Cabinet individual de avocat "Dumitrescu Andreea Dana"

Suplinirea acordului soţului pârât în vederea deplasării minorului, însoţit de mamă, în străinătate

2012-01-02T20:28:00.000+02:00

La început de an vă dorim un călduros "La Mulţi Ani!", sănătate şi multe realizări.

După această "mini vacanţă" în care sperăm că v-aţi distrat sau măcar v-aţi relaxat, revenim şi noi cu noutăţi:

Dosar nr. 25640/280/2010

ROMANIA

JUDECATORIA PITEŞTI

SECŢIA CIVILA

SENTINTA CIVILA Nr. 9418

Şedinţa publică de la 07 Octombrie 2011

Completul compus din:

PREŞEDINTE Filofteia Voicescu

Grefier Mihaela Ciuflea

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta B. D. A. si pe pârât G. M. N., având ca obiect ,,divorţ cu copii".

La apelul nominal facut in sedinţa. publica au raspuns reclamanta asistata de avocat Andreea Durnitrescu, martora D. C., lipsa fiind pârâtul.

Procedura legal indeplinita.

S-a facut referatul cauzei de catre grefierul de şedinţă, dupa care;

Apărătorul reclamantei depune la dosar un borderou cu acte si note de sedinţă si isi precizeaza actiunea in raport de modificarile prevazute de noul cod civil

In baza disp. art. 196 c.pr.civ. s-a audiat martora prezentă sub prestare de juramânt, răspunsurile acesteia fiind consemnate in scris si ataşate la dosar.

Apărătorul reclamantei arata ca nu mai are alte cereri de formulat in cauza.

Instanţa, conf. art. 150 c.pr civila, constata cauza in stare de iudecata si acorda cuvantul pe fond

Apărătorul reclamantei având cuvantul, solicita admiterea actiunii asa cum a fost formulata si precizata, sa se dispuna desfacerea casatoriei din culpa comuna, sa se dispuna ca autoritatea parintească in privinta minorei sa fie exercitata in comun de ambii parinti, stabilirea locuinţei minorei la reclamanta cu obligarea pârâtului la plata pensiei de intreţinere in favoarea minorei in procent de 25% din venitul net lunar, fara cheltuieli de judecata.

INSTANTA

Constata că prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Pitesti la data de 20.12.2010, sub nr. 25640/280/2010, reclamanta B. D. A. a chemat in judecata pe pârâtul G. M. N., solicitand instantei ca prin hotararea ce se va pronunta sa se dispuna desfacerea casatoriei din vina acestuia, incredintarea minorei G. E. N., nascută la data de 06.10.2008, spre crestere si educare, cu obligarea pârâtului la plata pensiei de intretinere în procent de 25% din venitul net lunar.

In motivarea in fapt a cererii, se arata că partile s-au casatorit la data de 31.05.2008, iar din casatoria acestora a rezultat minora G. E. N.

De aproximativ un an de zile, au aparut numeroase neinţelegeri intre parti, datorita lipsei de comunicare si a faptului că pârâtul era tot mai dezinteresat de familia sa.

Mentioneaza reclamanta că pârâtul avea un comportament necorespunzator, ii adresa injurii, o agresa verbal si fizic, in prezent are o relatie extraconjugala, relatiile de familie sunt grav si iremediabil vatamate.

In drept, cererea a fost motivata pe prev. art. 38 C.fam, art. 42 alin 2 şi 3 C.fam.

In dovedirea actiunii, reclamanta a aratat că intelege sa se folosească de proba cu inscrisuri si martori.

Pârâtul, desi legal citat, nu s-a prezentat in fata instantei si nici nu a formulat intampinare in cauza.

Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:

Reclamanta B. D. A. a chemat in judecata pe pârâtul G. M. N., solicitand instantei ca prin hotararea ce se va pronunta sa se dispuna desfacerea casatoriei din vina acestuia, incredintarea minorei G. E. N., nascută la data de 06.10.2008, spre crestere si educare către mamă, cu obligarea pârâtului la plata pensiei de mtretinere procent de 25% din venitul net lunar.

In motivarea in fapt a cererii, se arata că partile s-au casatorit la data de 31.05.2008, iar din casatoria acestora a rezultat minora G. E. N..

De aproximativ un an de zile, au aparut numeroase neintelegeri intre parti, datorita lipsei de comunicare si a faptului că pârâtul era tot mai dezinteresat de familia sa.

Mentioneaza reclamanta că pârâtul avea un comportament necorespunzator, ii adresa injurii, o agresa verbal si fizic, in prezent are o relatie extraconjugala, iar relatiile de familie sunt grav si iremediabil vatamate.

Din declatatia martorei audiate in cauza, D. C. L., reiese faptul că partile sunt firi diferite, iar in familie exista o stare de tensiune permanenta, generata de pârât, care era nemultumit intotdeauna de tot ceea ce facea reclamanta.

Martora cunoaste faptul că partile sunt despartite in fapt din luna decembrie 2010, cand pârâtul a parasit domiciliul conjugal.

Se constata astfel de catre instanta că raporturile dintre soţi sunt vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibila, retinandu-se drept motive temeinice pentru desfacerea casatoriei neintelegerile grave dintre soti, care au determinat destramarea relatiilor de familie intemeiate pe prietenie, afectiune si sprijin reciproc, precum si separarea in fapt a acestora, cu consecinta incalcarii obligatiei de a locui impreuna, in tot ceea ce priveste casatoria, deci si in privinta domiciliului conjugal, sotii trebuind sa decida de comun acord.

In raport de aceste motive, instanta constata că ambele parti se fac vinovate de desfacerea casatoriei, urmand sa admita actiunea reclamantei si sa dispuna in baza art.38 al.2 lit.b C.fam ( art.373 lit b din Noul Cod Civil), desfacerea casatoriei din culpa comuna.

Cu privire la incredintarea copilului minor G. E. N., nascuta la data de 06.10.2008, instanta retine urmatoarele:

Potrivit art. 396 din Noul Cod Civil, instanta de tutela hotaraste odata cu pronuntarea divortului, asupra raporturilor dintre parintii divorţati si copiii lor minori, tinand seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de ancheta psihosociala, precum si dacă este cazul de invoiala parintilor, pe care ii asculta.

Potrivit art.397 din Noul Cod Civil, dupa divort, autoritatea parintească revine in comun ambilor parinti, afara de cazul in care instanta decide altfel.

In speta de fata, instanta va avea in vedere cererea reclamantei ca autoritatea parinteasca in privinta minorei G. E. N., nascuta la data de 06.10.2008, sa fie exercitata de catre ambii parinti, urmand a dispune in consecinţa.

In baza art.400 alin 2 din Noul Cod Civil, vazand că intre parinti nu a intervenit o intelegere cu privire la locuinta minorei dupa divort, instanta va stabili locuinta minorei la mama reclamanta in Pitesti, ……………………..,jud. Arges, având in vedere interesul superior al minorei.

Verificand actele, instanta constata că pârâtul este incadrat in muncă si realizeaza venituri.

In temeiul art.402 din Noul Cod Civil raportat la art.525, art.529 si art.532 alin.2 din Noul Cod Civil, instanta obliga pe pârât la plata in favoarea minorei a unei pensii in procent de 25% din venitul net lunar incepand cu data de 20.12.2010 si pana la majorat.

Instanta ia act că fiecare si-a pastrat numele avut anterior casatoriei, conform art. 384 din Noul Cod Civil.

Se va lua act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

IN NUMELE LEGII

HOTARAŞTE

Admite in parte cererea principală formulata de reclamanta B. D. A., domiciliata in Pitesti……………………………jud. Arges in contradictoriu pârâtul G. M. N., domiciliat in ………………………jud. Argeş.

Desface casatoria inregistrata sub nr…………….. la CL Pitesti, din culpa comuna .

Dispune ca autoritatea parinteasca in privinta minorei G. E. N., nascuta la data de 06.10.2008, sa fie exercitata in comun de ambii parinti.

Stabileste locuinta minorei la reclamanta in Pitesti……………………………………,jud. Arges.

Obliga pârâtul la plata pensiei de intretinere in favoarea minorei in procent de 25% din venitul net lunar incepand cu data de 20.12.2010 si pana la majorat.

Instanta ia act că fiecare si-a pastrat numele avut anterior casatoriei.

Cu apel in termen de 30 de zile de la comunicare.

Pronuntata in şedinţa publicăde la 07 Octombrie 2011.

Preşedinte Filofteia Voicescu

Grefier, Mihaela Ciuflea

Dosar nr. 25640/280/2010

ROMANIA

JUDECATORIA PITESTI

SECTIA CIVILA

SENTINTA CIVILA Nr. 10807

Şedinta publica de la 11 Noiembrie 2011

Completul compus din:

PRESEDINTE Filofteia Voicescu

Grefier Mihaela Ciuflea

Pe rol judecarea cererii de completare a dispozitivului sentintei civile nr. 9418/07.10.2011, formulata de reclamanta B. D. A., pârât fiind G. M. N..

La apelul nominal facut in şedinţa publica a raspuns reclamanta asistata de avocat Andreea Dumitrescu, lipsa fiind pârâtul.

Procedura legal indeplinita.

S-a facut referatul cauzei de catre grefierul de şedinţa, dupa care;

Apărătorul reclamantei arata ca nu mai are alte cereri de formulat in cauza.

In temeiul disp.art.150 Cod procedura civila, instanta constatand dezbaterile inchise, acorda cuvantul pe fond.

Apărătorul reclamantei având cuvantul, solicita admiterea cererii asa cum a fost formulata.

INSTANTA

Constata ca la data de 11.10.2011, reclamanta B. D. A. a solicitat completarea dispozitivului sentintei civile 9418/07.10.2011 pronuntata de Judecatoria Pitesti in dosarul cu nr. 25640/280/2010, aratand ca prin cererea precizatoare si completatoare a solicitat instantei sa incuviinteze minorei sa se poată deplasa anual insotită de mamă in perioada 01.06.-30.09 in SUA — New York, pentru a urma un tratament medical.

Instanta constata ca din omisiune nu s-a pronunţat asupra acestui capat de cerere, motiv pentru care in baza art. 281 ind. 2 C.p.c., va admite cererea si va dispune completarea dispozitivului sentintei civile nr. 9418/07.10.2011, in sensul ca va dispune suplinirea consimtamantului pârâtului necesar pentru deplasarea minorei anual in SUA impreuna cu mama sa in perioada 01.06.-30.09, in vederea efectuarii de investigatii si tratament medical.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

IN NUMELE LEGII

HOTARASTE

Admite cererea formulata de reclamanta B. D. A., cu domiciliul in Pitesti………………………… judetul Arges., in contradictoriu cu pârâtul G. M. N. , cu domiciliul in Pitesti…………………………..judetul Arges.

Dispune completarea sentintei civile nr.9418/2011 astfel:

Dispune suplinirea consimtamantului pârâtului necesar pentru deplasarea, minorei anual in SUA impreuna cu mama sa in perioada 01.06.-30.09 in vederea efectuarii de investigatii şi tratament medical.

Cu apel in termen de 30 de zile de la comunicare.

Pronuntata in şedinţa publică astazi 11.11.2011.

PRESEDINTE Filofteia Voicescu

Grefier Mihaela Ciuflea

Noutăţi în materia procedurii de înmatriculare a automobilelor şi a procedurii de restituire a taxei de înmatriculare

2011-12-05T21:35:00.011+02:00

O veste bună pentru posesorii de automobile care se confruntă cu plata taxei de primă înmatriculare sau cu procedura restituirii acesteia, vine de la Î.C.C.J.

Prin Decizia nr. 24/14.11.2011, pronunţată în Dosarul nr. 9/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj.

Pe scurt, cererile de resurs în interesul legii au vizat următoarele chestiuni:

1. Dacă sunt sau nu admisibile acţiunile având ca obiect obligarea Instituţiei Prefectului la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzută de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.50/2008 şi fără parcurgerea procedurii de contestare a obligaţiei fiscale prevăzută de art.7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.50/2008.

2. Dacă procedura de contestare prevăzută de art.7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.50/2008 raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală se aplică sau nu, în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art.117 alin.1 lit.d din acelaşi cod.

Prin Decizia nr. 24/14.11.2011, pronunţată în Dosarul nr. 9/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat următoarele:

"1.Acţiunea având ca obiect obligarea Instituţiei Prefectului prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzută de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.50/2008 şi fără parcurgerea procedurii de contestare a obligaţiei fiscale prevăzută de art.7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.50/2008 este admisibilă.

2. Procedura de contestare prevăzută de art.7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.50/2008 raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art.117 alin.1 lit.d din acelaşi cod

Obligatorie, potrivit art.330 ind. 7 alin.4 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 14 noiembrie 2011."

Deşi nu reprezintă o garanţie în sensul restiruirii taxelor de poluare deja plătite, soluţia impusă de Î.C.C.J. facilitează accesul la instanţa de judecată cu scopul recuperării sumelor amintite mai sus sau cu scopul obligării Instituţiei Prefectului la înmatricularea unui automobil second hand achiziţionat dintr-un alt stat membru al Uniuii Europene.

surse: http://www.scj.ro/ http://www.mpublic.ro/

Tutela în noul Cod Civil

2011-11-30T01:24:00.001+02:00

Un domeniu important în care Legea nr. 287/2009 aduce modificări semnificative îl reprezintă modalitatea în care sunt abordate mijloacele legale de ocrotire a persoanei fizice.

Comparând reglementarea actuală cu cea anterioară noului Cod Civil (Codul familiei - Legea nr. 4/1953, abrogat şi Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului - art. 40 al.1, art. 41 şi art. 42, abrogate), constatăm că, dacă în mare mijoacele de ocrotire a persoanei fizice rămân aceleaşi - tutela, curatela şi punerea sub interdicţie-, modalitatea de aplicare a acestor măsuri comportă modificări notabile.

Pentru că în practică cele mai frecvente situaţii întâlnite sunt cele care reclamă instituirea tutelei pentru minorul lipsit de ocrotire, vom prezenta această noţiune, prin prisma noilor reglemetări ale Legii nr. 287/2009 privind noul Cod Civil.

Dispoziţiile art. 110 din Legea nr. 287/2009 statuează în mod explicit care sunt cazurile de instituire a tutelei minorului: "când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește, morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele."

Reiterând parţial dispoziţiile art. 115 din Codul familiei, legiuitorul păstrează obligaţia de informare a instituţiei competente (în vechea reglementare autoritatea tutelară iar în reglementarea actuală instanţa de tutelă), obligaţie care trebuie dusă la îndeplinire de către "persoanele apropiate minorului", alături de "administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul", "serviciul de stare civilă", în cazul înregistrării decesului unei persoane, "notarul public", cu ocazia deschiderii procedurii succesorale, "instanțele judecătorești şi organele administrației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană." (art. 111 din Legea nr. 287/2009). Observăm că în noua reglementare dispare şi termenul prevăzut de art. 115 din Codul familiei ( 5 zile "de la data când află de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească" ), acesta fiind înlocuit de "sintagma de îndată ce află de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească".

Mergând mai departe cu analiza acestei instituţii, constatăm că, în scopul ocrotirii interesului superior al minorului, legiuitorul extinde sfera situaţiilor de incompatibilitate cu activitatea de tutore. Astfel, din dispoziţiile art. 113 din Legea nr. 287/2009, reţinem că nu poate fi tutore: " - minorul, persoana pusă sub interdicție judecătorească sau cel pus sub curatelă; cel decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum și cel cu rele purtări reținute ca atare de către o instanță judecătorească; cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condițiile art. 158; cel aflat în stare de insolvabilitate; cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei; cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în momentul morții, autoritatea părintească."

Aşadar, în esenţă, orice persoană fizică cu deplină capacitate de exeriţiu poate fi tutore, dacă nu se află într-una dintre celelalte situaţii amintite mai sus. Dacă vreuna dintre aceste situaţii survine pe parcursul exercitării tutelei, persoana respectivă va fi îndepărtată de la exercitarea tutelei, numindu-se un nou tutore.

Noutatea absolută introdusă de Legea nr. 287/2009 se referă la modalitatea de numire a tutorelui. Dacă în reglementarea anterioară (Codul familiei - Legea nr. 4/1953), această atribuţie revenea autorităţii tutelare, în lumina dispoziţiilor noului Cod Civil, desemnarea tutorelui se poate face de către însuşi părintele minorului sau de către instanţa de tutelă. Reprezentând o preluare a dreptului anglo-saxon, instituirea posibilităţii ca părintele în viaţă şi cu deplină capacitate de exerciţiu, să numească un tutore pentru copilul său, consolidează premisele exercitării drepturilor şi a îndatoririlor părinteşti şi respectă în totalitate interesul superior al minorului.

Conform dispoziţiilor art. 114 din Legea nr. 287/2009, desemnarea tutorelui de către părinte se realizează prin "act unilateral sau prin contract de mandat", în formă autentică. Măsura poate fi stabilită şi prin testament. Părintele poate oricând revoca desemnarea tutorelui, fiind suficient un act sub semnătură privată în acest sens. Mai trebuie menţionat şi că persoana care a fost desemnată tutore pe această cale nu poate fi înlăturată de la tutelă de către instanţa de judecată, decât (temporar) dacă se află în vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 113 din Legea nr. 287/2009 sau dacă "prin numirea sa interesele minorului ar fi periclitate" (art.116 al.1 din Legea nr. 287/2009) .

În situaţia în care nu există un tutore desemnat de către părinte, instanţa de tutelă va numi ea însăşi tutore "o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această sarcină, ținând seama, după caz, de relațiile personale, de apropierea domiciliilor, de condițiile materiale și de garanțiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă" (art. 118 din Legea nr. 287/2009).

Cu privire la procedura de numire, precizăm că este obligatoriu acordul viitorului tutore (cu excepţia situaţiei când tutorele este numit pe baza unui contract de mandat, caz în care viitorul tutore nu poate refuza tutela decât pentru motivele prevăzute de art. 120 al.2 din Legea nr. 287/2009). Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Numirea se face în camera de consiliu, prin încheiere definitivă, care " se comunică în scris tutorelui și se afișează la sediul instanței de tutelă și la primăria de la domiciliul minorului" (art. 119 al. 4 din Legea nr. 287/2009).

Referitor la situaţiile în care o persoană poate refuza să fie numită tutore, faţă de fosta reglementare (art. 118 din Codul familiei), prin prevederile art. 120 al. (2), noul Cod Civil restrânge sfera acestora, identificându-se patru cazuri: "cel care are vârsta de 60 de ani împliniți; femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani; cel care crește și educă 2 sau mai mulți copii; cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților desfășurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină."

În scopul urmăririi şi satisfacerii interesului superior al minorului, tutela are prin esenţa sa un caracter personal şi gratuit, exepţie făcând situaţiile enumerate de art. 122 - 123 din Legea nr. 287/2009.

Pentru o gestionare cât mai eficientă a activităţii desfăşurate de tutore şi pentru a avea un control asupra îndeplinirii de către acesta a obligaţiilor cu privire la persoana şi bunurile minorului, noul Cod Civil introduce instituţia Consiliului de familie, noţiune preluată tot din dreptul anglo saxon. Consiliul de familie va fi numit tot de către instanţa de tutelă şi va fi compus din "3 rude sau afini, ținând seama de gradul de rudenie și de relațiile personale cu familia minorului" sau în lipsa acestora, chiar din "alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinții minorului sau care manifestă interes pentru situația acestuia" (art. 125 al.1 din Legea nr. 287/2009). Constituirea, funcţionarea, atribuţiile şi înlocuirea Consiliului de familie se desfăşoară sub atenta supraveghere a instanţei de tutelă.

Referitor la regulile de exercitare a tutelei, menţionăm că principiul fundamental este că aceasta trebuie să se desfăşoare numai în interesul superior al minorului "atât în ceea ce priveşte persoana cât şi bunurile acestuia" (art. 133 din Legea nr. 287/2009).

Raportându-ne la vechile reglementări conţinute de art. 126 şi urm. din vechiul Cod al familiei, observăm că, prin dispoziţiile noului Cod Civil, legiuitorul transferă atribuţiile autorităţii tutelare şi ale delegatului acestuia către instanţa de tutelă şi Consiliul de familie (dacă acesta există). Astfel, cu privire la exercitarea tutelei asupra persoanei minorului, hotărârile se vor lua de către tutore, "cu avizul Consiliului de familie" (art. 136 din Legea nr. 287/2009). Sunt exceptate de la această regulă, măsurile cu caracter curent.

Minorul va avea domiciliul la tutore şi numai pe cale de excepţie, şi cu autorizarea instanţei de tutelă, acesta va putea avea şi o reşedinţă. Cu toate acestea, în situaţiile în care educarea şi pregătirea profesională a minorului reclamă acest lucru, tutorele poate decide ca minorul să aibă o reşedinţă, instanţa de tutelă fiind încunoştiinţată de îndată.

În spiritul protejării interesului superior al minorului, art. 138-139 din Legea nr. 287/2009 limitează puterea de decizie a tutorelui asupra schimbării felului învăţăturii sau al pregătirii profesionale pe care minorul o primea la data instituirii tutelei (şi care în cele mai multe cazuri fusese aleasă de părinte). Conform textelor de lege amintite, pentru a lua o decizie în acest sens este obligatorie încuviinţarea instanţei de tutelă, iar în situaţia în care minorul a împlinit vârsta de 14 ani, instanţa de tutelă nu poate schimba "felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale hotărâte de părinţi" sau pe care minorul le primea "la data instituirii tutelei". Este obligatorie ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani.

O a doua componentă a exerciţiului tutelei o reprezintă drepturile pe care tutorele le are asupra bunurilor minorului. Oferind o reglementare mult mai detaliată decât cea prevăzută de fostul Cod al familiei, Legea nr. 287/2009 încearcă să protejeze într-o modalitate cât mai eficientă patrimoniul minorului rămas fără ocrotire legală. Se dă o mai mare importanţă activităţii de inventariere a bunurilor minorului şi se acordă o atenţie sporită creanţelor pe care tutorele sau membrii Consiliului de familie le au faţă de minor.

Reţinând dispoziţiile art. 140 al. (2) din Legea nr. 287/2009, cu ocazia inventarierii bunurilor minorului, tutorele şi membrii Consiliului de familie au obligaţia de a declara în scris "creanțele, datoriile sau alte pretenții pe care le au față de minor". În caz contrar, intervine prezumţia legală că aceştia au renunţat la ele, mergându-se până la sancţionarea acestora cu înlăturarea din funcţie. Aliniatul (4) al aceluiaşi text de lege consfiinţeşte posibilitatea plăţii voluntare a creanţelor pe care la au faţă de minor, tutorele, soţul acestuia, o rudă în linie dreaptă a acestuia sau fraţii sau surorile acestora, doar cu autorizarea instanţei de tutelă.

Cu privire la administrarea bunurilor minorului, menţionăm că aceasta trebuie să se realizeze cu bună credinţă, finalitatea acesteia constituind-o bunăstarea minorului. În desfăşurarea acestei activităţi, tutorele numit are, de plano, calitatea de administrator al bunurilor altuia, fiind ţinut de respectarea dispoziţiilor legale în această materie.

Până la împlinirea vârstei de 14 ani, minorul va fi reprezentat în actele juridice de către tutore, iar după împlinirea vârstei de 14 ani, acesta le va putea încheia singur, cu "încuviinţarea scrisă a tutorelui" sau a "curatorului" (conform art. 143 şi art.146 din noul Cod Civil), excepţie făcând donaţiile şi actele prin care se garantează obligaţia altuia, care îi sunt total prohibite.

Legea nr. 287/2009 acordă o importanţă deosebită actelor de dispoziţie pe care tutorele ar putea să le încheie pe numele minorului. Raportându-ne la dispoziţiile art. 144 din noul Cod Civil, constatăm că tutorelui îi este interzis să încheie următoarele acte juridice, sub sancţiunea anulării acestora:
- donaţiile şi actele prin care se garantează obligaţia altuia (pe numele minorului);
- actele de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, actele de renunțare la drepturile patrimoniale ale acestuia și orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare, în lipsa avizului Consiliului de familie şi a autorizării instanţei de tutelă; Singura excepţie o reprezintă "bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum și cele devenite nefolositoare pentru minor" (art. 144 al.4), pentru a căror înstrăinare nu sunt necesare avizul Consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă.

Oprindu-ne asupra acestei dispoziţii legale, ne atrage atenţia sintagma de "bunuri nefolositoare", expresie care, în opinia noastră comportă un grad de subiectivism ridicat, creând premisele unei decizii incorecte din partea tutorelui, decizie care poate fi în dezavantajul minorului şi care, în lipsa avizului Consiliului de familie şi a autorizării instanţei de tutelă nu este supusă niciunei forme de control. În acest context, o reformulare a expresiei sau o revenire la un plafon valoric adecvat (de maniera în care acesta era instituit de art. 129 al.4 din fostul Cod al familiei) ar remedia neregula.

Revenind asupra limitelor impuse de legiuitor asupra actelor pe care tutorele le poate încheia pe seama minorului, este de observat că sunt excluse din sfera acestora şi actele juridice "încheiate între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe de o parte, și minor, pe de altă parte", sub sancţiunea unei nulităţi relative (art. 147 din Legea nr. 287/2009), excepţie făcând unele vânzări la licitaţia publică.

Noul Cod Civil reglementează şi situaţiile în care între minor şi tutore apar interese contrare, situaţii care nu sunt de natură să conducă la înlocuirea tutorelui, dar care pot afecta vădit exercitarea tutelei şi pe cale de consecinţă, interesul superior al minorului. În aceste cazuri, art. 150 din Legea nr. 287/2009 permite numirea unui curator special. Conform aceluiaşi text de lege, aceeaşi măsură se aplică şi atunci când "din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului " sau "pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale".

Cu privire la modalitatea de exercitare a tutelei, menţionăm că o obligaţie extrem de importantă a tutorelui este darea de seamă a acestuia. În vechea reglementare, tutorele avea obligaţia să prezinte anual autorităţii tutelare o dare de seamă despre modalitatea în care a îngrijit de persoana minorului şi a administrat bunurile acestuia.

În actuala reglementare, atribuţia de control este preluată de instanţa de tutelă, căreia tutorele este obligat să îi prezinte anual aceeaşi dare de seamă.

Conform art. 152 al. (2) din Legea nr. 287/2009, termenul de depunere a acesteia este de 30 de zile de la sfârşitul anului calendaristic. Termenul anual nu poate fi prelungit decât de către instanţa de tutelă (fără a depăşi 3 ani) şi numai în situaţiile în care "averea minorului este de mică însemnătate". Finalitatea acestui demers o constituie verificarea socotelilor cu privire la veniturile şi cheltuielile făcute cu minorul, şi în cazul în care acestea sunt corecte, descărcarea tutorelui.

Tot pentru o mai mare responsabilizare a celui care desfăşoară activitatea de tutore cât şi pentru a întări garanţia respectării drepturilor minorului, noul Cod Civil reconfirmă posibilitatea de a formula plângere împotriva tuturelui cu privire la "actele sau faptele păgubitoare pentru minor" (art. 155 al.1 din Legea nr. 287/2009). Plângerea poate fi făcută de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, de consiliul de familie şi de membrii acestuia, dar şi de oricare dintre persoanele amintite la art.111 din noul Cod Civil. Plângerea va fi soluţionată de instanţa de tutelă în regim de urgenţă, printr-o încheiere executorie.

Cu privire la cazurile de încetare a tutelei, Legea nr. 287/2009 identifică două tipuri de situaţii: cele care duc la încetarea propriu-zisă a tutelei (situaţia care a dus la instituirea tutelei nu se mai menţine şi moartea minorului) şi cele care duc la încetarea funcţiei tutorelui (moartea acestuia, îndepărtarea acestuia de la tutelă sau înlocuirea sa).

Referitor la încetarea funcţiei tutorelui prin moartea acestuia, noutatea o reprezintă transmiterea sarcinilor tutelei către moştenitorii tutorelui decedat, până la numirea unui nou tutore (conform art. 157 din Legea nr. 287/2009). Cu siguranţă că această măsură a fost introdusă tot în scopul protejării drepturilor şi intereselor minorului pus sub tutelă. Astfel, prin preluarea temporară a sarcinilor specifice tutelei de către moştenitorul tutorelui decedat până la numirea unui nou tutore, se urmăreşte înlăturarea şi minimizarea efectelor pe care decesul tutorelui le-ar putea avea asupra drepturilor şi intereselor minorului.

