ciorne de weekend

nemiscat

2013-04-28T08:03:00.003-07:00

Apăsa clapele pianului la întâmplare, ajunsese de unde plecase, nici mai aproape, nici mai departe, stătea în acelaș loc...toate zâmbetele alea erau doar niște iluzii, o masca cu care-și amăgea sufletul, doar atât. Buzele ei șopteau “ Ai promis că vii, m-ai mințit, m-ai mințit!”.

Era zi de sărbătoare, zi mare, lumea era afară și se bucura, ea stătea singură și cânta.

”Dante greșea, nu Iadul descris de el este greu de suportat, ci singurătatea”, gândea ea.

sentimente fragile

2012-06-23T08:51:00.004-07:00

M-am oprit brusc.Am ramas ca o stana de piatra si mi-am amintit ca am uitat sa scriu, poate din nimic, poate din ceva, s-a intamplat: m-am oprit! Un gand ma chinuie caci nu-mi pot da seama daca era mai bine atunci sau e mai bine acum. Ce poate sa se fi schimbat atat de tare? Ceva s-a transformat, si-a schimbat forma...
EU!!
M-a cuprins nelinistea ...cum m-am schimbat?Gandurile se aduna repede in minte ca un fum...se incolacesc, se imbina, iar pielea se vede chinuita in fata unui asemenea proces caci pe frunte apar cute.
Ma gandesc "Mi-e bine?"
Zambesc aiurea, melancolic, privindu-mi chipul in oglinda. "Ai imbatranit, prieteno!", imi zic si imi plec capul gandind ca ai sa te intorci la mine asa cum erai, ca ai sa ma vezi ca la inceput...cu pasiune, cu dragoste, cu stralucire in ochi...caci a trecut prea putin timp si toate au disparut, dar nu se poate caci eu m-am oprit, iar tu nici nu ma mai privesti, nici nu ma mai gasesti...
"Ai imbatranit, prieteno! si mai e pana ce vine toamna..."

Nonculori

2012-02-15T07:52:00.000-08:00

Stătea în pat şi o căuta cu privirea, îi simţea mirosul, perna îi amintea de pletele ei răvăşite, de zâmbetul de copilă…degeaba strângea pumnii, nu era acolo, nu o găsea. Îi simţea mâna uşoară ca un fulg, ochii care îl priveau tot timpul întrebători : “ Mă iubeşti aşa, împerfectă, cum sunt? “, asta îi şopteau ochii ei în fiecare noapte când o îmbrăţişa. Stinse lumina şi încercă să se culce.Gândurile îl invadau, imaginea ei, mişcările line ale corpului ei îl ameţeau, treptat adormi…
Îmbrăcată în alb se plimba liniştită pe marginea unei fântâni, îi zâmbea, “ Ce-ai face dacă m-aş arunca?” clipeau ochii ei…râse ca un copil când îi privi faţa şi coborî. Suavă ca o lebădă îşi flutura poalele rochiei, se apleca duios şi culegea frunzele roşiatice, apoi le arunca în sus, mii de fluturi se înălţau spre cer.Vântul începuse să bată lin, baloanele de săpun se legănau în aer, cu clinchete în glas spărgea bulele plutitoare…se mişca frenetic, răspândind în jur miros de scoici, mare şi nisip ars. În timpul dansului ei se lovi de o piatră şi îşi îndoi genunchii care vroiau să atingă pământul prăfuit , însă nişte panglici mari albe, ce îi strângeau pâna la sânge încheieturile mâinilor, îi opri căderea.Atunci, se sperie şi se îndreptă spre intrarea unui turn, urca miile de scări în grabă, iar când ajunse la capătul scărilor descoperi un coridor lung şi slab luminat.Începu să alerge, să îşi mişte picioarele cu disperare…se făcuse frig, iar ea tot alerga cu o monotonie apăsată până când la capătul coridorului se deschise larg o fereastră..
Se opri brusc şi fără să privească în urmă se ridică pe pervaz şi se aruncă în gol. Se trezi speriat, şiroaie de apă îi traversau fruntea, iar de la fereastra lui îşi luă zborul un porumbel alb.

Tania, copilul toamnei

2011-12-29T07:11:00.000-08:00

Era o seară ploioasă de toamnă când Tania se hotărî să facă o plimbare pe aleea întunecată din centrul oraşului. S-a plimbat douăzeci de minute fără să se gândeacă la nimic, cu mintea goală, doar respirând şi agitându-şi nervoasă braţele pe lângă corp. Într-un târziu şi-a dat seama că e atât de singură, s-a oprit şi a hotărât să viziteze bulevardul cu magazine, să schimbe ruta plictisitoare pe care o făcea când avea nevoie de o pauză de viaţă. Străzile pe care pornise erau presărate cu felinare a căror lumină se juca pe asfaltul ud, invadat de umbrele copacilor înconvoiate de vânt. Deodată se opri în faţa unei vitrine în care îşi văzu chipul, se privi preţ de câteva secunde …era ceva schimbat la ea, părea mai sigură, mai hotărâtă, avea o postură dreaptă, verticală, cu nasu ascuţit şi un pic ridicat, cu umerii drepţi ce alcătuiau împreună cu capul o săgeată aţintită spre cer.I se părea că cea din vitrină îi zâmbeşte crispată, apoi deodată, cu mişcări lente îşi îndepărtează două şuviţe ce-i căzuseră pe umeri.Mişcarea îi atrase atenţia asupra unui buzunar abia închis , atunci Tania cea din vitrină îşi dezvălui adevăratul zâmbet şi desfăcu buzunarul din care începuseră să curgă mii de bancnote, până ce la piciorele ei se zărea un covor de bani şi cărţi de vizită, bijuterii scumpe, sclipiptoare, iar, la final , pică un inel sub formă de ceas pe ecranul căruia era scris cu litere mici “ Totul se cumpără!”. Fata zdruncină din cap şi speriată porni mai departe, până când ajunse în dreptul unui magazin cu ceasuri; îşi dorea de mult unul însă nu găsise ceva care să-i placă, ceva care să i se potrivească.La un moment dat o sclipire îi atrase atenţia, se afla la intrarea în magazin un ceas mare auriu străbătut de lumina celorlalte vitrine ce-l făcea să strălucească în noaptea neagră.Îşi propti privirea în ecranul de sticlă şi îşi văzu încă o dată chipul.Culoarea părului i se schimbase, era de un negru tocit, neîngrijit, avea o faţă ştearsă, numai buzele se evidenţiau prin umbra unui ruj prea roşu pe care îl purtase probabil cu câteva ore în urmă.Observă, apoi, că toate hainele ei purtau etichete ,mii de etichete strălucitoare pe care erau inscripţionate numele unor magazine de lux.Chipul de pe ecranul ceasului îi zâmbi viclean, ridică apoi o sprânceană şi zâmbetul se transformă într-un râs zgomotos şi rece, plin de ură sau de batjocură…La un magazin din apropiere se aprinse o lumina şi Tania descoperi că ceasul în ecranul căruia se privea nu avea cifre, ci litere “ O să calc pe cadavre ca să le am pe toate!”. A clătinat din cap speriată şi a plecat mai departe…o dureau toate, toate pe care le văzuse, ea nu era aşa…nu înţelegea…bulversată s-a îndreptat către staţia de autobuz.Plouase şi asfaltul era plin de ochiuri de apă şi-a aţintit privirea în unul şi s-a văzut aşa cum era: rimelul i se scursese, nici nu-şi dăduse seama că plânsese, ochii îi erau tulburi, un zâmbet trist încerca să-i ridice colţurile gurii,chipul din apă îi spunea “ O să fie bine!” Însă lacrimile curgeau negre pe obrajii ei “Eu nu fac parte din lumea lor!”
Începuse iar să plouă, îi era frig şi îşi adusese aminte că e prea târziu ca autobuzul să mai vină…oftă!...cineva se apropie de ea şi picăturile de ploaie încetaseră să-i se mai agaţe de păr.
- Te-am căutat peste tot…hai acasă…o să fie bine!Băiatul cu zâmbet de copil ce îi alunga cel mai adesea toamna din suflet o îmbrăţisă.
Noapte rămăsese pe gânduri aflându-i povestea Taniei şi cu ajutorul vântului şuieră “Se pare că sufletele ce se nasc în anotimpul polios sunt dedicate toamnei şi îşi asumă fiecare frunză ruginie ce pică din copacii amorţiţi.”

artefact

2011-11-25T08:52:00.000-08:00

- Mă simt… ca o mărgică de sticlă…

- De ce ?

- Am senzaţia că dacă o să mă scapi pe jos o să mă sparg în mii de bucăţi…

- Eşti mărgica mea?

- Da! M-ai găsit într-o dimineaţă sub o frunză; plecai la serviciu şi ţi-ai scăpat cheile pe stradă, era toamnă, covor de frunze, de abia puteai să-ţi mişti picioarele, ai bâjbâit cu degetele şi sub o frunză roşie de stejar m-ai găsit.Eram murdară de pământ …ai ezitat ,apoi mi-ai văzut luciul şi ţi-a plăcut , m-ai băgat în buzunar.

- Mi-am găsit cheile?

- Shhh!…În tot restul zilei m-ai uitat în buzunarul de la piept.Seara, însă, m-ai găsit şi m-ai spălat, ai zâmbit…zâmbeai de fiecare dată când îmi priveai strălucirea.Te amăgeam că sunt preţioasă, că sunt o perlă, probabil te amuzam, eram precum marfa negustorilor ambulanţi, o imitaţie ieftină care după utilizare îşi arată adevărata valoare.Ştiai că dacă ai să mă fereşti din lumina soarelui aveam să rămân doar o mărgică de sticlă.

- Şi ce-am făcut?...te-am păstrat?...te-am spart?

