Cărţile Şeherezadei

Ce carte i-ai da copilului tau sa citeasca?

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Sat, 09 Jul 2011 13:42:00 +0000

Radio Romania Cultural a reluat din 4 iulie emisiunea "Cartile Seherezadei". In fiecare zi, de luni pana vineri, la ora 15, pe frecventele acestei statii, timp de 5 minute va descopar sau doar va reamintesc cate o carte. E darul meu minuscul pentru toti aceia care nu s-au transformat inca in masini de tocat viata.
Din mailurile primite sau discutiile avute cu parintii copiilor ce au participat la atelierele de lectura interactiva de la teatrul Odeon, am inteles ca adultii isi doresc semnalarea unor carti despre educatie. Am cautat, m-am documentat (multumesc Florinei Parjol, PR la editura Trei si, fireste, editurii Trei:)astfel ca am introdus in sezonul de vara al emisiunii, mai multe titluri ce raspund acestor doleante.
Si, daca tot am ajuns la subiectul acesta, ce carti i-ai recomanda copilului tau sa citeasca? Sa zicem ca are 12-13 ani, tocmai a intrat in vacanta si n-a primit nici o lista de la "doamna" (cazuri nu atat de singulare pe cat mi-as dori sa cred). Lui Matei i-am pregatit: "De veghe in lanul de secara" si "9 povestiri" ambele scrise de Salinger, "Imparatul mustelor" - William Golding, "Momo" - basmul modern al lui Michael Ende si "Colt alb" de Jack London. Un strop de poezie a lui Eminescu.
Cum arata lista voastra?

La Odeon, ateliere pentru copii

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Thu, 10 Feb 2011 12:18:00 +0000

Mă pregătesc pentru întâlnirile cu copiii, în fiecare sâmbătă, la teatrul Odeon. Iată:

Cărţile Şeherezadei la Teatrul Odeon

- ateliere de lectură interactivă cu Adriana Mocca –

Preambul

Pe vremea mea... existau bunici cu grădini miraculoase şi poveşti pe îndelete. Pe vremea mea, mama avea timp să citească, seara, dintr-o carte, împreună cu copiii ei. Pe vremea mea, profesorii de română predau literatură cu pasiune. Azi e puţin diferit.

„Sunt frântă de oboseală după o zi de muncă, abia reuşesc să-i mai văd pe copii. Să le citesc ceva? Nu se pune problema, aş adormi înaintea lor”, mi se plânge o prietenă, manager într-o firmă de mare succes. „Nu ştiu ce se întâmplă la şcoală, acum au nişte manuale cu totul diferite. Care literatură? Un fel de comunicare ar fi, dar cu exemple din reclame. I-am cumpărat albume, cărţi de aventuri, dar nu ştiu cum să-l fac să citească” îmi povestea mama unui elev de clasa a V-a. Ideea atelierelor s-a născut din experienţa mea de părinte, actriţă şi realizatoare a unei emisiuni culturale, „Cărţile Şeherezadei”. Când îl implici pe copil în jocul de-a teatrul, când îl tratezi ca pe un partener de „scenă”, acesta devine cu mult mai atent, mai responsabil, mai deschis. Şi începe să citească, să descopere o minunată lume nouă!

Motivaţie

Învăţăm să iubim literatura pentru că cineva din apropierea noastră ne citeşte. Ne formăm cu ajutorul unor modele. Dar acestea ajung rar, astăzi, în spaţiul public, astfel că n-ar trebui să ne mire apetenţa scazută a tinerilor pentru lectură şi cultură.

Atâta vreme cât incultura unor personaje mediatizate a devenit aproape titlu de glorie, copiii noştri vor alege acest model. Învăţământul se confruntă cu probleme multiple iar lectura a devenit o activitate “neplacută” care necesită o nouă abordare.

Prezentare

Atelierul “Cărţile Şeherezadei” este un concept de lectură interactivă, într-un spaţiu teatral. Prin joc şi tehnici teatrale copiii parcurg texte importante ale literaturii române şi universale şi deprind gustul pentru lectură şi cultură, într-un mod atractiv, “ca la teatru”, chiar în spaţii teatrale, acolo unde şi actorii citesc texte, repetă sau joacă.
Argument

Implicarea copiilor în lectura interactivă cu un actor profesionist poate să ofere o cheie de intrare pe tărâmul literaturii, prin intermediul jocului. Această formă de învăţare este percepută ca o joacă, atelierul fiind un cadru lipsit de competiţia notelor. Oferă informaţie, relaxare, informaţie cultural-artistică şi deschide gustul pentru lectură.

Public ţintă

l Grupa mică - se adresează copiilor între 5 şi 9 ani.

l Grupa mare – se adresează elevilor între 10 şi 14 ani.

Structura atelierului

l Propunerea textului

l Distribuirea rolurilor. Lectura unui fragment pe roluri.

l Discuţii pe marginea textului.

Obiective

l Să dobândească noi cunoştinţe literare.

l Să citească texte importante în timpul atelierelor.

l Să deprindă comunicarea expresivă.

l Să depăşească timiditatea.

Durată, frecvenţă, număr de participanţi

l Timp de lucru: 90 minute cu 2 pauze

l Săptămânal, sâmbătă dimineaţa, timp de 6 săptămâni.

l Debut – 12 februarie 2011.

l Număr participanţi: 10-12.

l Orar – grupa mică – 11-12,30, grupa mare – 13,30 – 15.

