Ceai-si-cafea-de-dimineata

DeLyrium

2012-02-23T16:45:00.001+02:00

foto

Cercul miscator, dansul rotit...

Viata insasi se misca prin viata

Suflarea asta vrajita, care fierbe in fiecare fibra, arde

Arde nedureros, arde iubind...

Se muta muntii, daaaa... se muta muntii

Se misca marile. Acum se urca, sunt ridicate pana-n cer,

acum se lasa lin si-s neclintite,

ca lacurile muntilor.

Curge tot, se misca tot, apoi chiar totul sta...

Pana si stand se invarte intruna, precum e miezul statator

din mijlocul unui vartej...

Miere si aur, dulceata si balsam...

In invartire se ivesc si pot vedea toate cele traite-n viata.

Apar, aduse de vartej, se-aduna sa le vad pe toate.

Apoi se rispesc, purtate de vartej acolo, in nimicul de pe margini.

Ramane, vie, doar rotirea, ramane focul viu

Flacara asta care arde tot

Pana ramane numai Dumnezeu.

Cel PreaIubit, Cel Dulce, Cel Frumos...

Acuma stiu de ce s-a spus "Mangaietorul"...

Iubirea

2012-02-22T13:45:00.000+02:00

Iubirea este flacara acea care

atunci cand este aprinsa

arde totul.

Doar Dumnezeu ramane.

RUMI RUMI RUMI RUMI RUMI RUMI RUMI

.

Nebunia Iubirii

2012-02-20T14:41:00.004+02:00

.

Cand a venit, am recunoscut-o. Mai venise de cateva ori, ma atinsese doar usor si se retrasese putin. Imi vazuse frica si se trasese putin inapoi, ca sa ma lase sa ma obisnuiesc.

Doamne, se trasese Ea inapoi... Dar nu se putea risipi, nu avea cum, pentru ca nu avea unde. Pentru ca Ea este peste tot. Nesfarsita Iubire...

Am trait cateva luni intr-o nuca. Ma micsorasem, eram prinsa acolo inauntru, in propria micime, in plangerea de mila. Ma sufocam. Incercasem sa ies si zbaterea a avut ceva roade. Cat sa pot sa imi umflu plamanii si sa tip iar: „Scoate-ma de aici!” Am primit atunci visul, care mi-a aratat cum, dar nu facea in locul meu.

M-am pus si-am facut... In cele invatate mai incoace, se poate face ceea ce doar visam candva: bagi mana in viata si o rasucesti... Asta ziceam eu mai demult, mandra de „metafora”. Habar n-aveam ca asta e chiar „chestie concreta”. Cand te izbesti de blocaje, cand se inchid usile, cand nimic nu mai merge dar si ceea ce sta e chinuitor, se face Vartejul. Forta vine si spulbera ceea ce e de spulberat, asaza ce e de asezat, astfel incat sa se restabileasca armonia. Echilibrul. Sa fie din nou inspir si expir, curgere... Vartejul creste si se hraneste 28 de zile. Apoi se dizolva, plecand de unde a venit.

A 28-a zi a fost pe 14 februarie. De ziua indragostitilor...
Eram intr-o librarie si voiam si eu o „carte dulce”. Si prietena mea cea mai buna mi-a aratat-o.

Elif Shafak - Cele patruzeci de legi ale iubirii

Am tresarit cand am vazut-o. Am simtit iar vantul ala, aripa care venise si se retrasese.
Am promis ca o citesc abia a doua zi.

Au fost trei zile si trei nopti. Trei nopti in care nu am prea dormit. Eu, care pot sa dorm si facuta pachet, intr-o sacosa...

Trei zile si trei nopti am delirat. De data asta, aripa nu s-a mai retras. Macinarea aia din ultimele luni pregatise terenul. Eram praf, cu inima deschisa, sub cer, plutind pe ape. Asa ca s-a revarsat cerul si a umplut cupa, atat cat a fost ea de larga atunci.

Prima zi, am crezut ca mor. Intalnirea dintre Shams si Rumi... Traita de cateva ori, stiuta pana la durere. Daca pana acum ma infioram la poemele mistice, ajungand sa ma las doar putin in betia Iubirii, cam atat cat te pleci pe ghizdurile unei fantani, acum n-am mai putut. M-am tinut strans, cu mainile amandoua, acolo, pe margine... Mi-era frica. Mi-era frica de Nebunie. Nebunia Iubirii. Cea care face ca tot sa se schimbe, fara putinta de control. Fara sa mai stii de tine. Doar de Iubitul.
Stiam insa ca o sa alunec. In carte era si fantana...
Aia, intalnirea dintre Shams si Rumi... Am mai vazut-o. Am trait-o, si nu o data. Povestile cartii curg si de fapt sunt scoase din mine. Ele vin de departe, din adanc, stiute fir cu fir, picatura cu picatura, respir cu respir...

Mi-a fost rau, prima zi. Sfasiere intre doua lumi. Una cu cifre care nu ma interesau catusi de putin, alta in care ascultand despre cifre, scriam pe caiet si tipam: SHAMS! SHAMS!SHAMS!
Am umplut o pagina, cu ochii stransi. Lacrimile ar fi curs incontinuu, dar invatasem demult cum sa plang inauntru.

Iubirea atinge si sparge pe dinauntru, face loc si te scoate din nuca.
Oricat de mizerabil te-ai simti si ai fi, cand Ea vine in curgerea aia groasa si involburata, nu O poti opri.

Am plans tot drumul pana acasa, nu conta ce vedeau oamenii din metrou, din autobuz, de pe strada.Ma regaseam iar cu Iubitul, asa cum n-a mai fost in viata asta, dar cum stiam din altele...
M-am perpelit toata noaptea, vorbind cu Iubitul. Si soaptele Lui au fost mai vrajite ca niciodata, si lumea s- a invartit in nebunia aia tot timpl, si am fost iubita ca niciodata in viata asta.
A doua zi, iar, in carte. Shams si Rumi, lumea din jurul lor, legile Iubirii, asa cum le povestea Shams. Lumea s-a colorat in nesfarsit aur si miere, zapada plina de curcubeu... Cifrele erau albastre, aerul zbura, il vedeam in fasii, oamenii pe care nu-i intelegeam nu mai contau, cei pe care ii intelegeam erau din ce in ce mai multi.
M-am umplut de blandete.
Mi s-au rupt zidurile inimii, coaja de nuca se topise demult...
Am stat acolo unde urasem sa stau, ascultand ce urasem sa ascult, si totul era un cantec...
SHAMS! SHAMS! Imi canta inima. Ma umpleam de bucuria regasirii cu aripa Iubirii, ma scufundam si ma inaltam de cateva ori pe secunda... De fapt timpul a disparut atunci, a ramas un fosnet dulce, o adiere, un sarut...

I-am scris lui Elif Shafak, autoarea cartii. Nu stiam ce sa-i spun, a fost doar o multumire, asa cum facuse Ella catre Aziz... Nu conteaza daca vreodata va citi sau nu. Trebuia sa ii spun. Stiam ca oricum ea stie ce face asta, ce a pus ea acolo, in poveste. Nici ea nu e in afara Nebuniei Iubirii.N-are cum.

A doua noapte de cantec si poezie...

Toata noaptea m-ai tinut in brate, Iubite...
Nesfarsita iti e Iubirea si multa mi-ar fi si mie, de-as putea s-o cuprind...
Mi-e inca prea stramta cupa, sunt inca putina in fata Oceanului nesfarsit al Iubirii Tale...
Mi-e plina rasuflarea de dulceata Ta, mierea Ta curge prin cuvintele mele,
Desi sunt mai mult in tacere...
N-as mai vorbi, n-as mai rasufla, de teama sa nu Te risipesc...
Dar Tu esti peste tot si nu este loc in care sa nu curgi Tu...

A treia zi, deja mai bine. Nu mai era nevoie sa incerc nimic. Blandetea se misca prin mine, eram ca si Tine, dulce...

Am alunecat in fantana Iubirii, am alunecat...
Si m-am scufundat aolo, ajungand in cer, fiind in ceruri...
Valul Lunii m-a inconjurat, stelele-surioare au cantat ca si mine, argintiu si auriu, cantece de Iubire...
Nebunesc este totul, pierdere si rapire, nu mai e jos si nici sus, doar Rasuflarea calda si dulce...

Dulce blasfemie. Asa se numeste cartea dinauntrul cartii.

Duminica de ieri am indraznit si am mers intre oameni, acolo unde cativa se intalneau sa impartaseasca din ceea ce au adunat in calatoriile lor. Urma sa povestesc si eu. Despre ce? Despre cine? Ce vorbe sa tina Asta? Ceea ce ma facuse sa plang tot drumul pana acolo, nevazand decat Soare? Ceea ce canta in mine?
Si peste toate acele lururi serioase si grave si adevarate, m-am trezit ca as vrea sa le povestesc despre Nesfarsita Iubire.
Care, asa cum se zice in carte, nu poate fi lamurita, poate fi doar traita. Dar care le lamureste pe toate.
Si am spus cat am putut. Putin, adica. Mai mult au fost povestile si Cantecul. Ala care vine din launtrul in care nu mai salasluieste nimeni, doar sufla Iubirea.
Cineva s-a incruntat. „- Nesfarsita Iubire?” Adica poti sa iubesti si un purice?
- Si.
As fi raspuns „si un paduche, si un vierme... si pe cel mai nenorocit crim...” Dar m-am oprit. Inca nu era timpul. Intram in Dulcea Blasfemie...

Cineva m-a luat sa vorbim. Era o intepenire, o durere, o secatuire.
- Ce sa fac?
- Ce vrei? am zis
- Nu stiu. Asta e, nu mai stiu ce vreau.
- Stiu ca asta e cea mai grea intrebare. Bine. Ce nu mai vrei?
- Asta si asta si asta...
- Bine. Ce vrei in schimb?
- Libertate.
- Si cand ai avea-o, cum te-ai simti?
- As fi eu. As fi cum vreau eu sa fiu.
- Si cum ai vrea sa fii?
- Iubita.
- Asta e. Lasa pe ce nu mai vrei. Cufunda-te in schimb in Nesfarsita Iubire. O sa vezi... O sa vezi. Cand vine Ea..
Ochii i s-au topit in lacrimi. Fata i s-a schimbat, s-a indulcit, s-a aerisit...
- Stiu. Cand vine Ea nu mai conteaza nimic.

Deja simtise aripa.

Nu i-am zis de frica de dinantea lasarii in fantana. Asta e pentru fiecare de trait. Nici de betie, nici de nebunie...
Oricum, acestea nu se mai pot decat primi...

Acum imi petrec vremea clipind des, ca sa ma obisnuiesc cu starea asta, si mi-e mai bine. Oricum, mult mai bine decat in prima zi.
Cu exceptia faptului ca imi vine sa cant tot timpul – si chiar o fac, acasa si pe strada, mai putin la birou – si am luat la recitit cartea – ceea ce nu stiu ce va mai aduce - in rest, cam asaaaaaa...
.

Cantecul femeii de pescar

2012-02-14T11:57:00.000+02:00

.
Azi am sa cant iar cantecul asta:

Femeile din jur imi spun ca nu mai vii...

"Sunt nebune, ele sunt NEBUNE!

Eu stiu, iubitul meu...
Toate in jur imi spun ca esti mereu cu mine...

In vantul care arunca nispul prin ferestre de sticla
In apa care canta in ape, in focul murind,
In caldura patului, pe bancile goale,

In pieptul meu
Tu esti mereu cu mine."

(Barco Negro)

Cantecul Marizei este din mine, din sangele meu... Am strabatut ziua impreuna cu aceasta sora a mea, care stie atat de adanc asteptarea si dorul...
In lume sunt multe asemenea glasuri ce canta din inima, si atatea inimi care aud si se unesc in cantec, aducand aceeasi chemare dragostei. Ea ne tine in acelasi respir, deschisi catre Sufletul Lumii.