- O perioadă m-ai ţinut pe birou, mă lăsai să mă rostogolesc pe întinderea plană a mesei, când mă apropiam de capăt puneai palma sub bucata de lemn şi mă prindeai.Mi-a fost aşa frică, mă temeam că într-o zi nu o să mă mai prinzi şi am să mă sparg.Într-un final te-ai plictisit, m-ai aşezat într-o cutie cu creioane…am zăcut acolo ceva timp, am tânjit după atingerea ta.Simţeam că ar fi fost mai bine să mă fi lăsat să cad odată decât sa mă abandonezi.Tu nu ai înţeles că asta m-a durut mai mult, căci am fost singură şi nu am avut niciodată şiragul meu de mărgele.Într-o zi, din neatenţie ai mişcat biroul şi cutia a căzut, s-au răspândit toate creioanele, m-am prăbuşit pe covor, dar am fost convinsă că nu ai să mă vezi.Ai început să strângi creioanele şi apoi mi-ai văzut rotunjimea înecată în covor, strălucirea de perlă, ai lăsat totul în urmă şi m-ai cuprins cu degetele suav, fară să mă strângi, m-ai şters şi m-ai pus în buzunarul de la piept.

- Te-am păstrat!

- Da! Dar niciodată nu ai băgat de seamă crăpătura care îmi urâţea rotunjimea, m-ai făcut imperfectă, nu ţi-ai dat seama, ai fost prea superficial şi din neatenţie, până la urmă, m-ai lăsat să cad.

Sunt un om banal ,intr-un oras banal

2011-11-06T02:46:00.000-08:00

M-am suit aici sus să vad cum pleacă soarele ,să fiu mai aproape de el când se adănceşte în marele oraş.M-am suit aici sus să respir aerul nopţii,aerul oraşului,să privesc cum totul amorţeşte.Oraşul suspină,la fel si eu…încerc să-l prind de mână şi să-l rog să se întindă lângă mine să privim noaptea asta mare,infinită.O să privim stelele si o să vedem până departe-n sus…o să vedem lumea aia absoluta,departe de a noastra.O să fim doi copii care rad,care-şi pun dorinţe la fiecare stea căzătoare…vom fii doar noi,doar noi doi:eu,un om banal şi tu,un oras banal.Prea mici ca să înţelegem lumea,prea visători ca să mai luptăm,prea obosiţi ca să mai vorbim.Mai avem noi oare ceva să ne spunem?!Suntem prea indiferenţi,însemnam prea puţin pentru univers,pentru timp,prea banali ca lumea să ne vadă durerea si teama din ochi.Ne-am pătat de prea mult timp cu alb si negru,prea mult timp am stat in uitare.Mai ţii minte când te-am cunoscut si am visat că vom face totul impreună?Când am crezut că zidurile tale,străzile tale,maşinile tale,oamenii tăi mă vor face fericit?Am crezut că imi vei schimba viaţa,că mă vei face să devin cineva…am visat că tu oraşule mă vei iubii şi mă vei asculta mai mult decât o fac oamenii…dar nu mi-am dat seama cât eşti de banal.Trebuia să-mi spui asta de la început,să vorbeşti cu mine şi să-mi spui adevarul:că nu tu mă vei ajuta să-mi realizez visele,trebuia să-mi spui că eşti monoton,visător,schimbător,dar mai ales banal.M-ai facut să sper degeaba!M-am înecat în fumul tău atâţia ani cu speranţa în ochi…ar trebui să te urăsc,dar sunt prea banal ca să o fac.Acum nu mai pot decât să-mi plec capul pe umărul tău şi să dorm.Acum e prea târziu să mai schimb ceva, sunt un om banal,intr-un oraş banal si lumea e prea ocupată să vadă asta.

Manifest – Sunt un erou

2011-11-06T02:44:00.000-08:00

Trecutul şi viitorul atârna într-un cui ce poartă numele de “azi”.Este o zi mare,o zi în care se produc schimbări,căci prin acest “azi” pot să-l controlez pe “mâine”.Deci azi mă schimb pentru că pot şi vreau şi nu-mi este ruşine.Prea mult timp m-au condamnat pentru ceea ce sunt,dar şi pentru ceea ce nu sunt.Invidia le-a injectat ochii şi au făcut din mine o poveste,m-au reconstruit,fiecare în felul său,m-au conturat cum au vrut doar ca să fiu un subiect de discuţie.Am tăcut şi i-am lăsat să creadă ce vor; au considerat că nu sunt capabilă să mă apăr,însă tăceam pentru că îmi era de ajuns ca eu să ştiu cine sunt.M-au urât atât de tare încât mi-au transformat calităţile în defecte: eram prea cuminte,prea feminină,prea … şi prea…,dar ei nu au ştiut că,de fapt,eram doar prea tristă.Oricum am ridicat capul şi le-am zâmbit când ochii lor îmi brăzdau faţa lăsând urme şi zgârieturi, fără să-şi dea seama că nu m-au urât pe mine,ci persoana pe care ei o creaseră.M-au vorbit cu toţii,fără milă m-au judecat,însă nimeni,absolut nimeni nu a încercat să deschidă uşa sufletului meu să vadă ce se ascunde dincolo de cuminţenia,copilăria şi feminitatea mea.Au crezut că doar măsurându-mi corpul pot să mă definească,astfel s-a hotărât că sunt grasă,mare în şolduri,cu nasul ascuţit,cu ochii asimetrici,cu gura strâmbă.De aici au izvorât defecte peste defecte.Cu timpul începusem să mă întreb,în gând, “oare?”.Slăbise în mine tăria,zâmbetul îşi pierduse din intensitate,capul era din ce în ce mai plecat.Reuşiseră!Apoi le-a fost uşor să mă tragă de mâini,să ma pună în lanţuri şi să mă arate cu degetul.Cuvintele lor îmi sfâşiau sufletul,adunam zdrenţele destinului meu ca să mă recompun.

Într-o zi mi-a fost întinsă o mână în strânsoarea căreia am crezut cu toată finţa aşa că am lăsat-o să ia totul,pentru că îmi oferise multe.Însă se pare că mâna mea mică,cu unghiile roşii nu se mai potriveau aşa de bine cu strângerea fermă şi am auzit şoptit la ureche “Tu nu înţelegi,eşti prea copilă!”.Atunci am căzut şi mi-am zdrobit oasele de stâncile cuvintelor lui.M-am pierdut de mine,căci lovitura asta mă spărsese în mii de cioburi.Gura mea nu ştia să spună decât “eşti vinovată!, eşti vinovată!”.Plecam ochii şi lăsam fluturii albaştri să-mi zburde pe obrajii palizi.Zăceam ,aşa că ei se mulţumeau doar sa strâmbe din nas,plictisiţi.Când am început să-mi înec amintirile în uitare m-am ridicat şi m-am acoperit cu un scut,am devenit puternică şi i-am dat la o parte pe toţi.Ar fi trebuit să fiu fericită,dar nu eram,mă eroda singurătatea.

Azi îmi dau scutul jos.Am să le arăt cum sunt.Azi m-am regăsit. Nu sunt frumoasă,da nici urâtă nu sunt…zeii m-au făurit dintr-un amestec ciudat:sălbăticie şi naivitate.La ce s-or fi gândit oare,când m-au cioplit aşa din gheaţă şi mâl?Şi până la urmă ce mai contează dacă nu sunt cea mai frumoasă?!Din mine se naşte curcubeul căci sunt o adevărată Eva; copilă,matură,luptătoare,cu lacrimi în ochi,plină de dorinţă,scârbită,puternică,slabă,realistă,visătoare,sunt contraste şi culori,nuanţe reci şi calde.Nu-mi este ruşine să zâmbesc strâmb,să fac greşeli.Sunt exact cum vreau să fiu, în pantaloni sau fustă,jucând fotbal sau făcându-mi unghiile sunt tot eu.Acum vă dau voie,judecaţi-mă!Azi mă iubesc aşa cum sunt cu modul meu copilăros de a mă purta,cu singurătatea mea,cu exagerările mele.Azi mă îmbrac în “EU” şi aleg să strig tare “Am reuşit căci sunt o Învingătoare!”.Şi ştii de ce?Căci NU mai am atâta de nevoie de tine şi de ochii tăi în care să mă oglindesc,POT ŞI SINGURĂ.

nostalgia din vârful limbii

2011-10-22T14:23:00.000-07:00

Afară vântul bătea cu putere, cerul părea nins ca şi cum undeva mai sus existau nori ce-şi cerneau zăpada pe o bucată mare de sticlă.Pe stradă nu era nimeni, doar copacii deranjau cu mişcările lor zbuciumate peisajul încremenit.Casele expirau cu greu fumul gros şi înecăcios lăsând mii de particule de cenuşă să zboare ca un roi de molii.La un colţ de stradă o casă mare cu etaj îşi zgâia geamurile imense la căsuţa mică de vizavi unde la mansardă se afla o fată ghemuită pe un scaun, aplecată peste nişte foi, îşi încălzea mâinile la căldura cănii de ciocolată caldă.

Casa cu etaj încercase toată ziua să citească în foile fetei, încă de dimineaţă când aceasta se aşezase la masă cu pătura pe ea şi începuse să scrie,însă nu izbutise să vadă nimic.După un timp se plictisi aşa că o privi pe fata cu nasul roşu ce scria de zor; avea părul de culoarea miezului de copac, ochii mari şi obosiţi, obrajii palizi se întindeau pe oasele proeminente,era urâtă, mohorâtă, ştearsă, însă avea nişte mâini de pianistă cu degete lungi, acoperite de o piele uşor bronzată brăzdată de vinişoare roşii şi violet încununate de câte o unghie netedă.

