Butoiul lui Diogene

De ce nu scriu sau n-am scris

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Fri, 21 Aug 2009 02:53:33 PDT

N-am mai scris de ceva vreme pe aici. În stadiul în care mă aflu cu treburile tezei pe cap şi cu minunata lene de vacanţă pe care nu am depăşit-o, nici nu ştiu dacă am timp să mai scriu. În orice caz, nu prea simt vreo motivaţie. Aşa că declar sus şi tare că blogul ăsta nu se închide, rămâne deschis în măsura în care am ceva de comunicat, dar va fi mai tot timpul gol. De acum Agrigoroaei, medievistul, intră în redactarea celor 700 de pagini nescrise încă ale tezei. Bau!

Pix cu camera video incorporata.Cea mai mica camera din lume!Solutia Ideala pentru inregistrarea sedintelor sau discutiilorr

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Mon, 11 May 2009 23:19:05 PDT

Scriu o carte. De aia nu mai am timp să scriu şi dincoace. Nu prea pot face două lucruri în acelaşi timp. Pot însă să mai pun un spam, primit de la aceiaşi spammeri cu disclaimerrrrrr! Rrrrr!

Pix cu camera video incorporata.Cea mai mica camera din lume!Solutia Ideala pentru inregistrarea sedintelor sau discutiilorr

Vrei sa afli daca partenerul de viata te inseala ?
Vrei sa-ti supraveghezi mai bine angajatii ?
Vrei sa stii ce face copilul tau in orice moment ?
Alege ASTAZI produsul care ti se potriveste !

Pix cu camera video incorporate

Pix cu camera video incorporata .
Cea mai mica camera din lume .
Pix cu inregistrare Audio + Video 40 ore .
Solutia Ideala pentru inregistrarea sedintelor sau discutiilor
136 €*
COMANDA ACUM!

ARM SPY SOFT Ascultare Telefon Mobil

Cea mai inteligenta solutie de spionare, ascultare, interceptare a telefonului mobil. Ideal pentru Spionarea sotului ,sotiei , angajatilor copilului , partenerului de afaceri .

1256 €*
COMANDA ACUM!

Arm Keylogger - spionare computer

Arm keylogger este un program care odata instalat pe un computer va permite sa vedeti toata activitatea de pe acel computer : parole email , discutii pe mess , documente accesate.

55 €*
COMANDA ACUM!

* Pret fara TVA, la cursul BNR din ziua confirmarii comenzii

Disclaimer: Acest mail nu este SPAM deoarece contine datele noastre de identificare si instructiuni pt dezabonare. V-a fost trimis pentru unul din urmatoarele motive: sunteti un partener al companiei noastre; va regasiti in baza noastra de date ca urmare a unei corespondente anterioare; adresa dvs de email a fost selectata dintr-o baza de date la care v-ati abonat; adresa de email a fost facuta publica de catre dvs prin vizualizari advertising online. Ne cerem scuze daca acest mesaj v-a fost trimis din greseala. Daca nu doriti sa primiti ofertele noastre sau acest mesaj a ajuns din greseala in casuta dvs, va rugam sa ne trimiteti un e-mail la office@liesdetector.co.cc cu subiectul
"Dezabonare".

Baga, nene, priza-n dinti!

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Mon, 11 May 2009 04:33:57 PDT

Am primit, domnle, un spam, care zice ca nu e spam. Cand am vazut titlul, m-a busit rasul. Si, pentru a nu si marlan, il fac cadou umanitatii. Merita:

EcoSmoke - Locul 1 la salonul de inventica de la Geneva .

EcoSmoke cea mai sanatoasa Tigara Electronica !

Tigara electronica! Aceeasi senzatie, dar fara riscuri !
Functioneaza exact ca o tigara obisnuita , dar fara efectele daunatoare ale acesteia.

In afara de nicotina care provoaca dependenta, nu mai exista nici una din cele 2000 de substante cancerigene. Stiti deja ca monoxidul de carbon provenit din arderea incompleta la o tigara obisnuita opreste oxigenarea sangelui si implicit a inimii, creierului, organelor interne etc. Insa in cazul tigarii electronice monoxidul de carbon nu exista pentru ca nu are loc nici un fel de ardere.

Mai ieftin , mai sanatos, mai elegant ! De ce tigara electronica ? Pentru ca ...

- Fumezi in continuare dar fara nici un risc de imbolnavire ( in afara de nicotina
care provoaca dependenta nu mai exista nici una din cele 2000 de substante nocive )
- Economisesti bani (facand un calcul la 1 pachet/zi dupa 6 luni se observa 30% economie)
- Este mult mai eleganta si comoda
- Femeile insarcinate se expun mai putin la riscuri.
- Dintii isi pastreaza culoarea alba (nu se mai depune gudronul)
- dispare mirosul neplacut al respiratiei
- dispare tusitul
- exceptand nicotina, nu este daunatoare sanatatii
- si alte multe avantanje...

COMANDA ACUM

Pret : 67 euro + TVA / garantie 1 an

Disclaimer: Acest mail nu este SPAM deoarece contine datele noastre de identificare si instructiuni pt dezabonare. V-a fost trimis pentru unul din urmatoarele motive: sunteti un partener al companiei noastre; va regasiti in baza noastra de date ca urmare a unei corespondente anterioare; adresa dvs de email a fost selectata dintr-o baza de date la care v-ati abonat; adresa de email a fost facuta publica de catre dvs prin vizualizari advertising online. Ne cerem scuze daca acest mesaj v-a fost trimis din greseala. Daca nu doriti sa primiti ofertele noastre sau acest mesaj a ajuns din greseala in casuta dvs, va rugam sa ne trimiteti un e-mail la office@rosanatate.co.cc cu subiectul "Dezabonare".

Sfaturi practice pentru pozat pagini

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Sat, 09 May 2009 00:38:33 PDT

comentariu al lui GM:

Tot din tolba cu sugestii cele ce urmeaza sunt pentru cei interesati de fotocopiat carti:

Am facut rost de un aparat vechi de marit foto, am scapat de obiectiv si de ansamblul ce gazduia becul proiector, m-a interesat doar caruciorul ce se plimba sus-jos pe coloana verticala. De el am prins o tija orizontala de vreo 20 cm cu o gaura, si un surub cu care prind aparatul foto. Alternativ cred ca se poate improviza ceva si dintr-un trepied; am vrut sa obtin ceva de genul asta. In stanga si dreapta am cate o lampa de birou care-mi ilumineaza piezis cartea (75W sau 100W fiecare). Cu becuri normale paginile ies galbui in poze, daca le inlocuiesc cu becuri cu halogen (nu fluorescente!) atunci culorile ies mai aproape de cele naturale.
Concotia aspira la asa ceva. Aparatul sta cam la 40-50 cm deasupra cartii, il setez manual pe ISO 100, expunere 1/125s, si il prefocusez pana imaginea e clara. Dupa vreo suta de pagini grosimea cartii se modifica si refocusez daca e nevoie.

Am un aparat Canon legat prin USB la laptop, pe care ruleaza un soft numit PSRemote. Vezi detalii si modelele de aparate suportate aici. Cu softul asta poti comanda aparatul foto prin PC, faci click cu mouseul pe un buton si face poza, o transfera pe PC si ti-o si arata pe ecran, ai feedback si daca ceva nu e in regula iti dai seama imediat. Si pe deasupra poti seta din soft sa ia o poza automat la fiecare 10 secunde, tot ce am de facut e sa dau pagina! Fac asta in timp ce ascult o muzica sau ma uit la TV; cu pregatiri cu tot o carte de 200 de pagini e gata intr-o ora.
Nikon au si ei un soft asemanator, probabil si altii.

Pentru calitate si mai buna si ca sa pot prelucra textul cu un OCR (optical character recognition) si sa-l transform din imagine in text (recomand Abbyy FineReader) am mers un pic mai departe sa ma asigur ca pagina e plata si sa reduc distorsiunile optice. Am cumparat un suport de uscat farfurii in forma de V (ieftin, facut din sipci de lemn), si pe el pun cartea deschisa cam la 90-100 de grade. Aparatul foto il inclin in asa fel incat sa bata perpendicular pe pagina din dreapta, le pozez intai pe cele impare de la cap la coada, apoi intorc cartea si le pozez si pe cele pare. Am si o bucata de sticla un pic mai mare decat o pagina (apartinand unui mic tablou) pe care o presez pe pagina sa o tin perfect plata pentru pozat.

Gata pe azi, si mult succes! Poti face orice cu textul de mai sus, poti sa publici sau sa dai si la altii interesati, eu unul sunt pentru accesul liber la informatie ;)

Materiale noi. De data asta castelologie

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Wed, 06 May 2009 03:31:18 PDT

Cu mania-mi strângătoare, şi ajutat de faptul că două zile am stat singur în birou, am adunat o droaie de alte materiale, pe care voiam de multă vreme să le am. Sunt cărţi pe care nu le poţi împrumuta, fiind în exemplare puţine pe aici, şi toate consultabile în sală. Şi în general lumea e enervată când stai să pozezi în sala de bibliotecă cărţi de mai multe sute de pagini, pentru că faci în continuu click-click, un motiv pentru care până acum m-am ferit să le pozez. Aşteptam momentul prielnic.
Am pozat şi anexele colecţiei de artă romanică. Volumul cel mai important era lexicul de termeni de specialitate, făcut superb, cu trimiteri la termenii respectivi în mai multe limbi de circulaţie. De ani de zile îmi stă în minte alcătuirea unei asemenea unelte de lucru şi pentru România, căci tot văd, prin diverse articole, că oamenii folosesc termeni diferiţi şi de multe ori extrem de încurcaţi pentru a reda părţi constitutive de tot soiul. Dar asta ar fi un proiect prea mare. S-ar cuveni să fie făcut cu o droaie de specialişti, nu de unul singur, şi sub umbrela unui centru de cercetare. Care centru de cercetare în România, mă pot întreba la infinit fără şanse mari de a găsi singur un răspuns fericit. Până în momentul de faţă nu prea e nici-unul

Una dintre cărţile pozate ieri.

Am pozat, cum spuneam, cantităţi mari. Unul dintre dicţionare (de castelologie franceză) are vreo 1300 de pagini. Ieri, când am ieşit de la slujbă, mă durea spinarea de la statul aplecat deasupra cărţilor.

Din aceeaşi carte, altă mostră.

Am pozat aşadar, dac-ar fi să dau raportul:
MESQUI, Jean - Chateaux et enceintes de la France medievale 1 (Paris, 1991);
MESQUI, Jean - Chateaux et enceintes de la France medievale 2 (Paris, 1993);
SALCH, Charles-Laurent - Dictionnaire des chateaux et des fortifications du Moyen Age en France (Strasbourg, 1979);
SALCH, Charles-Laurent - L'Atlas des villes et villages fortifies medievales de la France 1 (Strasbourg, 1977);
SALCH, Charles-Laurent - L'Atlas des villes et villages fortifies medievales de la France 2 (Strasbourg, 1978);
SALCH, Charles-Laurent - Les plus beaux chateaux-forts en France (Strasbourg, 1978).

Şi-ncă una.

Nu stau acum să trec citările cum trebuie. Am luat cu copy-paste titlurile folderelor în care şad băgate. Şi asta nu e tot. Am mai luat, tot ca hârciogul, şi o droaie de titluri despre pictura murală, alt domeniu în care duceam lipsă de materiale de multă vreme:
PEINTURES MURALES DES EGLISES ALPINES (XIII-XVI s.) - Ecole Francaise de Rome (1994);
DEMUS, Otto - La peinture murale romane (Paris, 1970 (Munchen, 1968));
ALFANI, Elena - Santi, supplizi e storia nella pittura murale lombarda del XII secolo (Roma, 2000);
SUREDA, Joan - LA PINTURA ROMANICA EN CATALUNA (Madrid, 1981);
WETTSTEIN, Janine - LA FRESQUE ROMANE (Italie-France-Espagne) 1 (Paris, 1971);
WETTSTEIN, Janine - LA FRESQUE ROMANE (Route de St Jacques) 2 (Paris, 1971).
Sunt vreo 5 oameni în România care vor primi materialele astea cadou. Dacă mai vor şi alţii, să se anunţe. Altminteri, de ce m-aş haiduci medievistic?