In timp ce ziua se destrama, m-am lasat tot mai adanc in tacere...
M-am intins aici, pe mal, privind valurile care mangaie nisipul cald, purtator al urmelor pasilor tai.

Mareele vor veni si-mi vor uda parul, tragandu-l inspre ape... Sarea lacrimilor se va topi in apa marii. Unindu-se cu atea lacrimi ale femeilor de pescari, plecati departe in barcile lor, pe mari departate...
Sarea din ape va albi usor barca ta neagra, acolo unde esti, departe...

Am invatat sa astept si stiu, orice ar zice nebunele femei, ca te vei intoarce... Tarmul il spala apele dorului... Apele taie din el, micsorand pamantul, marind apele, marind departarile.
Am sa inchid ochii, sa opresc lacrimile, sa nu mai mareasca apele, sa nu mai creasca departarile. Prin pleoapa inchisa voi privi si te voi vedea cum plutesti in barca cea neagra, in linistea nemiscata a apei.

Ma rog de Luna si de Stele sa-ti trimita razele Dragostei, sa lumineze calea catre casa. Ma rog de Soare sa-ti dea caldura si mangaierea, sa-ti arda nelinistile si sa-ti spuna despre acasa.
Oricat de lung ar fi drumul, intoarce-te! S-a sfarsit vremea luptelor si a furtunilor. A cautarilor. Linistea apei ti-a oglindit chipul si a raspuns intrebarilor tale. Acum stii.

Intoarce-te. Lasa-te in linistea de acasa.
Aici toate te stiu si te iubesc: pomii si iarba, casuta mica de pe plaja, fantana si mica gradina cu irisi si trandafiri...
Si mainile mele asteapta sa-ti mangaie obrajii arsi de soare. Sa-ti mangaie ochii care, in sfarsit, au vazut.

Intre copaci, vanturile murmura cantecele marii si imi spun ca stii si ca ai primit chemarea.
Raman aici, pe mal, urmarind cu ochii deschisi calatoria soarelui pe cer. Privesc acum linistita, stiu ca el te aduce acasa.
Si cant, impletind cununa de flori, sa te primesc ca pe regele meu, intors victorios din cautarea vietii sale si din batalia cu sine...

Amintiri. Primii pasi pe Podul Curcubeu

2012-02-02T13:03:00.002+02:00

... si umbrisuri

Asa intitulasem postarea asta, acum doi ani. Azi o revad si incep sa vad cam ce vedeam inca de-atunci...
A venit iarasi vremea in care tovarasii mei de drum calatoresc spre umbre. Vremea in care faurim poteci si desenam harti noi.
...

foto

Uneori, tovaras de drum, umbra vine imbratisat, in jur...
Te asculta mai bine ca orice prieten, te stie mai bine ca orice iubit.
Usoara in pas langa tine, grea de purtat cad te prinde caus, in zilele coborarilor in adanc te tine bine, te tine in tine.
Sa nu te desfasori, sa nu te rasfiri, sa nu te desfiri...
Sa te asezi bine in tine si invelit, infasurat in propria umbra ca intr-o mantie, sa cobori...
Acolo, pe fiece treapta , o parte din tine, tacuta, te priveste.
- Ma stii? Ma mai stii? Ascunsa si totusi ghicita-ntrebarea din ochi.
Tot de umbra sunt ochii, tot ai tai...
Te lasi pe fiece treapta, pasind mai departe, mai jos...

Undeva, in adanc, e luntrea. Paznicul trecerii apei iti cere tribut.
- Te intorci. Aceasta e plata, sa vii inapoi. La venire, imi dai din povestea trecerii macar o biruinta. Imi tine de hrana pe drumul pe apa.
Ma invoiesc si urc in luntre.
Alba e apa, ca o ceata, laptoasa de tot peste tot adancul. Nu pot vedea in apa, parca e un nor curgator.
Luntrea pluteste inspre nu-stiu-ce si nici ca pricep unde mergem.
Ma uit la luntras si nu-i vad fata ascunsa in acoperamantul alb, prelungit in strai lung peste umeri, peste trup, pana jos. Imi dau seama ca nici nu-i vad picioarele, e abur laptos si in barca. Oare luam "apa"?
Rade luntrasul meu.
- N-ai grija. E doar rasuflarea apei din taramul de jos. Aburul ei nu-i asa de subtire ca cel de deasupra. Ajungem indata.
Ma-ntreb unde oare, si vad dintr-o data un munte urias, o-naltime de nu se mai termina undeva, in sus. Intunecat, asa mare, iese din aburi si din ceata. Parca vine spre noi.
Malul e scurt, calci pe pietrele negre si incepi direct urcusul. Ciudat! Urcusul aici, in adanc...
Luntrasul imi zice:
- Astept, dar sa stii ca sunt si alti doritori sa strabata apa. Grabeste-te.

Grabesc...
Incotro? Si de ce?
Nu stiu.
M-am invatat insa sa nu stiu. Macar asta da, e ceva stiut... Merg inainte. Nu stiu nici unde, nici de ce.
Cine m-a pus sa ajung aici?
Aha! Umbra. Aia de ma luase dragastos in brate. Imi dau seama ca acuma nu mai e. S-a evaporat, draga de ea. A disparut, lasandu-ma la propriu ca magarul in ceata. Magar care urca acum o inaltime despre care nu stie nimic. Doar ca e, chiar e, fiindca numai inchipuire nu e durerea asta de picioare. N-am mai urcat de multa vreme, se simte asta. Oare ce-i mai greu acum pentru mine: lipsa urcusului, ca urcare, sau lipsa unei "amarate" dar asa de pretioase conditii fizice?
Ce aiurea suna tot! Imi vine sa las mintea si sa filozofez iar despre cararea ce se face cand pui pasul fara sa stii unde, fara sa o vezi. Si iata ca doar ce-mi trece prin minte povestea asta, si vad mult mai bine. Un pod suspendat. Aha! Acuma e ca in filme. Alea care imi plac mie, cu zburatori "shaolini"... Dau sa pun piciorul, podul se trage in jos si se balangane.
- Nu! n-am inceput inca sa pasesc!
Podul, ascultator, se aseaza la loc. Pipai, asez, pasesc. Aha, uite, sta. Mai fac un pas. Sta si-acuma. Ha! Podul asculta. Hai c-am vazut-o si p-asta. E clar, sunt intr-o poveste pentru copii. Mai lipseste Harry Potter, calare pe matura de vajhatz. Desi nu e el dragostea mea cea mare in materie de povesti. Mai degraba ar fi sa fie porcul, constructorul de poduri... nu zic bine asta in gand si podul se lumineaza. Nu e de aur, dar e pod autentic, solid, vizibil si pipaibil, curat, bun, neted. Calc cu incredere si-mi fac vant, de sfarsesc trecerea in alergare.

Aha! Asta e smecheria cu trecerea! Buun! Pricep una. Asta cu facutul potecii. Imi iau de aici mesajul. E rost de cladit ceva. Stiu si ce. Multumesc umbrei ca m-a adus aici.
N-apuc bine sa gandesc si asta si zzzuup, sunt undeva, sus, pe un soi de platou. Inca nu am ajuns pe varf, dar macar vad ceva de sus, catre ceva ce e mai jos. O mica perspectiva. Aha. Alta cheie: perspectiva. Reasezarea, privind de mai sus. Undeva, apa alba e doar fondul paginii, pictez acuma, privind mai de sus. Imi apare "pictez" si deja penelul in mana...
Haaa! De cand n-am mai pictat! Uraaa! Toate culorile. Urrrrrraaaaa! Amestec ce vreau, cum imi place. Ah, ce albastru-cer mi-a iesit! Bag repede un pic de verde, ca vreau si eu o apa ca lumea. Gara cu laptosenia aia. Uite, apa ca apa, transparenta chiar - bag din varful pensulei niste pesti, ca dovada a transparentei - , pasari pe cer, pomi, o vaca - in fine, e cam vaco-magar, dar am pus un animal, o fiinta vie... Gata, am desenat tabloul, peisaj lacustru cu vaca pascand.
Culorile s-au asezat de minune, imi place si mie. Ma uit, gust multumirea asta si... iata-ma iar intr-un salt.
De data asta sunt iar pe o carare, mai ingusta. Semn ca ajung pe creasta. Incep sa imi vad ilogica mersului. Unde ma duc eu acuma? De unde ma ia luntrasul meu inapoi? O sa cobor tot muntele asta? Nici nu l-am strabatut pas cu pas...
Se invarteste tot si se clatina. Hooop! Am pus logica in desen si ea n-are ce cata aici. Doar suntem in joc, si asta e mult prea destept ca sa raspunda la intrebari prostesti. Se aseaza iar toate si in fine ajung in varf. Vad in jos. Peisajul meu cu vaca e doar un desen pe fundul unei cesti de cafea... Departeeee...
Ma uit inainte. Norisori veseli, alb-laptosi, peste un cer alb-albastru...
Asa, si?
N-apuc iara... ca vine, lopatand, pe o luntre aeriana de data asta, luntrasul meu...
Mana-ntinsa:
- Ai ce sa-mi dai?
- Am. La venire, ai zis. Inca n-am venit de unde am plecat. Du-ma la venire.
Ma duce. Lop-lop, lopateaza pana la malul ala, fix de unde m-a luat. Nu stiu cum a facut, nu ma intreb.
Iar imi cere.
Intind pumnii, sa ghiceasca. Loveste dreptul. Deschid.
- Aha! Vederea in perspectiva. Nu-i rau. Si dincolo ce ai?
Deschid si pe stangul.
- Hmmm... faurirea propriei harti. Asta e cu mai multe straturi, invelisuri si dezvelisuri. Iau pe prima, e mai clara.
Radem amandoi. Rade asa de tare, ca i se clatina gluga cea alba si-i cade de pe umeri.
Tablou:
El are exact fatza mea. Eu, dar cu gluga alba pe spate si cu lopata luntrii in mana.
Cu gura cascata, cad pe spate, in apa... In cadere, prind luntrea de margini, o rastorn, si o ia in sus... ca o parasuta, dar urcand in loc sa coboare.
Trec peste trepte, privesc la umbrele care se uita nauce la mine, ajung in locul coborarii.
Umbra mea se afla acolo, dupa ce ma lasase undeva pe parcurs si se furisase afara, fara mine.
I-am zis ca nu m-am suparat pe ea, ca dimpotriva, ii multumesc ca m-a impins in strafunduri, unde m-am... povestit un pic intr-o poveste fantastica. Ca o sa-i spun si ei ceva mai incolo, acum o sa mergem doar un pic in tacere... Ca vreau sa ma uit putin la ce-am adunat pe drum.
Si ca data viitoare sa nu ma mai stranga asa tare in brate...
.

SEMANATORII DE PE PODUL CURCUBEU

2012-01-31T16:54:00.005+02:00

Calatoria pe Podul Curcubeu e cea care-si alege calatorii. El, Podul, e cel care alege cine este gata sa treaca dincolo.

“If happy little bluebirds fly
Beyond the rainbow
Why, oh why can't I?”

Asa a fost si-acum. Pana sa-ncepem, chiar pana la marginea deschiderii acestui pas de-o zi, au tot venit si au plecat anunturile Calatorilor. (“Vin/nu mai vin”...)

Frigul oprise oameni, troleibuze si tramvaie. Inghetase parca si timpul.

Dar iata ca incet-incet s-au adunat... Intai o Calatoare care spusese ca ea trebuie sa vina, incantata de Magicianul de data trecuta, apoi o alta Calatoare, noua, care a venit pe jos din Iancului pana in Plevnei.

Si inca una, si inca... si tot asa. S-a facut cercul si am pornit... Si a fost joc si descoperire si apoi iarasi joc, caci asa se fac cele mai bune croiuri pentru ceea ce urmeaza.