Deodată se stârni un vânt puternic şi foile se împraştiară , zburau ameţite împreună cu frunze moarte şi ţărână într-un vârtej de nedescris.Fata încremeni, cu ochii în lacrimi privea ninsoarea de foi, rasturnă masa şi dispăru.O bucată de hârtie se opri în geamul casei cu etaj, moment in care aceasta din urmă scoase un trăsnet de mulţumire sau poate era de la frig…

Azi gândul tău a devenit mai mare decât tine şi te-a îngropat în haina lui lunga plină cu iluzii, ştie cât de mult îti place să te îneci cu imaginaţie.Însă azi nu vroiai să pleci departe ci vroiai să rămâi, nu pentru că îţi era bine, ci pentru că trebuia să înfrunţi adevărul.Mă priveai din vârful patului cu mirare, cu teamă, încercai să-mi spui ceva ,dar te-ai oprit când o şuviţă de păr mi-a alunecat pe spate făcând pielea albă să tresară.

De când ai bătut la uşa mea am ştiut că în inima ta eu nu ocup un loc şi că atunci când mă priveşti simţi doar o căldură ciudată ce-ţi umple fruntea de transpiraţie,dar te-am lăsat să intri şi să te scuzi pentru că nu mă iubeşti.Nu ştiu de ce îţi era aşa frică, nici eu nu cred că te iubesc, doar mă vindec lângă tine de toată viaţa mea.Am râs de toată stângăcia ta, de surprinderea de a-mi descoperi trupul fraged …tremurai când mi-ai văzut umerii…ai amuţit, ai uitat de ce ai venit, repede ţi-ai ferit privirea sălbatică ce mă dezbrăca şi ai roşit.Te-am lăsat să te aşezi, mă gândeam că o să stai doar câteva minute, nu mi-a trecut prin minte ca o să rămâi….În tot acest timp mă întrebam ce ai de gând să-mi spui, dar tu tăceai şi continuai să priveşti în podea aşa că am început să-ţi povestesc secvenţe din viaţa mea.Cât de surprins ai fost să afli că am fost un copil liniştit, că mă jucat toată ziua cu florile pe marginea drumului, cum mă băgam sub masa si mâncam hărtie atunci când mă certau ai mei şi cum îmi luam jucăriile în braţe şi mă învârteam.Mai târziu a apărut pe chipul tău un fel de îngrijorare când ţti-am mărturisit ca în viaţă am iubit ca un vârtej, că toate prieteniile mele s-au finalizat precum povestea cu Lala, păpuşa mea din cârpă.Sunt sigură că ai vrea să o mai auzi odată : într-o iarnă când în casă era cald şi mirosea a cozonaci, eram în sufragerie şi mă jucam cu Lala iar deodată mi-am dat seama că jocul nu mă mai mulţumeşte, că miroase a sărbătoare la mine în casă, doar venea Crăciun cu daruri…M-am oprit, am lăsat bucuria să-mi invadeze plămânii, am luat-o pe Lala de mâini şi am început să mă învârt…m-am învărtit, m-am învârtit până am ameţit de tot şi m-am lovit în colţul sobei de a trebuit mama să-mi apese pe umflătură cu lingura şi să-mi pună pâine cu vin.Ai să râzi şi a doua oară şi ai să mă întrebi iar “ăi făcut tu aşa ceva?”.Aş putea iar să trec graniţa către braţele tale fără, măcar, să plătesc ceva că invadez un teritoriu nou, care nu-mi aparţine şi aş adormi, acolo la căldura inimii tale, amorţită de gânduri de dragoste…

debit/ stând goală...

2011-10-09T01:34:00.000-07:00

Azi, mai mult ca oricând, am fost împinsă să scriu şi nu poveştile aiurite pline de fantezie pe care le scriu de obicei ci povestea mea despre ceea ce sunt, ceea ce am devenit, cum m-au făcut alţii să fiu şi cum vreau să fiu.E câteodată în mine o forţă atât de mare care dă la o parte sufletul inocent de copil naiv, o forţă care imi face fiinţa să se afirme, să se ridice şi să urle “exist şi vreau să trăiesc frumos”, chiar dacă în interiorul meu se dă o luptă a contrastelor, există un teren de luptă unde puritatea, credinţa, iubirea, fantezia se confruntă permanent cu realitatea, cu faptele concrete, dar într-un cuvânt sunt eu, fără cortina de ruşine care să mă acopere,să-mi ascundă sfiala şi sensibilitatea, fără zbuciumul şi impulsivitatea care să mă apere…mă descojesc de teamă şi tot ceea ce rămâne, acel miez piersiciu ..sunt eu…

Un singur om a văzut dincolo de carcasa de piele, prin ochii mei, mi-a văzut sufletul, un vecin ce avea probleme cu auzul şi de cele mai multe ori mă temeam să vorbesc cu el să nu se simta jignit că folosesc un ton aşa ridicat, mă rog, el imi spunea “artista” şi mai în gluma mai în serios sunt o nebuna iubitoare de artă, o maşinărie de ideii şi vise,un copil mare sau aproape…însă încerc să mă vindec de tot acest joc ca să fac faţă realităţii, dar nu în totalitate.Ca să înţelegeţi mai bine, lumea prin ochii mei se vede atât de diferit şi puterea unui cuvânt are asupra mea are un efect apocaliptic, sunt fragilă ca un pai pe care dacă-l suflă vântul mai mult se rupe, dacă-l atinge soarele prea tare ia foc, iar dacă plouă peste el se îneacă.Aş minţi dacă aş spune că nu m-am aşteptat sau că nu aştept ca o persoană să mă înţeleagă , să mă descopere şi să mă iubească pentru ceea ce sunt, însă e greu, foarte greu, căci până acum am rămas doar dezgustată de ceea ce am văzut, iar cel mai frumos compliment primit de la un băiat a fost “eşti ciudată”, ceea ce nu am negat, lucru cu care m-am obişnuit să trăiesc până când o să-mi găsesc un rost, o să-mi las forţa din interior să mă cuprindă.

Viaţa mea a fost şi nu a fost frumoasă, ca orice viaţă de om, până la urma trăgând o linie, analizânt..cred ca am avut o viaţă săracă în sentimente de aceea sunt aşa plină de ele şi nu am putut să mă eliberez.; poate s-a întâmplat aşa pentru că nu m-am priceput niciodată să fac alegeri potrivite…poate.În inima mea au încolţit seminţe de iubire pentru oameni care au stat în viaţa mea fie prea puţin, fie prea mult, cert este că nu au mâncat roadele acestei iubiri încolţite, nu au ştiut cum, căci cei care mi-au străbătut sufletul m-au lăsat la un moment dat singură, m-au înlăturat de lângă ei, apoi s-au întors şi mi-a fost greu să-i primesc, i-am iertat însă nu le-am uitat stângăcia, am devenit rezervată, i-am lăsat să-şi trăiască viaţa fără mine în ea.Surprinzător este că am cunoscut persoane care mi-au trecut pragul sufletului pentru o perioadă scurtă de timp şi care au fost pentru mine un izvor de “aşa da şi aşa nu”, de la aceste persoane am învăţat, ori împreună cu ele, ori de la ele, că realitatea e crudă.V-am spus că nu fac alegeri potrivite, nu am ştiut să păstrez lângă mine pe nimeni, dar poate si prietenia cu cineva e precum găsirea jumătăţii ..rară sau poate sunt eu prea critică, prea aspră, egoistă, posesivă şi perfecţionistă, poate doar superficială.Acesta este modul în care m-am oglindit în prietenii mei, în ceea ce priveşte baza genetică…semăn cu mama –instabilitate emoţională, naivitate, spirit casnic, bunătate exagerată, dar am avut grijă să iau şi de la tata câte ceva, mai ales deviza “mai bine stau azi şi las pe mâine”.Simt că inspiraţia mea este pe sfârşite căci nu mai scriu cu aceeaşi ardoare ca la început, aşa că voi încheia scurt:

sfârşit…

Vraja lui Răpciune ( note de toamnă)

2011-09-24T06:33:00.000-07:00

A ruginit până şi frunza în copaci de când stau cu bărbia sprijinită în palme şi mă gândesc, mă frământ căci nu ştiu unde mi-a plecat muza, unde a fugit inspiraţia.E un septembrie plat, fără un zbucium care să-mi aprindă imaginaţia, să mă facă să mă joc cu miile de cuvinte ce-mi traversează mintea.Sunt învăluită într-o pânză de aşteptare. Viaţa nu-mi mai trimite niciun impuls, nu-mi pune neuronii în mişcare, m-am obişnuit cu toate, îmi sunt comune şi monotone, în tonuri şi toane…tac.Din comoditate, poate, din cauza aşteptării sau din lipsa curajului, joc în propria-mi viaţă rolul leului lipsit de curaj, m-am aplatizat odată cu sensul vieţii mele .Trăiesc în aceeaşi colivie căreia îi cunosc toate gratiile şi aştept să mi se lase portiţa deschisă să pot scăpa, să pot fii liberă.Am devenit într-un timp atât de scurt o marionetă fără sfori…deci am plecat capul şi am tăcut, am devenit cenzurată în gesturi, limitată în mişcări, un punct suspendat pe o axă a timpului.Însă… un lucru a rămas la fel, dacă trupul mi-e încătuşat în limitări, ochii au rămas neschimbaţi, întrebători, curioşi, lucizi, dornici şi plini de dor…

( la final de povestire,

am să las o amintire )

E septembrie, e fum,

Plin de murături pe drum.

La acelaş colţ de stradă

Eu cerşesc o altă soartă.

Timpul e necruţător

Nu prea mă lasă să dorm,

Gândurile mă frământă ne-ncetat;

Oare cât mai am de aşteptat?!

Poate Domnul se îndură

Ş-am să pot lăsa în urmă

Ce mă leagă de trecut

Ca s-o iau de la-nceput.

