Bucuresti, al cui esti?

Bucuresti, ca un tablou de Mondrian

2012-01-15T11:56:00.000-08:00

Am avut cateva zile libere si m-am surprins pe mine cu disponibilitatea de a ma lasa uimita de Bucuresti; de a-mi placea orasul in care stau. Nu stiu cum s-a intamplat minunea asta, dar ma bucur ca s-a intamplat. Imi doresc sa traiesc ziua in care voi putea sa ma bucur de Bucuresti cum ma bucur de diverse alte orase in vacante. Si sunt semne, imbucuratoare, simpatice, vesele, ca povestea asta s-ar putea intampla la un moment dat.
Sa luam, de pilda, saptamana care tocmai s-a incheiat; n-am avut vreme sa colind orasul, dar am avut vreme sa ma bucur, din autobuz, in drum catre biblioteca, de fatade insorite, de umbre de copaci desfrunziti pe strada, pe cladiri, de cer albastru si de statuia lui Carol I pe fundal albastru de cer; cu tot cu coada anapoda a calului lui Carol (la sfarsit de saptamana, zona Ateneu-Palatul Regal-Fundatiunea Universitara mi se pare minunata), am avut vreme sa observ c-au aparut lalelele, frumoasele lalele albe, galbene, sa privesc oamenii (da, si pe acel domn care, vara, iarna, sta la un geam pe Stirbei Voda) si sa ma bucur de fatada Spitalului de Nefrologie "Carol Davila" (peste drum de Biblioteca Academiei), care arata seara ca un tablou de Mondrian.
Mi-au placut, deci, drumurile mele cu 226 catre biblioteca, cu ochii zgaiti pe geam si cu Rod Stewart in urechi (da, am si un loc preferat in 226; da, nu-mi mai pot inchipui 226 fara Rod Stewart si fara "As Time Goes By"), mi-au placut orele petrecute la BAR, cu nasul in foi si, din cand in cand, cu privirea in gradina bibliotecii), mi-au placut oamenii care cauta, cerceteaza, in sacou, cu cravata, seriosi, ganditori; si mi-a placut Bucurestiul asta primavaratic si vesel; si m-as fi vazut pe strazi, cu aparatul foto de gat si cu-o harta in mana, ca un turist intr-un oras pe care-l vede pentru prima oara...

Cred, deci, ca povestea mea de amor cu Bucurestiul n-a murit de tot (cum scriam tot aici, dar mai demult). Si cred ca postul asta ar fi trebuit sa fie insotit de poze; dar daca inchideti ochii, o sa vedeti toate pozele de care va povestesc; si cerul, si fatadele, si statuia, si lalelele, si tabloul de Mondrian.

Bucurestiul, in luna septembrie, dupa ce se lasa seara

2011-09-18T23:43:00.000-07:00

Se vede treaba ca-n ultimul an n-am prea avut motive sa spun ca-mi place Bucurestiul, de vreme ce n-am scris nimic pe blogul asta inca din luna iunie 2010; dar spun acum, ca sa ma revansez: cateodata imi place Bucurestiul pentru ca te trezesti dimineata si n-ai nimic in plan (iar pentru mine planurile sunt importante), iar seara ajungi in fata Salii Palatului, bucuroasa nevoie mare ca ai in geanta un cartonel care-ti permite sa-l vezi dirijand pe Daniel Barenboim. (stiu eu cui trebuie sa multumesc pentru asta...)

Zau ca-mi place Bucurestiul in seri ca-n seara de miercuri - cand Barenboim a mangaiat aerul si clapele, in concertul sustinut cu Staatskapelle din Berlin - si, mai presus de toate, ca-n seara de vineri, cand s-a intamplat o mica minune, pe care mi-o doream inca de pe 1 ianuarie. Franz Welser-Most era pe scena, alaturi de Filarmonica din Viena, iar eu - desi eram in randul 5 al Salii Palatului - ma credeam la concertul de Anul Nou si ma bucuram cu ochii, cu urechile, cu palmele. Ma bucuram cu totul si-un zambet mare, generos si sincer mi s-a intins pe fata din secunda 1 a concertului si-a ramas acolo pana dupa bis; si mult mai tarziu, in autobuzul 226, catre casa.

