close up insanity

Visul 52: Abatorul

2012-01-31T23:49:00.001+02:00

Cei doi ochi mă privesc. De minute bune, sunt neclintiți. Nu le pot anticipa următoarea mișcare, nici măcar nu știu dacă mai sunt capabili de așa ceva. Întunericul mă înconjoară din toate părțile, profitând de absența nemotivată a luminii. Peretele de care îmi sprijin spatele e rece ca gheața. Mă pătrunde frigul. Mă chircesc cât pot de mult, într-o încercare naivă de a mă încălzi. Temperatura camerei scade cu fiecare minut, apropiindu-se, cu pași mari, de abisul negativ al frigului. Nu mai pot sta într-un singur loc. Trebuie să mă ridic, să umblu și să caut o ieșire. Altfel, voi pieri în înghețare, atunci când sângele va înceta să mai curgă prin vene. Mă mișc cu greu. Zgribulit și trist, îmi târăsc pașii de-a lungului peretelui mort. Niciun sunet de nicăieri. Strig cu toată forța plămânilor, dar ecoul îmi copiază glasul, repetând din ce în ce mai slab disperarea mea. Deodată, ceva îmi oprește pașii. O masă gelatinoasă și udă apare de nicăieri și mă face să mă cutremur de spaimă. Chiar dacă nu o văd, o simt cum se bălăngăne în aerul mort, precum o pendulă din carne. Din păcate, frigul adoarme și mirosurile, așa că, nu mă pot folosi de nări, pentru a încerca să aflu unde sunt. Mă hotărăsc să pornesc din nou la drum, de data asta cu mâinile întinse în față. Privesc în urmă. Cei doi ochi continuă să fie singurele stele pe cerul negru ce mă înconjoară. Nu-mi dau seama cum de licăresc în acest ocean de întuneric. Poate că și-au făcut provizii de lumină pe timpul zilei, iar acum se folosesc de ele pentru a învinge moartea. Nu știu. Nici nu mă interesează. Tot ce vreau e să ies mai repede de aici, înainte ca frigul să-mi pătrundă până în suflet. Mă lovesc de un alt corp gelatinos, apoi de un perete. Se pare că am ajuns la celălalt capăt al încăperii. Măcar acum știu cât de cât care e mărimea acestei camere. Aud voci. Par din ce în ce mai puternice, dar nu știu dacă nu cumva nu e totul în imaginația mea. Temperatura aproape inumană mă face să mă îndoiesc de propriile gânduri. Să fie acesta sfârșitul coșmarului meu? O ușă se deschide. Lumina pătrunde în cascadă, gonind instantaneu și ultima fărâmă de întuneric. Mă așez în genunchi și îi mulțumesc Lui Dumnezeu. Deschid ochii din rugăciunea murmurată printre buze și mă uit în jurul meu. Din tavan, stăteau agățate zeci de cadavre de porc. Cei doi bărbați se uitau mirați la mine. Fusesem închis în sala frigorifică a unui abator. M-am trezit din vis înghețat de frig. Afară viscolea, iar geamul camerei mele era larg deschis, lăsând zăpada și frigul să pătrundă înăuntru.

Un fel de palindrom

2012-01-26T17:35:00.001+02:00

Iarba crește din paharul cu pixuri. Vaca însetată scormonește prin sertare. O valiză se urcă singură în tren. Telefonul sună din adâncul căzii. Un pelican se dezbracă, mai întâi de pantaloni, apoi de secrete. Bunica stoarce coșurile de pe chipul miresei din copac. Marea se îneacă la malul oceanului. Ploile istoriei se reunesc între paranteze. Chimia romanțelor se plictisește pe aeroport. Anglia se scufundă în Atlantic ca să ude peștii. Acoperișul câmpului adună prunele. Copilăria alunecă pe toboganul viselor din crâng. Crângul viselor din tobogan alunecă în copilărie. Prunele adună câmpul de pe acoperiș. Peștii uzi din Atlantic scufundă Anglia. Aeroportul plictisește romanțele chimiei. Parantezele reunesc istoria ploii. Oceanul malului îneacă marea. Copacul miresei de pe chipul coșurilor stoarse de bunica. Secretele de apoi ale pantalonilor, mai întâi dezbracă pelicanul. Cada adâncă sună la telefon. Trenul singur se urcă în valiză. Sertarele scormonesc, însetate, vaca. Pixurile din pahar cresc în iarbă.