SIMŢIRE

2011-09-15T06:07:00.000-07:00

Pe cortina de pleoape se jucau petele de lumină viu colorate: cele roşii ca macii copţi în mijlocul verii se luau de mână cu spicele galbene ce brăzdau de la un capăt la altul membrana ce ascundea irisul cafeniu.

Petele se jucau…se jucau până când dintr-un punct din mijlocul capului au început să curgă gândurile, lichide, cristaline, în care se oglindeau imagini, se reflectau luminile colorate de pe pleoape.

Urechea a început imediat să făurească sunete: ciripit de păsărele, curgerea lină a unui izvor, trosnetul pietrelor lovite de apă, freamătul copacilor.

Din sertarele cu amintiri alergau copacii şi izvorul şi păsările şi pietrele şi câte şi mai câte.

Dintr-odată nasul s-a strâmbat uşor şi a început să le simtă parfumul, nările s-au dilatat şi au aspirat aerul curat, oxigenul pur, au pătruns odată cu ele şi razele soarelui şi mirosul fluturilor, al albinelor şi al florilor.

Teama şi frica au curs prin vene, au pătruns în plămâni până când au fost expirate…

În boaba de neghină a orbirii am aprins... simţurile.

Joacă

2011-09-06T07:30:00.000-07:00

Aş vrea să fiu o pasăre.

Să am aripi.

Două aripi mari, albe,

cu străluciri de sidef,

de perle,

cu luciu de scoică.

Penele să fie suave, gingaşe,

cu miros de piersică,

de mere,

de prune,

de primăvară,

fiecare pană să aibă propriul miros

şi toate să miroasă a rai.

Aripile mele nu or să fie grele,

nu vor fi o povară pentru mine

ci vor creşte din mijlocul sufletului,

de acolo de unde se aude inima cum se zbate de dor nemilos,

să izvorască şi să crească din mijlocul globulelor colorate.

Ziua şi-ar odihni zborul pe omoplaţii mei, ferite de văzul lumii,

iar noaptea m-ar ajuta să respir, să mă hrănesc cu imaginea oraşului adormit,

m-ar purta peste tot…

astfel aş atinge vârful munţilor,

aş gusta roua dulce a dimineţii,

aş veghea somnul blând al omenirii

şi aş alunga tristeţea nopţii,

teama,

frica.

Visele urâte nu vor mai chinui frunţile fragede,

pe cele coapte,

pe cele triste

căci nu vor putea trece de bunătatea aripilor mele,

voi semăna doar

dragoste,

bucurie,

clinchete de glasuri de copii.

Atunci voi zâmbi.

Fatalitate

2011-09-05T02:02:00.000-07:00

Venise şi ultima zi de vară, casa veche gemea sub apăsarea razelor de soare, iar în interiorul ei mobila uzată era învelită cu un strat gros de praf ca o pânză aşternută peste tot.În grădina din spatele casei se auzeau lovituri în pământul uscat şi crăpat ca o piele de moşneag. O fată înaltă şi slabă ca un vrej de fasole se chinuia să înfigă vârful sapei în crusta de piatră de la picioarele ei, după ce făcea, cu greu, o mică gaură scormonea cu mâinile în ţărână ca să îi lărgească marginile. Soarele îi nuanţa pielea albă ca laptele făcând-o pe alocuri să fie roză, praful îi conturase două şanţuri între sprâncenele fin arcuite. Deodată se opri, cu sudoarea mărgele pe frunte, se aplecă şi scoase din pământul negru o sticluţă umplută până la jumătate cu un lichid roşu pe care o aşeză, apoi, într-un paner alături de alte zeci de sticluţe divers colorate. Părăsi grăbită grădina din spatele casei, lăsă panerul pe masa din sufragerie, urcă scările până în camera ei unde începu să adune visele din tavan. Adusese colivia veche din pod, cea mare şi grea, ca să încapă în ea înaripatele ce zburau necontenite prin cameră: păsări multicolore, fluturi cu aripile încărcate de polen, libelule, albine gălăgioase, corbi negri şi lucioşi. După trei zile termină toată treaba, avea toate visele prinse în colivie. Căută în dulap fusta roşie ale cărei poale îi mângâiau suav genunchii şi ia pe care o avea de la bătrâna ei bunică, îşi aruncă pantofii şi toate hainele în focul din mijlocul casei, îşi luă panerul de pe masă, colivia în cealaltă mână şi plecă lăsând în urmă flăcările.

Nu ştia unde avea să se ducă, mergea drept, pe drum în jos, cu tălpile roşii, cu picioarele vinete de durere, apăsate de greutatea celor două bagaje.După ceva vreme văzu în mijlocul unui lan de grâu o piatră mare, trebuia să poposească undeva căci avea să coboare noapte, se hotărî să meargă într-acolo.Înainta cu greu luptându-se cu spicele de grâu ce îi biciuiau carnea fragedă şi observă că pe măsură ce se apropia un punct negru, aflat pe piatră, se mărea.Teama îi lucea în ochii împăienjeniţi de oboseală. Se opri. I se păru că nou devenita pată se mişcă, pentru o clipă ezită şi vru să se întorcă.

“Pentru prima oară în viată am să merg până la capăt” încuviinţă din cap şi privi spicele de parcă s-ar fi aflat în faţa unei mulţimi şi aştepta o aprobare sau o încurajare pentru îndrăzeala ei. Îşi continuă, aşadar, drumul şi observă că pata căpăta uşor-uşor o formă.

- Cine e acolo?

Fata privi cu atenţie maldărul de zdrenţe din faţa ei încercând să-şi dea seama dacă vocea aceea tremurată, joasă ca o tubă provenea de acolo.

- Ilinca e numele meu ?

- Ce cauţi aici copilă? Şi de sub un şorţ peticit se arătă o mână cu o piele cenuşie brăzdată de zeci de râuri subterane acoperite de pojghiţe vineţii şi şanţuri umbroase, peisajul se termina cu patru unghii maronii despicate pe mijloc, ultimul deget era retezat de la jumătate.

- Nu te speria, maică! Ce ai acolo cu tine? Vreun câine? …că face atâta gălăgie, mă asurzeşte.

- Sunt doar visele ce se zbat în colivie.

- Şi ce miroase aşa? ... a pâine coaptă, flori udate de rouă şi iz de mucegai

- Doar amintirile ce încerc să le vând.

- Dar de ce, maică, să-ţi vinzi aşa viaţa? Nu mai ai ce face cu ea?

- Le vând pentru că nu-mi mai aduc niciun folos şi dacă le păstrez îmbătrânesc cu gândul la ele, şi aşa povara lor mi-a slăbit trupul, mi-a rămas doar pielea înşirată pe oase.

- Uite! vine noaptea! Haide mai bine acasă cu mine, e periculos să râmâi aici de una singură.

Şi se înapoiară pe drumul pe unde venise fata până în dreptul casei vechi şi mari.“E imposibil!” repeata fata cu ochii măriţi de parcă încerca să privească peste acoperişul stacojiu ca frunzele de toamnă.

- Ce ai păţit fetiţo?

- Aici era casa mea…i-am dat foc înainte să plec…e imposibil

- Ehei! maică poate ţi s-a părut, a fost, ceva , aşa ca o nălucă, poate ai auzit

vorbindu-se prin împrejurimi, casa a ars, dar când eram cam de vârsta ta, tot aşa sprintenă şi fragedă,precum eşti tu.

- Casa a ars?

- Da! Acum mult timp…Am să pun de mămăligă, aşteaptă-mă aici până aduc mălaiul.

Nimic nu se schimbase, mobila îmbrăca pereţii care de abia respirau sub greutatea lemnului masiv, perdelele , umbrite de draperii sculptate cu flori mici, păreau trenele unor rochii de mireasă brodate, biblioteca cu rafturi imense pe care îşi odihneau anii mii de cărţi îmbrăcate în praf.

“E imposibil!”

- Spune-mi acum de ce vrei să-ţi vinzi visele şi amintirile?

Fata se dezmetici zicând :

- Am obosit să trăiesc cu ele, să le port în mintea mea…visele nu mi s-au îndeplinit, nu au zburat niciodată de la mine ca să-şi urmeze menirea, iar amintirile mă sufocă, mă îneacă, nu le mai vreau, mă dor toate…

- E o prostie! O laşitate! Cine o să-ţi le cumpere? La ce o să le folosească?

- M-am gândit că există pe lume mulţi făuritori de rime fără inspiraţie, mulţi inventatori de poveşti fără legende de la care să pornească istorisirile lor, creatori de culoare ce au nevoie de imagini pe care sa le aştearnă pe pânză şi câte şi mai câte…Poate s-o afla pe lume vreun om necăjit ce are să găsească în panerul meu speranţa sau poate vreunul prea fericit şi o să găsească chibzuinţă.

- Şi când o să rămâi fără ele ce o să faci?

- O să încep o viaţă noua.

- Dar pe drumul pe care-l vei parcurge nu vei strânge şi mai multe amintiri, nu se vor naşte noi vise?

- Nu ştiu…vreau doar să scap de ce am.

- Maică, era să ard de vie, să-mi pierd casa, am cunoscut atâţia oameni, le-am ghicit înşelăciunea din ochi atâtor prieteni, a dispărut din viaţa mea atâta dragoste, iluziile, zilele negre şi lungi mi-au înnorat anii, dar nu m-am gândit niciodată să le înstrăinez, îmi aparţin, sunt parte din întregul meu.Care e povestea ta? Ce te-a făcut să renunţi?

- Când eram mică bunica îmi pieptăna părul în fiecare seară înainte de culcare şi-mi zicea: “Ilinco, ţine minte, când paharul e plin nu pune şi mai mult vin că o să-ţi curgă pe tavă, goleşte-l şi apoi pune altul!”…dacă vreau să o iau de la capăt paharul trebuie să fie gol.

- Şi crezi că amintirile şi visele ţi-au umplut paharul, cel de care vorbeşti?

