Cadelnita

Pelerinaj in Bucovina 1-3 iunie (vineri seara-duminica)

2012-05-24T23:43:00.001+03:00

Pelerinaj in Bucovina 1-3 iunie de ziua Sf Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie la M-rea Sf. Ioan) si de Pogorarea Sf. Duh la Putna. Fireste vom vizita si celelalte Manastiri. Va fi un pelerinaj de neuitat! Mai multe detalii aici: http://paginadefolos.blogspot.com/2012/05/pelerinaj-in-bucovina-1-3-iunie-vineri.html Locurile sunt limitate! Ps Va rog recomandati si altor persoane fie pe mess sau in retelele voastra sociale. Multumesc!

Sfintii Imparati Constantin si Elena

2012-05-21T20:27:00.002+03:00

Sfintii Imparati Constantin si Elena

Biserica Ortodoxa ii praznuieste astazi, 21 mai, pe Sfintii Imparati Constantin si mama sa, Elena. Constantin cel Mare, imparat roman (306-337), a devenit suveran al intregului Imperiu Roman dupa invingerea lui Maxentiu si a lui Liciniu. In ziua premergatoare luptei cu Maxentiu, in anul 312, Constantin a vazut pe cer o cruce luminoasa si o inscriptie: In hoc signum vinces (prin acest semn vei birui). Imparatul va insemna toate steagurile armatei sale cu semnul sfintei cruci si va intra biruitor in Roma. Prin Edictul de la Milano (313) a acordat libertatea de cult a crestinismului, acesta devenind religie de stat in timpul lui Teodosie cel Mare.

Imparatul Constantin a convocat primul Sinod ecumenic la Niceea (325), unde dupa lungi dezbateri, invatatura lui Arie a fost condamnata si s-a adoptat formula ca Fiul lui Dumnezeu este de o fiinta cu Tatal si deci, din veci cu El. La sinod au fost alcatuite si primele 7 articole ale Simbolului de credinta (Crezul), a fost fixata data Pastilor (prima duminica dupa luna plina, dupa echinoctiul de primavara) si s-au dat 20 de canoane referitoare la disciplina bisericeasca.

Sfantul Constantin cel Mare a fost botezat pe patul de moarte de catre episcopul Eusebiu de Cezareea. A murit la scurt timp in Nicomidia si a fost inmormntat in Constantinopol, in biserica ctitorita de el.

Imparateasa Elena (Paolo Veronese , cca. 1580)

Flavia Iulia Helena s-a nascut in provincia Bitinia. In anul 293, generalul roman Constantiu Chlorus, la indemnul imparatului Diocletian, divorteaza de imparateasa Elena. Acesta nu se recasatoreste, ci traieste departe de atentia publica, dar aproape de fiul sau.

( Agnolo Gaddi , 1380 )
A reusit sa descopere pe dealul Golgotei crucea pe care a fost rastignit Hristos. Potrivit traditiei, in urma sapaturilor s-au gasit trei cruci. Pentru a se identifica crucea pe care a fost rastignit Hristos, au atins cele trei cruci de un mort. Acesta a inviat in momentul in care a fost atins cu Crucea Domnului.

Inaltarea Sfintei cruci

În timpul şederii sale în Ţara Sfântă ,Imparateasa Elena a zidit mai multe biserici în domeniul de evenimente biblice:

de pe Golgota - Sfântului Mormânt ;
pe Muntele Măslinilor - biserica de la locul de Evanghelia de Înălţarea Domnului ;
în Ghetsimani - Biserica Sfintei Familii ;
în Betleem - Bazilica Naşterii Domnului ;
în Hebron - biserica din lemn de stejar Mamvriyskogo, unde Dumnezeu a apărut la Avraam ;
în Betania - biserica peste mormântul lui Lazăr ;
de la Lacul Tiberias - Biserica celor Doisprezece Apostoli ;
în loc de Înălţarea lui Ilie - templu în numele Profetului;
Muntele Tabor - templu în numele lui Isus Hristos şi apostolii Petru , Iacov şi Ioan.

Capela subteran Sf. Elena în Sfântul Mormânt

Pictura

Agnolo Gaddi , " Găsirea Crucii ", cca. 1380 ;

Piero della Francesca , frescă cu bicicleta pe istoria Sfintei Cruci în Bazilica San Francesco (scena de tortură la ordinele lui Helena Kviriaka Iuda şi constată Crucea Domnului) 1458- 1466 ani ;

Cima da Conegliano , Sfânta Elena ", 1495 ;

Veronese , două poze cu " Visul din Sf. Elena , e 1560 şi 1580 ani ;

Rubens , altar " Sf. Elena "(scris de Bazilica Santa Croce in Gerusalemme , situat în Grasse Catedrala );

Giovanni Lorenzo Bernini lui statuia Sf. Elena, în Sf. Petru (Roma), 1630-e ani;

Giovanni Biliverti, " Descoperirea Elena Sfânta Cruce ", în prima jumătate a secolului XVII ;

Sazonov, VK , " Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena ", 1870 ;

Dali Salvador , un tablou suprarealist " Sf. Elena în Port Ligate " şi " Sf. Elena " , 1956.

Sculptura

(Lower Rhenish)

Literatură

Evelyn Waugh , " Elena ", nuvelă , în 1950 ;

Marion Zimmer Bradley , " Preoteasa de Avalon " în 2000..

Semnificatia numelor Constantin si Elena

Numele Constantin este de origine latina si vine de la constans, constantis ("constant", "ferm").

Elena - Stravechiul nume Helene este explicat de unii prin gr. helane ("torta", "faclie", dar si "foc sacru", la sarbatorile numite Heleneia, dedicate zeitei Artemis), iar de altii prin gr. hele ("lumina arzatoare a soarelui").

Corrado Giaquinto, Italian, 1703-1766, St. Helena and the Emperor Constantine Presented to the Holy Trinity by the Virgin Mary, 1741-42, oil on canvas, 137 1/8 x 56 13/16 in. (348.3 x 144.3 cm), Saint Louis Museum Purchase

La multi ani tuturor celor care poarta aceste nume!

La multi ani, tuturor sarbatoritilor!

2012-05-21T14:28:00.002+03:00

Icoane Argintate Speciale lucrate manual dupa modele vechi

2012-05-02T12:30:00.000+03:00

Va prezentam doua colectie de icoane de argint:

Colectia Pur Silver

Metalul icoanelor este argint pur 950. Sunt executate prin presare cu o masina speciala. Imaginea icoanei nu este pictura ci este un print pe panza de matase aplicata pe lemn. Lemnul este din fag, un lemn tare foarte rezistent, tratat cu ceara speciala de protectie.

http://icoane-comenzi.blogspot.com/2012/05/icoane-pictate-si-argintate-colectia.html

Colecta Handmade

Colectia Handmade contine copii a unor icoane vechi facute de mana. Icoanele sunt lucrate pe lemn de fag si sunt acoperite cu o ceara speciala de protectie. Iconografia este realizata manual, pe panza de matase. Suportul metalic ce imbraca icoana contine o cantitate mare de argint pentru durabilitate dar este si ferecat cu argint. Aceasta colectie este unica in Romania cat si in intreaga lume. Nici un alt atelier nu are aceasta tehnica veche si nici acest rezultat.

DECI: Icoanele sunt copii fidele dupa icoane vechi. Atat suportul metalic cat si iconografia sunt realizate de mana si nu de masina.

http://icoane-comenzi.blogspot.com/2012/04/icoane-pictate-si-argintate-colectia.html

Cele 14 reguli pentru mergerea la biserica – Parintele Cleopa

2012-04-30T11:42:00.000+03:00

Fraţilor, trebuie să ştiţi că un creştin care merge la biserică are 14 reguli canonice de bună cuviinţă, dacă vrea să-i folosească sfânta biserică. Dacă nu le împlineşte, se duce la biserică spre osândă.

Am să vă spun regulile de bună cuviinţă pentru un creştin care merge la sfânta biserică.

Dacă vreţi să fiţi fii cu adevărat ai Bisericii lui Hristos celei dreptmăritoare, care ne naşte pe noi prin apă şi prin Duh la Botez, de aproape 2000 de ani, în Biserica lui Hristos, care este stâlp şi întărire a adevărului, să ştiţi regulile de mergere la biserică, după cum urmează:

1. Prima condiţie canonică pentru a merge la Sfânta Biserică este să te ierţi cu toţi. Dacă merge mama la biserică, sau tata, să zică: ” Iertaţi-mă, măi băieţi ! Iartă-mă, soţie!”

2. A doua condiţie canonică. Când mergi la Biserică să duci un mic dar din casa ta. Măcar o lumânărică, măcar un bănuţ, o prescură, un pahar de vin, ce poţi. Că prin acel mic dar pe care-l duci tu la biserică se binecuvintează toată averea ta, căci îl dai jertfă lui Dumnezeu.

3. A treia condiţie canonică. La biserică este bine să mergi mai de dimineaţă, ca să poţi apuca Evanghelia Învierii de dimineaţă şi Slavoslovia. Şi totodată dacă te duci mai devreme, te poţi închina liniştit, nu-i lume multă la biserică, te duci la locul tău fără să deranjezi slujba.

4. A patra condiţie canonică. Totdeauna bărbaţii în biserică trebuie să stea în partea dreaptă, iar femeile în partea stângă. Şi în ordinea aceasta trebuie să stea în biserică: bărbaţii bătrâni în frunte, cei mai puţin cărunţi la spate, cei mai tineri în spatele lor, flăcăii şi băieţii tot aşa. La fel şi femeile. Iar între bărbaţi şi femei, să lăsaţi o cărare în biserică, ca să meargă cine vine să se închine şi să ducă darul la Sfântul Altar.

5. A cincea condiţie canonică este să nu vorbiţi în biserică, că este mare păcat. Dacă este mare nevoie să vorbeşti, vorbeşte în şoaptă sau prin semne.

6. A şasea condiţie canonică. Dacă mergi la biserică, să nu ieşi până nu se termină slujba. Numai, Doamne fereşte, dacă eşti bolnav, sau dacă păţeşti ceva. Dar altfel să nu ieşi, că, dacă ieşi înainte de terminarea Liturghiei, eşti asemenea cu Iuda, care a ieşit de la Cina de Taină, unde erau la masă Mântuitorul cu Apostolii şi s-a dus şi L-a vândut pe Hristos. Aşa arată Sfântul Ioan Gură de Aur.

7. A şaptea condiţie canonică pentru cei ce merg la biserică. Când vă închinaţi la sfintele icoane, să nu sărutaţi sfinţii pe faţă , că-i păcat. Nu-i voie. Dacă sfântul este pictat în picioare, îi săruţi picioarele, dacă este pictat pe jumătate, îl săruţi la partea de jos.

8. A opta condiţie canonică. Să ştiţi că după ce dă preotul binecuvântare de Sfânta Liturghie, nimeni nu mai are voie să se închine la icoane în biserică sau să mai ducă daruri la altar, că este mare păcat.

Când auzi că zice preotul : ” Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor “, este gata ! De atunci fiecare stă la locul lui liniştit, nu se mai duce să se închine. Chiar de-ai venit cu un dar în biserică, cu lumânare şi cu prescură, le dai la urmă.

Că din timpul acela preotul intră în Sfânta Liturghie şi nu mai are timp să ia darul. Că dacă te duci şi el se opreşte de la Liturghie, îi rămân o mulţime de rugăciuni şi are păcat. Deci darurile se dau la biserică până se dă binecuvântarea de Liturghie.

De atunci înainte nu mai este voie nici să te închini la icoane, pentru că îi tulburi pe cei care vor să asculte Sfânta Liturghie.

9. A noua condiţie canonică. Creştinii trebuie să stea în genunchi când se sfinţesc preacuratele daruri, când se cântă : ” Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm… !” Alţii stau în genunchi şi la Evanghelie. Nu-i o greşeală. La Axionul Maicii Domnului şi la Tatăl nostru, atunci se stă. Şi după ce se cântă Tatăl nostru se face sărutarea păcii. Aşa se făcea înainte. Acum în unele biserici s-a uitat.

Cei ce au dezlegare şi vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să-şi ceară iertare de la toţi, de la cei mai bătrâni până la cei mai tineri. Dacă sunt bărbaţi, se duc la cei mai bătrâni oameni din frunte şi de la care au avut vreo supărare, Doamne fereşte, să ceară iertare : ” Iartă-mă, frate ! Iartă-mă, cumetre sau vecine !”

La fel şi femeile să se ducă la cele mai bătrâne şi să ia iertare, să le sărute mâna, iar acelea să le sărute pe frunte. Această rânduială se face înainte de a merge la Sfânta Împărtăşanie. Şi apoi iei o lumânărică aprinsă şi la iconostas o dai în mâna paraclisierului; nu mergi cu ea înaintea preotului, în faţa Sfântului Potir.