Reiterând dispoziţiile art. 138 al. (2) din vechiul Cod al familiei, noua reglementare prevede îndepărtarea tutorelui de la tutelă dacă acesta "săvârșește un abuz, o neglijență gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum și dacă nu își îndeplinește în mod corespunzător sarcina".

Reţinând prevederile art. 160 şi urm. din Legea nr. 287/2009, identificăm obligaţia tutorelui sau a moştenitorilor acestuia ca la încetarea din orice cauză a tutelei, să prezinte instanţei o dare de seamă generală. Numai după verificarea socotelilor şi predarea bunurilor, instanţa de tutelă va da fostului tutore sau moştenitorilor săi descărcare de gestiune. Această descărcare de gestiune nu îl exonerează de răspundere pe fostul tutore pentru un prejudiciu cauzat minorului din culpa sa, iar noul tutore numit are obligaţia să ceară celui dintâi repararea pagubei. În caz contrar, noul tutore va fi obligat el însuşi la repararea prejudiciului.

Concluzionând cele prezentate, reţinem că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009, în materia tutelei principala instituţie implicată era autoritatea tutelară, procedura având mai mult un carcater administrativ şi numai în cazuri extraordinare judiciar. Prin modificările aduse, şi mai ales prin instituirea instanţei de tutelă, noul Cod Civil transferă practic această procedură din sfera administrativului în sfera judiciarului, creând o nouă instituţie de drept, la nivelul căreia jurisprudenţa este încă în fază de pionerat şi a cărei evoluţie merită urmărită.
publicat pe http://www.juridice.ro/177241/tutela-in-noul-cod-civil.html

Obligarea A.N.R.P. la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Neîndeplinirea condiţiilor legale cu privire la admisibilitatea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei emise de entitatea notificată

2011-10-20T22:43:00.000+03:00

ROMANIA CURTEA DE APEL PITEŞTI

SECTIA COMERCIALA Ş1 DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

DOSAR NR. 692/46/2011

SENTINTA NR. 390/F-CONT

Şedinţa publica din 21 Septembrie 2011

Curtea compusa din:

Presedinte: loana Miriţa - judecator

Grefier Draguţa-Ioana Creţu

S-a luat in examinare, pentru solutionare in prima instanţa, actiunea formulata potrivit Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, de reclamanta M. G. C., domiciliata in ……………………., impotriva paratilor AUTORITATEA NATIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETAŢILOR şi STATUL ROMAN PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, ambele cu sediul in Bucuresti, Calea Floreasca nr.202, sector 1, chemata in garantie fiind PRIMARIA MUNICIPIULUI PITEŞTI PRIN PRIMAR, cu sediul in municipiul Pitesti, str. Victoriei nr.24, judeţul Arges.

La apelul nominal, facut in sedinţa publica, au lipsit parţile.

Procedura este legal indeplinita.

Actiunea este scutita de plata taxei judiciare de timbru si timbrului judiciar.

S-a facut referatul cauzei de catre grefierul de sedinţa, dupa care:

Constatand ca dezbaterile asupra cauzei au avut loc in sedinţa publica din data de 14.09.2011, fiind consemnate prin incheierea de sedinţa de la acea data, incheiere care face parte integranta din prezenta hotarare, iar pronunţarea s-a amanat la data de 21 septembrie 2011, Curtea reţine cauza spre solutionare.

CURTEA

Asupra actiunii de faţa:

Constata ca prin actiunea inregistrata pe rolul Curtii de Apel Pitesti, la data de 26 mai 2011, reclamanta M. G. C. a chemat in judecata pe paratele Autoritatea Nattonala pentru Restituirea Proprietarilor si Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, solicitand obligarea paratelor sa emita decizia reprezentand titlul de despagubire aferent dosarului nr………./CC, pe numele reclamantei, conform dispozitiilor Titlului VII din Legea nr.247/2005 si a Normelor Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr.247/2005, in termen de 30 de zile de la pronunţarea sentinţei.

Solicita obligarea paratelor la plata de daune cominatorii in suma de 500 lei pe zi intarziere, de la data introducerii actiunii si pana la data emiterii titlului de despagubire, conform art.18 alin.5 din Legea nr.554/2004.

In motivarea actiunii, se arata ca la data de 29.06.2001 si respectiv 08.08.2001, in conformitate cu prevederile Legii nr.10/2001, autorul sau P. C. N. a notificat Primaria Municipiului Pitesti, solicitand acordarea de despagubiri banesti pentru imobilul situat in ……………………….., construcţii in suprafaţa de 281,42 mp.; la data de 02.01.2002, autorul sau a decedat, iar prin dispozitia nr.6006/31.10.2006 emisa de Primarul Municipiului Pitesti, cererea de acordare a despagubirilor formulata de autorul sau a fost respinsa, propunandu-se acordarea de despagubiri in favoarea sa, in condiţiile legii speciale, dispozitia nefiind contestata.

Mai arata ca, tot in anul 2006, dispozitia de mai sus a fost inaintata Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, constituindu-se dosarul nr…………/CC, in vederea stabilirii cuantumului despagubirilor. Desi de la data emiterii dispozitiei au trecut aproape 5 ani, perioada in care a solicitat de mai multe ori numirea unui evaluator si emiterea titiului de despagubire, dosarul nu a fost solutionat pana in prezent, desi art.131 si respectiv art. 16 alin. (5) si (7) din Titlul VII al Legii nr.247/2005, obliga la evaluarea bunului si la emiterea titiului de despagubire, singurul raspuns primit din partea ANRP fiind adresa nr. l7713/RG/07.04.2011, prin care era informata ca dosarul nr………./CC nu a fost repartizat in vederea analizarii cu scopul evaluarii si emiterii titiului de despagubire.

Chiar daca aceasta obligatie nu este prevazuta de lege, conditionat de respectarea unui anumit termen, acesta trebuie sa fie unul rezonabil potrivit jurisprudentei CEDO, pronunţata in aplicarea art. 6 Paragraf 1 din Conventie si art.l din Protocolul nr. 1 la Conventie.

Se invoca faptul ca atitudinea paratei releva un refuz nejustificat in solutionarea cererii, astfel ca se impune obligarea acesteia la emiterea deciziei, cu plata daunelor cominatorii, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr.554/2004.

In drept, actiunea este intemeiata pe prevederile Titiului VII din Legea nr.247/2005 si Legii nr.554/2004.

Parata Autoritatea Natională pentru Restituirea Proprietatilor, prin intampinarea inregistrata la data de 29 iunie 2011, a invocat exceptia lipsei calitaţii sale procesuale pasive, sustinand ca potrivit art.13 alin.5 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, CCSD numeste aleatoriu evaluatori autorizati, trimite la evaluare si in final emite titiurile de despagubire.

Referitor la capatul de cerere privind daunele cominatorii cerute de reclamanta, solicita respingerea acestuia ca inadmisibil, potrivit disp. art.580 ind.3 Cod procedura civila, neputandu-se acorda daune cominatorii.

Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor a formulat cerere de chemare in garantie impotriva Primariei Municipiului Pitesti, prin Primar, solicitand obligarea acesteia la plata sumelor la care ar fi obligata parata, in ipoteza caderii in pretentii.

Se sustine ca de la dosarul de despagubire nr………../CC, lipsesc acte care sa descrie constructia demolata, iar reclamanta nu face dovada calitaţii de persoana indreptatita, dupa fosta proprietara a imobilului notificat, doamna P. F.

Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor a formulat intampinare, ridicand exceptia de nelegalitate a dispozitiei nr. 6006/31.10.2006, emisa de Primaria Municipiului Pitesti, potrivit art.4 alin.l din Legea nr.554/2004.

În subsidiar, in cazul in care se va trece peste exceptia invocata, pe fond, se solicita respingerea cererii ca neîntemeiata, deoarece in cadrul procedurii administrative prevazuta de Titlul VII al Legii nr.247/2005, trebuie parcurse mai multe etape, in cazul de faţa etapa transmiterii si inregistrarii dosarului fiind parcursa, in sensul ca dosarul a fost inregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr…………/CC. Verificarea legalitatii respingerii cererii de restituire in natura si etapa evaluarii sunt conditionate de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, potrivit Deciziei nr.2815/16.09.2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor.

Se sustine ca nu exista un refuz din partea Comisiei Centrale in solutionarea cererii reclamantilor, procedura adrninistrativa fiind declansata, dosarele fiind solutionate in ordinea inregistrarilor, dosarul din speta facand parte din categoria dosarelor transmise dupa intrarea in vigoare a OUG nr.81/2007.

Cu privire la daunele cominatorii, se solicita respingerea cererii, sustinandu-se ca aceasta este inadmisibila, deoarece neemiterea deciziei reprezentand titlu de despagubire nu poate constitui o neexecutare din partea comisiei, dispozitiile art.580 C.p.c., nefiind aplicabile in cauza.

Prin intimpinarea primita la 14.09.2011, Primaria Municipiului Pitesti solicita respingerea cererii de chemare in garantie formulata de CCSD, sustinand ca cererea nu indeplineste cerinţele legale prevazute de art. 60-63 Cod procedura civila, intre cele doua institutii neexistand un raport obligational, ci atributii ce le revin fiecareia, potrivit dispozitiilor legale in materie. Mai arata ca CCSD, potrivit art. 16 cap.V Titlul VII din Legea nr.247/2005, dupa primirea dispozitiilor emise de entitatea investita cu solutionarea notificarii, in baza raportului de evaluare, procedeaza fie la emiterea deciziei reprezentand titlul de despagubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

Examinand pretenţiile formulate, in raport de probele cu inscrisuri administrate, Curtea apreciaza ca actiunea este intemeiata in parte si se impune a fi admisa si obligata parata CCSD la emiterea titlului de despagubire, respingand capatul de cerere privind plata daunelor cominatorii.

La data de 29.06.2001 si respectiv 08.08.2001, in conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, defunctul P. C. N. a notificat Primaria Municipiului Pitesti, solicitand acordarea de despagubiri banesti pentru imobilul situat in ……………………………constructii in suprafata de 281,42 mp.; la data de 02.01.2002, P. C. N. a decedat, iar prin dispozitia nr.6006/31.10.2006 emisa de Primarul Municipiului Pitesti, cererea de acordare a despagubirilor formulata de autorul sau a fost respinsa, propunandu-se acordarea de despagubiri in favoarea reclamantei, in conditiile legii speciale, dispozitia nefiind contestata. In anul 2006, dispozitia de mai sus a fost inaintata Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, constituindu-se dosarul nr……../CC in vederea stabilitii cuantumului despagubirilor.

De la aceasta data si pana in prezent, Comisia Centrala nu a emis titlul de despagubire pentru reclamanta.

Potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, dispozitiile entitatilor investite cu solutionarea notificarilor sunt supuse controlului de legalitate realizat de Prefect (alin.21), apoi, se predau Secretariatului CCSD, impreuna cu intregul dosar aferent acestora, iar cu aceasta ocazie se face o noua verificare, de data aceasta numai a ,,legalitatii respingerii cererii de restituire in natura.".

Secretariatul Comisiei Centrale, apreciind ca in mod intemeiat cererea de restituire in natura a fost respinsa, demareaza procedura de evaluare finalizata prin emiterea titlului de despagubire.

Din redactarea art. 16 si a Normelor de aplicare a acestor prevederi legale (HG nr.1095/2005) nu rezulta ca in competenţa CCSD s-au stabilit atributii de verificare a dispozitiilor emise de primar, care sa priveasca alte aspecte decat imposibilitatea restituirii in natura a imobilului.

Asupra exceptiei de nelegalitate a dispozitiei nr.6006/31.10.2008, emisa de Primaria Municipiului Pitesti, Curtea retine ca, potrivit art.4 alin.l teza I din Legea nr.554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetata oricand in cadrul unui proces, pe cale de exceptie, daca de actul administrativ depinde solutionarea litigiului pe fond.

Conditiile de trimitere a exceptiei spre solutionare catre tribunal, faţa de dispoziţiile. art. 4 alin. 1 si art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/204, nu sunt indeplinite.

Astfel, fondul prezentei cauze il reprezinta obligarea Comisiei Centrale de Stabilire a Despagubirilor sa emita decizia de stabilire a despagubirilor, in raport cu prevederile art. 16 alin.7 din Titlul VII al Legii nr.247/2005.

Procedura de faţa are in vedere etapa ulterioara celei de stabilire a indreptatirii persoanei la reparatie, in conditiile legii speciale, in care autoritatile competente sunt chemate sa verifice tocmai daca persoana respectiva poate primi despagubiri.

In aceasta din urma procedura, reglementata de Legea nr. 10/2001, entitatea investita potrivit legii cu solutionarea notificarii, este obligata sa analizeze actele doveditoare ale dreptului de proprietate, dupa caz, inscrisurile care descriu constructia demolata si orice alte inscrisuri necesare evaluarii pretentiilor de restituire decurgand din lege, care pot fi depuse pana la data solutionarii notificarii, in conditiile art.23 din Legea nr.10/2001.

In baza acestora, se emite dispozitia prin care se dispune restituirea in natura, in masura in care acest lucru este posibil, respectiv se propune acordarea de despagubiri in conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, in situatiile in care masura compensarii nu este posibila sau aceasta nu este acceptata de persoana indreptatita (art.26 alin.l din Legea nr.10/2001).

Dupa emiterea dispozitiei, aceasta se inainteaza pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, in conditiile art. 16 alin.l din Titlul VII al Legii nr.247/2005, care procedeaza la analizarea dosarelor, pe baza situatiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despagubiri, in privinţa verificarii legalitatii respingerii cererii de restituire in natura. Daca Secretariatul Comisiei Centrale constata ca, in mod intemeiat cererea de restituire in natura a fost respinsa, transmite dosarul evaluatorului sau societatii de evaluatori desemnate, in vederea intocmirii raportului de evaluare (art. 16 alin.4 si 5 din Titlul VII al Legii nr.247/2005).

Rezulta, ca atare, ca singura posibilitate pe care o are Comisia, in raport cu competenţele recunoscute de lege, este aceea de a verifica legalitatea respingerii cererii de restituire in natura, iar daca constata ca aceasta restituire era posibila, nu va emite decizia de stabilire a titlului de despagubire.

Legea nu confera Comisiei atributii in privinţa verificarii legalitatii stabilirii calitatii de persoana indreptatita, acest aspect putand fi cenzurat numai in procedurile speciale, reglementate de Legea nr.10/2001 (art.26 alin.3). Repunerea in discutie a calitatii de persoana indreptatita, nu se poate face in procedura de faţa, potrivit Titlului VII din Legea nr.247/2005, competentele comisiei fiind limitate de prevederile exprese ale acestuia.

In ipoteza in care s-ar releva ca persoana in discutie nu poate beneficia de prevederile Legii nr.10/2001, s-a statuat constant, ca terţele persoane interesate pot ataca dispozitia prin care se recunoaste calitatea de persoana indreptatita in procedura dreptului comun, civila, efectele dispozitiei primarului nefiind cele specifice unui act administrativ, ci avand valoarea unui act de proprietate (art.25 alin.4 din Legea nr.10/2001), susceptibil de cenzurare in conditiile dreptului comun, iar nu de catre instanţa de contencios administrativ.

In acest context, se constata ca cerinţele art.4 alin.l teza I din Legea nr. 554/2004, nu sunt indeplinite, dispozitia primarului neavand caracterul unui act administrativ si fiind supus unei proceduri speciale, atunci cand se respinge cererea de restituire in natura, respectiv de drept comun, atunci cand se solicita reanalizarea calitatii de persoana indreptatita.

De asemenea, faţa de procedura prescrisa de art. 16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, se constata si ca exceptia de nelegalitate invocata nu vizeaza un act care are legatura cu fondul cauzei, atita vreme cat legea nu permite in aceasta faza reanalizarea calitatii de persoana indreptatita.

Curtea retine ca potrivit art. 16 alin.2 din Titiul VII al Legii nr.247/2005, notificarile formulate potrivit prevederilor Legii nr.10/2001 republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, care nu au fost solutionate in sensul aratat la alin. (1) pana la data intrarii in vigoare a legii, se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, insotite de deriziile/dispozitiile emise de entitatile investite cu solutionarea notificarilor, a cererilor de retrocedare sau, dupa caz, ordinelor conducatorilor administratiei publice centrale continand propunerile motivate de acordare a despagubirilor, dupa caz, de situatia juridica actuala a imobilului obiect al restituirii si de intreaga documentatie aferenta acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele constructii demolate depuse de persoana indreptatita si/sau regasite in arhivele proprii, in termen de 30 de zile de la data ramanerii definitive a deciziilor/dispozitiilor sau dupa caz, a ordinelor.

Textul are in vedere situatiile in care notificarile formulate de persoanele indreptatite au fost solutionate prin decizii/dispozitii, emise de entitatile investite cu solutionarea notificarilor, insa in acestea nu s-au consemnat sume, care urmeaza a se acorda ca despagubire.

In acest caz, potrivit art 16 alin.4 si 5 din acelasi act normativ, Secretariatul Comisiei Centrale procedeaza la analizarea dosarelor in privinţa verificarii legalitatii respingerii cererii de restituire in natura, si daca constata ca in mod intemeiat cererea de restituire in natura a fost respinsa, dosarele sunt transmise, evaluatorului sau societatii de evaluatori desemnate, in vederea intocmirii raportului de evaluare.

Ulterior, pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrala procedeaza fie la emiterea deciziei reprezentind titlul de despagubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare, potrivit art.16 alin.7 din Legea nr.247/2005.

Se constata ca atare ca, desi dispozitia a fost emisa in anul 2006, aflandu-se impreuna cu dosarul la autoritatea parata, aceasta nu a procedat potrivit dispozitiilor art.16 din Legea nr.247/2005, pana in prezent.

Desi legea nu prevede un termen pentru solutionarea dosarelor inaintate Secretariatului Comisei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, intervalul de timp in care, in cazul de faţa, Comisia nu a indeplinit nici un act in procedura Legii nr.247/2005, este apreciat ca depasind un termen rezonabil, necesar autoritatii parate pentru demararea procedurii in dosarele cu care este investita, tinand seama de numarul mare de cereri, de complexitatea procedurilor, dar si de pozitia persoanei indreptatite la despagubiri, in conditiile legii speciale, in vederea solutionarii dosarului.

Retintnd astfel prevederile art.16 alin.4, 5 si 7 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, se constata ca autoritatea parata nu si-a indeplinit toate obligatiile legale, astfel ca, se va admite in parte cererea si va fi obligata Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor sa emita decizia reprezentand titlul de despagubire pe baza valorii determinate prin evaluare.

Capatul de cerere privind daunele cominatorii nu este întemeiat, deoarece neemiterea deciziei reprezentand titlul de despagubire nu poate constitui o neexecutare din partea comisiei, nefiind incidente in cauza dispozitiile art.580 ind.2 si art.580 ind.3 Cod procedura civila.

Cu privine la cererea de chemare in garantie, se constata ca desi neprecizata, aceasta poate avea ca obiect numai sumele la care ar fi fost obligata parata cu titlu de daune cominatorii sau cheltuieli de judecata.

Ca atare, faţa de solutia ce se va pronunţa asupra cererii principale, vazand prevederile art. 60 alin.l Cod procedura civila, nu este indeplinita ipoteza caderii in pretentii in ce o priveste pe parata, obligatia ce se va dispune in sarcina acesteia, neputand fi pusa in sarcina chematei in garantie, astfel ca cererea se va respinge, fara a se impune analizarea acesteia in fond.

In temeiul art.16 alin.2 si art.18 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, precum si art. 8 din Legea nr. 554/2004, Curtea va admite in parte actiunea si va obliga parata CCSD sa emita decizia pentru stabilirea despagubirilor in dosarul nr.29291/CC, va respinge capatul de cerere privind acordarea daunelor cominatorii, cererea de chemare in garantie si va respinge actiunea faţa de ANRP, pentru lipsa calitatii sale procesuale pasive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

HOTARAŞTE

Admite in parte actiunea formulata de reclamanta M. G. C., domiciliata ……………………, impotriva paratei COMISIA CENTRALA PENTRU STABILIREA DESPAGUBIRILOR, cu sediul in Bucuresti, Calea Floreasca nr.202, sector 1.

Obliga pe parata sa emita decizia, reprezentand titlul de despagubire in dosarul nr........../CC, pe numele reclamantei.

Respinge capatul de cerere privind acordarea daunelor cominatorii

Respinge actiunea fata de parata AUTORITATEA NAŢIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETAŢILOR, pentru lipsa calitatii procesuale pasive.

Respinge cererea de chemare in garantie a PRIMARIEI MUNICIPIULUI PITEŞTI - prin PRIMAR, cu sediul in municipiul Pitesti, str. Victoriei nr.24, judetul Arges.

Cu recurs in termen de 15 zile de la comunicare.

Pronuntata in sedinta publica astazi, 21 septembrie 2011, la Curtea de Apel Pitesti - Sectia comerciala si de contencios administrativ si fiscal.

Preşedinte, loana Miriţa

Divorţul în noul Cod Civil

2011-10-01T21:09:00.001+03:00

În ciuda numeroaselor discuţii, polemici şi previziuni, iată că la 1 octombrie 2011, noul Cod Civil [1] a intrat totuşi în vigoare, cu “bunele” şi “relele” sale. Astfel, Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 511/24.07.2009, modificată prin Legea nr. 71/2011 aduce schimbări în aproape toate domeniile dreptului privat, instituind noi reglementări care vor guverna raporturile de drept civil, dreptul familiei, drept comercial, etc.Prin abrogarea Legii nr. 4/1953 privind Codul familiei [2], noul Cod civil prevede modificări substanţiale asupra normelor de drept ce reglementează raporturile de familie. Se introduc noţiuni şi concepte noi, cum ar fi logodna sau Consiliul de familie, iar instituţiile deja consacrate capătă noi valenţe. Dintre acestea din urmă, cea care a trezit un interes considerabil, poate şi datorită impactului social semnificativ, este desfacerea căsătoriei.
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, procedura divorţului era reglementată de art. 37 şi urm. Codul familiei, şi de art. 607 şi urm. Cod procedură civilă. Pe scurt, desfacerea căsătoriei se putea realiza: “prin acordul părţilor, la cererea ambilor soţi; atunci când din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi (erau) grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai (era) posibilă; la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate (făcea) imposibilă continuarea căsătoriei” – art. 37 din Legea nr. 4/1953. Divorţul putea fi pronunţat din vina unuia dintre soţi sau din culpă comună (vina ambilor soţi).
Alături de soluţionarea cererii principale, aceea de desfacere a căsătoriei, instanţa investită se pronunţa şi asupra cererilor accesorii formulate, cu privire la nume, încredinţarea copiilor minori, stabilirea pensiei de întreţinere şi folosirea locuinţei. Divorţul putea fi constatat şi pe cale notarială sau administrativă, de către notarul public sau ofiţerul de stare civilă de la “locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor”, în situaţia în care, din căsătoria respectivă nu rezultaseră copii minori – art. 38 indice 1 din Legea nr. 4/1953.
Raportându-ne la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, observăm că în ceea ce priveşte cazurile de divorţ, aceasta reformulează situaţiile prevăzute de vechea reglementare şi pe care le-am enumerat mai sus, introducând însă şi un nou motiv. Astfel, art. 373 din Legea nr. 287/2009 reglementează o nouă situaţie care poate determina desfacerea căsătoriei, şi anume separaţia în fapt dintre cei doi soţi, separaţie care trebuie să fi durat cel puţin 2 ani.
Oprindu-ne asupra divorţului pe cale administrativă sau notarială, o noutate o reprezintă faptul că în lumina dispoziţiilor art. 375 al.(2) din Legea nr. 287/2009, această procedură va putea fi aplicată şi în situaţia în care din căsătorie au rezultat copii, cu condiţia ca soţii să se înţeleagă asupra tuturor celorlalte chestiuni accesorii (numele de familie pe care îl vor purta după divorţ, exercitarea împreună a autorităţii părinteşti, alegerea locuinţei copiilor după divorţ, maniera de exercitare a drepturilor de legături personale, contribuţiile fiecăruia la cheltuielile de creştere, educare şi pregătire profesională a copiilor).
În ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei pe cale judecătorească, noul Cod civil păstrează acelaşi registru ca şi vechea reglementare. Articolul 379 reiterează divorţul din culpa unuia dintre soţi sau din culpă comună.
Legiuitorul creează şi posibilitatea ca soţul nevinovat de producerea divorţului să solicite soţului vinovat despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin desfacerea căsătoriei. Astfel, art. 388 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil statuează: “Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească.” Admiterea unei astfel de cereri este, bineînţeles, condiţionată de dovedirea acestui prejudiciu, prejudiciu care trebuie să fie cert şi să fi fost determinat de desfacerea căsătoriei.
Posibilitatea ca soţul nevinovat de desfacerea căsătoriei să primească despăgubiri de la soţul vinovat reprezintă probabil o măsură prin care legiuitorul doreşte să crească nivelul de conştientizare în plan social a importanţei instituţiei căsătoriei şi a divorţului.Riscul ca acest mijloc legal să se erijeze într-o modalitate de îmbogăţire fără just temei a vreunuia dintre soţi, poate fi evitat numai prin diligenţa şi rolul activ al instanţei investite cu soluţionarea cererii.
Mergând mai departe cu prezentarea efectelor divorţului în noua reglementare, observăm că la desfacerea căsătoriei soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei; în lipsa unui acord în acest sens, păstrarea numelui poate fi încuviinţată de instanţă, numai dacă există motive temeinice în interesul unuia dintre soţi sau în interesul superior al copilului.
Referitor la regimul matrimonial, constatăm că acesta încetează la data introducerii cererii de divorţ. Cu toate acestea, cum în foarte multe cazuri, soţii pot fi despărţiţi în fapt de la o dată anterioară introducerii cererii de divorţ, legiuitorul a reglementat şi această situaţie. Conform art. 385 al. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, la cererea oricăruia dintre soţi sau a ambilor soţi, instanţa de judecată poate constata că regimul matrimonial a încetat la data separaţiei în fapt.
Cu privire la obligaţia de întreţinere între soţi, aceasta subzistă şi după desfacerea căsătoriei, dacă soţul divorţat se află “în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei”, sau dacă aceasta intervine “în decurs de un an de la data desfacerii căsătoriei” şi numai dacă această incapacitate este determinată de o circumstanţă în legătură cu căsătoria – art. 389 al. (2) din Legea nr. 287/2009 .
Constatăm că noua reglementare civilă, aduce modificări şi în acest domeniu. Dacă art. 41 al. (3) din Legea nr. 4/1953 privind Codul familiei stabilea valoarea maximă a cuantumului pensiei de întreţinere la o treime din venitul net din muncă al soţului obligat, Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil limitează valoarea acesteia la o pătrime din venitul net din muncă al soţului obligat.
Oprindu-ne asupra efectelor patrimoniale ale divorţului reglementat de noul Cod Civil, identificăm cea mai importantă noutate introdusă de Legea nr. 287/2009, şi anume, prestaţia compensatorie. La o privire de ansamblu, se poate aprecia că reglementarea instituţiei prestaţiei compensatorii a fost determinată, în mare, de acelaşi raţionament care a dus la instituirea despăgubirilor prevăzute de Art. 388 din Legea nr. 287/2009. Cu toate acestea, la o analiză mai aprofundată, observăm că cele două noţiuni sunt total diferite una de cealaltă, având trăsături distincte. Întrucât despre despăgubirile pe care le poate solicita soţul nevinovat de la soţul vinovat de desfacerea căsătoriei am mai vorbit, ne vom opri şi asupra instituţiei prestaţiei compensatorii.
Raportându-ne la dispoziţiile art. 390 şi urm. din Legea nr. 287/2009, observăm că independent de posibilitatea solicitării unor despăgubiri de la soţul vinovat, pentru prejudiciul suferit datorită desfacerii căsătoriei, “în cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile” sale de viaţă.
Spre deosebire de despăgubirile prevăzute de dispoziţiile art. 388 din noul Cod Civil (care vor fi acordate soţului nevinovat indiferent de calitatea pe care o are, reclamant sau pârât), de prestaţia compensatorie va beneficia doar soţul reclamant (în situaţia în care divorţul se pronunţă din vina soţului pârât).Pe de altă parte, pentru a se putea acorda o prestaţie compensatorie, căsătoria trebuie să fi durat cel puţin 20 de ani. Cu alte cuvinte, sfera de aplicabilitate a acestei noţiuni este mai redusă decât cea a despăgubirilor pentru desfacerea căsătoriei.O altă deosebire între cele două instituţii o reprezintă şi faptul că dacă solicitarea despăgubirilor pevăzute de art. 388 din Legea nr. 287/2009 nu exclude dreptul soţului nevinovat de a pretinde şi o pensie de întreţinere de la soţul vinovat – atunci când este cazul-, soţul care solicită prestaţie compensatorie nu mai poate cere şi pensie de întreţinere de la celălalt soţ.
Din punct de vedere procedural, prestaţia compensatorie nu poate fi cerută decât o dată cu desfacerea căsătoriei – art. 391 al. (1) din Legea nr. 287/2009. De plano, înţelegem că solicitarea unei prestaţii compensatorii nu poate fi făcută decât în cadrul cererii de divorţ, sau cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare, în caz contrar reclamantul fiind decăzut din acest drept.
Cu privire la forma prestaţiei compensatorii, dispoziţiile noului Cod civil stabilesc că aceasta poate fi reprezentată de o sumă de bani (globală sau o rentă viageră) sau se poate presta în natură (prin exercitarea uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile ale debitorului). În situaţia în care “mijloacele debitorului” şi “resursele creditorului” se modifică, instanţa de judecată poate modifica valoarea prestaţiei compensatorii. Cazurile legale în care acordarea prestaţiei compensatorii încetează sunt: decesul unuia dintre soţi, recăsătorirea soţului creditor, sau ori de câte ori acesta deţine resurse suficiente care să îi asigure “condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei” – art. 395 din Legea nr. 287/2009.
Spre deosebire de despăgubirile prevăzute de Art. 388 din Legea nr. 287/2009, care au mai curând valoarea unei sancţiuni pecuniare aplicate soţului vinovat de desfacerea căsătoriei şi care au scopul de a acoperi exclusiv prejudiciul cauzat soţului nevinovat prin desfacerea căsătoriei, alături de valoarea sancţionatorie, prestaţia compensatorie capătă şi valenţele unui remediu juridic. Ea nu este condiţionată de dovedirea vreunui prejudiciu, iar finalitatea sa este de a asigura soţului divorţat nevinovat o viaţă cât mai apropiată de cea din timpul căsătoriei.
Revenind la celelalte efecte juridice ale divorţului, constatăm că şi în noua reglementare, instanţa care soluţionează divorţul se va pronunţa prin aceeaşi sentinţă şi asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii minori din căsătorie. Referitor la acest aspect, menţionăm că primează interesul superior al minorului. În lumina dispoziţiilor art. 397-403 din noul Cod Civil, în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor părinteşti, se observă că legiuitorul oferă o abordare inedită.
Se introduce conceptul de autoritate părintească iar regula generală este că aceasta se exercită în comun de ambii părinţi chiar şi ulterior desfacerii căsătoriei. Cu toate acestea, reţinând dispoziţiile art. 398 din Legea nr. 287/2009, “…dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăste ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.” Aşadar, observăm că dispare noţiunea de încredinţare a minorului ca urmare a divorţului, astfel cum aceasta era definită de vechea reglementare.
Totodată, prin sentinţa de divorţ, instanţa de judecată se va pronunţa şi asupra locuinţei minorului, care va fi la părintele cu care locuieşte “în mod statornic”, sau dacă până la desfacerea căsătoriei copilul a locuit cu ambii părinţi, la unul dintre ei (ţinând seama de interesul său superior).
În continuare, dispoziţiile art. 401 din Legea nr. 287/2009 reiterează atât dreptul părintelui separat de copilul său de a avea legături personale cu acesta cât şi posibilitatea sesizării instanţei de judecată cu o cerere în acest sens în situaţia în care există neînţelegeri.
În conformitate cu prevederile art. 402 şi art. 499 din Legea nr. 287/2009, prin sentinţa de divorţ, instanţa va stabili contribuţia fiecăruia dintre părinţi la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională ale copilului. Aceste obligaţii se vor executa în natură. Se păstrează şi posibilitatea stabilirii unei pensii de întreţinere în bani în favoarea minorului prin sentinţa de divorţ, în situaţia în care se probează că părintele nu îndeplineşte această obligaţie de bună voie. Valoarea pensiei de întreţinere va fi stabilită într-o sumă fixă sau într-o cotă procentuală de “până la o pătrime din venitul lunar net al părintelui pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii” – art. 529 al. (2) din Legea nr. 287/2009. Aşadar, Legea nr. 287/2009 reconfirmă prezumţia că părinţii onorează de bună voie cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională ale copilului. Numai în situaţia în care se dovedeşte că părintele nu participă de bună voie la cheltuielile de mai sus, acesta poate fi contrâns de către instanţa de judecată, la plata unei pensii în bani.
Cu privire la aplicabilitatea în timp a noilor reglementări privitoare la divorţ, art. 6 din Legea nr. 287/2009 oferă răspunsul la această chestiune.Reţinând dispoziţiile textului de lege amintit mai sus, concluzionăm că noua reglementare va fi aplicată şi “efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din sarea şi capacitatea persoanelor din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere. (…) dacă aceste situaţii subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”Prin urmare, în materia cererilor de divorţ, stabilire pensie de întreţinere, încredinţare minor, stabilirea de legături personale, se vor judeca după legea nouă nu numai acţiunile introduse după data de 1 octombrie 2011 ci şi cele care se află deja pe rolul instanţelor şi care nu au fost soluţionate încă până la data de 1 octombrie 2011.