Scrisoare de dragoste #4

2012-01-14T12:11:00.000+02:00

Îmi înmoi peniţa în călimara cu dragoste şi-ţi scriu aceste rânduri. Ce să mai facă inima mea ca să cuprindă toată iubirea ce ţi-o port? Să se lăbărţeze cât oceanul, să se umfle cât soarele, să se adâncească până la podeaua universului? Nu, tot n-ar fi de-ajuns. Mai bine nu mai încerc să măsor iubirea. E zadarnic. Menirea ei e să te îmbrăţişeze cu o permanenţă care să nu-ţi permită vreodată să mai respiri răutatea din lume. Vreau să te ţin cuibărită la pieptul meu, să te încălzesc cu bătăile inimii mele lovindu-se de pieptul tău, în timp ce buzele ni se suprapun precum o stivă moale proptită între nasuri şi bărbi. În lume nu există sunete mai frumoase decât râsul tău, vocea ta răsună din visul unui curcubeu, iar şoaptele tale imperceptibile îmi mângâie sufletul înainte să mă cufund în somn. Îmi place când îţi arcuieşti gâtul fin de sub plapumă, aşternându-ţi buzele în formă de inimă peste obrazul meu şifonat. În acel moment începe visul meu cel mai frumos. Simt cum mi se goleşte trupul pentru a se umple cu iubirea ta nocturnă. Adormi la pieptul meu, iar obrazul tău cald îmi înveleşte inima.

Visul 51: O căruţă

2011-11-18T20:23:00.001+02:00

Soarele amar îşi destăinuie lumina peste câmp. O căruţă sărăcăcioasă se luptă cu razele şi înaintează cu greu prin noroiul proaspăt. Cobor privirea spre busolă. Are două ace. Unul arată nord, iar celălalt sud. Mă miră un pic acest lucru. Îmi şterg lacrimile şi mă urc în căruţă. Valurile se izbesc de marginile drumului. În depărtare, câţiva surferi călăresc marea ondulată. Dispar însă, precum nişte himere. Podul născut peste drum se ridică la cer și se transformă în curcubeu. Pe culorile sale vii alunecă picături de ceață. Acestea nasc alte și alte picături, învăluind atmosfera într-o negură, pe cât de misterioasă, pe atât de plăcută. Nu se aude nimic, dar și dacă vreun sunet ar încerca strige, ar fi înăbușit imediat de liniştea de sub plapuma ceţii. Cobor din căruţă. Această îşi continuă nestingherită călătoria pe drumul pustiu. Cine ştie unde va ajunge? Poate va înconjura pământul şi, la întoarcere, mă va găsi în acelaşi loc, stând pe marginea şanţului şi aşteptând ca anii să treacă peste mine. Poate că va trece prin dreptul meu de zece, douăzeci, treizeci de ori, până când părul de la tâmple se va transforma în două peninsule albe, avansând apoi în tot capul, precum o eră glaciară a bătrâneţii, venită peste creştetul meu. Până când barba, albă şi îngrijită doar de vânt, se va apropia de pământ, ca o cascadă de zăpadă filmată cu încetinitorul. Macii au început să răsară pe câmp. Busola mea o ia razna. O scap din mână. Începe să se zbată pe pământul ce s-a uscat neaşteptat de repede. Din norul de praf creat de nebunia ei se naşte un fluture. El se aşază pe genunchiul meu, în singurul loc prin care mi se vede pielea, acolo unde pantalonul meu albastru, din nu ştiu ce motiv, e zdrenţuit. Se uită la mine cu nişte ochi trişti. Neaşteptat de trişti, pentru un fluture. Mă întristez şi eu. Nu concepeam că un fluture ar putea fi altfel decât cu gura până la urechi. Când îi vezi cum zboară, n-ai zice că simt altceva, decât fericirea supremă. Mă gândeam că atât le-a dat lor Dumnezeu: zborul şi fericirea supremă. Dar, m-am înşelat. Nu poate vorbi, dar citesc în ochii lui traşi în jos de la margini, toate întrebările pe care ar vrea să mi le pună. Nici eu nu-i spun nimic, dar sunt convins că şi el poate citi în ochii mei răspunsurile la fiecare din întrebările lui. Comunicarea, până la urmă, nu se limitează doar la cuvinte. Doi îndrăgostiţi care se privesc în ochi, îşi spun mai multe decât o mie de romane. Îşi ia zborul. Aripile lui, îngreunate de ceaţă, nu-i mai permit zborul haotic şi plin de libertate cu care era obişnuit. Poate că nu e ceaţa de vină, poate că e tristeţea cea care i-a decolorat zborul. Căruţa vine din nou spre mine. Îmi mângâi barba. E destul de stufoasă. A mai trecut un an. Un ţăran îmbrăcat sărăcăcios mână hăţurile aproape dezintegrate. Mă întind în spatele lui şi închid ochii.

