele, dar mi-a ramas gatul si urechile si nu prea stiam cum sa fac. Atunci mi-a venit ideea, mi-am lins mana si apoi mi-am frecat incetisor locurile ramase.
Acum sunt foarte multumita, blana mea e alba si foarte curata, orice pisica ar fi mandra de ea (Lele, o pisica cocheta).

Catralionul

2008-03-20T11:28:00.005+02:00

Se trezi de soarele arzator care-i incingea spatele.Statea cu fata in jos in nisip pe o plaja si marea ii spala picioarele. Capul ii vijiia si tot corpul il durea. Ii era sete.Cu greu se scula si incerca sa-si aduca aminte ceva. Isi amintea ca era student la jurnalistica, isi amintea de prietena lui materialista Elsa….Se uita in jur si vazind cuterul intepenit intre stinci totul i se lumina ca si cum o pinza s-ar fi ridicat dupa mintea lui.
Plecase de acasa dupa ce frumoasa lui Elsa ii spusese ca il iubeste dar nu vrea sa traiasca cu un biet sarac. Exista atitia regi, regele finantelor, regele nasturilor, regele otelului, regele cremei de ghete, regele pastei de dinti si multi altii si cind va fi si el regele a ceva se va marita cu el, pina atunci sa stea linistit ca il va astepta.
Se gindi un timp si-si spuse ca va fi regele calatoriilor. Isi suspendase scoala, isi luase un rucsac si plecase in lume. Colinda in nord , colinda in sud, calatori si in vest si acum o lua catre est.Vazu si mareata Indie , dar tot la frumoasa lui Elsa se gindea mereu.
Ajuns in insulele Sumatra se suise pe un mic vas de pescuit, un cuter si plecase sa vada marea. Cerul era senin si nici un nor nu pata suprafata lui. Vazu delfini , tot felul de pesti colorati. Devenise vinjos, aramiu la ten si cum pescarii il pusesera la treaba ca sa-si plateasca voiajul , din figura lui de copil nu mai ramasese nimic. Muncea cot la cot cu ceilalti , dar tot la frumoasa Elsa ii era gindul.. O rafala de vint izbucnita din senin inclina vasul pe o parte si cind isi reveni vazu ca ceilalti pescari tipau si isi smulgeau parul din cap aratind la orizont un punct mic, negru. Pina sa intrebe ceva , punctul negru se facuse deja ca o herghelie de cai care venea in tromba. Vintul inalta valuri uriase, mai mari ca vasul si cind acesta cadea intre valuri, in stinga si in dreapta se inaltau doua ziduri de apa verde, infricosatoare. Cerul devenise negru ca noaptea si fulgerele luminau ca ziua. O asemenea furtuna groaznica, ce se abatuse peste ei era ceva de film, de tablou, era sfirsitul lumii lor. Se auzi o troznitura groaznica si apoi nimic, neant. In rest nu-si mai amintea.
Era pe un mic atol care se arata in intregime, cu un mic lac in centru , trei palmieri si in rest nimeni. Era singur. Se uita la vas care arata distrus, rupt in bucati si spalat de apele marii. Isi dadu seama ca nu mai scapase nimeni si mai mult automat se duse sa vada ce se gaseste pe vas.
Doua sticle de scotch nedesfacute ,o lada intrega de pesmeti marinaresti uzi de apa marii, un caiet de care era legat cu sfoara un creion, un butoi cu apa dulce si cam atit , poate doar niste sfoara si alte nimicuri ,o cremene , un tuci si o tigaie .
Pe plaja se aseza la umbra unui palmier din cei trei si oarecum si obosit si mai calm isi inventarie averea , dadu gata una din sticle si adormi. Soarele apuse , venira stelele, rasari soarele si intr-un tirziu catre seara se scula. Ii era foame si incerca unul din pesmeti dar nu mai erau buni de nimic, cel mult unul sau doi din mijcul lazii.