Pentru că în faţa Sfântului Potir, când mergeţi, nu aveţi voie să fiţi cu lumânarea aprinsă, nici să mai faceţi Sfânta Cruce, că-i mare primejdie. Mulţi, făcând cruce, s-a întâmplat că au lovit Sfântul Potir, pe preot, şi au vărsat Sfintele. S-a întâmplat în multe biserici.

Eu am păţit-o. A venit unul de la Sasca Mare la împărtăşanie; eram stareţ la Mănăstirea Slatina, şi m-a lovit peste Sfântul Potir şi, dacă nu-l ţineam, îl zvârlea în mijlocul bisericii. Aveam Sfintele în el. Şi tot mi-a vărsat cele nouă cete îngereşti. Trei au căzut din acelea. Am avut de făcut canon şi rânduială.

Un băieţan când şi-a făcut cruce, a dat peste Sfântul Potir. Şi dacă nu-l ţineam strâns mi-l vărsa tot şi nu mai puteam să fiu preot din cauza asta . A încremenit şi el. Şi doar le-am spus, că erau sute de oameni cu lumânări aprinse : ” Nu mai faceţi cruce când ajungeţi în faţa Sfântului Potir, şi lumânările lăsaţi-le colo la iconostas !”

Când mergi în faţa Sfântului Potir pui mâinile cruciş pe piept. Şi atunci preotul ia cu linguriţa Preasfintele şi Preacuratele Taine şi ţi le dă să le mănânci.

10. A zecea condiţie canonică. După ce-ai primit Preacuratele Taine ale lui Iisus Hristos, treci la uşa diaconească, ca acolo să-ţi dea anaforă şi un păhăruţ de vin. Apoi treceţi la strană sau în pridvor, să vă citiţi molitfele sau rugăciunea de mulţumire după Sfânta Împărtăşanie.

Trebuie să ştiţi că nimeni nu are voie să se împărtăşească dacă nu şi-a citit rugăciunile de împărtăşire ( molitfele ). Apoi, cele de mulţumire.

Cel ce s-a împărtăşit, nu mai are voie să sărute mâna preotului. Până nu stai la masă nu mai ai voie să săruţi nici sfintele icoane, nimic, că ai primit pe Hristos atunci. După masă poţi să săruţi mâna şi sfintele icoane.

După împărtăşanie n-ai voie să scuipi trei zile şi trei nopţi. Aşa-i după rânduială canonică. Dar măcar până a doua zi, măcar 24 de ore să ţineti minte. Dar, trei zile arată cartea. Aşa este după Sfânta Împărtăşanie.

Cei căsătoriţi, care vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să păzească curăţia în familie, măcar trei zile, iar după ce s-au împărtăşit să ţină măcar două zile. Iar în posturi, trebuie să trăiască toate zilele în curăţie.

11. A unsprezecea condiţie canonică. Cel ce a venit la biserică dintr-o familie, se cheamă apostolul familiei. El trebuie să ia sfânta anaforă pentru toţi cei de acasă.

Cei de acasă n-au voie, Doamne fereşte, în Duminici şi sărbători, să mănânce ceva, până nu vine cel de la sfânta biserică, să le aducă sfânta anaforă, să se împărtăşească cu sfânta anaforă în locul Preacuratelor Taine. Că sfânta anafora pe greceşte se cheamă antidoron, adică contra chip, ţine locul Preacuratelor Taine pentru cei ce nu pot să se împărtăşească.

Duminica şi în sărbători, în timpul Sfintei Liturghii, n-ai voie să faci mâncare, că este mare păcat. Fă mâncarea de sâmbătă seara şi pune-o undeva la rece, că aveţi acum frigidere, şi o încălzeşti când veniţi de la biserică. În caz de mare nevoie, după ce ieşi de la Sfânta Liturghie, ai voie să faci mâncare. Dar în timpul Sfintei Liturghii, când preotul leagă cerul cu pământul şi scoate părticele pentru milioane de suflete, tu să nu te apuci atunci să faci mâncare, că-i mare păcat !

Aşa a fost la strămoşii noştri. Întrebaţi bătrânii, că aşa ţineau înainte ! Nu se făcea mâncare Duminica. Este mare păcat. Nu-i voie să faci focul şi să faci mâncare când preotul face dumnezeiasca Liturghie pentru atâtea milioane de creştini, unde mijloceşte iertarea atâtor suflete, şi pentru cei din iad şi pentru cei din ceruri şi pentru cei de pe pământ.

12. A douăsprezecea condiţie canonică. Cel ce a fost la sfânta biserică, când a zis preotul : ” Cu pace să ieşim ! Întru numele Domnului” şi a făcut otpustul, adică sfârşitul Liturghiei, face trei închinăciuni în mijlocul bisericii şi merge acasă.

De la biserică să nu se oprească până la uşa lui. Nu cumva să-l ducă diavolul de la biserică la crâşmă sau la joc, că atunci e vai de el. A început cu Dumnezeu şi termină cu diavolul. Că aşa face vrăjmaşul : ” Da, oare să mă duc pe la cutare cumătru?; dar, să mă duc până la cutare?; dar, să merg oleacă la crâşmă? “.

Bucuria diavolului că te-a scos din raiul lui Dumnezeu şi te duce în iad, căci crâşma este gura iadului. Aşa o numesc toţi Sfinţii Părinţi.

Dracul, când ai intrat în crâşmă îţi bate trei cuie. Primul cui, când ai pus piciorul pe pragul crâşmii; al doilea, când ai stat pe scaun la masă, în crâşmă; şi al treilea, când ai luat primul pahar. Pe urmă eşti al lui; te ţine el acolo, nu scapi degrabă. Ţi-a bătut trei cuie.

Deci, de la uşa bisericii du-te direct acasă !

13. A treisprezecea condiţie canonică. Când mergi acasă, zi o rugăciune la sfintele icoane şi când toţi stau la masă, tu să le povesteşti ce ţi-a rămas şi ţie în cap de la biserică. ” Uite, a fost Apostolul cutare, Evanghelia cutare; preotul a ţinut predica cutare; uite aşa a cântat dascălul, aşa frumos a fost !”, ca să audă şi cei ce n-au putut merge la biserică, din motive binecuvântate.

14. A paisprezecea condiţie canonică. După ce ai stat şi tu la masă, să te odihneşti două ore. Apoi trebuie să te duci în Duminici şi sărbători să faci vizite şi să cercetezi pe cei bolnavi şi săraci.

Dacă ştii un bătrân bolnav sau o femeie bolnavă sau un copil, sau cineva care zace de mulţi ani, du-te şi-l cercetează, că auzi ce spune Hristos în ziua Judecăţii : “Bolnav am fost şi nu m-aţi cercetat” (Matei 25, 36).

Dacă nu poţi duce un dar cât de mic la cel bolnav, du-te şi-i spune un cuvânt de mângâiere : ” Rabdă, frate ! Roagă-te lui Dumnezeu că te iubeşte ! Dumnezeu, pe care-L iubeşte, îl ceartă. Şi dacă ai să rabzi în lumea asta, n-ai să mai rabzi dincolo. Aşa a răbdat Iov, aşa a răbdat Lazăr !”

Deci regula a paisprezecea este să cercetăm pe bătrâni şi pe cei bolnavi în Duminici şi sărbători.

Acestea sunt pe scurt cele paisprezece reguli de bună cuviinţă pentru creştinii care merg la sfânta biserică în Duminici şi în sărbători.

Sfantul Ignatie Brianceaninov – Iubirea aproapelui

2012-04-29T10:32:00.003+03:00

[...] Mai întâi, lasându-te calauzit de Evanghelie, leapada vrajba, mânia, osândirea si toate câte lucreaza de-a dreptul împotriva iubirii. Evanghelia porunceste sa ne rugam pentru vrajmasi, sa binecuvântam pe cei care ne blesteama, sa facem bine celor ce ne urasc, sa iertam aproapelui tot ce ar face împotriva noastra. Tu, cel ce voiesti a urma lui Hristos, straduieste-te sa plinesti cu fapta aceste porunci. Nu e defel de ajuns sa citim doar, cu placere, poruncile evanghelice si sa ne minunam de înalta duhovnicie pe care acestea o cuprind în sine. Din pacate, multi se multumesc cu atât. Atunci când vei purcede la plinirea poruncilor Evangheliei, cu îndaratnicie se vor împotrivi la aceasta stapânii inimii tale. Acesti stapâni sunt starea ta trupeasca, în care te afli supus trupului si sângelui, si duhurile cazute, a caror tara supusa este starea trupeasca a omului. Cugetarea trupeasca, dreptatea ei si dreptatea duhurilor cazute îti pretind sa nu te lepezi de cinstea în care te afli si de celelalte foloase pamântesti, îti pretind sa le aperi. Tu însa poarta cu barbatie razboiul cel nevazut, calauzit de Evanghelie, calauzit de Domnul Însusi. Jertfeste tot pentru plinirea poruncilor evanghelice. Fara aceasta jertfa nu vei putea fi plinitor al lor. Domnul a zis ucenicilor Sai: Daca cineva voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine (Mt. 16, 34). Atunci când Domnul este cu tine, sa crezi în izbânda. Domnul nu poate sa nu fie biruitor. Cere biruinta de la Domnul, cere-o cu rugaciune si plâns statornic, si va veni deodata lucrarea harului în inima ta: deodata vei simti prea desfatata încântare a iubirii de vrajmasi. [...]
Da cinstire aproapelui, fara sa iei seama la vârsta, fara sa faci nici o deosebire între barbat si femeie, fara sa te uiti la rangul lumesc si iubirea sfânta va începe, treptat, sa se faca aratata în inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt carnea si sângele, nu înrâurirea simturilor, ci Dumnezeu. Cei lipsiti de slava numelui de crestin nu sunt lipsiti de cealalta slava, pe care au primit-o atunci când au fost ziditi: ei sunt chipul lui Dumnezeu. Daca chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afara, în vapaia cea cumplita a iadului, si acolo sunt dator sa-i cinstesc. Ce treaba am eu cu vapaia, cu iadul! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecatii lui Dumnezeu: treaba mea este sa pazesc cinstirea fata de chipul lui Dumnezeu, si prin aceasta sa ma pazesc pe mine însumi de iad. Da cinstire si orbului, si leprosului, si pruncului de tâta, si raufacatorului, si pagânului, cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputintele si neajunsurile lor! la seama la tine, ca sa nu sufere vreun neajuns iubirea ta. În crestin, sa dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povatuirea noastra si înca va mai spune atunci când ni se va hotarî soarta pentru vesnicie: Ceea ce ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut (Mt. 25,40). Atunci când ai de-a face cu aproapele, sa ai în minte acest cuvânt evanghelic si te vei face prieten de taina al iubirii de aproapele. Prietenul de taina al iubirii de aproapele intra prin ea în iubirea de Dumnezeu. Dar de socoti ca-L iubesti pe Dumnezeu, iar în inima ta traiesti un simtamânt de neplacere fie si fata de un singur om, sa stii ca te afli într-o vesnica amagire de sine. De zice cineva, graieste Sfântul Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu, iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl uraste, mincinos este. Aceasta porunca avem de la El, ca cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau (1 In. 4,20-21). A arata iubire duhovniceasca fata de aproapele e semnul înnoirii sufletului prin Sfântul Duh. Noi stim ca am trecut de la moarte la viata, graieste iarasi Cuvântatorul de Dumnezeu, fiindca iubim pe frati; cine nu iubeste pe fratele sau ramâne în moarte (1 In. 3,14). Desavârsirea crestina sta în desavârsita iubire de aproapele. Desavârsita iubire de aproapele sta în iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaste desavârsire, întru care nu e sfârsit sporirii.[...]

Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice vol 1, Editura Sofia, Bucuresti, 2000

Inima si mintea

2012-04-29T10:26:00.000+03:00

Inima este sediul si izvorul tuturor puterilor sufletului.
Mintea, care este partea cea mai fina a sufletului, isi are sediul natural in mijlocul de maxima intimitate al inimii.
Inima concentreaza in sine totul: puterile sufletului si puterile trupului. Inima este profunzimea indefinibila a trupului si a sufletului: in ea, mintea omului se poate adanci in adancurile lui Dumnezeu. Omul intreg este legat de Dumnezeu prin minte si prin inima, aceasta radacina a sufletului care isi are sediul in El. Legatura constienta cu Dumnezeu nu vine numai prin har. Exista o legatura naturala dar nu mai suntem constienti de ea. Prin har devenim constienti de aceasta prezenta a lui Dumnezeu in noi. De aceea este imposibil sa-l reducem pe om la rau; exista intotdeauna ceva bun in om.
Prin experienta harului, omul se trezeste ca dintr-un somn. Fiindca omul poate cadea intr-un somn, intr-o uitare de sine si de Dumnezeu. Iar cand se trezeste la constiinta de sine insusi, se trezeste si la un sentiment de prezenta a lui Dumnezeu in el. Este greu sa ne imaginem un om treaz fara Dumnezeu.
Veghea unita cu rugaciunea are rolul de a ne trezi la ceea ce suntem noi insine, la o descoperire de sine in intrepatrunderea sa cu Dumnezeu.
Veghea nu este numai vigilenta la asalturile lumii spirituale cazute: scopul ei este trezvia.