noapte bună, iubito

2011-10-27T01:39:00.003+03:00

noapte bună, iubito
genele-ţi zvâcnesc firave
mă scald în respiraţia ta
alerg din vis în vis să te găsesc şi să te cuprind
spune-mi te rog
care e visul pe care-l înfrumuseţezi?

o şoaptă molatecă
se culcă între buzele tale
ca s-o ascult sunt nevoit să te sărut
abia acum te văd, bucuria mea
când buzele noastre se privesc ochi în ochi

o armată întreagă s-ar cuminţi
la vederea chipului tău cuprins de somnul zâmbitor
ar îngropa armele de ruşine
ar umple tranşeele cu iertare

a lăcrimat un ochi de-ai tăi
şi m-am uns cu sare dulce
adormirea ta sfântă
e cutremurată doar de linişte

la pântecul tău pun urechea
şi îţi ascult perfecţiunea

recital de iubire

2011-10-17T19:21:00.000+03:00

în vals ne cuprindem iubito
şi ne-nvârtim până la stelele ce-mbracă cerul
în rochia ta albă
se reflectă minunatele priviri ale lunii

mai frumoasă eşti
şi decât sublimul cânt al orchestrei de pe ramuri
şi mai lină în clipirea genelor
decât clipirea soarelui acoperit din când în când de nori

în creştetele dealurilor ninse
stând cuibăriţi la piepturi calde
zăpada se aşterne
iar noi ne construim doar din priviri

inima ta îmi recită dragostea
şi mâinile-ţi sunt cuib de rugăciune din ramurile degetelor
o mângâiere-ţi desenează inima pe chip
şi te iubesc aşa cum doina îşi iubeşte lacrimile

sufletul unei cascade

2011-10-14T02:32:00.000+03:00

în sufletul zbuciumat al unei cascade
alunec pe o piatră şi mă rostogolesc în neştire
picături reci şi lucioase
mă acompaniază până la intrarea în abis

totul e lent
o greutate inumană îmi încetineşte mâinile
picioarele
ochii ce se topesc
greierii ce cântă înecaţi

notele ies înăbuşite peste câmpie
şi se aleargă surde şi haotice
până când leagănul unui copil
le răpeşte cu o scârţâitură

mai pot să mă ridic?
mai am putere să respir?

câinii batjocoresc marea
dar valurile sunt iertătoare
şi se târăsc spre mal cu înghiţitura lor foşnitoare

orbecăi şi mă scutur de neputinţă
şi tot ce rămâne este viaţa

Ajutați-o pe Alexandra, micuţa poloneză

2011-10-11T17:47:00.007+03:00

Alexandra Aron a renăscut de fiecare dată din propria cenuşă, precum poporul polonez, care îi este atât de drag. Mai are, însă, un hop de trecut pentru a închide cercul suferințelor și a reveni la normal. Un hop de 10.000 de euro.

Alexandra m-a marcat încă din primul moment în care am întâlnit-o. E șatenă, cu părul cârlionțat și este de o frumusețe cum rar ți-e dat să vezi. E micuță, iar aspectul ei firav nu-ți permite să o atingi nici măcar cu o floare. La 1,60 și 40 de kilograme, nici n-ar avea cum să pară altfel. Însă cei care nu o cunosc nu știu că sub priveliștea fragilă a corpului și gingășia chipului se ascunde o luptătoare, o mică gladiatoare, care a privit moartea în ochi și a doborât-o. Nu o dată, nu de două ori, ci de patru ori.