------------------------------------------------------------------------------

[1] Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 511/24.07.2009, modificată prin Legea nr. 71/2011
[2] publicată în Buletinul Oficial nr. 1/4 ianuarie 1954
http://www.juridice.ro/168872/divortul-in-noul-cod-civil.html

Un fost angajat "îmi fură" clienţii. Ce pot face?

2011-08-01T01:34:00.000+03:00

Am găsit răspunsul la această "dilemă", abordată fiind de un client (societate comercială) care se confrunta cu o astfel de problemă şi care căuta o soluţie.

Situaţia era simplă, societatea în cauză îşi desfăşoară activitatea în domeniul comercializării componentelor hardware şi software, iar la sfârşitul anului 2010 uneia dintre angajatele acesteia i-a încetat contractul de muncă.

Ulterior, fosta angajată îşi înfiinţează o societate comercială de acelaşi profil şi, trepat, redirecţionează clientela fostului angajator către propria sa societate, creându-i primului prejudicii însemnate.

În contextul economic deosebit de imprevizibil din ultimii ani, context care încurajează migraţia angajatului de la un loc de muncă la altul, cazul descris mai sus se întâlneşte destul de frecvent şi poate avea consecinţe deosebit de serioase, putându-se ajunge chiar la falimentul "societăţii - victimă".

Aşadar, ce pot face atunci când un fost angajat începe să îmi fure clientela?

Nu mă voi referi la angajatorii care au inserate în contractele de muncă încheiate cu angajaţii, diverse clauze de fidelitate sau de neconcurenţă care pot determina uşor angajarea răspunderii acestora în situaţia de mai sus. Din păcate, cei care uzează de aceste clauze, clauze legale şi corecte, sunt de obicei marii angajatori, care oricum ar avea mult mai puţin de suferit în urma unei eventuale deturnări de clientelă din partea vreunui fost angajat, decât vreo întreprindere mică sau mijlocie.

În lipsa vreunei clauze de natura celor amintite, avem la îndemână dispoziţiile Legii nr. 11/1991 privind concurenţa neloială [1], act normativ care reprezintă instrumentul legal cu ajutorul căruia pot fi trase la răspundere şi sancţionate persoanele care au săvărşit fapte de concurenţă neloială.

Articolul 1 din Legea nr. 11/1991 statuează în mod clar:

"Comercianţii sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale."

Totodată, prevederile Art. 3 ale aceluiaşi act normativ sancţionează încălcarea obligaţiei amintite mai sus cu angajarea răspunderii "civile, contravenţionale ori penale"[2].

Trecând peste aceste reglementări cu caracter general, reglementări care stabilesc practic principiile care stau la baza combaterii concurenţei neloiale, constatăm că Art.4 al.(1) lit. g) din Legea nr.11/1991 oferă şi soluţia concretă pentru problema cu care ne confruntăm: conform textului de lege amintit, "deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant" constituie contravenţie - dacă fapta nu este săvârşită în condiţiile legii penale - , fiind sancţionată cu amendă contravenţională.

Constatarea şi sancţionarea contravenţiei se realizează de către personalul de control împuternicit de către Consiliul Concurenţei, din oficiu sau în urma sesizărilor, sesizări care pot fi făcute şi de către părţile vătămate (societatea-victimă).

Sancţiunea poate fi aplicată atât persoanei fizice cât şi persoanei juridice.

Independent de sesizarea Consiliului Concurenţei, în situaţia în care au fost cauzate "daune patrimoniale sau morale"[3], persoana vătămată (în cazul nostru prima societate angajatoare) se poate adresa instanţei de judecată competente, cu acţiune în răspundere civilă corespunzătoare împotriva fostului salariat.

Aşadar, făcând uz de dispoziţiile Legii nr. 11/1991, societatea prejudiciată poate chema în judecată pe fostul angajat care îi deturnează clientela folosindu-se de legăturile stabilite cu aceasta pe perioada exercitării unei funcţii la societatea vătămată.

Reţinând dispoziţiile Art.7 al. (1) din Legea nr. 11/1991[4], observăm că instanţa competentă să soluţioneze astfel de acţiuni este tribunalul în circumscripţia căruia s-a săvărşit fapta sau în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.

Constatăm că sub aspectul soluţionării unor astfel de cereri, legiuitorul a fost destul de permisiv, introducând o competenţă alternativă.

Pe calea unei astfel de acţiuni, putem solicita instanţei de judecată obligarea pârâtului să înceteze sau să înlăture actul de concurenţă neloială săvârşit. De asemenea, putem pretinde şi repararea prejudiciului suferit prin acordarea de despăgubiri.

Un aspect deosebit de important este acela că în cazul unor astfel de acţiuni termenul de prescripţie este de un an şi începe să curgă de la data de care "păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data savârşirii faptei." [5]

Cum dispoziţiile Legii nr. 11/1991 se completează cu prevederile Codului Civil şi de Procedură Civilă şi ale Codului Penal şi de Procedură Penală, reţinem că în speţa expusă, acţiunea va fi întemeiată pe prevederile Art. 9 al.(1) din Legea nr.11/1991, raportat şi la dispoziţiile Art. 998 C.C., în cazul nostru, fiind dovedite cu uşurinţă caracterul ilicit al faptei în sine (deturnarea de clientelă), prejudiciul suferit, vinovăţia fostului angajat şi raportul de cauzalitate între fapta săvârşită şi paguba suferită.
Pe această cale, fără a avea inserată vreo clauză specială în contractul de muncă, avem posibilitatea să îl determinăm pe fostul angajat să înceteze actul de concurenţă neloială respectiv şi să îl obligăm pe acesta să ne acopere prejudiciu cauzat.
Raportându-ne la dispoziţiile Art.3 din Legea nr. 11/1991, reţinem şi că în situaţia în care modalitatea de executare a actului de concurenţă neloială cuprinde acţiuni care pătrund în sfera penalului, fostul angajat va răspunde penal.

[1]Actul normativ a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 24/30.01.1991şi a fost modificat prin Legea nr. 21/1996 şi Legea nr. 298/2001;

[2] "Incălcarea obligaţiei prevăzute la art. 1 atrage răspunderea civilă, contravenţională ori penală, in condiţiile prezentei legi.";

[3] Art. 9 al. (1) din Legea nr. 11/1991:" Dacă vreuna dintre faptele prevăzute de art. 4 sau 5 cauzează daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei competente cu acţiune in răspundere civilă corespunzătoare."

[4] "Acţiunile izvorând dintr-un act de concurenţă neloială sunt de competenţa tribunalului locului săvârşirii faptei sau în a cărui rază teritorială se găseşte sediul pârâtului sau inculpatului; în lipsa unui sediu este competent tribunalul domiciliului pârâtului sau inculpatului.";

[5] Art. 12 din Legea nr. 11/1991.
publicat în revista "Note.Studii juridice"- august 2011

http://www.juridice.ro/158883/un-fost-angajat-imi-fura-clientii-ce-pot-face.html

ANRP.Obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea titlului de despăgubire.Termen rezonabil

2011-06-06T00:42:00.000+03:00

Dosar nr. 486746/2011
ROMANIA
CURTEA DE APEL PITESTI
SECTIA COMERCIALA S1 DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV SI FISCAL
INCHEIERE
Sedinta publica din 04 mai 2011

Completul compus din:
Presedinte: loana Mirita- judecator
Magdalena Molea - grefier
S-a luat in examinare, pentru solutionare, in prima instana actiunea formulata potrivit Legii Contenciosului Administrativ de reclamanta G. J., cu domiciliul ales la familia D.R. din........................... impotriva paratelor AUTORITATEA NATIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR si COMISIA CENTRALA PENTRU STABILIREA DESPAGUBIRILOR ambele cu sediul in Bucuresti, Calea Floreasca, nr.202, sector 1.
La apelul nominal, facut in sedinta publica, a raspuns avocat Andreea Dumitrescu pentru reclamanta, lipsa fiind paratele.
Procedura, legal indeplinita.
S-a facut referatul cauzei de catre grefierul de sedinta, care invedereaza instantei ca prin serviciul arhiva s-au depus la dosar prin fax si prin posta intampinari din partea paratelor.
Se comunica aparatorului reclamantei copie de pe intampinarile de la dosar.
Aparatorul reclamantei solicita proba cu inscrisuri ce emana de la cele doua parate si pe care le depune la dosar cu opis. De asemenea precizeaza ca nu mai are de formulat alte cereri.
Curtea fata de actele si lucrarile de la dosar constata cauza in stare de judecata si acorda cuvantul asupra fondului.
Aparatorul reclamantei solicita respingerea exceptiei invocata de parata Autoritatea Nationala Pentru restituirea Proprietatilor in intampinare si admiterea actiunii asa cum a fost formulata si motivata in scris si amanarea pronuntarii pentru a depune concluzii scrise.
CURTEA
Pentru a da posibilitate aparatorului reclamantei sa depuna la dosar concluzii scrise, urmeaza a amana pronuntarea.
DISPUNE
Amana pronuntarea la data de 11 mai 2011.
Pronuntata in sedinta publica, astazi 04 mai 2011 la Curtea de Apel Pitesti -Sectia Comerciala si de Contencios Administrativ si Fiscal.

Presedinte, Grefier
loana Mirita Magdalena Molea

ROMANIA
CURTEA DE APEL PITESTI
SECT1A COMERCIALA SI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV SI FISCAL
DOSAR NR. 486/46/2011
SENTlNTA NR. 273/F-CONT/2011

Sedinta publica din 11 Mai 2011
Curtea compusa din:
Presedinte: loana Mirita- judecator
Magdalena Molea - grefier

Pe rol fiind pronuntarea in prima instanta privind actiunea formulata potrivit Legii Contenciosului Administrativ de reclamanta G. J., cu domiciliul ales la familia D. R. din Pitesti………………………, impotriva paratelor AUTORITATEA NAT1ONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATlLOR si COMISIA CENTRALA PENTRU STABILIREA DESPAGUBIRILOR ambele cu sediul in Bucuresti, Calea Floreasca, nr.202, sector 1.
La apelul nominal, facut in sedinta publica, nu au raspuns partile.
Procedura, legal indeplinita.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc in sedinta publica din 04 mai 2011, dezbateri ce au fost consemnate in incheierea de sedinta de la acea data, incheierea ce face parte integranta din prezenta sentinta, iar pronuntarea s-a amanat la data de 11 mai 2011, cand s-a dat urmatoarea solutie.
CURTEA
Asupra actiunii de fata, constata ca:
Prin cererea inregistrata pe rolul Curjii de Apel Pitesti, la data de 06 aprilie 2011, reclamanta G.J. a chemat in judecata pe paratele Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor si Gomisia Gentrala pentru Stabilirea Despagubirilor, solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta, sa fie obligate paratele sa emita decizia pentru stabilirea despagubirilor, aferenta dosarului nr.46090/CC, in termen de 30 de zile de la data pronuntarii sentintei.
Reclamanta mai solicita sa fie obligate paratele la plata unor daune cominatorii in cuantum de 500 lei/zi de intarziere, de la data introducerii actiunii si pana la data efectiva a emiterii deciziei de despagubire.
In motivarea actiunii, reclamanta arata ca, in conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, autorul ei, G.J., a intocmit notificarea nr.365, catre Prefectura Judetului Timis, prin intermediul B.EJ. Doru Munteanu, prin care a solicitat despagubiri pentru imobilul preluat in mod abuziv prin Decretul nr.189/1949, inscris in CF nr...................., nr.top ........... si ..........., compus din teren in suprafata totala de 3.990 mp si constructie aferenta, situate in................................. In data de 12.01.2003, numitul G.J. a decedat, reclamanta preluand demersurile facute de acesta in calitate de unic mostenitor. Ulterior depunerii notificarii nr.365/03.08.2001, la aproape 10 ani de la initierea procedurii legale (interval in care a contactat toate institutiile statului implicate in procesul de retrocedare), in data de 24.09.2009, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a emis Decizia nr.277, decizie prin care se raspundea partial notificarii si se propunea acordarea de masuri reparatorii, in conformitate cu art.29 din Legea nr.10/2001, pentru terenul in suprafata totala de 3.990 mp, situat in........................................, inregistrat in CF nr....................., nr. top .............. si ............; in ceea ce priveste acordarea de masuri reparatorii pentru imobilul constructie, a fost declinata competenta de solutionare in favoarea Primariei Timisoara.

Mai arata ca, decizia nr.277/24.09.2009 a fost inaintata Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, constituindu-se dosarul nr.46090/GC in vederea stabilirii cuantumului despagubirilor si acordarii acestora, conform dispozitiilor Titlului VII din Legea nr.247/2005.
Sustine ca, raportat la prevederile art.131 si respectiv art. 16 alin. 5 si 7 din Legea nr.247/2005, text de lege care reglementeaza regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor si Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor aveau obligatia ca, dupa numirea unui evaluator autorizat care sa stabileasca valoarea despagubirilor, sa emita titlul de despagubire pe numele sau.
De asemenea, reclamanta sustine ca, desi a trecut mai mult de un an de la data emiterii Deciziei nr.277/24.09.2009, cerand de mai multe ori paratelor numirea unui evaluator si erniterea titlului de despagubire in dosarul nr.46090/CC, solicitarile acesteia nu au condus la indeplinirea obligatiilor paratelor, singurul raspuns primit din partea Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor fiind adresa nr.3157/L10/1071/28.01.2011, emisa de Directia pentru Coordonarea Aplicarii Legii nr.10/2001, prin care era informata ca dosarul nr.46090/CC se afla in curs de analiza in cadrul Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor; arata ca neemiterea titlului de despagubire constituie o incalcare a obligatiei impuse acestora de art.131 si art.16 alin.5 si 7 din Legea nr.247/2005, dar si un refuz nejustificat de a-i solutiona cererea, astfel cum este definit de art.2 alin.l lit. i) din Legea nr.554/2004; desi Legea nr.247/2005 nu prevede un termen limita in care Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor sa fie obligata sa emita actul administrativ solicitat - titlul de despagubire - acest demers trebuie facut de catre autoritatea respectiva intr-un termen rezonabil, astfel incat sa nu se ajunga la crearea unui prejudiciu sau, cu alte cuvinte, la marirea celui initial; neemiterea prompta a titlului de despagubire o priveaza in mod nejustificat de exercitarea dreptului de proprietate, garantie impusa de art.44 din Constitutia Romaniei, dar si de art.l din Protocolul nr.l al Conventiei Europene pentru Apararea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale.
In drept, si-a intemeiat actiunea pe dispozitiile art.8 din Legea nr.554/2004, Legea nr.10/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, Legea nr.247/2005.
Prin intampinarea inregistrata la 28 aprilie 2011 (f.10-11), parata Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor a solicitat respingerea actiunii reclamantei fata de ea, invocand exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive, cu privire la solicitarea obligarii paratei la emiterea deciziei reprezentand titlu de despagubire pentru dosarul nr.46090/CC, in termen de 30 de zile de la pronuntarea sentintei.
Prin intampinarea inregistrata la 29.04.2011, parata Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor a solicitat respingerea actiunii formulata de reclamanta, ca neintemeiata, aratand ca dosarul reclamantei, aferent deciziei AVAS nr.277/2009, a parcurs etapa transmiterii si inregistrarii dosarelor, fiind inregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr.46090/CC iar etapa evaluarii este conditionata de respectarea ordinii de inregistrare a dosarelor, asa cum s-a stabilit prin decizia nr.2815/16.09.2008 a GCSD. Parata mai arata ca, in urma verificarii legalitatii respingerii cererii de restituire in natura a imobilului notificat de reclamanta s-a constatat ca este legala, dar evaluatorul Penciu loan, caruia urma a-i fi trimis dosarul pentru evaluare, nu indeplineste conditiile contractuale pentru anul 2011, conform HG nr.527/2006, urmand ca in sedinta viitoare a Comisiei sa fie desemnat un alt evaluator, in vederea intocmirii raportului de evaluare.
Referitor la capatul de cerere privind daunele cominatorii cerute de reclamanta, solicita respingerea acestuia ca inadmisibil, potrivit disp. art.5803 Cod procedura civila, neputandu-se acorda daune cominatorii.
Examinand pretentiile reclamantei, in raport de probele cu inscrisuri administrate, Curtea apreciaza ca actiunea este intemeiata in parte si se impune a fi admisa si obligata parata CCSD la emiterea titlului de despagubire, respingand capatul de cerere privind plata daunelor cominatorii.
In conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, defunctul G.J. a intocmit notificarea nr.365, catre Prefectura Judetului Timis, prin intermediul B.EJ. Doru Munteanu, prin care a solicitat despagubiri pentru imobilul preluat in mod abuziv prin Decretul nr.189/1949, inscris in CF ................., nr.top ............. si ................, compus din teren in suprafata totala de 3.990 mp si constructie aferenta, situate in .............................. La data de 12.01.2003, numitul G.J. a decedat, reclamanta preluand demersurile facute de acesta, in calitate de unic mostenitor. Ca urmare a depunerii notificarii nr.365/03.08.2001, la aproape 10 ani de la initierea procedurii legale, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a emis Decizia nr.277/24.09.2009, decizie prin care se raspundea partial notificarii si se propunea acordarea de masuri reparatorii, in conformitate cu art.29 din Legea nr.10/2001, pentru terenul in suprafata totala de 3.990 mp, situat in ................................., inregistrat in CF nr............. Timisoara, nr. top ................... si .................; in ceea ce priveste acordarea de masuri reparatorii pentru imobilul constructie, a fost declinata competenta de solutionare in favoarea Primariei Timisoara.
Decizia nr.277/24.09.2009 a fost inaintata Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, constituindu-se dosarul nr.46090/CC in vederea stabilirii cuantumului despagubirilor si acordarii acestora, conform dispozitiilor Titlului VII din Legea nr.247/2005.
De la aceasta data si pana in prezent, Comisia Centrala nu a emis titlul de despagubire pentru reclamanta.
Potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, dispozitiile entitatilor investite cu solutionarea notificarilor sunt supuse controlului de legalitate realizat de Prefect (alin.21), apoi, se predau Secretariatului CCSD, impreuna cu intregul dosar aferent acestora, iar cu aceasta ocazie se face o noua verificare, de data aceasta numai a ,,legalitatii respingerii cererii de restituire in natura.".
Secretariatul Comisiei Centrale, apreciind ca in mod intemeiat cererea de restituire in natura a fost respinsa, demareaza procedura de evaluare finalizata prin emiterea titlului de despagubire.
In speta, procedura de evaluare a fost demarata, dar parata motiveaza ca evaluatorul Penciu loan nu indeplineste conditiile contractuale pentru anul 2011, conform HG nr.527/2006, urmand ca in sedinta viitoare a Comisiei sa fie numit un alt evaluator.
In aceste conditii, neemiterea titlului de despagubire constituie un refuz nejustificat de indeplinire a unei obligatii legale, iar justificarea la care se trimite in intampinare este lipsita de orice suport.
In concluzie, retinand ca parata nu si-a indeplinit fata de reclamanta obligatiile pe care i le impune legea, intr-un termen rezonabil, si astfel aceasta este vatamata intr-un drept legitim, urmeaza ca, in baza art.8 din Legea nr.554/2004, sa fie admisa in parte actiunea, obligata parata GCSD sa emita titlul de despagubire.
Instanta va respinge capatul de cerere privind plata daunelor cominatorii, reclamanta avand posibilitatea ca, dupa ramanerea irevocabila a hotararii, sa solicite aplicarea dispozitiilor art.24 din Legea nr.554/2004, privind contenciosul administrativ.
De asemenea, se va respinge actiunea reclamantei fata de parata ANRP, pentru lipsa calitatii procesuale pasive a acesteia, deoarece nu aceasta entitate a fost investita cu emiterea deciziei, reprezentand titlul de despagubire, ci Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE
Admite in parte actiunea formulata de reclamanta G.J. cu domiciliul ales la familia D. R. din .................................................................................................impotriva paratei COMISIA CENTRALA PENTRU STABILIREA DESPAGUBIRILOR, sediul in Bucuresti, Calea Floreasca, nr.202, sector 1.
Obliga parata sa emita decizia, reprezentand titlul de despagubire, in dosarul nr.46090/CC.
Respinge capatul de cerere privind plata daunelor cominatorii.
Respinge actiunea reclamantei fata de parata AUTORITATEA NATIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, pentru lipsa calitatii sale procesuale pasive.
Cu drept de recurs in termen de 15 zile de la comunicare.
Pronuntata in sedinta publica astazi, 11 mai 2011, la Curtea de Apel Pitesti, Sectia comerciala si de contencios administrativ si fiscal
Presedinte, loana Mirita

Încredinţare provizorie minor. Suplinirea acordului pârâtului pentru deplasarea minorului de pe teritoriul României, pe teritoriul altui stat.