“Suflete al meu, pentru ce dormi? Trezeste-te si striga: Sfant este Domnul!”

Inima este un centru aflat la hotarul dintre Dumnezeu si noi. In ea se gaseste harul dumnezeiesc pe care l-am primit prin Sfantul Botez. Inima a fost creata de Dumnezeu pentru a fi pururea intoarsa spre Dumnezeu si pentru a-L vedea pe El.
Daca omul pacatuieste, atunci Il paraseste pe Dumnezeu si se intoarce spre creatura, iar inima lui adoarme. Pacatul este o dezorientarea inimii si somnul inimii.
Sfintenia este o unire nesfarsita cu Dumnezeu a mintii, care-si are sediul intr-o inima intoarsa spre El.

Parintele Dumitru Staniloae

Sf Vasile cel Mare – Despre psalmi

2012-04-26T16:10:00.001+03:00

“Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si folositoare.“. De aceea a fost scrisa de Duhul pentru toti oamenii, ca fiecare sa luam din ea, ca dintr-un spital obstesc al sufletelor, tamaduirea pentru propria noastra boala. Ca spune Scriptura: “Tamaduirea va pune capat marilor pacate“. Altele ne invata Profetii, altele Cartile istorice, altele Legea, si altele felul de sfatuire al Pildelor. Cartea Psalmilor insa cuprinde ce este folositor din toate: profeteste cele viitoare, ne aduce aminte de faptele istorice, da legi pentru viata, ne invata cele pe care trebuie sa le facem. Si, ca sa spun pe scurt, Cartea Psalmilor este o vistierie obsteasca de invataturi bune, dand fiecaruia, dupa sarguinta lui, ce i se potriveste. Tamaduieste ranile vechi ale sufletelor si aduce grabnica insanatosire celui de curand ranit; ingrijeste pe cel bolnav si pastreaza sanatos pe cel care nu-i atins de boala; intr-un cuvant, indeparteaza, pe cat e cu putinta, patimile care se incuibasera in felurite chipuri in viata oamenilor; si face aceasta cu seductie masurata si cu dulceata, sadind in suflet gand plin de intelepciune.

Duhul cel Sfant a vazut ca neamul omenesc este greu de indrumat spre virtute si ca noi, din pricina inclinarii spre placere, neglijam cu totul vietuirea cea dreapta. De aceea, ce face? A unit dogmele cu placerea cantatului, ca, o data cu dulceata melodiei, sa primim pe nesimtite si folosul cuvintelor de invatatura; face la fel ca doctorii cei intelepti; acestia adeseori ung dejurimprejur cu miere paharul in care dau bolnavilor fara pofta de mancare doctorii mai amare. Pentru aceasta, dar, ni s-au alcatuit aceste melodii armonioase ale psalmilor, pentru ca celor care sunt copii cu varsta sau celor care sunt cu totul tineri cu purtarea sa li se para ca ei canta, dar de fapt isi instruiesc sufletul. Ca n-a plecat de la biserica cineva din cei multi si trandavi pastrand cu usurinta in minte vreo porunca apostolica sau profetica; dar cuvintele psalmilor le canta si acasa, si le fredoneaza si in piata. Daca unul dintre cei care se salbaticesc cumplit din pricina maniei intra in biserica, ei bine, cand incepe sa se cante psalmul, atunci, datorita melodiei, pleaca din biserica cu salbaticia sufletului potolita.

Da, psalmul este liniste a sufletelor, conducator al pacii; potoleste tulburarea si valvataia gandurilor, inmoaie mania sufletului si infraneaza pe cel desfranat. Psalmul leaga prietenii, uneste pe cei de departe, impaca pe cei invrajbiti. Cine se mai poate socoti vrajmas al celui cu care a inaltat acelasi glas spre Dumnezeu? Cantatul psalmilor aduce deci cel mai mare bun: dragostea. Cantatul impreuna este ca un lant care duce la unire; uneste poporul in simfonia unui singur cor. Psalmul pune pe fuga pe demoni si aduce pe ingeri intr-ajutor; este arma pentru frica de noapte; odihna pentru ostenelile zilei; este intarirea pruncilor, podoaba celor in floarea varstei, mangaiere batranilor, gateala foarte potrivita femeilor. Psalmul populeaza pustiurile, cuminteste pietele; este carte elementara de invatatura pentru cei ce intra in viata; crestere pentru cei ce inainteaza in varsta, intarire pentru cei maturi. Psalmul este glas al Bisericii; psalmul inveseleste sarbatorile; psalmul naste tristetea cea dupa Dumnezeu; psalmul scoate lacrima si din inima de piatra; psalmul este lucrul ingerilor, vietuire cereasca, parfum duhovnicesc. Ce descoperire inteleapta a Invatatorului, Care a mestesugit ca, o data cu cantarea, sa invatam si cele ce ne folosesc! De aceea se si intiparesc mai bine in suflete invataturile. Invatatura data cu sila de obicei nu ramane; dar invatatura cu placere si cu bucurie se fixeaza mai trainic in sufletele noastre. Ce nu poti invata din psalmi? Nu, oare, maretia barbatiei? Nu, oare, exactitatea dreptatii? Nu, oare, sfintenia castitatii? Nu, oare, desavarsirea intelepciunii? Nu, oare, chipul pocaintei? Nu, oare, masura rabdarii? Nu, oare, tot ce ai putea spune despre faptele cele bune? In psalmi este cu putinta sa gasesti invatatura desavarsita despre Dumnezeu, prevestirea despre venirea in trup a lui Hristos, amenintarea cu judecata, nadejdea invierii, frica de pedeapsa, fagaduintele slavei, descoperirile tainelor; toate sunt stranse, ca intr-o mare si obsteasca vistierie, in Cartea Psalmilor, pe care profetul a armonizat-o cu instrumentul muzical numit psaltire, desi sunt multe instrumente muzicale. Dupa parerea mea, profetul, inspirat de Duhul, a aratat harul cel de sus care rasuna in psaltire, pentru ca dintre toate instrumentele muzicale numai psaltirea isi are cauza sunetelor in partite de sus ale ei. La chitara si la lira arama rasuna de dedesubtul locului unde pana atinge coardele; psaltirea insa are cauzele ritmurilor armonioase in partea de sus, ca si noi sa cautam a cugeta cele de sus si sa nu ne pogoram la patimile trupului din pricina dulcetii melodiei. Socot insa ca profetul, prin constructia acestui instrument muzical, ne-a aratat, in chip adanc si intelept, si aceea ca oamenii care au sufletele bine constituite si armonioase se urca usor la cele de sus.

Fragment din “Talcuiri la psalmi” de Sfantul Vasile cel Mare

Simeon Monahul – Despre rabdare

2012-04-26T16:08:00.000+03:00

(…),, Copile, daca vii sa slujesti Domnului, pregateste-ti sufletul pentru incercari. Indrepteaza-ti inima si persevereaza, si sa nu te grabesti in vreme de nenorocire. Lipeste-te de El si nu te departa, ca sa sporesti in cele de pe urma ale tale. Primeste tot ce va veni peste tine, si fi indelung rabdator in schimbarea de umilinta. Pentru ca aurul se pune la proba in foc, iar oamenii primiti in ceasul umilirii.”(Sir 2, 1-4). Suflete, daca vine peste tine o incercare, nu te descuraja, ca sa nu infurii pe Medicul cel indurator pana in maruntaie si sa te paraseasca lipsit de experienta unei osande vesnice; caci necazul in incercari e un spital al sufletelor bolnave. Si nu te descuraja, nici nu da inapoi ci socoteste o veselie si o bucurie ca te-a cercetat Domnul cu mila pedepsiri Lui educative, precum spune dumnezeiescul Iacob. ,, Fratii mei, mare bucurie sa socotiti cand cadeti in tot felul de incercari, stiind ca probarea credintei voastre lucreaza rabdare; iar rabdarea sa-si aiba lucrul ei desavarsit, ca sa fiti desavarsiti si intregi, nelipsiti de nimic. Fericit barbatul care rabda incercare, pentru ca ajungand probat va primi cununa vietii, pe care a fagaduit-o Domnul celor ce-L iubesc pe El” (Iac 1, 2-4.12); spune si ferictul Petru: ,,Macar ca acum ati fost intristati de tot felul de incercari, pentru ca probarea credintei voastre mult mai de pret decat aurul pieritor, dar probat prin foc, sa se gaseasca spre lauda, slava si cinste la descoperirea lui Iisus Hristos” (I Ptr 1, 6-7).
Suflete, rabda si indelung-rabda in incercari si nu te inspaimanta, caci nu va lasa Dumnezeu sa fii incercat peste ce poti, ci odata cu incercarea va face si iesirea din ea, ca sa poti suporta. (I Cor 1, 10)Caci daca vei cadea in incercari mari, vei lua mai multa rasplata de la Dumnezeu si te vei curata repede de faradelegile tale; fiindca si aurul curatit cu cat e mai mult ars, pe atat mai curat se arata, asa si tu, cu cat esti mai dat deoparte in umilinta necazului, pe atat te cureti de faradelegile tale; cum spune si autorul Proverbelor: ,,Precum e probat in cuptor aurul si argintul, asa sunt probate de Dumnezeu inimile alese” (Pr 17,3). Si daca nu esti cercetat, nu te vei putea curata desavarsit; iar daca vei fi pus la incercare, te vei curati mai desavarsit; iar daca vei fi pus la incercare, te vei curati repede pentru iubirea de oameni a iertatorului Dumnezeu. Caci pe cat ti se strica casa pamanteasca, pe atat ti se zideste in ceruri casa induratorului Dumnezeu; daca omul din afara nu se strica, cel dinauntru nu se innoieste (cf. 2 Co 4,16), precum spune Domnul: ,,Daca grauntele de grau care cade in pamant nu moare, ramane singur; dar daca moare, aduce mult rod” In 12, 24). De aceea, sa nu ai mintea ta la cele pamantesti, caci sunt vremelnice si trec ca o umbra, ci urc-o la cele ceresti, care nu pier, nici nu se stica, ci raman in veci pururea; si sarguieste-te sa le prinzi in lupta duhovniceasca si in rabdare tare, ca sa poti prinde veselia vesnica; si sarguieste-te pana ce ai vreme bineprimita, cum spune si Apostolul(Pavel): ,,Iata acum vreme bineprimita, acum zi de mantuire! Nedand nimanui prilej de ofensa, ca sa nu fie patata slujirea, ci in toate recomandandu-ne pe noi insine ca slujitori ai lui Dumnezeu in rabdare multa, in necazuri,in nevoi, in stramtorari, in batai, in inchisori, in tulburari, in osteneli, in privegheri, in rugaciuni, in curatie, in cunoastere, in indelunga-rabdare, in bunatate, in Duhul Sfant, in iubire nefatarnica, in cuvantul adevarului, in puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptatii, cele de-a dreapta si cele de-a stanga, prin cinste si prin necinste, prin defaimare si prin lauda, ca niste mincinosi si adevarati, ca niste cunoscuti si necunoscuti de Dumnezeu, ca unii care murim si iata suntem vii, batuti, dar nu omorati, ca niste defaimati, dar pururea bucurandu-ne, ca niste saraci, dar imbogatind pe multi, ca unii care nu au nimic dar au toate”(2 Co 6, 2-10).
La acestea gandindu-te, suflete, fugi de raul demon al intristarii si nu-i ceda prin intristarile vietii. Si daca vrei sa te intristezi, intristeaza-te, dar nu pentru viata/lume, ci pentru Dumnezeu (cf. 2 Co 7,9-11). Caci aceasta intristare pricinuieste bucurie si cununa, si intristandu-ne cu ea sfintii au mostenit cerul si au ajuns concetateni cu ingerii; iar cea potrivit vietii acesteia naste moarte, iar dupa moarte pricinuieste pedeapsa vesnica.

Fragment din Simeon Monahul – Cuvinte pentru strapungerea inimii

Pilde

2012-04-26T15:39:00.003+03:00

Prezenta gandurilor rele

Un frate a venit la avva Pimen si a spus: “Avva, am multe ganduri rele si ma pun in primejdie“. Batranul l-a scos afara din chilie si i-a spus: “Umfla-ti pieptul si opreste vantul!“. Fratele a raspuns: “Nu pot sa fac asta“. Atunci batranul i-a zis: “Cum nu poti sa faci asta, nu poti impiedica nici gandurile rele sa navaleasca peste tine. Dar macar tine-le piept“.