Plan ateliere grupa mică

· Antoine de Saint Exupery – Micul prinţ

· Michael Ende – Momo

· Lewis Caroll - Alice în Ţara Minunilor

· Nikolai Nosov – Aventurile lui Habarnam

· Al. Mitru – Legendele Olimpului

· C.S.Lewis – Cronicile dinNarnia

Plan ateliere grupa mare

· George Andreescu – Iliada (repovestită pentru copii)

· Mircea Eliade – Romanul adolescentului miop

· Antoine de Saint-Exupery – Micul prinţ

· Shakespeare povestit pentru copii

· Ion Luca Caragiale – O scrisoare pierdută

· J.D. Salinger – De veghe în lanul de secară

Manualul, un exerciţiu pentru conducători

noreply@blogger.com (Dorin-Liviu Bîtfoi) — Fri, 10 Sep 2010 11:03:00 +0000

În vremuri tulburate, bezmetice, lipsite de valoare dar fudule în strădania de a o imita, pentru a nu pierde cu totul libertatea, pudoarea, fidelitatea şi atenţia, recitirea lui Epictet şi a Manualului său, ar putea fi adevărul-sursă-de-speranţă. Despre viaţa lui Epictet din Hierapolis, reprezentant al stoicismului roman, sclav eliberat al unui crud patrician, nu se ştiu prea multe. Se pare că data naşterii sale ar fi anul 50 d.Hr, că a fost elevul filozofului Gaius Musonius Rufus şi sigur e că a devenit el însuşi profesor de filozofie. Conferinţele şi dizertaţiile sale s-au păstrat graţie notiţelor elevului său, Flavius Arrianus. Ca şi Socrate, pe care de altfel îl citează frecvent în cugetările sale, Epictet pare a fi fost interesat mai degrabă de viaţa trăită onest, la calitate maximă, într-un prezent solid, decât de o posteritate asupra căreia omul nu are putere: “aminteşte-ţi că eşti actor într-o piesă, lungă sau scurtă, în care autorul a vrut să te includă. Dacă el vrea ca tu să joci rolul unui cerşetor, trebuie ca tu să-l joci cât poţi mai bine. La fel, dacă vrea să joci rolul unui şchiop, al unui împărat, al unui plebeu. Căci depinde de tine să joci bine personajul care ţi-a fost dat, dar depinde de altul să ţi-l aleagă”.
Să privim puţin lumea şi pe noi înşine prin luneta lui Epictet. Îşi joacă profesorii cât pot ei de bine rolul atribuit? Sunt guvernanţii aceştia sau cei de dinaintea lor sau cei ce vor urma, conştienţi de responsabilitatea, importanţa şi încrederea ce le-a fost acordată? Dar medicii, directorii de spitale, asistentele îşi amintesc măcar odată pe zi, partitura vitală pe care o joacă? Nu trebuie să ai judecata înţeleptului ca să constaţi la tot pasul negaţia triplă ce ar decurge, dacă răspunsurile ar fi sincere. Sistemul, asupra căruia se abate oprobriul public, e format din oameni. Eu, tu, noi. Pudoarea, modestia, fidelitatea, generozitatea, consecvenţa, libertatea nu există înafara noastră, ca nişte formaţiuni eterice capabile să aterizeze calm pe coşul casei şi să ne împodobească precum bradul de Crăciun.
Cei care îşi doresc puterea, crezând că o merită sau sperând că vor schimba ceva cu ajutorul ei, ar trebui să petreacă un timp de meditaţie, având afirmaţia următoare drept călăuză: “în orice acţiune, înainte de a o întreprinde, priveşte cu atenţie ceea ce o precede şi ceea ce îi urmează şi acţionează după această examinare. Dacă nu faci astfel, la început totul va fi plăcut, pentru că nu vei întrezări urmările, dar la final, apărând ruşinea, vei fi cuprins de confuzie”.
N-am văzut nici o persoană publică asumându-şi vreo vină pentru tragediile, fraudele, crizele economice, furturile naţionale, formele de corupţie sau lipsa fundamentală de gândire, strategie şi viziune. N-am auzit despre vreo demisie de onoare. Nu ştiu pe nimeni care să-şi asume vreo greşeală, cât de mică, în spaţiul public. Probabil, că pentru tot ceea ce se întâmplă, de vină este doar cel care .... împarte rolurile. A făcut o distribuţie greşită. Lectura Manualului ar ajuta, în acest caz disperat, măcar la îmbunătăţirea dicţiei şi a jocului actoricesc!

Şi, văzând zorii zilei mijind, Şeherezada sfioasă, tăcu ...

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Ce nu ştiaţi despre Henry Fielding

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Thu, 09 Sep 2010 16:14:00 +0000

Despre Henry Fielding, Byron ar fi spus că este un Homer al naturii umane, în proză. Romancier, dramaturg, poet şi ziarist englez, descendent al unei ilustre familii a cărei avere a fost risipită de către tatăl său, Fielding îşi câştigă existenţa de la vârsta de 20 de ani, scriind piese de teatru şi romane. Pe la 1730, se pare că se putea trăi din scris :).... "Joseph Andrews", (tradus de Micaela Ghiţescu şi publicat la editura ALL, în 2010) e o parodie a romanului sentimental care ocupa scena literară engleză a începutului de secol XVIII.

În 1749, obţine postul de judecător al poliţiei şi înfiinţează The Bow Street Runners, prima grupare profesionistă poliţienească londoneză. Fielding eliberează un mandat de arestare pe numele lui Colley Cibber, actor şi dramaturg, pentru "asasinarea limbii engleze" :))! Moare în Portugalia, bolnav de gută şi astm, în 1754.

"Cărţile Şeherezadei" de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Perspectiva lui Eric Emmanuel Schmitt

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Thu, 09 Sep 2010 13:59:00 +0000

"A scrie înseamnă a fi constrâns să-ţi pui întrebări". Mai ales despre subiectele fundamentale: credinţă, mântuire, iubire, Dumnezeu. Esenţa romanului "Evanghelia după Pilat" (apărut în colecţia Raftul Denisei, la Humanitas Fiction) încape în această frază. Eric Emmanuel Schmitt, autor prolific şi de succes, construieşte o tulburătoare imagine a figurii lui Isus, Ieşua din Nazaret, fiu de dulgher, însetat de adevăr şi iubire.
Să scrii despre Isus într-un timp al îndoielilor nevrotice, al lipsei fundamentale de sens şi spirit înseamnă să împrospătezi istoria, într-un anume fel. S-o revitalizezi. Când cineva spune bine o poveste, întâmplările sunt trăite atât de actant cât şi de ascultători. Romanul lui Schmitt are această calitate, de a te plonja în interiorul celor mai celebre istorii, la care participi cu emoţie, chiar dacă finalul e cunoscut. Pentru că fiecare pagină deschide o perspectivă complet diferită. Vie, nouă, pulsândă!