Trecura citeva zile sau poate mai mult, prindea peste si il minca odata sau de doua ori crud pina cind ii veni ideea sa aduca lemne din vasul proptit in stinci.
Era destul de greu de ajuns pe epava, destul de greu sa desprinda lemne dar si mai greu de ajuns inapoi. Pe plaja raminea trintit citeva ore pina isi revenea.
Facu focul si asa putea frige pestele si chiar face o fiertura cu apa de mare .
Bause amindoua sticlele dar nu se indurase sa le arunce asa ca atunci cind ii veni ideea erau numai bune. Le spala, le usca si plin de energie se apuca sa scrie pe hirtia din caiet doua mesaje identice.
Apoi le introduse in sticle si cu speranta in suflet si in Dumnezeu le arunca in mare.
Trecura iar citeva saptamini timp care si-l petrecea privind in zare vreo urma de fum in pauzele dintre prins peste, caratul lemnelor si gatit.
Printr-o ciudata intorsatura a sortii una din sticle ajunse chiar in calea lui Mister Ianson Kale care pornise intr-un voiaj solitar in jurul lumii si care dintr-un foarte dezvoltat simt al cinstei, telegrafie imediat in cel mai apropiat port si ruga sa sa transmita mesajul pina in Ohaio.
Din pacate cind Kale desfacuse sticla vazu ca mesajul era aproape indescifrabil din cauza unei picaturi de apa de mare care ajunsese in sticla. Era ceva de genul:
‘S... S - . am nau…..giat … ato..dupa ce am pl….. umatra.
Va rog salva……
P…. Va rog sa o anun….Elsa nr. Tel. 55….3…7 Ohaio ca o ast.pt sa vina sa….satorim. Ac.. sint boga…am un catralio….’
Mesajul ajunse repede in Statele Unitea dar evident ajunse repede si la ziaristi, la televiziuni si la autoritati.. A doua zi mesajul , sau ce mai ramasese din el era pe prima pagina a ziarelor, pe toate canalele de stiri; ziaristii creasera o poveste fantastica si toata lumea urmarea cu sufletul la gura desfasurarea evenimentelor.
Un grup de oameni priceputi cu cifrurile din armata , pusera pe masa presedintelui varianta presupus completa. Apoi cu aprobarea presedintelui trimisera un crucisator sa-l gaseasca pe nefericit. Elsa de mult se topea de dorul prietenului ei si se ruga sa se intoarca ; nu ii mai trebuia nimic, realizase ca iubirea lui este mai importanta decit toate bogatiile din lume. Cind citi in ziar despre naufragiat si vazu si numele Elsa , o impunsatura de inima o convinse sa plece si ea in cautarea lui. Lua avionul de Sydnei si cind ajunse in Australia, se prezenta la primul post de televiziune intilnit si ceru ajutorul oricui sa poata pleca in cautarea iubitului.
Un iaht imens, bine echipat se oferise sa o ajute si o lua pe Elsa din portul Sydnei, plecind si el in cautare. Elicoptere si avioane ale ziarelor si companiilor de televiziune cutreierau zona si cind il gasira se napustira toti, din toate partile asupra atolului incit numai ramasese nici un loc gol, ba din pacate din trei palmieri erau acum doar doi. Elsa cobori din iaht si alerga spre el in luminile sclipitoare ale bliturilor, in biziitul camerelor de filmat si al reporterilor. Se repezi in bratele lui si…toti il inconjurara intrebind toti odata ‘Unde’s banii ?’ ‘Care bani ? ‘ ‘Dolarii, aurul, pietrele pretioase, in fine catralionul ?’ ‘Catralionul ? – a uite aici, pe plaja, e un catralion de scoici,sint Regele scoicilor’