Timpul schimbarii

La un batran calugar, a venit intr-o zi un tanar pentru a-i cere sfat:
-Parinte, sunt un om destul de rau. As vrea sa ma schimb, dar nu pot. Sper ca dupa ce voi mai creste, voi putea sa ma schimb, nu-i asa?
-Nu, i-a raspuns batranul. Vino cu mine!
L-a dus pe tanar in spatele chiliei, unde incepea padurea, si i-a spus:
-Vezi acest vlastar?
-Da, parinte!
-Smulge-l!
Tanarul a scos bradutul imediat. Mergand mai departe, calugarul s-a oprit langa un bradut ceva mai inalt.
-Acum scoate-l pe acesta.
S-a muncit baiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit pana la urma sa-l scoata. Aratandu-i un brad ceva mai mare, calugarul i-a spus:
-Smulge-l acum pe acela.
-Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te si mai cheama pe cineva.
Intorcandu-se cu inca 2 prieteni, au tras ce au tras de pom si, cu multa greutate, au reusit, in sfarsit, sa-l scoata.
-Acum scoate-ti bradul cel falnic de acolo, le spuse calugarul.
-Parinte, dar acela e un copac mare si batran, cu radacini adanc infipte in pamant. Nu am putea nicioadata sa-l smulgem, chiar de-am fi si 100 de oameni.

-Acum vezi, fiule? Si apucaturile rele din suflet sunt la fel! Orice pacat pare la inceput inofensiv si fara mare importanta, dar, cu timpul, prinde radacini in fiinta omului, creste si pune stapanire din ce in ce mai mult pe sufletul tau. Cat este inca mic, il poti scoate si singur. Mai tarziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te sa lasi raul sa ti se cuibareasca adanc in suflet, caci atunci nimeni nu va mai putea sa ti-l scoata. Nu amana niciodata sa-ti faci curatenie in viata mai tarziu va fi mult mai greu.

“Degeaba taiem crengile pacatului in afara noastra daca in noi raman radacinile. Acestea vor creste din nou.” (Sfantul Grigorie Dialogul)

Aducerea aminte de moarte

Aducerea aminte de moarte este de mare folos, ca smereste pe om si ne da ravna pentru rugaciune si uneori si lacrimi. Sa mearga fratii mai des in cimitir si sa vorbeasca cu cei morti, ca ei ii vor invata cam asa: ”Ce esti tu azi, am fost noi ieri; si ce suntem noi azi, vei fi tu maine”.

Clevetirea

2012-04-26T15:28:00.002+03:00

Un soi de păsări când zboară peste un munte din ţara Cilicia, ţin în cioc câte o pietricică până ce trec muntele. Ele ţin pietricica pentru ca să nu poată striga, căci fără piatră n-ar putea răbda să nu strige, şi atunci, auzindu-le, vulturii le-ar prinde şi le-ar mânca!

Oamenii clevetitori ar face tare bine dacă ar lua pildă de la aceste păsări fără minte, dar, totuşi foarte cu minte. Ei ar face bine dacă şi-ar lega limba ca să nu mai clevetească pe aproapele cu fel de fel de vorbe urâte. Atunci nu i-ar auzi nici pe ei diavolul – vulturul iadului ca să-i înghită în văpaia cea nestinsă a muncilor veşnice.

Protos. Nicodim Mandita

Trei rugaciuni care se citesc la inceputul zilei

2012-04-26T14:58:00.003+03:00

Rugaciunea I

Ţie, Dumnezeul şi Făcătorului meu în Treime Sfântă slăvit, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, mă închin, Îţi încredinţez sufletul şi trupul meu şi mă rog: Tu mă binecuvântează, Tu mă miluieşte, şi de orice rău lumesc, diavolesc şi trupesc mă izbăveşte. Şi dă-mi cu pace, fără de păcat să petrec ziua aceasta, întru slava Ta şi spre mântuirea sufletului meu. Amin.

Rugaciunea II

În mâinile preamăritei Tale milostiviri, o, Doamne al meu, îţi încredinţez sufletul şi trupul meu, simţurile şi vorbele mele, cugetele şi gândurile mele, faptele mele şi toate mişcările trupului şi sufletului meu; intrarea şi ieşirea mea, credinţa şi vieţuirea mea, trecerea şi sfârşitul vieţii mele, ziua şi ceasul ultimei mele suflări, moartea mea, adormirea sufletului şi a trupului meu. O, Preamilostive Doamne, Care cu bunătatea şi nerăutatea ta acoperi păcatele întregii lumi, Tu pe mine care sunt cel mai păcătos dintre toţi oamenii, mă primeşte în mâinile Tale şi mă izbăveşte de tot răul, curăţă mulţimea fărădelegilor mele, îndreptează viaţa mea cea rea şi ticăloasă, fereşte-mă de căderile în păcat ce vor să vină, ca niciodată să nu mânii iubirea Ta de oameni cu care acoperi neputinţa mea de diavoli, de patimi şi de oamenii cei răi. Pe vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi intoarce-i, şi pe mine mă călăuzeşte pe calea cea mântuitoare ca să ajung la Tine, limanul dorinţelor mele. Dăruieşte-mi sfârşit creştinesc, cu pace şi neruşinat, păzeşte-mă de duhurile răutăţii, iar la Înfricoşata Judecată, Milostiv fii robului Tău şi mă numără cu oile cele binecuvântate de-a dreapta Ta, ca împreună cu ele, pe Tine Creatorul Meu, să Te slăvesc în veci. Amin.

Rugaciunea III

Slavă Ţie, împărate, Dumnezeule Atotputernice, Care cu purtarea Ta de grijă cea Dumnezeiască şi de oameni iubitoare, m-ai învrednicit pe mine păcătosul şi nevrednicul, a mă scula şi a dobândi intrare în Sfântă Casa Ta, primeşte, Doamne, şi glasul rugăciunii mele ca şi al sfinteleor şi înţelegătoarelor Tale puteri, şi binevoieşte ca din inimă curată şi cu duh de umilinţă, să Ţi se aducă Ţie laudă din necuratele mele buze, ca şi eu să mă fac părtaş fecioarelor înţelepte cu luminata făclie a sufletului meu şi să Te slăvesc pe Tine Dumnezeu Cuvântul, Cel slăvit în Tatăl şi în Duhul Sfânt. Amin.

Citate despre rugaciune

2012-04-26T14:47:00.000+03:00

Rugaciunea este o iarba de vindecare si de folos, dar, daca nu stim unde se cade s-o punem, nu vindeca boala noastra. (Sfantul Ioan Gura de Aur)
Rugaciunea este unitatea de masura a dragostei. (Sfantul Augustin)
Rugaciunea este, dupa fiinta ei, apropierea si unirea omului cu Dumnezeu; iar dupa lucrare, rugaciunea este puterea sustinatoare a lumii, impacarea cu Dumnezeu. (Sfantul Ioan Scararul)
Rugaciunea este o bucurie care inalta multumire. (Sfantul Isaac Sirul)
Rugaciunea este expresia unui suflet religios care recunoaste o putere supranaturala care-i asigura eliberarea din inlantuirea limitelor personale si cosmice. (Petru Tutea)
Rugaciunea constituie o inaltare a intelectului catre Dumnezeu; ea este o conversatie a intelectului cu Domnul. (Evagrie din Pont)
Rugaciunea este cuvantul omului catre Dumnezeu. (Parintele Teofil Paraian)
Rugaciunea este lucrarea credintei, aratarea celor nadajduite, iubirea realizata, miscarea ingereasca, puterea celor fara trupuri, descoperirea inimii, nadejdea mantuirii, semnul sfintirii, devenirea sfinteniei, cunoasterea lui Dumnezeu, unirea Duhului Sfant, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu, semnul impacarii, pecetea lui Hristos, steaua de dimineata a inimilor, descoperirea lui Dumnezeu, izvorul tacerii, pecetea lacasului ingeresc. (Sfantul Grigorie Sinaitul)
Rugaciunea este o stare de permanenta recunostinta. (Sfantul Ioan de Kronstadt)
Rugaciunea este prezenta lui Dumnezeu in toti si in toate. (Sfantul Grigorie Sinaitul)
Rugaciunea este inceputul cunostintei nemateriale si simple. (Evagrie din Pont)

„Fotbalul e un sport care nu te separă de Dumnezeu“

2012-04-26T14:36:00.003+03:00

Sportul, în România, este un fenomen ce atrage mase. Iar fotbalul este supranumit "sportul rege", tocmai pentru popularitatea de care se bucură. George Ogăraru ne-a vorbit despre adevăratele valori din viaţa unui fotbalist, poate atipic pentru domeniul în care s-a consacrat: familist convins, creştin practicant şi filantrop.

Sunteţi un sportiv care a obţinut numeroase performanţe în fotbalul românesc şi internaţional. Ce sfaturi aveţi pentru tinerii ce visează la o carieră sportivă, în condiţiile în care presa de specialitate promovează mai mult non-valorile şi mondenităţile? Care sunt adevăratele valori ale vieţii lui George Ogăraru?

George Ogăraru: Într-adevăr, pot afirma cu bucurie că am reuşit să ating un bun nivel profesional, deşi nu am fost jucător de fotbal cu calităţi ieşite din comun, însă cu ajutorul lui Dumnezeu am putut suplini, prin muncă, acestea.

A fi sportiv, în sine, reprezintă un mare avantaj, însă "pachetul" ce vine odată cu recunoaşterea publică poate fi greu de cărat. Într-un mediu în care tentaţiile aleargă după tine chiar şi la locul de muncă, trebuie să ai bine stabilit traseul încă de când ai plecat de acasă. Este adevărat că mass-media promovează non-valorile, însă observ că din ce în ce mai mulţi tineri se dau la o parte din calea acestui tip de informare. Am avut plăcuta surpriză ca de-a lungul carierei să întâlnesc sportivi de renume internaţional care îşi bazează viaţa pe valori puternice şi simplitate! Tinerii noştri să ştie că la acest nivel "se poartă" cultura, valorile, viaţa de familie, şi nu doar ceea ce ni se vinde în presa de specialitate; şi i-aş sfătui să vadă fotbalul ca pe o artă, nu mai mult. Celelalte vin de la sine, inclusiv banii. Valorile după care îmi ghidez viaţa sunt normale: credinţă, familie, cultură şi dragoste de ţară.

Sunteţi, oarecum, atipic peisajului fotbalistic care ni se serveşte în ziare şi la televizor. Cum aţi reuşit ca tânăr, între atâtea tentaţii, să duceţi o viaţă decentă, cu o familie frumoasă, caracterizată simplu printr-o expresie: bunul-simţ?

Nu din început am gândit ca azi! Am cunoscut o oarecare faimă la o vârstă sensibilă, 20 şi ceva de ani, moment în care nu îmi puneam întrebări existenţiale complexe. A rânduit Dumnezeu să îmi găsesc jumătatea repede şi bine, am devenit tată tânăr şi astfel s-a născut dorinţa de a construi ceva durabil. Odată cu transferul în Olanda a apărut necesitatea unei vieţi spirituale mai profunde. Deşi clubul la care am mers era de un nivel înalt şi m-a învăţat multe lucruri despre disciplină, responsabilitate, autocontrol, socializare, în afara clubului ne simţeam singuri, neintegraţi. În România locuisem mereu vizavi de biserică, iar acum nu găseam acest sprijin pe o rază de câteva sute de kilometri, fapt care a adus conştientizarea importanţei acestui lăcaş în viaţa omului, a noastră. Am primit sprijin din ţară, de la părintele duhovnic şi alţi preoţi şi monahi ce ne-au susţinut de la distanţă prin rugăciuni şi cărţi trimise, ne-am ţinut aproape familiile şi prietenii, şi astfel am reuşit să ne păstrăm echilibrul. Acum, în Elveţia, suntem foarte legaţi de comunitatea românilor din Lausanne, adunată în jurul preotului Adrian Diaconu. Cred că ducem o viaţă normală, eu, soţia mea şi copiii. Mergem la biserică, ne spovedim, citim, ne rugăm, postim, ne împărtăşim, ajutăm, ieşim la plimbare, ne întâlnim cu alţi români pe care i-am cunoscut aici: medici, profesori, arhitecţi. Este o comunitate de mare valoare. Nu facem ceva extraordinar, aşa cum aţi zis: lucruri de bun-simţ. Pentru mine, azi, fotbalul e un sport care nu te separă de Dumnezeu. Tentaţii sunt, dar tovărăşia cu ele se plăteşte, aşa că rezistăm, pentru iubirea lui Dumnezeu, pentru importanţa unităţii familiei şi a sănătăţii mentale şi sufleteşti a tuturor membrilor ei.

Sunteţi vicepreşedinte al Asociaţiei "Pro Vita" şi promovaţi această organizaţie, în special peste hotare. Care este rolul acestei fundaţii şi cât de important este ajutorul oamenilor pentru respectiva comunitate?

