Soarele inca nu ardea prea tare, inchideam ochii si ascultam – giugiuleala gugustiucilor din dudul urias de langa casa la umbra caruia ne refugiam in dupa amiezele inabusitoare, scartaitul unei usi, zgomotul ritmic facut de matura vecinei care aduna frunzele cazute, cascatul lui Grivei plictisit de vreo musca energica, vreun greier amortit care cum-necum se trezise la ora aia si facea acorduri matinale cu vioara-i obosita…

Aerul era clar si mirosea a iarba verde, inmuiata de roua, a flori proaspat deschise, inca nevizitate de albinele vrednicute si a pamant reavan, aburind si somnoros…

(continuarea pe Homemade Cakes)

În perioada liceului, viaţa mea socială atinsese apogeul. Nu numai că aveam peste o duzină de prieteni, dar prietenii ăştia se înmulţeau precum bacteriile, prin diviziune directă. Prietenul prietenului devenea, automat, prietenul tău.

În anii 90 a început împărţirea adolescenţilor în grupuri, pe bază de muzică şi lideri de opinie. Apăruseră, deja, depeşiştii, rocării şi repării.

Aşa era împărţită lumea adolescenţilor din liceul C.A. Rosetti, în 1993. Practic, ca proaspăt ieşit din băncile şcolii generale, aveai de făcut două alegeri vitale: la ce liceu vrei să dai şi ce muzică îţi alegi. Eu am ales Rosetti pentru că îmi plăcea biologia şi rock-ul pentru că aveam senzaţia că asta aduce după sine o oarecare libertate. Însă, la fel ca la examenul de admitere, nu era suficient să te declari rocker. Statutul trebuia validat de un lider din clasele mai mari.

Eu am fost „admis” târziu, printr-a zecea, după ce picasem de vreo două ori. Verdictul îl dădea Capră, prietenul lui Satan, un fel de Suzana Gâdea al grupului de rockeri. Dacă te accepta şi era mulţumit, aveai şansa unei deschideri către experienţa rockerilor bătrâni, unii dintre ei având peste 18 ani, vârstă considerată de noi, bobocii, drept matusalemică.

O parte din ei au devenit prietenii mei, pentru că erau rockeri şi pentru că erau, la rândul lor, prieteni cu Capră. Barierele geografice fiind dărâmate, am ajuns, fără să vreau, să am prieteni în aproape tot Bucureştiul. În ultima parte a liceului umblam pe străzi mai abitir decât poştaşul, pentru că ştiam că ochii care nu se văd, se uită. Din Floreasca în Romană, din Romană în Unirii, până în Tineretului cu Polivalenta pe care o simţeam ca pe un templu, datorită galelor Tele 7 ABC care ne uneau acolo întru muzică şi alcool.

Toate găştile astea de prieteni s-au evaporat treptat, ca bulele dintr-un ibric clocotind. Fiecare s-a dus pe drumul lui şi puţini am mai rămas să ne întâlnim şi să ne aducem aminte. Iar ăştia care ne mai întâlnim, uneori ne întrebăm, dezamăgiţi, „ce mm e prietenia”.

Şi mă întreb în continuare dacă prietenia mai poate exista

Dacă mai poate exista în forma aia pură, pe care o ştim din cărţi. Cu oameni care sunt gata să sară în foc, care vin la 4 dimineaţa să te culeagă de pe câmpii şi care îşi iau de la gură să te ajute. Mă uit la maică-mea, prietena ei cea mai bună e o fostă colegă de liceu. Mi-e şi frică să mă gândesc de câţi ani sunt prietene şi cum de nu s-au plictisit de atâta timp să se vadă şi să se poarte de fiecare dată ca două şcolăriţe, turuind vesele şi ţinându-se de mână.

Mă uit la ăştia mari, de s-au dus şi se tot duc. Ştefan, Jean, Gheorghe. Mai ieri, Fănuş. Din ce povesteau, din ce îmi aduc aminte că povesteau, prietenia lor era alta decât cea pe care o trăiesc eu astăzi. Comunicarea era altfel şi timpul, parcă, mai mult. Deschiderea şi uşurinţa comunicării au ucis conceptul. Oare ei cum simt trecerea timpului? Cei care au terminat liceul Rosetti cu 20 de ani înaintea mea şi care au simţit nu doar că trebuie să rămână prieteni, dar că trebuie şi să întreţină un site pentru ca toată lumea să afle despre tinereţea şi despre lumea lor? Trebuie să ascultaţi asta (înregistrare din 1975).