In seara asta de duminica, Bucurestiul a avut si el un zambet larg pe fata, ca zambetul lui Vasily Petrenko, dirijorul rus de 35 de ani, cu accent britanic de manual (detectabil la sesiunea de autografe); dirijorul Petrenko de care, cred, s-au indragostit 90% dintre doamnele si domnisoarele din Sala Palatului; si eu, evident, printre ele. A fost tot numai gesturi Petrenko, numai degete lungi, invartite cu repeziciune in aer; si, la final, a fost tot numai zambet. (Iar Alexei Volodin la pian a fost... cum sa spunem? Cum zicea o domnisoara la iesire: "daca-l vedeam pe youtube, ziceam ca e trucaj, ca nimeni nu poate canta asa"). Tarziu, mai tarziu decat de obicei, pe la ora 10 seara spre noapte, sala era in picioare, aplaudand. Apoi, zambetele de la sesiunea de autografe si apoi, din nou, drumul catre casa... (daca dezvolt o dependenta de festival, ce ma fac pana la anul?)

Si zau ca-i frumos Bucurestiul in serile Festivalului "George Enescu". E primitor, fotogenic si parfumat si rauri-rauri de oameni in haine de gala se plimba agale inspre si dinspre salile ce gazduiesc concerte. E o alta lume cea care cucereste orasul dupa-amiaza si pana la miezul noptii si cred ca v-ati fi bucurat si voi, cum m-am bucurat si eu, vazand, pe la 10 noaptea, un autobuz 300 plin-plin cu oameni frumosi si eleganti plecand spre casa dupa concertul sustinut de Staatskapelle din Berlin. E frumos Bucurestiul in serile Festivalului Enescu; si oamenii-s frumosi, oamenii aceia care ies din casa gatiti si parfumati pentru concerte; si zau ca mi-as dori sa iasa mai des si sa ia in stapanire orasul; orasul lor.

Imi place Bucurestiul, in luna septembrie, dupa ce se lasa seara...

(p.s. - si nu, acestea nu sunt poze din festival; sunt pescuite de ici, de colo; si nu, eu nu sunt experta in ale muzicii; si nici nu pretind a fi; dar ma bucur teribil de ea...)

Bucuresti. Rahova.

2010-06-18T13:48:00.000-07:00

In seara asta n-am avut apa. Nici calda, nici rece. Acum curge pe teva de apa rece o chestie maro.
Aseara n-am avut apa calda si nici internet.
Alaltaseara n-am avut apa calda si nici curent.
Rasalaltaseara n-am avut apa calda.

Maine ma duc la mama si la tata, intr-o comuna din judetul Braila, si-o sa fac baie cu apa calda. Avem boiler.

Charlie Chaplin la metrou

2010-04-08T09:04:00.000-07:00

Hai ca e interesanta modalitatea de promovare a noii "Dilema Veche". Care imbraca de astazi haine noi. Nu cu totul schimbate, ceea ce e, pana la urma un lucru bun: nu mi se parea necesara o modificare radicala.
Concret, de azi creste numarul de pagini al "Dilemei", iar dosarul, si el mai maricel, e tiparit pe hartie colorata (nu rozul Gazzettei dello Sport, ci un fel de caramiziu caldut).

Va ziceam de modalitatea de promovare. Uite-o (din pacate, eu nu i-am vazut pe Chaplini astazi la metrou si ma uit pe youtube, dar poate mai ies in oras si-n zilele viitoare). Sunt cu ochii pe ei :)

Festival de bandoneon si acordeon

2010-03-09T08:19:00.000-08:00

Citesc si eu ce-mi trimit altii pe mail si-mi place ce citesc. Dupa recent incheiatul Festival de Flamenco (am savurat din plin recitalul de chitara flamenco al lui Javier Conde si recitalul sustinut de La Maestranza - ma iertati ca nu vi le-am anuntat), festival pe care Institutul Cervantes vrea sa-l transforme intr-un eveniment anual, Bucurestiul asta care ma enerveaza teribil cateodata gazduieste in perioada 17-24 martie prima editie a Festivalului international de bandoneon si acordeon.

Ce e aia bandoneon? Wikipedia va lamureste AICI, trebe doar putina rabdare.