- Da!

- La anii mei, nu am mai auzit aşa ceva până acum.Ţine minte ce a fost, ce este şi ce va fi sunt cusute toate între ele de un destin, tu vrei să scapi de o parte din viaţa ta, iar făcând asta nu vei găsi linişte ci frământări mai mari căci te vei pierde de tine.Acceptă lucrurile din viaţa ta, ai înţelepciunea de a soarbe din ele doar părţile utile care îţi pot folosi pentru ceea ce este şi ceea ce va fi, nu le înstrăina, aşa gândesc eu că e mai bine.Răul e ca să te întărească nu ca să te sperie, ai curaj! S-a făcut târziu şi pari obosită, mai bine am termina cu vorbăria asta şi ne-am culca, ai cale lungă de bătut, fata mea.

Dis-de –dimineaţă fata se trezi brusc ca dintr-un vis urât, îşi căută lucrurile prin cameră, uitase cât de grele îi erau bagajele.Când ieşi în hol o găsi pe bătrână cu ochii aţintiţi pe un plic îngălbenit de timp pe care-l ţinea între degetele groase.Îi făcu semn să se apropie şi scoase de sub hârtia îndoită o scrisoare “ Ilinco ziua în care te-am salvat din flăcări a fost ziua în care am născut a doua oară, de fapt ce tot spun..atunci m-am născut, odată cu focul prin tine.Îmi eşti atât de dragă.Îmi place să-ţi iau mâna mică şi firavă în palma mea, să o cuprind, să o protejez, să nu-i mai dau drumul niciodată, iar gura ta , Ilinco, mă ispiteşte căci e făcută din boabe de cacao…mi-e dor de tine şi-mi eşti dragă!”

- M-a salvat, da nu numai de moarte…m-a salvat de tot…

Apoi scoase un mic bileţel “ Nu mă mai întorc.”

- Şi totuşi nu am renunţat…

- Îl aşteptai pe piatră, pe piatra din lanul de grâu…Ilinco şi tu ai fost o laşă! Fata îşi lua colivia şi panerul şi plecă.

Se dezmetici de abia când soarele se afunda între dealurile line precum valurile mării, era întinsă pe pământul arid cu sapa căzută alături ca un străjer ce-i veghease somnul.Se ridică precum făcea dimineaţa când lăsa în urmă aşternuturile îmbălsămate, cu greu, cu somnul pe gene când deodată ascuţit ca un cântec de cocoş se auzi un glas “Săriţi!arde…arde casa!Ilinco unde eşti? Fetiţoooo…

file dintr-o carte (partea a V- a)

2011-08-29T02:15:00.001-07:00

A doua zi, când se trezi, locul din dreapta lui era gol, se ridică din pat cu o întrebare pe buze “Am visat?”.Îşi aprinse o ţigare şi observă pe masă, lângă scrumieră, un pandantiv în formă de scoică …”M-am gândit mult ce să-ţi iau, am căutat ceva până am găsit pandantivul asta, deschide-l cu grijă!”.Dedesubt se afla o bucată de hârtie :

“ Când mi-am amintit ce s-a întâmplat am mai găsit rătăcită o secvenţă din viaţa mea, de pe vremea când eram în gimnaziu. În curtea şcolii era un băiat mic de înălţime de care râdeau toţi, treceau băieţii cu prietenele lor de mână şi îl arătau cu degetul, el nu avea prietenă, nu-l vroia nimeni.Ieşea în fiecare pauză şi lovea cu mingea de peretele şcolii, mi-l amintesc mereu cu capul plecat.Într-o zi m-am dus la el şi i-am spus că vreau să fiu prietena lui, jocul asta ţi s-ar părea stupid, dar eram doar clasa a VI- a.M-a privit uimit, nu-i venea să creadă ştia că ceilaţi vor râde, cum au şi făcut, a ezitat să-mi răspundă…prea târziu, însă, l-am luat de mână.Acum când mă gândesc cred că eram destul de amuzanţi, eram cu mult mai înaltă ca el.O perioadă m-am simţit mândră de sacrificiul făcut, apoi comportamentul lui s-a schimbat, devenise agresit, posesiv, până la urmă a trebuit să-l aduc cu picioarele pe pământ şi aşa a revenit la mingea lui.A fost prea târziu când şi-a dat seama că a greşit.Imaginează-ţi că următorii ani la şcoală pentru mine au fost un chin, nimeni nu a uitat de ceea ce făcusem, plecam acasă plângând în fiecare zi aproape, uitaseră de băiatul mic de înălţime, aveau acum un subiect mai bun.Nu vreau să mă mai sacrific, a fost suficient.Ai renunţat prea uşor.Te-ai schimbat prea repede.M-am gândit că ar fi mai bine ca toate amintirile să rămână la tine, ţi-am înapoiat pandantivul.

Rămăsese nemişcat, timp de câteva clipe, apoi făcu hârtia ghemotoc şi o aruncă în perete.O voce îi ţinea de urât în timp ce se holba la cerul plin de nori ce se zărea pe geam “M-a minţit! Trebuie să aflu adevărul! M-a minţit!”.După aproape o oră a pus mâna pe telefon :

- Spune-mi dacă e adevărat…

- Da, aşa s-a întâmplat.

- De ce nu mi-ai zis până acum?De ce am fost singurul care nu a ştiut?

- A fost hotărârea Elenei, nu a vrut ca tu să afli…

- Dar de ce?

- După ce v-aţi despărţit a suferit mult, te căuta peste tot, a fost disperată.Mereu mă întreba de tine, tu ai trecut repede peste, ea nu a putut.

- Trebuie să închid.

Se trânti în pat şi îşi acoperi ochii cu palmele, simţi o înţepătură în mijlocul frunţii, iar după câteva secunde durerea îi îngreună capul.

file dintr-o carte (partea a IV- a)

2011-08-28T02:00:00.000-07:00

Se ridică brusc, respiră căci toate cuvintele o sufocară, însă deodată căzu epuizată pe pat,ca moartă.El o cuprinse în braţe, o stropi cu apă rece pe faţă, după câteva clipe ea îl privea zâmbind:
- Nu te speria, mi se mai întâmplă.
- Ce accident?Spune-mi ce ai păţit?
Tremura, ochii aspri deveniseră blânzi,toate liniile drepte ale feţei i se unduiseră, avea o faţă schimonosită căreia nu îi era caracteristică tristeţea aceea profundă.
- Anul ăsta am fost la mare.Nu eram prea încântată, mă tot frământa ceva…nu-mi amintesc mare lucru, ştiu doar că într-o zi m-am gândit să mă duc mai în larg, nu ştiam să înot, dar îmi plăcea apa aşa că am înaintat până când de abia mai simţeam nisipul sub picioare.Ceva m-a tras, un curent, nu ştiu ce a fost, am început să ţip, dar cu cât ţipam mai tare apa mă adormea mai mult şi îmi tăia rasuflarea.M-a salvat un om ce înota prin apropiere, eram leşinată, suferisem un şoc .O perioadă bună nu am ştiu mare lucru despre trecutul meu, însă aveam vise care mă ghidau, îmi comunicau ceva.Te-am visat de câteva ori, am visat locul asta, totul… ştii unele vise nu au fost clare,altele simbolice, mi-a luat ceva până m-am încumetat să te caut.Oricum doctorii mi-au spus că o să fiu bine şi că treptat o să-mi amintesc totul, dar câteodată sunt confuză, foarte puţin coerentă şi ceea ce spun e vag.Nu te speria , am venit aici doar ca să înţeleg şi îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat să plec.Acum eu sunt cea care te roagă să rămâi, căci nu-mi mai este teamă de tine, de apropierea ta care mă amorţeşte exact cum făcea marea
Îi luă palmele mari cu unghii lucioase în palmele ei mici şi începu să-l mângâie ca să-i liniştească inima ce-i bătea ca un bas, pulsul ce-i făcea vena groasă de la gât să se zbată sub pielea albă, aproape translucidă.Îl privi bland,suav timp în care el îşi plecă uşor capul, învins.
-Îmi pare rău, nu am ştiut!
- Nu aveai de unde,cel puţin aşa cred.Oricum nu aveai cu ce să mă ajuţi, atunci nu recunoşteam pe nimeni, abia mai târziu mi-am amintit, erau acolo mama, restul familiei, treptat prietenii.Veneau la noi acasă tot felul de rude şi cunoştinţe şi îmi povesteau diverse evenimente, nu m-am simţit o clipă singură.Asta până când am început să am vise cu tine şi cu locul asta.Nu am spus nimănui despre asta, ceva tainic ne leagă, nu-i aşa?...
Spune-mi , acum că te-am găsit, vreau să ştiu, ce însemni tu pentru mine?Îţi simt prezenţa puternic, e precum o venă ce se zbate în trecutul meu.
- Când ne-am întâlnit prima oară ploua, nu la fel de tare ca acum,dacă îmi amintesc bine era o ploaie sacadată, de primăvară.Mă mutasem, atunci, în apropiere de locul unde stăteai , îţi aminteşti? M-ai aşteptat cu Elena, în faţa liceului, destul de mult timp, ţi-ai pierdut răbdarea repede aşa că ai rezistat şarmului meu când m-ai văzut…spuse el zâmbind.
Pleoapele acopereau pe jumătate strălucirile valurilor din ochii lui, fruntea se încreţise sub amintirile grele ce curgeau printre buzele de măceşe uscate.Ea îl asculta atent, cu gura uşor întredeschisă gata să-i respire fiecare cuvânt, pentru a-l înţelege, a-l descifra, plăpând îl atingea cu privirea.
- Ţin minte că ai mers prin ploaie tot drumul până acasă, căci sub umbrelă nu încăpeam decât eu şi Elena; adevărul e că trebuia să plăteşti pentru dezinteres.Mă enerva că nici măcar nu erai deranjată de lipsa mea de bun simţ, erai mai degrabă încântată de ploaie, te înălţai uşor pe vărfuri,apoi te lăsai pe călcâie, te jucai.Mi-am zis că eşti ciudată.Erai îmbrăcată nu tocmai pe gustul meu,parcă pregătită de înmormântare, nu erai prea frumoasă…nu te încadrai în tiparele mele, în ceea ce căutam la o fată, însă era ceva la tine ce mă făcea să te vreau.Am continuam să mergem amândoi la liceu, să ne întoarcem împreună acasă.Treptat am început să te cunosc, erau zile când te găseam superbă, dar şi zile în care erai posacă, mohorâtă ca o zi de toamnă, eram amuzat de modul în care mă dispreţuiai, măgulirea cu care primeai un compliment ieftin şi de sclipirea de felină gata să atace când îmi răspundeai tăios.Îmi plăcea modul în care străluceai, plină de contraste, erai mai mult decât o provocare, ceva din tine îmi tulbura fiinţa,mă înnebuneai.Când m-am mutat din oraş am interupt legătura timp de un an,iar când te-am regăsit erai mai coaptă,mai încărcată de senzualitate ca niciodată.
În august am plecat împreună la mare,iar între noi era acelaş joc, însă cu alte reguli.Într-o seară ne plimbam pe faleză,ceilalţi rămăseseră într-un bar, cu greu te-am convins să mergem să vedem apusul.Am căutat cel mai retras loc posibil, după nişte stânci, apa ne stropea din când în când, părul tău lucea atât de frumos la apus, apoi ochii tăi, chipul…totul..mă înnebuneai, înţelegi? Nu m-am putut abţine aşa că te-am sărutat cu toată forţa, se pare, căci era să te sufoc, însă asta nu mi-a potolit pofta, te-am sărutat iar şi iar…
Genele ei îi mângâiau obrazul, amorţiseră înveninaţi unul de respiraţia celuilalt, trupurile vibrau sub atingeri catifelate, iar noaptea fu alungată de un oftat.