Am aproape o mie de prieteni pe facebook, unii foşti colegi, alţii personalităţi din domeniul meu, alţii… nu ştiu, nu îi cunosc. Din câte îmi dau seama, o parte sunt oameni faini, pe care mi-ar plăcea să îi ştiu şi să îi întâlnesc faţă în faţă. Dar când să mai fac şi asta? Probabil, numărul prietenilor e limitat de timp. Cu cât trec anii, cu atât e mai greu să îţi faci alţii.

Eu de abia reuşesc să ies la o cafea cu ăştia doi-trei care mai sunt pe lângă mine, şi aia din an în paşte. Mi-aduc aminte că am citit, demult, o proză scrisă de Eugene Ionesco, Însinguratul se numea. Câteodată mă regăsesc în personajul ăla, cu tot internetul şi mobilul şi emailul din lumea asta.

Dragos Serban, Pandoras.ro

Buna dimineata, copilarie…
Nu te-am uitat. Cum n-am uitat nici gustul cireselor furate din curtile vecinilor, nici mirosul florilor de camp din coronitele pe care le impleteai cu meticulozitate, cat era ziua de lunga.

Buna dimineata, copilarie…
Spune-mi, iti mai aduci aminte mine? Sunt tot eu, cel pe care-l stii. Nu te uita la ridurile care mi-au acoperit chipul. Viata, oamenii, iubirea au lasat amprente pe drumul meu. Ignora-mi umerii obositi, gandurile triste, nelinistile din suflet, visele tacute, aripile frante…. Sunt tot eu. Cel care alerga exuberant pe campuri, cel care mesterea continuu vapoare de hartie si adaposturi pentru iepuri si porumbei. Sunt eu, priveste-ma mai bine! De ce imi taci? Chiar nu iti mai aduci aminte de mine?

A scris: Rudy.ro

Era bătaie pe ele dar barem de două ori pe săptămână apucam ori savarine ori choux. Foarte rar și una și alta. Erau grozave, mult mai bune decât cele pe care le găsești azi în cofetării, de unde și concluzia că E-urile de acum 25-27 de ani erau muuult mai gustoase decât cele de azi.

Dacă se întâmpla ca mama să nu aibă vreme să coacă prăjituri ori plăcinte pentru noi (pe vremea aceea se lucra obligatoriu sâmbăta și uneori și duminica, eh, alte vremuri, altă producție, alt PIB), ne ducea în ziua liberă la Mara, la cofetăria de la etajul 1. Se urca prin exteriorul hotelului, pe o scară cu geamuri mari din sticlă. Găseai la Mara indiene și negrese, savarine și eclere, torturi și doboșuri, prăjituri cu nume de munți și creme cu margarină (să nu credeți că-s mulți aceia care folosesc untul azi, așa au învățat din generație în generație, așa merg mai departe).

Uneori, în loc de prăjitura de la Mara, părinții ne ofereau vata de zahăr, baloanele și trenulețul din parcul 23 August (așa se numea atunci, mă întreb cine mai știe de ce) urmate ori precedate, în funcție de răbdarea noastră, de mici cu muștar de la terasa din parc, bere pentru tata și sucuri cu gust de portocale pentru noi. Apoi, dacă eram cuminți, primeam câte o înghețată (mă fascina felul în care ieșea înghețata din mașinile vechi, vopsite în albastru) și tradiționala vizită la Zoo.”

(continuarea pe adihadean.ro)

Mai evadez cand si cand in lumea copiilor, scriind povesti. Cel mai usor mi-ar fi daca, Dumnezeu mi-ar ascultat rugaciunile si mi-ar darui propriul meu copil. L-as invata “Catelus cu parul cret” si “Ingerasul”, am citi povesti cu Feti Frumosi si Ilene Cosanzene, apoi, treptat-treptat, ne-am juca de ne-ar sfarai calcaiele.

Ce mi-as invata copilul? In primul si in primul rand sa zambeasca, sa rada cu pofta pentru a rasari soarele. Mi-as invata copilul sa daruiasca imbratisari si zambete, si i-as spune ca nu trebuie sa astepte nimic in schimbul lor. Mi-as invata copilul sa iubeasca jucariile, caci si ele au suflet. As scrie povesti spuse si imaginate de copilul meu. As merge cu pruncul meu in natura si am cauta insecte si le-am analiza cu lupa, l-as face sa iubeasca natura. I-as arata norii si l-as lua intr-o calatorie cu un nor pe deasupra norilor. Am face cercei din cirese coapte si margele din seminte de mar.