Tangenţa mea cu Asociaţia "Pro Vita" a început cu vânzarea de tricouri în folosul copiilor asistaţi de această asociaţie, condusă pe atunci de părintele Nicolae Tănase. Am făcut vizite la Valea Plopului, am ajutat cu ce-am putut, iar la reorganizarea făcută am devenit vicepreşedinte. Mă onorează această poziţie în "Pro Vita", dar mă şi obligă. Rolul ei este să lupte contra avortului şi să ofere alternativă la avort: ajutorul pentru ţinerea sarcinii şi chiar preluarea mamei şi a copilului până îşi rezolvă problemele sociale cu care se confruntă şi care au condus-o la ideea de avort. Nevoile în "Pro Vita" sunt multe şi diversificate, numărul asistaţilor creşte mereu, aşa că se naşte nevoia găsirii de noi căi de a face ca asociaţia să meargă mai departe. De aceea am încercat să le vorbim şi celor din străinătate despre "Pro Vita", şi am făcut bine, am găsit oameni dispuşi să sprijine.

De curând a avut loc gala oficială a Fundaţiei "Mihai Neşu", al cărei ambasador sunteţi. Vorbiţi-ne despre prietenia cu Mihai Neşu şi despre activitatea acestei fundaţii.

Ne cunoaştem de vreo zece ani şi aş putea spune că am crescut împreună, că îmi este mai mult decât prieten şi că îl văd mai degrabă ca pe un frate. Mihai este un om cu suflet mare, cu o educaţie deosebită şi cu valori puternice, iar drept dovadă stau toţi oamenii care îi sunt alături şi se roagă pentru sănătatea lui în urma accidentului suferit anul trecut. Deosebit este faptul că în acest moment de grea încercare el s-a gândit să îi ajute pe cei ce sunt în situaţii asemănătoare lui şi nu beneficiază, în România, de condiţiile şi susţinerea necesară. Astfel a creat Fundaţia "Mihai Neşu" cu sediul în Olanda, având ca scop sprijinul persoanelor cu handicap din România. Faptul că dintr-un scaun electric, folosindu-şi doar inima şi capul, Mihai are dorinţa de a ajuta oameni atât prin intermediul fundaţiei, cât şi prin puterea exemplului personal, mă obligă să îmi pun întrebarea: Oare noi cei sănătoşi fizic putem face la fel?

George Ogăraru, scurtă biografie

George Ogăraru este un fotbalist român care a evoluat, de-a lungul timpului, la cluburi precum Steaua Bucureşti, Ajax Amsterdam (Olanda) sau FC Sion (Elveţia), bifând şi câteva selecţii la echipa naţională de fotbal a României. A câştigat o cupă şi două campionate de fotbal în România, două cupe şi două supercupe ale Olandei şi o cupă a Elveţiei şi a contribuit la ultima performanţă a selecţionatei ţării noastre: câştigarea grupei de calificare la Campionatul European de Fotbal din 2008. În plan extrasportiv, contribuie la activităţile întreprinse de Asociaţia "Pro Vita" (vicepreşedinte) şi de Fundaţia "Mihai Neşu" (ambasador). Este căsătorit cu Andreea şi au împreună trei copii: Eric Emanuel, Natalia Maria şi Sofia Elena.

„Cum eşti, aşa ţi-e rugăciunea“

2012-04-26T11:31:00.000+03:00

Cum putem şti dacă ne rugăm bine?

Dragă, nu se pune problema cum te rogi. Te rogi cum te poţi ruga. Sigur că rugăciunea, totdeauna, este oglinda sufletului. În momentul în care te angajezi la rugăciune, o faci după măsura vieţii tale. În „Scara“ Sfântului Ioan Scărarul se spune că rugăciunea, după calităţile ei, este „judecată, şi judecătorie, şi scaunul judecătorului înainte de judecata viitoare“. Ceea ce înseamnă că rugăciunea e oglinda sufletului! Cum ne e viaţa, aşa ne e şi rugăciunea; nu poţi avea o altă rugăciune decât la măsura la care ai ajuns!

Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre patru feluri de rugăciune: rugăciunea întinată (sau spurcată), rugăciunea furată, rugăciunea pierdută şi rugăciunea curată. Fiecare dintre aceste patru feluri de rugăciune arată starea celui ce se roagă. Cel care e încă întinat şi trăieşte în patimi se roagă, pentru că rugăciunea nu ţine de un anumit stadiu, ci ţine de viaţa omului, de credinţa omului. Cel care a ajuns să aibă o legătură cu Dumnezeu, de asemenea, se roagă. Nu se poate să crezi în Dumnezeu şi să nu te rogi, să nu-ţi găseşti vreme de rugăciune. Sigur că, rugându-te ca începător, ca om întinat, şi rugăciunea e întinată de patimile care au putere în sufletul tău. Şi aşa mai departe.

Când ai ajuns la o viaţă curată, viaţă de nepătimitor, atunci ai ajuns şi la rugăciunea curată. Şi rugăciunea curată e o rugăciune despre care se poate spune, într-adevăr, că e o rugăciune bună. Dar cel care e angajat în rugăciune, în orice stare ar fi, e pe calea îmbunătăţirii rugăciunii şi pe calea îmbunătăţirii vieţii sale. Deci, cum eşti, aşa ţi-e rugăciunea, cum te porţi, aşa te rogi. Chiar există un îndemn: „Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!“. (Arhimandrit Teofil Paraian)

sursa: Ziarul Lumina de Duminica

Sfantul Mare Mucenic Gheorghe

2012-04-23T00:02:00.002+03:00

Tropar Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Materiale: satin von şi organza, fetele pictate in ulei pe pânză fină, folosit în broderie: margele, cristale, truntsal, sticlă cehă, agat peisaj, sidef, perla, Aventurin, metal (cupru), paiete de argint

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe sau George (versiuni: Georgiu, Georz, Giurgiu, Iorgu; din greacă Gheorghios «agricultor»; c. 275/280 – d. 23 aprilie 303) este un sfânt megalomartir, pomenit de aproape toate Bisericile tradiţionale, de obicei pe data de 23 aprilie. Patron al unui număr de ţări, regiuni şi oraşe printre care al Angliei.Sfântul Mare Mucenic Gheorghe/George s-a născut în Cappadocia, într-o familie creştină, şi a trăit în timpul domniei împăratului Diocleţian. Mai multe date nu se cunosc cu certitudine, neexistând nici un document al epocii, care să conţină date despre viaţa sa. Ceea ce se ştie despre el a fost scris ulterior, în Evul Mediu.

Sf. Gheorghe a fost originar din Capadocia, a crescut într-o familie creştină profund religioasa. Tatăl său a fost un martir pentru Hristos, mama lui, care a deţinut un imobil în Palestina, s-a mutat acolo cu fiul său şi la adus într-o pietate stricta. S-a înrolat în armata romană şi, parcurgând ierarhia militară, Sf. Gheorghe s-a făcut remarcat prin faptele de arme. În ciuda decretului împotriva creştinilor, emis de Diocleţian în 303, Sf. Gheorghe a ales să-şi mărturisească public credinţa creştină. Sf. George a dat moştenirea lui la săraci, şi a venit la Senat, mărturisit el însuşi ca este un creştin, a denunţat falsitatea zeilor păgâni şi a cerut tuturor să recunoască adevărata credinţă în Hristos: "Eu sunt un slujitor al lui Hristos, Dumnezeul meu, şi am încredere în El, am aparut printre voi pe cont propriu pentru ca sa mărturisesc adevărul. " "Ce este adevărul?" - Întrebare repetată de Pilat "Adevărul este Hristos însuşi " - a răspuns sfântul. Surprins de raspunsul razboinicului, împăratul i-a cerut să nu-si strice tinereţea , slava, cinstea şi să renunţe la Hristos. Din ordin imperial, sfântul a fost întemniţat şi supus torturii pentru a-şi renega credinţa. Loviri cu suliţa, lespezile de piatră aşezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălţamintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vâna de bou şi toate celelalte torturi nu au reuşit să-l facă să renunţe la credinţa sa.

Martorii suferinţelor Sfântului Gheorhe, uimiţi de puterea sa de a rezista la durere, au renunţat la credinţa în zeităţi păgâne, îmbrăţişând creştinismul. O dovadă a sfinţeniei sale o reprezintă o minune săvârşită de Sf. Gheorghe în timpul întemniţării sale. Atingând trupul unui deţinut mort din celula sa, acesta a înviat, convingând-o astfel chiar pe împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, să se creştineze. Întrucât Sf. Gheorghe a respins oferta împăratului de a-i acorda înalte onoruri în schimbul renunţării la creştinism, Diocleţian a ordonat omorârea prin decapitare a Sf. Gheorghe şi a soţiei sale.

În conştiinţa populară românească, Sf. Gheorghe este unul dintre cei mai prezenţi sfinţi, numerose biserici purtând hramul său. Există numeroase oraşe în România care poartă numele Sfântului Gheorghe şi chiar unul dintre cele trei braţe ale Dunării este denumit astfel. Imaginea Sf. Gheorghe ucigând balaurul este prezentă şi pe stegul Moldovei din medievale trimis de Ştefan cel Mare la Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos.

Sf. Gheorghe este de asemenea ocrotitorul Armatei Române (a cărei zi, 23 aprilie, coincide cu sărbătorirea sfântului). Este totodată patronul Angliei, al Georgiei şi al Moscovei. În Lituania, Sf. Gheorghe este venerat ca protector al animalelor, iar în unele regiuni ale Spaniei ziua sfântului se serbează cu mese bogate şi cu daruri.

Legenda potrivit căreia sfântul ar fi ucis un balaur pentru a salva o fecioară este o invenţie târzie, medievală. Adesea însă, iconografia recentă ni-l prezintă pe sfânt călare, doborând cu suliţa un balaur, poate simbolic. Unii comentatori sunt însă de părere că este vorba doar de o preluare târzie a mitului grec al lui Perseus şi Andromeda.

Sfântul Gheorghe - patron sfânt

Sfântul Gheorghe este sfântul patron al următoarelor ţări şi regiuni:
Anglia
Aragon
Catalonia
Etiopia
Georgia
Grecia
Lituania
Palestina
Portugalia
Rusia

Sfântul Gheorghe este sfântul patron al următoarelor oraşe:
Amersfoort, Olanda
Beirut, Liban
Bteghrine, Liban
Cáceres, Spania
Ferrara, Italia
Freiburg, Germania
Genova, Italia
Insula Gozo, Malta
Ljubljana, Slovenia
Lod, Israel
Moscova, Rusia
Qormi sau Città Pinto, Malta
Pomorie, Bulgaria
Drobeta Turnu-Severin, România
Botoşani, România