Primăvară-n târgul Pictaviei

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Wed, 06 May 2009 03:04:21 PDT

În curând se fac şi vişinele din curte...

Ochiul boului peste tot

Curtea din spate, de la fereastra biroului la care şed.

Lucrări de mare anvergură la viitoarea beblotecă a polului umanist.

După prerafaeliţi, acum şi prieteni umanişti

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Tue, 05 May 2009 07:22:37 PDT

Ieri, Vali trebuia să îmi dea nişte poze pentru trăsnaia de pe Mutzunakia, cea nouă, cu conferinţa internaţională. Şi mă aşteptam să fi căutat printre pozele lui şi să fi ales un istoric, cum am făcut şi ceilalţi, unul cu care să semene. În loc să facă asta, amicul îmi trimite mail cu tabloul celebru al lui Erasmus din Rotterdam, în locul căruia îşi pusese faţa cropuită în Photoshop. Mă uit niţeluş mirat şi zic în sinea mea că nu prea merge. Nu vedeam unde bate. Şi-apoi vine şi mailul cu o poză de-a lui, făcută special pentru eveniment, în care era lipită şi cropuită faţa lui Erasmus. Efectul este delicios.
Acum pun o variantă a chestiei pe blog. Nu întocmai ca pe Mutzunakia, ci altfel. Am tras de el să îmi trimită şi poza neprelucrată, de impersonator. Şi le pun aici pe blog, spre deliciul tuturor, că merită:

Erasmus, by Hans Holbein the Younger
Vali, by Daniel Voinea the Younger

Declaraţia de la Praga

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Tue, 05 May 2009 00:03:07 PDT

E veche, are destulă vreme la activ, dar io abia acum am aflat că există un site web pe care o poţi semna, aşa că am dat curs, cu întârziere, invitaţiei primite de la un amic. Rogu-vă, la rândul vostru, s-o semnaţi, dacă nu cumva aţi semnat deja versiunea românească, despre care aflu tot astăzi că există şi ea de mult timp.

Print screen, că altceva n-aveam ce pune.

Bearing in mind the dignified and democratic future of our European home,

* whereas societies that neglect the past have no future,
* whereas Europe will not be united unless it is able to reunite its history, recognize Communism and Nazism as a common legacy and bring about an honest and thorough debate on all the totalitarian crimes of the past century,
* whereas the Communist ideology is directly responsible for crimes against humanity,...

Mutzunakia nemuritoare

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Mon, 04 May 2009 14:19:09 PDT

O nouă trăsnaie, pentru amatori, tocmai a fost ouată aici. Ajutaţi puiul să iasă din ou participând!

Discografie Alan Stivell (1977-1983, cu o întrerupere)

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Mon, 04 May 2009 12:10:21 PDT

Continuarea discografiei lui Alan Stivell, din postul anterior. Lipseşte un album, din 1980, Tir Na N-og (Symphonie Celtique / Celtic Symphony), pe care o să îl urc împreună cu restul data viitoare. Până una-alta, poftiţi de gustaţi:

Roak dilestra (Avant d'accoster / Before Landing) (1977)
dă-l gios

Un dewezh barzh ger (Journée à la maison) (1978)
dă-l gios şi pe ăsta

Tro ar Bed (International Tour) (1979)
încă unul

Bed and dud vecu (Terre des Vivants) (1981)
penultimul

Mojenn (Légende) (1983)
şi ultimul pe ziua de astăzi

Limba moldovenească. Comentarii agrigoroiene despre studile altora (Messing, 1985)

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Sun, 03 May 2009 13:03:43 PDT

Acum vreo câteva săptămâni, inspirat de evenimentele care îmi erau mai mult decât proaspete în minte şi în suflet, am postat un prim comentariu cu privire la problema limbii moldoveneşti, rezumând superficial un articol al lui Bruchis (1984) şi asezonându-mi rezumatul cu propriile mele consideraţii subiective. Mă întorc acum la aceeaşi problemă (am un stoc inepuizabil de materiale în hardul portabil dedicat bibliografiei) şi o să vorbesc despre un alt articol:

Gordon M. Messing, "Moldavian: Language or Pseudo-Language?", Oceanic Linguistics Special Publications, 20, 1985, pp. 285-295
Îl găsiţi aici în PDF. E luat tot din Jstor.

Articolul nu e fenomenal. De fapt, e publicat în revista de studii filologice a universităţii din Hawaii. Undeva pe plajă, în Mauna Loa sau Mauna Keea, printre fete cu sâni ascuţiţi şi şolduri înfrunzite dansând hula, un anumit domn Messing a scris sau numai publicat un studiu. Era anul de graţie 1985. Regret consideraţiile de felul ăsta, numai că nu cred că marele specialist al problemei "moldoveneşti" trăieşte în Hawaii. E adevărat, femeile de acolo sunt frumoase. Polinezienele cu sânii goi îmi plac, la fel cum i-au plăcut şi lui Gauguin, dar la universitatea din Honolulu nu cresc mari specialişti în limbi romanice.
Articolul e totuşi destul de bun. Nu aduce nimic nou, dar face o sinteză, or mie taman o sinteză îmi trebuia. Primele pagini sunt o zeamă lungă, necesară, peste care se cuvine să trecem repede cu privirea. Ne cunoaştem doar istoria (pp. 285, 286 şi o bucată din 287). Pe urmă, împărţirea limbii române în dialecte e destul de abracadabra. Cu tot respectul pentru sursele pe care le citează el, macedo-româna e mai colea o limbă de sine stătătoare. Nu zic că machidonii nu-s români, ferească Sfântul!, ci că o dată ce unul deschide gura pe limba lui mi-e foarte greu să pricep ceva. Uneori am impresia că pricep mai repede catalana! Da, care va să zică fac parte dintre aceia care consideră că în Balcani există mai multe limbi româneşti. Că în secolul XII va fi fost numai una singură, asta e altă treabă. Nu corespunde realităţii de acum.
Pe aceeaşi miză au bătut şaua şi sovieticii. Crearea limbii moldoveneşti şi colonizarea ei la nivel "social" prin rusisme cu duiumul trebuia să o transforme, graţie izolării de România, într-o limbă aparte. Şi treaba ar fi reuşit probabil dacă tovarăşii ar fi avut la dispoziţie vreo 300 de ani. Numai că în 1989 lucrurile s-au dus niţeluş pe copcă, iar în 1991 şi 1992 şi mai dihai. Moldoveneala s-a dus, ca orice aberaţie politică. Revenind la articolul lui mister, iarăşi mă declar consternat văzând că limba daco-română are, la aceeaşi pagină, în dialectul său românesc, trei subdialecte: ardelean, moldovean şi valah (mai târziu acceptă şi dialectul bănăţean). Hmmm. Oare?! N-or fi ele mai multe. Genul ăsta de segmentări pe trei bucăţi ţin mai mult de gândirea politică reductivă a unor filologi străini care nu cunosc o boabă româneşte. Dacă ar fi să îl corectez pe musiu, după ştiinţa mea, corectabilă permanent, limba literară românească este dialectul de Braşov, care se întinde şi în Valahia, iar nu cel muntenesc ori oltenesc.
Depăşind aiestea, mai interesant de ştiut e că problema noastră cu moldoveneasca porneşte, după sursele lui Messing, din 1952, de când un anumit Serghievski a publicat un manual OFICIAL (boala oficializării unei teorii într-un domeniu e stalinistă, orice mi s-ar răspunde în comentarii), or, poziţia expusă era taman cea a lui Stalin. A circulat şi la noi această demenţă. Tata îmi povestea pe îndelete despre ea, mai ales că săracul şi-a făcut facultatea în anii 60, în plină perioadă post-stalinistă. Deşi înfierate pe faţă, teoriile lui Stalin continuau să acţioneze tiranic. Aşa se face că în 1974 ne-am trezit cu protocronismul ca doctrină "oficială" în studiul istoriei. Din acellaşi motiv tata şi-a pierdut câţiva ani mai târziu, postul de profesor de latină: latina nu convenea sistemului, nu mai era oficială. Noi vorbeam cu toţii limba dacă.
Tot încerc să scap de paranteze şi nu pot. Mintea îmi umblă aiurea pe razachie, ca de obicei, numai că există o logică în fugitul meu de pe brazdă. Teoria limbii moldoveneşti este folosită de aceeaşi minte bolnavă care a manevrat protocronismul românesc. Mintea asta se cheamă comunism, naţional-comunism, locul acela unde extremele politice îşi dau liber mâna, căci puţin contează dacă o idee sau alta guvernează tiranic. Esenţialul este că dialogul este desfiinţat.

Transnistria lui Smirnov

Messing citează sursele în traducere, şi de la el aflăm (căci unii dintre noi nu ştiu din păcate ruseşte), că singurul resort cât de cât "logic" (greu de precizat cum funcţionează logica asta) din care se putea sălta o teorie a limbii moldoveneşti era şi este lipirea Transnistriei la teritoriul Basarabiei îmbucătăţite:

The Moldavian language in the territory of the USSR represents the literary and spoken language of the basic population of the Moldavian SSR ... in Bessarabia in the 19th century and especially after 1905 the Moldavian language had its own writing system with the Russian alphabet but in a Rumanianized spelling. With the foundation in 1924 of the Autonomous Moldavian SSR, the Moldavian language of the population of the Dniester basin in the former districts of Xerson and Podol' became the literary and national language of the Republic, enriching itself both by its own linguistic resources and by lexical elements acquired in the process of socialist creation by neighboring peoples (Russian and Ukrainian) and became the linguistic heritage of the workers of all nationalities in the Soviet Union.

Adevărata problemă este aşadar una transnistreană. Am mai amintit omul sovietic. Numai că tovarăşul Serghievski nu ştia boabă de româneşte şi a uitat un detaliu: dacă voia să creeze limba moldovenească, trebuia să fi separat deja de limba românească celelalte limbi româneşti din Balcani. Pentru un cunoscător al limbii române, este oarecum aberant să consideri că aromâna e dialect iar moldoveneasca e limbă. Lucrurile stau taman pe dos. Ei bine, aşa se face că în 1974 un anumit tovarăş Korlăţeanu a nuanţat lucrurile, să meargă unse. Limbile romanice nu mai erau puţine, se făcuseră 18, iar noile membre erau aromâna, megleno-româna, dalmata dispărută, istro-româna şi... moldoveneasca. Pentru primele patru, deşi chestiunea e delicată, sunt de acord. Pentru ultima, nici un om cu minte nu ar putea fi, atunci când argumentaţia pică, cum ştim, în derizoriu:

V.F. Şişmarev described at some length (73-120) "The Moldavian Languages among the Romance Languages", stressing a list of fifteen lexical items where Moldavian and Rumanian usage differs (e.g. Mold, mâţă vs. Rum. pisică "cat" or Mold, ciolan vs. Rum. os "bone"); R.G. Piotrovskij wrote on "Slavic-Moldavian Linguistic Relations and Questions of National Specifics of the Moldavian Language" (135-149), laying emphasis on words of Slavic origin borrowed by Moldavian but not by Rumanian (e.g. Mold. biruinţa deplină vs Rum. victoria definitivă "complete victory").