Cand eram mica, mi s-a spus ca “daca toate mustele ar face miere, aceasta ar fi pretutindeni”. Am inteles ca fiecare om si fiinta are rolul sau aici pe Pamant, fiecare stie sa faca ceva foarte, foarte bine, fiecare merita sa fie apreciat. Nu trebuie sa ne dorim sa fim ca altii, ci este suficient sa fim buni si harnici si priceputi in ceea ce facem.

Da, imi voi invata copilul sa fie UNIC si bun si vesel si jucaus si intelegator si sa pretuiasca viata, fiecare clipa traita, sa aprecieze fiecare om intalnit, fiecare floare si pasare in zbor!

Claudia Groza

Chiar zilele acestea mi-am redescoperit copilaria ca sa spun asa, prin niste cantecele invatate chiar de la gradinita la o varsta foarte frageda chiar 4-5 ani mai exact. Si mare mi-a fost uimirea cand am descoperit ca aceste lucruri imi sunt inca implementate si chiar foarte bine in minte, toate joculetele si cantecele.

Intr-adevar in fiecare dintre noi se ascunde un copil, indiferent de varsta si o vorba veche din popor spune “Esti copil pana iti mor parintii” deci chiar si asa la 50 -60 de ani tot un copil ramai, aspectul fizic se schimba dar inima tot de copil este.

De mica am fost crescuta intr-un spirit civic si invatata sa fac bine in jurul meu pentru ca, spuneau ei, “bine faci bine gasesti” si iata-ma la varsta de 20 de ani cu aceleasi concepte morale bine stabilite si bine trasate inca din copilarie.

Insa mai nou in lumea in care traim, inconjurati fiind de atata tehnologie si multe altele am ajuns la concluzia ca, unii nu mai stiu efectiv cum sa isi traiasca copilaria, nu mai stiu sa se joace si nu mai stiu a aprecia un cadou cu dragoste de la bunica ceva handmade sau ceva pur si simplu din inima, nu se mai pune deloc pret pe aceste lucruri si pe toate jocurile cu care am crescut si eu de altfel si care m-au ajutat sa imi descopar oarecum telurile in viata.

E mare pacat sincer deoarece se pierd niste lucruri valoroase zic eu, acum totul evoluand la scara larga globala chiar, intr-o lume in care crestem fara sa ne dam seama de anumite realitati de langa noi si care inca ne mai sunt la indemana. O sa fie poate prea tarziu intr-o zi cand ne vom trezi din aceasta inconstienta as numi-o eu cu regrete si poate nefacand ceea ce trebuia la timpul potrivit.

Desi nu ma pot pronunta foarte mult ca nu am o varsta inaintata inca ma bucur cu placere de toate amitirile copilariei care, au avut se pare frumusetea si amprenta locurilor si meleagurilor mele.

Asadar va doresc sa va redescoperiti copilaria si pe voi insiva in acelasi timp, bucurati-va de tot ceea ce v-a fost si vi se ofera in continuare. Plangeti-va mai putin si fiti mai multumitori, la asta mai am si eu de lucrat insa e unul din planurile pe 2010 sa fiu mai multumitoare si mai darnica cu cei din jur! J

Va multumesc pentru ca mi-ati redeschis pofta de copilarie si de sentimentul zburdalnic revenit insa pe care il pierdusem odinioara !

Angelica Delean

Si de asemenea i-as spune ca e foarte bine sa-ti faci prieteni si sa stii sa ii pastrezi.

Dana Mihaila

Nu am fost un copil neascultator, si nici nazbatii nu prea faceam, dar prima mea amintire este undeva pe la varsta de 3 ani si un pic, cand m-am hotarat eu sa plec de acasa.

In mod normal verile le petreceam la bunici la tara, iar parintii veneau doar in week-end sa ma vada. Era sfarsitul verii, inceputul lui septembrie si tocmai ce se culesese porumbul, asa ca toti erau ocupati si nimeni nu imi dadea atentie, asa ca m-am hotarat sa ma duc la Buzau, la mine acasa, unde puteam sa jur ca mama si tata n-ar face altceva decat sa se joace cu mine toata ziua.