În grabă ( dintr-un jurnal)

2011-08-23T01:47:00.000-07:00

În ultimul timp am fost sufocată de tot felul de gânduri şi stări, am nevoie de spaţiu să scriu, sunt încercănată de frământări şi obosită de monotonie.Aş vrea să dorm suficient de mult încât să nu simt ce se petrece în jurul meu, apoi să mă trezesc în miez de toamnă când natura dispare şi eu să ţin locul frunzelor verzi, a florilor înmiresmate,a nopţilor înstelate, să am mişcările line precum adierea vântului,iar părul să-mi zburde precum razele soarelui în atmosfera plăpândă.Să mă îndepărtez de tot locul asta ca un cavou îngropat în linişte,deranjat doar de nepăsarea furnicilor ce cotrobăie, de feţele întoarse ale creatorilor,de lipsa lor de interes pentru un om chinui de gânduri,măcinat de idei.Până la urmă aşa a fost tot timpul, prezenţa lor- absenţa lor, nimicuri…să închei.

Mergeam ieri pe stradă, n-am mai suportat să am aripile desfăcute şi să nu pot să zbor, şi am simţit miros de mare, nu m-am săturat de ea, asta pentru că nu am simţit-o încă…m-am amăgit.Acum nu ştiu de ce mi-a venit pe buze un gând de moarte, asta a simţit, poate, şi bunicul când l-au găsit atârnând de o creangă cu ştreangul cravată la gât.Lui i-au şters sărutul morţii de pe buze, l-au găsit la timp, acum stă îndopat de pastille toată ziua şi înjură, cred că blesteamă viaţa pentru ceea ce a ajuns…dar eu?Eu ce pot face? Viaţa mea e un film prost…e ceva greşit în mine! Nefiresc,poate? Ce cotloane din dulapul cu amintiri îmi întunecă viaţa şi nu mă lasă să respir?!Ce creangă a făcut trosc! şi m-a speriat atât de tare încât mi-e frică de ceea ce sunt? “Unde e lumina?” mă întreb în fiecare zi, cred că asta e ultima urmă de speranţă pe care o produce sufletul meu.Cine a zis că trebuie sa fii bolnav incurabil, să fii trist sau să fii sărac sau câte şi mai câte…nu! Poţi să fii sănătos,să nu ai nicio grijă, dar să fie ceva în tine care să te îmbolnăvească fără boală, să te sărăcească fără să-ţi ia…conştiinţa,gândul ce lucruri grandioase care pot distruge, pot dărâma şi cel mai trainic om.Dacă ele sunt constante ale vieţii, atunci îmi scot pălăria în faţa ei “Ai câştigat netrebnico, ai câştigat!”

file dintr-o carte (partea a III- a)

2011-08-22T06:10:00.000-07:00

Acum îşi dădu seama,văzându-l în prag,afară, el era băiatul din visul pe care îl avusese noaptea trecută, cel la care se gândise de dimineaţă când fuma pe pervaz.

- Îmi pare rău,nu ar fi trebuit să vin aici…îl privea cu ochii trişti şi plini de lacrimi în timp ce urcau în cameră.

- Aşteaptă puţin, o să aduc nişte prosoape uscate.

Era o cameră mică : un pat îngust lipit de perete,o chiuvetă pe post de etajeră,un şifonier vechi,masiv,un birou şi aproape de pat o măsuţă pe care se afla o scrumieră.Era întuneric căci geamul părea de fapt un mic tablou pe perete asa că atunci când se înapoie în cameră aprinse lumina.

- Poftim, să te ştergi!Plouă cam tare şi nu cred că o să se oprească prea curând. O privea iar încurcat ca un copil deşi trăsăturile drepte,tăioase , caninii ascuţiţi ce se iveau de câte ori zâmbea îl făceau să pară viclean,sigur pe el,răutăcios şi dur.

- Să caut nişte haine să-ţi dau să te schimbi.

Stătea pe o margine a patului şi îi privea spatele lat ce acoperea deschizătura şifonierului, mâna ei se plimbase pe acei omoplaţi voluminoşi ca două aripi strânse, simţise şarpele cu noduri de pe mijlocul spatelui.

- Uite! Încearcă pantalonii aştia albi şi tricoul albastru… mă tem că o să-ţi fie destul de largi hainele, dar e tot ce am, iar dacă îţi este frig să iei hanoracul meu.Mă duc să fac nişte ciocolată caldă până te schimbi.

Dădu din cap în semn de înţelegere şi îşi fixă privirea într-un punct pe podea până ce el ieşi din cameră şi rămăsese ceva vreme aşa pentru că se oprise în prag parcă vrând să mai adauge ceva,apoi trase uşa după el, fără să a o închide de tot.

Privea hainele uimită,le mai văzuse într-un magazine,dar nu îşi mai amintea unde şi când,ştia doar că îi plăcuseră, deşi nu înţelegea de ce manechinul care le purta era o fată.Îşi dădu jos jacheta din piele, se descălţă,apoi îşi scoase cu grijă cămaşa cu imprimeu de leopard ce i se lipise de trupul strâns la mijloc de un corset imaginar.Lenjeria neagră îi scotea în evidenţă rotunjimea umerilor uşor bronzaţi, a coapselor pline pe care le ştergea uşor cu un prosop albastru.Din spatele uşii se auzi un zgomot,îi simţise prezenţa, ochii aceia oaze în mijlocul iernii ruseşti de pe faţa lui, o priveau îndureraţi.Hainele îi erau foarte largi, împrumutase cureaua de la blugi pentru a-şi fixa pantalonii care tot cădeau.

- Nu e amuzant…răspunse ea râsului ce se auzea după hol.

Acum simţise mirosul de ciocolată caldă,dulceag,moale, aburii o învăluiau precum un pulover pufos şi îi relaxau muşchii, alungau frigul ce îi stăpânea oasele.Între timp şi părul i se mai uscase, iar hainele acelea largi şi mari completau imaginea de copil naufragiat.

Îi întinse cana fierbinte cu grijă, apoi îşi aprinse o ţigară.

- Aş putea să iau şi eu una?

- Nu te-ai lăsat?

- Se pare că nu.

“ Nu te-ai lăsat?” întrebarea se tot repeat în capul ei, cuvintele se loveau de craniu şi se auzeau din nou sacadat, cu intensităţi diferite…De ce nu a întrebat-o pur şi simplu “Fumezi?”, de ce “ Nu te-ai lăsat?”, de unde ştia el că vrea să se lase sau că a vrut ?! Fruntea i se încreţise uşor, îşi ridică ochii şi îl privi nedumerită.Unde îl întâlnise?! O tulbura ceva, simpla lui prezenţă o intimida…cine era acest băiat? De unde o cunoştea?

- Ai păţit ceva? Eşti tăcută.

- Nimic…

Deodată râse zgomotos dezvelindu-şi caninii, subţiindu-şi buzele trandafirii:

- Atunci cu siguranţă ai ceva…draga mea ştii bine că răspunsul asta mă chinuie, poate nu am o memorie excelentă,dar “nimic-ul” tău mi-l amintesc foarte bine.Îşi aţinti ochii spre ea şi îi zâmbi cu nostalgie.

- Când înainte?

- A! da …era să uit…ironia ta, ţi-am zis că eşti o fată ciudată.Vii la mine, îmi baţi la uşă după atâta timp,pleci fără să-mi spui ceva, iar acum te preface că nu îţi aminteşti de mine…Mă amuzi, eşti diferită, încurcată ca un mister, ca o enigmă, pe lângă faptul că de când nu ne-am mai văzut te-ai făcut şi mai frumoasă şi o atinse uşor pe obraz. Fiecare celulă îi vibra, pupilele i se dilatară,iar respiraţia îi deveni greoaie, ochii însă îl priveau întrebător, la un moment dat când faţa lui era suficient de aproape ca buzele lor să tremure una în îmbrăţişarea celeilalte ea izbucnii:

- Cine eşti?Nu-mi amintesc de tine…atunci izvorârâ lacrimi din colţurile lăsate ale ochilor.