Si ce urmeaza? Ceea ce vrem sa vina. Si ce vrem? Ei, aici e parte din povestea personala a fiecaruia.

Dar oricat ai pune pe VREAU acolo, sunt cateva – mai multe chiar – de pus in reteta implinirii.

Intai, sa vezi ce-a fost. Si sa vezi cum vezi asta. Cum ai trecut anul trecut? Ce ai cules din drumul asta? Si sa vezi tot ce ai adunat, asezand la locul lor pe toate. Si sa gasesti acolo unde crezi ca ai pierdut sau ai gresit ceea ce este de fapt tot castig. Si cand ai reusit, ai sarbatorit? Cum si cu cine?

Si au inceput sa curga povestile de viata, din care fiecare impartasea si primea de la tovarasii de drum. De fapt, tovarase de drum, ca pana la un punct am fost numai femei.

Apoi a fost croirea a ce vrem sa punem acum in noul an in viata noastra. Si Ajnanina ne-a adus povesti si filme si pe cum-se-face si ne-a pus in mana foarfeci si culori si poze. Si ne-am facut Harta Viziunii.

Asa am desenat tabloul vietii noastre cu ce va contine el, pornind de la ce vrem, putem si credem. Si am descoperit atatea... nici nu stiam sau nu recunosteam ca vrem, ca indraznim a vrea.

Apoi am luat toba si o piatra si am pornit in cautarea viziunii. Si a venit... Din ce s-a aratat acolo, doua din calatoare s-au gasit cumva pe-acelasi drum. Dorinta re-cunoscuta, dupa ce fusese pusa la pastrare, de acum doi ani. Amandoua asteptau un tovaras, ca sa faca Drumul catre Santiago. Deja au batut palma, pentru vara...

Si-apoi aveam de incheiere, insamantarea. Punerea semintelor implinirii visurilor noastre. Acel stravechi obicei (la inceput de an, ca Plugusorul nostru) de a pune ceva in sau pe pamant, de a oferi atunci cand ceri, ca o ofranda. In care pui seminte, boabe, frunze, pe pamant, ca un desen, ca o roata, ce contine tot sufletul tau pus acolo. Pentru ca in fiecare punere spui cine esti, ce vrei, multumesti ca ai si primit si sufli. Pui suflet, suflare.

Ca in orice act ce tine in balanta, in echilibru pe a da si a primi. Cand cer, ofer, ca sa tin bine reciprocitatea, armonia. Caci cer si stiu ca e ca si primit.Si numa indoiesc de asta. Mama Pamant si Tata Cer hranesc pe fiecare si dau mereu viata fapturilor. Marele Spirit, cum ar fi el numit, tine totul in marea lui Iubire si nu ne lasa nehraniti. Asa ca stiu ca am primit si iata, multumesc punand ceva aici. Ceva simbolic - o samanta – si ceva din mine – sufletul, suflarea.

Si pe cand povesteam eu cum si de ce facem, suna cineva. Si era un barbat, care ma cauta pe mine.

- Pe mine? - Da, pe Mikka.

Si era... tatal Lolei. Venise uite-asa, citind postarea cu calatoria, sa gaseasca el pe Calauza.

-Calauza e si Lola, ii zic...

Si ma bucur si il poftesc cu noi. Si vine, intra in cerc si ne povesteste cum pune el seminte, si cum lucreaza pamantul, si cum creste tot fara ingrasaminte, doar cu dragoste.

Si facem ritualul si ne bucuram si radem. Si povestim. Si aveam acolo pe Semanator, cel care chiar asta facea acolo, la tara, pregatind rasaduri si insamantari.

Asa dar, asa bun, asa minune!

Era acuma inca o data semnul, acel desen ce vine cateodata sa ne arate ca suntem pe drumul bun, in clipa asta, singura care conteaza. Si suntem intr-un magic foarte firesc...

Si am plecat cu bratele pline de daruri, cu inimile pline de avant, cu ochii plini de viziune si cu trupul ametit de bine.

Data viitoare vom povesti de primele firicele care vor fi iesit deja, in implinirea celor puse acum ca si seminte.

Data viitoare... data viitoare va fi cu si despre DRAGOSTE.

CALATORIE PE PODUL CURCUBEU

2012-01-27T19:11:00.001+02:00

Calatoria asta a inceput anul trecut. Undeva, pe la inceput de an, aflam de niste semnificatii ale cartilor de Tarot. Nu, nu ma interesase catusi de putin asta, pana cand, pe 2 ianuarie 2011 am fost la o prietena, sa facem asa, o deschidere de an "mai altfel." Acolo ne-am "jucat" si noi cu Tarotul Ingerilor. Si m-am trezit ca "ingerii din carti" mi-au zis: "Gata, ai adunat destul. Acum raspandeste. Prin poveste, dans, cantec, ce stii tu. Noi te vom sustine". Am ras si am mai gustat un pic din absint, bautura aia verde care semana cu uzo. Nu-mi placea, dar era ceva "mai altfel".
Peste putina vreme, Alchimistul avea sa invite doritorii la o introducere in Tarot. Prima intalnire urma sa fie la Absinteria Sixtina...

Am aflat cate ceva din ce aratau cartile. Tot ce mi-era cunoscut din drumul facut inainte se vedea acum mai bine. Calatoria Eroului capata acum un desen mai clar, mai maaare. Si m-am trezit in poveste, asa cum a alunecat Alice in vizuina iepurelui...

Ce a urmat a fost ca in desenele din cartile alea. A venit cineva si mi-a zis: "Hai, porneste! Incepe cu povesti si cantece, cu ce stii. Oamenii vor sa schimbe ceva. Vor sa iasa din cutie. Pune in joc ce ai invatat. Arata-le cum pot sa treaca din soarta in destin. Multi stiu, poate nu au curaj sau le trebuie doar o scanteie.
Pentru unii cartile citite nu sunt de ajuns sau sunt prea mult. Vino si arata, concret, cum e cu calatoria in timp, cum pot sa vada si sa aleaga un alt viitor. Hai, treci si tu peste limitele din capul tau si da drumul Calatoriei."

Si asa am facut. Inceputul a fost magic. Nu aveam sala, nu aveam resurse. Dar aveam entuziasm si era alaturi Ajnanina, care "vedea" aceeasi Calatorie... Sala si resursele au venit singure, iar oamenii au fost entuziasti. Am facut intrarea, cu aratarea drumului. Destramarea iluziei lui "nu se poate". Prima calatorie de recuperare a sufletului. Povestea Femeii Schelet si Cantecul Sufletului. Regasirea miezului de putere. A fost bucurie, lumina, veselie.

Apoi am inceput aventura... Pasul Nebunului. Cel care indrazneste, chiar daca nu vede poteca. Si indraznind, chiar drumul il ajuta. Am avut feed-back-uri imediate. Prima indrazneata care, chiar a doua zi a schimbat, trecand in a face ceea ce-i place. Curajul ei ne-a stimulat sa mergem mai departe.
Pasul urmator: Magicianul. Am avut parte nu doar de regasirea instrumentelor de putere personale, ci chiar de demonstratii din partea a doi minunati magicieni.

Acum... e inceputul de an. Pragul in care rescriem lista de dorinte, ceea ce vrem sa implinim in acest an. Si in acest prag pasim nu asa cum am fost poate pana acum, doar niste "doritori" care doresc de atata timp si poate nici nu mai cred ca vor atinge.
Acum intram in acest inceput ca detinatori ai roadelor unor experiente si pasim cu mainile pline. Asa se face. Caci una dintre legi e aceea a armoniei. Echilibrul. Ofer, aduc, dau ca sa primesc.

Asta vom face acum in acest pas. Cel care si-a adunat intelegerea, intelepciunea, din tot ce a trait ( si bun si rau) se intoarce in lume cu darurile sale. El s-a schimbat, a crescut, s-a imbunatatit, si acum intra in noul an cu toata inima, cu toata puterea, cu toata dragostea. Schimbandu-se pe sine, schimba lumea...

Vor fi multe de facut in acest nou pas in CALATORIA PE PODUL CURCUBEU. Ajnanina a pregatit bagheta magica si ne va arata cum facem Harta Viziunii.
Eu o sa insotesc pe Calatori in cautarea viziunii. Mai tineti minte cum se face? Heh, nu, n-o sa mergem pe varf de munte, langa brad, sa stam zile si nopti pe nemancate si inconjurati de un cerc de pietre. Vom face totul aici, in confortul Bucurestilor. Dar vom si calatori in varf de munte... Altfel. Si da, vom avea totusi o piatra cu noi, caci ea e tovarasul de drum...

Si ca sa fie in sfarsit implinita legea armoniei, vom darui, ca sa fim gata de primit. Asa incat faimoasa lista de dorinte sa aiba intr-adevar radacina buna si sa dea rod. Vom face o mica ceremonie, ca sa punem in ea semintele implinirii, aratand locului, muntilor, apelor, vanturilor, cerului si pamantului cine este cel care este acolo, langa foc... Si vom sufla, punand suflet in ofranda noastra.
Eh, si-nca altele vor fi, duminica ce vine.

Cine vrea sa ne insoteasca poate gasi la Ajnanina detaliile si apoi sa scrie mie sau Ajnaninei, pe mailul din profil.
.

Al saptelea cantec s-ar fi putut sa nu fie. Dar a fost...

2012-01-25T22:44:00.000+02:00

.
Azi e a saptea zi de cand cant pietrelor mele. E tare interesant, cum ma grabesc sa ajung acasa, sa-mi desfac legaturica si sa fac focul. La flacara calda si buna si aromata – e un lemn care mirrrroasssse innebunitor, a Peru in primul rand – la flacara aia zic, le cant pietrelor mele. Ele sunt toavarasii mei de drum de trei ani, vor fi cu mine pana cand ne vom intoarce iar in stele.
Stau aplecata peste ele si cant si le hranesc cu cantec si caldura si rasuflare.
Si azi, in a saptea zi – mai bine zis in a saptea seara – am fost un pic obosita. M-am asezat langa ele intr-o asteptare, asa cum fac cand vreau sa intru iar in liniste, in pace. Intr-un fel tare intelept, viata mi-a aratat, cu cata blandete a putut ea – si uneori blandetea ei mi s-a parut prea putina, dar ea stie mai bine! – ca atunci cand ma las in liniste mi-e mai usor sa ma misc si solutiile vin, nu ma lupt eu spre ele. Acum aveam nevoie de ceva...

Si le-am spus pietrelor mele ca azi nu pot sa le cant. Nu iese. Dar o sa stau cu ele si o sa le aduc iar lumina si caldura, o sa la hranesc cu foc... Si pe cand desenam in aer, peste ele, cu lemnul cel aprins si apoi fumegand – ah, ce miros, Doaaamneee! – m-am pomenit ca ma legan usor, apoi putin mai tare... Si pe urma s-a lasat dintr-o data un val, ca si cum o marama de borangic s-ar fi pus peste capul meu. Si a coborat incet, blanda, linistea. Dinauntru, de peste inima mea un pic obosita s-au desfacut lin, unul cate unul – poc! poc! – niste cercuri. Si am rasuflat adanc si rar, lasandu-ma pe calcaie. Am inchis ochii si am sorbit linistea. Si uite-asa, de acolo, din ea si din inima ce-mi crescuse s-a ridicat iar cantecul. A fost intai leganat, ca o flacara mica, apoi a crescut, s-a facut aidoma cantecului ce vine cand sunt pe piatra mea draga de langa o apa a mea draga.
M-am aplecat peste pietre si am rasuflat peste ele si le-am multumit. De data asta ele m-au hranit...