2011-06-05T23:21:00.000+03:00

Dosar nr. 8845/280/2011
JUDECATORIA PITESTI
SECTIA CIVILA

SENTINTA CIVILA Nr. 5113/2011
Sedinta publica de la 23 Mai 2011
Completul compus din:
PRESEDINTE Alis Gradinariu
Grefier Cezarina Manole

Pe rol judecarea cauzei minori si familie privind pe reclamanta B.D.A. si pe paratul G.M.N., avand ca obiect ordonanta presedintiala, INCREDINTARE PROVIZORIE MINOR.
La apelul nominal facut in sedinta publica, a raspuns reclamanta asistata de avocat Andreea Dumitrescu, lipsa fiind paratul.
Procedura legal indeplinita.
S-a facut referatul cauzei de catre grefier dupa care reclamanta, prin aparator, in sustinerea cererii, solicita instantei incuviintarea probei cu inscrisuri. Depune la dosar un borderou cu acte.
Instanta admite pentru reclamanta, proba cu inscrisuri, ca fiind utila si concludenta solutionarii cauzei.
Reclamanta, prin aparator, arata ca nu mai are cereri de formulat in cauza si solicita cuvantul pe fond.
Instanta, in baza disp. art.150 C.pr.civ. constata cauza in stare de judecata si acorda cuvantul in dezbateri de fond.
Reclamanta, prin aparator, solicita admiterea actiunii asa cum a fost precizata, fara cheltuieli de judecata.
INSTANTA
Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Pitesti la data de 06.05.2011, sub nr. 8845/280/2011, reclamanta B.D.A. a chemat in judecata pe paratul G.M.N., solicitand instantei pe cale de ordonanta presedintiala sa se dispuna incredintarea minorei G.E.N., nascuta la data de 06.10.2008, catre reclamanta spre crestere si educare, pana la solutionarea irevocabila a dosarului de divor nr. 25640/280/2010, aflat pe rolul Judecatoriei Pitesti, si sa se incuviinteze deplasarea acestei minore, insotita de mama, de pe teritoriul statului roman pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, din motive medicale, in perioada iunie — septembrie 2011, fara cheltuieli de judecata.
In motivarea in fapt a cererii, reclamanta a aratat ca din casatoria sa cu paratul a rezultat minora mai sus mentionata, nascuta la data de 06.10.2008. O buna perioada de timp relatia dintre parti a fost reusita insa de peste un an de zile raporturile de familie au inceput sa se deterioreze in mod continuu, din motive imputabile amandorura.
In acest context, reclamanta a introdus cerere de divort, constituindu-se dosarul nr.25640/280/2010, aflat pe rolul Judecatoriei Pitesti.
Arata ca, inainte de promovarea actiunii de divort, partile s-au separat in fapt in conditiile in care paratul a parasit domiciliul conjugal, fetita ramanand in ingrijirea si intretinerea exclusiva a reclamantei.
In intervalul separarii sotilor in fapt, paratul si-a vizitat fiica foarte rar, in intalniri de scurta durata, realizate de cele mai multe ori din initiativa reclamantei.
Sustine reclamanta ca, inca din primele luni de viata, minora a fost diagnosticata cu otita si rinita cronice si sindromul amigdalelor hipertrofice, probleme de sanatate despre care medicii romani au stabilit ca pot fi rezolvate definitiv dupa varsta de 3-4 ani, si care, momentan, necesita o ingrijire deosebita.
In luna mai 2010, reclamanta se afla in USA impreuna cu fetita, context in care a supus-o pe aceasta din urma unui examen medical de specialitate la un spital din New York, recomandandu-i-se tratament si controale regulate.
Ulterior introducerii cererii de divort, reclamanta l-a instiintat pe parat despre posibilitatea efectuarii unei noi vizite impreuna cu minora in USA, in scopul efectuarii de investigatii suplimentare asupra starii de sanatate a fetitei. Cu aceasta ocazie, paratul si-a manifestat refuzul in mod expres, amenintand ca nu isi va da acceptul pentru o noua calatorie.
Sustine reclamanta ca deja a efectuat o programare pentru examinarea medicala a fetitei la o clinica din New York, iar refuzul paratului afecteaza grav interesele minorei in conditiile in care daca nu va putea efectua deplasarea, nici nu va beneficia de serviciile medicale pe care mama i le poate oferi.
In drept, sunt invocate disp. art.581 Cod Proc.civ., art.14 alin.2, 18 alin.2, 43 alin.l din Legea 272/2004, 101 Cod fam.
S-au depus la dosar de catre reclamanta in copie inscrisuri (f.8-27).
Paratul, legal citat, nu s-a prezentat la instanta si nu a formulat intampinare sau aparari scrise.
La termenul de judecata din data de 09.05.2011, reclamanta si-a precizat capatul 2 din cererea de chemare in judecata in sensul solicitarii pronuntarii unei hotarari care sa suplineasca acordul paratului in vederea deplasarii minorei insotita de reclamanta in SUA, in perioada 01.06.2011-30.09.2011.
Sub aspectul probelor, a fost incuviintata pentru reclamanta proba cu inscrisuri.
Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:
Din relatia de concubinaj a partilor in cauza a rezultat minora G.E.N., nascuta la data de 06.10.2008, fetita fiind recunoscuta de tata, astfel cum reiese din certificatul de nastere atasat la dosar (fila 10). Ulterior, partile s-au casatorit.
Din certificatul anexat la dosarul cauzei (f.8) rezulta ca reclamanta a promovat actiune de divort, fiind inregistrat pe rolul Judecatoriei Pitesti dosarul nr.25640/280/2010, cu termen de judecata la data de 24.06.2011 (fila 8).
Prin prezenta cerere, astfel cum a fost precizata, reclamanta a solicitat instantei pe cale de ordonanta presedintiala sa-i fie incredintata minora G.E.N., nascuta la data de 06.10.2008, spre crestere si educare, pana la solutionarea actiunii de divort promovata de aceasta si sa se dispuna suplinirea acordului paratului in vederea deplasarii minorei insotita de reclamanta in SUA, in perioada 01.06.2011- 30.09.2011.
Potrivit art.613 ind.2 Cod proc.Civ., instanta poate lua, pe tot timpul procesului de divort, prin ordonanta presedintiala, masuri vremelnice, cu privire la incredintarea copiilor minori, pensia de intretinere etc, cum este cazul in speta de fata.
In cazul acestor masuri, care sunt accesorii, vremelnice si provizorii, existenta urgentei este prezumata chiar de lege, asa incat partea nu mai este nevoita sa faca dovada acesteia.
Pentru a decide cu privire la incredintarea copilului minor rezultat din casatorie, instanta va avea in vedere interesul superior al minorului, iar in determinarea acestui interes se va tine seama de o serie de factori precum: varsta minorului, posibilitatile materiale ale parintilor, posibilitatile de dezvoltare fizica, morala a copilului, comportarea parintilor fata de copil, legaturile de afectiune stabilite intre copil si familie, starea sanatatii acestuia, serviciul pe care il au parintii.
Avand in vedere inscrisurile depuse la dosarul cauzei si tinand seama de criteriile de apreciere sus mentionate, instanta considera ca, incredintarea copilului minor spre crestere si educare mamei, pana la solutionarea procesului intentat pe calea dreptului comun, este in interesul superior al minorului.
Astfel, din sustinerile reclamantei, coroborate cu inscrisurile depuse la dosar, reiese ca parintii sunt separati in fapt de peste un an, minora ramanand in ingrijirea si intretinerea mamei sale.
Din toate probele administrate, instanta retine ca minora se afla la o varsta frageda la care are foarte mare nevoie de ingrijirea si ocrotirea materna, de supravegherea acesteia, in contextul in care tatal sau manifesta un dezinteres total atat in ceea ce priveste necesitatile ce tin de intretinerea fetitei, dar si sub aspect afectiv si moral.
Instanta mai retine faptul ca, in contextul problemelor pe care le ridica sanatatea fetitei, reclamanta i-a oferit acesteia consultatii si examinari medicale de nivel superior atat in tara cat si in strainatate, din declaratia depusa la fila 25 a dosarului cauzei, coroborata cu mentiunile din pasaportul minorei si al reclamantei (f.26-27), rezultand preocuparea constanta a mamei in rezolvarea afectiunilor suferite de minora.
Nu in ultimul rand se va lua in considerare de catre instanta in solutionarea cauzei, varsta copilului si nevoile speciale ale acestuia, grija pentru sanatatea lui, stabilitatea si siguranta mediului in care se dezvolta, fiind aspecte carora ambii parinti ar trebui sa le acorde prioritatea cuvenita.
Conform art.581 C.pr.civ., instanta va putea sa ordone masuri vremelnice in cazuri grabnice pentru pastrarea unui drept care s-ar pagubi prin intarziere, pentru prevenirea unei pagube iminente si care nu s-ar putea repara, precum si pentru inlaturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executari, cele trei conditii ce se cer a fi intrunite cumulativ de catre textul de lege fiind urgenta, vremelnicia si neprejudecarea fondului litigiului dintre parti.
Daca in ceea ce priveste ultimele doua conditii nu este necesar a se face discutii suplimentare, intrucat reclamanta a dovedit ca pe rolul instantei mai exista dosarul cu nr. 25640/280/2010 avand ca obiect divort, referitor la urgenta, se retine ca aceasta rezulta tocmai din situatia de fapt mai sus expusa si din imprejurarea ca drepturile parintesti trebuie exercitate cu continuitate, ingerintele pe anumite perioade putand fi permise numai in conditiile strict reglementate de lege si care nu se regasesc in cauza.
Potrivit art.97 Codul familiei ambii parinti au aceleasi drepturi si indatoriri fata de copiii lor minori, fara a deosebi dupa cum acestia sunt din casatorie, din afara casatoriei ori infiati, exercitarea drepturilor parintesti facandu-se numai in interesul copiilor.
Pentru toate motivele mai sus expuse, si apreciind ca este in interesul superior al minorei incredintarea acesteia provizoriu spre crestere si educare mamei reclamante, instanta va admite cererea formulata pe cale de ordonanta presedintiala si va dispune incredintarea minorei, mamei, spre crestere si educare, pana la solutionarea irevocabila a dosarului nr. 25640/280/2010, aflat pe rolul Judecatoriei Pitesti.
Din inscrisurile medicale atasate la filele 19-20 ale dosarului cauzei reiese ca minora G.E.N. prezinta probleme de sanatate inca de la momentul nasterii, fiind diagnosticata cu otita si rinita cronice si sindromul amigdalelor hipertrofice. Nici in prezent copilul nu este recuperat total, aflandu-se sub tratament medical ce implica administrare de antibiotice si control medical permanent.
Inscrisurile atasate la filele 21-24 din dosarul cauzei, rezulta ca minorei i s-a efectuat o programare in data de 30.06.2011 la un cabinet medical din New York, in vederea consultarii.
Din declaratia de la fila 25 din dosar reiese ca, in anul 2010, tatal parat a fost de acord cu deplasarea minorei, insotita de reclamanta, pe teritoriul USA.
Fetita detine deja pasaport si i-a fost acordata viza USA pentru o durata de 10 ani (f.27).
Potrivit disp. art.581 C.pr.civ., instanta poate lua masuri vremelnice in cazuri grabnice pentru pastrarea unui drept ce s-ar pagubi prin intarziere. Ordonanta presedintiala, prin esenta ei, astfel cum este reglementata, reprezinta o procedura speciala prin care legea ingaduie sa se dea o rezolvare vremelnica si fara prejudecarea fondului, unor cazuri al caror caracter urgent nu ingaduie sa se astepte desfasurarea procedurii de drept comun.
Dispozitiile art.581 Cod Proc.Civ., invocate drept temei al cererii, prevad necesitatea indeplinirii cumulative a conditiilor privind urgenta masurii ce se solicita a fi luata de instanta, neprejudecarea fondului dreptului si caracterul vremelnic al masurii ordonante.
Pentru deplasarea minorei in strainatate este necesar insa acordul paratului in acest sens, avandu-se in vedere si dispozitiile art. 18 al.2 din Legea nr.272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, care prevad ca ,,Deplasarea copiilor in tara si in strainatate se realizeaza cu instiintarea si cu acordul ambilor parinti; orice neintelegeri intre parinti cu privire la exprimarea acestui acord se solutioneaza de catre instanta judecatoreasca."
Potrivit disp. art.5 alin.l din Legea 272/2004, copiii au dreptul la protectie si asistenta in realizarea si exercitarea deplina a drepturilor lor, in conditiile prezentei legi. Alin.2 din acelasi text normativ prevede ca raspunderea pentru cresterea si asigurarea dezvoltarii copilului revine in
primul rand parintilor, acestia avand obligatia de a-si exercita drepturile si de a-si indeplini obligatiile fata de copil, tinand seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.
Conform disp. art.6 din aceeasi lege mai sus mentionata, respectarea si garantarea drepturilor copilului se realizeaza conform urmatoarelor principii:
a) respectarea si promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
b) egalitatea sanselor si nediscriminarea;
c) responsabilizarea parintilor cu privire la exercitarea drepturilor si indeplinirea obligatiilor
parintesti;
d) primordialitatea responsabilitatii parintilor cu privire la respectarea si garantarea drepturilor
copilului;
e) descentralizarea serviciilor de protectie a copilului, interventia multisectoriala si parteneriatul
dintre institutiile publice si organismele private autorizate;
f) asigurarea unei ingrijiri individualizate si personalizate pentru fiecare copil;
g) respectarea demnitatii copilului;
h) ascultarea opiniei copilului si luarea in considerare a acesteia, tinand cont de varsta si de gradul sau de maturitate;
i) asigurarea stabilitatii si continuitatii in ingrijiirea, cresterea si educarea copilului, tinand cont de originea sa etnica, religioasa, culturala si lingvistica, in cazul luarii unei masuri de protectie;
j) celeritate in luarea oricarei decizii cu privire la copil;
k) asigurarea protectiei impotriva abuzului si exploatarii copilului;
l) interpretarea fiecarei norme juridice referitoare la drepturile copilului in corelatie cu ansamblul reglementarilor din aceasta materie.
In speta, din inscrisurile existente la dosar, reiese ca minora necesita de urgenta investigatii si tratament medical adecvat, avandu-se in vedere problemele de sanatate ivite inca de la nastere, situatie ce impune deplasarea acesteia in USA.
Prin urmare, fata de aceasta situatie de fapt constatata, se retine de catre instanta o atitudine abuziva a paratului in raport cu refuzul acestuia de a-si da acordul cu privire la deplasarea fiicei sale minore impreuna cu reclamanta in USA, avandu-se in vedere interesul legitim al copilului, justificat in cauza, si dreptul sau recunoscut de lege (inclusiv de legea speciala in materie, Legea nr. 272/2004), de a calatori si circula in mod liber, si in conditiile in care nu exista nicio banuiala in sensul producerii unor efecte negative asupra ei prin efectuarea calatoriei in discutie.
Pe cale de consecinta, instanta constata intemeiata cererea, astfel cum a fost precizata, fiind indeplinite si conditiile de admisibilitate a procedurii ordonantei presedintiale, respectiv urgenta, rezultand din atingerea adusa, prin atitudinea paratului, interesului minorului si drepturilor acestuia mentionate mai sus, potrivit situatiei de fapt retinute; vremelnicia, masura solicitata fiind prin ea insesi temporara, limitata exclusiv la perioada 01.06.2011- 30.09.2011, precum si neprejudecarea fondului drepturilor partilor.
Avandu-se in vedere si dispozitiile art. 18 al.2 si art.38 lit.b din Legea nr.272/2004, instanta va admite cererea formulata pe calea ordonantei presedintiale, astfel cum a fost precizata, si suplineste consimtamantul paratului G. M. N., necesar pentru deplasarea minorei in USA, impreuna cu mama sa, in vederea efectuarii de investigatii si tratament medical, in perioada 01.06.2011-30.09.2011.
Va lua act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE
Admite cererea precizata si formulata de reclamanta B.D.A., domiciliata in .....................................in contradictoriu cu paratul G. M. N., domiciliat .................................
Incredinteaza reclamantei, spre crestere si educate, pe minora G.E.N., nascuta la data de 06.10.2008, pana la solutionarea irevocabila a dosarului de divert nr. 25640/280/2010.
Suplineste consimtamantul paratului pentru deplasarea minorei G.E.N., nascuta la data de 06.10.2008, insotita de reclamanta, in Statele Unite ale Americii, in perioada 01.06.2011-30.09.2011.
la act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
Executorie, fara somatic si fata trecerea unui termen.
Cu drept de recurs in 5 zile de la comunicare pentru parat.
Pronuntata in sedinta publica, azi, 23.05.2011.
Presedinte, Alis Gtadinariu

Art.74 ind.1 din Codul de procedură penală - excepţie de neconstituţionalitate admisă!!

2011-05-31T00:13:00.000+03:00

Mai multe informaţii găsiţi la următorul link:
http://www.juridice.ro/149241/conditiile-reducerii-pedepsei-in-cazul-unor-infractiuni-economice-exceptie-de-neconstitutionalitate-admisa.html

Actiune pauliană.Lipsa complicităţii terţului. Aspectul că dobânditoarea este ruda pârâtei nu este de natură să înlăture buna credinţă a acesteia.

2011-05-29T23:16:00.000+03:00

Dosar nr. 9821/280/2010
ROMANIA
JUDECATORIA PITESTI SECTIA CIVILA
SENTINTA CIVILA Nr. 2515 Sedinta publica de la 15 Martie 2011
Completul compus din:
PRESEDINTE Elena Fodor
Grefier lonela Circiumaru
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamant C.S. si pe parat B.N., parat B.F.N., parat L.I, avand ca obiect actiune pauliana.
La apelul nominal facut in sedinta publica au lipsit partile.
Procedura legal indeplinita.
S-a facut referatul cauzei de catre grefier care invedereaza instantei ca dezbaterile in fond asupra cauzei au avut loc in sedinta publica din data de 08.03.2011, sustinerile partilor fiind consemnate in incheierea de sedinta din acea data, ce face parte integranta din prezenta sentinta.
INSTANTA
Constata ca prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Pitesti la data de 25.05.2010, sub nr. 98218/280/2010, reclamantul C.S. a chemat in judecata pe paratii B.N., B.F.N. si L.I., solicitand instantei ca prin sentinta ce o va pronunta sa dispuna anularea contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr.239/15.02.2010 la BNP Gojgarea Gheorghita, restituirea sumei de 5200 euro respectiv, a contravalorii in lei la data platii, cu cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii reclamantul a aratat ca a imprumutat pe paratul B.N. cu suma de 5200 euro conform contractului de imprumut nr. 4717/2008 autentificat la BNP Alecsoiu Constantin. Paratul avea obligatia sa restituie imprumutul la data de 18.02.2009 si totodata s-a obligat sa garanteze imprumutul cu toate bunurile mobile si imobile, respectiv sa nu instraineze sau sa grefeze de sarcini bunurile pana la rambursarea imprumutului.
A precizat reclamantul ca intrucat paratul nu si-a indeplinit obligatia, a declansat executarea silita, formandu-se dosarul de executare nr. 33/2010 .
Reclamantul a aratat ca paratul i-a restituit suma de 600 euro la 18.02.2009; la 16.03.2010 Primaria Priboieni a comunicat executorului judecatoresc faptul ca paratul nu mai detine bunuri mobile si imobile intrucat in timpul executarii a instrainat imobilele casa si teren situate in Priboieni, creandu-si o stare de insolvabilitate astfel incat nu mai are posibilitatea sa il execute silit in vederea realizarii creantei.
In drept, s-au invocat dispozitiile art. 975 C.pr.civ.
In sedinta publica din 19.10.2010, reclamantul a renuntat la judecata capatului doi de cerere avand ca obiect restituirea sumei de 5200 euro.
Parata L.I. a formulat intampinare prin care a solicitat respingerea actiunii motivat de faptul ca nu a cunoscut situatia invocata de reclamant, a achitat pretul imobilului cumparat.
Paratul B.N. a formulat intampinare prin care a solicitat respingerea actiunii motivat de faptul ca nu este insolvabil, prin probatoriul administrat nu rezulta frauda debitorului sau complicitatea paratei L., nu este de rea-credinta, a instrainat imobilul imediat dupa incheierea contractului de imprumut iar nu mai tarziu, in timpul executarii.
In cauza s-au administrat probele cu interogatoriu, inscrisuri si testimoniale in cadrul careia s-a audiat martorul N. I..
Din probatoriul administrat in cauza, instanta retine urmatoarele:
Reclamantul a incheiat cu paratul B.N. contractul nr. 4717/18.12.2008 autentificat la BNP Alecsoiu Constantin prin care i-a imprumutat suma de 5200 euro.
Prin contract paratul s-a obligat sa restituie imprumutul pana la data de 18.02.2009.
Motivat de faptul ca paratul nu si-a executat obligatia de plata la scadenta, reclamantul a declansat executarea silita.
S-a format dosarul de executare nr. 33/2010 al B.E.J. Varga loan.
Prin somatia emisa la 09.03.2010, executorul judecatoresc a pus in vedere paratului B. sa-si execute obligatia de plata urmand ca in situatia contrara sa treaca la executarea silita.
S-au cerut relatii de la Primaria Priboieni cu privire la bunurile detinute de paratul B.
Conform adresei nr.1022/2010, emisa de Primaria Priboieni paratul nu detine bunuri mobile sau imobile pe raza comunei.
Anterior declansarii executarii silite la data de 15.02.2010, reclamantul impreuna cu sotia sa, B. F. au vandut un imobil format din casa si teren paratei L. I. prin contractul autentificat sub nr. 239/15.02.2010 la BNP Gojgarea Gheorghita.
In urma incheierii contractului, in patrimoniul paratului nu au mai ramas bunuri mobile sau imobile conform recunoasterii sale si relatiilor comunicate de Primarie.
La data de 15.01.2011, paratul B. a incheiat contract individual de munca, angajandu-se la S.C. Steliadis Construct 2007 S.R.L., realizand un venit lunar de 800 lei.
Din depozitia martorului N., rezulta faptul ca parata B. F. a avut cunostinta de obligatia sotului sau, paratul B., constand in restituirea sumei imprumutate catre reclamant.
Martorul a invederat faptul ca nu o cunoaste pe parata L., nu a discutat niciodata cu acea persoana si nu a asistat niciodata la vreo discutie la care sa fi fost implicata aceasta .
Situatia de fapt expusa se probeaza cu inscrisurile depuse la dosar coroborate cu raspunsurile la interogatoriu si declaratia martorului.
Conform dispozitiilor art. 975 C.civ. creditorii pot, in numele lor personal, sa atace actele viclene, facute de debitor in prejudiciul drepturilor lor.
In vederea intentarii actiunii revocatorii este necesara indeplinirea mai multor conditii:
-actul atacat sa fi creat creditorului un prejudiciu, frauda debitorului;
-creditorul sa aiba o creanta certa, lichida, exigibila anterioara actului
atacat;
-complicitatea la frauda tertului cu care debitorul a incheiat actul atacat.
Prin instrainarea imobilului este evident faptul ca paratul debitor si-a micsorat activul patrimonial, cauzandu-se astfel un prejudiciu reclamantului.
Este evident faptul ca in prezent paratul debitor realizeaza venituri din munca, insa proportional cu suma ce trebuie restituita reclamantului, acestea sunt insuficiente.
Din acest punct de vedere se poate aprecia ca este indeplinita prima conditie.
In acelasi timp, instanta retine ca paratul debitor si-a dat seama ca prin incheierea contractului si-a marit starea de insolvabilitate.
Creanta invocata de reclamant este certa, lichida si a devenit exigibila anterior incheierii contractului de vanzare-cumparare.
O a patra conditie ce trebuie indeplinita o constituie complicitatea la frauda a tertului cu care debitorul a incheiat actul atacat.
Din raspunsurile paratei L. la interogatoriu, rezulta ca aceasta nu a avut cunostinta de obligatia paratului vanzator rezultata din contractul de imprumut, insa si-a data seama ca aveau nevoie de bani paratii vanzatori.
Din nicio proba administrata nu rezulta ca parata L. a cunoscut faptul ca prin actul incheiat debitorul si-a creat sau si-a marit starea de insolvabilitate, respectiv faptul ca paratii vanzatori nu mai aveau in patrimoniu alte bunuri mobile sau imobile, sau faptul ca a cunoscut intentia paratului debitor de a frauda interesele reclamantului prin incheierea contractului.
Aspectul ca dobanditoarea este bunica paratei vanzatoare nu este de natura sa inlature buna-credinta a acesteia prevazuta de art. 1899 al. 2 C.civ.
In acelasi timp, nu se poate aprecia faptul ca intre parti a intervenit un pact neserios cu privire la vanzare, neexistand nicio proba care sa conduca la aceasta concluzie.
Avand in vedere aceste aspecte, instanta retine ca in cauza nu s-a facut dovada complicitatii tertului la frauda, nefiind indeplinite astfel toate conditiile prevazute de art. 975 C.civ.
Pentru considerentele expuse, in baza dispozitiilor art. 975 C.civ., instanta va respinge cererea pe care o apreciaza neintemeiata.
PENTRU ACESTE MOTIVE, IN NUMELE LEGII
HOTARASTE
Respinge actiunea restransa formulata de reclamantul C. S, domiciliat in --------------, in contradictoriu cu paratii B. N. si B.F.N., ambii domiciliati in ----------------------------------si L.I., domiciliata in --------------------.
Obliga pe reclamant sa plateasca suma de 300 lei, reprezentand onorariu avocat din oficiu in favoarea statului.
Cu recurs in 15 zile de la comunicare.
Pronuntata in sedinta publica de la 15 Martie 2011.

Presedinte, Elena Fodor
Grefier, Ionela Carciumaru

Articolul 320 ind.1 Cod Porcedură Penală, un fel de cui al lui Pepelea...

2011-05-20T21:14:00.000+03:00

Raportându-ne la modificările aduse de Legea nr. 202/2010, prin completarea Codului de Porcedură Penală cu Art. 320 ind 1, reţinem că posibilitatea simplificării judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei şi reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege cu o treime, a fost primită cu mult interes, încă din primele zile de ''viaţă'' ale actului normativ sus amintit.
Însă cum în România o minune nu ţine nici măcar trei zile, o dată ce textul de lege sus amintit începe să fie invocat în faţa instanţei de judecată, încep să apară primele ''poticneli''.
Aşadar, pentru a se putea face aplicarea dispoziţiilor Art. 320 ind 1 C.p.p., trebuie îndeplinite două condiţii cumulate:
- inculpatul să recunoască în totalitate fapta astfel cum aceasta este reţinută prin rechizitioriu, până la începerea cercetării judecătoreşti;
-inculpatul să solicite ca judecata să se facă doar în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, fără a se mai adminstra alte dovezi, cu excepţia probelor în circumstanţiere.
Când aceste două cerinţe sunt îndeplinite, instanţa de judecată va dispune reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru fapta pentru care inculpatul este cercetat, cu o treime.
Când inculpatul nu recunoaşte fapta pentru care este cercetat, când o recunoaşte doar parţial sau când solicită noi dovezi, se va urma procedura de judecată normală.
O situaţie aparte este aceea a persoanelor condamnate definitiv înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, care la vremea când au fost cercetate au recunoscut în totalitate fapta până la începerea cercetării judecătoreşti, şi care au parcurs procedura de judecată normală (pentru că alta nu exista!), nebeneficiind de reducerea prevăzută de Art.320 ind 1 C.p.p., întrucât acest text de lege nu intrase încă în vigoare.
Cum era de aşteptat, majoritatea condamnaţilor aflaţi în această situaţie au sesizat instanţele competente cu contestaţii la executare întemeiate pe Art. 461 al. 1 lit. d) C.p.p., solicitând aplicarea Art. 15 C.p.şi reducerea pedepsei, considerând noile modificări procedurale o lege penală mai favorabilă.
O dată sesizate cu astfel de cereri, interpretând stricto sensu textul de lege prevăzut de Art. 320 ind 1 C.p.p., instanţele de judecată le resping în bloc, pe considerentul că nu sunt îndeplinite condţiile legale de admisibilitate.
Se aplică raţionamentul că dispoziţiile Art. 320 ind 1 C.p.p. nu pot fi considerate o lege penală mai favorabilă, atât timp cât acestea sunt doar nişte norme de procedură penală şi nu de drept penal în sine. Dacă această abordare este constituţională sau nu, rămâne de văzut.
Un singur fapt este evident şi anume că în situaţia în care acest regim sancţionator mai relaxat se aplică ''după ureche'', se creează discriminări vădite între diverşii subiecţi de drept, între cei condamnaţi înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 şi cei condamnaţi ulterior.

Pro sau contra mediere?

2011-04-20T20:27:00.000+03:00

1.Cum ne aflăm din ce în ce mai aproape de momentul intrării în vigoare a noilor « coduri »[1], în cele ce urmează, voi încerca să prezint una dintre instituţiile noi pe care aceste acte normative le vor reglementa, şi anume procedura medierii.
M-am oprit asupra acestei noţiuni, determinată fiind şi de faptul că ea a generat şi încă generează numeroase discuţii atât la nivelul opiniei publice mai mult sau mai puţin specializată în drept cât, mai nou, şi în timpul şedinţelor de judecată, în limita cadrului procesual, cu ocazia dezbaterilor în diferite cauze.
Încă din perioada preaderării României la Uniunea Europeană, începuse să se vorbească de apariţia unei noi profesii, aceea de mediator, profesie care avea să ofere noi modalităţi de soluţionare amiabilă a proceselor şi care, în viziunea unora, avea să « revoluţioneze » întregul sistem juridic.

2. În Europa, conceptul se născuse încă din anul 2002 când Comisia Europeană a publicat un document (numit şi carte verde) care trata posibilele căi alternative de soluţionare a litigiilor. Lucrurile au avut o evoluţie rapidă şi, astfel, în anul 2004 Comisia elaborează şi un Cod de conduită pentru mediatori iar Consiliul European realizează o propunere de directivă cadru pentru activitatea de mediere.
În prezent, la nivel european această profesie este reglementată de DIRECTIVA nr. 52/2008/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN, act normativ de care voi mai aminti pe parcursul prezentei lucrări.