Genul ăsta de argumentaţie îmi pare cunoscut. Se bazează pe izolarea unor exemple alese în mod aleatoriu şi pe un public complet nul în materie de lingvistică. Voi cita pentru exemplificare pagina 21 a Micului Dicţionar Etimologic Dac (publicat de mine însumi şi de ceilalţi pecenegi la editura Mutzunakia, în 2007, :D), de unde aflăm că:

Rădăcina SAR - sărătură e importantă pentru Ardeal şi istoria Daciei, pentru că două toponimice din Dacia lui Dio Cassius, SARMI-segetusa (sighetul sarmaşurilor) şi SARGETIA (Sargâţa - diminutiv pentru apa sărată) pot fi înţelese cu percepţia curentă a unui cioban, pentru că veţi vedea lucruri mult mai aberante decât ceea ce spun eu susţinute foarte puternic de către oameni cu pretenţii.

Textul ăsta este un mail scris de un adolescent, rebel ca toţi adolescenţii, şi pozitivist fără instrumentele necesare, într-unul din eGrupurile dacologice de pe Yahoo. Majoritatea dintre voi se vor întreba care este scopul comparaţiei, când nu există o logică vizibilă între cele două fragmente de text comparate. Există o legătură, şi încă una strânsă. Să pornim de la cele două exemple ale lui Şişmarev şi Piotrovski. În cazul respectiv, orice vorbitor de limbă română ştie că mâţă este un regionalism folosit nu numai în Moldova, dar şi în anumite părţi ale Ardealului. Cuvintele circulă libere în interiorul unei arii lingvistice. Mâţa nu locuieşte la Chişinău, pentru că la Bucureşti nu sunt numai pisici. O dovadă suplimentară că mâţo-pisica este o realitate comună la est şi la vest de Prut este faptul că însuşi ziarul comuniştilor de la Chişinău nu o poate ocoli. Bun, am stabilit, prin desfiinţarea absurdului, că mâţa nu e moldovenească decât în măsura în care mâţa a devenit brusc sovietică. Pissy sovieticus, de felul său o specie mai roşie, arămie chiar, cu un ciocan în gură şi cu o seceră-ntre ochi. Ce înseamnă aceasta?
Înseamnă că teoria nu se adresează - în primul rând - specialistului sau cunoscătorului (nu fac lingvistică românească totuşi), ci omului dispus să înghită o asemenea prostie. Omului care o acceptă pentru că i-a fost deja inoculată o bază de dumicare a acestor prostii. Or, prealabilul este politic, iar argumentaţia este şi ea politică, se bazează pe izolaţionism. În baza aceleiaşi teorii, dacă am selecta din limba franceză cuvântul guerre, ar trebui să vedem că limba franceză este germanică. Altminteri, cum s-ar explica cuvântul? Un naţionalist din Normandia, doritor al secesiunii, ar putea striga şi tare că pe limba lui e werre, iar în franţuzeşte guerre. Nu o face numai pentru că nu există mobilul politic.
Întocmai, acelaşi gen de argumentaţie a fost folosit şi într-o carte pe care o are tata, un deliciu bibliografic roz, cu coperte de carton moale, dedicat reabilitării unei cantităţi enorme de cuvinte româneşti la stadiul de dacice. Tata a cumpărat ediţia a doua după ce limba latină a fost dată afară din licee, când marea parte a publicului tânăr putea deja înghiţi prostiile. De ce? Pentru că nu învăţau latineşte la şcoală. Este destul de greu să argumentezi - dinaintea unuia cu oareşce cultură generală - că latina şi daca erau aceeaşi limbă, ori că apă vine din limba dacă, dând exemple din sanscrită pentru exemplificare. Argumentaţia apelează, întocmai argumentaţiei lui Şişmarev şi Piotrovski, la aşteptările unui public. Cineva are nevoie de aşa ceva. O prostie nu este creată din senin. Oamenii au nevoie să se dezică de un trecut latin, pentru că nu suportă Occidentul, pentru că au senzaţia că România e buricul pământului, sau pentru alte mii şi mii de motive derivate dintr-unul singur: naţionalismul. Naţionalismul se bazează, întocmai comunismului, tot pe izolaţionism. Nici-o idee care îşi propune să devină adevăr absolut al Umanităţii nu poate fi pusă în practică în afara unui laborator. Nu trebuie să ne mire aşadar că în anii 70, de-a dreapta şi de-a stânga Prutului, funcţionau două laboratoare al căror scop era crearea a două entităţi diferite culturale şi lingvistice. La vest, Ceauşescu experimenta naţional-comunismul, administrându-l agresiv, de la varianta cu linguriţa, pentru şoimii patriei, la cea brutală, care interzicea cercetătorilor să scrie şi să publice lucruri în care nu se strecurase o fărâmă de protocronism. Totul trebuia colonizat protocronic. La fel, la est de Prut, o altă doctrină, a moldovenităţii şi a lui Homo Sovieticus, era administrată şi ea în acelaşi mod agresiv. Cu linguriţa pentru octombrei, cu parul pentru cercetători şi profesori universitari.
Şi totuşi, puştiul care a scris rândurile de mai sus, cele cu sarea şi cu Sarmizegetusa, nu e nici comunist, nici naţionalist. E numai rebel. Pe el îl încântă, la fel ca şi pe ceilalţi de vârsta lui, o idee. E vremea la care cu toţii credem în idei generoase, nobile, frumoase. Numai că în spatele lor se ascunde mereu leopardul. Adevărul e că nici-o idee nu e adevărată atâta vreme cât este luată drept axiomă. Nedreptăţile sau binefacerile istoriei nu sunt nici ele adevărate. Totul se compune, atâta vreme cât ne blocăm în idei, din discursuri. De aia istoriografia, lingvistica, şi orice alt domeniu al ştiinţelor umane este un loc în care oamenii dezbat. Epistemologia foloseşte conceptul de axiomă, dar epistemologii nu vor putea niciodată accepta că axiomele există în starea aceasta imuabilă. Aici nu există adevărat şi fals. Există numai discuţie. Adolescentul nostru geto-dac este animat de idealuri nobile. Îşi iubeşte patria. Fabrică o teorie pe care o consideră necesară. Întocmai lui, comuniştii iubesc comunismul, este viaţa lor. Lupta de clasă cere desfiinţarea barierelor lingvistice, cere inventarea limbii sovietice. Pentru a sovietiza populaţia Moldovei este nevoie de existenţa prealabilă a unei limbi moldoveneşti, corcită cu rusa. Această limbă trebuie fabricată. este o axiomă.
În restul articolului lui Messing o să puteţi citi părerea lui Tagliavini, Haarman, iar de la pagina 293 va începe ceva cu mult mai interesant: republica sovietică transnistreană din perioada interbelică, "leagăn al României sovietice". Ar fi multe de spus despre aşa ceva, poate altă dată, mai ales că ar trebui să schimb iute domeniul şi să vorbesc despre agenţii ruşi infiltraţi în România, despre mişcările de la Bălţi, şi altele. Io mă opresc aici. Mă duc să fac o galetă la cuptor, cu bunătăţi, până nu se face ora 11. Iar de culcat mă culc colea.

Apendice fără legătură cu cele de mai sus:
Mai interesant e că în timp ce scriam io textul ăsta un anumit domn Meta, de la Metapedia, umblă nelegat prin paginile blogului lăsând dâre de comentarii. Am fost politicos, cum trebuie să fii cu străinii, numai că dacă dai de un mârlan, ai două opţiuni: faci ca el sau faci ca tine. Prefer varianta a doua. Şi totuşi, nu doresc să introduc trierea comentariilor pe blogul meu, numai că dacă ai brusc un nebun pe urmele tale, nu ştii ce să faci. Până una-alta, cum destul de enervant să scrii un comentariu şi să nu ştii dacă ţi-a fost acceptat sau nu, prefer să-l las liber şi să-i şterg toate comentariile date după avertisment. Nu cred că va dura prea mult. Câteva zile probabil: genul ăsta de tembeli se plictisesc repede.

Declaraţia Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova (15 aprilie 2009)

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Sun, 03 May 2009 10:34:48 PDT

Ar fi trebuit să fi urcat mai de demult chestiunea asta pe Patzinakia, numai că abia astăzi am găsit timp. Este textul Declaraţiei Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova privind evenimentele de la începutul lui aprilie. Textul îl găsiţi aici.
Dacă vor exista comentarii ofensatoare sau de prost-gust (căci există riscul ca blogul meu să aibă şi vreunu-doi vizitatori pur-sânge "moldoveni" în urma postărilor de la începutul lunii trecute, pe care anumiţi amici le-au popularizat pe anumite site-uri), aceste comentarii vor fi înlăturate.

Gentle Giant de dimineaţă. Să ne trezim liric.

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Sun, 03 May 2009 01:47:17 PDT

N-am ascultat niciodată bucata asta de la Gentle Giant având o poveste în minte. Primul album e printre cele mai dragi chestii pe care le am. Nu e nici-o piesă care să nu mă încânte. L-am cumpărat prima oară pe casetă la Braşov, când eram, cred, în clasa a noua, şi de atunci l-am avut pe o altă casetă (când am pierdut-o pe prima), pe un CD ucrainean, din specia pirateriilor de la sfârşitul anilor 90, şi mai nou în mp3. La un moment dat o să îl cumpăr original, iar apoi o să caut vinilul. Din mania de colecţionar despre care aminteam într-unul dintre titlurile din zilele trecute. Acum, azi, am dat la nimereală pe YouTube să văd dacă nu pot prinde o variantă live de "Isn't It Quiet qnd Cold". Nu e cea mai cea mai de pe album. Fiecare piesă mi se pare o bijuterie. Dar de dimineaţă aveam chef de "Isn't It Quiet qnd Cold". Şi am dat din pură întâmplare peste vidioul de mai jos, făcut de un israelian, probabil, cu o poveste. Foarte fain, jos pălăria. Păcat că sunetul se aude destul de prost.

Berea, vinul sau apa minerală

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Sat, 02 May 2009 12:44:12 PDT