Mi-am luat rochita mea preferata, mi-am pus intr-o sacosica mica pasta si periuta de dinti si sapunul, le-am spus “Pa!” tuturor din curte si cand m-au intrebat unde plec am zis ca “La Buzau” si am iesit pe poarta. Stiam sa ajung la statia de autobuz, desi era cam mult de mers, pentru ca bunica mergea des cu mine cand plecau ai mei, ca sa stam mai mult impreuna. Planul il facusem: luam autobuzul, coboram la “Scaune frumoase” (o cofetarie in Buzau, al carei nume tot nu-l cunosc, pentru ca intre timp s-a desfiintat, dar mie imi placea sa ii spun asa) iar dupa aceea intrebam oamenii cum ajung la mine acasa.

Din pacate, sau din fericire, nu am reusit sa ma urc in autobuz pentru ca la nici 50 de metri de statie ma intreaba o babuta ce fac singura pe drum si cand mi-a auzit raspunsul n-a fost prea increzatoare ca parintii si bunicii aveau atata incredere in mine incat sa ma lase sa calatoresc singura, asa ca m-a dus inapoi la bunica, si aventura mea a luat sfarsit.

Abia ani dupa mi-au povestit cat de ingrijorati au fost cand au vazut ca am plecat pe bune, pentru ca in spatele casei e o padure destul de mare si urma sa se insereze, si nu as fi fost prea usor de gasit.

Luciana Codreanu

Parintii mei nu aveau posibilitati  mari, aveam doar strictul necesar, nu ne permiteam mai multe…doar ca NU vazusem portocale pana la varsta de 7 ani…atunci cand, un unchi care venise de la rusi, ne-a adus un kilogram de portocale. Nu stiam cum se mananca portocalele, asa ca, in timp ce parintii mei isi intretineau oaspetele, eu m-am asezat strategic sub masa si, la sugestia fratelui mai mic, mi-am bagat portocala intreaga in gura (cu tot cu coaja).

Era destul de mare, insa m-am chinuit pana cand am reusit…m-am bucurat…apoi am realizat ca aveam o problema: nu mai puteam sa o scot… iar in casa, mama servea invitatii cu cozonac si tuica, nu era momentul ca eu sa ies de sub masa cu portocala intreaga in gura si sa ii fac de rusine… asa ca o ora mi-a luat sa scap de acel chin. Ma dureau maxilare groaznic.

Dar am invatat ca, atunci cand te intalnesti cu ceva nou, trebuie sa cercetezi, sa intrebi… nu sa te avanti de unul singur.

Acum, fetita mea, Alexandra, are deja 3 ani si isi desface singura portocalele. Un singur lucru am invatat-o:  sa nu rada niciodata de copiii sarmani.

Rodica Puscasu

Simti ca inca nu te-ai facut om mare pe deplin? Ca mai e o parte din tine care viseaza sa zboare? Crezi ca daca arunci pe tine cu praf de zane chiar vei zbura? E adevarat. De aceea concursul asta e pentru tine.

Trimite in perioada 1-25 februarie pe gia@cherrytales.ro o amintire din copilarie despre ceva ce ai invatat atunci si poti castiga un pachet de doua carti pentru copilul din tine – Peter Pan si Peter Pan in Grădina Kensington.

Copilaria nu ne-a dat numai stari de vis ci si invataminte pretioase pentru viata de adult de acum. Hai sa revedem impreuna care sunt acelea – pot fi sfaturile parintilor, ale bunicilor, poate fi o experienta, o carte, un desen animat, un indemn al unui prieten mai mare sau al unui profesor. Poate fi vorba despre oricine care ti-a spus ce, de ce sau cum sa faci ceva intr-o anumita situatie. Daca nu iti amintesti ceva anume, sau in plus, spune-ne si ce ai invata pe copilul tau mai departe, din ceea ce stii acum.

Toate amintirile vor aparea aici, pe cherrytales.ro, locul nostru de joaca.

Asteptam asadar invatamintele primite sau de oferit pe care le ai, pana pe 25 februarie pe gia@cherrytales.ro si spiritul lui Peter Pan poate zbura pana la tine.

Mult succes!

* Castigatorii vor fi anuntati pana pe 1 martie

** Felicitari castigatorilor (castigatoarelor) acestea sunt: Angelica Delean, Claudia Groza, Dana Mihaila, Lidia Duciuc, Luciana Codreanu, Mirabela Nichitean si Rodica Puscasu. Va mai asteptam si altadata cu amintiri!

un concurs cherrytales.ro si blognaiv.blogspot.com