3. Revenind la scurta şi recenta istorie a instituţiei medierii în România, reţinem că în anul 2006, pe fundalul « febrei » determinate de armonizarea cât mai rapidă a legislaţiei naţionale cu directivele europene, intră în vigoare Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator. Până în acel moment, medierea nu reprezentase o profesie de sine stătătoare, ea fiind identificată ca o activitate specifică profesiei de avocat, conform Art. 3 (al.1) pct. f din Legea 51/1995.
Deşi intrarea în vigoare a Legii nr.192/2006 anunţa un debut în forţă al noii profesii, problematica instituţiei medierii a fost lăsată într-un plan secund de legiuitor, fiind readusă pe tapet odată cu elaborarea noului Cod de Procedură Cvilă şi a noului Cod de Porcedură Penală.
Din punctul de vedere al legiuitorului, adoptarea unei legi a medierii era reclamată de necesitatea transpunerii reglementărilor comunitare din domeniu în legislaţia română, creându-se în plus şi posiblitatea degrevării instanţelor de judecată de activitatea litigioasă din ce în ce mai voluminoasă, prin introducerea a noi modalităţi legale de soluţionare a conflictelor.

4. Ca formă şi structură, Legea nr. 192/2006 este comparabilă cu actele normative care reglementează celelalte profesii liberale (avocat, notar, executor judecătoresc, etc.), dispoziţiile acesteia făcând referire la definiţia profesiei de mediator, la dobândirea, suspendarea şi încetarea calităţii de mediator, la organele care guvernează desfăşurarea profesiei de mediator (Consiliul de mediere), drepturile, obligaţiile şi răspunderea mediatorului, procedura desfăşurării activităţii de mediere în diferite domenii juridice.
Cum lucrarea de faţă nu se doreşte a fi o analiză in extenso a actului normativ amintit mai sus, ne vom limita doar la sintetizarea câtorva aspecte juridice care ţin de caracterizarea şi desfăşurarea activităţii de mediere.

5. Prevederile Art. 1 (al.1) din Legea nr.192/2006 oferă o definiţie destul de abordabilă a ceea ce trebuie înţeles prin mediere – « o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitatea de mediator » –, identificând şi principiile generale care stau la baza desfăşurării acestei activităţi: neutralitatea, imparţialitatea, confidenţialitatea, existenţa consimţământului părţilor.
Cum aceste principii sunt considerate regulile fundamentale care trebuie să guverneze desfăşurarea medierii, ele capătă valenţele unor adevărate garanţii a legalităţii întregii proceduri, scopul final reprezentându-l obţinerea unei soluţii satisfăcătoare pentru toate părţile participante

6. Tot din conţinutul Legii nr.192/2006, aflăm şi care sunt condiţiile cumulative care trebuie îndeplinite de o persoană pentru a deveni mediator. În conformitate cu prevederile actului normativ amintit, poate deveni mediator persoana care :
“a) are capacitate deplină de exerciţiu;
b) are studii superioare;
c) are o vechime în muncă de cel puţin 3 ani;
d) este aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea acestei activităţi;
e) se bucură de o bună reputaţie şi nu a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;
f) a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, în condiţiile legii, sau un program postuniversitar de nivel master în domeniu, acreditate conform legii şi avizate de Consiliul de mediere;
g) a fost autorizată ca mediator, în condiţiile prezentei legi.”[2].
Raportându-ne la conţinutul textului de lege citat mai sus, observăm că sfera de adresabilitate a acestuia este extrem de largă, exigenţele impuse fiind, în opinia noastră, destul de reduse. Practic orice persoană care are studii superioare în orice domeniu şi care are o vechime în muncă de cel puţin 3 ani în orice domeniu poate deveni mediator autorizat, cu condiţia absolvirii cursurilor pentru formarea mediatorilor sau a unor studii masterale de profil.

7. Reţinând aceste cerinţe, cât şi faptul că durata cursurilor pentru formarea mediatorilor este doar de câteva luni, în mod îndreptăţit, se naşte următoarea întrebare: Este posibil ca un bun inginer sau un bun medic, de exemplu, să deprindă cunoştinţele şi abilităţile de a media conflicte de natură juridică, după doar câteva luni de formare profesională ca mediator?
Din punct de vedere teoretic, vâzând condiţiile impuse de legiuitor pentru accederea în profesia de mediator, răspunsul este, fără posibilitate de tăgadă, afirmativ. Cum însă în România, medierea este încă în primii săi ani de « viaţă », rămâne de văzut dacă practica în domeniu va confirma sau va infirma această abordare, reclamând o « revizuire » a dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de acces în profesia de mediator.
De notat şi că, la acest moment există o serie de discuţii susţinând opinia că avocaţii ar trebui să aibă de drept calitatea de mediator. Reţinând dispoziţiile Legii 51/1995, această abordare este mai mult decât justificată.

8. Mergând mai departe cu analizarea instituţiei medierii, considerăm necesar să ne oprim şi asupra obiectului activităţii de mediere. Conform Art. 2 al. (1) din Legea nr. 192/2006, pot fi soluţionate prin procedura medierii « conflicte în materie civilă, comercială, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de prezenta lege ».
Aşadar, luând în considerare sfera în care se desfaşoară activitatea de mediere – diversele conflicte care s-au născut ca urmare a încălcării unor norme – dar şi finalitatea sa – aceea de a preveni naşterea unui proces sau de a soluţiona amiabil un proces deja existent –, în opinia noastră, medierea apare ca o profesie de natură juridică.
Coroborând acest aspect cu prevederile Art. 7 din Legea nr. 192/2006, identificăm o situaţie inedită, medierea apărând ca singura profesie juridică exercitată şi de persoane fără pregătire juridică, ceea ce atrage din nou atenţia asupra întrebării enunţate mai devreme, la care mai curând sau mai târziu, va trebui să se găsească un răspuns.

9. În ceea ce priveşte finalitatea procedurii medierii, apreciem că scopul acestei etape îl constituie obţinerea acordului de mediere – înţelegerea la care au ajuns părţile participante –, acord care va fi redactat de mediator, care va cuprinde toate clauzele consimţite de părţi şi care va fi prezentat instanţei de judecată sau notarului public pentru a dobândi condiţiile de formă prevăzute de lege.
În lumina prevederilor DIRECTIVEI nr. 52/2008/CE a Parlamentului European, transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 192/2006, cu modificările ulterioare, înţelegem că medierea este o procedură alternativă (cu excepţia situaţiilor în care acest demers este impus de judecător), voluntară[3] şi neinferioară etapei judiciare[4]. Caracterul alternativ al medierii este susţinut de posibilitatea părţilor participante de a soluţiona conflictul şi pe cale judiciară, adresându-se instanţei de judecată competente.
Caracterul voluntar al medierii este determinat de faptul că părţile sunt ele însele responsabile de această activitate, având libertatea să o gestioneze, într-o oarecare măsură, după bunul lor plac.
Raţionamentul că procedura medierii nu trebuie considerată cu nimic inferioară procedurii judiciare este confirmat de valoarea executorie conferită acordului de mediere încheiat între părţile participante, ceea ce reclamă în mod imperativ ca medierea să fie realizată de către specialişti cât mai bine pregătiţi.

10.Oprindu-ne asupra cadrului socio-juridic în care se desfăşoară activitatea de mediere în prezent, trebuie reţinută discrepanţa dintre numărul mare de cauze cu care sunt asaltate instanţele de judecată şi incidenţa scăzută a utilizării medierii în soluţionarea acestora.
Din perspectiva legiuitorului, o soluţie de moment pentru rezolvarea situaţiei create o constituie Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor[5], act normativ despre care s-a spus că are ca o dublă finalitate, aceea de a creşte celeritatea diverselor proceduri legale în materie civilă şi penală, pe de o parte şi de a realiza o translaţie mai uşoară de la vechile norme de procedură (civilă şi penală) la reglementările noilor coduri.
Printre numeroasele instituţii de drept pe care Legea nr. 202/2010 le abordează, se numără şi procedura medierii, sub acest aspect, reiterându-se de fapt dispoziţiile noilor coduri.

11. Astfel, observăm că actul normativ amintit mai sus reconfirmă caracterul alternativ şi voluntar al procedurii medierii, prin modificarea Art. 131 din Codul de Procedură Civilă – medierea nefiind obligatorie pentru părţi.
În materia soluţionării cererilor de divorţ, a cererilor în materie comercială evaluabile în bani, şi în unele cazuri şi în materie penală (în ceea ce priveşte pretenţiile părţii civile) se introduce procedura medierii ca un mijloc procedural alternativ pe care părţile îl au la îndemână în vederea soluţionării diferendului sau pe care judecătorul îl poate recomanda. De asemenea, în cauzele penale, existenţa acordului de mediere constituie o cauză de nepunere în mişcare sau de neexercitare a acţiunii penale.

12. O noutate adusă de Legea nr. 202/2010 o constituie modificarea Art .26 din Legea nr. 192/2006 în sensul că mediatorii autorizaţi nu pot pretinde onorarii pentru « activitatea de informare şi consiliere a părţilor îndeplinită anterior încheierii contractului de mediere », regulă care are drept scop asigurarea unor servicii de calitate în domeniul medierii şi care este preluată şi de Art. 614 1 şi Art. 720 7 din Codul de Procedură Civilă .

13. În contextul exitenţei unei necesităţi vădite de degrevare a instanţelor de judecată de numărul mare de cauze cu care sunt investite, au existat şi opinii în sensul transformării procedurii medierii în anumite domenii de drept, dintr-un demers alternativ sau facultativ, într-unul obligatoriu.
Necontrolată, o astfel de abordare ar putea determina apariţia unor situaţii care să exceadă reglementărilor comunitare conţinute de DIRECTIVA nr. 52/2008/CE a Parlamentului European – care consacră totuşi caracterul alternativ al activităţii de mediere.
Totodată, este acceptat de către toţi specialiştii în domeniu faptul că realizarea medierii în sine presupune efectuarea anumitor cheltuieli financiare de către participanţi şi curgerea unor termene.
În aceste condiţii, tendinţa de a condiţiona în mod excesiv sesizarea instanţelor de judecată de parcurgerea în prealabil a procedurii medierii de către justiţiabili ar presupune o îngrădire a accesului acestora la justiţie, ajungându-se chiar la încălcarea Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie care, cu siguranţă ar fi sancţionată de către instituţiile europene.

14. Conchidem că o dată ce procedura medierii este « oficializată » de Legea nr. 192/2006 şi noile reglementări civile şi penale, cea mai bună metodă de a încetăţeni acest demers ca un mijloc eficient prin care se pot soluţiona unele diferende de ordin juridic, îl reprezintă educarea publicului larg în acest sens, căruia trebuie să îi fie puse la dispoziţie cât mai multe informaţii asupra avantajelor dar şi a dezavantajelor căii amiabile. Durata relativ scurtă faţă de procedura litigioasă şi posibilitatea de a interveni în mod direct şi cert asupra rezultatului final (acordul de mediere) constituie, într-adevăr, nişte plusuri ale procedurii de mediere.
Pe de altă parte, luând în considerare prevederile Legii nr. 192/2006, nu putem trece cu vederea puterile totuşi limitate ale acordului de mediere, care până la momentul confirmării sale de către instanţa de judecată sau de notarul public, după caz, este un înscris sub semnătură privată şi a cărui valoare executorie este în mod clar circumscrisă intenţiei părtilor de a respecta sau nu înţelegerea, fără posibilitatea intervenţiei vreunui terţ.
În ultimă instanţă, apreciem că justiţiabilul – cât mai bine informat în ceea ce priveşte mijloacele legale pe care le are la îndemână – este singurul îndreptăţit să aleagă între rezolvarea litigiului utilizând metoda amiabilă sau procedura litigioasă.

Bibliografie :

[1]Noul Cod de Procedură Civilă şi noul Cod de Procedură Penală, respectiv Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 485/15.07.2010 şi Legea nr. 135/2010 privind Codul de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486/15.07.2010;

[2]Art.7 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial nr. 441/21.05.2006;

[3]Al. (13) din DIRECTIVA nr. 52/2008/CE a Parlamentului European-preambul;

[4]Al. (19) din DIRECTIVA nr. 52/2008/CE a Parlamentului European-preambul;

[5]Actul normativ a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 178/26.10.2010 şi modifică în principal vechile Coduri de Procedură Civilă şi de Procedură Penală dar şi Legea nr. 4/1953 privind Codul Familiei, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Ordonanţa de Guvern nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, Ordonanţa de urgenţa nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, Legea nr. 192/2006 privind medierea şi profesia de mediator, etc.;

www.just.ro;

www.mediere.ro;

www.coe.int .

publicat in Revista Note.Studii juridice www.juridice.ro

ANRP.Obligarea Comisiei Centrale la emiterea titlului de despăgubire. Nerespectarea Art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie

2011-04-01T20:32:00.000+03:00

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

D E C I Z I A nr. 4223/2008

Dosar nr. 2052/33/2007

Şedinţa publică de la 20 noiembrie 2008

Asupra recursului de faţă; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acţiunea înregistrată la data de 23 noiembrie 2007 pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamanta S.R.M. a chemat în judecată pe pârâtele C.C.S.D. şi A.N.R.P., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună următoarele: - obligarea pârâtelor la emiterea unei decizii reprezentând titlul de despăgubire în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul teren înscris în C.F. nr. 8701 Cluj, nr.top 21896/2, în suprafaţă de 2591 mp; - obligarea pârâtei la daune cominatorii în sumă de 1000 lei (RON) pe zi de întârziere până la emiterea deciziei.

Prin precizarea de acţiune, reclamanta a arătat, în esenţă, că Primarul Municipiului Cluj a emis dispoziţia nr. 1047 din 08 martie 2006 prin care s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate in condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, având in vedere despăgubirile primite la expropriere, pentru imobilul teren în litigiu, care a făcut obiectul exproprierii în baza Decretului de expropriere nr. 250 din 12 decembrie 1974 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România.

Reclamanta arată că, la data formulării acţiunii, dosarul pentru emiterea titlului de despăgubire se află în evidenţele A.N.R.P. în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fiindu-i transmis încă din anul 2006 de către unitatea deţinătoare. Reclamanta a formulat o cerere de urgentare pentru emiterea dispoziţiei de restituire în echivalent a imobilului înregistrată la A.N.R.P., Comisia la data de 12 septembrie 2007, cerere la care nu a primit niciun răspuns, fiind astfel în prezenţa unui refuz de soluţionare a cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Reclamanta susţine că prin nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii sale privind emiterea titlului de despăgubire, autoritatea administrativă i-a încălcat drepturile ocrotite prin art. 6 din C.E.D.O., precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Prin întâmpinare, pârâta Comisia a invocat excepţia prematurităţii acţiunii, susţinând în esenţă că nu a fost transmis un dosar care să justifice acordarea măsurilor reparatorii cu privire la imobilul vizat de reclamantă. De asemenea, prin întâmpinare, pârâta A.N.R.P. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive a A.N.R.P. şi arată că a fost parcursă etapa administrativă în sensul că dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei a fost transmis de Primăria Municipiului Cluj-Napoca, în calitate de entitate notificată şi a fost înregistrat la Secretariatul C.C.S.D. sub nr. 12721/CC, ulterior fiind remis având în vedere litigiile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Pe fondul cauzei, se susţine că revine Comisiei competenţa de emitere a titlului de despăgubire, dar numai după parcurgerea procedurilor administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Pârâta C.C.S.D. a formulat cerere de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Cluj- Napoca, în calitate de autoritate care a soluţionat notificarea reclamantei şi căreia îi revenea obligaţia de a trimite dosarul aferent notificării la Prefectura Cluj în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva dispoziţiei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Prin sentinţa civilă nr. 330 din 24 martie 2008, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal:

- a admis excepţia lipsei calităţi procesuale a chematei în garanţie, Primăria Municipiului Cluj-Napoca;

- a respins excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâta C.C.S.D.; a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâta A.N.R.P.;

- a admis în parte acţiunea reclamantei şi în consecinţă a obligat pe pârâta C.C.S.D. să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în dosarul înregistrat sub nr. 12.72l/CC privind pe reclamantă;

- a respins petitul având ca obiect cererea de obligare a pârâţilor la plata sumei de 1000 lei (RON) cu titlu de penalităţi.

Pentru a pronunţa aceste soluţii, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Primarul Municipiului Cluj-Napoca a emis Dispoziţia nr. 1047 din 8 martie 2006 prin care a stabilit măsurile reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantei pentru imobilul expropriat şi a transmis dosarul pentru emiterea titlului de despăgubire pârâtei C.C.S.D., dosar înregistrat sub nr. 12.721/CC, Comisia având atribuţia principală de a emite decizia respectivă, conform art. 13 alin. (1) lit. a) şi b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cu o motivare amplă şi bine argumentată, Curtea de apel a respins excepţia prematurităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâta C.C.S.D., reţinând în esenţă că după declanşarea procedurii numai autorităţii competente potrivit Legii nr. 247/2005 îi revine obligaţia de a depune toate diligentele necesare în vederea soluţionării cererii de despăgubire într-un termen rezonabil.

Curtea de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P., reţinând, în esenţă, că potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 şi ale Titlului VII din legea nr. 247/2005, instituţia este învestită cu atribuţii de organizare, control şi întocmirea de propuneri legislative în vederea atingerii scopului pentru care a fost adoptată Legea nr. 247/2005 căruia i se circumscrie cererea reclamantei de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În fond, instanţa a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 445 din 24 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Hunedoara au fost recunoscute şi cuantificate drepturile reclamantei, astfel că parcurgerea procedurii administrative instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 poate echivala cu o modalitate de punere în executare a drepturilor recunoscute şi cuantificate prin respectiva hotărâre judecătorească. Raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., având în vedere faptul că reclamanta a parcurs procedura administrativă în vederea obţinerii măsurilor reperatorii prin echivalent, a reţinut Curtea de apel, în esenţă, că autorităţilor administrative pârâte le revenea obligaţia de a emite într-un termen rezonabil decizia reprezentând titlul de despăgubire în favoarea reclamantei. Or, întrucât dosarul de despăgubire a fost transmis C.C.S.D. încă din cursul anului 2006, Curtea de apel a concluzionat că pârâtele nu şi-au îndeplinit obligaţiile ce le reveneau potrivit legii, astfel că doar din cauza culpei lor reclamanta nu se poate bucura de bunul a cărui ocrotire ar trebui să se bucure, iar nerespectarea termenelor de soluţionare a cererilor nu trebuie să producă prejudicii în patrimoniul reclamanţilor pentru care despăgubirea integrală semnifică doar acordarea unei sume reale echivalente.

Împotriva sentinţei civile nr. 330 din 24 martie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs în termen legal atât reclamanta S.R.M. cât şi pârâtele C.C.S.D. şi A.N.R.P.

Reclamanta S.R.M. a solicitat, prin motivele de recurs, admiterea căii de atac şi modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării pârâtelor la plata sumei de 1000 RON cu titlu de penalităţi pe zi de întârziere a executării sentinţei de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei şi până la executarea efectivă a sentinţei, în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire în dosarul nr. 12721/CC pentru imobilul teren, teren înscris în C.F. nr. 18701 Cluj nr.top 21896/2 în suprafaţă de 2591 mp. A învederat recurenta reclamantă că în mod greşit instanţa de fond a omis a face aplicarea art. 8 alin. (12) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care paratele au returnat Primăriei municipiului Cluj-Napoca dosarul nr. 12721/CC fără a se efectua o verificare a susţinerilor neîntemeiate ale Primăriei municipiului Cluj-Napoca, întrucât, la data retransmiterii dosarelor acestei instituţii, cauza care avea ca obiect anularea Dispoziţiei nr. 1047 din 8 martie 2006 a Primarului municipiului Cluj-Napoca a fost finalizata prin menţinerea dispoziţiei atacate, urmare a rămânerii definitive si irevocabile a sentinţei civile nr. 526 din 14 iunie 2006 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. 3287/2006 (3235/117/2006), prin respingerea recursului declarat de reclamantă, conform Deciziei nr. 3424/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti. Chiar dacă pârâtele au fost dezinformate de către emitentul dispoziţiei atacate cu privire la menţinerea acesteia, acestea aveau obligaţia legală de a se informa cu privire la finalizarea dosarului nr. 3235/ 117/2006 încă din vara anului trecut si de a dispune Primăriei municipiului Cluj-Napoca remiterea dosarului de îndată ce a avut cunoştinţa de finalizarea cauzei care face obiectul dosarului cu nr. unic 3235/117/2006.

A mai arătat reclamanta că a formulat o cerere de urgentare a emiterii unei dispoziţii de restituire in echivalent a imobilului evidenţiat mai sus, pe care a expediat-o paraţilor prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la data de 10 septembrie 2007 şi pe care acesta a primit-o la data de 12 septembrie 2007, cerere la care s-a răspuns cu mult după termenul prevăzut de dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, a precizat recurenta că prin nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii privind titlul de despăgubire, autoritatea administrativă în cauză, C.C.S.D. i se încalcă dreptul la respectarea bunurilor sale, iar ir considerarea art. 6 din C.E.D.O., precum si a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. I adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, autoritatea administrativa abilitată să statueze şi să concretizeze dreptul său subiectiv are obligaţia legală de a găsi toate mijloacele necesare soluţionări: cererilor si de a exercita dreptul de apreciere privitor la procedura de soluţionare a cererilor in cadrul legii dat de limitele drepturilor fundamentale ale cetăţenilor. În virtutea principiului subsidiarităţii în materia protecţiei internaţionale a drepturilor omului, instanţa de judecata are prerogativa sa prevină încălcarea drepturilor de care reclamanta se prevalează si sa nu expună România la o nouă condamnare previzibila in fata jurisdicţiei internaţionale in materia Drepturilor Omului de la Strasbourg. Justificarea autorităţii prin invocarea caracterului aleatoriu al soluţionării dosarelor nu este întemeiată, necesară, legală şi proporţională cu scopul urmărit.

Deşi decizia autorităţii administrative de opţiune pentru caracterul aleatoriu al selectării dosarelor în vederea soluţionării acestora ar putea fi justificata de un scop legitim, metodele si mijloacele de soluţionare prin introducerea doar a acestui element aleatoriu nu sunt adecvate si necesare. Odată ce titularul notificării a fost înştiinţat cu privire la transmiterea dosarului entităţii prevăzute de lege in vederea demarării procedurilor administrative de stabilire a despăgubirilor, i se creează acestuia convingerea si speranţa legitima ca cererea sa va fi soluţionată intr-un termen rezonabil si previzibil.

A condiţiona soluţionarea dosarelor exclusiv de elementul aleatoriu introdus de comisie, care implica imposibilitatea definirii cel puţin a unui criteriu obiectiv de previzibilitate a soluţionării cererii, nu constituie o justificare pertinenta ce poate fi opusa astfel cu succes reclamantei ca temei pentru nesoluţionarea cererii având ca obiect stabilirea şi concretizarea în final a dreptului la despăgubire la care reclamanta se consideră îndreptăţită potrivit legii. Datorită nerezolvării în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 a cererii de urgentare a emiterii unei dispoziţii de restituire in natura si in echivalent a imobilului, formulata in dosarul nr. 21005/CC, reclamanta-recurentă s-a văzut obligată să sesizeze instanţa de contencios administrativ, în condiţiile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, pe motiv că a fost vătămata intr-un drept al său, prin nesoluţionarea in termen a unei cereri si ca i-a fost încălcat un interes legitim privat, posibilitatea de a pretinde o anumita conduita, in considerarea realizării unui drept subiectiv viitor si previzibil, prefigurat si in condiţiile art. 8 alin. (12) din Legea nr. 554/2004. Pârâta C.C.S.D. a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii cererii introductive de instanţă formulată de reclamantă ca fiind prematur introdusă. A învederat recurenta pârâtă, prin motivele de recurs, că instanţa în mod greşit a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă şi totodată, a respins excepţia prematurităţii cererii reclamantei. S-a arătat că în cazul dedus judecăţii, prin Dispoziţia nr. 1047 din 8 martie 2006 emisă de Primăria Cluj-Napoca a fost soluţionată notificarea nr. 681 din 9 iulie 2001, prin care reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Municipiul Cluj-Napoca. Prin această dispoziţie au fost acordate măsuri reparatorii în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Această dispoziţie împreună cu dosarul întocmit în baza notificării amintite, însoţite de întreaga documentaţie, au fost transmise Secretariatului Comisiei Centrale de către entitatea care a soluţionat notificarea, în speţă Primăria Municipiului Cluj-Napoca, fiind înregistrat cu nr. 12721/CC. Totodată, s-a precizat faptul ca prin adresa nr. 2483/303 din 19 martie 2007 Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a solicitat remiterea unui număr de dosare pe motivul că acestea au dispoziţiile atacate în instanţă. Printre aceste dosare care au fost remise Primăriei Municipiului Cluj-Napoca s-a aflat şi dosarul aferent Dispoziţiei nr. 1047/2006 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca. Astfel prin adresa nr. 78835 din 15 mai 2007 emisă de A.N.R.P. entitate ce asigură Secretariatul C.C.S.D. dosarele solicitate, au fost trimise entităţii învestite cu soluţionarea notificărilor în speţă Primăriei Municipiului Cluj-Napoca. Dosarul a fost remis Secretariatul C.C.S.D. în data de 10 martie 2008 aşa cum reiese din numărul de înregistrare primit de adresa Primăriei municipiului Cluj-Napoca de înaintare a dosarului reclamantei.

Or, solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la emiterea unei decizii reprezentând titlul de despăgubire în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 în dosarul având ca obiect acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Titlului VII din Legea nr. 247/ 2005 pentru imobilul situat în Municipiul Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. 18701 Cluj, nr.top 21896/2 teren în suprafaţă de 2591 mp este prematur introdusă. Soluţionarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor, s-a subliniat, se face în virtutea declanşării procedurii de acordare a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi nu în baza unei cereri exprimate de persoana îndreptăţită. Altfel spus, procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu se declanşează prin simpla cerere a persoanei îndreptăţite ci numai după transmiterea dosarelor potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din actul normativ amintit. Cât priveşte soluţionarea cererii într-un termen rezonabil, s-a relevat că Comisia Centrală trebuie să respecte dispoziţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că va emite decizia conţinând titlul de despăgubire după parcurgerea tuturor etapelor din procedura administrativă prevăzută de actul normativ amintit, aspect ce include selectarea în baza ordinii stabilite în Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 de către Comisia Centrală a dosarului în vederea transmiterii spre evaluare a imobilului solicitat de către reclamantă. Cu privire la faptul că urmarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare ar depăşi termenul rezonabil de soluţionare a cererii acesteia de acordare la măsuri reparatorii s-a arătat că aceste aspecte sunt neîntemeiate. Astfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârile pe care le pronunţă face referiri la faptul că în termenul rezonabil sunt incluse şi procedurile administrative prealabile prevăzute de legile speciale. Or, dosarul privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului nu a fost trimis spre evaluare, întrucât nu a fost selectat în baza programului de calculator, care utilizează funcţia aleatorie, potrivit Deciziei nr.2 din 28 februarie 2006 a Comisiei Centrale, prin care s-a stabilit că atât evaluatorul care efectuează lucrarea de specialitate, cât şi dosarul ce se înaintează evaluatorului vor fi selectate în mod aleatoriu. Instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul că recurenta trebuia să depună toate diligentele în vederea soluţionării cererii într-un termen rezonabil. Nu există reglementat în nici un act normativ obligaţia pârâtei de a urmări un dosar de notificare pe Legea nr. 10/2001 dosar ce nu se afla în arhiva C.C.S.D. Nu în ultimul rând nu se poate retine reaua voinţă a Comisiei întrucât pentru soluţionarea dosarului aceasta a formulat cerere de chemare în garanţie a Primăriei Cluj-Napoca, precum şi faptul că aceasta a emis o adresă către Primăria municipiului Cluj-Napoca în vederea aflării de informaţii referitoare la stadiul de soluţionare a dosarului. De asemenea faptul că dosarul se afla în evidenţele pârâtei deşi acesta nu se mai afla fizic nu atrage culpa C.C.S.D., întrucât în lipsa unui dosar de despăgubire procedura nu poate fi parcursă.

Instanţa ce a soluţionat pe fond acţiunea reclamantei în respingerea excepţiei invocate nu a analizat aspectele mai sus arătate, aspecte legate de prematuritatea formulării acţiunii. De asemenea, aceeaşi instanţă a respins în mod neîntemeiat cererea de chemare în garanţie a Primăriei municipiului Cluj-Napoca.