M-am simtit iar ca atunci cand stau pe pamant. Nu se compara cu nimic asta, asezatul acolo, in palma, si lasatul. Cu totul, cu totul... Poate doar cu lasatul in apa marii. E la fel, doar plutirea difera, la inceput.
De aia nu imi mai e asa de importanta si nici necesara vreo carte. Cat de minunate ar fi ele – si sunt, cu ele m-am hranit atat si mi-am ostoit setea multa vreme. Acum le mai gust, cu placere, nu cu nevoie. Dar pamantul mi-a arat drumul cel mai curat si scurt spre cer... Ala de trece prin inima. Si prin tacere. Acolo, in adanc, in linistea inimii, mi se deschid toate... Mi-e drag de tot izvorul asta, drag de tot! Si mi-e ciuda, mi-e ciuda mult de tot ca nu se poate da tuturor, asa cum dai intr-o palma, cheia asta. De fapt se poate da, chiar se da, dar nu se ia, nu se primeste. Stiu, mie daca mi-ar fi dat cineva cheia asta, sa-mi zica cu tot dragul: "Uite, ASTA E CHEIA FERICIRII. Nu-ti trebuie nimic altceva. Nu mai ai nevoie, nu te mai tine nimic si nimeni legat, strans, ordonat... Poti sa umbli unde vrei, sa te arati asa cum esti, sa poti si sa stii ca poti. Sa incepi sa traiesti cum iti e drag." Cu toata inima de mi-ar fi dat-o, n-as fi luat-o. Cum adica, Cheia fericirii? Ce, asta se gaseste asa? Si in plus, sa fie doar asta, asa simplu?
N-as fi luat-o pentru ca n-as fi crezut. Si ar fi fost firesc. Fiindca n-as fi simtit. Fiindca asta e tot, toata "filosofia". Hehe, da, dar eu nu eram gata... Nu statusem pe pamant.

Asta mi-e ciuda: secretul asta, care deschide credinta, ca sa ia oricine cheia. Secretul asta, fara carti si cursuri si alte treburi complicate. Statul pe pamant. Dar... pare prea simplu. E incredibil de simplu. Si renuntarea la complicat e al naibii de grea...
.

Me, my Soul and I

2012-01-24T13:46:00.003+02:00

.
Tocmai ce incepe anul dragonului de apa. Posibil ca vestea asta sa lase pe multi asa cum i-a gasit.
Eu insa m-am prins de ea si nu ma mai las. Adica de fapt m–am prins de dragon. Stau pe spinarea lui si zburaaam!
Avem o relatie speciala, dragonul meu si cu mine, mai ales dupa ce am vorbit noi pe limba noastra si ne-am spus cuvintele de salut. Desigur, desigur, tot alea de le stim toti care am citit Cartile Junglei. “Tu si cu mine vorbim aceeasi limba”... Suntem de acelasi sange, eu si dragonul meu. Doar ca eu sunt dragon de lemn. Eh, tocmai bine. Apa hraneste lemnul...

Anul asta, calare pe dragonul meu drag, ma intorc in lume. Treaba se petrece cam ca in minutul 4:13 din filmul filmelor, de mai jos:

Doar ca acum sunt ca un dragon-copil calare pe un dragon-dragon. Nu, nu-l cheama George... Nu spun cum il chem... Strigam impreuna si “bazaim oile” (alt film, asta).

In anul care a trecut m-am adunat pe mine. Din bucatile sparte-n februarie, m-am strans incet-incet, ca firele de nisip, mai intai. M-au hranit parcurile Bucurestilor si povestile Zanei Povestilor. Am invatat iar sa merg, incet-incet, pe Podul Curcubeu. ..
Ah, nu stiam prea mult despre Tribul Oamenilor Curcubeu. Doar pe urma, dupa ce am facut pasul Nebunului, am aflat legenda. Revenirea Oamenilor Curcubeu.

Nu stiam ce pornisem atunci, nu stiam... Mi-era doar de mine, de setea asta nestavilita de Eu... Sufletul se lovea de sticla turnului, si am facut iar ceea ce am mai facut de catea ori: am zis NU. Am zis iarasi NU biciurii. Nu trebuie sa fii razbonic, cu arc si sageata. Poti insa sa zici NU si chiar sa dai peste mana cu biciul. Si apoi chiar si mai si , sa iei biciul din mana ta, ala de nu il stiai, si sa il arunci. Sa nu te mai lovesti pe tine. Sa nu mai crezi in desenele altora. Sa te uiti adanc in oglinda, dincolo, dincolo... Sa lasi sa se sparga masca, mastile. Pana cand... Pana cand vine aia, picatura de la inceput, scanteia.

Multi platesc acum amagirile si dau vina pe dez-amagitori. Nu, aia si-au facut fix treaba lor, sa dez-amageasca. Sa scoata din amagire.
Se gasesc iata cate unii, unii nebuni, ca mine, care dau si pun mai mult pret pe sufletul lor decat pe mana aia intinsa. Aia care da bucata de carne in schimbul botnitei. Si care incearca sa-si traiasca viata, nu sa o vada cum trece. Sau mai rau, nici sa nu o vada...

O paranteza: m-a apucat asa, zilele trecute, un gand, care mi-a facut cioc-cioc in cap pana cand am intrat pe net sa caut. Naarghita. Asa imi venise, si nu stiam de ce.
Pe urma am aflat: tocmai in ziua precedenta Naarghita revenea in lume, iesea din tacerea de 21 de ani. A venit si a vorbit. Si a spus firesc, usor, senin: “dar eu sunt fericita”. Si audienta nu prea pricepea. De ce a tacut, de ce s-a retras, de ce a trait asa. Dupa masuratoarea multora, ar fi trait in saracie. Dupa spusele ei, a trait in re-culegere, si e fericita. Naarghita daduse candva de o tara intreaga in care oamenii traiesc asa. Dar nu vreau sa intru in poveste, nu o stiu, doar presupun...
Numai ca s-au potrivit tare interesant lucrurile astea deloc intamplatoare. Fusese chiar in ziua aia. Fix atunci. Tocmai cand reveneam si eu in lume, scotand pe ermit din pestera lui, vedeam cel mai adevarat ermit. Dupa 21 de ani de stat asa, cu sufletul tau... Revenirea in lume, cu darul intelegerii. Da, sigur, multi nu pricep. E dreptul lor, e firescul lor. Dar, ca si-n povestea stelutei de mare, fie si pentru un singur om e important sa se faca asta.
Cel putin pentru mine a contat enorm, ca inca un semn. Exact cand revin in lume, impreuna cu alti Calatori...

Pretul platit de mine pentru re-culegere si re-gasire a fost mult mai mic. Cam un an, un an in care m-am hranit cu frumusete. Si mai ales cu cantecele care vin din Sufletul meu. Pe care l-am simtit, ascultat si iubit mai mult.
Mi-am dat timp mie. Si in timpul asta s-au schimbat multe, s-au invartit iara Roata Destinului, Diavolul, si Moartea, si am dansat in cerc multa vreme, asa cum danseaza Lumea. Si am calatorit iar, cand adanc, in Umbra, cand sus de tot, acolo, in Soare. Fiind iar eu. EU...

Ma intorc cu alt chip... Voi juca iarasi roluri. Dar acum iau cu mine si pe altii, care vor sa traiasca. Sa simta, sa fie acolo, in timpul pe care si-l ofera. Si sa indrazneasca sa spuna NU. Pas important, esential, catre DA.

Maine. Maine, mai povestesc...

Acum, niste ceai. Mai am pe aici pe aproape niste Yerba Mate de la un alt Calator...

.

Locul unde nu se intampla nimic sau Niste semne sau Cand iti doresti ceva din toata inima, atunci Universul…

2011-11-30T16:05:00.003+02:00

foto

Locul unde nu se intampla nimic… Undeva, in turnul meu de sticla, la margine de oras.

Nimic nu pare sa miste. Uneori doar, niste siluete mici, pe cenusiul asfaltului… Ratacind, lasa dare in aer. Ele sunt sorbite de rasuflarea pamantului si iar nu se intampla nimic…

Si totusi...

Aici, in turnul de sticla, au inceput sa se faca faceri... Ori semne.

Intai m-am trezit lunecand in Poveste. Aia in care mi-e drag.

In locul ala de marginea lumii a intra pe usa un om.

Nu-mi venea sa cred ce vedeam. Nu ma puteam freca la ochi, aveam ochelarii pe nas si ar fi fost sa misc... Si nu puteam. Am reusit totusi sa-mi pastrez gura inchisa.

Era ca in filmele mele dragi coreene (unul din multele mele vicii)... Desprins parca din ele, omul acela stralucea. Lumina pur si simplu. Si incalzea camera aia rece de sticla.

Era frumos. Om frumos, deschis, luminos. Se misca lin, lunecat. Gratie, simplitate, limpezime. Glas placut, voce buna si calda.Stia ce spunea si o facea cu placere si liniste. Ca cel care stie si gata. De zambet... de zambet nici nu pot sa spun.

Se vedea, in raspunsurile lui, usurinta si placerea de a intra in jocul creatiei. Omul este un vizionar, de buna seama, si aducea usooor, lin, pe tava, desenul, “solutia de business”. Din degetele fine vedeai cum apar asezate frumos idei, imagini, culori...Nu m-ar fi mirat prea mult sa fie si sunete.

Era intru totul frumos. Si nici macar n-avea plete... :))

Al doilea semn a fost ieri. Tot acolo, in locul in care nu se intampla nimic.

A venit un om sa cumpere ce se vinde acolo.

Si vorbea el in timp ce scotea banii. Si eu am auzit ceva. Aia a fost tot, un carlig care m-a tras. Si pe urma... pe urma nu a mai contat cum si ce am vorbit.

Am pornit de la Accelerator si de la detectorii Atlas si Alice - omul fusese pe-acolo, asaaaa... -, de la cercetare si intentia ei, trecand pe la Stephen Hawking si Heisenberg si poposind la taofizica lui Fritjof Capra. Trecand apoi la “chestiile” bune, adica felurile de cunoastere data si luata – analogie, intutie si - in fine ah, in fine! – revelatie.

Despre mari inspirati ai lumii. Despre Cel Care Face.

De fapt nici nu mai avea importanta ce vorbeam... Ne fulgerau ochii, ardea aerul...

Cred ca daca se faceau poze, puteau sa se vada scantei si bule luminoase. Ca de fapt noi faceam clabuci. Clabuci de lumina si bucurie, de incantare. Puseseram mainile in acelasi curcubeu si ne balaceam pur si simplu, ca doi copii...

Incantati de acelasi “lucru”, de palparea impalpabilului.

Omul - om obisnuit, cu par alb, cu vestuta si sepcuta.

Eu - o nimeni, care nu face nimic, in locul in care nu se intampla nimic.

Un vis cu inima si aripi

2011-11-28T17:38:00.001+02:00

foto

Se facea, in visul asta, se facea…

Se facea ca zburam iar peste lume, jucandu-ma cu vanturile si curentii de aer, rasucindu-ma, rotindu-ma, asa cum m-a invatat pescarusul Jonathan Livingston… Zburand cu viteza la firul ierbii, peste apa stralucita a marii… Sorbind mirosul sarat al apei, acolo, aproape, aproape-de-tot, si tasnind apoi sageata, sus, suuuus de toooot…

Uneori apareau brusc inaltimi: unele stanci uriase, cenusii si aspre, altele insule inverzite cu oameni facand semne cu palarii de pai…

Si auzeam eu cumva, in zborurile astea, o Voce care ma tot striga. Imi spunea pe multe din numele mele: Frunza-de-Salcam, Nisip, Spuma-de-Mare, Calul Sur, Boaba-de-Grau, Raza, Cantec-Albastru… si inca, si inca… asa ca n-am avut cum sa scap.

Am raspuns:

- Ce vrei?

- Ce vrei tu? Vrei sa mergi mai departe asa?

- Cum asa?

- Asa cum faci acum.