Ar fi trebuit în seara asta să nu mai scriu pe blog, că nu ţineam prea mult. Nici nu am mare lucru de comunicat. Numai câteva lucruri. Dar e linişte pe stradă, vecinul de alături a plecat şi nu mai trebuie să dau muzica încet după miezul nopţii. Şi în cameră răsună Mahler, "Titanul". Mă întreb dacă m-am burghezit brusc, după Grateful Dead de ieri. Şi totuşi muzicile cotidiene mi le aleg extrem de subiectiv. Uneori am chef de X pentru că am auzit o bucată de Y. Aşa şi azi.
Am fost iarăşi la Abacuc în seara asta. Ne-a invitat pe mai mulţi să ascultăm concertul de violoncel al lui Dvorak (na, că n-am căciuli să pun la r-uri), interpretat de un amic de-al lui (din copilărie pare-se). Mie-mi place Dvorak. De mic, de când mă scotea mama la muzică... bună, la Ateneu, aiasta fiind singura distracţie cât de cât posibilă în oraşul Bacău, în perioada lui nea Nicu. Există diferenţe mari între rock, jazz şi muzica clasică. Unii oameni nu le cunosc. Când erau mic, făceam observaţii celor care hăhăiau în timpul concertelor. Le făceam "şşşş" şi le băteam obrazul, iar maică-mea se căznea să mă facă să nu mai fiu... implicat social atât de tare. Ajungea că mă învăţase să tac. La început îi fusese greu. Pruncii au tendinţa să dea din gură oriunde, şi aveam şi io tendinţa aiasta, în sala de concert. Numai că mi-a spus că "nu e frumos", că "mă fac de ruşine" şi, evident, am luat măsuri. Tăceam chitic. Apoi, ca să mă facă să îmi placă, m-a învăţat să închid ochii şi să îmi imaginez poveşti în timp ce ascultam. Mda. Treaba a ţinut bine. Pruncul a muşcat momeala, şi îmi plăcea. La nebunie.
Nu ştiu de ce mă apuc să povestesc snoave din copilărie. Probabil că o dată cu soarele din Poitiers se apropie vara şi simt că o să mă întorc, pentru puţin timp, acasă. E un fel de retrezire a personalităţii după un somn greu, de multe luni. Destul cu copilăria. Să-i dăm cu Abacuc. Cum spuneam, prietenul lui, violoncelist, susţinea un concert-examen într-un orăşel americănesc, cu orchestra universităţii de acolo, iar Abacuc ne-a invitat să îl ascultăm prin podcast, la el acasă, la nişte boxe cu rezoluţie destul de bună. Partea proastă e că majoritatea oamenilor invitaţi nu au prea ascultat muzică clasică în viaţa lor. Oameni normali, ascultă de toate şi nimic. Rupţi de istoria muzicii, nu ştiu cine e Dvorak, şi unii au aflat pentru prima oară acolo că numele cehului, sireacul, se pronunţă cu un j. De unde, binenţeles, au urmat glume tipice franţuzeşti. "Păi Dvorak ăsta nu e de-al nostru? Nu e de fapt Dwor Jacques?" Umorul francez mă face să zâmbesc, dar nu-mi stârneşte niciodată hohotele. Şi în nici-un caz nu în timpul primei părţi a concertului săracului Antonin. Numai, Abacuc, şi o rusoaică se pare că ştiam că omul mai avea şi un prenume. Ceilalţi erau mai pe dinafară.
La un concert de rock, lumea strigă, hăhăie, aruncă cu sticle şi dă din cur. La un concert de jazz, aceiaşi stau la o masă, cu o cafeluţă sau o bericioaică fină, dau interesanţi din cap, făcându-se a fi experţi în numărarea măsurilor, sau mişcă din picior, bâţâit nervos, dacă e vreun swing, sau iraţional, dacă dau de John Abercrombie. La un concert de muzică clasică ţi se cere de obicei să stai locului şi să asculţi. Nu prea ai mare lucru de făcut. Altminteri, nu pricepi nimic. Na, cam asta a fost şi astăzi, când acasă la Abacuc erau trei categorii de oameni: io, cu Abacuc, cu S. şi cu o rusoaică, care tăceam şi ascultam, trei alţii care dădeau ritmic din picior, dar măsurile nu mergeau cu ritmurile de jazz cu care erau obişnuiţi, şi alţiii care erau extrem de pasionaţi de crănţănitul unor sticksuri. Nefericirea a făcut să am pe unul în urechea dreaptă. Când s-au auzit, în partea a treia, trianglurile, omul, vizibil amuzat, se prefăcuse el însuşi într-un clopoţel. Stau şi mă întreb aşadar, la urmă, dacă muzica se învaţă sau se place. Eu credeam, generalizându-mi gusturile, că nu se învaţă. Că dacă îţi place bine, iar de nu, la fel. Numai că acum îmi dau seama, uitându-mă în urmă, că nu aş fi înţeles niciodată pe Keith Jarrett dacă nu aş fi ascultat muzică clasică de mic, că nici progresiv nu aş fi ascultat vreodată (căci cu aiasta am început rockul) dacă nu aş fi mers la Ateneu de mic. Probabil că aş fi rămas cu AC/DC. Iar maică-mea cu dureri de cap.

Răbdarea, principala virtute a retoricii agrigoroiene?

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Sat, 02 May 2009 01:51:45 PDT

Colecţia ZODIAQUE (la nuit des temps), despre artă romanică, de la fototecă.

Am descoperit ieri un concert excepţional Jethro Tull la Londra, în 1977, când îşi lansau Songs from the Wood. Albumul ăsta e primul pe care l-am ascultat. Am ascultat prea mult Jethro Tull în liceu şi în facultate; cu greu mai reuşesc să ascult vreun album. Pur şi simplu, nu mai pot. Cunosc fiecare acord pe dinafară, îmi induce o senzaţie de rău de mare. Îmi vâjâie capul şi gata. Prea mult, n-ar fi trebuit să ascult într-atât. Dar de la sfârşitul anului trecut am dat în patima concertelor. Sună destul de diferit, şi-apoi Ian Anderson face tot soiul de poante muzicale, în care-şi bate joc, cântând, de propriile lui cântece. Aşa că astăzi de dimineaţă (după ce ieri am tras întreaga zi numai cu Grateful Dead şi abia pe seară cu Jethro Tull) m-am reapucat de concertul despre care vă spuneam. Cine vrea să-l asculte, îl poate culege frumuşel de aici.

Prima parte a seriei fotografiate. În total am, pe hardul portabil, vreo 44 de Giga.

Nu despre asta voiam însă să scriu acum, de dimineaţă, când somnul de vreo 8 ore m-a repus pe picioare instantaneu şi mă pregătesc de trecut la treburi. Voiam să scriu, mândrindu-mă, despre o chestie pe care am reuşit s-o duc (parţial) la capăt. De felul meu, sunt (pare-se) un om metodic, sau poate chiar enervant. Dacă mă apuc de o treabă, o fac până în pânzele albe. Aşa şi semestrul ăsta, când mi-am propus să fotografiez, ca dementul, toată colecţia de la editura Zodiaque despre arta romanică. Am nevoie de ea ca de pâine caldă.

A doua parte a aceleiaşi colecţii.

Colecţia asta conţine tot ce se poate afla despre bisericile romanice din Europa. E adevărat, nu au ajuns să inventarieze Cehia, Ungaria, cu atât mai puţin Transilvania, dar e o treabă care va continua. Fiecare volum are la început o hartă a regiunii prezentate, pe care sunt puse cu răbdare absolut toate monumentele: cele romanice în stare relativ pură (rare), cele parţial romanice (mai multe), cele cu fragmente romanice (marea majoritate) şi cele romanice care au existat dar acum nu mai sunt. Urmează apoi o listă a monumentelor netratate pe larg, din care afli exact ce parte a bisericii te-ar interesa, şi-apoi grosul, monumentele cele mai importante ale regiunii, care au descrieri lungi, bibliografia de specialitate, planuri, reconstrucţii şi o droaie de fotografii. Franţa e aproape toată inventariată, mai lipsesc vreo două regiuni. Anglia şi ea, Italia la fel, Spania la fel, Germania e în curs, Belgia şi Olanda sunt şi ele terminate, ba te trezeşti cu volume şi despre Irlanda şi ţările scandinave. Pentru medievişti, fie ei istorici de artă sau nu, e un instrument nepreţuit. De ce spun că trebuie consultat şi de către cei care nu fac istoria artei? Dintr-un motiv simplu: un medievist nu mi se pare a fi medievist dacă ignoră complet domeniul de activitate al colegilor lui de alte specialităţi.

Mostră. Nu, nu le-am făcut în sepia, că nu-s nebun. Dar am zis pe blog să nu le punem aşa, fără nici-un artsy fartsy touch.

Nu e prima oară când dau dovadă de o asemenea răbdare. Am mai făcut lucruri din astea. Am fotografiat anul trecut toate volumele corpusului de inscripţii. Altădată am fotografiat toate articolele din Caietele Medievale de aici, de la Centru, care îmi trebuiau pentru teză şi pentru viitoare articole. Am mania ciudată de a strânge bibliografie ca furnicile. Iau, pun frumos pe căprării (calculatorul meu este o bibliotecă el însuşi), şi-apoi, când am de scris, nu mai am nevoie să dau pe la bibliotecă decât rareori, când n-am vreo carte importantă. Şi-apoi, din moment ce multe cărţi sunt din ce în ce mai des uploadate pe net, mă trezesc cu mine însumi preferând să lucrez autist acasă. E mult mai plăcut în orice caz. Aici pot fuma, nu trebuie să ascult bârfele tuturor tâmpiţilor, nu mă bate nimeni la cap că se închide biblioteca. E-tî-cî, e-tî-cî. Mă gândesc aşadar, în sinea mea, că e bine să fii un hârciog strângător.

Altă mostră. Aceleaşi consideraţii.

Pasiunea strânsului, colecţionării, ordonării, datării, răbdării şi a multor altora adunate laolaltă mi s-a revelat probabil în copilărie, ca o epifanie, când îmi aduc aminte că descoperisem, pe la vreo 5-6 ani, în faţa blocului bunicii, pe strada Alexandru cel Bun, paralelă cu fosta 9 Mai (în Bacău), la rădăcina unui falnic salcâm, o lespede mică de ciment scoasă de copac cu rădăcinile, de undeva din pământ. Lângă ea găsisem şi o bucată de fier, ruptă dintr-un gard. Avea forma unui r minusculă şi luam ustensila de "coadă", pentru a lovi cu vârful ei (ascuţit) în placa de ciment. Ţineam mâna stângă la ochi, lăsându-mi loc privirii printre arătător şi degetul mijlociu. Săreau scântei, mă protejam întocmai sudorilor. Era vară, era cald. Io stâteam în genunchi, în faţa blocului, nu mă jucam cu ceilalţi. Aveam o preocupare nobilă. Loveam în bucata de ciment.
Pentru trecătorii care mă priveau probabil cu milă, la fel cum o faceţi şi voi, cei care citiţi acum, eram complet idiot. Numai că pe vremea aceea nu mi-era, cum nu mi-e nici acum, ruşine. Aveam un plan. Izbeala mea cu fierul în ciment nu era aiurea. Observasem că placa de ciment avea aproape forma unei potcoave, numai că centrul nu era gol. Încercam să dizloc bucăţile de ciment din centru, pentru a-i da forma dorită. Mă prefăceam în sculptor şi sudor în acelaşi timp. Şi nimeni nu ştia. Au ştiut cu toţii abia după trei zile, când, muncind cu răbdare în fiecare după-amiază când mă întorceam de la grădiniţă (după ce îmi terminasem lecţiile la şah), am isprăvit potcoava. Am smuls-o din pământ. am spălat-o într-un băltoi şi am fugit sus, la bunica: "Mamaie, uite ce-am făcut!" Bunica a apreciat, binenţeles, demersul artistic, deşi mesajul profund al genului ăsta de artă iconică contemporană cred că îi scăpa.
Cam aşa fac şi-acum. Am stat frumos şi am pozat. Acum, când am tot ce e la fototecă, sunt mândru, dar unele volume îmi lipsesc (cele publicate după 1996). De-acum voi începe altă căutare, la fel de răbdătoare, încercând să le vânez prin toate bibliotecile prin care ar putea fi. Între timp, voi folosi din plin rezultatele obţinute. Astăzi mă apuc de exemplu să citez şi să fişez volumul despre Bretania, pe care trebuie să-l folosesc în capitolul hagiografic.

Ravenna on my mind...

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Fri, 01 May 2009 13:47:05 PDT

Scriu, citesc, fişez şi lucrez mai nou la capitolul despre greacă şi elenofonie, sau –filie, sau cel mai degrabă –fobie, din teză. Sir Şeful probabil că nu ar fi de acord cu socoteala mea. De multe ori nu-mi înţelege ideile, din mai multe motive, şi mai cu seamă dintr-unul singur: lipsa de timp. Când vede lucrurile gata încheiate, e plăcut impresionat şi îmi dă dreptate. Când şi dacă cumva i le expun în stadiul de proiect, dă din nas invers, cum că nu ar fi bine. Deşi, la urma urmei, e vorba despre unul şi acelaşi lucru: văzut înainte şi după ce a fost făcut. Mda. Ca să îi explic ceva, trebuie să-mi contrez discursul într-un interval de 5 minute. Şi întâlnirile sunt o dată pe săptămână, timp în care e de obicei mai preocupat. În cele cinci minute trebuie să vorbim şi despre supărarea lui X-ulescu, dement de la o universitate de pe Coasta de Azur, şi despre semnăturile pe care trebuie să le adunăm de la alţii, şi despre căderea serverelor editurii acum trei zile, şi despre ediţia mea (care nu mai apare o dată!), ba chiar şi despre madama nebună din Câmpia Padului.