Considerentele pentru care a fost respinsă excepţia prematurităţii cererii reclamantei sunt legate de aspectele invocate de către Comisia Centrală cu privire la desfăşurarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aspecte ce sunt incidente situaţiei în care la Secretariatul Comisiei Centrale ar fi fost transmis de către entitatea ce l-a soluţionat dosarul conţinând pretenţiile de despăgubire. Ori, aspectele legate de modul cum se desfăşoară această procedură au fost invocate în contextul precizării atribuţiilor si rolul C.C.S.D. în această procedură de stabilire si acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, caz ce presupune transmiterea dispoziţiei însoţită de documentaţia aferentă de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării în temeiul art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007. Scopul procedurii reglementate prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este acela de acordare a unor despăgubiri juste şi echitabile în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobile preluate în mod abuziv de statul român, precum şi neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate conform prevederilor titlului menţionat.

O astfel de discuţie cu privire la ordinea aleatorie de soluţionare a dosarelor (de fapt în mod corect trebuie reţinut că ordinea aleatorie de selectare a dosarelor vizează numai transmiterea acestora către evaluare) presupune parcurgerea celorlalte etape anterioare, respectiv transmiterea dosarelor aferente deciziilor/dispoziţiilor de către entităţile care le-au soluţionat (aspect ce include şi finalizarea litigiilor ce au avut ca obiect aceste decizii/dispoziţii prin hotărâri definitive şi irevocabile), înregistrarea dosarelor la Secretariatul Comisiei Centrale, analizarea lor sub aspectul verificării legalităţii cererii de respingere în natură de către Secretariatul Comisiei Centrale. Soluţionarea dosarelor privind acordarea de despăgubiri se face în virtutea declanşării procedurii de acordare a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi nu în baza unei cereri exprimate de către persoana îndreptăţită, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa ce a soluţionat pe fond litigiul. În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pârâta A.N.R.P. a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al Statului Român a A.N.R.P. şi a excepţiei lipse calităţii procesuale a A.N.R.P. şi a respingeri acţiunii introductive de instanţă a fiind îndreptată împotriva unei entităţi ce nu are calitate procesuală în cauză. A precizat recurenta pârâtă, prin motivele de recurs, că instanţa de fond a respins, în mod greşit, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P., cu motivarea că, având în vedere atribuţiile A.N.R.P. aceasta are calitate pasivă în cauză şi obligaţia alături de Comisie în îndeplinirea atribuţiilor reglementate de Legea nr. 247/2005. Or, prin art. 2 din H.G. nr. 361/2005, modificată şi completată prin H.G. nr. 1068/2007, sunt prevăzute principalele atribuţii ale Autorităţii, şi anume în privinţa aplicării Legii nr. 10/2001, A.N.R.P. acordă sprijin şi îndrumare metodologică autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale, precum şi celorlalte persoane juridice deţinătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2001, republicată. Din prevederile legale enunţate, rezultă, în mod clar, că A.N.R.P. nu are atribuţii în cursul procedurii administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, procedură prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, acest act normativ reglementând cadrul de organizare şi funcţionare a altei entităţii învestite cu emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, şi anume C.C.S.D. Autoritatea asigură organizarea şi funcţionarea Secretariatului C.C.S.D., secretariat care asigură lucrările acestei comisii, iar atribuţiile conferite acestuia constau în centralizarea dosarelor conţinând decizii/dispoziţii în care s-au consemnat/ propus despăgubiri, precum şi în analizarea acestora din punctul de vedere al legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, atribuţii îndeplinite în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Ori, faptul că A.N.R.P. asigură organizarea şi funcţionarea secretariatului amintit nu îi conferă acesteia calitate procesuală pasivă, având în vedere că numai Comisia Centrală dispune emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire. Faţă de solicitarea reclamantei privind obligarea A.N.R.P. la emiterea unei decizii reprezentând titlul de despăgubire în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 în dosarul având ca obiect acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Titlului VII din Legea nr. 247/ 2005 pentru imobilul situat în Municipiul Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr.18701 Cluj, nr.top 21896/2 teren în suprafaţă de 2591 mp, s-a subliniat, de asemenea, că în cursul procedurii administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, procedură reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu A.N.R.P. a fost învestită cu emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, ci C.C.S.D.. Pe de altă parte, s-a arătat că A.N.R.P. nu poate reprezenta Statul Român ci C.C.S.D. are această calitate. În subsidiar, recurenta a solicitat, prin raportare la starea de fapt concretă din cauză, respingerea acţiunii reclamantei ca fiind prematur formulată, în condiţiile în care procedura administrativă prevăzută la Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 vizează analizarea, sub aspectul legalităţii respingerii cererii de restituire în natură şi sub aspectul cuantumului pretenţiilor de restituire în echivalent a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 şi soluţionate, fie printr-o dispoziţie ce conţine oferta de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, respectiv data de 25 iulie 2005, fie printr-o decizie/dispoziţie de propunere privind acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, emisă ulterior intrării în vigoare a actului normativ amintit.

Procedurile de transmitere Secretariatului Comisiei Centrale a dosarelor de către entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, însoţite de întreaga documentaţie ce a stat la baza adoptării lor, sunt prevăzute în cuprinsul art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. După primirea dosarelor, pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul C.C.S.D., secretariat asigurat de A.N.R.P., procedează la analizarea dosarelor în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură. Ulterior acestei analize, dosarele în care, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă, vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate în mod aleatoriu de către Comisia Centrală, în vederea întocmirii raportului de evaluare. In baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Ulterior, după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, A.N.R.P. va emite, pe baza acestora şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în acţiuni, iar titlurile de plată vor fi remise Direcţiei pentru Acordarea despăgubirilor în Numerar în vederea efectuării operaţiunilor de plată. Soluţionarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanşării procedurii de acordare a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi nu în baza unei cereri exprimate de persoana îndreptăţită.

Altfel spus, procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu se declanşează prin simpla cerere a persoanei îndreptăţite ci numai după transmiterea dosarelor potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) si (2) din actul normativ amintit. Cât priveşte soluţionarea cererii într-un termen rezonabil, s-a relevat că entitatea competentă în emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, respectiv Comisia Centrală, trebuie să respecte dispoziţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că va emite această decizie numai după parcurgerea tuturor etapelor din procedura administrativă prevăzută de actul normativ amintit, aspect ce include selectarea în baza ordinii stabilite în Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 de către Comisia Centrală a dosarului în vederea transmiterii spre evaluare a imobilului solicitat de către reclamantă. Cu privire la faptul că urmarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare ar depăşi termenul rezonabil de soluţionare a cererii acesteia de acordare la măsuri reparatorii, s-a precizat că aceste aspecte sunt neîntemeiate.

Astfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârile pe care le pronunţă face referiri la faptul că în termenul rezonabil sunt incluse şi procedurile administrative prealabile prevăzute de legile speciale. In cauza supusă judecăţii, dosarul aferent dispoziţiei nr. 1047/2006 a fost transmis de Primăria Municipiului Cluj- Napoca, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 12721/CC, iar ulterior a fost remis aceleiaşi entităţi, întrucât potrivit prevederile pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente nobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale, obiect al unor litigii aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, vor fi predate după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârilor judecătoreşti.

Ulterior, în data de 10 martie 2008 dosarul a fost transmis Secretariatului C.C.S.D. aceasta urmând să parcurgă procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 Pentru aceste considerente, s-a arătat, solicitarea reclamantei privind emiterea unei decizii reprezentând titlul de despăgubire în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 în dosarul având ca obiect acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente mobilelor preluate în mod abuziv, Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Municipiul Ciui-Napoca, înscris în C.F. nr. 18701 Cluj, nr.top 21896/2 teren în suprafaţă de 2591 mp este prematură.

În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursurile sunt nefondate

Prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Cluj-Napoca sub nr. 40506/3/452 din 12 iulie 2001 antecesoarea reclamantei, F.I., decedată la 19 septembrie 2002, a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 2591 mp situat în municipiul Cluj-Napoca. Notificarea a fost soluţionată prin Dispoziţia Primarului Municipiului Cluj-Napoca nr. 1047 din 8 martie 2006 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, având în vedere despăgubirile primite la expropriere, pentru terenul revendicat în suprafaţă de 2591 mp, înscris în C.F. nr. 18701 nr. top 21896/2, în favoarea reclamantei S.R.M., domiciliată în municipiul Cluj-Napoca. Această dispoziţie, împreună cu dosarul întocmit în baza notificării menţionate, au fost transmise Secretariatului C.C.S.D. de către entitatea care a soluţionat notificarea, în speţă Primăria municipiului Cluj-Napoca, fiind înregistrat sub nr. 12721/C/2006.

Reclamanta a transmis pârâtelor, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire expediată la data de 10 septembrie 2007 şi primită de destinatar la data de 12 septembrie 2007, o cerere de urgentare a emiterii unei dispoziţii de acordare a despăgubirilor, la care nu i s-a răspuns până la data introducerii acţiunii în contencios administrativ.

Potrivit prevederilor art. 16 alin. (2) din Titlul VII, Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum unele măsuri adiacente, în forma în vigoare la data înaintării către pârâte a Dispoziţiei nr. 1047 din 8 martie 2006 a Primarului Municipiului Cluj-Napoca precum şi a documentaţiei aferente, notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin .(1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de deciziile/ dispoziţiile emise de entităţile investite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau de regăsite în arhivele proprii, în termen de 10 zile de la data adoptării deciziilor/dispoziţiilor sau, după caz, a ordinelor .

Or, în raport de aceste dispoziţii legale, C.C.S.D. avea obligaţia ca, în termen rezonabil, să procedeze, în condiţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al legii mai sus menţionate, în baza raportului de evaluare, fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. Îndeplinirea acestei obligaţii legale a autorităţii pârâte a fost realizată numai în cursul anului 2008, respectiv prin Decizia nr. 3366 din 10 noiembrie 2008, a C.C.S.D., prin care s-a decis emiterea titlului de despăgubire, în favoarea reclamantei, în cuantum de 2.286.416,55 RON.

Într-adevăr, soluţionarea cererilor de acordare a despăgubirilor rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care Legea nr. 247/2005 nu prevede nici un termen, este necesar a se efectua într-un termen rezonabil.

O asemenea concluzie se impune prin raportare la practica constantă a Curţii europene a drepturilor omului privitoare la acordarea despăgubirilor în ipoteza unei privări de proprietate, aceasta trebuind a fi realizată în aşa manieră încât să nu conducă la crearea unui alt prejudiciu sau, mai precis, la mărirea celui iniţial.

Aşa fiind, dispoziţia legală naţională, luată iniţial prin decizia nr. 2/2006 a C.C.S.D., prin care s-a instituit un sistem aleatoriu de selectare a dosarelor în vederea transmiterii spre evaluare a cuantumului despăgubirilor datorate, era de natură a modifica substanţial şi subiectiv valoarea acestora, cu consecinţa creării unui nou prejudiciu provenit din neemiterea promptă a deciziei administrative prin care se recunoaşte existenţa încălcării dreptului de proprietate al reclamantei, iar această situaţie reprezintă în mod evident o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

De aceea, este legală soluţia instanţei de fond prin care s-a admis acţiunea reclamantei şi, pe temeiul reţinerii refuzului nejustificat al pârâtei de îndeplinire a obligaţiei sale legale prevăzute de art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a dispus obligarea pârâtei C.C.S.D. Bucureşti la emiterea unei decizii reprezentând titlul de despăgubire pentru dosarul înregistrat sub nr. 12721/ CC/2006. Prima instanţă a respins în mod întemeiat excepţia prematurităţii acţiunii reclamantei, invocată de pârâta C.C.S.D., întrucât prin raportare la prevederile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii dispoziţiei nr. 1047/2006 a Primarului Municipiului Cluj-Napoca, obligaţia pârâtei de a emite decizie reprezentând titlul de despăgubire, în termen rezonabil, a subzistat, încă de la data luării în evidenţă a dosarului nr. 12721/CC/2006. De asemenea, instanţa de fond a dat o rezolvare legală, în sensul respingerii ca neîntemeiate, şi excepţiilor lipsei calităţii de reprezentant şi lipsei de calitate procesuală pasivă, invocate de pârâta A.N.R.P., fiind incidente prevederile art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 potrivit cu care A.N.R.P. coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activităţile prevăzute în acte normative speciale, precum şi activităţile necesare implementării legii, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar. Este neîntemeiată solicitarea reclamantei, formulată prin acţiunea în contencios administrativ, respinsă de instanţa de fond şi reiterată prin recurs, de obligare a pârâtelor A.N.R.P. şi C.C.S.D. la plata sumei de 1000 RON cu titlu de penalităţi de întârziere a executării sentinţei de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei şi până la executarea efectivă a sentinţei, în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire în dosarul nr. 12721/CC/2006 pentru imobilul teren înscris în C.F nr.18701 Cluj nr. top 21896/2 în suprafaţă de 2591 mp, în condiţiile în care, în recurs, cum s-a mai arătat, prin Decizia nr. 3366 din 10 noiembrie 2008 a C.C.S.D., s-a emis titlul de despăgubire la care reclamanta era îndreptăţită potrivit legii.

În raport de cele mai sus arătate, apreciind că motivele de recurs invocate de părţi nu sunt întemeiate şi că hotărârea atacată este legală şi temeinică, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondate a recursurilor formulate de reclamanta S.R.M. şi de pârâţii A.N.R.P. şi C.C.S.D. împotriva sentinţei civile nr. 330 din 24 martie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:

Respinge recursul declarat de S.R.M. împotriva sentinţei civile nr. 330 din 24 martie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat. Respinge recursurile declarate de A.N.R.P. şi de C.C.S.D. împotriva aceleiaşi sentinţe civile, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2008.

Companiile de asigurări – obligate la practicarea tarifelor « unisex »

2011-03-20T23:31:00.000+02:00

La data de 1 martie 2011, Curtea Europeană de Justiţie a pronunţat o hotărâre preliminară ca urmare a sesizării sale cu o cerere de pronunţare de către Curtea Constituţională belgiană. Instanţa belgiană a apelat la acest demers după ce fusese investită cu soluţionarea unei cereri pentru anularea unui act normativ naţional care transpune la nivel local dispoziţiile Directivei nr. 113/CE/2007 de aplicare a principiului egaliăţii de tratament între femei şi bărbaţi privind accesul la bunuri şi servicii şi furnizarea de bunuri şi servicii.
„Cuiul lui Pepelea” l-au reprezentat dispoziţiile Art. 5 al. (2) din Directiva nr. 113/CE/2007 care prevăd o derogare de la interdicţia creerii pentru cei asiguraţi a unor diferenţe în ceea ce priveşte primele şi prestaţiile acordate, diferenţe bazate pe sex.
Astfel, derogarea respectivă oferă statelor membre posibilitatea „să autorizeze diferenţe proporţionale în materie de prime şi prestaţii pentru cei asiguraţi, în cazul în care sexul reprezintă un factor determinant în evaluarea riscurilor, pe baza datelor actuariale şi statistice pertinente şi precise”. Conform textului de lege amintit, deciziile statelor membre în acest domeniu urmează să fie reexaminate în termen de 5 ani de la data de 21.12.2007.
Sesizând Curtea Europeană de Justiţie, Curtea Constituţională belgiană a considerat că Art. 5 al. (2) din Directiva nr. 113/CE/2007 este în contradicţie cu dispoziţiile Art. 6 al. (2) ale Tratatului privind Uniunea Europeană, text de lege care garantează egalitatea şi nediscriminarea.
Se pare că aceeaşi opinie a avut-o şi Curtea Europeană de Justiţie atunci când a pronunţat hotărârea preliminară şi a constatat că începând cu 21 decembrie 2012 , Art. 5 al. (2) din Directiva nr. 113/CE/2007 este nevalid.
Cu alte cuvinte, începând cu data de 21 decembrie 2012, statele membre sunt obligate să îşi modifice legislaţia în domeniu şi, pe cale de consecinţă, companiile de asigurări vor fi obligate să practice aceleaşi tarife în ceea ce priveşte poliţele şi prestaţiile de asigurări atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei.
Este de aşteptat ca hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie să producă efecte vizibile şi asupra tarifelor practicate de companiile de asigurări din România, din moment de până în prezent, acestea, uzând de derogarea prevăzută de Art. 5 al. (2) din Directiva nr. 113/CE/2007 – act transpus în legislaţia internă prin O.U.G. nr. 61/2008 – practicau un sistem diferenţiat de tarifare în funcţie sexul asiguratului, sistem bazat pe date statistice care arată că femeile sunt supuse unui risc mai scăzut de a fi implicate în accidente de circulaţie decât bărbaţii.

O motivare interesanta!

2011-02-09T22:03:00.000+02:00

TRIBUNALUL VASLUI
SECŢIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR. 188/A
Şedinţa publică de la 14 Octombrie 2009
Instanţa constituită din:
PREŞEDINTE : DIMA DANIELA
Judecător : NICULACHE LUMINIŢA
Grefier : BODESCU PANSELUŢA
Cu participare procuror : ARMEANU SORIN
Pe rol, la ordine, se află spre soluţionare apelul penal declarat de inculpatul H V, domiciliat în, împotriva sentinţei penale nr. 275 din 12.05.2009 a Judecătoriei Bârlad, pronunţată în dosar nr. 1229/189/2009.
Obiectul cauzei : infracţiunea prev. de art. 87 alin.1 din OUG 195/20002.
La apelul nominal făcut în şedinţă publică se prezintă inculpatul apelant H V asistat de apărător angajat, dl. av. Borca Iosif din cadrul Baroului Constanţa.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că: procedura de citare este legal îndeplinită, apelul a fost declarat în afara termenului prevăzut de art. 363 Cod procedură penală însă hotărârea instanţei de fond a fost comunicată inculpatului la o adresă greşită, apelul a fost motivat în scris, inculpatul a fost audiat la fond iar cauza se află la primul termen de judecată în apel.
S-au verificat actele şi lucrările dosarului, după care:
Instanţa, avînd în vedere că inculpatul apelant şi-a angajat apărător, în persoana dl. avocat Borca Iosif, încetează delegaţia din oficiu a dl. avocat Ouatu Adrian ce va fi indemnizat cu 50 % din valoarea onorariului, respectiv cu suma de 100 lei, potrivit Protocolului încheiat între U.N.B.R. şi Ministerul Justiţiei.
Interpelat, inculpatul H V arată că menţine declaraţiile date până în prezent în cauză şi nu are declaraţii suplimentare de făcut în faţa instanţei de apel.
Solicitînd şi primind cuvântul, reprezentantul parchetului arată că apelul inculpatului a fost declarat în afara termenului prevăzut de art. 363 Cod procedură penală, fiind aşadar tardiv, context în care solicită a fi interpelat inculpatul cu privire la motivele declarării acestui apel în afara termenului legal.
Avînd cuvântul pentru inculpat, dl. avocat Borca Iosif arată că inculpatului i-a fost comunicată hotărârea instanţei de fond la o adresă greşită, respectiv localitatea , ori inculpatul locuieşte în localitatea Ovidiu, dar pe strada . Faţă de acest aspect, apelul a fost declarat în termen legal întrucât inculpatului nu a primit comunicarea hotărârii.
S-a procedat la identificarea inculpatului H V pe baza cărţii de identitate seria nr. emisă de Poliţia oraşului şi s-a constatat că domiciliul consemnat în cartea de identitate este „”.
Avînd cuvântul, reprezentantul parchetului arată că nu insistă în excepţia tardivităţii.
Nefiind alte cereri formulate prealabile dezbaterilor, instanţa constată cauza în stare de judecată şi trece la dezbateri, dînd cuvântul cu privire la apelul formulat.
Avînd cuvântul pentru inculpatul H V, dl. av. Borca Iosif solicită admiterea apelului declarat, desfinţarea hotărârii pronunţaă de instanţa de fond, iar rejudecînd cauza să se constate că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 90 Cod penal pentru a se face aplicarea disp. art. 91 Cod penal. În acest sens se solicită a se avea în vedere că inculpatul se află la prima încălcare a legii iar fapta a fost comisă pe un drum puţin circulat. De altfel, alcoolemia nici nu a fost foarte mare şi probabil ea a fost accentuată de faptul că în acea zi inculpatul nu mâncase. De asemenea, nu trebuie neglijat nici faptul că H V a vrut să ajute pe cineva, el neştiind din timp că în acea zi urma să conducă autoturismul, distanţa parcursă fiind de altfel redusă. Apreciază apărătorul inculpatului că, faţă de circumstanţele comiterii faptei, inculpatul poate beneficia de clemenţă din partea instanţei, solicitîndu-se admiterea apelului în sensul de a se aplica o sancţiune cu caracter administrativ, sancţiune ce ar asigura reeducarea inculpatului.
Avînd cuvântul, reprezentantul parchetului arată că, practic, prin apelul formulat inculpatul H V solicită achitarea sa şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, motivînd sub acest aspect că alcoolemia era de 0,95 g %o, iar drumul pe care s-a circulat era unul de importanţă mai mică, ceea ce ar conduce la un grad de pericol social redus al faptei. Însă, legiuitorul a stabilit din start că infracţiunea dedusă judecăţii este una de pericol, astfel că nu se mai discută pe gradul de pericol social al faptei, acesta fiind prezumat. Este adevărat că circumstanţele comiterii faptei pot conduce la o diminuare a cuantumului pedepsei, însă nicidecum la reducerea gradului de pericol social al faptei comise. În aceste condiţii, instanţa de fond a dat o soluţie legală şi temeinică atunci când a dispus condamnarea inculpatului. Pedeapsa este oricum destul de mică, astfel că nu se poate susţine că nu s-a dat eficienţă prevederilor art. 74 Cod penal, prima instanţă avînd în vedere inclusiv ceea ce s-a susţinut astfel, respectiv faptul că drumul pe care a condus inculpatul era unul puţin circulat. Pentru aceste motive solicită procurorul respingerea ca nefondat a apelului declarat de inculpatul H V şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Avînd ultimul cuvânt, inculpatul apelant H V lasă la aprecierea instanţei soluţionarea apelului.
S-au declarat dezbaterile închise, cauza fiind lăsată în pronunţare
Ulterior deliberării,
T R I B U N A L U L,
Asupra apelului declarat constată:
Prin Rechizitoriul nr.4371/P/2008 din data de 12.03.2009, al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bârlad, în temeiul art.262 pct. 1 lit. a din C. proc. pen., s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului H V pentru comiterea unei infracţiuni prev. şi ped. de art. 87 alin.1 din O.U.G. 195/2002, modificată prin O.G. 63/2006, reţinându-se că acesta, la data de 08.11.2008, a condus pe drumurile publice, un autovehicul în condiţiile în care prezenta o îmbibaţie etilică peste limita legală.
Potrivit prevederilor art.264 C.pr. pen., rechizitoriul, verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei conform art.264 alin. 3, împreună cu dosarul cauzei a fost înaintat Judecătoriei Bârlad, pe rolul căreia a fost înregistrat dosarul nr. 1229/189/2009 din 27 martie 2009.
Procedându-se la judecarea cauzei, prin sentinţa penală nr.275/12.05.2009 a Judecătoriei Bârlad, s-au hotărât următoarele:
Condamnarea inculpatului H V, la 4 ( patru) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzuta de art. 87 al. 1 din OUG 195/2002, modificată şi republicată, cu aplicarea art. 74 şi 76 lit. d Cod penal
S-au aplicat inculpatului disp. art.71 şi 64 lit. a, teza II şi b Cp.
S-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
S-a fixat termen de încercare 2 ani şi 4 luni.
S-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 Cp.
S-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii.
A fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 250 lei cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele :
La data de 08.11.2008 , împreună cu soţia şi părinţii săi, inculpatul s-a deplasat cu autoturismul, în com Iveşti, jud Vaslui, la nişte cunoştinţe pentru rezolvarea unor probleme personale loc unde a consumat băuturi alcoolice. La întoarcere în com. Tutova, în jurul orei 1805, inculpatul a fost oprit în trafic de organele de poliţie rutieră pentru control. Acesta a fost supus testului de respiraţie, rezultând o concentraţie de 0,42 mg/l alcool pur în aerul expirat. Inculpatul a fost condus apoi la Spitalul municipal de Urgenţă „Elena Beldiman” Bârlad unde i s-au recoltat două probe biologice de sânge, la un interval de o oră, valorile fiind de 0,95 g% alcool pur în sânge la prima probă şi de 0,90 g % alcool pur în sânge la a doua probă.
La solicitarea inculpatului s-a efectuat un calcul retroactiv. Conform raportului de expertiză, la ora 1805, când a fost depistat în trafic de organele de poliţie, inculpatul avea o alcoolemie de 0,95 g % – 1,00g %.
Situaţia de fapt a fost stabilită pe baza următoarelor mijloace de probă: procesul verbal de constatare, rezultatul alcooltestului, buletinul de analiză toxicologică-alcoolemie, raportul de expertiză medico legală nr.980/12.12.2008, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, coroborate cu declaraţiile inculpatului care a recunoscut săvârşirea faptei şi procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală.
În drept, fapta inculpatului de a conduce pe drumurile publice, în data de 08.11.2008 un autovehicul având o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev de art.87 al.1 din OUG 195/2002 republicată.
Inculpatul a cooperat cu organele de anchetă şi a ajutat la stabilirea adevărului. Nu este cunoscut cu antecedentele penale şi a regretat săvârşirea faptei.
Aceste aspecte au fost reţinute ca circumstanţe atenuante prev de art.74 lit.c Cod penal, situaţie în care s-a dat eficienţă disp.art.76 lit. d Cod penal, pedeapsa fiind coborâtă sub minimul special de 1 an închisoare prevăzut de lege.
Având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.81 Cod penal, instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar potrivit art.82 Cod penal a fixat termen de încercare 2 ani la care s-a adăugat cuantumul pedepsei aplicate.
Împotriva sentinţei, cu respectarea termenului prevăzut de art. 363 din C.pr. pen., prin cererea motivată din data de 9 septembrie 2009, a declarat apel inculpatul H V .
În motivarea apelului , prin memoriul depus la dosarul cauzei la data de 8 oct.2009, inculpatul a solicitat desfiinţarea sentinţei şi aplicarea prevederilor art.90 şi 91din C.penal, referitoare la înlocuirea răspunderii penale, deoarece nu este consumator de băuturi alcoolice, împrejurarea că probele biologice au constatat o concentraţie peste limita legală fiind determinată de împrejurarea că în ziua respectivă nu mâncase. A mai arătat că, deşi consumase un pahar cu vin, era perfect lucid, motiv pentru care s-a şi urcat la volanul autoturismului .
Apelantul a mai susţinut în favoarea sa împrejurarea că a recunoscut şi regretat fapta comisă şi că o eventuală condamnare, chiar şi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, îi aduce grave prejudicii, fiind şofer ,,de meserie”, se ocupă de aprovizionarea societăţii pe care o administrează.
Examinând cauza şi judecata instanţei de fond sub aspectul problemelor de fapt şi de drept invocate şi sub toate aspectele ei, conform art.371 alin.2 din C.pr. pen., tribunalul constată că apelul formulat este fondat pentru motive ce vor fi arătate în continuare:
Văzând probatoriul cauzei, la administrarea căruia au fost respectate dispoziţiile procedurale, se constată că în mod corect s-a reţinut că inculpatul se face culpabil de comiterea unei fapte prevăzute de art. 87 alin.1 din O.U.G. 195/2002, constând în aceea că, la data de 08.11.2008, a condus pe drumurile publice un autovehicul, în contextul în care prezenta o îmbibaţie etilică ce depăşeşte limita legală.
Activitatea ilicită a inculpatului a fost reţinută în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză. Acesta a recunoscut săvârşirea faptei, recunoaştere ce se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză şi la care instanţa a făcut referire.
Tribunalul reţine însă că fapta comisă de inculpat, prin conţinutul ei concret şi prin atingerea minimă adusă valorilor sociale apărate de legea penală, nu prezintă gradul de pericol social specific unei infracţiuni, aşa încât, pentru atingerea scopului legii penale să fie necesară aplicarea unei pedepse, resocializarea inculpatului putând fi realizată prin aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.
Tribunalul evidenţiază faptul că infracţiunea prev. de art. 87 alin.1 din O.U.G.195/2002, ca de altfel şi celelalte infracţiuni rutiere, este o infracţiune de pericol, care nu produce o lezare a valorilor ocrotite, ci creează o stare de primejdie asupra siguranţei pe drumurile publice.
În raport de această chestiune, există opinii, cum este şi cea exprimată de reprezentantul Ministerului Public în combaterea motivelor de apel, potrivit cărora sancţionarea administrativă a faptelor prevăzute de O.U.G.195/2002 nu este admisibilă, în opera de aplicare a dreptului neputându-se aprecia asupra inexistenţei pericolului, din moment ce legiuitorul a stabilit că prin simpla punere în primejdie a valorilor sociale, faptele sunt grave şi constituie infracţiune.
Tribunalul nu îmbrăţişează acest punct de vedere pentru următoarele motive:
Conducerea pe drumurile publice a unor autovehicule de către persoane care, aflându-se sub o accentuată influenţă a băuturilor alcoolice şi care, astfel, nu mai sunt în plenitudinea aptitudinilor fizice şi psihice, dau naştere unei stări periculoase pentru securitatea circulaţiei. Drept urmare, prin încriminarea prev. de art.87 alin.1 din O.U.G.195/2002, legiuitorul a urmărit ocrotirea acestor valori sociale.
Văzând textul incriminator, din care rezultă că se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani închisoare, fapta de a conduce pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie etilică de peste 0.80 g/l alcool pur în sânge, se observă că legiuitorul a înţeles să facă o deosebire cantitativă, în funcţie de gradul în care sunt puse în pericol valorile sociale apărate.
Această deosebire cantitativă, rezultată din stabilirea unei limite a concentraţiei etilice, a fost transformată într-o deosebire calitativă constând în introducerea faptei în sfera ilicitului penal sau lăsarea în afara acesteia şi sancţionarea ei ca o simplă contravenţie.
Se observă astfel că însuşi legiuitorul a apreciat pericolul abstract al faptei ca având aptitudinea de a cunoaşte capacităţi diferite de afectare a valorilor sociale ocrotite, în funcţie de concentraţia de alcool pe care o prezintă autorul. Acest lucru este firesc şi rezultă din împrejurarea că afectarea aptitudinilor fizice şi psihice pe care le presupune conducerea în siguranţă a autovehiculelor este direct proporţională cu gradul de îmbibaţie etilică. Aceasta, evident, dacă se are în vedere acelaşi subiect, deoarece gradul de tulburare psihofiziologică este influenţat şi de diferiţi alţi factori ce ţin de fiecare subiect în parte. Tocmai aceste ultime aspecte conferă posibilitatea instanţei de judecată ca în operaţiunea de stabilire a gradului de pericol concret să observe în ce măsură au fost afectate valorile apărate prin încriminare.
Drept urmare, sancţionând administrativ o astfel de faptă nu înseamnă a o califica drept lipsită de pericol, ci reprezintă rezultatul unei diferenţieri ,,cantitative’’ a pericolului, diferenţiere care-şi regăseşte efectul în natura reacţiei sociale, care trebuie să fie proporţională.
Potrivit art. 181 alin.2 C.pen., la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele desăvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce precum şi de persoana şi conduita făptuitorului .
Referitor la cauza ce face obiectul prezentului dosar, tribunalul constată că inculpatul, posesor al permisului de conducere, categoria B, de la data de 7.03.2002, la data de 8.11.2008, după ce a consumat 500 ml. vin de ţară, fără să fi mâncat, s-a urcat la volanul autoturismului pe care l-a condus, de la domiciliul unor cunoştinţe din localitatea Iveşti, spre localitatea Tutova, fiind oprit în trafic de echipajul de poliţie pe D/243 A, pe raza satului Iveşti.
Probele ştiinţifice au demonstrat că la momentul depistării în trafic, inculpatul ar fi putut avea o concentraţie de alcool de 0,95 – 100 g ‰ , cu 0,15 – 0,20 g peste limita legală.
Deşi concentraţia etilică este una foarte aproape de pragul stabilit de legiuitor, ceea ce ar indica un grad redus de periclitare a siguranţei circulaţiei, trebuie arătat că acest fapt obiectiv, în funcţie de diverşi alţi factori, după cum s-a arătat, poate să releve un pericol foarte grav. De aceea este necesară verificarea faptului dacă speţa de faţă pune în evidenţă existenţa unor asemenea situaţii.
Inculpatul a învederat că s-a urcat la volan în contextul în care era ,,perfect lucid”, că intoxicaţia alcoolică nu a avut influenţă asupra însuşirilor sale psihice.
În verificarea acestor susţineri, se observă că însemnările făcute în Buletinul de examinare clinică, însoţitor al prelevării probelor biologice, confirmă aceste apărări. Rezultă astfel că inculpatul, la momentul examinării, era sub influenţa alcoolului şi prezenta halenă alcoolică, dar manifestările neurologice şi psihice indicau un grad minim de afectare a abilităţilor de conducere. Acesta şi-a păstrat echilibru la întoarcerea bruscă, a executat probele cu precizie şi relativ cu precizie, avea o vorbire clară, o comportare ordonată, era orientat în timp şi spaţiu, prezenta o atenţie concentrată şi o judecată coerentă.
Toate acestea demonstrează faptul că aptitudinile fizice şi psihice pe care le presupune conducerea în siguranţă a autovehiculului erau păstrate sau, mai exact, minim afectate, în având în vedere că proba „indice – nas” a fost executată „relativ cu precizie”, ceea ce indică o anume afectare.
Gradul de influenţare a aptitudinilor oferă informaţii cu privire la gradul în care au fost puse în primejdie valorile sociale ocrotite, şi anume, siguranţa circulaţiei. Desigur, gradul de tulburare psihofiziologică nu are nicio înrâurire asupra existenţei faptei penale şi a răspunderii. De altfel, legiuitorul nu a prevăzut o asemenea împrejurare printre condiţiile incriminării sau ale răspunderii. Ea este observată, analizată şi reţinută în operaţiunea de stabilire a gradului concret al pericolului social, a gradului în care au fost puse în primejdie valorile sociale .
Văzând toate acestea, tribunalul concluzionează că gradul de periclitare a valorilor sociale de către inculpatul H V este unul minim şi insuficient pentru ca fapta să constituie infracţiune.
Pe lângă toate aceste motive, care converg spre concluzia că nu este oportună aplicarea unei pedepse, sunt de evidenţiat şi aspectele ce vizează persoana inculpatului şi conduita pe care acesta a adoptat-o .
Inculpatul se află la prima încălcare a legii penale, nefiind cunoscut cu antecedente penale, aspect ce rezultă din fişa de cazier aflată la fila 41 a dosarului de urmărire penală. Acesta este angajat al firmei S.C. Cl H.R.L., în calitate de şofer şi responsabil cu aprovizionarea, aspect dovedit cu Contractul individual de muncă nr., înregistrat în evidenţele I.T.M.Constanţa, sub nr., precum şi cu Actul adiţional nr. înregistrat la aceiaşi instituţie, sub nr..
El este cunoscut ca fiind un om muncitor şi care nu obişnuieşte să consume alcool, decât în anumite ocazii , este căsătorit, are o fetiţă în vârstă de 14 ani şi se îngrijeşte de familie, aspecte revelate de martorul M V M ( decl. aflată la fila 9 a dos. instanţei de fond). În cursul procesului penal inculpatul a manifestat o atitudine de recunoaştere şi regret a faptei comise.
Toate acestea evidenţiază faptul că inculpatul a săvârşit acţiunea ilicită datorită unui complex de împrejurări ce au contribuit să se abată de la conduita sa obişnuită care este una conformă normelor de convieţuire socială.
Cum şi caracteristicile unei persoane ce săvârşeşte o faptă penală prezintă o deosebită importanţă pentru determinarea gradului concret de pericol social şi pentru stabilirea unei sancţiuni eficiente, tribunalul, coroborând toate elementele obiective şi subiective ale cauzei, concluzionează că aplicarea unei sancţiuni administrative, respectiv amenda în cuantum de 1000 lei, este suficientă atingerii scopului legii penale.
Cât priveşte solicitarea inculpatului de a se dispune înlocuirea răspunderii penale, tribunalul observă că această instituţie este inadmisibilă în cauză, ea fiind aplicabilă în situaţia săvârşirii unei fapte care constituie infracţiune, ceea ce nu este cazul, acţiunea ilicită analizată neîndeplinind condiţia referitoare la gradul de pericol social. De asemenea nu este realizată nici condiţia prevăzută de art.90 alin.1 lit. a din C. penal, referitoare la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, care trebuie să fie de cel mult un an sau amendă.
Verificând actele procesuale efectuate în cursul desfăşurării procesului penal, se constată că au fost respectate dispoziţiile legale a căror încălcare este sancţionată potrivit art. 197 alin.2 din C. poc. pen., cu nulitatea absolută.
De asemenea, nu au fost identificate încălcări ale celorlalte dispoziţii legale ce reglementează desfăşurarea procesului penal, încălcări prin care să se fi adus vreo vătămare şi care să fi fost invocate la momentele stabilite de art.197 alin 4 din C.proc.pen, respectiv, ,,în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă’’.
Drept urmare, tribunalul va admite apelul, conform art. 379 pct. 2 lit. a din C.proc. penală, aşa încât, rejudecând, va dispune achitarea şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ în cuantum de 1.000 (una mie) lei inculpatului H V, pentru săvârşirea faptei prev. de art. 87 alin.1 din OUG 195/2002. Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi va înlătura dispoziţiile contrare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite apelul declarat de inculpatul H V, domiciliat în localitatea, împotriva Sentinţei penale Nr.275/12.05.2009 a Judecătoriei Bârlad, pe care o desfiinţează în parte:
Rejudecînd, în baza disp. art. 11 pct.2 lit.a rap. la art. 10 lit.b ind.1 Cod procedură penală şi art. 18 ind.1 şi art. 91 lit.c Cod penal, dispune achitarea şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ în cuantum de 1.000 (una mie) lei inculpatului H V, CNP , pentru săvârşirea faptei prev. de art. 87 alin.1 din OUG 195/2002.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi înlătură dispoziţiile contrare.
Cheltuielile judiciare avansate în apel rămân în sarcina statului.
Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la pronunţare .
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 14 octombrie 2009.
PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
Dima Daniela Niculache Luminiţa Bodescu Panseluţa