Pun afisul si mai povestim dupa:

Citam din comunicat:

Bandoneonul si acordeonul sunt instrumente putin cunoscute la noi, rar studiate, asociate altor genuri de muzica, in timp ce in lume exista un repertoriu bogat de gen, iar interpretii s-au dovedit a fi muzicieni autentici, pasionati, plini de rafinament si originalitate.
Orchestrele si Corurile Radio va invita la un eveniment muzical unic in Romania: Festivalul International de Bandoneon si Acordeon, ce va avea loc la Sala Radio, in perioada 17-24 martie 2010. Vedeta incontestabila a festivalului e Richard Galliano, instrumentist si compozitor francez, care va fi insotit de sextetul care-i poarta numele.

Iata si programul:

Miercuri, 17 martie

19.00

Orchestra de Camera Radio - Sala Radio

Dirijor HORIA ANDREESCU

CORUL ACADEMIC RADIO

Dirijor DAN MIHAI GOIA

Solisti
PETER SOAVE - bandoneon
MADELEINE SOAVE - acordeon
ALINA BOTTEZ - soprana
YURIY TSIPLE - bariton

A. Piazzolla - Suita Punta Del Este pentru bandoneon si orchestra
A.Romero - Cantec pentru Elisabeth pentru acordeon si orchestra
A. Romero - Soavecito pentru acordeon si orchestra
L. Bacalov - Misa Tango pentru soprana, bariton, bandoneon, cor mixt si orchestra
A. Piazzolla - Libertango (aranjament de A. Enescu pentru cor si orchestra)

Joi, 18 Martie

19.00 Recital - Sala Radio

PETER SOAVE - bandoneon si acordeon
MADELEINE SOAVE - acordeon

Lucrari de: L. Boellemann, A. Kusiakov, V. Ivanov, A. Piazzolla, S. Rahmaninov, T. Murena, A. Astier, J. Mallerey

Vineri, 19 Martie

19.00 Orchestra Nationala Radio - Sala Radio

Dirijor GERD SCHALLER
Solisti
HECTOR ULISES PASSARELLA - bandoneon
CLAUDIO JACOMUCCI - acordeon

H.U. Passarella - Suita Rioplatense
G. M. Rodriguez - La Cumparsita (ar. H.U. Passarella)
H.U. Passarella - Milonga pentru Neruda, pentru bandoneon si orchestra
B. Porena - Auf der Suche, piesa de concert pentru acordeon si orchestra - p.a.a.
M. De Falla - Muzica baletului Tricornul

Sambata, 20 Martie

19.00 Recital - Sala Radio

RECITAL
HECTOR ULISES PASSARELLA - bandoneon
CLAUDIO JACOMUCCI - acordeon

Lucrari de: J.S. Bach, R.M. Rivero, A. Barletta, C. Gardel, H.U. Passarella, L. Bacalov, C. Jacomucci, E. Gismonti

Duminică, 21 Martie

19.00 Recital - Sala Radio

RECITAL
SEXTETUL GALLIANO

RICHARD GALLIANO - acordeon, acordina
SEBASTIAN SUREL - vioara
NICOLAS DAUTRICOURT - vioara
JEAN MINALI-BELLA - viola
HENRI DEMARQUETTE - violonel
STÉPHANE LOGEROT - contrabas

Lucrari de: J.S. Bach, A.Piazzolla, R. Galliano

Miercuri, 24 Martie

19.00 Orchestra de Camera Radio - Sala Radio

Dirijor ROBERTO SALVALAIO

Solist RICHARD GALLIANO - acordeon

A. Piazzolla-Tangazo
A. Piazzolla - Aconcagua, concert pentru bandoneon si orchestra
A. Piazzolla - Uvertura Dramatica, op.5
A. Romero - Fuga con Pajarillo
A. Piazzolla - Oblivion
E. Lecuona - Suita andaluza

Inca un lucrusor: biletele se gasesc la Casa de bilete a Salii Radio, in magazinele Germanos, Vodafone, librariile Carturesti si online pe www.eventim.ro. Si costa de la 15 la 30 de lei.

Auditie placuta.