Snitelul

2008-03-12T13:51:00.001+02:00

In bucatarie, Doamna era suparata si toata supararea si-o varsa pe carnea pentru snitele pe care o batea de zor. Facuse 7 bucati si batea in continuare. In castron un viitor snitel mic si fricos se ascunsese intr-un colt ghemuindu-se doar, doar se va face scapat. Dar nu scapa si trebui sa-si intinda bucata aproape de limite , devenind transparent ca o foaie de ziar. Apoi gospodina , mai calma un pic le unse pe toate cu ulei , masindu-le si provocindu-le o destindere multumitoare.Micul snitel deja se simtea fericit si stilul asta de baie turceasca il revigorase. Fura presarate cu putina sare si piper si fura lasate la fezandat citeva ore, timp in care snitelul nostru apuca sa traga un pui de somn de frumusete in care visurile ii adusera o noua perspectiva asupra vietii. Si cind veni ora prinzului deja astepta cu nerabdare expozitia culinara unde bineinteles va lua locul intii. Doamna il trecu intii pe la machiaj, il trecu prin faina si apoi prin ou,apoi iar prin faina si iar prin ou si cind culoarea devenise aproape de aur il aseza incetisor in pesmet si pe o parte si pe alta, il batu parinteste pe o parte si pe alta si puse cu grija la bronzat in tigaie. Dupa citeva minute o paleta stralucitoare ca argintul il scoase usurel si-l aseza pe un platou alb unde culorile lui aurii- maronii erau scoase in evidenta.Asa facu si cu celelalte ,dar trebuie sa recunoastem el era cel apetisant.
Deodata un zgomot infernal patrunse in bucatarie, tipete, risete, bufneli. ‘V-ati spalat pe miini nazdravanilor ?’ ‘Daaa !’ raspunsera in cor nazdravanii si fara vreun anunt se repezira si luara de pe platou fiecare cel mai mare snitel. Se intrista un pic snitelul nostru pentru ca fiind mai mic fusese ocolit, dar imediat isi imagina ca el va fi dus la expozitie. Furtuna disparu asa cum aparuse, linistea se lasa,si snitelul nostru fu acoperit cun castron.
Catre dupa masa se auzira pasi usori si snitelul striga ‘ Ma vor duce la expozitie, la expozitie.’ Dar era domnisoara Florica care venise acum de la scoala si lua in mina micul snitel si aceasta vazu cu groaza cum dintisorii perlati ai domnisoarei se apropiau si deodata fu cuprins de o fericire mare cind realiza ca asta era menirea lui (nu aceea de a usca intr-un castron la vreo expozitie si apoi aruncat la cos) si era cea mai buna pentru ca domnisoara Florica era o fata frumoasa si desteapta si iubea florile si animalele si sigur ii placeau si snitelele.