Fragment din mozaicul de la Ravenna (c. 1213), reprezentând asediul Constantinopolului în timpul cruciadei a IV-a. Pentru mai multe imagini, locul din care au fost luate şi acestea de altfel, mergeţi la Sacred Destinations!

Detaliu. Cavaler.

Da. Madama nebună din Câmpia Padului, despre care scriam acum ceva vreme (poate o lună) s-a întors. Vivace, fericită, plină de resurse, ne-a trimis o nouă fişă. De data asta e chiar fişa Scrisorii Popii Ioan. A făcut-o la fel de prost ca şi pe celelalte de dinainte. Stau şi mă uit la documentul primit (2 pagini fără sens), mă uit la notiţele mele (5 pagini, ordonate, cu manuscrisele pe categorii) şi mă întreb ce să fac: să rescriu fişa cu materialele de la Madam (care n-a fost în stare să îi dea nici măcar forma cuvenită) şi să tolerez aşadar o fişă proastă, sau să fac io aceeaşi fişă, cu materialele mele, cum trebuie? Nu ştiu. Trebuie, ca de obicei, să vorbesc cu Şeful. Când se întoarce.

Corabie, alt fragment al aceluiaşi mozaic. Greu de spus a cui corabie... Logica te-mpinge să o vezi cruciată sau veneţiană, dar dacă era vreun dromon bizantin?

Din asemenea motive se face că nu i-am spus încă nimic despre capitolul cu limba greacă din teza mea. A strâmbat din nas când a auzit că vreau să practic semiotici ciudate în capitolul de hagiografie, ridicând problema relaţiei text-imagine în lumea secolului XII, aşa că am zis să nu îl forţez să strâmbe din nas a doua oară. A mai strâmbat el când i-am spus despre capitolul cu evrei, dar la urmă – când l-a văzut gata – şi-a lins buzele. A fost mai mult decât încântat. Aşa că acum scriu pe şestache, iar el ştie vag subiectul, căci l-am anunţat că îl voi prezenta la Budapesta în iunie. Iar el a fost amabil şi mi-a luat belet de avion. Cadou inopinat, dar binevenit (cu riscul de a face contradicţii tari). Ei, se fereşte şi el de stress prea puternic. Îl feresc şi eu. Şi din fereala asta sper să avem de câştigat şi unul, şi celălalt.

Acelaşi mozaic. Acu, să fie asta tot o scenă din a patra cruciadă? Să fi fost toate fragmentele istoriate de mozaic dedicate numai cruciadei a patra? Mira-m-aş. Poate-i cu totul altceva.

No. Şi scriu eu, şi scriu. În principiu, ştiu materialul, dar trebuie să-i termin inventarul. Trebuie să mă gândesc ce lucruri merită să fie amintite şi ce lucruri nu merită. Uneori ar fi mai cu folos să amintesc lucruri din secolul XIII, cu referire precisă la secolul XII (efecte) decât fapte insignifiante din secolul XII. Alteori sunt chestii la care ţin mult, care îmi plac, şi care îşi găsesc un loc în economia textului, dar nu poţi fi sigur dacă e chiar nevoie de ele sau nu. Ei bine, cam ăsta e locul fragmentelor de mozaic de la Ravenna, din biserica Sf Ioan Evanghelistul.

Cruciaţi. De data asta pot fi sigur.

Undeva, într-una dintre notele secundare, nu neapărat în cele importante, şi-ar găsi un loc. Îmi plac la nebunie (am aflat despre ele acum vreo 5 ani, când îmi începusem săpăturile în tema asta la Bucureşti). Dar nu sunt absolut de loc sigur dacă chiar am nevoie să le amintesc. Sunt o bună distracţie a ochilor, şi este extrem de important să îi mai odihneşti cititorului sau auditorului ochii, căci altminteri, din prea multă concentrare, l-ai pierdut. Sunt, cum spuneam. Şi-apoi, au de a face până la urmă cu reprezentarea grecului şi grecităţii. Dar ţin mai mult de sfera veneţiană, nu de cea franţozească, şi la mijloc se interpune mereu un risc. Până una alta, cât mă chitesc eu, cel mai bine-ar fi să le urc pe blog.

Cu gladiul vigoarei...

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Thu, 30 Apr 2009 00:17:50 PDT

Uneori ma uit si in spam, de curiozitate, sa nu fie vreo chestie ajunsa acolo din greseala. Trec o data cu ochiul peste coloeana de autori, a doua oara peste cea a titlurilor. Astzi, acu, la slujba, m-a busit rasul.

Spam-ul asta, primit de dimineata, mai ca s-ar adresa Clucerului, ca a lui e obsesia cu "gladiul vigoarei". Si ca sa citez din filmele lui Nicolaescu si Dragan, cu care aseara acelasi Clucer ma asalta, entuziast: "Sculati-va, razboinicii mei!"

Lupta Muncitorească

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Tue, 28 Apr 2009 09:15:01 PDT

Tocmai am şters-o douăzeci de minute în Centru să îmi cumpăr ceva de mâncare; frigiderul a rămas gol, căci ultimele cumpărături solide le făcusem înainte de Paşti. De-atunci am trăit din sarmale, din cârnăţăreli, din pui cu smântâni şi din alte lucruri delicioase. Acum trecem la regimul normal. Am trecut sărbătorile, totuşi. Zis şi făcut. Am trecut prin faţa Precistei-celei-Mari. În faţă la Precista-cea-Mare eram unii, vreo 7 la număr, cu steaguri roşii. Chioşcul lor, improvizat, era alb. Pe el scria cu roşu: Lutte ouvrière! "Mama voastră de comunişti!" zic în gând, scuip în sân şi trec mai departe. La vreo 20 de metri mai colea, adunătura de 10 punkeri nespălaţi ai oraşului împărţeau şi ei fluturaşi roşii. M-am făcut că nu-i aud strigându-mă: "Domnul cu pălărie! Domnul cu pălărie!" Am trecut mai departe. La intrarea în Cordeliers, locul unde se află singurul supermarket din Centru (cel scump, cu iaurturile anti-bulgăreşti), alţii în balonzaiduri roşii, cu fluturaşi roşii. Lupta muncitorească era peste tot.
Am cumpărat ce am avut de cumpărat. Am pornit spre casă. Am scăpat de primii anti-burghezi (pe un panou de lângă ei scria mare cu alb pe roşu că s-au săturat de monopolul burgheziei asupra economiei!). Am scăpat şi de punkeri. Câinii şi-i lăsaseră sub porticul colegialei Precista, n-aveau cum să mă vânneze cu ei. Şi am ajuns iarăşi la primul grup muncitoresc.
Una mică, cu faţa ca de neghină, mai tuciurie, cu un fes albastru în cap, îmi sare dinainte:
- Ne scuzaţi! Îmi permiteţi să vă pun o întrebare?
- Da - zic io, gândindu-mă cum să clocesc de-o replică usturătoare - Care întrebare?
- Sunteţi angajat.
- Da, sunt angajat.
- Puteţi să ne spuneţi cât este asigurarea dumneavoastră?
- Îmi pare rău, nu ştiu...
- De fapt, puţin contează. Ştiţi, asigurările sunt foarte mici. Burghezii deţin monopolul...
- ...burghezii?
- Da, şi desigur...
- ... Dumneavoastră sunteţi de la PCF, nu?
- Nu, noi suntem de la Lupta muncitorească, dar suntem şi noi tot un fel de comunişti...
- Da?!
- Noi suntem de acord cu Uniunea Europeană şi credem că este în interesul tuturor să...
Atunci mi-a picat fisa. Mi-a venit replica. Şi am adus-o uşor din limbă:
- Scuze că vă întrerup. Dumneavoastră ştiţi ce s-a întâmplat acum câteva săptămâni în Republica Moldova.
- Nu.
- Au fost ucişi câţiva oameni...
Pauză. Interlocutoarea mea nu pricepea nimic. Starea de debusolare în care o băgasem cu întreruperea şi cu întrebarea mea abruptă pregăteau în mod ideal terenul pentru climaxul final:
- Ştiţi cine i-a ucis?
- Nu...
- Comuniştii.
- ?!
- Tot un fel de comunişti, din cei care sprijină şi ei Uniunea Europeană.
M-am uitat în ochii neghiniţei cu ciupilică albastră. Interzisă, a tăcut. A rămas cu o grimasă ciudată pe faţă. Şi am plecat iar spre casă. Iar acum, la vreun sfert de oră după păţanie, când termin de scris la calculator, nu-mi prea vine să râd. Au murit totuşi nişte oameni.

Despre cum Vladimir Agrigoroaei, Luiza Zamora şi Toni Cartu au fost furaţi de webmasterii site-ului CrestinOrtodox.ro: Basarabi-Murfatlar

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Thu, 30 Apr 2009 00:20:32 PDT

De ani de zile am tot avut necazuri cu copyrightul textelor şi imaginilor noastre din Patzinakia. Vali a fost furat de câteva ori cuvânt cu cuvânt pe site-uri judeţene, Luiza s-a trezit cu fragmente din carte intrate în componenţa altor site-uri. Pozele circulă frumos peste tot, în legea lor, fără autori. Am luat mereu măsuri. Unele furturi s-au pocăit, altele s-au volatilizat. Cele două mirror-sites pe care le-am avut în 2006 şi în 2007 au dispărut şi ele cu greu. Credeam că atmosfera se calmase.
Ar fi trebuit să facem ca Radu Oltean, să ne punem copyrightul direct pe poză! Sau după fiecare paragraf din text! N-am făcut aşa ceva din mai multe motive. Motivul principal a fost acela că sigla site-ului, urmată de un text, ar fi arătat urât şi în poză, şi în text ; arătând urât, ar fi fost greu pentru cineva, un anumit « cineva » care ar fi avut nevoie de acea poză, să o folosească. Nu poţi scoate măgăoaia decât prin decupare, iar decupându-l pierzi o bună parte din imagine. Am preferat aşadar, din bun simţ, să nu ne punem sigla. Am preferat să avem încredere în oameni. Din acelaşi motiv am scris mare cât o zi de post într-o Copyright notice :

Both texts and images contained in this section cannot be copied either on other sites or in print without the copyrighter’s specific permission. The illustrative material can and may be used freely only for your own personal use. In scholar purposes the users need not appeal to the copyrighter’s accord. However, the members of the Romanian Group for an Alternative History wish to be credited for the effort they took in publishing such data on the web. References for all images and texts used should contain the copyrighter’s name, followed by the phrase “courtesy of the Romanian Group for an Alternative History”. If one feels like citing the Patzinakia information in his/her study, the citation should be given sub voce, followed by complete references to the author of the presentation, the photographer, and the precise coordonates of the "Monumenta" section.

Site-ul incriminat.

Credeam că asemenea practici sunt cunoscute oamenilor de bine. Iar printre oamenii de bine îi includeam şi pe creştinii orthodocşi, fiind şi noi – la rându-ne – atât oameni de bine cât şi creştini… orthodocşi. Nu e greu să scrii un mail şi să întrebi: “ne daţi voie…?” Binenţeles că vom da voie, că nu suntem fiare nesimţitoare! Numai că astăzi îmi trimite link Luiza către un site pe care nici-unul dintre noi nu mai intrase vreodată, site-ul CreştinOrtodox.ro, anume pagina “Basarabi”. Să vezi domnle şi să nu crezi, acolo era un minunat text cu poze despre complexul de la (Basarabi-)Murfatlar. Mai sunt câteva pe net. Nu mă aşteptam să văd cine ştie ce noutăţi. De când cu apariţia micii noastre monografii prin 2005 şi de când cu apariţia site-ului de expoziţie al MNIR acum un an şi jumătate există destulă informaţie care circulă pe net. Sursele de inspiraţie sunt ori site-ul nostru, ori site-ul MNIR, ori amândouă. Şi oamenii ne citează, de bine, de rău, aşa că suntem mulţumiţi.