"Cărţile Şeherezadei" de luni până vineri, ora 15, la Radio România Cultural

Meseria de a trăi

noreply@blogger.com (Dorin-Liviu Bîtfoi) — Tue, 07 Sep 2010 15:31:00 +0000

Ce motivaţii – altele decât scrisul profesionist – are cineva ca să ţină cu disciplină un jurnal? Terapie? Îmblânzirea singurătăţii? Exerciţiu spiritual? Antidot al suferinţei? Nu despre cele scrise cu gândul la publicare e vorba. Acelea îşi sunt sieşi suficiente şi rareori revelează vreun adevăr dureros. Atunci când acesta totuşi apare, miroase a marketing şi a publicitate. Meteahnă de secol grăbit, când memoriile se vând din aceleaşi considerente ca ziarele de scandal!
Mi se întâmplă să recitesc uneori, un text scris cu mulţi ani în urmă, un fel de jurnal de lecturi, fragmente de poveşti trăite, disperări inutile şi iubiri epidemice. Nu l-am şters din computer fiindcă îmi serveşte (încă) drept lămpaş pentru anamneza experienţelor consumate, integrate şi, cu fiecare lectură, diferite. M-a ajutat să aştern ordine acolo unde risca să fie haos şi să înţeleg pe dinăuntru mecanismul unor emoţii prea puternice.
Azi, când scriu acest text, se împlinesc şaizeci de ani de la moartea lui Cesare Pavese. Pe 26 august 1950, autorul celebrului jurnal, „Meseria de a trăi” închidea socotelile cu viaţa: „Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie”. E ultima pagina, datată 18 august. Ideea sinuciderii e prezentă constant: „23 martie 1938: nimănui nu-i lipseşte vreodată un motiv serios ca să se omoare” sau „sinucigaşii sunt ucigaşi timizi. Masochism în loc de sadism”. Ca un joc de-a v-aţi ascunselea cu moartea, ca o celebrare orgiastică a vieţii cu toate dezamăgirile şi suferinţele ei, jurnalul lui Pavese e şi terapie şi exerciţiu spiritual şi îmblânzire a singurătăţii. Dar şi manual de seducţie conceput de cineva care a trăit pe propria piele voluptatea erotică, manipularea şi trădarea: „cel care îi dezvăluie unei femei propria ei putere, va fi primul încornorat. E ceva matematic. Chiar aşa: matematic”, scrie în aprilie 1936 sau, în decembrie 1945: ”femeia care-l înşală pe altul ca să vină cu tine te va înşela pe tine ca să se ducă cu altul. Indiferent ce lucru ştie să facă o femeie ca să-ţi fie pe plac, aminteşte-ţi că va şti să-l facă şi pentru a plăcea altuia, în locul tău”.
Ce căutăm în povestea de viaţă a cuiva, dacă nu reflectarea propriilor gânduri, entuziasmul care ne-a părăsit sau răspunsul la cine ştie ce întrebare? Cuvintele lui Pavese pot fi, în seri de chinuitoare aduceri aminte, bucăţile de oglindă spartă din care te privesc chipuri trecute. Sau, hexagramele de răspuns ale unui înţelept. Sau, doar confirmarea unor străfulgerări de revelaţii: „ca să posezi pe ceva sau pe cineva trebuie să nu i te dai cu totul, să nu-ţi pierzi capul, ci să-i rămâi superior. Dar e o lege a vieţii că te bucuri numai de ceva căruia i te dai cu totul. Au fost tare isteţi cei care au descoperit dragostea lui Dumnezeu: altceva care, în aceeaşi măsură, să fie şi posedat şi să te şi bucure nu există”. „Meseria de a trăi – Jurnal 1935-1950”, tradusă de Florin Chiriţescu şi apărută la editura ALL, e genul de lectură în spirală, o carte pe care n-o laşi în bibliotecă pe raftul al doilea şi nici n-o împrumuţi.

Şi, văzând zorii zilei mijind, Şeherezada sfioasă, tăcu ...

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Scurta logodnă a lui Kierkegaard

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Mon, 06 Sep 2010 15:02:00 +0000

Soren Kierkegaard s-a născut într-o familie numeroasă, fiind cel mai mic dintre cei şapte copii ai negustorului Michael Pedersen Kierkegaard. La naşterea sa tatăl său avea 56 de ani iar mama - 45. Educaţia lui Soren poartă pecetea severităţii, a pesimismului şi a moralităţii. Figura paternă îi impune respect dar îi şi transmite plăcerea de a cerceta, de a citi, de a filozofa. Tânărul se înscrie la cursurile de teologie dar părăseşte facultatea pentru a frecventa cercuri de scriitori sau actori. Între băiat şi tatăl său se produce o ruptură, în urma plecării de acasă a lui Soren. Acesta va relua studiile de teologie, după moartea tatălui său. În 1840 obţine licenţa şi se logodeşte cu frumoasa Regine Olsen, de numai 17 ani. Dar, la scurtă vreme rupe logodna. Va suferi ani îndelungaţi din pricina acestei despărţiri... Când, mai târziu, Regine se va căsători cu altcineva, Soren îl va provoca la duel.

Proabil că, doar cineva care n-a trecut probele de foc ale căsătoriei, poate să scrie cu atâta pasiune şi limpezime despre "legitimitatea estetică a căsătoriei!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Pura Zenobia

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Mon, 06 Sep 2010 14:11:00 +0000

"Pe cînd scriu, pentru că s-ar părea că scriu, regret că nu aveţi în faţă hîrtiile pe care sînt înghesuite rîndurile acestea de cerneală; dacă le-aţi avea, dacă aţi închide ochii şi v-aţi trece uşor vîrfurile degetelor peste ploaia de litere negre, sînt sigur că aţi vedea odaia domnului Sima cu masa de sub fereastra care dă spre mlaştini şi cu mortul ei..."

Un fragment din romanul lui Gellu Naum, "Zenobia". Călătorie în dimensiunea pură a visului. Narcoză a iubirii. Constantă poezie. O altă lume. Lectura textului produce aceleaşi efecte ca ale ciupercilor halucinogene. Exaltă. Luminează. Purifică.

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Preţul vieţii la feminin

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Mon, 06 Sep 2010 13:47:00 +0000

Pregătesc dulceţuri speciale: de ghimbir, de coarnă, de soc.

Calculez cantitatea de oţet şi miere pentru murături.

Adun mure de pe dealuri.

Citesc.

Aştept cele două filme interesante ale lui Puiu şi Muntean.

Când se iveşte fisura într-o relaţie?

Ce anume o determină?