Martisoare lanoase si frumoase

2010-03-01T14:00:00.000-08:00

Am cam neglijat blogul asta, stiu, asa ca zic sa-l imbunez cu mici explozii de culoare, cu mici minuni "lanoase si frumoase", cu veselie si forme sugubete.
Imi place, asadar, orasul asta, mai cu seama in luna martie, cand la MTR e preafrumosul targ de Martisor. Care anul asta a fost cam supraaglomerat, semn c-a aflat lumea de el si nu mai cumpara stifturi plasticoase si plicticoase din Europa. Complexul Europa.
Ei, lume multa, cum v-am spus, si-o zi rece, cam ploioasa si care cam strangea. Cu toate astea, mult mai multe martisoare ca-n anii trecuti, multi tineri talentati si idei ingenioase. Daca n-ar fi fost asa de frig, cred c-as fi stat mai mult. Asa... am dat o tura, ba mai multe, am cumparat ce era de cumparat - cercei si-n primul rand multe martisoare pentru mine - am facut o poza, doua, si-am tulit-o. Dar a fost frumos, foarte frumos. Sa purcedem, asadar:

Efectul de caltabos

2009-12-29T13:29:00.000-08:00

Eram ieri prin oras, intr-o sesiune prelungita de shopping. Si cum stateam eu in fata cabinei de proba asteptand sa vad cum ii vin blugii Roxanei, vad o tipa parasind o alta cabina. Si langa ea, un tip. Si tipu'-i zice tipei, spre iesire: "Ultima bluza era faina, dar scotea in evidenta efectul de caltabos".
Asta e o vorba din seria "de Sarbatori" si-o s-o tin minte si eu. Asa ca daca ma auziti cu "efectul de caltabos", sa stiti de unde mi se trage :)

La Banica

2009-12-17T12:13:00.000-08:00

Anul asta, petrecerea noastra de Craciun s-a transformat intr-un concert cu Stefan Banica jr. Eu preferam petrecerea, daca ma intrebati: anul trecut a fost super simpatic, cu Jukebox si Sonique, cu dans si cu prieteni. Anul asta a fost, asa, mai impersonal, desi tot cu prieteni, dar cu stat pe scaune si cu dureri de cap, lovind din cand in cand. O sa tin mai degraba minte drumul catre Sala Palatului cand m-am agatzat ca o lipitoare de Boicea, ca sa ma duca vie la spectacol. Ca patinam mai ceva ca Plushenko in zilele lui bune.

Una peste alta, insa, concertul a fost ok si Banica stie, cu toate ifosele lui, sa faca show. Ma rog, ifose. Se poate sa exagerez eu, ca sa impresionez auditoriul. Dar Banica are si el fitzele lui. Dar are si voce, asa ca le scuzam. Fitzele. Cum ziceam, spectacolul a fost fain. Pe alocuri, impresionant: vezi gospelul si vitraliile care umplusera scena. A fost insa si mai faina, si mai buna, turta dulce. In care mi-am varat mainile pana la cot. Iar Zalex a fost pe faza. Asa ca uite doua-trei poze luate de la el de e blog.

Foto: Zalex

Una peste alta, ce-are asta cu Bucurestiul? De ce un post pe blogul asta si nu pe celalalt? Ei, uite-asa. Spectacolul a fost in Bucuresti, asta o fi, poate, motivul. Plus ca am cam neglijat aceasta a doua casuta pe care am plasat-o in blogosfera. Asadar, Banica jr. Ca daca va spun de baltile si zapada scofalcita si maro din Bucuresti, piere tot farmecul.

De neiubit. De netolerat.

2009-10-26T12:12:00.000-07:00

Sa ma ierte Dumnezeu, dar in zilele astea cu moastele Sfantului Dumitru, Bucurestiul se transforma intr-o pacoste. Cu inghesuiala, cu sudalmi, cu alergatura, cu lesin, cu fete palide, cu "manifestatie" de-a dreptul in statie la 32. La tramvaiul 32. Si zic: unde sunt cele sfinte aici, fratilor? De ce trebuie sa te inghesui ca nebunul, sa alergi ca nebunul, sa cazi ca nebunul, printre picioarele celorlalti, doar-doar o sa pupi moastele cu 5 minute inaintea celui pe care l-ai depasit alergand. Nu mai punem la socoteala invazia de indivizi cu chilipiruri sfinte, invazia de masini blocate in trafic, din motive de pelerini, invazia de politisti care fluiera sa-ti termine tie urechile, tramvaiele blocate pe linie. Nu, nu mai punem la socoteala. Cum nu mai punem la socoteala nici ca in seara asta am mers doua statii foaaarte lungi pe jos, in conditiile in care aveam deja bataturi de la tenisii mei cei noi, ca sa iau un tramvai supraaglomerat si, dupa aia, unul si mai si. Bucurestiul e, deci, de neiubit si de netolerat zilele astea. Daca tineti la nervii vostri, nu treceti prin centru.