Camel

2008-03-11T17:56:00.001+02:00

Era la marginea desertului. Peste tot inainte se vedeau dune si iar dune. Hamil statea alaturi de camila lui, o camila tinara si puternica, cu un harnasament bogat, ornat cu tinte de argint.
Soarele nu rasarise inca dar marginile rosii ale cerului faceau sa se vada imensitatea spatiului ondulat. Daca framintai in pumn un pic de nisip simteai umezeala diminetii si vedeai foscaind pe linga tine mici serpi, sopirle, scorpioni, gindacei care toti isi luau portia de viata gata sa se ascunda cind pirjoala va pune stapinire pe desert. Hamil, ascuns pina la ochi, invelit in mantia sa parea un print al desertului, si asta si era. Cind se suia pe camila era un beduin, cind se dadea jos era un beduout. Socoti ca mai avea de mers o zi si jumatate pina la oaza cea mare si daca mergea noaptea si dimineata putea ajunge doar intr-o zi. O lua incet la pas, iar camila stiind cit de mare era desertul isi calculase parca un pas lent, leganat si rar.
In zare se vedea virtejul unei furtuni de nisip si soarele ardea deja alb si cu pasii unei camile se ridica drept catre punctul unde nu mai exista umbre.. Spre amiaza facura un mic popas linga niste stinci , se odihnira putin si plecara iar. Noaptea cazu brusc si cerul se umplu de stele.Umbrele intunecate si alungite ale dunelor transformau totul in valuri de mare , pe care mergeai cu nefirescul pasitului pe ape. Racoarea aparea pe nesimtite incit pe la 1, 2 noaptea tremurai daca nu aveai imbracamintea de lina a beduinilor care-i apara si de cald si de rece.
Dimineata parca pasul camilei se iuti deodata; simtea apropierea oazei si pe la 11 vazura in fata pilcuri de palmieri , se intilnira cu alti beduini si in sfirsit ajunsera. Era o oaza mare cu trei fintini pilcuri viguroase de palmieri si inauntru un furnicar de oameni, camile, oi, ciini, strigate , un dute-vino de nedescris. Un iarmaroc plin cu corturi, tarabe , turbane, fesuri, burnuze,beduini, turci,egipteni, marocani, unii mai albi, altii negru – tuci ; se vindea , se cumpara,podoabe aduse din cine stie ce colt al lumii. Se vindeau camile, curmale ,masline,capatini de zahar, blocuri de sare, matasuri, arme, dar cite si mai cite nu se vindeau acolo sub protectia lui, bunului Alah si a apei. La fintini era cite un sir de oameni si camile nesfirsit, asa ca Hamil, printul desertului se departa catre marginea oazei unde se inaltau trei, patru rinduri de stinci ascutite, aruncate ca niste colti , un zid de 7,8 metri inaltime si citeva zeci de metri adincime. Se uita sa nu-l vada cineva, baga cutitul intr-o scobitura si foarte usor o stinca se dadu deoparte lasind un mic culoar. Trase camila de haturi dupa el inautru culoarului care dupa citeva rasuciri se infunda, apasa jos la baza peretelui din stinga si in fata se deschise o poarta in timp ce capatul culoarului pe care intrasera se inchise, rupindu-i de lumea cunoscuta. Dupa poarta , un lac inconjurat de palmieri, albastru ca ochii iubitei sale si printre ei o potecuta pe care ajunsera curind in partea cealalta a lacului unde isi lasa camila sa se scalde. Se indrepta catre o intrare cu doua usi masive din piatra , strajuite de doua coloane , intrare faurita sigur de faimosii mesteri ai ‘Orasului pierdut – Petra’. Intra si se intinse pe un pat cu baldachin luind in trecere o curmala aurie dintr-un sipet de argint.
De 2 ani , in noptile cu luna noua se intilnea cu iubita lui aici cind ea venea sa-i dansese si sa se iubeasca.Acum 2 ani cind ajunsese aproape intimplator in oaza, cum era mare iubitor de animale , salvase un pui de maimuta de muscaturile unei haite de ciini si din puzderia de lovituri ale unei haite de oameni.O lua in brate si pe cind o mingiia si-i dadea sa guste dintr-o banana o fata cu o feregea albastra care nu lasa sa se vada decit doi ochi acoperiti si ei de un voal tesut din fir de paianjen se apropie si-i facu semn sa vina dupa ea. Merse asa dupa ea pina in spatele oazei , linga stinci. ‘Hamil, print al desertului eu te-am vazut de mult si m-am indragostit de tine. Sint frumoasa cum numai in gradinile lui Alah vezi huriile si daca tu ma vrei voi fi soata ta dar sa-mi juri acum ca tot ce vei vedea de aici incolo nu vei spune nimanui,nici de mine sa nu povestesti cuiva, sa nu iti iei vreodata alta soata caci atunci toate stincile se vor prabusi si pe mine nu ma vei mai vedea niciodata. Jura Hamil cu juraminte infricosetoare si fata , Zenovia se chema ii arata acest paradis unde o astepta acum.
- ‘Cut ‘ – striga regizorul , ‘voi ati terminat filmarile pe ziua de azi, sa vina dansatoarele-hurii’
Hamil si Zenovia , obositi plecara din platoul de filmare si se oprira sa-si traga sufletul la o cafea. Ridicara cestile in acelasi timp si cind se privira in ochi un ceva simultan ii ingheta si se aciui in inimile lor. Fara un cuvint se ridicara, luara un taxi si ajunsera la aeroport . Acolo luara un avion catre Egipt si la Cairo isi cumparara cite un costum de beduin, de casa si de dansatoare . Cumparara doua camile si in curind erau in oaza lor si apoi printre stinci , linga lacul albastru ca ochi iubitei lui. De atunci nu mai fura vazuti niciodata, nici de oamenii oazei , nici de gramada de paparazzi . Doar din cind in cind, de deasupra stincilor un vinticel racoros aducea sunet de muzica cereasca si pe o stinca straluceau atunci,incrustate, doua cesti de cafea alaturi de care se afla un pachet de tigari Camel.