Ambele filme tratează subiectul, fiecare dintr-o altă perspectivă.

Un Nobel a plecat spre o femeie din Africa de Sud în 1991.

Autoarea se numeşte Nadine Gordimer.

La ce te gândeşti când pronunţi "preţul vieţii"?

Ideal. Compromis. Rutină. Pasiune. Adevăr. Contradicţii.

"Pentru el, dragostea (ajungi până la urmă să înţelegi) înseamnă să te dedici împlinirii celei iubite".

Preţul vieţii la feminin are altă valoare!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Năravuri româneşti, vechi şi noi

noreply@blogger.com (Dorin-Liviu Bîtfoi) — Wed, 01 Sep 2010 18:08:00 +0000

Prima parte a afirmaţiei „frumoasă ţară, păcat că-i locuită” ar trebui să aparţină unui străin. Ca locuitor al acestui spaţiu, nu-i mai disting frumuseţea, deoarece insalubritatea morală instalată post-tranziţie a reuşit să macine, încet şi sigur, omul şi natura totodată. Recunosc adevărul Ruxandrei Cesereanu, din volumul „Năravuri româneşti”, atunci când scrie că „există patrii ori ţări perfectibile” şi nădăjduiesc că doar pesimismul mă îndeamnă să cred că a noastră se înscrie în categoria celor perfectibile cu prea mare greutate şi lentoare. În acel volum, apărut prin 2007 la editura Polirom, autoarea aduna texte publicate între anii 2003-2006, în presa vremii (Cuvântul, Cotidianul, România Liberă, Suplimentul de Cultură). Portretele ei „de insectar” – Licheaua, Lingăul, Impostorul, Furunculul, Animalul şi Vaca blondă înrămează spectaculos o realitate recognoscibilă. În „Mahalaua România”, alt ciclu de eseuri al aceluiaşi volum, se deconstruiesc pe paliere de observaţie mecanismele trivializării, telenovelismului şi dughenizării. Cu tot respectul şi admiraţia pe care le nutresc faţă de Ruxandra Cesereanu, îmi permit să spun că analiza trebuie reluată fiindcă, de câţiva ani încoace, situaţia societăţii româneşti a devenit metastazică. Criza mondială a tulburat în profunzime starea şi aşa precară a naţiei. La vremuri noi, oameni şi năravuri noi. Licheaua, lingăul, impostorul, furunculul, animalul şi vaca blondă, brunetă sau roşcată au crescut exact ca-n poveste, într-un an cât alţii în zece. Apucăturile lor au fost legiferate iar ei şi-au format adevărate carteluri sau cercuri de influenţă. Nu trece o zi fără să iei, iar şi iar, la cunoştinţă adevărul despre hiper-nemernicia instalată temeinic în perfectibila noastră patrie. Şi nu iau în calcul violenţa, tupeul, nesimţirea vecinilor prea vocali până după miezul nopţii sau al vânzătorilor din pieţe. Cu acestea m-am obişnuit ca tot românul care „suportă aproape orice”, căci fac parte din doza de arsenic şi smog a capitalei. Când însă de viruşii ticăloşi par a se molipsi persoane considerate morale, atunci boala e fără scăpare.
Zona liberă de neo-lichelism se îngustează pe zi ce trece. Se practică trădarea şi scuipatul obrazului cu mare râvnă, mai ales de către cel ajutat cu generozitate. Prieteniile folosesc câtă vreme e nevoie de un sprijin emoţional, financiar ori profesional. După ce hopul a trecut, prietenul-batistă/cont/sfetnic e repudiat căci neo-licheaua şi neo-impostorul nu suportă martorii slăbiciunilor lor. Când cineva propune un produs sau o creaţie în schimbul firesc al câştigului de ambele părţi, este repede pus cu botul pe labe: nu există decât un singur fel de câştig şi anume, al celor care deţin noua putere. În bussiness-ul românesc învingătorii sunt cei care trag cele mai multe ţepe sau spală bani murdari.
Toate exemplele sunt inspirate din realitatea acestui timp. De aceea, poate că o nouă scanare a mentalităţilor româneşti, ar putea să aducă informaţii tare neplăcute, dureroase, triste despre perfectibilitatea acestei noi Românii. Mi-aş dori să mai apuc vremurile când nu vom mai fi „cameleonic de adaptabili” şi nu vom mai suporta aproape orice, aşa cum ne descrie Ruxandra Cesereanu. Dar, fiind prea îndepărtat momentul, pare o speranţă la care voi renunţa.

Cărțile Șeherezadei, de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Fotografie de grup cu Romy Schneider

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Tue, 31 Aug 2010 18:56:00 +0000

Cu greu mi-aş fi putut-o imagina în portretul literar al lui Leny Pfeiffer, născută Gruyten, pe Romy Schneider. Heinrich Boll, laureat al premiului Nobel pentru literatura, construieşte în paginile romanului "Fotografie de grup cu doamnă" (tradusă de Petre Forna, în ediţia aparută la Dacia, Cluj, 1988) un personaj ale cărei date, cel puţin fizice, nu par să aibă nimic în comun cu strălucirea şi misterul acestei actriţe absolut speciale. Erau încă la modă glamourul şi frumuseţea feminină prin anii 70, când s-a turnat filmul. Pentru cei care au văzut filmul dar n-au citit cartea, "fişa" lui Leny le poate părea din ... alt film!

Cărțile Șeherezadei, de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Reflecţie despre Andrei Pleşu

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Mon, 30 Aug 2010 11:42:00 +0000

Ce îl face pe domnul Andrei Pleşu atât de special printre intelectualii români? Dincolo de statura culturală, erudiţia, discursul moderat şi capacitatea de reflecţie, domnul Pleşu are ceva ce se numeşte farmec. Etichetă aplicată mai curând vedetelor de cinema, decurgând dintr-o alcătuire subtilă, chimică de talent şi telegenie, farmecul domnului Pleşu rezidă într-o mare măsură în eleganta sa modestie, nefabricată, naturală, spontană şi autoironia practicată în doze simpatice! Măsura şi simţul bun par a fi instrumentele cu care scriitorul percepe realitatea cotidiană, meditând însă şi la aceea posibilă, virtuală, eterală a dimensiunii spirituale. "Reflecţia despre îngeri poate fi, vă asigur, o bună terapeutică pentru combaterea mediocrităţii intelectuale de a cărei ameninţare nu scapă nimeni", scrie Andrei Pleşu în cartea sa "Despre îngeri". Admiraţia nutrită pentru cineva se traduce şi prin cantitatea de citate la care se recurge. În ce mă priveşte aş putea să-l citez pe domnul Pleşu toată viaţa!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Polonia = solidaritate, experiment, geniu