VIAŢA ÎNTRU ÎNVIERE

2012-04-14T03:10:00.000+03:00

“Învierea Domnului este speranţa noastră, Înălţarea Domnului este mărirea noastră”, ne încredinţează Fericitul Augustin. Esenţa inefabilă a creştinismului stă tocmai în această nădejde a slavei ce va să fie. Hristos pătimeşte, moare, învie şi Se înalţă de-a dreapta Tatălui; dar aceste trepte ale jertfei răscumpărătoare nu privesc doar persoana Sa divino-umană, ci destinul generic al Omului Restaurat. Ele nu reprezintă doar “o performanţă” personală cu valoare de model istoric (imitatio Christi), ci temeiul şi garanţia dumnezeiască a mîntuirii potenţiale a tuturor oamenilor. Iisus dă chip veşnic “Noului Adam”, nu în mod simbolic, ci în mod real: “Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 20-22). Prin Iisus Hristos omul este re-creat în chip tainic, în chiar temeiurile fiinţei lui. De aceea sîntem chemaţi (dar nicidecum constrînşi!) să fim una întru Hristos – centrul mistic al înnoirii şi plinătăţii noastre.
Omul a fost făcut “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facerea 1, 26). Ceea ce va să spună că noi, creştinii, nu avem termen absolut de raportare existenţială în lumea aceasta, ci dincolo de ea*. Noi nu sîntem chemaţi să ne în-lumim (cum pare să creadă rătăcita conştiinţă modernă), ci să ne în-dumnezeim. În acest proces de în-dumnezeire, omul con-lucrează cu Duhul Sfînt, este adică chemat să activeze mistic pentru propria sa desăvîrşire.
“Chipul” este ceva dat prin creaţie (şi reiterat prin naştere); vrea sau nu vrea, omul îl poartă în el, ca pe un temei al posibilei “asemănări”. Finalitate ultimă a “chipului”, “asemănarea” este ceva de ordin potenţial, în care este implicată direct libertatea fiinţei omeneşti. Dumnezeu nu ne mîntuieşte fără voia noastră. Avînd “chipul”, depinde de noi să ne lucrăm “asemănarea”.
Tradiţia teologică asimilează adesea “chipul” cu mintea (venim pe lume ca fiinţe raţionale), iar “asemănarea” cu inima (de-venim în lume fiinţe iubitoare). Contopirea minţii cu inima este dezideratul ultim al misticii creştine, a cărei supremă expresie rămîne isihasmul**. “Dumnezeu este iubire şi cel ce rămîne în iubire rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne întru el” (I Ioan 4, 16).
De aceea şi în centrul Revelaţiei dumnezeieşti stă porunca iubirii: fie în varianta nedesăvîrşită a Legii celei Vechi (în care modelul iubirii este încă omenesc: dragostea de sine însuşi), fie în expresia desăvîrşită a Legii celei Noi (în care modelul iubirii este dumnezeiesc: dragostea lui Dumnezeu faţă de lume). Omul este fiinţa creată care se împlineşte prin iubire.
Prin păcatul strămoşesc (cf. Facerea, cap. 3), fiinţa omenească “a căzut” din starea ei originară. Lăsîndu-se smintit de ispită, omul şi-a pervertit raţionalitatea; “chipul” dumnezeiesc s-a întunecat în el. Tocmai de aceea a ieşit şi din dreapta “asemănare”. El uită că aceasta constă în comuniunea duhovnicească a cucernicei iubiri şi ajunge să creadă, la sugestia “şarpelui”, că ea ar consta în identificarea orgolioasă cu atotputernicia şi atotştiinţa lui Dumnezeu (“Dar... în ziua în care veţi mînca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul” – Facerea 3, 5; subl. m.). Toată istoria, ca domeniu al omului căzut, stă sub semnul acestei sminteli, al acestui fals înţeles al asemănării, care nu este decît extinderea la scară umană a păcatului luciferic. Omul istoric – în care “chipul” s-a obscurizat şi “asemănarea” reală s-a abolit – nu este altceva decît o fiinţă bolnavă de luciferism.
Dar Dumnezeu, în iubirea Sa, nu-l părăseşte pe om, ci îi făgăduieşte, îi înlesneşte şi îi garantează mîntuirea (la care însă nu-l sileşte; căci aşa cum în mod liber a păcătuit, tot în mod liber trebuie să se mîntuiască). Prin Iisus cel Înviat, “chipul” stricat se reface în om; creştinul nu este doar moraliceşte, ci şi ontologic altul (participînd tainic – prin Botez şi Euharistie – la “umanitatea nouă” a lui Hristos). “Vechiul Adam” se restaurează prin şi întru “Noul Adam”; iar toată învăţătura şi pilda vie a lui Hristos constituie vădirea dumnezeiască a dreptei “asemănări”, calea îndumnezeirii omului restaurat. A trăi întru Hris-tos înseamnă a ridica “chipul” la “asemănare”, a realiza plinătatea iubirii în plinătatea raţiunii.
Pe această cale, omului i se redeschide veşnica Împărăţie (aionios basileia). Căci dacă moartea este o consecinţă obiectivă a păcatului (“... plata păcatului este moartea” – Romani 6, 23), abolirea acestuia înseamnă şi abolirea morţii (“Cel fără de păcat” este şi “Cel fără de moarte”)***. Crucea lui Hristos este taina dumnezeiască a înnoirii, învierii şi înălţării firii create, prin comuniune cu absolutul necreat.
Vieţii întru moarte îi ia locul viaţa întru înviere (anástasis), fără de care toată credinţa noastră ar fi în zadar (cf. I Corinteni 15, 14; 17). Iată de ce în Învierea “din cea dintîi a sîmbetelor” şi în Înălţarea lui Hristos “de-a dreapta Tatălui” stă nădejdea şi slava întregii Făpturi; iată de ce, în răstimpul de 40 de zile dintre praznicul Învierii şi cel al Înălţării, aceasta strigă de bucurie, cu strigăt îngeresc: “Bucură-te, bucură-te, Noule Ierusalime, căci slava Domnului peste tine a răsărit! Saltă, saltă de-acum şi te bucură, Sioane, iar tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui Născut al tău!”.

Răzvan CODRESCU

* “Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plîngînd, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. Sfîrşitul acestora este pieirea. Pîntecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gînd cele pămînteşti. Căci cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mîntuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, întru asemănarea trupului slavei Sale...” (Filipeni 3, 18-21; subl. m.). Sau în altă parte: “Căci noi nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).** “Rugăciunea lui Iisus” (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul), care stă în centrul spiritualităţii isihaste, se numeşte deopotrivă “rugăciunea minţii” sau “rugăciunea inimii”. Raţiunea smerită se împlineşte în Iubirea cuminecătoare. Viziunea “luminii taborice” este expresia mistică a acestei unificări duhovniceşti.*** Starea păcătoasă este o maladie a fiinţei căzute; păcatul lucrează asemenea unui virus care, o dată intrat în noi, ne macină pe dinăuntru, încetul cu încetul, pînă la pierzanie. Pentru el nu există leac pămîntesc, pentru că tot ce e “din lume” e “atins” de rău. De aceea mîntuirea nu putea veni dinlăuntrul lumii, ci numai din afara ei. Dacă Hristos n-ar fi fost Dumnezeu Însuşi, ci doar un om “ales” şi “trimis” de Dumnezeu, mîntuirea n-ar fi fost cu putinţă.

Mihai Olteanu Arta Religioasa Icoana pe sticla - 20x10 - Ulei pe sticla ( Oil on glass icon )

2012-04-12T21:42:00.003+03:00

Sarbatori fericfite!