Case vechi si povesti triste

2009-10-16T11:25:00.000-07:00

Cred ca mi-am dorit intotdeauna o casa veche, cu camere mari si podele care scartaie. Trec, o data pe an, cand ma duc la BCR Open Romania, pe langa casele din strada Dr. Lister si de pe strazile din juru-i. Si ma vad si eu intr-o curte mare si frumoasa si verde, intr-o casa cu arhitectura bogata, pe strazile acelea unde-auzi musca bazaind si unde zici ca nu traiesti in Bucuresti. Daca o sa castig vreodata la Loto, tineti bine minte: eu acolo ma mut.

Cred c-am idealizat intotdeauna casele vechi, cu miros de interbelic. Mi le inchipui vesele, zambarete, cu bunici calde si primitoare, cu farfurii pline cu gogosi in zi de sarbatoare. Nu cu oameni chinuiti si tristi, cu povesti intunecate care-i bantuie. M-am plimbat zilele astea pe niste strazi din buricul Capitalei *nu va spun unde, ca nu-i important*, strazi cu blocuri cu putine etaje si cu case in care ghiceam, cum v-am zis, caldura. Si-am gasit apartamente mari si frumoase, cu priveliste si tavane inalte, in blocuri din 1930, si-n ele, oameni intristati, aproape nefericiti.

Am strans povesti ca sa reconstitui destinul unei familii si-am gasit o bunica singura intr-o casa mare, o voce subtire si categorica, "Nu ma mai deranjati, nu ma mai cautati!", rasunand gol intr-un apartament de 150 de metri patrati, doi oameni c-un copil bolnav in apartamentul de dedesubt, suparati ca le cad in cap, si la propriu si la figurat, fecalele celor de sus (si pe cei de sus nu-i intereseaza), o casa cu incapere mica si-o gradina si-un intrand, unde am auzit povestea unui om care s-a speriat amarnic dupa 1989 de lipsa locului de munca (notiunea de somaj era o chestie inca ireala in Romania anilor '90), care a facut o depresie si-a stat cateva luni la Spitalul 9. Si, peste toate cele, povestea unui om cu functie in comunism, care nu si-a mai revenit nicicand din socul schimbarii de regim. Toate, povesti triste in case frumoase.

Si-atunci cred ca trebuie sa-mi reconsider punctul de vedere: casele vechi, la care visez eu, nu abunda in mod obligatoriu in veselie, nu sunt frumoase si linistite, ci, de multe ori, de foarte multe ori, sunt case triste, pentru ca asa sunt cei care le locuiesc.

Ochi mari si calzi de bunica. Si-un bilet pe post de arma.

2009-10-07T10:16:00.000-07:00

Nici nu stiu cum sa descriu amestecul de stari prin care am trecut de dimineata: m-am trezit in fata unei chestii si n-am stiut cum sa reactionez, dar am reactionat, dupa aia am zambit cu inima stransa (nu era zambetul meu, era mai degraba un cumul de mila si de drag). Dupa aia, m-am infuriat. Sa va spun cum a fost.

Cautam pe cineva. O tanti. (o mai caut si-acum). Aveam o adresa la care-as fi putut sa-ncerc sa o gasesc. Banuiam ca s-a recasatorit: prenumele coincidea, numele de familie era altul. N-aveam telefon, asa hotarasem sa merg direct acasa si sa-i explic ce vreau (povestea ei imi era necesara pentru un articol).

In fata blocului, un bloc din centru, am stat s-astept. Stiam numarul apartamentului, dar nu-mi raspundea nimeni la interfon. Am intrat odata cu un locatar. Si-am urcat la etajul 3, pe-o scara veche si rotunda. Frumoase sunt blocurileBucurestiului de altadata, asta n-avea decat trei sau patru etaje.