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Sun, 29 Aug 2010 19:16:00 +0000

Admiraţia pentru poporul polonez datează cu mult înainte de a fi luat contact cu literatura sau experimentele lor teatrale. Figura lui Lech Walesa şi grevele de la Gdansk m-au învăţat cuvîntul solidaritate pe care, de atunci, îl asociez Poloniei. Poate că şi noţiunea de experiment teatral ar trebui asociată culturii poloneze: Tadeusz Kantor, Jerzy Grotowski sunt nume de referinţă ale esteticii teatrale moderne. Am descoperit apoi cinematografia poloneză. Şi, pour la bonne bouche, romanul lui Henryk Sienkiewicz, "Quo Vadis". Epistola de adio a lui Petronius către Nero mi-a părut un adevărat curs despre ironia subtilă, inteligentă, elegantă: "adio şi ascultă-mi sfatul, lasă-te de muzică, continuă să comiţi asasinate, dar nu mai scrie versuri, otrăveşte-i mai departe pe cei din jurul tău, dar nu mai dansa niciodată, fii un incendiator, dar nu te mai atinge de lăută. Aceasta este ultima mea dorinţă şi ultimul sfat prietenesc pe care ţi-l dă arbitrul eleganţei".... Tragedia prin care a trecut nu demult Polonia, mi-a reamintit acest roman spectaculos, a cărui apariţie în Franţa, la începutul secolului trecut, a declanşat moda quo vadis.

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Priveşte înapoi şi ia aminte

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Fri, 27 Aug 2010 19:37:00 +0000

Dacă aş fi ministrul învăţământului, aş introduce o materie la care suportul de studiu ar fi format din filme, înregistrări audio şi lecturi din jurnalele foştilor deţinuţi politici. Materia ar trebui să se numească istoria comunismului românesc. Elevii nu ar fi notaţi, doar ar trebui să discute cu persoane invitate în clasă, supravieţuitori ai ororilor comuniste. Efectul imaginilor, al lecturilor şi al discuţiilor ar trebui să fie destul de puternic, astfel încât această formă de organizare să nu mai existe niciodată. Doar un fragment din "Evadarea imposibilă", cartea doamnei Lena Constante şi ar fi de ajuns: " m-am străduit să pricep motivaţia paznicilor noştri, bărbaţi sau femei. De ce căutau cu atâta înverşunare să ne prindă în culpă, pentru a ne pedepsi? Păcatele comise, uneori, de această înfricoşată şi temătoare turmă feminină erau cu totul lipsite de gravitate. Nici conspiraţii, nici evadări, nici scandaluri. Eram suficient de calme şi de resemnate. .... O singură explicaţie ar părea logică. Fanatismul militant al neofiţilor comunismului. Dar explicaţia aceasta nu se potrivea cu chipurile frustre ale acestor oameni. Nu cunoşteau nimic despre marxism şi materialismul dialectic. Poate, mai degrabă, sărăcia lor spirituală, lipsa de cultură, orizontul mărginit ar putea fi datele unei explicaţii acceptabile. Li se infestase creierul până la septicemie cu lupta de clasă. Cu dicatura proletariatului, cu exploatarea maselor de către o clasă socială din care li se spunea că noi, toate, cele închise, făcusem parte. Noi eram ţapii ispăşitori, noi purtam vina sărăciei şi a necazurilor lor."

Copiii noştri s-au născut într-o lume liberă. Mai bună doar din această perspectivă. Ar trebui să ştie şi cum era înainte!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Minunata George Eliott

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Wed, 25 Aug 2010 20:55:00 +0000

- Cei care dau bătaie de cap într-o familie sunt fie idioţii fie oamenii de spirit.

- Nu aştepta să fii fericit ca să râzi căci s-ar putea să mori fără să fi râs vreodată.

- Animalele sunt prieteni foarte agreabili, nu pun întrebări, nu aduc nici un fel de critici.

- Am convingerea că producţia literară excesivă este o jignire adusă societăţii.

- O simplă laşitate te îndeamnă să cauţi siguranţa în negaţii.

Frazele de mai sus aparţin unei doamne, Mary Ann Evans, scriitoare britanică a secolului XIX. Ca şi George Sand, şi-a ales un pseudonim bărbătesc, George Eliot şi sub acest nume a intrat în istoria literaturii. Motivaţia alegerii - teama că nu va fi luată în serios, căci femeile nu aveau succes la public... Nadine Gordimer sau Herta Muller au răzbunat nedreptatea :) dar a trecut un secol si mai bine... Vorba francezului, "la vengeance est un plat qui se mange froid". George Eliot e autoarea, printre altele, a romanului Middlemarch, apărut de curând la editura ALL, în traducerea lui Eugen B. Marian, despre care Virginia Woolf a spus că este o "carte minunată ... unul din puţinele romane engleze scrise într-adevăr pentru adulţi".

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Cămara interzisă

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Tue, 24 Aug 2010 17:32:00 +0000

Despre Gabriel Liiceanu nu prea ştiu ce să scriu... Am observat că există oameni despre care ori se vorbeşte la superlativul absolut ori nu se vorbeşte deloc. Cred că domnul Liiceanu face parte dintre aceştia. M-a entuziasmat şi pe mine, la momentul respectiv, apelul domniei sale către lichele. Am sperat că va continua actele de justiţie intelectuală. A urmat scrisoarea către Mona Muscă, adevărat model de retorică. Artileria grea desfăşurată în paginile textului era demnă de adversari mai puternici, de ticăloşi versaţi, care încă se plimbă liberi, în limuzine luxoase, pe bulevardele oraşului. I-am citit primul jurnal, "Uşa interzisă". Primul gând s-a îndreptat către povestea lui Barbă Albastră în care soţia are dreptul să viziteze tot palatul, mai puţin o cameră mică, de la subsol. La finalul textului, am rămas cu impresia că domnul Liiceanu are exact structura unui castel splendid. Dacă eşti foarte curios, descoperi undeva, printre rânduri, printre tăceri şi printre omisiuni, o mică intrare. Nu ştii ce ai să găseşti dincolo de ea. Mai cuminte şi mai folositor pentru toată lumea e să nu încerci să deschizi cămara interzisă.