Si m-am vazut cum facam:

Imi dadeam drumul cu aripile intinse si ma lasam peste lume… Si cand veneau vanturi potrivnice ma ridicam pe cate o stanca, asteptand. Si cand ma saturam de asteptat - si ma saturam repede - , ma aruncam in furtuna, cu ciocul si cu aripile… Uneori spargeam vanturile, alteori ele ma auncau peste ape, gata sa ma sfaram – m-am si sfaramat uneori - dar tot gaseam cate un mal… Ma adunam si-mi luam iar zborul...

- Da. Tot asa.

- Si chiar daca vin astea?

Astea erau Foarfecele. Niste foarfeci uriase, mestecatoare fara mila. Faceau taca-taca pe marginea drumurilor de pe pamant si din cer. Veneau uneori si pe mijlocul drumurilor, tocmai cand parea locul mai neted si mai prielnic.

Ele veneau si taiau aripile, haaaaaarssssst!

Si durea. Chiar durea rau… Si taierea aripilor si cresterea celor noi.

- Da. Si chiar daca vin astea. Ca stiu bine ca ies alte aripi si cresc. Din inima cresc. Si pe masura ce se fac alte randuri, inima se face mai mare, mai larga.

- N-ai putea sa feresti durerea? Si aia a taierii si aia a cresterii? N-ai putea oare?

- Ba da. Sigur ca as putea. Dar asta ar insemna impietrirea inimii.

Si cum am zis asta, i-am si vazut pe Culegatorii de Inimi Impietrite. Si undeva, pe dreapta, Valea de Piatra. Valea Inimilor Impietrite. Era inca vale, nu se facusera munti…

Culegatorii asteptau pe cate unul care renunta sa mai zboare si se inchidea acolo, in inima lui care se facea mica-mica si impietrea. Si Culegatorii veneau asa, pe la spate, si mergeau in umbra celui care incet-incet adormea pe drum, obosit, din ce in ce mai obosit. Inima lui, tot mai mica, abia mai batea, pana cand... gata. Se facea o pietricica mica si se rostogolea in praf. Si Culegatorii, iute, o si luau, sa nu se trezeasca omul cumva si sa-si vrea iar inima inapoi…

Vocea a mai zis:

- Si tu vrei sa incerci mai departe, asa, cu durere?

- Nu neaparat cu durere. Mi-e drag drumul lin si cu cantec. Dar uneori trebuie sa tai furtuna… Cu taierile si cresterile ei de aripi.

N-o sa-mi las inima, chiar daca doare… n-o sa mi-o las sa impietreasca.

Culegatorii n-au sa-mi calce umbra. Numai eu voi patrunde in ea…

Buna dimineata!

2011-11-09T12:12:00.000+02:00

Deschid fereastra custii mele de sticla,
Respir larg
Din lumina Soarelui meu puternic si bland.
Asta e tot ce pot sa fac acum
Sa zic Buna dimineata!
Intr-o zi, oricare ar fi ceasul acelei zile,
Cineva o sa-mi spuna, din lumina Soarelui lui,
Buna dimineata!
Va deschide palma,
Si o sa ii vad Soarele, desenat cu pix rosu.

Soarele o sa rada, rostogolit...
.

Oamenii de foc. Lumina lumii

2011-10-28T14:06:00.000+03:00

.
Darul zilei de azi, ziua trecerii in noul inceput:

Din minunile impartasite de Victor Sanchez, in "Toltecii noului mileniu", pun aici pe cea mai frumoasa:

Oamenii de foc, cu Cerbul de Foc...

foto

" Vantul se inteteste, fortandu-ne sa ne acoperim fetele ca sa nu ne inghete nasul. Dupa un timp, aud vocea lui Manolo, care cheama de undeva din afara sacilor de dormit.

"Hei, Vic, vino sa vezi!" Imi scot capul de sub patura si reusesc sa-l vad pe Manolo care privea uimit in directia tufisurilor.

"La ce te uiti? Vino inapoi!"

"Nu, Vic. Trebuie sa vezi asta, n-o sa-ti para rau."

Curiozitatea mea invinge frigul.Ma ridic in picioare si ma duc langa el. Ma uit in directia in care priveste el - spre tabara wirrarika. Vad o luminita printre tufisuri, care incepe sa creasca, pana cand acopera intreaga scena din fata noastra.

"Extraordinar! Nu se poate! Veniti repede sa vedeti!"" le spun celorlalti, care stau culcati.

"Ce se intampla?" intreaba mai multi. Se ridica pe rand in picioare si incep sa exclame de uimire. Nu ne vine sa credem ce vedem in fata ochilor. Viziunea din fata noastra ne prezinta tabara wirrarika, loc care, de fapt, se afla in afara campului nostru vizual, din cauza distantei dintre noi si inaltimii arbustilor din zona. Vedem cativa wirrarika asezati in jurul focului, cufundati in energia sa. Insa nu ii vedem asa cum sunt; pentru privirile noastre, acestia sunt alcatuiti din lumina multicolora, ca si cand ar fi o sfera de lumina "ascuna" sub o palarie si o patura. Sunt compusi din acelasi material ca si Tatewari (focul) si sunt constienti de acest lucru. Dintr-o data par sa observe ca ii vedem iar doi dintre ei se intorc cu fata spre noi. Ni se face frica imediat, ca si cum am fi primit o palma peste fata. Ochii lor sunt de foc si sunt indreptati spre noi. Reusesc sa ne zambeasca usor, dupa care se intorc sa vegheze focul. Noi ramanem in extaz cateva minute.

Apoi vedem cum flacarile focului incep sa creasca pana se transforma intr-un chip enorm de cerb, cu coarne mari de foc. Acesta ne priveste fix scotand flacari pe ochi si pe gura. Ne frecam la ochi ca si cand am vrea sa ne trezim. Ceea ce vedem e real! Il vedem pe Tamatz Kahullmary (Cerbul Albastru, reprezentare a Marelui Spirit) chiar in fata noastra! Toti sase il vedem! Acel chip urias de cerb inflacarat din mijlocul indienilor wirrarika este cea mai vie viziune pe care am vazut-o vreodata si emana o putere si o maretie venite dintr-o alta lume. Pe obraji ne curg lacrimi de fericire. Cu totii ne exprimam uluirea si incantarea prin expresii ca:" Nu-mi vine sa cred ca exista ceva atat de frumos! Nu se poate asa ceva! Ce minunat! Vezi si tu!" Viziunea se mentine timp de cincisprezece minute.

Mai tarziu Cerbul de Foc este "absorbit" de flacari si ii avem din nou in prim plan pe luminosii wirrarika. Unii stau in picioare iar doi dintre ei stau langa foc. Impresia pe care ne-o lasa, ca ar fi compusi din foc, nu este doar vizuala, ci poti simti la nivelul corpului energia uriasa de sub palariile, haniele si paturile care ii acopera.Avem senzatia ca in orica clipa hainele lor pot lua foc, transformandu-i in sfere de foc.

Persoana aflata in dreapta face ceva ce nu putem discerne. Imediat totul devine evident. Vorbeste cu focul. Este marakame Antonio, care ii vorbeste focului! Focul ii raspunde. Este limpede ca se inteleg unul pe celalalt. Au aceeasi natura. Pe masura ce marakameul continua sa comunice cu focul, celelalte siluete se raspandesc si incep sa se micsoreze, ca si cand si-ar lua zborul. Intensitatea interactiunii dintre foc si om devine mai puternica. Putem simti iubirea profunda ce i-o poarta focului indienii wirrarika si mai ales marakame Antonio. Doar ca in acea clipa Antonio nu este pur si simplu Antonio. El este energie pura. [...]

Siluetele din jurul focului incep sa se ridice radiind o lumina rosie-galbuie, stralucitoare ca focul. Se opresc la o distanta de circa cincizeci de centimetri deasupra pamantului fara sa-si desprinda privirile de la Tatewari (foc), cu care se afla in plina comunicare. Arata ca niste sori conturati pe fundalul intunericului infinit al universului. Efortul marakameului devine mai mare. Il cheama pe Tatewari sa patrunda in el, dandu-i forta si puterea sa. O fasie groasa de foc lichid iese din flacari si il atinge pe marakame in partea superioara a abdomenului, facandu-l sa se extinda si sa radieze o lumina extrem de puternica. El lumineaza lumea! Emotia este atat de puternica incat nu ma pot opri din plans si din ras. In sfarsit, inteleg! Ajung in sfarsit sa inteleg care e misiunea marakameului pe pamant: sa lumineze lumea!

Acea veche legenda a luptatorilor care au primit aceeasi misiune cu Soarele nu era o metafora. Se desfasura chiar in fata ochilor mei.

Ii multumesc Spiritului din toata fiinta mea fiindca nu ne-a abandonat pe acest pamant. Ii multumesc pentru existenta unor astfel de fiinte care ne amintesc de adevarata noastra natura - suntem fiinte luminoase, mici sori! Ii multumesc si totodata ii promit ca ma voi stradui cu intreaga mea fiinta sa nu uit - sa nu uit si sa traiesc in consecinta."

Si eu multumesc nesfarsit Spiritului, lui Victor Sanchez si tuturor oamenilor de foc...
.
.

Ma indragostesc iar...

2011-10-20T14:26:00.000+03:00

foto

Ma indragostesc iar. Si e bine...
Stiu, o sa fie doar pragul acestei usi, o sa fie doar pragul acestei ferestre... Stiu, indragostirea e doar un pas peste prag, un pas inspre.

Dar e bine si imi e drag de tot. De Tot...
Am primit un poem de dragoste, asezat bland, ca un fir pe o matase, asa cum se fac toate cantarile dragostei.
Era infasurata matasea asta fina, acest poem, intr-o superba muzica, una din cantarile care ma topesc in Ocean.
Cel care a scris poemul acesta, cantand dragostea lui pentru Iubitul, nu stia c-o sa vin, arsa de setea cu care ma port prin lume, si-o sa sorb pana o sa-mi simt sangele iar, pan-o sa simt...
Am luat panza usoara a dragostei scrise de el, am respirat adanc mireasma purtatoare in betie, am prins firul si am scris si eu despre Ea. Despre Iubire. Si am intrat amandoi in aceeasi Cantare, in aceeasi curgere, si am cazut in adorare, nelasand Soarele si Luna sa stea intre noi decat ca si parti ale cantecului, nu ca despartitori...
Nu mai e margine, nu mai e sus si jos, nu mai este...
Imi e cantec si nebunie de dragoste si betie...
Rumi... stii cum se intalnesc oamenii de acum in Iubirea cantata de tine?
Stii. Stii...
Ai fi zis ca matasea tesuta atunci va ramane, va creste, se va inmulti? Ai fi zis, fiindca stii.
Stii Nesfarsita Iubire.
.

Chestionarul meu fara cuvinte. Si alien...

2011-10-19T17:18:00.000+03:00

.
Azi am primit un chestionar despre viata.

Ma intrebau despre ce imi place si ce nu, ce as vrea, ce as face daca... ce as face daca as putea orice.

Ma uitam si imi dadeam seama ca sunt acum in acelasi punct unde eram cu aproape trei ani in urma. Nu ca as fi stat in acelasi loc, ci ca dupa un cerc-doua cercuri-trei cercuri- sunt in acelasi loc.
Aici.
Fara cuvinte.
Din ce in ce mai mult, fara cuvinte.
Mi se umple insa gura si imi iese din gat cate un Saaaaaa, cate un Mmmmmm, cate un Haaaaaa... Uneori Yay! urmat de un chiuit. Sau de rasete.

Mi-e mai mult cantec si nu merge in cuvinte. E cantec turnat, vine si se toarna spre-afara si n-am ce-i face.

Norocul face ca-n ultima vreme sa lucru eu la margine de oras, si sa merg pe jos langa un camp, asa ca dimineata si seara dau drumul mai mult la cantec, sa iasa.
E ca si o pasare, nu poate sta in colivie. Sau sta, dar moare, si ce folos?