- Ce ai ? o cuprinse cu ambele mâini şi o zgudui speriat. Ce-i cu tine? Ai păţit ceva?

- Nu ştiu cine eşti şi îmi este frică de tine…am venit aici doar pentru că te-am visat, am visat acest loc…nu ştiu, îmi pare rău nu-mi pot aminti mare lucru din trecutul meu…de la accident totul s-a schimbat.Îmi pare rău o să mă schimb şi am să plec.

Se ridică brusc, respiră căci toate cuvintele o sufocară, însă deodată căzu epuizată pe pat ca moartă...

file dintr-o carte (partea a II- a)

2011-08-20T08:57:00.000-07:00

Soarele era acoperit de nori, iar pe pervazul ferestrei se putea zări o fată cu părul arămiu strâns într-un coc pe mijlocul capului,îmbrăcată cu o cămaşă kaki pe care se evidenţiau carouri verde mentă.Coloana şi piciorul stâng formau un unghi drept,iar capul se rezema pe mâinile ce încercau să îşi menţină echilibrul pe piciorul îndoit din genunchi.Când fuma îşi ridica uşor capul, gâtul i se alungea de parcă ar fi încercat să privească peste un gard, iar mâinile se balansau pe lângă corp.Irisul cafeniu se zărea cu greu printre genele dese, nasul era precum o săgeată, iar buzele întredeschise dezvăluiau nişte dinţi albi şi strălucitori precum perlele.Deodată îşi dădu seama că e târziu, ar fi trebuit să plece de ceva vreme, avea să piardă primul curs.Coborî din pat, apoi făcu un duş, se îmbrăcă în grabă şi ieşi din cameră.

Unde să se ducă?

Îşi aminti că visase odată un drum, nişte străzi întortocheate care îl formau şi pe care ea le cunoştea, dar nu a putut să dezlege în totalitate misterul, nu ştia împrejurarea care a făcut-o să străbată acel drum.Mintea îi lucra precum o hartă pe care erau trasate străzile şi cu un X locul unde trebuia să ajungă ,dar oraşul era mare, unde avea să găsească ce căuta?Se concentră şi pătrunse în vis : era o pădure ce o ameţea cu mireasma frunzelor legănate de vânt.Copacii păreau toţi plecaţi spre un punct în mijlocul pădurii,un punct acoperit,protejat de bolta crengilor.Din acel loc se auzea un sunet lin ce-i umplu întreaga fiinţă cu linişte,simfonia provenea de la o apă cristalină.Îşi scutură capul şi părăsi pădurea.Tot ce trebuia să facă era să găsească sursa râului,dar unde să caute într-un oraş plin cu blocuri şi maşini?! unde avea să găsească pădurea,dar mai ales izvorul?Acest ultim cuvânt a făcut-o să tresară…luă metroul.

Începuse să picure când traversa podul de pe Dâmboviţa, suprafaţa apei părea o sită luminată ici şi colo de razele soarelui blând de toamnă.Uşor,însă,norii înaintau şi acopereau oaza de lumină, în mijlocul zilei se lăsase întunericul,acum picăturile cu străluciri de plumb loveau şi mai tare.

Găsise locul de unde trebuia să pornească,unde apăreau primii paşi pe hartă.Drumul era întortocheat,însă picioarele ei mai străbătuseră acel asfalt înecat în ploaie.În faţa a două porţi mari din fier se opri.Privind fix într-un punct pe clanţa masivă din fier…se pierdu printre vise: un cal negru in coama căruia se pierdea vântul îşi odihnea capul pe iarba crudă din faţa unui castel.Pereţii albi,strălucitori pe care se jucau razele soarelui dispărură din mintea ei şi fuseseră înlocuiţi de ziduri groase,umede şi reci din piatră.Nu intrase în curtea unui castel,dar părea că a lăsat în urmă şi oraşul, pătrunsese într-o lume nouă: o curte veche cu trei case mari,geamuri zgâite,uşi bătrâneşti cu vopseaua cojită.Casa din mijloc era asemănătoare cu un bloc cu patru etaje,în lateralul uşii era o boltă de viţă-de-vie cu frunzele stacojii şi cu struguri stafidiţi.Apăsă pe clanţă,iar uşa se deschise cu un scârţâit uşor ce sperie din somn o pisică pestriţă şi urâtă.Urcă scările precum făcuse într-un vis de acum trei săptămâni,când a fost nevoită să urce mii de trepte,şerpuite,acoperite cu muşchi verde pe la colţuri,păreau interminabile,iar ea era epuizată.Când simţea că o să o lase toate puterile văzu la capătul scărilor o uşă prin gaura cheii ieşeau razele soarelui aşezate acolo precum florile într-un buchet.Se trezi în faţa acelei uşi şi ciocăni.Pumnii ei mici şi albi zguduiau lemnul şi trezeau la viaţă atmosfera liniştită din spatele acestuia.Se auzi un clic şi atunci loviturile încetară.Din spatele uşii apăru un băiat cu părul negru,ţepos având maxilarele proeminente învelite într-o piele albă proaspăt rasă.După uşa din vis se ivise soarele,acum mintea ei scotocea prin sertarele cu amintiri chipul acestui băiat a carui ochi senini şi limpezi o priveau miraţi

- Ce faci aici? Curiozitatea îii făcea buzele să tremure,iar sprânceana stângă se arcui sceptic.

Ea îşi lăsă privirea în jos, ruşinată de îndrăzneala cu care acţionase, trezindu-se la uşa unui necunoscut, doar pentru că avea atâta încredere în visele ei, în dorinţa de a redescoperi vechile amintiri.Se întoarse pe călcâie grăbită şi începu să coboare scările.Afară de abia puteai zări ceva prin perdeaua de ploaie, dar se gândea că trebuie să plece de acolo cât mai repede.Când ajunsese în mijlocul curţii un glas o chemă înapoi:

- Nu pleca!Vino!

file dintr-o carte (partea I)

2011-08-18T11:56:00.000-07:00

Aseară l-a visat…

Erau în tren…

Se uitau la câteva fotografii vechi cu ei doi…

Vagonul arăta mai mult ca o cameră căci ea stătea cu capul atârnat în jos şi cu picioarele agăţate pe perete lăsând părul paravan peste canapeaua confortabilă din piele maro.El o privea amuzat şi îi arăta fiecare poză,secvenţă după secvenţă filmul se derula.Atmosfera ce îi învăluia nu vibra sub jocuri de zâmbete,dragoste şi bucurie,ci mai degrabă se pierdeau sub perdeaua de nostalgie,erau doi vechi prieteni ce-şi aminteau clipele de ieri,îşi întorceau privirea spre ceea ce a fost. Asta până când ea a îndrăznit să spulbere liniştea cu o mângâiere,degetul ei fin a alunecat pe obrazul lui,apoi a coborât pe braţ cu un mic foşnet,cu o tresărire,parcă îi cuprinsese frigul.Atunci s-a trezit tulburată din vis,s-a urcat pe pervaz,şi-a aprins o ţigară şi a aşteptat să i se limpezească gândurile.

Cine era acest băiat?

Îşi scutură uşor capul pentru a îndepărta imaginea lui apoi îşi aminti că în ebraică numele ei este Levana.Cât de fericită a fost când a aflat una ca asta, căci numele Eva era inclus în această traducere.Nu ştia de ce,dar mereu s-a simţit legată de numele Eva,de povestea din spatele acestei femei,de unicitatea ei.O avea pe Eva în ea,pe lângă “n-uri” şi “l-uri” prin venele ei curgea EVA.Această adunare simpla de vocale şi consoane îi defineau personalitatea: era o fată cam şubredă,trăia şi respira prin cei din jurul ei,de o sensibilitate incredibilă şi o urmă de senzualitate ascunsă în ochii mari şi copilăros.Credea în valori ,sentimente şi principii,pe cele din urmă le încălca cu desăvârşire,parcă viaţa îi spunea “trăieşte, nu-ţi creea reguli, de asta mă ocup eu!”.În ceea ce priveşte valorile ţinea la ele,dar nu era sigură ca le înţelege pe deplin,era mai mult o formalitate,un ritm în care fusese crescută.Sentimentele,însă, îi dădeau bătaie de cap,vroia să simtă,să trăiască,să atingă tot timpul acel vârf,acel moment de maximă încântare,suspansul că se află pe marginea unei prăpăstii şi fiecare pas e un pericol…nimic,doar iluzii şi vise şi gânduri.

Se întreba dacă în douăzeci de ani de viaţă trăise sau simţise cu adevărat ceva.

Îşi lăsase privirea în jos de parcă golul în care privea era de fapt trecutul ei,căuta ceva,o amintire,un gând,o stare.Zâmbind îşi aminti de entuziasmul nebun ce o sufocă,de credinţa ei nestrâmutată că ceea ce îşi propune se va realize,de avântul ce o cuprindea când îi plăcea un lucru.

Era umană!

Se linişti…apoi o maşină roşie îi atrase atenţia,uitase de teamă,de frică,de disperare,deci simţise şi ea,trăise.