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Mintea doamnei de Beauvoir

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Mon, 23 Aug 2010 18:47:00 +0000

A avea creier - dacă eşti bărbat - intră sub incidenţa pleonasticului. Dacă eşti femeie, rimează cu surpriza neplăcută, produce suferinţe gastrice, devine aproape un stigmat (cocoaşa ţi se iartă mai lesne) şi se pedepseşte subtil. Dar, dacă ai un "creier de bărbat", cum defineşte tatăl Beauvoir mintea fiicei sale, atunci ori te numeşti Simone de Beauvoir ori încerci să ascunzi meteahna! Am primit acest tip de "compliment" de câteva ori în viaţă, toute proportion gardee! Ultima persoană care m-a înălţat pe podiumul cu zimţi, a avut grijă să mă facă să plătesc scump presupusa anomalie. Din păcate, nu am citit-o pe Beauvoir atât de devreme încât să aflu din timp ce amar se plăteşte curiozitatea şi faptul de a fi diferit. Fireşte că orice comparaţie cu doamna care afirma că "nu ne naştem ci devenim femei" ar fi deplasată şi lipsită de relevanţă. Mă refer doar la tipul de atitudine pe care am întâlnit-o deseori, venind în egală măsură de la femei şi bărbaţi. Pentru a-mi simplifica viaţa, am încercat să-mi confecţionez o mască a neajutorării, considerată virtute feminină, a împiedicării de covor, a dependenţei afective transformate în capcană pentru masculul Alfa! M-a plictisit aproape instantaneu. Aşa că am renunţat să mă deghizez. În fond, dacă Simone de Beauvoir n-a murit din cauza minţii ei, înseamnă că nu e o imperfecţiune mortală. Mai curând ajută să supravieţuieşti situaţiilor stupide şi te face să râzi acolo unde un creier de femeie (în accepţiunea comună, simplistă) ar trebui să comande smulgerea părului, ori măcar a bigudiurilor, totul acompaniat de urlete înlăcrimate!

O reflecţie datorată revizitării textului "Amintirile unei fete cuminţi". Constat, recitind-o, că un text bun, scris de o femeie, nu conţine siropuri sau câmpii cu maci, nici auto-osanale-pseudo-metafizico-spirituale. Sigur, trebuie să te naşti cu o minte ca a doamnei de Beauvoir. Sau ... să devii!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15 Radio România Cultural.

O conjuraţie de Pulitzer

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Sun, 22 Aug 2010 12:20:00 +0000

Ignatius J. Reilly - personajul principal al romanului "Conjuraţia imebecililor" - are loc asigurat în galeria de portrete literare destinate neuitării, vecin de palier cu Prinţul Mîşkin, colonelul Aureliano Buendia, Pilar Ternera, Amaranta, Remedios, Goldmund, Margareta, Pierre Costals, Doamna Bovary, Gargantua, Don Quijote sau Holden Caulfield. Un daimon al comicului pare să-l fi locuit pe John Kennedy Toole, în răstimpul scrierii acestui roman. Se sinucide însă, la 32 de ani, în urma unei depresii provocate de respingerea romanului. Cea care va reuşi să i-l publice este mama sa. Romanul primeşte premiul Pulitzer în 1981. Scenariu fabulos cu personaje spectaculoase, ar putea fi unul dintre cele mai bune filme turnate vreodată. Soderbergh a început proiectul în 2005, dar, din motive necunoscute, acesta nu s-a finalizat încă. Portretul lui Ignatius din primele pagini ale cărţii semnalizează cititorului capodopera comică pe care o ţine în mână, posibil din întâmplare!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Fragmente din istoria imaginarului

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Sat, 21 Aug 2010 17:23:00 +0000

- "Imaginarul se amestecă în realitatea exterioară şi se confruntă cu ea; îşi găseşte acolo puncte de sprijin sau, dimpotrivă, un mediu ostil; poate fi confirmat sau repudiat. El acţioneayă asupra lumii şi lumea acţionează asupra lui. Dar, în esenţa sa, el constituie o realitate independentă, dispunând de propriile sale structuri şi de propria sa dinamică.

- Istoria imaginarului poate fi definită ca o istorie a arhetipurilor.

- Să definim deci arhetipul ca o constantă sau o tendinţă esenţială a spiritului uman. Este o schemă de organizare, o matriţă în care materia se schimbă, dar contururile rămân.

- Fascismul, nazismul şi comunismul şi-au propus nu numai stăpânirea oamenilor, ca oricare tiranie banală, ci, în primul rând, schimbarea cursului istoriei şi modificarea naturii umane.

- Rezistenţa faţă de real se manifestă uneori printr-o capacitate remarcabilă de negare a evidenţelor sau de inversare a semnificaţiilor acestora, dovadă a autonomiei imaginarului şi a durabilităţii modelelor sale. Se vede, în general ceea ce se doreşte să se vadă şi se învaţă ceea ce ce se ştie deja.

- Într- lume reală care nu poate decât să decepţioneze, imaginarul joacă un rol compensator.

- A condamna imaginarul altora este o manifestare de intoleranţă.

- Omul se hrăneşte cu mituri aşa cum se hrăneşte cu pâine şi apă.

- De obicei, credinţele celorlalţi sunt numite mituri. Credinţele noastre sunt însă adevăruri.

- Proximitatea nu exclude alteritatea, uneori chiar o întăreşte.

- Perioadele de criză exacerbează alteritatea. "

Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, editura Humanitas, 2000.