Text furat şi poză făcută de Marc Vander Linden, în 2003, când a fost cu noi. E prelucrată şi decupată de mine, nici măcar combinaţia de contrast nu e diferită. Copy-paste!

De data asta însă m-am scandalizat pe dată. Luiza îmi spunea : « Vlade, poate le scrii tu ca ar fi fost frumos din partea lor sa ne citeze ca sursa pt foto macar. » Luiza e calmă în situaţia dată. S-a obişnuit. Unii, oameni culţi de la o editură-revistă importantă, i-au furat acum un an-doi planul unei cărţi întregi, pe care au scos-o cu alt autor, prost de felul lui, atât de prost încât s-a scandalizat lumea profesionistă a bisericuţelor despre care era vorba. A mai păţit şi altele. Mi le-a spus în decursul vremii şi nu are rost să fac aici lista. Probabil că s-a resemnat de la o vreme, trăind la porţile acestea putrezite ale Orientului, şi nu mai are nici ea prea multe pretenţii. De aceea probabil a pus în mesaj adverbul măcar, pentru că nu numai pozele ne-au fost furate, nu numai planurile, nu numai hărţile, ci şi textul! Pentru cine e îndeajuns de curios, să facă bine să intre aici, pe site-ul nostru, şi să ne compare monografia publicată în 2003-2006 cu ce au scris domniile lor dincoace. Este un copy-paste penibil, iar unele fraze le-au schimbat pur şi simplu, căci n-aveau unde să le toarne integral.

Hartă la care am muncit cu mânuţele astea două o zi şi jumătate, pentru a trasa fiecare râuleţ. E făcută din print screenuri din Google Earth, legate unele între altele în Photoshop; pe deasupra am pus un layer transparent şi am tras contururile cu multă răbdare. Dacă cineva e dispus să spună contrariul, am diversele stadii încă pe un DVD.

Reamenajările acestea ulterioare ale textului nostru (ciuntit şi fără sens de multe ori în forma prezentată de creştinii noştri orthodocşi) au dus la exprimări de genul : Descoperirea primei incaperi a complexului de la Basarabi a fost descoperita la data de 11 iunie 1957. Oamenii au văzut ce-au făcut. Păi dacă cineva vede furtul, întocmai nouă, acel cineva riscă să ne învinuiască pe noi de limbă de lemn şi de redundanţe stupide. E greu să scrii un text. Ştim şi noi asta, mai ales că ne-am chinuit să-l scriem taman pe-acela pe care domniile lor ni l-au furat.
Textul furat de domniile lor pravoslavnice de la Creştinul Orthodox a fost scris de mine (Vladimir Agrigoroaei) şi de Luiza Zamora, pe parcursul a mai mulţi ani. L-am început în 2003, când piguleam articolele lui Barnea în fotocopii făcând însemnări cu pixul şi cu creionul pe margini. L-am continuat cu articolul lui Petru Diaconu, la care ne întrebam amândoi şocaţi : de unde a scos prostiiile astea? Am adunat toate informaţiile pe foi şi am scris o prezentare. Prezentarea a fost văzută şi corectată de o droaie de amici care ne-au spus : aici nu e clar! Aici nu e bine! Aici e altfel! Am confruntat fişele şi prezentările noastre la faţa locului, comparând ca fraierii perete de perete. Dacă nu ne credeţi, ia uitaţi-vă aici!

În vremurile vechi, făcând observaţiuni cu Luiza la faţa locului numit Murfatlar, sau Basarabi...

Apoi am dat de arhivele de la INMI (fostul DMI), din care am copiat uneori cu mâna, ca fraierii, desene după desene de cioburi de cretă care nu au mai fost publicate. Le-am pus pe site, să le folosească cine vrea, cu rugămintea să amintească că noi le-am desenat. Aşa se face. Şi-apoi, am prelucrat alte desene, am lucrat iarăşi ca fraierii la planuri. Munca asta continuă şi acum, când plănuim să scoatem, la un moment dat, tot ce am reuşit să adunăm între două coperte cartonate, să se distreze lumea. Bine îmi pare că nu am pus pe net pozele lui Lojze Kalinsek din 2007. Dacă ni le furau pe acelea, am fi explodat cu toţii, la unison.
De-aceea, textul pe care dumnealor webmasterii orthodocşi l-au reprodus pe site-ul lor conţine urmele noastre în fiecare cuvinţel. Unele date nu apar nicăieri altundeva, pentru că le ştim dintr-un raport al Lianei Grigore, vechi de când lumea şi pământul, pe care tot unul dintre noi l-a editat. Ca să scriem textul acela mărunţel am muncit în brânci. Nu ne aşteptam nici-unul dintre noi la recunoştiinţă veşnică din partea publicului român. Ne era îndeajuns să fim citaţi. Şi lumea ne-a citat. Uneori am apărut în ziare sub titluri absurde, semn că oamenii ne respectau, dar habar n-aveau despre ce e vorba : "Vladimir Agrigoroaei şi arh. Luiza Zamora" în Jurnalul Naţional (26 ianuarie 2008). Luiza nu e nici arhitectă şi nici arheolog. Noi doi nu am făcut un studiu în complexul E de la Murfatlar, ci am observat cu ochiul liber. Dar nu am comentat nimic. Am lăsat oamenii în pace şi le-am zis sărut mâna pentru bunăvoinţă.

Apariţii din acestea au tot fost şi nu ne-au deranjat niciodată, iar în momentul în care am dat peste site-ul CrestinOrtodox.ro m-am dus la pagina lor de Termeni şi Condiţii. Să vezi domnle şi să nu crezi, acolo scria mare că : In cazurile in care Continutul Site-ului, indiferent de zona in care se afla in Site si indiferent de tip este preluat de Administratorului Site-ului de la alti producatori / emitenti de continut sau materiale in fomat text, imagine, grafica, secvente video, dar fara a se limita la acestea, o asemenea preluare se realizeaza cu respectarea prevederilor legale si regulilor incidente in asemenea cazuri. Care va să zică textul nostru e brusc al lor. Să fie oare aşa? Deţin ei copyright-ul pe aşa ceva? Când o să ne scoatem noi cartea, ei or să ne acuze de plagiat? Aş vrea s-o văd şi pe asta, căci pentru creştini, fie ei orthodocşi, catolici, lutherani sau de alte specializări, căile Domnului sunt tare întortocheate.

Una dintre puţinele poze care le aparţin. Sau poate şi pe aceasta vor fi furat-o din alte părţi?

Singura frază curată, cinstită, creştinească, a „autorilor” respectivi este următoarea, cu care se deschide pagina: Basarabi este un sit arheologic si un complex rupestru deosebit de important pentru istoria crestinismului de pe teritoriul tarii noastre. Se crede ca ansamblul rupestru de la Basarabi adaposteste prima biserica si primele chilii ale unei manastiri, de pe teritoriul Romaniei. Ştim că ea nu ne aparţine din mai multe motive. Înainte de toate, noi nu am vorbit vreodată de chilii ale unei mănăstiri, pentru că la Murfatlar nu sunt chilii. Şi-apoi, nici nu ştim prea bine dacă a fost mănăstire. Nu ştim cu siguranţă nici dacă putem vorbi de călugări. Aiestea sunt lucruri foarte discutabile. În al doilea rând, noi nu am fi pus niciodată virgula între numele regent şi sintagma atributivă care îl urmează. Noi, de bine sau de rău, vorbim limba română, iar virgulele le punem atunci când facem… pauze de respiraţie. Punctele de suspensie le punem, emfatic, la urmă, când răsuflăm şi mai greu, copleşiţi de apocrifăraia site-urilor care ne copiază fără ruşine.

Plan al soţilor Bilciurescu, din arhiva de la INMI (fostă DMI); tras la xerox de Vladimir Agrigoroaei şi Luiza Zamora, scanat de Valentin Sălăgeanu la rezoluţie maximă, prelucrat de Vladimir Agrigoroaei în culori diferite în Photoshop, pentru a reda nivelurile de călcare. Pe acestea, din urmă, cei doi le-au notat cu mâna pe foaie, în urma măsurătorilor făcute tot de ei cu ruleta, în complexul E.

Ne puteţi spune, stimaţi webmasteri orthodocşi, care este cea de a opta poruncă pe care Domnul i-a dat-o lui Moise? Vreţi să vă trimitem la sursă? Deschideţi frumos Exodul sau Deuteronomul. Iar dacă vă pregătiţi să vă scuzaţi făcând pe niznaiul, nu o faceţi. Citiţi cu atenţie şi porunca a noua! Aşteptăm să ne apară numele pe site-ul domniilor voastre. Cu scuze sau fără scuze, dar cu drept de autor, sub forma :

fragmente spicuite din monografia :

Basarabi-Murfatlar. Un sit arheologic din Dobrogea secolelor X-XI
de Vladimir Agrigoroaei şi Luiza Zamora ;
fotografii de Toni Cartu şi Marc Vander Linden ;
prelucrări de planuri şi hărţi Vladimir Agrigoroaei
courtesy of the Romanian Group for an Alternative History
2009

şi un link către pagina de index a monografiei, de pe care aţi furat fără ruşine. După cum vedeţi, nu apelăm la căile legale pe care le avem la dispoziţie. Prima greşeală nu trebuie plătită aşa de scump!

No Medievalist’s Land

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Sun, 26 Apr 2009 02:01:26 PDT

E o rusoaică care a trimis vreo trei scrisori în adresa siteului. A găsit nişte informaţii la noi. Unul dintre articole, în format pdf, din Studia, şi o altă chestie, care o interesa. A avut iniţial nevoie de bibliografie. I-a fost dată, ceea ce aveam, sau ce s-a putut găsi. Ştiu situaţia. M-am aflat în ea acum câţiva ani, când aveam nevoie cu disperare de nişte cărţi, care nu se găseau, al naibii, nicăieri în România. Eu aveam nevoie de nişte pagini din ediţia lui Chibnall a lui Orderic Vital. În România, Orderic nu era nicăieri. Nici măcar la Academie. Acolo, volumul din MGH care îl conţinea era plin de ciuperci şi bibliotecarele refuzau să mi-l aducă în sală. Nu voiau să se îmbolnăvească, îmi spuneau. De fapt le era lene. Volumele din MGH cântăresc câteva kile, fiecare.
Despre Academie aş putea povesti o droaie. Am stat vreo 3 ani prin biblioteca lor. La început în cele două luni de graţie acordate înainte de licenţă. Apoi, fiind preparator, şi mai colea asistent, am avut dreptul să apar când vreau. Când clădirea nouă nu fusese încă dată în folosinţă, când stăteam în sala mai vechiuţă, cu geamuri devastate şi cu mese din sticlă îmbucată într-un cadru de fier, când la budă erau bălţi de urină lăsate de cercetătorii bătrâni, pe vremurile acelea bibliotecarele mă urau. Citeam documente din colecţia lui Thoma Rymer (Foedera) şi cronicile latineşti italiene în volumele lui Muratori. Rymer, cu diplomele şi actele regilor englezi, era în volume mari, roşii, legate-n pânză. Era reeditat prin anii 50. Muratori era în ediţia originală, de secol XVIII, legat în piele, şi avea paginile pline de ciuperci. Ferindu-mă de „Numele trandafirului”, mă feream totodată să-mi duc degetul la gură. Mânuşi de frunzărit manuscrise şi incunabule nu aveam, aşa că de fiecare dată când ieşeam în curte la o ţigară trebuia să trec întâi pe la baie, să mă spăl pe mâini. Mă frecam cu mare-ngrijorare şi aveam săpunul adus în ţoaşcă, de acasă. Bibliotecarele mă urau pentru că Muratori era in folio, şi Rymer tot aşa. Fiecare volum avea câteva sute de pagini şi cântărea câteva, cum spuneam, kilograme. Când mi le aduceau, mi le trânteau cu ură pe masa de sticlă. Duduia sticla şi mă temeam mereu că o să mi se spargă peste genunchi. Aveau ochii încruntaţi şi şefa de sală mă arăta cu degetul, vorbind cu subalternele, dacă terminam prea repede de citit şi de fişat un volum şi îl ceream pe următorul. Eram „bărbosul care ne pune să mergem până-n fund la 4, la alea care put a mucegai”. Aşa am auzit odată, pe una, plângându-se garderobierei. De atunci numărul 4 a devenit în mintea mea o sală, un raft, un corp de bibliotecă. N-am fost să-l văd şi nici nu ştiu cum ar arăta.