N-am stiut ce sa scriu in chestionar. Fiindca nu mai erau cuvinte. As fi cantat, dar nu se putea completa cu note muzicale, si pe urma chiar daca s-ar fi putut, cineva, acolo, in partea cealalta, ar fi trebuit sa priceapa si sa cante, dar...
Cantecul asta care iese din gura mea e cumva si al meu, si mi-e ca s-ar fi pierdut din el in aceasta trecere in scriere de note si apoi redare... Da. Mereu m-am intrebat daca eu aud Simfonia a 9-a asa cum o auzea Beethoven. Asa cum auzea el acolo, in inima lui...

N-am prea gasit ce raspunde intrebarilor. Ce imi place mai mult in viata? Viata. Ce imi doresc sa obtin? Pai, nu... sa obtin, nu. Sa tin, da. Niste timp in palme. Sa-i dau forma pe care o vreau yo acum.
Nu merge cu raspunsul la chestionare. As minti. Posibil sa o fac si la recensamant, ca tot niste chestionare sunt si-acolo.
E clar. Sunt din ce in ce mai alien.
Cine ar incadra cantaretii pe strada la liber-profesionisti? ca la "liber" intra, dar la profesionisti...
.

Pe astia nu-i ploua

2011-10-18T11:22:00.003+03:00

foto

Pe oamenii astia nu-i ploua. Ei sunt ploaia. Ei au aici, in palmele lor, vantul de ploaie si vantul de desert. Scutura uneori usor din degete si se presara pamant peste pamant...

I-am intalnit o data pe un munte. Un munte inalt, avea peste 3.000 de metri deasupra marii. Niste copii de-ai lor mi-au dat mana sa cobor. Imi tremurau picioarele, acolo, pe iarba alunecoasa si uda, cand coboram de pe varful unde cerusem sa vad. Era noapte si coboram pe sub stele, iar eu, desi cerusem, nu vedeam inca. Asa ca imi foloseam inca lumina telefonului mobil... Si tremuram pipaind pamantul pe care copii aia il stiau nu ca-n palma ci ca-n inima.

Si veneam usor, coborand, dupa ce trecusem prin inima stancii. De fapt stanca era despicata si trecuseram prin scobitura ei cu smerenie si cu veneratie, dupa ce ne inchinaseram in fata Dumnezeului cel nenumit, desi Il stim sub mii de nume... Si multumiseram ca suntem in viata asta acum, ca putem trece prin burta Mamei, sa ne nastem inca o data, curati si luminati, asa cum am fost zamisliti dintai.

In noaptea aia, acolo, pe munte, am primit vederea. Pe care o cerusem, desi nu stiam ce e.

Si m-am simtit iubita. Iubita-de-tot. Iubita de Tot...

Am coborat incet, tremurand, si copiii ma tineau de maini si zambeau si-mi vorbeau dulce. Ca si cum ar fi fost ei mame si eu copil... Si asa si era, caci abia ma nascusem.

Oamenii aia rad si poarta soarele in ochi, in inima si in palme. Si nu se tem de vant. Ei sunt vantul si ploaia si apa-care-rade. Si focul pe care il sufla in palme, sa aprinda iarba uscata. Din gurile lor ies cantece si pasari...

Si pe ei nu-i ploua. Ei ploua, cand simt ca se cere udata fata Mamei Pamant. Sau se cere ostoita cate o durere...

De miracole

2011-10-17T16:47:00.001+03:00

foto

Nu-i nimic daca pare incredibil. Miracolul tot e.

Fie ca eu cred sau nu noaptea in existenta soarelui, el exista. Sta acolo unde sta si face ce are el de facut.

Ieri am facut o Calatorie cu o femeie frumoasa. Am vazut-o asa, frumoasa, de cand am vazut-o, adica de prin februarie. Numai ea nu se vedea frumoasa. Nu e o figura de stil, ea chiar e frumoasa. E facuta din mici si delicate alunecari pe marmura alb-albastruie. O statueta fina si fragila, care rade. Chiar si cand ar plange, si chiar cand plange sangerat, ea tot rade...

A venit la mine sa lucram O Mare Tristete.

Am mers impreuna in adancuri, acolo, in Umbra, si am gasit un izvor. Unul din multele care ne curg lacrimile in intru... Am gasit, am dez-valuit, am dat la o parte nisipul, malul, crengile rupte ale viselor sfaramte, am dat foc... S-a limpezit si am facut Calatoria in inima...

Si femeia s-a ridicat de jos, din frig, si s-a miscat, desi avusese picioarele legate. (Cand lucrez cu oamenii, calatorind spre recuperarea sufletului, se intampla sa-i gasesc legati sau pironiti sau acoperiti de greutati. Aaaa, da. Avea si o mare greutate in spinare. O femeie asa de micuta si de fina, cu asa o greutate in spate! Doamne, cum o fi putut sa o duca? Eiii... ce pot oamenii... )

Si s-a ridicat si s-a privit, asa cum aparuse acum, cu partea de suflet venita inapoi, la reintregire.

Si s-a vazut... si a spus, cu vocea ei micuta, plina de uimire, tremurata:

"Sunt frumoasa din cap pana-n picioare"...

Si o vedeam cum se schimba, o vedeam cum se face, sub ochii mei, luminoasa-de-tot, daurita, incredibil... Frumoasa din cap pana-n picioare.

Desi mi se tot intampla miracole de-astea, desi mi se tot aseaza oameni in palme, tot ma uimeste nasterea asta a Frumusetii din om.

Si nu trebuie sa mergi pan' la capatul lumii ca sa vezi asta. E nevoie doar ca un om sa vrea sa fie iarasi om.

Si apoi, sa se vada...

Si sa se lase sa fie...

Sorbind Soarele

2011-09-18T10:10:00.000+03:00

foto

… si in vremea asta, cat eu si Batranul petrecem miscarea vantului, Soarele urca pe cer.
Si cumva, intr-o clipa anume, si eu si Batranul stim ca e timpul acela, timpul sorbirii Soarelui. Ne ridicam si ne inaltam trupul, asezandu-ne bine-n picioare. Cu fata-n lumina, cu ochii in Soare, privim in tunelul de foc, in rotirea aceea dinauntrul discului solar.

Am mai vazut o data asta, in rasaritul de soare din Muntele Sinai. Soarele nou rasarit se-nvarteste si face o poarta de lumina. Ma asteptam atunci sa vad Trecatorii venind inspre noi, in lumea noastra. Nu stiam ca de fapt calatorul aveam sa fiu eu, catre lumea din care-am venit, catre stele.

Acum, alaturi de omul auriu, stau si privesc catre Soare. Cu ochii deschisi, cu bratele ridicate si palmele intinse, sa prinda, sa mangaie, sa atinga lumina, stam inalti, drepti ca si brazii, deschizandu-ne cu totul, ca sa primim…
Si cu fiecare inspir, tragem apa aceasta de foc, lumina, solaritatea, in noi… si se curge-n toti porii, in trup si in suflet, in tot… Si cand suflam, dam lumina intregului loc: pamantului, apei, padurii si vantului. Suflarea se face cand dulce cand fierbinte, dupa cum se misca toate in noi…
Si suntem vartej de lumina, caldura si viata.

Incep sa-mi amintesc cum e sa fii Copil al Soarelui. Batranul mi-a adus acasa fiintarea aia, aia din nestiute vremi… Ma cutremur de recunostinta si dragoste, ma plec iara in mine si ingenunchez, multumind.
Libertatea, zborul, puterea de a merge pe pamant ca un om, ca un zeu, ca un tunet, ca o apa, ca nisip si ca vant, toate sunt aici, acum, in clipa in care sorb Soarele. Imi amintesc de mine, de nemarginirea si frumusetea in care m-am nascut.

Si dintr-o data mi se spala si cad la pamant micimile, alea care venisera intr-o vreme sa-mi strice lumea, alea pe care le lasasem sa intre si sa roada in minte.
Soarele cel sorbit a limpezit tot, a curatat in suflare launtrul si afara mea, m-a luminat, m-a daurit in trup si in suflet.
Sunt acum in picioare, privind catre Soare, band Soarele, respirand si rotind inanutru si-afara aceasta lumina, aceasta viata ce umple pamantul. Sunt Copilul Soarelui, hranindu-ma de la el si de la Mama Pamant…

Las vantul sa treaca prin mine, lumina sa curga. Timpul e undeva, in alt loc, e departe.
Ma-ntorc si privesc spre Batran. Asa cum se vede acum… E un chip din acela din amintirile mele cu viata din munti… E omul-fara-de-timp, e acela ce vede din mijocul vremurilor…
Chipul scaldat in lumina e cu totul de aur, stralucitor. E Fiu al Soarelui, e lumina purtata in om. Si pe chipul cioplit in lumina ochii lui toarna lumina in lume, cu atata dragoste, cu atat…
Da. Stiam ca mai sunt printre noi din aceia, pastratorii de stele. Acum vad…

Ramanem privind inspre Soare, sorbind… Cine stie de ce se fac astea, acum, cine stie? Nu-i rost sa intreb. Raman in suflarea aceasta si stau langa omul solar. Ne luminam impreuna…
.

Vedere de dimineata

2011-09-15T14:20:00.000+03:00

Dimineata asta am urcat in deal, la casuta.

M-a batut vantul uscat al verii si mi-era sete de locul asta. Tare sete…
Am fugit un pic printre ierburi, mi-am lasat oboseala in ele, sa o duca-n pamant…
Tare bun pamantul, tare bun… Cum le stie primi si face marunte-marunte, toate cele marunte, crezute a fi mari…

Mi-am lasat traista grea de povesti noi langa masa din lemn de brad. Mmmm… mirosul asta face sa mergi pe jos si o lume, si doua…
Miroase dimineata asta innebunitor si ma las un pic pe iarba, sa simt verdele inca verde cum pulseaza, un pic umed, un pic amar.
Fosnesc aripile ierbii si bazaie incet florile, scuturate si rasfirate de vantul obraznic. Ma las in dulceata asta si ma topesc in primele raze de soare.

Ceai si cafea am pus in canutele mele de lut, alea venite aici odata cu casa, cu masa de brad, cu pamantul si pomii si iarba lui.

Si astept. Asa cum am aflat mai demult, intr-alt loc de lume, cand am simtit ca se opreste pamantul si am stiut ca va veni ceva, cineva.
Asteptarile astea, pentru care urc si in deal sau cobor in cate o pestera, sunt date demult, iar eu cand si cand ajung la ele.
Azi este una din astea. Sorb din ceaiul de tei, moale si cantator, si astept…

Si, asa cum asteptam, iata, vine. E un Batran care urca usor, ca si cum ar pluti. Ma gandesc ca mi-a fost greu sa urc, dar uite ce pas are omul acesta. Ei, se vede ca e din cei fara traista, fara desaga, fara greu…

Eu il stiu ca-i Batran, desi chipul n-arata vreun fel despre varsta. Dar stiu, caci se simte cum umbla, cum trece prin aer, cum sufla…

M-asez mai bine pe bancuta de lemn si mai sorb olecuta de ceai. El se-asaza aproape si se rasuceste spre mine. Sub borul de pai, o privire cat soarele mandru din cer, cat o apa de mare, cat muntii… Ma infior de placerea vederii, de-adanc, de caldura, de treaza simtire de viu… Ma tulbur a bine si ma rascolesc, ma aplec inauntru-mi a inchinare in loc loc de salut. Cate o intalnire cu oamenii astia e cat ai trai niste vieti…

Mana lui arsa de soare aduna incet cana mica de lut si el gusta incet, soarbe bland si zambeste. Mor si-nviez in zambetul ala, caci se clatina brazii si raspund, acolo, afara, precum si-nauntru…

Nu m-am pregatit de-ntalnirea cu el si nu stiu cum sa iau toata asta, toata bucuria ce curge din cer si din pamant. Omul asta, asa de frumos, incredibil de frumos… Mi-s dragi fara sfarsit oamenii astia aurii, oameni de munte si mare, de camp si desert. Langa ei ti-amintesti nevorbirea, trairea aceea-mpreuna, in pace si in dulceata vietii. Sunt dintre aceia ce nu mai obosesc, nu mai agita vantul, doar stau si respira, zambind cand si cand… Daca te uiti, cand se lasa sa-i vezi, vezi povestile lor si-s destule acolo, destule, in ochi… Nu e unul sa nu fi avut drumuri multe si grele, cu sus si cu jos, cu parti de-nceput si sfarsit. Dar toata culegerea vietii lor a rodit si-acum doar apar, cand si cand, langa cineva, cand se cere o noua asezare, o alta pornire. Un ceai sorbit impreuna.