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Îngerul sau demonul căsătoriei

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Wed, 18 Aug 2010 20:36:00 +0000

Am citit doar 2 romane din seria celor 4 a lui Henry de Montherlant: Fetele, Îndurare pentru femei, Demonul binelui, Leproasele. N-aveau la Cărtureşti decât Fetele şi Demonul binelui. N-am înţeles de ce se mai găseau doar acestea, cum le cumpăraseră alţii, dar, în fine. Epidemia de divorţuri şi rupturi mi-a ridicat numeroase întrebări despre viabilitatea cuplului în lumea modernă, care nu se mai confruntă cu problema apărării teritoriilor, a perpetuării speciei sau cu normele constrângătoare ale societăţii. Scandalurile publice sau poveştile tainice - adevărate secrete ale lui Polichinelle - despre adultere sunt fapte banale la fel ca şi violenţele domestice. De ce se mai căsătoresc oamenii dacă la scurtă vreme după actul semnat realizează că nu au nimic în comun, că se plictisesc sau mai rău, că încep să se urască? Cunosc cupluri bazate pe o minciună consimţită de lungă durată şi care, totuşi, aleg s-o consfinţească, pe motivul copilului privit ca liant al dezastrului afectiv! Sunt situaţii în care femeile îşi fac "mici calcule" menite să le facă viaţa mai uşoară alături de câte un "potent" financiar, în schimbul unui trai de zi cu zi, nu rareori, greu şi neplăcut. Alteori, bărbaţii consideră că femeia de o viaţă, mama copiilor şi cea alături de care au reuşit să devină oameni întregi, brusc a îmbătrânit şi nu mai corespunde cu standardele lor.

Am crescut în spiritul credinţei că "dragostea e îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul", aflând cu mult mai târziu că sunt cuvintele lui Pavel către Corinteni. Trăind, am aflat că e un model aproape îngeresc şi, în consecinţă, greu aplicabil imperfectei fiinţe omeneşti. Merită măcar să tinzi spre el, chiar dacă pe cale sunt atâtea capcane. Îmi pare mai plin de sens decât varianta perfect lucidă, fotografică, excepţional radiografiată a lui Henry de Montherlant: "o femeie care iubeşte nu mai vrea nimic. Un bărbat care iubeşte şi care e iubit continuă să vrea altceva.... femeile se mărită deoarece măritişul e singura cheie ce le poate da fericirea, în timp ce bărbaţii se însoară pentru că Pierre şi Paul fac la fel, din obişnuinţă, de nu cumva din zăpăceală." (Fetele, pag. 110)

Cu riscul asumat de a părea vetustă, demodată, ne-cool şi chiar naivă, aleg prima variantă. Pentru tipul ăsta de iubire e nevoie de oameni asemănători. Fellini spunea undeva că doar un bărbat liber poate iubi o femeie liberă!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Of, viaţa mea ... de pe ecran!

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Tue, 17 Aug 2010 17:21:00 +0000

Internetul şi televiziunea au impus o nouă mitologie. Se spune că dacă nu "apari" pe Google sau nu eşti/vei fi/ai fost pe micul ecran, nu exişti. Spaţiile virtuale sunt hiper-viaţa pe care şi-o doreşte fiinţa modernă, în care trăieşte plenar, uneori, în detrimentul celeilalte vieţi, mai banale, mai lipsite de strălucire, totuşi reală. Democratizarea accesului la creaţie şi distribuţie a filmelor în care protagoniştii sunt vecinii de palier, de bloc sau serviciu, prin încărcarea lor pe You Tube sau alte canale similare contribuie la un fel de fragilizare a statutului de artist. Televiziunile mizează pe conceptul de reality-show, când nu transmit în direct înmormântări, bocete, tragedii, dispariţii... Sub limita decenţei sunt multe programe în România. Aici, însă, nu televiziunile sunt vinovate de manifestările triviale, lăbărţate, de chivuţe zăltate. Nu se poate civiliza un popor primitiv în doar douăzeci de ani!

Sosul în care ne bălăcim, familiaritatea şi vulgaritatea zilnică de care avem parte în cartier, la birou, în magazine dăunează grav creativităţii. Aşa se face că eroii ce populează imaginarul cinematografic românesc e format din personaje inspirate de lumea colcăitoare a acestei societăţi sărace din multe puncte de vedere. Ceea ce mă intrigă de fiecare dată când trec prin piaţă e să observ telefoanele iPhone ale unor vânzători de roşii "de afară". Sunt nespălaţi, murdari şi plini de tupeu, dar se filmează unul pe altul cu bijuteriile lor tehnologice. Cu siguranţă îi voi vedea prinşi în scenariul cuiva. Hipermodernitatea, conceptul inventat de Gilles Lipovetsky şi Jean Serroy în eseul lor "Ecranul global", se traduce în spaţiul cinematografic românesc prin fotografierea realităţii. Dar, din fericire, e multipremiata!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Starul Boris Cyrulnik

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Mon, 16 Aug 2010 10:49:00 +0000

În aceeaşi binecuvântată perioadă pariziană de lecturi, spectacole, expoziţii - extrem de hrănitoare - l-am descoperit şi pe Boris Cyrulnik. Neuropsihiatru, psiholog şi psihanalist celebru în Franţa, Cyrulnik este autorul conceptului de rezilienţă - capacitatea de a putea depăşi traumatismele psihice şi rănile emoţionale. "Les nourritures affectives", eseul despre noţiunea de afectivitate ca motor al dezvoltării emoţionale m-a ajutat să înţeleg cât de semnficativ poate fi limbajul pe care îl folosim, cât de multe informaţii despre noi şi problemele noastre oferim celorlalţi. Eram atât de entuziasmată de lecturile mele din zona psihologiei, încât la întoarcerea în ţară, mă gândisem chiar să propun o emisiune radio pe tema asta. Publicul român al anului 2000 nu era pregătit să se confrunte cu el însuşi. Dar cifra crescută a persoanelor cu simptome de depresie sau cu manifestări dezechilibrate, arăta deja că societatea românească nu se mai împarte egal şi forţat, ca înainte de 89, între sănătoşi tun şi nebuni de legat.

Autor respectat, cu numeroase cărţi, studii, invitat să scrie şi în reviste "glossy", Cyrulnik a apărut, prin 2008, chiar pe coperta revistei franţuzeşti, Psychologies Magazine. Acela a fost momentul în care am priceput la ce distanţă uriaşă suntem şi rămânem faţă de lumea occidentală. Ei îşi permiteau să pună pe copertă un doctor psihiatru, etolog, psihanalist, etc... Pentru simplul motiv că publicul francez e atent la conţinut! Nu spun că în Franţa nu există cititorii debili. Dar, de la un anumit nivel de presă în sus, se cumpără calitatea informaţiei. Aici, acest concept este aproape inexistent. Şi, ar mai fi un motiv: acolo, o personalitate intelectuală poate fi un star. Există un public numeros doritor şi nu mă refer doar la intelectuali, nu... ci la o categorie de mijloc!!! Aici, chiar de ar cere-o cei care cumpără o revistă pentru text iar nu pentru pozele ieftine, s-ar opune politicile editoriale, cu mult mai infantile decât calitatea lectoratului...