Insula Mauii

2008-03-10T13:14:00.000+02:00

O tara putin cunoscuta, mica, cu ceva munti si ceva mare, undeva pe drumul negutatorilor arabi catre China, negutatori care prin urmasii lor au dat tarii locuitorii de astazi.. Tara era condusa de un ‘Meic cel mare’ si cele 6 zone in care era impartita de cite un ‘Meic cel mic nr. X ‘ unde X este de la 1 la 6. Toata bogatia tarii o constituiau pepenii verzi cautati in toata lumea pentru gustul dulce, senzual pentru o stare de extaz pe care o creeau facindu-te sa visezi alte lumi. O comisie internationala a studiat timp de 11 ani compozitia lor , dar in afara faptului ca nu contin nici un fel de droguri , nu au gasit nimic special fata de alti pepeni verzi . Si totusi…
Iusuf un biet locuitor al Landului nr.2, sarac si fara nimic asa ca un pietroi neted peste tot de care nu se prinde nimic, tocmai punea ceva frunze de brusture noi pe acoperisul locuintei sale facuta toata din bete si frunze, dar pe care o numea ‘Locuinta sa princiara’. Ramasese orfan de mult si acum era un flacau in toata puterea, avind in muschi marcati cei 22 de ani de viata. Dinspre vale urca ‘fiscal-men’ cu un carut cit toate zilele sa ia cota de pepeni datorata statului. Cind il vazu Iusuf se scarpina dupa ureche si iesi inainte sa incerce sa explice ca anul a fost prost, recolta mica si i-au mai si furat din ea. Inciudat dadu un picior unui pietroi si bineinteles incepu sa sara pe celalalt picior urlind de durere cind, desi avea o gura cascata
cit sa incapa un pepene intreg, din ea nu iesea nici un sunet. La fel ochii ‘fiscal-men-ului’
iesisera din orbite incit daca cineva ar fi trecut pe acolo ar fi zis’Ziua buna domnule broasca testoasa’. De sus din spatele casei venea un sir de pepeni rostogolindu-se cu sutele si in citeva minute umplu carutul , ba il mai si acoperi de nu se mai vedea de loc si in zbieretele magarusului se opri ca prin minune la picioarele lui.Un pepene mai mare il lovi in cap pe ‘fiscal-men’ si altul in spate si-i facura vint la vale cu carutul dupa el. Inca Iusuf nu se dumirise bine de intimplare ca si venii ‘ciful’ jandarmilor cu 70 de soldati, ii aseza in fata lui si striga la Iusuf sa marturiseasca furtul atitor pepeni. Iusuf se holba la ‘cif’ si incepu sa spuna ca el nu a furat nimic si sa dea cu piciorul in pietre, pina nimeri una zdravana care il facu sa sara din nou intr-un picior si sa urle de durere. Atunci iar se porni un sir de sute de pepeni care se rostogoleau, sareau si cadeau in capul jandarmilor chiar si a ‘cifului’ si ei trebuira sa o rupa la fuga caci nici un om zdravan nu se pune cu o navala de pepeni verzi.
Lucrurile ajunsera in curind la urechile marelui Meic cel mic nr 2 si acesta il chema pe Iusuf la palat sa-i dea deslusire despre toate cele intimplate. Iusuf cam tremura pentru capul sau pentru ca marele Meic cel mic nr 2 era cunoscut ca un om crud si rau cu supusii sai .Tocmai ajunsese la palat cind auzi zvonuri ca Meic cel mic nr. 2 pregateste o armata cu care sa inceapa un razboi de cucerire a palatului lui Meic cel mare sa ii i-a locul. In asemenea inbulzeala de du-te vino, de comenzi, de miscari de trupe care-l ameteau, o fata cu fata acoperita din care nu se vedeau decit doi ochi verzi patrunzatori, il lua de mina si-l trase pe o ulicioara strimta , acolo spuse citeva cuvinte de neinteles si totul disparu in jurul lui si se trezi la curtea lui Meic cel mare , in fata tronului acestuia. Acolo spuse iar trei vorbe ciudate si toata curtea ingheta in afara de Meic cel mare - ‘Marite stapine al pamintului acesta bogat in pepeni verzi – eu sint zina pepenilor verzi si acesta este sotul meu, Meic cel mic nr. 2 a pornit razboi impotriva mariei tale’, mai zise ceva si aparu in camera o imagine cu cele ce se intimplau la curtea lui Meic cel mic nr.2 . ‘Marite Meic cel mare implineste-mi voia si lasa pe seama mea pe acest om crud si cind voi termina al nostru sa fie landul lui.’ Un pic ametit si speriat Meic cel mare incuvinta. Zina si Iusuf disparura si totul reveni la normal, iar Meic cel mare care nu-si revenea , intrebindu-se daca a fost vis sau altceva, chema la el o iscoada si o trimise in landul nr.2 sa-i raporteze tot ce se intimpla.
Ceea ce va spun acum cu ce s-a intimplat mai departe am gasit intr-o copie a unei alte copii mai vechi in care se povestea ce se afla intr-o cronica din timpuri necunoscute.
- In mijloc de zi de vara , in fata lui Meic cel mic nr.2 aparura o fata cu fata acoperita tinind de mina un baiat ‘ Meic pleaca acum in surghiun de nu vrei ca cetatea ta sa fie distrusa pina la pamint (asta nu era mare lucru pentru ca intreaga cetate era facuta din crengi si frunze de palmier) ‘ Garzi, garzi’ striga el, dar in palat nu se mai afla nimeni si afara , de pe dealuri , din cer , de pretutindeni incepura sa pice sute, mii de pepeni verzi care loveau totul in cale si in citeva ore totul, palatul, soldatii orice suflare omeneasca era acoperit de un stat gros de pepeni care inca mai veneau duruind a neliniste.
Dupa ce se termina totul insusi Meic cel mare , veni si le organiza zinei si lui Iusuf o nunta ca-n povesti , ii saruta pe amindoi obrajii si le incredinta landul nr.2.
Iusuf se simtea ca in sinul lui Avram sau mai bine zis ca in gradinile lui Alah.
Dar cind ramasera ei doi nu se putu abtine si o intreba pe zina de ce veneau pepenii cind dadea el intr-o piatra si urla de durere sarind pe celalat ? ‘ Aa’ zise zina, ‘Simpla coincidenta’.