Gata, am vorbit prea mult si se tulbura starea. Ma las aici, langa palma arsa de de soare si ma-ntorc spre brazi.
Ne uitam la vant si sorbim impreuna linistea aromata din canile de lut…

.

Focul de luna plina (II). Focul Cel Mare.

2011-09-13T12:49:00.000+03:00

foto

Cand calatorii ajung, se aduna, cercuri vii, in jurul cercului de piatra.
Barbati si femei cu copiii si batranii lor… Incet, in noapte, ei isi cauta locul si se asaza in cerc, desenand, poate fara sa stie, inele de lumina. Inelele Marelui Sarpe, oglindite pe pamant. (precum in cer, asa si pe pamant…)
Veniti din semintii diferite, oamenii ajunsi aici par aidoma. Chiar daca ochii le sunt rotunzi sau oblici, pielea alba, galbena sau rosie, ei se vor da focului, spre curatare, lepadand aceleasi povesti, aceleasi poveri. Bataile tobei unesc bataile inimilor in cantecul uneia singure. Si de la o vreme oamenii sunt cercuri leganatoare, miscand usor dupa ritmul acestei singure inimi.
In mijlocul cercului de piatra, un batran si o fata sunt in genunchi, langa trupul lemnului care va incepe sa arda.
Batranul si fata sufla incet si palmele lor mangaie focul nou-nascut. Rasuflarile stau, stelele stau, vantul asteapta, toba asculta.
Si iata varful cel galben-stralucitor al flacarii mici nascute sub palmele Batranului. Langa el, fata sare in picioare, tipa si rade. Alte flacari micute se nasc si incep sa danseze iute, luminand. Atunci lumea respira, stelele misca, vantul se tremura si tobele incep iar cantarea.
Si oamenii canta.Incet mai intai, apoi mai tare, si iara incet… Focul incepe sa arda si sa vorbeasca. Limbile lui taie in noapte lemnul trosneste, vantul trage lumina in sus. Povestile focului se intind peste noapte iar oamenii vin acum sa-l hraneasca.
Incet-incet din cercurile vii se desprinde cate o umbra si vine langa foc. Cate un om se asaza in genunchi, langa pietrele calde ce marginesc focul cel mare. Omul se pleaca incet, ca la ruga, si spune ceva. Focul vine spre el, flacara vie si calda si buna, brate de lumina rosie-albastra-aurie, si-i primeste povestea. Cu dragostea lui de foc, cu viul lui de foc, asa primeste focul tot ce scoate omul.
Unii spun mult, altii plang, altii stau pe pamant intinsi cu fata in jos si palmele catre pietre. Cel asezat spune focului tot ce il tine legat. Toata durerea si ura, toata grija, toata frica. Povesti de doruri si vise, dorinte si cautari, poveri si intoarceri din drum… Toate se dau focului, arderii lui. Unii isi scot mai mult suferintele trupului, altii isi curata inima, altii arata focului pieptul gol, cu ranile sale, inca nevindecate, desi au tot cautat si facut tot felul de faceri.
Toate astea, scoase cu glas murmurat sau cu tipat, cu soapta sau doar in gand, sunt suflate intr-o frunza sau intr-un lemn micut si date spre ardere Marelui Foc.
Si cum fiecare stie ca asta e ca si clipa din urma in care se poate limpezi, ca a fi langa focul cel mare nu-i dat spre oricine si oricand, calatorul ajuns aici nu sta sa ascunda nimic.
Si chiar daca ar fi sa nu mai stie, sa fi uitat, sa fi acoperit cumva sa nu mai doara, focul ii canta, Mama Pamant il mangaie, luna cea plina il tese-n lumina si se scoate fir cu fir ce e de scos si de ars.
Si omul asa face. Sufla in frunza sau in lemn ultima ramasita de cenusa de pe suflet si din trup. Ultimul strop de otrava. Apoi umbla cu palmele in flacari, le mangaie, le saruta asa, atingand…
Si cum el este secat, ametit, un altul din cerc, un tovaras de drum il ajuta sa se ridice si sa mearga sa se aseze la locul lui din cerc.
Si tot asa, in noaptea cu luna plina cercuri de calatori isi dau Marelui Foc ce au de dat, ca sa se limpezeasca si sa mearga in lume curati si luminati, asa cum au fost zamisliti la inceput.
Pentru ca sa se umple apoi de apa cea curata…

(va urma)

Focul de luna plina (I). Caravane.

2011-08-15T11:59:00.000+03:00

foto

Peste desert sunt nevazute ape. Nu se vad, dar se misca si poarta pe ele caravane lungi...
Apele astea miscatoare duc calatorii pe drumuri rotite, drumuri rotunde care se strang spre un miez. Raze umblatoare de calatori adunate spre mijloc, spre locul focului de luna plina.

Cautatorii de apa sunt insetati si drumul e lung. Desertul inimii lor ii mana tare departe, dar toti simt chemarea si nu se lasa, oricat ar fi de mare departarea.
Chemarea limpezirii de sine...
Chemarea asta incepe sa arda la unii de tineri, la altii mai tarziu... Cu cat e mai crud calatorul, cu atat el e mai usor, dar se misca mai incet decat celalalt, cel ars de viata. La acesta setea este mai strasnica, mai arzatoare si el parca alearga peste nisipuri, cu acea nebunie a ultimei sanse, a ultimei licariri de speranta.

Calatorii nisipurilor se pregatesc pe tot drumul pentru focul cel mare. Focul ce arde tot, pana la izvor.
Pentru a da de izvorul limpede al inimii lor, de marea linistita a sufletului, se cere intai sa se faca foc.

Drumul nisipurilor e cel mai curat. Arata doar foi aproape albe, uneori orbitoare, cand soarele taie nemilos linii pe nisip... Peste intinderea alba calatorii vad umbre... Isi privesc viata lor, ca pe multe povesti adunate intr-una. Si o vad iar si iar, desfacand fir cu fir intelesuri, deslusind umbrele si luminile din ei insisi.

Caldura nemiloasa a soarelui, vantul desertului, noptile reci si instelate lucreaza adanc in trupurile obosite, aducand calatorul pana in pragul nebuniei. Si acolo, in prag, el nu mai are unde sa fuga. Sub arsita zilei, lipit de nisip, nu mai poate decat sa coboare adanc in el insusi.

Iar cu toata coborarea, omul devine cumva mai usor, se ridica, se-nalta, ca si cum s-ar face vant in desert...

Poate de oboseala, poate din clatinarea camilei ce-i poarta, calatorii ce vad in ei insisi incep sa amestece lumina cu umbra. Incep sa gaseasca in umbra samanta luminii, si totul incepe sa joace in fata ochilor...
Da, o fi Fata Morgana aceea ce lasa pe om sa se vada in fel uimitor...
Da, sigur e Fata Morgana cea care le-arata unde s-a pierdut zambetul lor de copil, indrazneala visarii, jocul cu toate, pana si cu moartea... sau cu viata.
Tot ea e pesemne cea care ii face sa vada din nou aruncatele si pierdutele parti din ei insisi: indragostitul, cantaretul cel vesel sau trist, cautatorul comorilor lumii, iubitorul de cerbi, vanatorul de vise, dansatorul pe strada, cel care cladeste, cel care porneste spre zari indepartate... si atatia altii, pierduti, rataciti odata cu trecerea anilor...

Si pe cand isi tot vad si destrama umbre si lumini, calatorii fac drumul. Drumul ce pare ca se va sfarsi undeva, in nori. Si tocmai cand nu se mai vad a ajunge, caravanele ating fundul vaii.

Undeva in desert e o vale rotunda. Ca si cum Soarele s-ar lasa in amurg chiar acolo si tot de acolo si-ar face urcarea pe cer, dimineata...
Acolo, in mijlocul vaii rotunde, cercul de pietre arata vatra focului. Locul in care, din vremi nestiute, se face focul cel mare. Focul pentru gasirea apei...

Si cand calatorii ajung...

(va urma)

Can you see my vision?

2011-07-26T12:45:00.001+03:00

foto

I feel like the sun

I feel like the rain

I feel I've just found reason for living again...

Can you see my vision

Of a red hot summer in white

When love was the feeling

With no indecision

We were turning that key inside

To get in the moment

Povestea asta adevarata e coplesitoare!

Stau pe margine cat pot de mult si ma uit la desen, la film...
Ce citeam si vedeam despre unii si despre altii mi se intampla mie. Si inca nu ma pot cuprinde in rolul asta nou, e mare de tot, si totusi, oricat de mare ar fi, eu sunt cu aripi cu tot si aba incap...

Povesteam candva ca am gustat pe "sa mori ca sa traiesti"...
Tot imi venise asta, arderea si stergerea unei vieti, si nu stiam cum e sa vina alta. Ei, uite, uite-o cum vine!

Vartejul Fortei e mare si ma tine pe margini, si pot sa cad, dar acum stiu ca oriunde ar fi, caderea e chestia aia de o tot visam si nu o pricepeam de fel. E cumva o iesire, ca sa treci DINCOLO. Si dincolo e inalt...

... mmmm... nu, nu pot sa zic. Ma stradui de ceva vreme si nu merege. Cuvintele sunt putine, astea care au trecut cu mine acum... Poate vor veni mai incolo. Nu stiu.
Acum... acum sunt in viziunea de o vazusem in vara lui 2009. Incredibil, si atat de adevarat ca ma da pe spate. Sunt chiar pe spate, in iarba, numar luminitele astea miscatoare din aer - prana - si ma privesc iar de pe margine. Nu fac nimic. Vartejul lui EnTheos face tot, eu doar sunt si suflu si oamenii vin si se adapa din cantec... din poveste...

Prima pasire in drumul prin Curcubeu... Cu Zana Povestilor, invatand impreuna cu altii Calatoria Eroului...
Daaaa.... m-am asezat si am lasat Cantecul sa iasa. Si a iesit. Nu-mi amintesc prea mult, caci Cantecul se canta singur si ia tot, nu poti sa stii ce se intampla, esti doar vas, doar fluier...
Dar oamenii au zis ca l-au simtit. Au zis ca au simtit viata din el. Asta-i bine. E bine pentru ca oricat de diferiti am parea la suprafata, oricum ar fi mastile, miezul e tot acelasi. Si inseamna ca s-a facut atingerea acolo. E firesc, viata aude viata, viata simte viata, viata raspunde vietii.

Si am vazut si m-am bucurat ca oamenii insetati vin sa se bucure de povesti, vin sa-si aseze mintea la o parte si sa guste din cantec, sa-si atinga inima...
Buun, buuun, e bine...
Si se deschid si se joaca si se bucura si apoi daruiesc, ca niste copii daruiesc... cu tot, cu totul...

Si vad ca ziua asta n-a fost singura. Vin altele si altele, si jocul asta se face mare, si vad...
Poti vedea? Can you see my vision?

Atingerea blanda de Sine... Puternica, tremuratoare, cutremuratoare si totusi blanda, deschizand, desferecand poarta inimii.
Puterea stralucitoare, claritatea mintii puse acolo unde ii este locul, in mana Inimii... sa patrunda (cat poate) sa inteleaga (cat poate) si sa taca (cat poate) pentru a lasa facerea sa se faca...