2012-04-12T21:41:00.000+03:00

Mihai Olteanu Arta Religioasa

2012-04-11T23:22:00.002+03:00

Arta religioasa Pictor Emil Cojocaru

2012-04-11T23:21:00.000+03:00

Ne vorbeste parintele Teofil Paraianu, despre Saptamana Patimilor

2012-04-10T10:57:00.000+03:00

- Parinte Teofil, de ce se numeste acest rastimp Saptamana Patimilor sau Saptamana Mare?
- Rastimpul acesta pana la Sfintele Pasti, pana in Sambata cea Mare inclusiv, se numeste Saptamana Patimilor sau poate ca mai corect Saptamana Patimirilor Domnului Hristos, pentru ca in acest rastimp se pomenesc evenimente legate de suferintele Mantuitorului si evenimente premergatoare acestor suferinte, si se face pomenire de lucruri care privesc mantuirea noastra, lucruri de o importanta deosebita. De aceea saptamana aceasta se mai numeste si Saptamana Mare, saptamana in care ne gandim la lucruri mari si minunate, de importanta pentru fiecare dintre noi. Credinciosii in aceasta saptamana sunt cu mai multa grija in ceea ce priveste randuiala Postului, sunt cu mai multa luare aminte la slujbele dumnezeiesti care se fac in mod deosebit in aceasta saptamana, slujbe mai lungi, slujbe mai adanci parca decat in alta vreme, slujbe mai angajante pentru credinciosii care iau parte la ele, in dorinta de a-si aduce iubirea si recunostinta lor fata de Mantuitorul care pentru noi si pentru a noastra mantuire s-a rastignit in vremea lui Pontiu Pilat si a patimit si s-a ingropat, ca dupa aceea sa urmeze Invierea cea de-a treia zi, propovaduita de Scripturi si praznuita de noi la Sfintele Pasti. In primele zile ale Saptamanii Sfintelor Patimiri ale Domnului Hristos este randuit ca in Sfanta Biserica sa se spuna in chip de marturisire si de rugaciune urmatorul text liturgic: “Camara Ta Mantuitorule o vad impodobita si imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina si ma miluieste”.
- In Sfanta si Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel prea frumos si de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului.
- Luni, in Saptamana Sfintelor Patimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica ne aduce aminte de fericitul Iosif cel frumos, cel frumos la trup si la suflet. Este vorba de Patriarhul Iosif, care ne impresioneaza pe toti prin dorinta lui de a-I sluji lui Dumnezeu implinind poruncile, prin dorinta lui de a fi curat inaintea lui Dumnezeu, prin faptul ca a fost bun si binevoitor cu fratii sai care l-au vandut in Egipt. El este o preinchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, cel vandut de Iuda, unul dintre ucenicii sai, este o preinchipuire a Domnului Hristos, care a tinut sa implineasca intru toate voia Parintelui Ceresc si sa ne fie noua pilda de urmat. Fericitul Iosif este omul vrednic de pomenire pentru toate cate s-au intamplat cu el. A fost iubit de parintii lui, a fost iubit de Patriarhul Iacob. Fratii lui l-au vandut in Egipt. A ajuns in Egipt si asezarea sufletului sau a fost probata intr-o ispita peste care a trecut. A ajuns in inchisoare invinuit fiind de pacate, el, care a tinut sa ramana fara de pacat, apoi ca talcuitor al viselor lui Faraon, mai-marele Egiptului, insa a fost gasit drept intelept si bun de a conduce Egiptul si a salvat de la moarte prin infometare pe concetatenii sai si pe conationalii sai, pe care dupa aceea i-a adus in Egipt. De aceea Sfanta noastra Biserica il pomeneste cu cinstire ca un preinchipuitor al Mantuitorului.
Tot in aceasta zi de Luni binecuvantata, pomenim si o minune pe care a facut-o Domnul Hristos, o minune spre inteleptirea credinciosilor, pentru ca negasind smochine intr-un smochin neroditor, l-a blestemat sa se usuce si s-a uscat, iar Sfanta noastra Biserica pomenind aceasta intamplare, are in vedere o explicatie pentru cei credinciosi, atragandu-le atentia ca suntem toti chemati spre rodire si ca Domnul Hristos asteapta ceva de la noi, si noi suntem datori sa-i oferim Mantuitorului virtutile noastre in loc de alte roade. Smochinul cel blestemat de Mantuitorul este un fel de pilda pentru noi, ca sa stim ca Domnul Hristos rasplateste nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci rasplateste si pedepseste si indaratniciile lor, si neangajarile lor spre bine. Se spune in Sinaxarul de la slujba de Luni, din Saptamana Patimilor ca Domnul Hristos nu si-a aratat niciodata puterea pedepsitoare asupra oamenilor – sa intelegem in vremea propovaduirii Sale – dar si-a aratat-o asupra unui smochin, ca sa se inteleaga din aceasta ca El are si putere pedepsitoare, iar credinciosii sa se sileasca sa fie, nu sub blestem, ci sub binecuvantarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, cum reiese si dintr-o alcatuire din Postul Sfintelor Pasti, in care vorbim fiecare dintre noi cu propriul nostru suflet si ne indemnam pe noi insine sa nu dormitam, ci sa ne trezim si sa lucram pentru slava lui Dumnezeu si pentru binele nostru vremelnic si vesnic.
“Camasa Ta, Mantuitorul meu, o vad impodobita, si imbracaminte nu am, ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina, si ma mantuieste” (Luminanda).
- In Sfanta si Marea Marti se face pomenire de cele zece fecioare din Sfanta Evanghelie.
- In Martea Saptamanii celei Mari am facut pomenire, tot indrumati de Sfanta noastra Biserica, despre pilda celor zece fecioare, deci despre fecioarele intelepte si despre fecioarele neintelepte. Este o pilda spusa de Domnul Hristos si pe care Sfanta noastra Biserica ne-o pune in fata constiintei in Martea cea Mare. Si noi, parcurgand Saptamana Sfintelor Patimiri, am pomenit marti pilda cu cele zece fecioare si pe cele zece fecioare, luand aminte si prin textele liturghice din ziua respectiva la cele cinci fecioare intelepte, care au avut untdelemn in candelele lor si care l-au intampinat pe Mirele care este Domnul Hristos, au intrat cu el in camara nuntii si s-au bucurat de ospatul mirelui, in timp ce celelalte cinci fecioare nu s-au putut bucura de intalnirea cu Mirele pentru ca au mers sa-si cumpere untdelemn pentru candelele lor. Aceasta pilda, Domnul Hristos ne-o pune in fata ca sa ne gandim la faptul ca trebuie sa fim intotdeauna pregatiti prin fapte bune pentru intampinarea Mirelui ceresc, sa fim alcatuiti prin faptele nostre cele bune ca sa putem lua parte la ospatul cel vesnic. Domnul Hristos ne indeamna la priveghere, concluzia pildei fiind: privegheati si va rugati ca nu stiti cind vine Fiul Omului (Mt. 25, 13). Deci, Sfanta noastra Biserica ne invata in fiecare zi de marti din Saptamana Sfintelor Patimiri, ne-a invatat si in aceasta saptamana in ziua de marti, sa fim cu luare aminte la noi insine, la datoriile noastre, sa asteptam pe mirele ceresc cu inima iubitoare si cu fapte bune, ca si intru aceasta sa se preamareasca Tatal nostru cel din ceruri. In aceasta zi de marti, ca si in celelalte zile din Saptamana Sfintelor Patimiri, pana miercuri inclusiv, la slujba de dimineata, la utrenie, se spun urmatoatrele cuvinte:
“Iata mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care va afla-o priveghind; iara netrebnica e cea pe care o va gasi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii si afara din Imparatie sa te incui, ci te desteapta strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru, pentru Nascatoarea de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”.
- In Sfanta si Marea Miercuri, dumnezeiestii Parinti au hotarat sa se pomeneasca femeia cea pacatoasa care a uns cu mir pe Domnul, pentru ca aceasta s-a intamplat cu putin inainte de mantuitoarea Patima.
- In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri, pomenire s-a facut si se face totdeauna despre o femeie cinstitoare a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pe care Sfanta noastra Biserica o prezinta si ca pe o femeie pacatoasa. In Sinaxarul zilei respective insa se pomenesc mai multe ungeri cu mir, pe care le-a primit Domnul Hristos, iar Sfanta noastra Biserica se opreste in mod special asupra ungerii cu mir din partea unei femei care a adus mir de mult pret, mir care era socotit ca avand pretul mai mare decat 300 de dinari, ceea ce insemna pretul a 300 de zile de lucru. Femeia si-a aratat cinstirea ei fata de Mantuitorul nostru Iisus Hristos turnand peste El mirul cel de mult pret si Domnul Hristos a primit cinstirea pe care i-a adus-o acea femeie. Este de observat ca in Sfanta Evanghelie nu se spune ca acea femeie a fost pacatoasa. Sfanta noastra Biserica insa face o legatura intre femeia cinstitoare a Mantuitorului si femeia pacatoasa despre care istoriseste Sfantul Evanghelist Luca si despre care se poate citi in capitolul al saptelea din Sfanta Evanghelie de la Luca. Cantarile, textele liturgice care impodobesc slujba din Miercurea Saptamanii celei Mari se refera la aceasta femeie ca la o femeie pacatoasa, si sfantul Ioan Gura de Aur face o legatura intre vinderea lui Iuda, intre faptul ca Iuda l-a vandut pe Mantuitorul, si femeia careia i s-au dezlegat pacatele de catre Domnul Hristos. Iar Sfanta noastra Biserica face si ea aceeasi legatura, iar in legatura cu femeia pacatoasa ne spune ca acea femeie a luat randuiala de mironosita. “Doamne”, zicem noi catre Domnul Hristos, “femeia care cazuse in pacate multe, simtind dumnezeirea Ta”, deci fiind miscata de darul lui Dumnezeu ca sa cunoasca ceva din maretia Mantuitorului, “si luand randuiala de mironosita”, deci facand ceea ce voiau sa faca femeile mironosite dupa inmormantarea Domnului Hristos, a anticipat cumva inmormantarea Mantuitorului si pregatirea lui cu miresme, “aducand mir de mult pret”, dar si-a adus si inima ei cinstitoare, si-a adus si dorinta ei de a i se dezlega pacatele, pentru ca zicea femeia: Dezleaga-mi pacatele mele, asa cum eu mi-am dezlegat parul. Si cerea de la Domnul Hristos lacrimi, de la El care scoate apa din mare prin nori. E o alcatuire extraordinar de frumoasa si minunata, o alcatuire impresionanta pentru toti credinciosii, este un text liturgic de o maretie unica si ar fi bine sa il avem mai mult in vedere si sa-i ascultam cuprinsul si-n aceasta zi in care ne gandim la ceea ce s-a intamplat cand femeia pacatoasa a adus mir de mult pret ca semn de cinstire pentru cel ce a randuit apoi ca fapta ei sa fie pomenita si sa fie propovaduita spre pomenirea ei oriunde se va propovadui Evanghelia (cf. Mt. 26, 13).
“Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta, luand randuiala de mironosita si tanguindu-se a adus Tie mir mai inainte de ingropare, zicand: Vai mie! Ca noapte imi este mie infierbantarea desfraului, si intunecata si fara de luna pofta pacatului. Primeste izvoarele lacrimilor mele, Cel Ce scoti cu norii apa din mare; pleaca-Te spre suspinurile inimii mele, Cel Ce ai plecat cerurile cu nespusa plecaciune. Ca sa sarut preacuratele Tale picioare si sa le sterg pe ele iarasi cu parul capului meu. Al caror sunet auzindu-l cu urechile Eva in Rai in miazazi, de frica s-a ascuns. Cine va cerceta multimea pacatelor mele si adancurile judecatilor Tale, Mantuitorule de suflete, Izbavitorul meu? Sa nu ma treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel Ce ai nemasurata mila” (Idiomelar, glasul al 8-lea, alcatuire a Casianei monahia, Triod).
- In Sfanta si Marea Joi, dumnezeiestii Parinti care au randuit pe toate bine, urmand predaniilor dumnezeiestilor Apostoli si Sfintelor Evanghelii, ne-au predat sa praznuim patru lucruri: sfanta spalare a picioarelor, Cina cea de taina, adica predarea infricosatoarelor Taine, rugaciunea cea mai presus de fire din Ghetsimani si vanzarea Domnului.
- Dupa evenimentele pe care le-am pomenit in primele trei zile din Saptamana Sfintelor Patimiri, am ajuns sa ne gandim si la cele petrecute si in Joia premergatoare patimirilor Domnului, si ne-am bucurat de toate cele ce au randuit Parintii cei duhovnicesti sa fie pomenite in Biserica si de catre toti credinciosii. Ne-am oprit cu bucuria de a intelege maretia Domnului Hristos, Cel ce Dumnezeu fiind, a spalat picioarele ucenicilor Sai. Ne-am minunat de Dumnezeu Cel ce spala picioarele omului si care a randuit ca si noi sa facem la fel. Pentru ca a zis apoi: “Voi ma numiti pe mine Invatatorul si Domnul si bine ziceti caci sunt. Deci daca Eu Domnul si Invatatorul v-am spalat voua picioarele voastre, si voi sunteti datori sa va spalati picioarele unii altora, pilda v-am dat voua ca si voi sa faceti la fel” (In. 13, 14). Este o porunca a Mantuitorului ca sa fim unii fata de altii cinstitori, de a ne smeri unii in fata altora, de a fi curatitori ai fratilor nostri. Pentru ca duhovniceste asta inseamna si la asta suntem chemati de catre Domnul Hristos.
Am pomenit apoi Cina cea de taina, ultima cina pe care a avut-o Domnul Hristos impreuna cu ucenicii sai inainte de Sfintele Sale Patimiri, cand a randuit ca cele ce le-a facut El atunci, acolo, sa se faca in continuare spre pomenirea Lui, caci luand paine in sfintele, preacuratele si fara prihana mainile sale a sfintit, a binecuvantat, a frant si a dat ucenicilor sai, zicand: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor. Asemenea si paharul dupa cina zicand: Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu al legii celei noi care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” (Mt. 26, 26-27). In Sfanta Evanghelie de la Luca si in Epistola I catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel se afirma ca Domnul Hristos dupa ce a spus aceste cuvinte a randuit: “Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea” (Lc. 22, 19; I Cor. 11, 25), si aceasta o facem si noi la fiecare Sfanta Liturghie, cand ne aducem aminte de aceasta porunca mantuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de invierea cea de a treia zi, de suirea la cer si de sederea de-a dreapta Tatalui, si de cea de-a doua slavita iarasi venire, aducem cinstitele daruri si le oferim Mantuitorului, si le oferim lui Dumnezeu in general, zicand: “Ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate”. Acestea le facem la fiecare Sfanta Liturghie, dar le pomenim in chip deosebit in Joia cea Mare, cand pomenim Cina cea de taina in pomenirea cea de peste an. Am facut si aceasta in Joia cea Mare.
Noi pomenim si am pomenit in Joia cea Mare si rugaciunea din gradina Ghetsimani, cand Domnul Hristos L-a rugat pe Tatal ceresc sa treaca paharul suferintelor de la El daca este cu putinta si a precizat ca vrea sa implineasca voia Parintelui ceresc, pentru ca a zis: “Nu voia Mea, ci voia Ta sa se implineasca” (Mt. 26, 39). Este rugaciunea de care pomenesc sfintii evanghelisti si pe care o pomenim si noi in Joia cea Mare, si la care e bine sa ne gandim si noi, si ne gandim de fapt, si cand putem sa ne oprim la acest eveniment minunat si pentru noi datator de orientare, in sensul ca si rugaciunea noastra trebuie sa fie o rugaciune cat mai adanca, o rugaciune totala. Mai pomenim si prinderea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, arestarea lui in gradina Ghetsimani, cand Iuda l-a sarutat si i-a zis” “Bucura-te, Invatatorule” (Mt. 26, 49), si cand cei care au venit impreuna cu el l-au prins pe Domnul Hristos si l-au dus la judecata lor, si l-au dus sa-l chinuiasca. In fata Sfantului Potir cu dumnezeiestile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cerestile si de viata facatoarele Taine ale lui Hristos, noi spunem Mantuitorului: “Nu-ti voi da sarutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrajmasilor Tai; ci, ca talharul marturisindu-ma, strig Tie: Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta”.
In aceasta Joi minunata si vrednica de tinut minte, Sfanta noastra Biserica ne conduce sa vorbim cu Mantuitorul si sa zicem:
“Cand maritii ucenici, la spalarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rau credincios, cu iubire de argint bolnavindu-se, s-a intunecat si judecatorilor celor fara de lege pe Tine, Judecatorul cel drept, Te-a dat. Vezi, iubitorule de avutii, pe cel ce pentru aceasta spanzurare si-a agonisit; fugi de sufletul nesatios, cel ce a indraznit unele care acestea asupra Invatatorului. Cela ce esti spre toti bun, Doamne, marire Tie”.
- In Sfanta si Marea Vineri se praznuiesc sfintele si mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Se mai face inca pomenire si de marturisirea mantuitoare facuta pe cruce de talharul recunoscator, care a fost rastingnit impreuna cu El.
- Astazi, in Vinerea cea Mare, Vinerea Patimirii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ne aducem aminte de suferintele Domnului pentru noi si pentru a noastra mantuire, de scuiparile, de bataile, de chinuirile de tot felul, de batjocurile, de rastignirea pe cruce si de moartea pe cruce a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care toate s-au facut pentru noi si pentru a noastra mantuire. Ne-am pregatit vreme indelungata pentru aceste intampinari, pentru aceste ganduri si simtaminte care ne pun in legatura cu iubirea Mantuitorului aratata pe cruce, ne pune in legatura cu jertfa Mantuitorului nostru Iisus Hristos adusa pentru noi. Fiind lucru mai presus de fire, fiind mai presus de lume, cu greu putem sa apreciem aceste patimiri pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a primit pentru mantuirea noastra si in masura in care le intelegem sau intelegem ceva din ele, stam si noi in fata Domnului Hristos, in fata crucii, stam impreuna cu Sfantul Ioan Evanghelistul si cu Maica Domnului in apropierea crucii Mantuitorului nostru Iisus Hristos si invatam de la El sa iertam pe vrajmasii nostri. Caci Domnul Hristos a zis: “Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac” (Lc. 23, 34), iar aceasta a zis-o despre rastignitorii Sai. Invatam de la Domnul Hristos sa ne incredintam toate ale noastre in mainile lui Dumnezeu, caci Domnul Hristos fiind pe cruce, a zis catre Dumnezeu: “Parinte, in mainile Tale imi dau duhul meu” (Lc. 23, 46). Invatam de la Domnul Hristos sa implinim toate lucrurile pana la deplinatatea lor. Caci il auzim pe Domnul Hristos zicand: “Savarsitu-s-a” (In. 19, 30). Invatam de la Domnul nostru Iisus Hristos ceva despre maretia pocaintei, pentru ca talharul cel bine cunoscator, care si-a dat seama ca pentru pacatele lui patimeste, ca pentru ale lui pacate este rastignit impreuna cu Domnul Hristos, care este nevinovat, a zis catre Mantuitorul: “Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta”, iar Domnul Hristos i-a raspuns: “Adevar graiesc tie, astazi vei fi cu mine in Rai” (Lc. 23, 42-43). Toate acestea pomenindu-le, cerem de la Dumnezeu ajutor ca sa intelegem cat mai bine cele ce s-au facut pentru noi si intelegandu-le, recunostinta noastra sa fie cat mai deplina. Condusi de Sfanta noastra Biserica in aceasta zi de Vinere Mare, in aceasta zi de Vineri intunecata si luminata. Intunecata pentru ca s-a intunecat soarele si s-a cutremurat pamantul, dar si luminata, pentru ca-i luminata de iubirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in care se arata Dumnezeu Insusi, Cel ce este iubire; intru aceasta zi binecuvantata de Dumnezeu ne indemnam unii pe altii cu cuvintele Bisericii si zicem:
“Pe cel ce S-a rastignit pentru noi veniti toti sa-L laudam ca pe acesta L-a vazut Maria – e vorba de Maica Domnului – pe cruce si a zis: Desi rabzi rastignire, Tu esti Fiul si Dumnezeul meu”.
- In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea dumnezeiasca si trupeasca a Mantuitorului nostru Iisus Hristos si pogorarea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricaciune a fost mutat spre viata vesnica.
- Vom pomeni cu darul lui Dumnezeu in Sambata cea Mare inmormantarea Domnului Hristos, petrecerea in mormant a Mantuitorului nostru. Vom avea in vedere cele ce s-au petrecut pentru noi si pentru a noastra mantuire in aceasta zi. Si anume, il vom avea in vedere pe Mantuitorul Cel ce a fost in mormant cu trupul, in iad cu sufletul si in Rai ca un Dumnezeu cu talharul, care a fost cu dumnezeirea pretutindeni: si cu trupul in mormant, si cu sufletul in iad, si impreuna cu talharul cel mantuit in Rai. E o zi in care ne aratam nedumerirea si totodata convingerea ca moartea s-a intamplat in viata, ca Viata a primit moartea. Caci zicem: “In mormant, Viata, pus ai fost, Hristoase, si imparatia iadului Tu ai zdrobit”. Ne gandim la Mantuitorul nostru Iisus Hristos in care se intalnesc cele potrivnice: moartea si viata. Moartea prin despartirea sufletului de trup si viata prin faptul ca vorbind cu Domnul Hristos noi zicem: “Cand Te-ai pogorat la moarte Cela ce esti fara de moarte, atunci iadul l-ai omorat cu stralucirea dumnezeirii. Iar cand ai inviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase Dumnezeul nostru, marire Tie”. Randuiala Bisericii noastre este ca indata dupa ce se spun cu cantare cuvintele in care facem prohodirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, indata dupa aceea se pomeneste Invierea. Pentru ca noi aducem aminte de moartea celui fara de moarte, aducem aminte prin prohodire de cel ce a murit fara sa moara cu dumnezeirea, si in cazul acesta ne minunam de Domnul nostru Iisus Hristos si nu uitam de invierea Lui. “Desi rabzi rastignire”, am zis in vinerea cea mare, “Tu esti Fiul si Dumnezeul meu”. Si putem spune in continuare: “Desi esti in mormant, Tu esti Dumnezeul meu”. In aceasta sambata a tacerii suntem chemati de Sfanta noastra Biserica in cuprinsul Sfintei Liturghii sa tacem cu gandurile noastre iscoditoare si sa zicem:
“Sa taca tot trupul omenesc si nimica pamantesc in sine sa nu gandeasca, caci Imparatul Imparatilor si Domnul Domnului merge sa se junghie si sa se dea de mancare credinciosilor. Si merg inaintea Lui puterile ingeresti cu toata domnia si stapania, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu cate sase aripi, fetele acoperindu-si si cantand cantarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia”.
Asa se spune la Sfanta Liturghie. Asa trebuie sa spunem si noi in constiinta noastra, asa trebuie sa gandim si noi despre tainele mai presus de intelegere. Sa taca firea omeneasca cu gandurile ei pamantesti si sa auda, sa asculte, sa vada pe cei care il insotesc pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos in moarte si prin moarte spre invierea cea de a treia zi, pe care o asteptam si pentru care ne-am rugat sa o ajungem ca sa ne inchinam Invierii Mantuitorului nostru Iisus Hristos fara de osanda si sa ne impacam cu toti. Sa le zicem frati celor ce ne urasc pe noi si asa, in ziua Invierii sa strigam: “Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le”.
Pentru vremea la care am ajuns ne-am rugat de-a lungul intregului post al Pastilor. Am zis la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite rugaciune catre Dumnezeu: “Da-ne noua, Bunule sa luptam lupta cea buna, calea postului sa o savarsim, credinta nedespartita sa o pazim, capetele nevazutilor balauri sa le sfaramam, biruitori asupra pacatului sa ne aratam si fara de osanda sa ajungem a ne inchina si Sfintei Invieri”. Am ajuns in ziua Sfintei Invieri, am ajuns sa ne inchinam Sfintei Invieri. Biserica insa ne cere ceva anume si zice:
“In Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam, si sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le”.
Intrebarea fireasca pentru fiecare dintre noi este: Ne inchinam cu adevarat Sfintei Invieri? Le zicem frati celor ce ne urasc pe noi? Suntem binevoitori fata de toti oamenii? Daca da, atunci suntem fericiti, pentru ca traim Ziua Invierii intru care dorim sa ne luminam. Spunem ca Pastele Domnului sunt o trecere de la moarte la viata si de pe pamant la cer. Chemam cerul si pamantul sa se veseleasca si zicem: “Cerurile dupa cuviinta sa se veseleasca si pamantul sa se bucure, si sa praznuiasca toata lumea cea vazuta si cea nevazuta ca Hristos a inviat, veselia cea vesnica”. Pentru ca stim ca “praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului si inceputul altei vieti vesnice”. Si de aceea “laudam pe Pricinuitorul, adica pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Cel unul binecuvantat, Dumnezeul parintilor si preamarit”. Avem bucuria sa vedem pe “Soarele dreptatii tuturor viata rasarind”, ne gandim la lumina Invierii, la bucuria izvorata din mormantul cel datator de viata al Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ne bucuram si noi impreuna cu uncenicii Mantuitorului, care s-au bucurat vazandu-l pe Domnul (In. 20, 20) si raspundem chemarilor Sfantului Ioan Gura de Aur, care zice:
“Toti sa va ospatati din ospatul credintei, toti sa luati bogatia bunatatii. Nimeni sa nu planga pentru saracie, ca s-a aratat imparatia cea de obste, nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca iertare din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de aceea, pradat-a iadul Cel ce s-a pogorat la iad. Si aceasta mai inainte apucand Isaia a strigat: Iadul, zice, s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos, s-a amarat ca s-a stricat, s-a amarat ca s-a batjocorit, s-a amarat ca s-a omorat, s-a amarat ca s-a legat. A luat trup si de Dumnezeu s-a lovit, a luat pamant si s-a intampinat cu cerul, a luat ce a vazut si a cazut intru ce n-a vazut. Unde-ti este moarte boldul? Unde-ti este iadule biruinta? Inviat-a Hristos si tu te-ai surpat. Inviat-a Hristos si au cazut dracii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata vietuieste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in mormant. Ca Hristos inviind din morti incepatura celor adormiti S-a facut. A aceluia este slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin”.
In aceasta atmosfera traind, suntem cu adevarat oameni care praznuim Invierea Mantuitorului si dam slava celui ce a inviat din morti cu moartea pe moarte calcind.