Stiam ce caut: apartamentul 9. Numai ca pe usa apartamentului 9, era agatata o foaie, sub vizor: "Bateti cu putere" (sau ceva de genul). Parea un scris nesigur, tremurat, de om in varsta. Si mai era o bucatica de hartie mai jos, sub clanta. Cu un mesaj in mod cert amenintator: "Daca tineti la viata dumneavoastra, nu puneti mana pe incuietoare" (citez din memorie, formulare aproximativa). Hopa! Ma uit eu, mai citesc o data, nu ma hotarasc sa bat in usa. Il sun pe Mariusache si ii spun, mai in gluma, mai in serios: "Sunt aici, asa si pe dincolo, si pe usa scrie asa. O fi vreo baba nebuna? Ma duc si bat dar am zis sa stii unde sunt: strada x, blocu' x, etaju' x, apartamentu' x". Mariusache: "Bine, bate, dar tine telefonul deschis, nu-l da pe silentios sau ceva, sa pot sa te sun si sa-l auzi" (stia el ca eu cand ma duc la diversi sa povestesc diverse, stau uitata acolo, cu orele, si cu telefonul pe silentios, sa nu intrerupem povestea).

Bun. Ma duc si bat. Nimic. Bat mai tare. Nimic. Deja ma prinsesem ca proprietarul apartamentului nu prea aude, de unde indicatia "bateti tare in usa". Mai bat. Nimic. Sonerie. Nimic. Nu stiam care e limita tolerabila, asa ca am incetat sa mai bat la usa cu pricina si-am sunat la vecini. Sun la unul, nimic. Sun la altul, nimic. La ultimul apartament de pe etaj imi raspunde cineva. O tanti. Si-mi spune ca da, in apartamentul pe care-l caut eu sta o doamna in varsta si ca da, nu prea aude. Dar ca o striga ea pe balcon, ca au balcoanele unul langa celalalt. "Doamna cutare!", o aud strigand in casa, "doamna cutare!". Nimic. Vine la usa si bate cu putere: "Doamna cutare!". Imi explica: "Doamna e o bomboana, o cunosc de ani de zile, dar daca nu are aparatul auditiv in ureche, nu aude mai nimic".

Mai bate in usa si mai striga, "Doamna cutare". Intr-un final, se aud niste pasi tarsaiti in spatele usii. "Se misca tare greu... Dar va spun, e o bomboana, o dulce, trei-patru ore nu mai plecati de-aici, asa de mult o sa va placa..." Si, in curand, in spatele usii intredeschise, se intrevede o figura cuminte de bunica. Un cap curios cu ochii mari si blanzi. Cu-o privire intrebatoare, aproape tematoare, cine-s eu si de ce-o caut. Ii explic in mare (e o poveste complicata - am inteles in cele din urma ca pe fata ei o cautam, de fapt), dar se teme sa ma lase sa intru in casa: "Sunt singura...". Si nu prea aude: "Mi s-a terminat bateria la aparat. Veniti saptamana viitoare, o sa aud si eu mai bine, schimb bateria, si o sa vina si fata pe aici". Vecina cea tanara intretine discutia. O intermediaza, de fapt: eu vorbesc incet, mamaita cu ochi blanzi nu aude...

Intr-un final, usa mare se inchide asa cum s-a deschis, cu greutate, si raman eu cu vecina. Si cu figura blanda a bunicii in minte. Si da, as fi ascultat-o si trei-patru ore, daca m-ar fi lasat sa intru. Avea dreptate vecina, as fi indragit-o cu siguranta, am indragit-o in cele trei minute cat ne-am vazut. Dar raman cu vecina si cu povestea: "Nu cred ca o gasiti pe fata ei saptamana viitoare. In zece ani, de cand stau eu aici, nu cred c-am vazut-o de doua ori. Mai trece cate un nepot din cand in cand..." Si am plecat. Si m-a potopit un sentiment acut de mila in timp ce coboram. Si apoi, mila s-a transformat in nervi, in furie. Nu inteleg cum poti tu, fato, tu, nepotule, sa nu treci pe la mama ta, pe la bunica ta! Femeia asta era un ghem de bunatate, i se vedea in ochi. Si pentru ca sta singura, pentru ca dobitocii pe care i-a crescut nu trec pe la ea cu zilele, isi lipeste in usa un anunt amenintator, gen "nu puneti mana pe clanta, daca tineti la viata dvs", ca sa se apere. Un anunt care sa inlocuiasca rudele. Ca sa nu fie o tinta pentru hoti, pentru tot soiul de tampiti cu care impartim viata asta. Am plecat din blocul bunicii cu inima stransa. In ce lume de rahat traim?