Zambetul, scanteia din ochi si rasul. Rasul ala care a venit de la femeia care se descatusase si acum incerca sa-si dea drumul... nu mai stia, dar... dar tot a iesit rasul ala, rasul cu mii de ochi...

Povestea. Forta transformatoare a magiei. Oamenii se minuneaza cand dau de minuni, inca se minuneaza de propria stralucire, de chipul ne-mascat. Si totusi e asa de firesc sa fii in suflare si sa crezi... si odata ce crezi, te simti purtat de Putere si esti in clipa in-fiintarii.

With no indecision

We were turning that key inside

To get in the moment

Da. Traitul asta in Acum, asta care da bataie de cap... si cum sa nu dea, cand capul se pune de-a curmezisul... ce simplu a fost sa pui capul sa umble in flux, in loc sa inoate impotriva curentului...

Si peste toate... Iubirea.

When love was the feeling

Aia care misca tot si tine tot.

A fost ca si cum ne-am fi strans calatori, intr-o caravana ce umblase mii de ani in desert, si in sfarsit am gasit fantana. Si n-a fost nevoie sa coboram galeata. Doar prin simpla vedere a fantanii apa a tasnit, atingandu-ne...

Pentru ca am crezut. Si crezand, am vazut.

Jocul se continua. Sunt in vartej, viata merge cu pasi mari, luminosi si puternici. Spuneam ca o sa las urme... Se pare ca da. Se pare ca Povestitorii mai fac si poteci, si cine vrea vine. Cu noi sunt Dansatorul si Cantaretul... siii...
Incet (sau poate mai repede) invatam smecheria cu bagatul mainii in viata si rasucirea ei. Ne rescriem povestea, ne cantam cantecul.
Posibil... posibil sa...
(dar inca e devreme, mai incolo)
.

Renastere, revenire, re-fiintare

2011-07-04T10:46:00.000+03:00

Raul curge si creste... inapoi spre mare. Spre Mare...

Am revenit... renascuta, re-facuta...
A fost un drum mare si tare, ca toate dumurile cu inima. Alea in care intri si nu stii unde ajungi, doar stii ca vrei sa mergi sau ca te trage el undeva.
Mai intai a fost o tacere. Mi-a fost trist de tot ca mai puteam fi eu. Am zis eu cate ceva, dar ... nu era de spus. A fost sa trec prin asta.

Acum, cand am trecut, ma uit in urma si vad desenul si inteleg. Cat pot sa inteleg.
A fost, ca toate ale vietii, o minune.

Intai nu am inteles de ce. De ce, cand tocmai incepusem cant, sa povestesc, sa adun oamenii in palme si sa zburam impreuna in stele, dupa ce ne coboraseram in adancul pamantului, dupa inima... tocmai atunci am primit drept in fata, in piept, pe TACI! Si o mana puternica mi-a zgaltait pamantul sub picioare.

Intai am ametit, am inghitit, am tacut... Ar fi trebuit sa raman asa si sa port o masca sau mai multe, sa joc un anume joc, altfel... Si mi-a fost frica. Frica sa nu raman pe drumuri, daaaa... Eii, una din frici, una care ne vine multora.
Si apoi a inceput iar sa se miste roata. M-am dus in munti, cu zburatorii mei, sa cercetez radacinile fricii. Si am dat, inca o data, de inima. Si, draga de ea, s-a adapat iar la Izvorul vietii, de unde nu mai putuse sa bea, ca nici sete nu mai simtise, nimic.
Si m-am intors si am vazut desenul. De data asta l-am vazut de sus, ca zburasem cu vulturii... Si am inteles. Era simplu. Era doar de ales. Sa traiesc sau sa mor. Sa traiesc insemna sa plec in lume, pe drumuri, asa cum imi fusese frica atunci. Dar si sa-mi cant cantecul, sa-mi spun povestile, sa-mi primesc in palme oamenii care vor sa se simta vii... Sa mor insemna sa port mastile alea, sa tac, sa ma prefac... sa fiu robot.
Nu. E plina lumea de roboti. Sunt destui, poate sa fie oricare...
In locul meu insa nu poate trai altcineva. Si, ca sa fie si mai complicat, odata ce am atins bucuria si forta vietii, nu mai pot sta in cutie nici daca vreau...
Asa ca m-am scos frumusel din masina de tocat si am pornit la drum. Unul nou, care nici macar nu a fost desenat. Exact cum invatasem in Roata Medicinei, in zborul pasarii colibri: poteca inca nu exista. Mergi insa, fa pasul, si drumul se va asterne pe masura ce pasesti...
Cam asa e si acum. Intai, in acest timp in care am timp – iesind din metafore: sunt jobless, am timp! - m-am plimbat in parcuri. Am descoperit in Bucuresti parcuri pe care nu le batusem cu piciorul, locuri grozave in care poti sa stai cat vrei pe pamant si sa te bucuri de tot. Am iesit la ceai si cafea pe saturate, am inceput iar sa dansez.
Si apoi... AM CANTAT! Da, asteptam asta, sa vina Magicianul care sa dea capacul la o parte, sa scot glasul inimii, asa cum tot batea el „la poarta” de vreo doi ani. Si a iesit! Doamne, cum a iesit! Am cantat pentru muntii mei de aici si din Peru, pentru marile mele, pentru strabunii mei povestitori si invatati sa se bucure de minunile pamantului, pentru dragoste si pentru viata.
Apoi, asa cum fusese mesajul primit, am cantat pe strada, am inceput a vorbi cu glasul cel nou, TARE si CLAR!
Si vazand astea am inteles ca parcursesem inca un proces de tamaduire. Viata mi-a adus acea imprejurare in care ceea ce stiam si mai lucrasem cu mine si cu altii sa-mi fie acum incercare si reusita. Sa trec prin frica si sa ies dincolo, curata si puternica. Si in loc sa tac, sa cant TARE si CU PUTERE, aflandu-mi si in cantec puterea vindecatoare.
Indemnul primit de la Cantaret a fost clar si puternic: Canta-ti cantecul, spune-ti povestea!
Asa ca asta si fac...
.

BUCURIA DE A TRAI - SEMINAR DE SAMBATA

2011-05-27T07:35:00.000+03:00

.

Ma bucur sa asez aici invitatia unei prietene, ANDREEA RADULESCU.

Mai ales ca e o trezire a BUCURIEI DE A TRAI.
ASTA este ceea ce ar fi sa ne ocupe tot timpul...

Dragii mei,

Aveti program sambata dupa-amiaza!!!

Va invit pe 28 mai 2011, ora 16.00 la un seminar de dezvoltare personala, o avanpremiera a seriei de workshopuri sub numele "BUCURIA DE A TRAI". In cadrul acestora, vom incerca, prin metode psihoterapeutice si mai ales cu ajutorul vostru, sa descoperim resurse nebanuite ale mintii si sufletului fiecaruia, principalii responsabili ai modului de interactiune cu cei din jurul nostru!

"Bucuria face parte din esenta noastra, este sentimentul fundamental la care avem acces cu totii. Cu totii iubim bucuria si toti avem o dorinta profunda de a interactiona unii cu altii in moduri care sa ne aduca bucurie. Iar daca nu ne mai regasim bucuria, este pentru ca majoritatea dintre noi ne-am ingropat-o sub straturi de prejudecati si de sentimente reprimate. Provocarea pentru noi este sa continuam sa inlaturam aceste straturi, pana cand bucuria reapare si reincepe sa curga si sa ne umple din interior." Arnold M. Patent

Aveti in attach toate detaliile seminarului. Va rog, spuneti despre seminar si altor persoane care credeti ca sunt interesate!

Andreea RADULESCU,

- psiholog, psihoterapeut in supervizare, absolvent formare in PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA

0767 543 273 (dupa ora 17)

psihoandreea@yahoo.com

.

Calutul meu sur

2011-05-18T02:04:00.003+03:00

foto

Dintre toate, cea mai adanca durere mi-a fost sa nu fiu asa cum sunt...

Am deschis usa si am iesit, lasand sa intre vantul prin mine si sa ia ce nu-i al meu.
Si vantul a venit si a luat...
Si mi-a cantat cantecul mortii si al invierii.

Si am cerut ajutor celor patru vanturi, cerului si pamantului. Si Lui, mai ales Lui...

Si a venit asaaaa, de departe, pe pajistea inverzita, langa piatra mea cea rosie, acolo unde imi fac si desfac viata.
A venit el, calul meu sur-rotat.
M-a uimit caldura lui. Mai intai l-am simtit. Pieptul lui mare si cald s-a lipit de fata mea si m-a tinut mai tare, mai mult, mai bland si mai puternic ca o imbratisare. Inima lui batea ca o toba...
M-am desprins greu de acolo, din caldura lui, si m-am dat in spate, sa-l privesc. Ochii jucau in ape negre si aurii. Gene lungi, mangietoare. Si-a tremurat pielea picioarelor, a fornait usor.
Si m-am pomenit sarind pe spinarea lui, dintr-o rasucire. Parca facusem asta de cand lumea...
Poate ca da. Poate ca in lumea din care venim eu si Rotatul meu noi am fost mereu impreuna.
M-a ridicat dintr-o data, lasandu-se pe spate. A nechezat si a inceput sa alerge. Mai intai usor, apoi am simtit suierul vanturilor pe langa urechi. Eram, eu si el, o sageata.
Am sarit peste ierburile inalte, peste movile si pietre, am inconjurat un lac albastru-de-tot, am intrat asa, o sageata, in adancul padurii. Calul stia bine padurea, m-a purtat fara gres prin desisuri si luminisuri, pana am strabatut dincolo. Dincolo, la mare. Am dat de locul larg si stralucitor... De iubita mea cantatoare, de Mama Cantecelor, marea...
Am ramas acolo, privind si respirand impreuna, toti trei: marea, calul meu sur si cu mine.

Si apa s-a limpezit, s-a netezit, s-a ridicat in fata ca o oglinda uriasa si am vazut...

Brrrrr... ce negura rece... Asta era turnul in care ma lasasem inchisa? Mi se parea mai degraba o pestera ingusta, dar pana si pestera e mai calda, mai in pamant, mai la Mama... Era recele cel mai rece, cel de pe urma.
Mi-am vazut spaimele si neputintele, dar de data asta nu dinauntrul lor, ci de pe mal... De pe calul meu care alearga sageata si sare peste orice...
A fost mult mai bine ca alte dati. Privita in fata, frica s-a speriat ea insasi, caci ma pierduse din cleste. Alunecasem si sarisem in sa si eram sus, pe calutul meu drag si puternic, cel cu inima mare, care ma purtase in salturi peste, prin, dincolo...
Am suflat peste tot ce vazusem, marcandu-mi vederea, intelegerea, acceptarea si inceputul lepadarii de cele vazute si intelese.
M-am simtit teribil de vie si de tare cand frica s-a topit in ape, tremurand... Marea s-a lasat iar spre maluri si am vazut in sclipirile ei bucuria. A ei si a mea.

M-am simtit binecuvantata de tot si de toate. Mi-am primit cu minunare invierea si ridicarea, alergarea si zborul.
Si-am venit cu calutul meu drag inapoi, prin padure, peste ape si ierburi, catre locul linistii mele, acum luminat de luna plina.
Si am facut un foc strasnic, aruncand toate cele ce nu-mi sunt bune si de folos... Luand cu mana, din flacari, lumina si hranindu-ma cu ea. Si plangand de bucuria neincaperii in pielea cea noua, de bine.
Si calutul cel drag a mancat din jaratic, asa cum face el de cand lumea... de cand lumea noastra.

Sunt in trecere pe aici, ca peste tot.
De data asta insa pasesc tare, apasat, cu puterea renasterii.
S-ar putea sa las urme...

Deocamdata, bag mana in viata si o rasucesc.
.