Novgorod. Porţile de Magdeburg, de Sigtuna sau de Pskov.

Acum, când citesc în adresa site-ului mailurile rusoaicei, mă gândesc la situaţia în care mă aflam şi eu odinioară. Probabil că şi ea are probleme cu bibliotecarele firoscoase ale cine ştie cărei biblioteci. Probabil că şi ei îi lipsesc o droaie de cărţi, şi – din disperare – scrie cui ce poate. Acum câţiva ani aflasem dintr-o notă de subsol că există un text, care mi-ar fi trebuit, şi textul nu exista în România. Şi, făcându-mă luntre şi punte am scris cuiva, persoană importantă, care se afla la Paris pe vremea aceea. Deşi nu ne cunoşteam, l-am rugat să îmi trimită o fotocopie a textului care mă interesa. Omul mi l-a trimis. Astăzi îi sunt veşnic recunoscător. Textul acela mi-a folosit enorm. La rândul meu, încerc să fac acelaşi lucru pentru rusoaică, cu gândul că în felul ăsta răsplătesc fapta bună cu care am fost fericit acum 6 ani. Probabil că toţi plătim cumva cele pe care le-am primit.
Rusoaica lucrează în istoria artei. Nu ne cunoaştem. N-o să ne vedem niciodată la faţă, şi după două săptămâni, când i-am promis că-i trimit nişte chestii, nici măcar n-o să ne mai scriem. Nu de mârlani, ci din lipsă de timp. E posibil să-i cunoască pe cei câţiva ruşi şi rusoaice pe care îi cunosc, cu care am mai lucrat acum ceva ani, dintre care unii sunt arheologi şi alţii istorici de artă. Posibil. Sau poate nu. Are nevoie de un text anume, un text pe care îl folosesc şi eu, din fericire, la teză. Pot să-i trimit, care va să zică, nişte informaţii. Numai că acel text, de care avem amândoi nevoie, va fi folosit de fiecare-n parte în scopuri şi feluri diferite. Dacă pe mine mă interesează traducerile franţuzeşti medievale ale textului latinesc în cauză, ea îl va folosi pentru a analiza arta romanică din Polonia. Rusoaica lucrează cu Porţile zise „de Magdeburg”.

Detaliu.

Ajuns aici, poate ar merita să spun pe scurt povestea lor. În Veliki Novgorod, adică în Novgorod, există nişte porţi de metal la intrarea într-o besearică. Şi biserica asta este taman catedrala Sfintei Sofii din Novgorod, construită din XI în XII. Cu refaceri ulterioare puzderie, binenţeles. Are înăuntru fresce vechi, din XII, probabil cele mai vechi păstrate din toată Rusia. Şi e un amestec ciudat de stiluri, la fel cum Novgorodul acelor vremuri era un amestec şi mai ciudat de neamuri şi tradiţii. Era vremea Republicii din Novgorod, pentru cei doritori de curiozităţi est-europene. Porţile nu sunt însă ruseşti, nu au nimic de a face cu catedrala şi se pare că au ajuns acolo pe căi necunoscute. Unii zic că au fost furate de cei din Novgorod când au prădat oraşul Sigtuna din ţara suedezilor (1187); alţii zic că ar fi fost dăruite ruşilor abia în secolul al XV-lea, sub auspiciile şi gusturile occidentalizante ale lui Eufimie, arhipopa de Novgorod. Nu se prea ştie mare lucru. Se ştie numai că sunt de fel de prin Polonia. Şi-apoi, porţile datează şi ele, curios lucru – întocmai catedralei, de prin 1152-1154 şi au fost sculptate de nişte meşteri de la Magdeburg.

Altă vedere.

Şi uite-aşa rusoaica noatră se pregăteşte să scrie un articol despre aceste porţi. Un articol care va fi parte din teza ei. Habar nu are despre ce scriu io. Habar nu am ce descoperire va face ea. Amândoi suntem însă interesaţi de numărul de manuscrise ale textului latinesc. Eu voi vedea dacă manuscrisele acelea vor fi fost scrise, măcar câteva dintre cele de secol XII, la Saint-Denis, în abaţia „regală”. Ea vrea să ştie câte şi care dintre ele au luat calea teutonilor, a Cehiei, Ungariei şi a regatului polon. Singurul care are acces la lista de manuscrise sunt eu, şi dacă tot trebuie să adun informaţiile pentru teză, pot să i le dau şi ei. Îmi plac întâlnirile de genul ăsta, pe un teren minat în no medievalist’s land. Căutăm bomba împreună şi-apoi putem s-o luăm fiecare cu el, acasă.

Vecinul meu este tâmplar… (2)

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Sun, 26 Apr 2009 01:36:48 PDT

De lucru iarăşi. Somn deloc

Aseară am văzut The Lost Patrol, din 1934, al lui John Ford. După ce m-am delectat cu unul dintre cele mai neconvenţionale roluri ale lui Boris Karloff (era doar înainte de a se transforma în Frankenstein), am închis calcul, am tras, ca rabbi din Buhuşi, plapuma peste mine, am suflat în întrerupător să sting becul şi m-am culcat. Era ora 1 şi vreo 30 de minute. Credeam că voi dormi. Nu puteam dormi. Întâi a scârţâit o uşă. Apoi s-a auzit ceva căzând pe nişte scări. Ceva mare şi greu, nu din metal. Şi iar a început trancăneala pe afară.

Cu paharele urcate

Era vecinul, binenţeles. Era ora două (ieri noapte a fost mai matinal). A "muncit" săracul până înspre ora trei şi jumătate. De data asta a adus mai puţine fiare. Numai nişte rafturi de baie, din sârmă, pe care le-a urcat în remorcă în doi timpi şi trei mişcări. De data asta s-a respecializat în plastic. Omul s-a decis - e clar - să-şi facă munca în stradă. Şi numai noaptea. Că atunci e linişte, şi-i place probabil să se-audă. Iar io am ieşit la geam, şi mă uitam la el. Fără milă.

ATV special pentru viaţa nocturnă din târgul Pictaviei

Aparatul l-am luat cu întârziere, nu voiam să scriu încă o dată pe blog. Dar, după ce a apucat să pună într-un coş de paie o droaie de pahare şi maşinuţe de fier, mi-am schimbat gândurile. Brusc, mi s-a părut interesant să continui tema vecinului nebun. Ar fi fost frumos să îl fi surprins atunci când era cu paharele şi cu maşinuţele pe caldarâm. Nu am apucat. Când mă întorsesem cu aparatul foto la geam, omul deja suise coşul de plastic în maşină.

Maşinuţa în maşină

A adus însă o maşinuţă mare de plastic. Nu ştiu ce face cu ele. Şi nu ştiu de ce taman noaptea. Rog a mi se explica. A treia oară, dacă iar face tot atât scandal, o să sun la poliţie. Şi o să declar că vecinul practică terorismul chivuţar nocturn.

La Notre-Dame du Kitsch (prière)

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Sat, 25 Apr 2009 09:34:13 PDT

Très Sainte Vierge Marie, mère de toute Grâce,
souviens-toi de nous tous qui désirons t'aimer
et suivre l'exemple de vie, que tu nous as laissé.
Fais-nous accueillir la Grâce du Seigneur
qui est fait de couleur et de peinture brillante :
le don de Dieu, le Salut de Dieu, la brillance de Dieu,
l'Esprit Saint de Dieu.

ND du kitsch. Viziuni catolice din vecini.

Aide-nous à nous laisser transformer par la Grâce de Dieu,
comme tu le fus toi-même si saintement
Toi qui est colorée et brillante, aide-nous
à devenir colorés et brillants au plus concret de nos vies.
Image, aide-nous à nous pe(i)ndre.

Să-mi mai iubesc aproapele?

Aide-nous à vivre de la présence de Dieu et de Sa Grâce,
de la jonc-des-crapauds que l’on voit tout autour,
dans les échafaudages tombés, parmi le métal et le plastique,
pour notre bonheur, pour notre fortune,
pour notre enrichissement d’objets casés.
Et donne à nos voisins la pensée vigilante,
Et donne leur plus de peinture,
plus de couleurs, plus de brillantine,
maintenant et à l'heure de leur mort.

Amen.

Bâlciul deşertăciunilor

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Sat, 25 Apr 2009 09:11:22 PDT

La chivuţe, de Mircea Eliade.

Fix în sâmbăta Paştelui am fost invitat de S. să trec după amiază pe la ea, la un pahar de vorbă. Şi erau mai mulţi oameni adunaţi acolo. Şi am tot stat noi la vorbă, şi am aflat care va să zică că domniile lor, trei dintrei ei, aveau chef să treacă pe la chivuţe, cărora la Poitiers le zice Emmaus.

Opportunities are available in all walks of life in Australia
So if you're young and if you're healthy
Why not get a boat and come to Australia...

"Cântă-mi cucuvaie, pre limba ta".

Căutându-l pe Godot.

Zis şi făcut. Sunt mai multe tipuri de chivuţe pe-aicilea. Oamenii mei voiau să se ducă pe la chivuţele de mobilă. Eu am fost de exemplu azi pe la chivuţele de haine, de unde mi-am luat câteva cămăşi (stilul propriu, pe care nu-l găsesc în magazin sub 30 de euro şi n-am înnebunit să-mi dau toţi banii pe ele). În sâmbăta aceea a Paştelui mi-am adus aminte că aş avea nevoie şi eu de o masă pliabilă pentru jucat Carcassonne, ca să nu-l mai joc pe linoleum, ca sărmanii. Şi i-am întrebat pe oameni dacă pot veni, şi-au zis că da. În principiu, autorul descinderii era Abacuc, căruia i-aş putea spune prin abreviere şi N. Na, şi săracul Abacuc avea nevoie de scaune, căci ne mărturisea de la o vreme că: 1) la mână a rupt un scaun; 2) la mână s-a trezit pe podea cu fundul prins într-altul şi 3) la mână, celălalt scaun pe care-l are e incomod. Îl durea fundul.

Vedere panaramică.

Comisia de expertiză. Controlul tehnic de calitate...