Casa Satya

2009-10-05T10:45:00.000-07:00

Sa ne-ntelegem, asta nu e reclama. E doar povestea unui loc fain din Bucuresti, pe care nu-l stiam si pe care-mi pare bine ca-l stiu acum. Si mai stiu ceva: ca-mi pare rau ca n-am avut aparatul la mine, sa fac o poza, in semiintuneric, usii de la intrare, frumoasa, frumoasa, cu bucati de sticla colorata. Arata ca un vitraliu, si inca unul foarte fain.

Ca sa intelegeti ce spun, Casa Satya e un fel de restaurant (desi e, de fapt, un cumul de chestii: restaurant, ceainarie, spa, etc.). Intr-o casa veche, cu scara de lemn care scartaie sub pasi. Restaurant, ziceam. Ayurvedic. Ce-i asta? Nu va tin eu teorii acum. Netul e plin de povesti ayurvedice. Cert si ca Satya e asa, un loc ca o poveste indiana: lumina galbena si linistita, masute rotunde si, pe ele, boluri mici cu flori, aer racoros (e o adevarata filozofie aici, cu aer ionizat sau nu stiu cum, uitati-va pe site), plante verzi atarnand bogat din glastre si multe mancaruri cu nume complicate. Ma rog, complicate pentru mine care ma uitam, cu un aer usor dezorientat prin meniu si aiurea, doar-doar m-o ajuta cineva sa aleg cea mai potrivita chestie. Ca ma pierdusem, asta-i clar. Dar dupa aia m-am gasit si m-am uitat acolo vreo trei ore, in fata unui platou cald cu cuburi aurii de panir, rulouri de vinete si falafel, in fata unui minunat ratatouille cu couscous (acesta a fost primul meu couscous, la care ravneam de un milion de ani si care a fost de-li-cios; multumesc, mariusache :)). Bine, sa nu omitem faptul ca mi-am varat nasul si dintii si-n farfuria vecina, in care statea, mandru, un somon inecat in sos de capere. Si seara a trecut cuminte in inghitituri mici de limonada cu miere si ghimbir si priviri aruncate catre faldurile de panza atarnand din tavan si pe geamurile mari care dadeau spre terasa colorata din gradina. Si-afara s-a intunecat putin cate putin si eu m-as fi culcat acolo, pe fotoliul ala alb, cu cu muzica aia calma si frumoasa care-mi picura in urechi.

Cum aparat n-am avut sa imortalizez lenea si starea de bine ce ma cuprinsese, promit ca ma mai intorc la Casa Satya. Si pentru poze si pentru nenumaratele feluri de mancare din meniu. Care trebuie studiat de-a fir a par, ca sa incercam tot si toate. Amanunt important: nu veniti pregatiti sa roadeti o costita de porc sau o pulpa de pui. Ca nu sunt. Sunt doar chestii vegetariene si gatite bio pe deasupra.

Am furat o poza de la ei de pe site, ca sa colorez postul asta in culori indiene. Noapte buna.

Flori galbene si mov

2009-10-02T02:51:00.000-07:00

Cateodata, imi place orasul pentru ca-mi ofera flori, de dimineata. Flori frumoase si proaspete de toamna, cum e asta mov, care-si iteste capul cu petale langa monitorul meu de la serviciu. Ieri mi-am umplut biroul cu flori si lumea m-a intrebat daca e ziua mea. Nu. Nu era. Dar ma durea capul si eram cam bosumflata, asa ca mi-am luat flori de la o babuta. Care venise cu-o plasa plina cu buchete la oras, de undeva, dintr-un sat din apropiere. Si, uite, am gasit un motiv pentru care, cateodata, imi place Bucurestiul. In ce oras mai gasesti tu babute care-si intind florile catre tine, sa le cumperi?