Îşi reaminti de el,de vis,iar în gură simţi un gust amar…căută pachetul cu ţigări şi îşi mai aprinse una.Vedea în faţa ei o listă cu nevoi,la o citire mai atentă îşi dădu seama că sunt nevoile ei.În fruntea listei stătea scris cu roşu “DRAGOSTE”.Îşi îndreptă privirea spre cer şi zări un avion ce tăia marea de albastru cu o panglică albă.Cineva îi spusese odată: “Când vezi un avion se gândeşte la tine.”.Trecuse mult timp de atunci,văzuse multe avioane,până la urmă pe buze îi rămânea aceeaşi întrebare: “cine?”.Mai târziu entuziasmul de a vedea un avion a fost înlocuit cu o îndoială “oare el?”,iar odată ce a crescut şi-a pierdut din farmec.Acum nici buburuzele nu-i mai spun unde are să se mărite,dar poate nu are s-o facă…mintea ei a proiectat în atât de multe feluri viitorul încât şi-ar dori câteodată să nu mai gândească.Imaginaţia a clădit atât de multe feţe pentru ziua de mâine,când adevărul e că ea aşteaptă ca fluturele din interiorul ei să îşi părăsească coconul şi să zboare.

Momentan întreaga ei fiinţă se compune dintr-o naivitate exagerată,o maturitate timpurie şi o teamă care o sfâşie,toate astea dau personalităţii un aer vechi,uzat,ruginit ce contrastează cu vârsta pe care corpul o poartă cu mândrie,cu rotunzimea ochilor,cu arcuirea genelor şi freamătul buzelor.

Sentinţa mi-a scris-o timpul

2011-07-31T07:32:00.000-07:00

Am tras ultima linie .Nu!nu are rost să le număr pe toate.După atâta timp pereţii par a fii din piatră, mă aflu în interiorul unei peşteri pe o insulă pustie…astă e adevărul…de 25 de ani trăiesc liniştit în peştera mea.Mi-a fost greu la început până m-am obişnuit, mâncarea sărăcăcioasă, apa puţină, multe fiare şi câteodată miros oribil, hoit , miros de sânge uscat.Cu timpul toate mi-au intrat pe sub piele,imi circulau prin vene,făceau parte din întregul meu.Retina se obişnuise cu lumina obscură ce intra printre gratiile de fier,dar şi cu întunericul ce începea prea devreme.

Azi pe la prânz citeam liniştit când au venit să mă anunţe că mâine mă eliberez şi trebuie
să-mi părăsesc peştera…eu nu vreau asta!Dincolo de lumea mea nu e nimic pentru mine căci timpul meu s-a scurs aici între aceşti patru pereţi de piatră.Aici timpul e un lichid vâscos ce se scurge din tavan,cu fiecare picătură mai trece o zi.Acolo,afară,nu mai recunosc timpul şi probabil nici el pe mine,căci a uitat că exist şi am uitat că există sub o altă formă decât cea pe care peştera mi-a
arătat-o.Am să mă sufoc înghiţind clipele de acolo.

Când mi-au adus mâncarea mi-au pus pe tavă un bileţel , “Mâine o să fii liber!”, şi mi-au zâmbit.Gardienii care zâmbesc sunt hidoşi.Ei nu ştiu ce înseamnă libertatea pentru mine.Eu, în peştera mea, în timpul în care mă scald, sunt liber.Eu sunt mai liber ca ei.Pe mine timpul nu mă încătuşează aşa cum face cu ei…pot zbura în voie,pe când ei sunt robiţi de timp şi de destin.Eu nu sunt bătrân nu are cine să-mi zică asta sau să mi-o arate, însă ei văd zgârieturile timpului de fiecare dată când se uită în oglindă.Tihna vieţii mele dilată clipele, încetineşte mişcările astfel că eu cresc odată cu timpul meu.Afară,unde trăiesc ei, e haos, e grabă, oamenii pornesc pe drumul dintre viaţă şi moarte înaintea timpului, ajung la final înainte ca nisipul să se termine din clepsidră.

Nu vreau să plec din peştera mea.Afară aş muri căci acolo nu mai e nimic pentru mine,nu e nimic care să mă aştepte.Mâine, zic ei, am să fiu eliberat.Ei nu ştiu, însă, că eu am un prieten, timpul, care mă lăsă să uit.Ei nu ştiu, însă, că eu am un duşman, timpul, care nu m-a lăsat să uit.Mi-am înnodat frânghia şi am tras scaunul, am expirat timpul şi am închis ochii liniştit în peştera mea.

himera trecutului

2011-07-29T06:48:00.003-07:00

Aş vrea să mă scald în buzele-ţi parfumate,

pătate de prea mult albastru,

să mă înec în mâinile-ţi moi şi catifelate.

Dacă Pygmelion şi-a creat o Galateea

eu te-am zămislit pe tine

din cuvinte şi iluzii;

O poveste fără nume,fără cuget, fără glas!

Ţi-am umplut sufletul gol cu otravă densă

şi neagră din inima mea

astfel neatul sufletului tău

a devenit mai fără de-nceput şi fără de sfărşit.

Amorul meu te-a-ncătuşat iubite

până te-ai topit…

REALITATEA NOPŢII

2011-07-18T09:20:00.001-07:00

În vena tăiată de mii de iluzii

Se află săruturi de sânge.

Pe umărul gol,brăzdat de tăişuri

Asfinţeşte o lume.

Din buze vinete şi amare

Se scurge necontenit puroiul,

Iar visul se sfaşie-n zare

Odată ce noaptea dispare.

Geneză

2011-07-18T09:11:00.000-07:00

Cu ochii roşii de-atâtea idealuri

Cu gura zdrobită,

Cu mâinile sleite de visuri şi minuni

Şi-aşteaptă bătrânul soarta.

Moarte aşteaptă şi ea.

Bătrânul răsufla aievea,

Cu greu plămânii lui creşteau,

Iar Moartea respira mireasma

Sorbindu-i sufletul pustiu.

Dar vezi tu,Timpul,o minune,

În pumnul lui bătrânul a strivit

Şi a creat deşărtăciunea

Şi-a risipit-o pe Pământ.

Cel din urmă a folosit-o,

Ca pe-o sămânţă a sădit-o.

Şi ce să vezi?!Minune!

Au răsărit: un colţ de soare,

O lacrimă şi-o mare ,un strop de cer.

Iar la sfărşit a apărut,copil şi el,un adevăr:

Un suflet căptuşit în carne,

Un gând închis într-o celulă,

O inima şi două aripi atârnate

De-un ungher al ponositei lumi.

…despre prieteni şi uitare

2011-07-11T05:48:00.000-07:00

Pierderea timpului în grup face uitarea mai uşoară sau acoperă sentimentele ce cresc zi de zi tot mai mult; pe măsură ce le tai ele cresc şi cresc şi te înţeapă cu spinii lor, iar glumele,zâmbetele forţate clătesc retina plină de gunoaiele trecutului, de resturile de amintiri.Te găseşti la braţul unui prieten bun care te acceptă aşa cum eşti, care nu te critică şi nu se teme de tine sau nu se fereşte să-ţi zâmbească melancolic “am fost şi eu acolo şi am trecut prin asta!”Apoi prezenţa prietenului, cu faţa chinuită de un zâmbet ce stă să se ivească în ochii lui trişti şi blânzi, te intimidează şi te face să-ţi îndrepţi privirea spre geam unde marele oraş îşi întinde poalele rochiei cu blocuri şi cămine şi şosele despuiate şi te face sa spui “o să fie bine cândva!”.Te loveşti iar de cuvinte vagi ce te ameţesc precum fumul din cameră amestecat cu tăria vântului ce-şi face loc şi pătrunde nestingherit printr-o deschizătură.Ne rupem de lumile noastre cu probleme, nevoi, vise şi participăm fiecare cu câte ceva pentru a crea o atmosferă prielnică şi potrivită pentru apariţia a ceea ce aşteptăm cu toţii de mult, şi anume a fericirii.Clădim din cuvinte o barcă ce ne protejează de trecut şi ne ţine în present, între ramele zilei de azi când uităm tot ce a fost, dăm cu mătura şi băgăm mizeria sub preş.Măcar pentru câteva ore să respirăm momente ce înlocuiesc clipele de ieri.Sperăm la o viaţă mai bună,la o fericire mai accentuată şi la dispariţia dezamăgirii, dar te loveşti iar de priveliştea ce se zăreşte pe fereastră, plămânii îţi sunt invadaţi din nou de amestecul de fum şi aer rece,somnul şi moleşeala te doboară…te aşezi zdruncinat pe un pat,crezând…nu mai crezi nimic,căci trecutul te înghite din nou într-un căscat.

Amorţire în miez de vară

2011-07-07T09:59:00.001-07:00

Îmi place când e frig, deschid fereastra şi îmi îngheaţă gândurile, dar mai ales speranţele, acest lucru face mai accesibilă realitatea. Frigul înlatură bruma de vise aşternută pe pleoape încă din timpul nopţii şi mă trezeşte brusc la realitate.De aceea cu cât e mai frig cu atât e mai bine.De mult nu am mai avut un moment de luciditate, aşa că după ce a plouat zdravăn am dat perdeaua la o parte şi am lăsat aerul rece să intre şi să-mi inunde plămânii îmbâcsiţi de amintiri.Primul contact cu vremea m-a cutremurat,mi-au apărut pistrui pe tot corpul,firele de păr strigau “Ne-e frig!!!” . Nu conta, respiram viata şi lăsam în urmă trecutul sau îl strecuram printr-o sită realistă,cerneam speranţele,visele şi păstram faptele,care,nu ştiu de ce, îmi lasau o urma de lumina pe obraz şi sclipiri în ochi.Niciodată realitatea nu a arătat mai gri decât acum, căci mă simţeam mai singură şi mai fără scop ca nicicând…Mă sperii…Închid fereastra…Tăcere. Mă inunda căldura

şi-mi spune “dacă”, “poate”. O mincina! Un mod prin care readuc trecutul şi-l transform în viitor. Aş deschide fereastra,dar mi-e bine în minciună,imi place când există o bariera între mine şi realitate.Lumina îmi bate în geam şi-mi zice “Deschide!”, însă căldura din cameră m-a încatuşat, un vis mi-a închis uşor pleoapele iar apoi cu gândul la tine am oftat.