Legea 202/2010 şi Codul rutier

2011-01-12T23:12:00.000+02:00

Pentru că recenta Lege privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (Legea nr.202/2010) începe să fie aplicată la nivelul instanţelor de judecată, producându-şi primele efecte juridice, m-am gândit să vă supun atenţiei modificările aduse de acest act normativ asupra O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (cunoscută de către cei mai mulţi dintre dumneavoastră drept Codul rutier).

Cum plângerile împotriva proceselor verbale de contravenţie întocmite în baza O.U.G. nr. 195/2002 sunt poate cele mai numeroase cauze cu care sunt investite judecătoriile, am considerat necesar să mă opresc asupra noutăţilor aduse de Legea nr. 202/2010 în materie.

Conform Art. X din Legea privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (text de lege modificator al Art. 118 din O.U.G. nr. 195/2002) hotărârile prin care judecătoriile soluţionează plângerile contravenţionale sunt definitive şi irevocabile.

Aşadar, dacă până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 hotărârile pronunţate de judecătorii în cauze având ca obiect plângeri contravenţionale puteau fi atacate cu recurs, în lumina noilor reglementări, sentinţele pronunţate de judecătorii în materia contravenţiilor rutiere rămân definitive şi irevocabile, împotriva acestora nemaiputând fi exercitată nicio cale de atac.

Luând în considerare faptul că recursul exercitat împotriva unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie contravenţională constituia un mijloc de control şi uneori, chiar de rectificare a numeroaselor neregularităţi şi erori intervenite atât cu ocazia întocmirii procesului verbal de contravenţie de către agentul constatator cât şi cu ocazia judecării plângerii în primă instanţă, demersul luat de legiuitor este dezaprobat de mulţi specialişti in drept.

De altfel, prin eliminarea recursului din materia contravenţiilor rutiere se creează premise ce pot determina încălcarea anumitor prevederi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, mai precis, a Art. 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) şi a Art. 13 din Convenţie (dreptul la un recurs efectiv).
Pe de altă parte, privite prin prisma jurisprudenţei şi a viziunii Curţii Europene a Drepturilor Omului care asimilează domeniul contravenţionalului sferei de drept penal, s-ar putea conchide că modificările aduse Art.118 din O.U.G. 195/2002 contravin chiar şi Protocolului nr. 7 la Convenţie, datorită nerespectării dreptului la două grade de jurisdicţie.

Diminuarea salariilor bugetarilor cu 25%- ilegală

2010-11-13T14:11:00.000+02:00

Vă prezentăm alăturat textul sentinţei pronunţate de Tribunalul Vâlcea-secţia Conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care se constată ilegalitatea diminuării cu 25% a salariului bugetarilor, diminuare ce a fost permisă de Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Aşteptăm cu interes să vedem ce se va întâmpla în recurs, mai ales că acesta se va judeca la Curtea de Apel Piteşti!

http://www.avocatnet.ro/UserFiles/articleFiles/motivare_11111614.pdf

"In dubio pro reo" în materie contravenţională

2010-10-26T19:02:00.000+03:00

"Îndoiala profită învinuitului" reprezintă situaţia juridică în care atunci când nu se poate stabili cu certitudine vinovăţia unei persoane pentru săvârşirea unei fapte penale, nu se poate angaja nici răspunderea acesteia.

Principiul este întâlnit cel mai frecvent în cauzele penale, având ca finalitate achitarea inculpatului datorită dubiului rezultat din probele administrate în ceea ce priveşte vinovăţia acestuia; regula enunţată constituie şi un instrument care asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie, aşa cum aceasta este reglementată de Art. 5 2 C.p.p., şi pe cale de consecintă a dreptului la un proces echitabil.

Deşi caracteristic dreptului penal, principiul "in dubio pro reo" poate interveni şi în diverse cauze care aparţin altor domenii de drept.

Astfel, în ultima perioadă, acest raţionament începe să fie aplicat cu succes şi în materie contravenţională, conducând la exonerarea de răspundere a contravenienţilor, datorită îndoielii în ceea ce priveşte vinovăţia acestora.

Deşi O.G. nr. 2/2001 circumscrie materia contravenţiilor normelor de procedură civilă, din ce în ce mai mulţi magistraţi adoptă viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului care asimilează acest domeniu - caracterizat de încălcarea unor norme şi de pedepsirea faptei prin aplicarea sancţiunii contravenţionale, dreptului penal.

În acest sens, vă prezentăm o parte din motivarea unei sentinţe pronunţate de Judecătoria Haţeg în soluţionarea unei plângeri contravenţionale împotriva unei amenzi aplicate pentru depăşirea vitezei legale, sentinţă care a rămas definitivă prin nerecurare:

"....în cazul constatării contravenţiilor cu ajutorul mijloacelor de măsurare, înregistrările fac parte integrantă din procesul-verbal, astfel că, întrucât înregistrarea făcută în mod legal nu corespunde cu cele consemnate de agentul constatator, instanţa va reţine că în cauză există un dubiu care nu poate fi înlăturat prin administrarea altor probe, dubiu care profită făptuitorului, respectiv petentului, potrivit principiului in dubio pro reo, principiu complementar prezumţiei de nevinovăţie.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii). Or, în cauză, însăşi constatarea faptei de către agentul de poliţie s-a bazat pe probe îndoielnice şi neconforme cu normele aplicabile, după cum s-a reţinut deja.
Faţă de cele ce preced, instanţa va admite plângerea contravenţională formulată şi va anula, pe cale de consecinţă, procesul verbal atacat." -Sentinţa Civilă Nr. 894/28.11.2009, Judecătoria Haţeg

Hotărârea pilot în cauza Atanasiu şi alţii contra României

2010-10-21T00:30:00.000+03:00

În data de 12.10.2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat prima hotărâre pilot împotriva statului român, în cazul Atanasiu şi alţii contra României.

Constatând că în speţa respectivă au fost încălcate dispoziţiile Art.6 al. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi Art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea suspendă judecarea tuturor cauzelor similare pe care le are pe rol, pentru o durată de 18 luni, timp în care România este obligată să revizuiască întreaga legislaţie în materia proprietăţii, cu scopul respectării textelor de lege amintite mai sus.

Deşi România a fost sancţionată de CEDO de nenumărate ori, mai ales în sfera respectării dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la proprietate, hotărârea pronunţată în cauza de faţă reprezintă poate cea mai gravă condamnare a statului român de până in prezent.

Trecând peste valoarea ridicată a despăgubirilor pe care statul român este obligat să le plătească petentelor ( 65 000 de euro şi respectiv 115 000 de euro), România este constrânsă să reformeze legislaţia în materia proprietăţii, făcând-o funcţională, într-un interval de timp determinat- 18 luni -, în caz contrar, riscând sancţiuni mai grave.

Accesând linkul de mai jos, veţi putea citi hotărârea în original, în limba engleză:

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?action=html&documentId=875393&portal=hbkm&source=externalbydocnumber&table=F69A27FD8FB86142BF01C1166DEA398649

Verificarea legalităţii prelevării probelor biologice în vederea determinării alcoolemiei

2010-09-23T23:36:00.000+03:00

Având pe rol o cauză cu obiectul "infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice"-Art. 87 al.1 din OUG 195/2002, adică mai "pe româneşte", conducerea de autoturisme sub influenţa băuturilor alcoolice - peste 0,80 la mie -, mi-a venit ideea să contest în faza de cercetare judecătorească legalitatea probelor biologice prevelate conducătorului auto la spital.
Mi-au atras atenţia două acte normative în domeniu, si anume: NORMA METODOLOGICĂ nr.0 din 10.04.2006 privind prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii intoxicatiei etilice si a stării de influenţă a produselor ori substanţelor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora asupra comportamentului conducătorilor de autovehicule şi tramvaie şi ORDINUL Nr. 1.301 din 20 iulie 2007 al Ministerului Sănătăţii pentru aprobarea Normelor privind funcţionarea laboratoarelor de analize medicale.
Raportându-mă la prevederile acestor acte normative, am cerut instanţei de judecată, pe teza probatorie a situaţiei de fapt, emiterea unei adrese către S.J.M.L. Argeş, prin care aceasta să solicite remiterea la dosarul cauzei a următoarelor înscrisuri:
- factura în baza căreia a fost achiziţionat kitul utilizat şi certificatul de omologare al acestuia;
-certificatul de omologare, buletinul de verificare metrologică şi contractul de întreţinere/service ale aparatului analizor utilizat în laborator (conform Art. 17 al. 1,2 şi 3 din Anexa nr.1 la ORDINUL Nr. 1.301 din 20 iulie 2007 al Ministerului Sănătăţii pentru aprobarea Normelor privind functionarea laboratoarelor de analize medicale).
Această probă a fost încuviinţată în totalitate de instanţă care a considerat-o utilă şi pertinentă.

Arestul preventiv-caracter obligatoriu sau excepţional?

2010-07-14T20:45:00.000+03:00

1 Pentru ca procesul penal să îşi atingă cu succes finalitatea (descoperirea adevărului, pedepsirea făptaşului şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni), legiuitorul a stabilit o serie de instituţii şi instrumente juridice, sintetizate în actele normative specifice legislaţiei penale.
De o complexitate mai mare decât cea a procesului civil şi mai “exact”, parcursul procesului penal este expus în mod detaliat şi analitic în Codul de Procedură Penală, în conţinutul acestui act normativ fiind prezentate fazele procesului penal în sine, instituţiile şi organele competente şi procedurile prin intermediul cărora sunt duse la îndeplinire unele măsuri.
Oprindu-ne asupra acestei ultime categorii, aceea a mijloacelor procesuale, deşi considerate de către unii specialişti în drept demersuri adiacente procesului penal în sine , opinăm că măsurile preventive prevăzute de Art. 136 1 al.1 C.p.p deţin un rol important, dintre acestea, arestul preventiv fiind cea care determină cele mai multe discuţii în doctrină.

2 Pentru a realiza o prezentare cât mai elocventă a instituţiei de mai sus, şi pentru a-i evidenţia importanţa, se impune ca pentru început, să ne raportăm la modalitatea în care Codul de Procedură Penală reglementează măsura arestului preventiv.
Astfel, realizând o succintă analiză a prevederilor legale, constatăm că arestarea preventivă a învinuitului sau a inculpatului poate fi luată în situaţia în care sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- dacă sunt probe şi indicii temeinice că acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală » şi există cel puţin vreunul dintre indiciile prevăzute de Art. 148 al.1 C.P.P.
Măsura arestului preventiv se dispune numai de către instanţa de judecată pe baza propunerii procurorului, şi numai după ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător, de procuror şi de instanţa de judecată.
În cazul în care invinuitul sau inculpatul este minor, Codul de Penală impune anumite limite şi condiţii speciale în care poate fi aplicată măsura arestului preventiv, aceste aspecte fiind reglementate de Art. 160 lit.e-h C.P.P.
Trebuie reţinut şi că măsura are un caracter provizoriu, Codul de Procedură Penală stabilind şi care poate fi durata maximă a acesteia. Astfel, în cazul în care o persoană are calitatea de învinuit, măsura arestului preventiv nu poate avea o durată mai mare de 10 zile. În cazul în care persoana respectivă are calitatea de inculpat, măsura arestului preventiv nu poate depăşi intervalul maxim de 30 de zile, fiind exceptate cazurile în care se dispune prelungirea ei în condiţiile legii.
Tot în spiritul consolidării caracterului provizoriu al măsurii arestului preventiv, legiuitorul stabileşte şi care poate fi durata maximă totală a acesteia în cursul urmăririi penale, neputându-se depăşi perioada de 180 de zile . Din aceleaşi considerente este introdusă şi obligaţia instanţei de judecată de a verifica periodic legalitatea şi temeinicia stării de arest a inculpatului pe parcursul cercetării judecătoreşti. Intervalul maxim de timp la care instanţa este obligată să efectueze această verificare este de 60 de zile.

3. Raportându-ne la situaţiile, condiţiile şi modalităţile în care se aplică măsura arestului preventiv, putem conchide că această instituţie se constituie într-o adevărată garanţie a desfăşurării în deplină normalitate a procesului penal, înlăturându-se posibilitatea ca cel cercetat să se poată sustrage de la urmărirea penală sau cercetarea judecătoarească, să poată zădărnici aceste proceduri, sau să săvârşească noi infracţiuni.
Privit din această perspectivă, arestul preventiv devine aparent poate « cea mai eficientă » măsură preventivă şi pe cale de consecinţă, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată au tendinţa de a face uz de acest mijloc procedural din ce în ce mai frecvent.
Deşi Art. 148 al.1 C.P.P concretizează cât se poate de clar şi enumeră limitativ situaţiile în care se impune aplicarea măsurii arestului preventiv, trasând practic instanţelor de judecată obligaţia de a identifica şi de a aprecia indiciile, situaţiile, datele care determină necesitatea aplicării acestei măsuri, nu de puţine ori, instanţele investite cu soluţionarea cererilor în materia arestului preventiv procedează la o cercetare superficială şi la aprecieri de ordin general a situaţiei de fapt, fără a mai verifica dacă, în cazul respectiv, sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de articolul de lege citat mai sus.
Se ajunge astfel la situaţia în care arestul preventiv este aplicat în mod nejustificat şi excesiv, utilizarea acestui mijloc de prevenţie fiind identificată în situaţii în care alte măsuri procesuale, cum ar fi obligaţia de a nu părăsi ţara sau localitatea, s-ar solda cu mai mult succes.
Uneori, această atitudine a jurisdicţiilor naţionale contravine în mod evident însăşi naturii măsurilor preventive ca instituţii de drept în sensul că aceasta trebuie să se întemeieze pe « interferenţa manifestată în orice domeniu de reglementare între limitele fixate de lege şi posibilităţile de exercitare a drepturilor subiective în cadrul ordinii juridice, limite determinate atât de cerinţele generale ale societăţii cât şi de trăsăturile specifice domeniului de relaţii sociale la care se referă. »

4. Aplicarea excesivă a arestului preventiv (determinată uneori de superficialitatea instanţelor de judecată iar alteori poate şi de « excesul de zel » al magistraţilor) nu constituie o trăsătură caracteristică dreptului procesual penal român, aceasta căpătând valenţele unui fenomen general, semnalat în jurisprudenţa multor state europene.
O dovadă în acest sens o constituie plângerile înaintate Curţii Europene a Drepturilor Omului având ca obiect printre altele şi contestarea arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, situaţii care au dus la condamnarea unui număr mare de state.

5. Revenind asupra jurisprudenţei române în materia arestului preventiv, vom aminti câteva cazuri de notorietate care au dus la sancţionarea statului de către CEDO: cauza Pantea contra României, cauza Mihuţă contra României, cauza Konolos contra României.
În cauza Pantea contra României – cauză în care petentul Alexandru Pantea s-a adresat jurisdicţiei europene, reclamând ilegalitatea măsurii arestului preventiv la care fusese supus – analizând cererea petentului şi interpetând prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, Curtea reiterează obligaţia instanţei de judecată « de a examina circumstanţele care militează pentru şi contra menţinerii arestării preventive, de a se pronunţa potrivit criteriilor juridice asupra existenţei unor motive temeinice care să justifice menţinerea arestării şi, în absenţa lor, de a dispune punerea în libertate . »
Reţinând aceste aspecte şi confirmând nelegalitatea arestului preventiv la care fusese supus petentul, Curtea statuează că s-a încălcat Art. 5 din Convenţie.
Mergând mai departe cu analiza modalităţii în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului abordează măsura arestului preventiv, constatăm că problematica legalităţii acestuia a reprezentat şi obiectul cauzei Mihuţă contra României.
Analizând cererea introdusă de petent, CEDO statuează că “instanţa a menţinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune stereotipe, care repetă de-a lungul timpului aceleaşi criterii, conform aceleiaşi formule. Or, o astfel de justificare nu este conformă cerinţelor prevăzute la art. 5 § 3 din convenţie.”
Pe de altă parte, Curtea constată şi că “art. 5 § 3 din convenţie impune instanţelor naţionale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională.”
Viziunea Curţii este completată cu succes şi de aprecierile pe care aceasta le face în cauza Konolos contra României, în sensul înlăturării „arbitrariului” din conţinutul elementelor arestului preventiv, în caz contrar încălcându-se din nou Articolul 5 din Convenţie.

6. Deşi cauzele cu care este investită Curtea în sfera ilegalităţii măsurii arestului preventiv sunt mult mai numeroase, cele trei speţe amintite mai sus evidenţiază cât se poate de clar modalitatea în care jurisdicţia de la Strasbourg percepe această măsură privativă de libertate, ea fiind privită ca un mijloc procesual de care instituţiile abilitate pot face uz numai în mod cu totul justificat şi numai în condiţiile legii (cea internă dar mai ales cea internaţională, care guvernează legislaţia internă).
În caz contrar, se naşte posibilitatea creerii anumitor situaţii care să determine încălcarea Articolelor 5 ( dreptul la libertate şi siguranţă) şi 6 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

7. După cum am văzut în prima parte a lucrării, legislaţia internă, prin prevederile Art. 148 al.1 C.P.P. delimiteaza sfera de aplicabilitate a măsurii arestului preventiv, statuând foarte clar care sunt situaţiile în care aceasta poate fi aplicată şi care sunt subiecţii cărora ea poate fi aplicată.
Astfel, din interpetarea textului de lege citat mai sus, rezultă, fără posibilitate de tăgadă, că arestul preventiv nu poate fi aplicat în orice cauză penală, pentru orice faptă şi oricărui inculpat sau învinuit, luarea măsurilor preventive în general, constituind „o facultate la dispoziţia organelor judiciare, întrunirea condiţiilor neconducând automat la luarea măsurilor de prevenţie, indiferent de care măsură este vorba” .
De asemenea, tot prevederile Art. 148 al.1 C.P.P. impun în mod indirect instanţelor de judecată, obligaţia de a face uz de rolul lor activ în particularizarea fiecărui caz, cu scopul de a identifica, sau nu, criteriile sau situaţiile prevăzute de acelaşi text de lege, şi, pe cale de consecinţă cu finalitatea de a stabili, dacă se impune, sau nu, aplicarea măsurii arestului preventiv.
Aşadar, cu toate că cel puţin în plan teoretic, se poate spune că problematica arestului preventiv a fost tranşată de legiuitor în mod corect (ca o măsură nu obligatorie ci având caracter special), situaţia este cu totul diferită la nivelul jurisprudenţei instanţelor interne în această materie, unde uneori identificăm o aplicare defectuoasă a acestui mijloc procesual.