A fost o data ca niciodata...

2009-09-30T11:51:00.000-07:00

... un gand: ca am sentimente tare incurcate fata de orasul care m-a adoptat. Stiu ca l-am iubit candva. Eram in anul I de facultate si mi se parea absolut fascinant sa stai in mijlocul unei intersectii si sa nu stii in ce parte s-o iei. Sa fii mica, mica, intr-o multime, si sa poti sa alegi: prima la stanga, a doua la dreapta. Sa ai posibilitati. Sa te pierzi in marele oras. Asta mi se parea fabulos. Mie, care veneam din micul sat. Mi-amintesc si-acum o harta desenata de frate-miu pe spatele unei hartii (una din aia, pe care-o ai in tava, la McDonald's sau la Spring), o harta gen: "aici e Politehnica, aici metroul, la Grozavesti, aici e 601". Mi se parea super tare sa-nveti un oras. Sa-l cunosti felie cu felie.

Si-am iubit cu-adevarat Bucurestiul, cu Regia lui cu tot, cu gandacii din bucatarie care ma inconjurau noaptea, cand invatam (camera 602, camin U6, daca va intereseaza), cu Pruna care urla ca un dobitoc in fiecare dimineata dupa gagici, asezat la terasa din fata caminului (aud acum ca e ginecolog la Municipal), cu serile de ianuarie cand ma duceam la Iuliana, doua etaje mai jos, sa ma uit la patinaj (ca io n-aveam in anul I televizor in camera).

Dupa aia, nu mai stiu daca l-am mai iubit. Am plecat din Regie, m-am dus in Drumul Taberei. Intr-un bloc cu garsoniere, pline cu oameni in varsta. Mie-mi plac oamenii in varsta. Acolo, insa, nu mi-a placut. Mai cu seama ca o doamna, in varsta, se-ntelege, ne-a spus, dupa ce ne-am mutat (acum eram deja doi), ca garsoniera aia in care stateam fusese sparta de n ori inainte sa ne mutam noi. Asta explica usa super fortoasa care ne separa pe noi de culoar si de restul.

Dupa aia, am ajuns in Rahova. Cu care convietuim bine. Bine mersi. (Si nu, nu mi-a furat nimeni lantul de gat, multumesc de intrebare). Dar care ne administreaza din cand in cand socuri. Vizuale, auditive, olfactive. De toate felurile. Si culorile. Ati inteles. Pan-acum, n-am ajuns la divort. Convietuim, cum am zis. Dar, treptat-treptat, in drumul meu catre statia tramvaiului 32, printre tanti care vand branza in galeti de plastic, rosii, si printre neni care vand telefoane mobile, treptat-treptat, am inceput sa simt ca iubirea mea pentru oras a cam slabit. Multe, multe au slabit-o. Or fi slabit-o si comparatiile cu alte orase, cred ca si asta. Dar a slabit si se duce si daca se duce, dusa e.

Si-atunci, ca sa nu se duca de tot, incerc un soi de experiment. Un blog despre Bucurestiul in care traiesc. Despre Bucurestiul meu. In care incerc sa gasesc ce-am pierdut pe drum, in anii astia. In care incerc sa adun franturi, locuri, mirosuri si povesti pe care le-am uitat. Sau pe care nu le-am stiut niciodata. Si-o sa le pun aici: poze, ganduri, intrebari. Si-o sa vad ce iese. Poate iese, iarasi, de-un amor nebun. Sau macar de-o dragoste platonica.

M-a pus la treaba, concret, un vernisaj al unei expozitii la care am fost azi. In ceas de seara, la Muzeul Kalinderu. Se cheama frumos, inspirat: "Bucarest, la mal-aimee". Intr-o traducere aproximativa, Bucurestiul Neiubit. Si-atunci am zis si eu: hai sa vad ce pot sa mai iubesc aici si ce nu. Si de ce nu mai pot si de ce-as mai putea. Hai sa vad. Ca nu se poate sa-mi placa atat de mult orasele altora si interesul pentru-al meu sa tinda, putin cate putin, spre zero.