De atunci, am citit tot ce a apărut în româneşte: "Murmurul fantomelor" sau "O minunată nefericire". Sper să se traducă şi ultima sa carte, "Je me souviens...", în care vorbeşte, în sfârşit, despre experienţa sa traumatică, de copil abandonat!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Anomalii şi Anormalii

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Mon, 16 Aug 2010 10:21:00 +0000

La Paris plouă ca-n octombrie. Cineva îmi scrie pe Facebook că aproape a confundat din cauza vremii sărbătoarea Maicii Domnului cu aceea de Toussaint... La Bucureşti orice mişcare a corpului provoacă alerta transpiraţiei şi consumă minima energie de care mai dispune bietul trup încercat. În Pakistan sunt inundaţii nemaivăzute. La Moscova - incendii fără precedent. Lăsând la o parte sistemul economic disperat, corupţia înfloritoare, impostura sălbatică de pe toate palierele societăţii şi privind doar "timpul probabil", o singură concluzie se impune: sunt vremuri pline de anomalii. Dacă Michel Foucault ar fi trăit în România, oare care ar fi fost exemplele cu care şi-ar fi susţinut următoarea teză despre monstrul uman, apărută în volumul Anormalii (editura Univers): "monstrul este marele model al tuturor micilor abateri. Acesta este principiul de înţelegere a tuturor categoriilor - circulând sub formă de mărunţiş - de anomalie. O problemă ce se va pune de-a lungul întregului secol al XIX-lea este căutarea fondului de monstruozitate din spatele micilor anomalii, a micilor devieri, a micilor neregularităţi." Cursurile sale celebre de la College de France ar fi fost posibil de susţinut în spaţiul mioritic, ce privilegiază apariţia şi dezvoltarea monstruozităţii?

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural

Lumea lui Huxley e a noastră

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Thu, 12 Aug 2010 12:23:00 +0000

Privind în urmă îmi pare că norocul nu e decât suma unor factori inefabili printre care libertatea, facultatea discernământului, calitatea oamenilor întâlniţi şi a cărţilor citite se dovedesc a fi de importanţă maximă. Am cunoscut persoane a căror avere considerabilă sau celebritate au reuşit doar să le chircească sufletul şi să semene în jurul lor singurătatea malefică. Ştiu alţii - la limita decenţei financiare – de o seninătate aristocratică, înconjuraţi de prieteni - nu doar reci şi siguri, cum numeşte Hugo cărţile. Primii trăiesc într-o fabuloasă lume nouă, unde iubirea şi nobleţea sunt înlocuite cu senzaţii. Ceilalţi nu-şi vor renega cu nici un preţ bunele obiceiuri, cum ar fi capacitatea de a se entuziasma pentru o idee sau un ideal. Recitindu-l pe Aldous Huxley, în perioada hiper-mediatizată a crizei, am avut sentimentul că parcurg un fel de raport ştiinţific, o cronică rece a societăţii moderne, cu toate problemele ei.
Totuşi, romanul său, „Minunata lume nouă” apăruse în 1932. Ficţiune înscrisă în tradiţia literaturii engleze, a romanului-utopie sau, după termenul lui Anthony Burgess cu referire la acest text – distopie, şaptezeci de ani mai târziu capătă tulburătoare accente de realism. Deja, în eseul publicat în 1958, „Reîntoarcere în minunata lume nouă”, autorul constata amar şi dezamăgit, rapiditatea cu care profeţiile sale devin realitate.
Existenţa structurată după un model impus şi controlată în detaliu a societăţii figurate de Huxley e proprie oricărui sistem totalitar. Pe cel de dinainte de 89 o parte dintre noi l-au cunoscut. Era construit pe frică. Cel în care trăim e cu atât mai violent cu cât îmbracă aparenţele stabilităţii, fericirii, serenităţii tâmpe. Minunatul sistem – în realitate bazat tot pe frică – e un uriaş pachet de bonusuri şi rate la bancă pentru casă-plasmă-frigider vândut roboţilor în schimbul vieţii, adică a forţei lor de muncă. În lumea corporatistă, limbajul hipnopedic „bucuieşte-şeruieşte” suflete iar politica de complianţă încurajează delaţiunea. Nu rareori mediocritatea este cea premiată, pentru zelul depus în intonarea de osanale la adresa sanctităţii ierarhice. Dacă înlocuim entitatea divină a marelui Ford – inventată de Huxley – cu orice brand de companie multinaţională, doar ca un exerciţiu de team-building, vom avea tabloul perfect fidel al societăţii contemporane. Adăugaţi cinismul, spoiala valorilor culturale, spirituale, morale, eradicaţi frumuseţea, adevărul şi pe Dumnezeu, prizaţi o doză consistentă de televiziune-drog şi veţi degusta toate deliciile bokanovskificării huxleyene. Lumea a ales fericirea, lăsând „arta superioară” câtorva sălbatici. Încet, încet, doar ei vor mai şti că versul „o, minunată lume nouă în care trăiesc astfel de oameni” îi aparţine lui Shakespeare, pentru că doar ei vor mai citi!

Şi, văzând zorii zilei mijind, Şeherezada sfioasă, tăcu ... (*)

(*)articol apărut în revista CULTURA, marţi, 10 august.

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio România Cultural.

Prea cald pentru Wagner

noreply@blogger.com (Adriana Mocca) — Wed, 11 Aug 2010 19:39:00 +0000

Respirând cu greu, în căldura continuă, înclin să-i dau dreptate lui Nietzsche când scrie despre muzica lui Bizet : "este amabilă şi nu-mi provoacă sudori"! N-aş putea afirma că, ascultând-o, am devenit un fel de "capodoperă", cum pretinde autorul... eu n-am reuşit decât să ating cotele maxime ale placidităţii la care te condamnă temperatura inumană. Cât despre Wagner...imposibil.... e prea cald!

"Cărţile Şeherezadei", de luni până vineri, ora 15, Radio Romania Cultural