8. Necesitatea utilizării măsurii arestului preventiv cu moderaţie, doar atunci când legea permite acest lucru şi când situaţia de fapt o cere, este confirmată, după cum am constatat pe parcursul prezentei lucrări, şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Deşi această sarcină ar trebui să fie însuşită de instanţele din România, jurisdicţia europeană, conferă ea însăşi instituţiei arestului preventiv interpretări juridice, cu respectarea prevederilor Articolelor 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Raţiunea utilizată de către Curte şi care ar trebui îmbrăţişată şi de celelalte instanţe europene, este aceea că măsurile preventive constituie, într-adevăr, adevărate garanţii ale înfăptuirii procesului de justiţie; cu toate acestea, particularizând conceptul strict asupra arestului preventiv, constatăm că aplicarea sa trebuie, într-adevăr, să asigure desfăşurarea cu succes a procesului penal, în acelaşi timp, utilizarea sa fiind limitată de respectarea Articolelor 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constituind principii de bază ale oricărui sistem juridic democratic, dreptul la libertate şi siguranţă şi dreptul la un proces echitabil nu pot fi încălcate sau îngrădite decât în condiţiile prevăzute de lege, uneori chiar cu riscul prejudicierii efectuării urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti, determinată de imposibilitatea luării măsurii arestării preventive împotriva învinuitului sau inculpatului-dacă legea nu permite acest lucru.
Astfel, raportându-ne la modalitatea în care instituţia arestului preventiv este reglementată de Codul de Porcedură Penală român, la modalitatea în care instanţele interne aplică această măsură dar mai ales la interpretările din jurisprudenţa CEDO în domeniu, putem conchide că acest mijloc procesual nu are în nici un caz caracter obligatoriu, comportând mai curând valenţele unei măsuri excepţionale, a cărei aplicare trebuie să îmbine scopul de prevenţie şi de descoperire a adevărului cu respectarea drepturilor subiective şi a prezumţiei de nevinovăţie.

publicat în Curierul judiciar-nr. 6/2010 http://www.curieruljudiciar.ro/

Legea 221/2009, cu plusurile şi minusurile ei...

2010-05-06T00:03:00.000+03:00

Deşi problema condamnaţilor politici din perioada regimului comunist şi repararea prejudiciilor suferite de aceştia şi de membrii familiilor acestora ar fi trebuit să constituie o prioritate a legiuitorului postdecembrist, din nefericire, de abia în anul 2009 a fost adoptat un act normativ în materie.

Mult aşteptată de justiţiabili şi apărută nejustificat de târziu, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 soluţionează (cel puţin teoretic) problematica deţinuţilor politici din timpul regimului comunist.

Deşi conţinutul acestuia este destul de restrâns, actul normativ amintit mai sus defineşte în mod clar noţiunile de "condamnare cu caracter politic" (Art. 1-al.2) şi "măsură administrativă cu caracter politic" (Art.3).

De asemenea, trecând peste enumerarea limitativă a condamnărilor prevăzute de Art. 1-al.2 din lege - condamnări care dobândesc "caracter politic" de drept, prin efectul prezentei legi -, actul normativ prevede şi posibilitatea ca "persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2)", să solicite "instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor(...)", cererea putând "fi introdusă şi după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată sau, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripţia căruia domiciliaza persoana interesată."

Pentru ca o astfel de acţiune să fie admisibilă este suficientă îndeplinirea condiţiei prevăzute de Art.1 al.3 din lege: condamnarea al cărei caracter politic urmează să fie constatat, să fi fost dată pentru "orice altă faptă prevăzută de legea penală dacă prin savârşirea acesteia s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.2 alin. (1) din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr.214/1999".

În acest sens putem aminti: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, teoriei comuniste, precum şi abuzul de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; militarea pentru democraţie şi pluralism politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta, etc.

Acţiunea pentru constatarea caracterului politic al unei astfel de condamnări este imprescriptibilă, iar instanţa competentă este secţia civilă a tribunalului din circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.

Ineditul introdus de Legea 221/2009 îl constituie posibilitatea obţinerii de către cei care au suferit condamnări politice şi de către succesorii acestora a unei juste reparaţii pentru prejudiciile materiale şi morale pe care le-au suferit.

Astfel, Art. 5-al.1 din lege prevede posibilitatea obligării statului român la:

a)acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare;

b)acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative;

c)repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.

Menţionăm că nu se vor acorda despăgubiri în temeiul Art. 5 al.1 lit. b) din Legea 221/2009, pentru bunurile imobile care au fost restituite sau pentru care s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent în conformitate cu Legea 10/2001 sau Legea 247/2005.

De asemenea, în situaţia acordării despăgubirilor prevăzute de Art. 5 al.1 lit. b) din Legea 221/2009, procedurile de soluţionare a notificărilor introduse în baza Legii 10/2001 vor înceta.

Observăm că actul normativ prezentat instituie practic o procedură alternativă celei din materia retrocedării imobilelor preluate abuziv, reglementată de Legea 10/2001, cu modificările ulterioare.

Faţă de complexitatea şi durata procedurilor prevăzute de Legea 10/2001, posibilitatea formulării unei acţiuni în temeiul Art.5 al.1 lit. b) din Legea 221/2009 cu scopul obligării statului român la acordarea de despăgubiri constituie un demers juridic mult mai uşor de îndeplinit.

Sfera celor care pot beneficia de aceste prevederi legale este însă mult mai limitată faţă de numărul celor care pot uza de procedura prevăzută de Legea 10/2001.

Astfel, o cerere întemeiată pe Art. 5 din Legea 221/2009 nu poate fi introdusă decât de către o persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, sau, după decesul acesteia, de soţul său sau de descendenţi până la gradul al II-lea inclusiv. În situaţia în care se solicită acordarea de despăgubiri în temeiul Art. 5 al. 1 lit. b) din lege, este necesar ca bunurile în cauză să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative aplicate.

Spre deosebire de acţiunea pentru constatarea caracterului politic al condamnării, cererile întemeiate pe Art.5 din Legea 221/2009 se prescriu în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii.

Reţinând prevederile Art. 4 şi Art. 5-al.2 din lege, conchidem că şi în cazul acţiunilor care au ca finalitate obligarea statului la acordarea de măsuri reparatorii şi la repunerea condamnatului în drepturi, competenţa de soluţionare revine tot secţiei civile a tribunalului din raza teritorială a căruia domiciliază reclamantul.

Analizând dispoziţiile care reglementează competenţa instanţelor de judecată abilitate să soluţioneze astfel de cereri, observăm o lacună majoră, şi anume lipsa de reglementare a situaţiei cetăţenilor români îndreptăţiţi să introducă astfel de acţiuni, dar care au domiciliul în străinătate.

Cum prevederile Legii 221/2009 atribuie competenţa teritorială în sarcina tribunalului din raza teritorială a căruia domiciliază reclamantul, înţelegem că persoanelor (cetăţeni români) care nu au domiciliul în România, li se refuză practic din start dreptul de a formula acţiuni întemeiate pe acest act normativ, existând riscul ca o eventuală cerere să le fie respinsă de instanţă ca inadmisibilă.

În mod justificat, se naşte următoarea întrebare: totuşi, ce instanţă va fi competentă din punct de vedere teritorial să judece cererile introduse în baza Legii 221/2009, de către cetăţenii români îndreptăţiţi să formuleze astfel de solicitări, dar care domiciliază în străinătate?

Problema nu poate fi soluţionată decât prin completarea Legii 221/2009 cu prevederi exprese în materia competenţei instanţelor. Între timp, cu riscul de a deveni uneori utopici, nu ne rămâne decât să ne încredem în interpretarea pe care judecătorul, în baza rolului său activ, o conferă textelor de lege.

Textul integral al Legii 221/2009: www.legalcom.ro/blog/legea-nr-2212009-actualizata-privind-condamnarile-cu-caracter-politic-si-masurile-administrativ

ANRP primeşte un nou vot de blam chiar la "ea acasă"

2010-03-18T00:23:00.000+02:00

Iată şi o veste bună pentru cei care aşteaptă de ani de zile ca Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietătilor să le emită titlurile de plată şi să le plătească efectiv sumele băneşti stabilite ca măsuri reparatorii în echivalent pentru fostele proprietăţi.
După ce ani de zile am picat examenul la materia "împroprietărire" în faţa "profesorilor" de la Strasbourg, se pare că şi instanţele române încep să recunoască hibele majore ale legislaţiei în materia retrocedărilor şi a stabilirii măsurilor reparatorii.
Rezultatul deşi de abia sesizabil, ne atrage atenţia: ANRP începe să fie obligată de instanţele de judecată să onoreze titlurile de plată a despăgubirilor în numerar.
Vă prezentăm o speţă interesantă:

"Judecatoria sectorului 1. Valorificarea unui drept de creanta impotriva statului. Sintagma “2 ani consecutivi”

Dosarul nr. 4720/299/2009

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREŞTI

SECŢIA CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ nr. 15424

Şedinţa publică de la: 14.12.2009

Instanţa constituită din:
Preşedinte: Ana-Maria PUIU
Grefier: Alexandra Ioana MARINIDE

Pe rol fiind soluţionarea acţiunii având ca obiect pretenţii, iar ca părţi: reclamanţii [...] şi pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR (Direcţia Economică).
Cursul dezbaterilor a fost consemnat în încheierea de şedinţă din 23.11.2009, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa, în temeiul art. 150 C.pr.civ., a reţinut cauza spre soluţionare.
Având nevoie de timp pentru a delibera şi consemna minuta, în temeiul art. 260 C.pr.civ., instanţa a amânat pronunţarea succesiv la data de 30.11.2009, 07.12, 14.12.2009 când, după ce a deliberat în secret în Camera de Consiliu, conform art. 256 C.pr.civ., a adoptat următoarea hotărâre:

I. PROCEDURA

A. Cererea de chemare în judecată

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 02.03.2009, sub număr de dosar 4720/299/2009, repartizat aleatoriu în modalitatea informatică prezentului complet (civil nr. 2), reclamanţii [...] au chemat în judecată pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR (DIRECŢIA ECONOMICĂ), solicitând obligarea pârâtei la plata cotei de 40% din despăgubirea acordată în temeiul Legii nr. 9/1998 prin Decizia nr. 764/15.05.2008, decizie prin care vicepreşedintele ANRP a dispus plata sumei de 182.678,29 lei.
2. În fapt, reclamanţii au învederat că sunt beneficiarii dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 şi posesori ai Deciziei nr. 764/15.05.2008 prin care vicepreşedintele ANRP a dispus plata compensaţiilor stabilite prin hotărârea nr. 136/2005 de comisia judeţeană Călăraşi de aplicare a Legii nr. 9/1998. Cu toate că în „Comunicarea” ataşată Deciziei se menţionează clar „Plata sumei de 73.071,32 lei se va efectua în conformitate cu dispoziţiile art. 38 alin. 5 lit. c din HG nr. 753/1998 cu modificările şi completările ulterioare, reprezentând 40% din totalul compensaţiei acordate, restul sumei urmând a fi plătită în cursul anului următor” şi cu toate că au respectat toate indicaţiile menţionate în aceeaşi „Comunicare” – în speţă au comunicat toate înscrisurile necesare efectuării plăţii – până la data sesizării instanţei pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală şi nu a efectuat plata cotei de 40% din despăgubire, plată care ar fi trebuit efectuată în cursul anului 2008.
3. Reclamanţii au menţionat că în conformitate cu dispoziţiile legale cererea scrisă adresată pârâtei în vederea efectuării plăţii a fost comunicată acesteia de împuternicita Sberea Maria prin scrisoare recomandată în data de 10.07.2008.
4. Având în vedere că potrivit art. 35 alin. 4 lit. b, vicepreşedintele ANRP – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 are ca atribuţie principală „dispune prin decizie plata despăgubirilor” şi întrucât art. 6 alin. 7 din OUG nr. 25/2007 dispune: „în baza deciziei de plată sau a hotărârii judecătoreşti definitive, Direcţia Economică din cadrul ANRP efectuează plata compensaţiilor băneşti”, ţinând seama şi de faptul că pârâta nu şi-a îndeplinit de bună voie obligaţia de plată, reclamanţii se consideră îndreptăţiţi să se adreseze instanţei competente cu prezenta cerere.
5. În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile OUG nr. 25/2004, HG 753/1998, Lg. 9/1998, HG 286/2004, art. 82 şi 112 C.pr.civ.
6. Au fost anexate cererii de chemare în judecată copii de pe înscrisurile pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea.
7. Acţiunea este scutită de taxă judiciară de timbru, potrivit art. 10 din Legea nr. 9/1998, astfel încât, potrivit art. 1 din OG nr. 32/1995 nu s-a aplicat nici timbru judiciar mobil.

B. Apărări

8. Pârâta a formulat întâmpinare (f. 51) prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale, incident procedural soluţionat prin respingere, cu motivarea ce se regăseşte în încheierea de şedinţă din 23.11.2009, parte integrantă din prezenta, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii, susţinând în esenţă că, potrivit art. 38 alin. 5 din HG nr. 753/1998, suma menţionată în Decizia vicepreşedintelui ANRP urmează a fi achitată în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat. S-a afirmat că sensul dat de legiuitor este de acordare a compensaţiilor în 2 ani consecutivi (365 + 365 zile) şi nu pe ani calendaristici, ceea ce face ca suma să nu fie scadentă la data introducerii prezentei.

C. Probe

9. În prezenta cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

D. Alte aspecte procesuale

10. Pentru termenul din mai 2009, pârâta a transmis la dosarul cauzei copii de pe înscrisurile care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 764/15.05.2008.

II. ÎN FAPT

11. În urma analizării înscrisurilor din dosar, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:

12. Prin Decizia nr. 764/15.05.2008 (f. 4), validând Hotărârea nr. 136 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Călăraşi la data de 02.12.2005, Vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor a dispus plata compensaţiilor în cuantum de 182.678,29 lei către [...].
13. Prin aceeaşi decizie se menţiona la art. 2 că suma acordată cu titlul de compensaţie va fi eşalonată în conformitate cu art. 38 alin. 5 lit. c din HG nr. 753/1998 cu modificările şi completările ulterioare, plata compensaţiilor urmând a se efectua de către Direcţia financiar administrativă şi resurse umane din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform art. 38 alin. 1 din HG nr. 753/1998 cu modificările şi completările ulterioare.

III. ÎN DREPT

1. A. Reglementări incidente

14. Sunt incidente în soluţionarea cauzei dispoziţiile Legii nr. 9/1998, HG nr. 753/1998, art. 44 din Constituţia României şi art. 1 Protocol Adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

B. Soluţia instanţei

15. Raportând dreptul incident la situaţia de fapt reţinută, instanţa constată că acţiunea reclamanţilor este întemeiată, impunându-se admiterea cererii, în consecinţă. Soluţia instanţei se întemeiază pe următoarele argumente:
16. Reclamanţii, beneficiari ai compensaţiilor prevăzute de Legea nr. 9/1998, sunt titularii unui drept de creanţă asupra Statului, în temeiul Deciziei nr. 764/15.05.2008.
17. Potrivit art. 8 din Legea nr. 9/1998, compensaţiile acordate cetăţenilor români îndreptăţiţi se suportă din bugetul de stat, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie. Totodată, HG nr. 753/1998 (art. 38 alin. 5 lit. c) prevede că sumele de bani aprobate persoanelor îndreptăţite se achită beneficiarilor eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi: 40 % în primul an şi 60% în anul următor, dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 lei, cea de a doua tranşă urmând a fi actualizată potrivit prevederilor art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004. Plata despăgubirilor solicitate în baza Legii nr. 9/1998 se face de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin Direcţia economică.
18. Observând că pârâta nu a achitat reclamanţilor prima tranşă, 40 % din creanţa recunoscută, deşi Decizia a fost emisă la 15.05.2008, instanţa constată că cererea formulată de reclamanţi la 02.03.2009 este întemeiată.
19. Este neîntemeiată apărarea pârâtei care face apel la o interpretare eronată a textului de lege privitor la plata celor două tranşe ale creanţei recunoscute reclamanţilor. Pârâta a afirmat că legiuitorul a stabilit ca tranşele să fie plătite, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie, pe parcursul a doi ani, or, din moment ce nu se specifică: „doi ani calendaristici”, înseamnă că se poate plăti creanţa în 730 de zile consecutive (365 + 365 zile). Nu poate rezista o asemenea interpretare dacă se urmăreşte aplicarea legii în spiritul ei, cu respectarea drepturilor fundamentale.
20. Reclamanţii sunt titularii unui drept de creanţă. Sunt aşadar titularii unui drept de proprietate asupra unui bun, în accepţiunea Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Reclamanţii au o creanţă suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Şandor şi Virgil Ionescu c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea pârâtei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al reclamanţilor, astfel cum este garantat şi protejat de Convenţie.
21. Textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (la fel şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului) face parte din dreptul intern al României încă din anul 1994 (de 16 ani), iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile (art. 20 alin. 2 din Constituţie).
22. Din momentul în care legiuitorul a recunoscut în patrimoniul reclamanţilor un drept de creanţă, ingerinţele în exerciţiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun nu pot interveni decât printr-o prevedere a legii, pentru un scop legitim şi păstrând proporţiile de rezonabilitate (între ingerinţă şi scopul propus).
23. Or, Statul Român, prin legiuitorul său, după ce a recunoscut în patrimoniul unei categorii de persoane, în general, şi în patrimoniul reclamanţilor, în special (prin Decizia Vicepreşedintelui ANRP), a prevăzut concomitent o ingerinţă în dreptul de proprietate asupra acestei creanţe. În cazul reclamanţilor, având în vedere valoarea compensaţiilor, singura ingerinţă permisă constă în impunerea unei plăţi eşalonate a creanţei. Aceasta este singura condiţionare conformă cu dreptul de proprietate al reclamanţilor. Cealaltă condiţionare a efectuării plăţii („în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie”) este constatată de judecătorul naţional ca neconformă cu dreptul de proprietate al reclamanţilor şi, prin urmare, neconvenţională (neconformă cu prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa născută de Curte din aceste prevederi), motiv pentru care instanţa înlătură ca neîntemeiată această apărare. Această condiţionare reprezintă o condiţie pur potestativă ce afectează obligaţia Statului (condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa Statului în condiţiile în care Statul nu poate fi cenzurat de reclamanţi la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat) şi constituie prin aceasta o ingerinţă disproporţionată în dreptul de proprietate al reclamanţilor ce impune cenzurarea judecătorului naţional, pentru împiedicarea constatării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei noi încălcări de către Statul Român a art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie.
24. Aceasta este cheia în care trebuie interpretată şi aplicată Legea nr. 9/1998 în ceea ce priveşte sintagma „pe parcursul a 2 ani consecutivi”: Dacă sintagma de „2 ani consecutivi” este susceptibilă de interpretare, aceasta nu poate fi permisă decât în contra Statului Român care s-a obligat prin legislaţia pe care el însuşi a adoptat-o, context în care, se prezumă, că a acţionat cu maximă diligenţă.
25. Este o falsă problemă juridică cea invocată de pârâtă în apărarea sa, căci reclamanţii nu au pretins că cei 2 ani la care se referă legiuitorul ar fi ani calendaristici şi nu 365 + 365 zile. Adevărata problemă juridică în speţa dedusă judecăţii este aceea dacă eşalonarea plăţii compensaţiilor „pe parcursul a 2 ani consecutivi”, cu o primă tranşă de 40 % plătită în primul an şi a doua, de 60%, în al doilea an, reprezintă o modalitate a obligaţiei pârâtei, respectiv un termen suspensiv, dată scadentă pentru prima tranşă a compensaţiilor. Răspunsul ce se impune este acela că art. 38 alin. 5 lit. c din HG nr. 753/1998 nu stabileşte decât o singură scadenţă, aceea a tranşei a doua ce nu va putea fi solicitată decât după primul an ce succede datei rămânerii definitive a Deciziei ANRP. Însă prima tranşă este exigibilă din momentul rămânerii definitive a Deciziei ANRP, existând chiar de la acel moment dreptul reclamanţilor la acţiune. Aşadar, „în primul an” este echivalent cu „în primele 365 de zile ce urmează datei rămânerii definitive a Deciziei”. Cea de a doua tranşă, plătibilă „în al doilea an” devine exigibilă în prima zi a celui de al doilea an, respectiv în a 366-a zi ce urmează datei rămânerii definitive a Deciziei.
26. Pentru aceste motive este neîntemeiată susţinerea pârâtei care consideră că obligaţia sa de plată a primei tranşe nu era încă exigibilă la data sesizării instanţei (martie 2009), faţă de data Deciziei Vicepreşedintelui ANRP (mai 2008). Obligaţia pârâtei de plată a primei tranşe din compensaţiile cuvenite reclamanţilor nu este afectată de un termen suspensiv; prima tranşă este scadentă în prima zi ce succede datei rămânerii definitive a Deciziei ANRP; prin textul de lege nu se fixează o scadenţă decât pentru cea de a doua tranşă (60 % din valoarea totală a compensaţiilor acordate reclamanţilor) care se va plăti în al doilea an de la data rămânerii definitive a Deciziei ANRP, iar nu peste (la) 2 ani de la data Deciziei. Aceasta înseamnă că a doua tranşă nu va putea fi pretinsă în primul an de la data emiterii Deciziei.
27. În lumina celor de mai sus, instanţa constată că nu există niciun motiv pertinent, juridic, exonerator care să justifice întârzierea pârâtei în plata primei tranşe din creanţa reclamanţilor.
28. Pentru toate considerentele de fapt şi de drept mai sus enunţate, instanţa va admite acţiunea având ca obiect pretenţii, iar ca părţi: reclamanţii [...] şi pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR (Direcţia Economică).

Asupra cheltuielilor de judecată

29. Faţă de soluţia la care a ajuns instanţa în urma deliberării, având în vedere dispoziţiile art. 274 C.pr.civ. care prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, instanţa urmează să ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

JUDECĂTORIA

HOTĂRĂŞTE:

1. Admite acţiunea având ca obiect pretenţii, formulată şi precizată de reclamanţii [...], cu domiciliul în [...], [...], cu domiciliul în Olteniţa [...], [...], cu domiciliul în [...], [...], cu domiciliul în [...]‚ împotriva pârâtei AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR (Direcţia Economică), cu sediul în Bucureşti, Sector 1, Calea Floreasca nr. 202 A.
2. Obligă pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 73.071,32 lei, reprezentând 40 % din totalul compensaţiilor băneşti care au fost acordate reclamanţilor în baza Legii nr. 9/1998.
3. Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
4. Definitivă, conform art. 377 alin. 1 C.pr.civ.
5. Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii, conform art. 2821, 299 şi 301 C.pr.civ.
6. Prezenta hotărâre se va comunica părţilor, în copie, în temeiul art. 266 alin. 3 C.pr.civ.
7. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14.12.2009.

PRESEDINTE

GREFIER

Redactat: Ana-Maria PUIU

Data: 05.02.2010

Număr de exemplare printate: 2″

sursa: http://www.juridice.ro/

Cum pot infiinţa o asociaţie non-profit?

2010-03-06T09:41:00.000+02:00

Pentru că în ultima vreme mă confrunt cu din ce în ce mai multe solicitări în vederea înfiinţării unor entităţi fără scop lucrativ, m-am gândit să vă prezint pe scurt care sunt paşii ce trebuie parcurşi pentru constituirea unei asociaţii sau fundaţii.

Voi începe prin a menţiona că înfiinţarea şi funcţionarea unor astfel de persoane juridice non-profit, este reglementată de OG 26/2000 cu privire la asociaţii sau fundaţii.

O asociaţie poate fi înfiinţată pe baza acordului a cel puţin 3 persoane care "îşi pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunştinţele şi aportul lor in muncă", pentru îndeplinirea scopului asociaţiei.

O fundaţie se poate înfiinţa pe baza manifestării de voinţă a unei singure sau a mai multor persoane, care, "pe baza unui act juridic între vii sau pentru cauză de moarte", constituie în mod permanent şi irevocabil, patrimoniul viitoarei organizaţii.

Menţionez că în cazul asociaţiilor, patrimoniul iniţial ste echivalent cu valoarea a cel puţin unui salariu minim brut pe economie, iar în cazul fundaţiilor acesta trebuie să fie de minim 100 de ori salariul minim brut pe economie.

Atât asociaţia cât şi fundaţia vor dobândi personalitate juridică prin înscrierea lor în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa judecătoriei în a cărei curcumscripţie îsi vor avea sediul.

Procedura înscrierii este asemănătoare pentru ambele entităţi.

Cererea de înscriere se va adresa instanţei de judecată amintite mai sus, şi va fi însotită de următoarele documente:

- actul constitutiv al organizaţiei;

- statutul acesteia;

- dovada sediului;

- dovada patrimoniului minim iniţial;

- dovada disponibilităţii denumirii organizaţiei, eliberată de către Ministerul Justiţiei.

Pentru unele entităţi se poate solicita de către instanţa de judecată şi avizul din partea ministerului sau a ministerelor care guvernează sfera de activitate a acestora.

Mai trebuie precizat şi că statutul şi actul constitutiv trebuie să fie certificate de către un avocat sau un notar.

În termen de 3 zile de la înregistrarea documentelor de mai sus la instanţa competentă, judecătorul desemnat, verificând îndeplinirea condiţiilor legale, se va pronunţa asupra cererii de înscriere a organizaţiei printr-o încheiere de şedinţă.

În cazul în care judecătorul va constata că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru constituirea organizaţiei, cu ocazia primei înfăţişari, acesta îi va pune în vedere în scris solicitantului să remedieze neregularităţile constatate, acordând un nou termen şi dispunând citarea acestuia.

În situaţia în care la termenul fixat neregularităţile sunt inlăturate, judecătorul investit cu soluţionarea cererii va pronunţa o încheiere de admitere, iar dacă ele persistă, deşi solicitantul a fost legal citat, acesta va pronunţa o încheiere de respingere a a cererii.

Atât încheierile de admitere cât şi cele de respingere a cererilor vor putea fi atacate cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare pentru cei prezenţi sau de la comunicare pentru cei care au lipsit.

O dată ce încheierea de admitere a cererii dumneavoastră a rămas irevocabilă, se va proceda la înscrierea asociaţiei sau a fundaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

PFA-ul - o soluţie "uşoară" la "vremuri grele"

2009-11-26T19:31:00.000+02:00

În perioada de criză economică prin care trecem, activitatea unui număr mare de societăţi comerciale este practic "blocată" datorită introducerii impozitului forfetar, destul de împovărător pentru contribuabilul român.

Pe fondul fenomenului suspendării activităţii şi radierii în masă a unor societăţi comerciale, tot mai mulţi întreprinzători aleg să îşi desfăşoare activitatea în baza unei "persoane fizice autorizate" sau a unei alte entităţi fără personalitate juridică prevăzută de OUG nr. 44/2008.
Reglementată de actul normativ amintit mai sus, procedura înfiinţării unei "persoane fizice autorizate" presupune depunerea la Oficiul Registrului Comerţului a următoarelor documente:
-cerere de autorizare (aceasta se găseşte la sediul Registrului Comerţului);
-dovada sediului profesional (act de proprietate, contract de comodat, contract de inchiriere sau orice alt act care conferă întreprinzătorului dreptul de folosinţă asupra imobilului respectiv);
-copie de pe buletin;
-diploma de studii, certificat, adeverinţa de vechime în muncă sau orice alt act care atestă faptul că titularul viitorului PFA deţine cunoştinţele şi abilităţile pentru a desfăşura activitatea respectivă;
-specimen de semnătură (acesta poate fi dat sau în faţa funcţionarului de la Oficiul Registrului Comerţului sau în faţa unui notar);
-dacă sediul profesional al PFA-ului va fi într-un apartament de bloc, este necesar să prezentaţi şi acordul vecinilor şi al Asociaţiei de Proprietari.
După cum aminteam, principalul avantaj al desfăşurării activităţii în cadrul unui PFA, este faptul că "scăpaţi" de impozitul forfetar, putând desfăşura aproape orice activitate prevăzută de CAEN, cu condiţia ca pentru aceasta să aveţi calificarea necesară.
Un alt "plus" al PFA-urilor îl reprezintă şi faptul că în cazul acestora, contabilitatea se ţine în partidă simplă, putând fi realizată chiar de dumneavoastră, fără a mai fi obligaţi să apelaţi la serviciile unui contabil.

De asemenea, trebuie reţinut că puteţi cumula calitatea de titular al unui PFA cu aceea de angajat al unei terţe persoane, dar că un PFA nu poate avea calitatea de angajator, fiind permisă doar colaborarea acestuia cu alte persoane fizice sau juridice în scopul desfăşurării activităţii economice respective.