“Hristos a inviat, ce vorba sfanta!
Iti simti de lacrimi calde ochii uzi
Si-n suflet parca serafimi-ti canta
De cate ori crestine tu auzi.
Hristos a inviat in firul ierbii,
A inviat Hristos in adevar,
In poienita-n care zburda cerbii,
In florile de piersic si de mar.
In stupii de albine fara gres,
In vantul care sufla mangaios,
In ramura-nflorita de cires.
Dar, vai, in suflet ti-a-nviat Hristos?
Ai cantarit cu mintea ta, crestine
Cat bine ai facut sub cer umbland?
Te simti macar acum pornit spre bine?
Macar acum te simti mai bun, mai bland?
Simti tu topita-n suflet vechea-ti ura?
Mai vrei pieirea celui plin de har?
Ti-ai pus zavor pe barfitoarea-ti gura?
Iubirea pentru semeni o simti jar?
O, daca aceste legi de-a pururi sfinte
In aur macar azi te-au imbracat,
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept sa canti: Hristos a inviat!”

Duminica Floriilor

2012-04-07T22:28:00.002+03:00

Duminica Floriilor este o sărbătoare creştină fără dată exactă, comemorată întotdeauna în ultima duminică dinaintea Paştelui. Sărbătoarea comemorează un eveniment menţionat de către toate cele patru evanghelii (Marcu 11:1–11, Matei 21:1–11, Luca 19:28–44, Ioan 12:12–19): intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim în zilele dinaintea patimilor. Este denumită, de asemenea, Duminica Patimilor sau Duminica Floriilor a Patimilor Domnului.

Intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim în zilele dinaintea Patimilor este descrisă în Evanghelia după Marcu în capitolul 11.Iisus şi discipolii lui se apropie dinspre Betfaghe şi Betania, oraşe din marginea Ierusalimului. Betania era la aproximativ două mile (3,2 km) la est de oraşul de pe Muntele Măslinilor.

Intrarea in Ierusalim este singurul moment din viata Sa pamanteasca in care a acceptat sa fie aclamat ca Imparat. Duminica Floriilor este precedata de sambata lui Lazar, zi in care Biserica pomeneste minunea invierii din morti a lui Lazar savarsita de catre Domnul Iisus Hristos. Primirea triumfala ce I s-a facut Domnului Hristos, Care a intrat in Ierusalim ca Imparat smerit, implinind o proorocire din Vechiul Testament, a fost determinata de aceasta minune premergatoare.

Din noul testament

Când s-au apropiat de Ierusalim şi au fost lângă Betfaghe şi Bretania, înspre Muntele Măslinilor, Iisus a trimis doi dintre ucenicii Săi şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră; îndată ce veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat încă nici un om, dezlegaţi-l şi aduceţi-Mi-l. Dacă vă va întreba cineva: «Pentru ce faceţi lucrul acesta?» să răspundeţi: «Domnul are nevoie de el. Şi îndată îl va trimite înapoi aici.»” Ucenicii s-au dus, au găsit măgăruşul legat afară lângă o uşă, la cotitura drumului şi l-au dezlegat. Unii din cei ce stăteau acolo le-au zis: „Ce faceţi? De ce dezlegaţi măgarul ăsta?” Ei le-au răspuns cum le poruncise Iisus. Şi i-au lăsat sa plece. Au adus măgăruşul la Iisus şi-au aruncat hainele pe el şi Iisus a încălecat pe el. Mulţi oameni îşi aşterneau hainele lor în drum, iar alţii presărau ramuri pe care le tăiaseră de pe câmp. Cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau după Iisus strigau: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului! Binecuvântată e Împărăţia care vine, Împărăţia părintelui nostru David! Osana în ceruri preaînalte!” Iisus a intrat în Ierusalim şi S-a dus în Templu. După ce s-a uitat la toate lucrurile din jur a plecat la Betania cu cei doisprezece apostoli.

Duminica Floriilor

Intrarea Domnului în Ierusalim mai este cunoscută si ca „Duminica Floriilor”, în această zi, în România, fiind sărbătoriţi toţi cei cu nume de flori (Viorel, Viorica, Florin, Floriana etc.).Aceasta se sărbatoreşte duminica dinaintea Paştelui.

In aceasta zi, denumita si Duminica Stalparilor, se sfintesc, prin rugaciune si stropire cu agheasma, ramuri inmugurite de salcie, care se impart crestinilor, iar slujitorii Bisericii le tin in maini, cu lumanari aprinse, ca simbol al biruintei vietii asupra morttii. Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic si de maslin cu care a fost intampinat Mantuitorul. Cu acestea, dupa ce au fost aduse la , crestinii impodobesc icoanele, usile si ferestrele.

Salcia este mereu inflorita in aceasta perioada a anului, o expresie a fertilitatii si a reinvierii naturii. De asemenea, se spune ca e bine sa te incingi cu aceste ramuri de salcie ca sa nu te doara mijlocul. Cu ramurile de salcie, simbol al fertilitatii si vegetatiei de primavara, apicultorii inconjoara in ziua de Florii stupii, iar taranii, convinsi de efectul miraculos al acestor muguri, ii ingroapa sub brazda.

In exista credinta ca insasi a binecuvantat salcia, dupa ce aceasta s-a transformat intr-o punte, ajutand-o pe sa treaca apa unui rau.

Denumirea populara a sarbatorii vine de la zeita romana a florilor, Flora, peste care crestinii au suprapus sarbatoarea . Ca aspect necrestin, amintim obiceiul ca in vreme de furtuna sa se puna pe foc muguri din salciile de la Florii, pentru a imprastia norii si grindina, protejand casa si familia de dezastre.

Duminica Floriilor

2012-04-07T22:09:00.001+03:00

Credinciosii ortodocsi sarbatoresc duminica Floriile, zi care aminteste de intrarea triumfala a lui Iisus in Ierusalim, unde a fost intampinat de multimi de oameni cu ramuri de finic.

Cu ziua de Florii incepe ultima saptamana a Postului Pastilor, numita Saptamana Patimilor, in care crestinii se pregatesc sa intampine marea sarbatoare a Invierii Mantuitorului Iisus Hristos.

Catavasiile Floriilor Corul Tronos

2012-04-07T20:29:00.002+03:00