...Australia, the chance of a lifetime
Australia, you get what you work for
Nobody has to be any better than what they want to be
Australia, no class distinction
Australia, no drug addiction

N. stă şi se gândeşte cu cucuvalele în mâini.

Şi am ajuns la chivuţe. Abacuc şi-a mai adus aminte între timp că mai avea nevoie şi de opritori pentru cărţi. N-are bibliotecă, are rafturi, şi-i cad cărţile de pe ele. Şi şi-a găsit nişte cucuvale de marmură cu ochi de mărgele roşii, de un kitsch monstruos, oribil, ceva de-a dreptul înfiorător. Le-a cumpărat, cu gând să le vopsească. De-acum o să umble cu cucuvaia vopsită... Eu nu am găsit masă. Am găsit însă scaune, din genul ţărănesc cu trei picioare. Am luat două bucăţi la 5 euro fiecare. Săru mâna. Arată relativ OK. Nu sunt kitschoase, în orice caz, sunt practice, că-s mici şi nu ocupă spaţiu. Şi pot să le folosesc, pe lângă pusul poponeţelor de musafiri pe ele, la o droaie de alte chestii. Îl clipa asta unul dintre ele e transformat în suport de ţoale la uscat. Simţ practic, nu? Altminteri, S. şi-a găsit o găină cu roţi, cu vârsta între 20-30 de ani, al cărei public ţintă e de 2-3 ani. Ar fi fost bine dacă S. ar fi făcut alegerea inversă, cu găina de 2-3 ani. Aşa, cu găina asta de lemn, care dă din cap, nu văd să se-aleagă cu multe ouă. La urmă, regret profund că nu am avut cum cumpăra monumentul de kitsch pe care îl pun mai jos în blog, în poză: bebeloul. Nu mai aveam bani. I l-aş fi cumpărat cadou Anei, singura care îmi gustă fără probleme glumele nesărate.

Vecinul meu este tâmplar…

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Sat, 25 Apr 2009 01:23:39 PDT

Lucru banal sau foarte rar. Pe drept cuvânt. E nebun, săracul, în orice caz. E autorul unei superbe Madone din curtea interioară a caselor noastre, o statuie superb-colorată, de un catolicism greţos, pe care am botezat-o la Notre-Dame du Kitsch. La Poitiers există deja o Notre-Dame des Dunes şi o şi mai veche Notre-Dame la Grande. Am şi io una, albastră, la 10 metri de locul unde scriu acum. O să fac poate un mini-reportaj cultural cu statuia, dar altă dată. Astăzi voi vorbi numai despre vecin. Cum spuneam, vecinul e nebun.

Ăsta e vecinul. Mânca-l-ar mama de profesionist.

Ieri eram rupt de oboseală, aşa că m-am uitat la un film, prost, din 1942 (genul de film de propagandă, pe care l-am cumpărat numai pentru a-l avea în colecţie… nu ştii niciodată când ai nevoie de aşa ceva) şi am adormit pe la jumătatea lui. Am tras iute clapa laptopului, m-am culcuşit. Era linişte, trecuse şi motociclistul de la miezul nopţii, aşa că mă gândeam că voi dormi dulce. Şi aşa s-a şi întâmplat, până când deodată mă trezesc din somn. Trăncănea ceva fantastic afară. Izbituri, sunete metalice. Lucruri care cădeau, care se loveau unele de altele. Un om, aproape. Ce făcea ?

Working Class Hero

M-am sculat, ca în bancul cu rabinul din Buhuşi, am scos scufia, am dat prima plapumă, a doua plapumă, a treia plapumă. Nu, n-aveam scufie şi eram învelit numai cu o pătură. N-am avut de făcut nici-o mişcare. La uşă nu era nimeni şi nu am primit răspunsul funf. Am ieşit la geam, să văd ce trăncăne afară. Vecinul îşi parcase maşina sub geamul meu, cu tot cu remorca, şi o încărca cu fiare. Mă uit la ceas. Era ora trei. Trei Doamne, şi toţi trei.

He's something to be

Se face linişte preţ de cinci minute. Umbla probabil prin casă, căutând alte fiare. Mă pun în pat, cu gând să dorm. Şi deodată, când mă legănam uşor în lumea imaginarului alb-negru, se prăvăleşte deodată schelăraia viselor. Se-aude-un ţanc-jbang! Dar tare, atât de tare că am sărit electrocutat. Probabil că sunt şi obosit, de la câtă treabă am avut săptămânile astea, ceea ce îmi sporeşte sensibilitatea auriculară pentru sunete metalice, dar şi vecinul e dus cu sorcova. La ora trei, omul adusese un căruţ şi-l trântise pe remorcă. Am fugit să iau aparatul foto. Ştiam că de dimineaţă, după ce mă voi trezi şi voi fuma primele ţigări, îl voi înfiera pe blog. Acum îl ucid aici pe nesimţit. Să-l vadă toată lumea.

Maşinuţa noastră, cuibuşor de nebun(i)i.

Vecinul e nebun. În fiecare sâmbătă seară, de când m-am mutat aici, face bâlci de fiare vechi şi alte măgării în garajul lui, care este fix la parter, la 3 metri de uşa casei mele. Expune cu mândrie suporturi de lumânări, maşinuţe vechi de tablă, răgălii de tot soiul, oale, castroane, pahare, cupe, tot ce prinde. Toate într-o formă atât de jegoasăî şi ruginită, încât nu am văzut pe nimeni vreodată să cumpere ceva de la el. Oamenii se opresc, ce-i drept, şi se strică de râs. Îi studiază colecţia. El stă mândru şi aşteaptă. Nu ştiu dacă a vândut vreodată ceva. Esenţialul nu este probabil vândutul obiectelor, cât etalarea lor. Posedându-le, cred că îşi hrăneşte personalitatea dine le. Astă noapte nu ştiu cine naiba l-a pus la ora 3 să încarce o remorcă de răgălii. Poate pleca la un târg de răgălii. Bravo lui. Să le ia şi să se ducă. Iar pe mine să mă lase în pace. Şi să facă operaţiile astea gălăgioase ziua, când poate fi admirat cum se cuvine, nu noaptea, când unii încearcă să doarmă, după ce şi-au muncit creierii cu Testamentele celor doişpe patriarhi.

...de unde o ia şi el?

noreply@blogger.com (Eu însumi) — Thu, 23 Apr 2009 04:26:27 PDT

Ca de obicei, din când în când mai fac o incursiune în Trafic să văd ce minuni îndeamnă oamenii către blogul meu. Plăceri egoiste şi grandomane, desigur. Ignor pornocalul, dar văd că săraca Patricia a intrat în imaginarul sexual colectiv al naţiei româneşti. Să fie oare vina ei? Sau a imaginarului, în veşnică şi febrilă căutare de imagini? Vreau şi io!

Astea sunt scoase de miercuri:

imagini vulvare

Oaaau! Omul ăsta e un cercetător. Cercetător într-ale sexului. În imaginarul sexului. Imaginarul vulvar. Observaţi rafinamentul exprimării. Nu a căutat porcării. Ştia săracul că Gugăl are setări ticăloase şi elimină o droaie de rezultate din start. El a vrut să le nimerească şi le caută anatomic, ca la planşa de la biologie. Aveţi careva o imagine vulvară? Nu de alta, dar să-l scoatem din meandrele imaginaţiei!

compunere cu dialog despre cocosei

Mă abţin. Îmi ţin cocoşelul acasă!

M-am uitat şi pentru marţi. Şi-am găsit:

cel mai musculos om de pe planeta

Vide infra.

padurea hoia cluj cercetatori

Hait! Iar ne-au prins dacii. De unde ştiau ei, domnle, când noi ne aflăm abia în stadiul de pre-producţie, că taman la Hoia, în pădure, lângă Cluj, vor filme « Bătălia intergalactică de la Buzău ». Ştiau până şi de faptul că vom intervieva pentru docu-drama noastră o serie de cercetători, din arhive judeţene.

Ce-am aflat despre ziua de luni:

solitaireangelica@gmail.com

O ştiţi! E fata aceea din Rusia, care voia să ne cunoaştem în sensul biblic! E fata care mă plăcea la nebunie prin jumătăţi de fraze franţuzeşti şi care voia să se căsătorească cu mine! E solitară, Angelica, săraca, şi vrea să trăim solitari amândoi. De bine de rău, ne pupăm acum prin linkuri, în Gugăl. Dar cine ştie cum haţ, de-ndată mă înşfacă cu un link către pagina cu webcamul personal.

iaurtul din franta

…este un iaurt special. Îl mănâncă numai cei care nu-i suportă pe bulgari. Prietenii ştiu de ce.

cum sa faci ban din blog

Disperatului acesta i-aş răspunde că nu prea poţi să faci bani « din » blog. Poate « de pe urma » lui ar mai fi niscavai şanse. Trebuie să îţi pui adsense, de la Gugăl, pe pagină, şi vei câştiga probabil vreo 2 dolari pe lună. Asta dacă ai cititori ca mine. Dar din moment ce omul a dat de mine şi nu eu de el, mă tem că profitul lui ar fi mult mai scăzut, motiv pentru care săracul încearcă să facă numai un ban... din blog, şi nu mai mulţi. Şi-apoi, adsensul ăsta arată înfiorător, şi n-are treabă cu nimica. Uite de-aia nu vrea să ami o nici-o treabă cu Gugăl, cu reclamele, şi mai ales cu făcutul de bani de pe blog. Şi-apoi, dacă ar fi să fac bani, ar trebui să scriu în continuu. Cred că mi s-ar termina în doi timpi şi trei mişcări cheful în fiecare zi.

jocuri cu dinozauri pterodactili

Pe calculator? Uite unul! Zboară, puiule, zboară!

sunetul i see you sauron stapanul inelelor de unde o iau si eu

Dacă e un sunet, e masculin. Dacă e « I see you Sauron » nu ştiu dacă există. Dacă vrei să “o iei”, atunci caută mai degrabă porno-calul şi tot la mine ajungi.

Am ajuns care va să zică şi la minunata zi de duminică. Dincolo de ea nu mă avânt, din lipsă de timp şi de resurse. Adică din plictis:

insula caprona

Hehehe ! Cineva chiar crede că există!

ce nume de filme medievale cu cavaleri stiti?

Omul acesta dialoghează cu Gugăl. Dragă Gugăl, tu ce cultură generală ai? Ţie ce filme… îţi place? Gugăl îi răspunde – evident – că el mă iubeşte pe mine, pe Agrigoroaei medievistu, şi îi trage link omului către blogul meu. Şi totuşi, întrebătorul e un om de bine, conştient de responsabilitatea actului său interogator, căci pune la coadă semnul întrebării. Dar nu şi-a dat seama că Gugăl ştie toate filmele, numai că trebuie să îl întrebi în limbi de circulaţie. Gugăl e un băiat deştept. Păcat că cei care îl folosesc nu îi sunt pe măsură. Este pe măsură, pardon. Uite, aşa se vede cel mai bine că pluralul reducţionist de mahala nu are şanse să cucerească măcar un singur verb al limbii române. Sau mă înşel, căci şi pe acela l-au cucerit băieţii… care este.

film video cu serpii cum ataca prada

O nouă problemă filologică? « Cum » poate deschide o interogativă, poate deschide şi o subordonată (cazuri mai rare) şi în orice caz nu cazul de faţă. Omul nostru este probabil un mare amator şi cititor de limbi vechi. Ah, dacă ar exista un Gugăl în latină, să vezi ce frumos ne-ar fi turnat participiala… La aiasta se mai adaugă şi o problemă lexicală, căci nu pricep prea bine încotro bate un « film video ». Eu credeam că e redundant, dar probabil că gugălantul nostru anonim e fan al pictorialelor anti-documentare de pe Mutzunakia. Muţunacii sunt acei care au inventat primul film non-video. Primul film foto. Din lipsă de bani.

cel mai musculos om de pe planeta

E o obsesie planetară, interplanetarul musculos. Nu e prima oară când îşi doreşte să intre în blogul meu. Îl primesc cu greu. Încerc să smulg tocurile de la uşă, încerc să îl fac să intre de-a buşilea. De-acum o să vorbesc şi despre muşchi. Dacă asta îşi doreşte Gugăl, trebuie să fac şi io bani din ceva? Nu?