Alexandra, o tânără ca oricare alta din ziua de azi, își trăia viața cu optimism, bucurându-se de libertatea vieţii de studenţie. Era înscrisă în anul doi la secția de polonă-engleză, din cadrul Facultății de Limbi Străine, când nenorocirea a lovit, ca întotdeauna, pe neașteptate. O zi frumoasă pe pârtia înzăpezită, o căzătură aparent neînsemnată, o durere neașteptată la cap, apoi dureri din ce în ce mai mari, întinse pe durata a două săptămâni, în urma cărora Alexandra a ajuns la spital. „Țin minte că în primul moment după căzătură mă întrebam de ce mă doare capul, deși căzusem în șezut“, își amintește Alexandra. Șocul acelei căzături a fost cel care a dus la descoperirea tumorii ucigașe, de mărimea unei portocale, care-i creștea pe creier. Pentru unii, poate părea o întâmplare norocoasă, o mână întinsă de hazard, dar, cum nimic în viață nu este întâmplător, Alexandra a perceput acest incident ca pe un semn divin. „Dacă Dumnezeu vroia să mă ia, nu mă mai trântea atunci pe pârtie și tumoarea rămânea nedescoperită. Acum, mă gândesc că, fără acea întâmplare, astăzi poate că nu mai eram în viață“, povestește Alexandra.

Patru victorii în faţa morţii

La 20 de ani, te crezi invincibil şi toată lumea e la picioarele tale, aşa că vestea unei tumori pe creier poate părea ceva ireal, un coşmar din care ai da orice ca să te trezeşti. „În asemenea momente, realizezi cât de mic şi de fragil eşti, începi să-ţi reevaluezi viaţa şi să-ţi dai seama de ceea ce este cu adevărat important“, spune Alexandra. Prima operaţie pe creier a suferit-o la Spitalul Universitar din Bucureşti. După ceva mai mult de o săptămână, un edem cerebral a început să-i dea dureri groaznice, iar doctorii au hotărât că este necesară o nouă intervenţie chirurgicală. Din păcate, această a doua operaţie a lăsat-o pe Alexandra cu o paralizie pe partea stângă a corpului. Coşmarul ei nu s-a încheiat, însă, aici, pentru că, după numai două săptămâni, cancerul a recidivat, fiind nevoie de o a treia operaţie. „Medicii din România mi-au spus că nu mai are şanse, că în cel mult un an se va stinge“, povesteşte Veronica Aron, mama Alexandrei. Însă micuţa poloneză trebuia să continue lupta pentru viaţă, aşa că nici ea şi nici părinţii ei nu aveau de gând să renunţe.

Medicii din Turcia i-au salvat viaţa

Cel mai recent episod al seriei interminabile de operaţii s-a consumat în Turcia, la o clinică din Istanbul. Această ultimă intervenţie asupra creierului Alexandrei este motivul pentru care ea mai este încă în viaţă. Ce-a fost mai greu a trecut, iar Alexandra mai are de făcut un singur pas: o operaţie de reconstrucţie a craniului, la aceeaşi clinică din Turcia. Pentru asta, însă, are nevoie de încă 10.000 de euro, sumă mult prea mare pentru posibilităţile financiare ale părinţilor. Alexandra face tot ceea ce depinde de ea, înfruntând cu răbdare şedinţele lungi de fizioterapie pentru tratarea parezei spastice cu care medicii români au împovărat-o. „Tot ce îmi doresc e să fiu din nou cum eram înainte să mă îmbolnăvesc şi o să fac tot posibilul pentru asta. Toate suferinţele prin care am trecut m-au făcut să-mi dau seama că Dumnezeu are un plan cu mine, altfel nu mi-ar fi dat şansa să lupt pentru viaţa mea şi m-ar fi luat la El din primul moment“, spune Alexandra, care este o credincioasă practicantă.

Absolventă “Magna cum laude”

Într-o lume în care din ce în ce mai puţini tineri perfect sănătoşi se preocupă de învăţătură, Alexandra este un adevărat miracol şi exemplu. Deşi spectrul morţii îi atârna în fiecare zi deasupra căpşorului atât de chinuit de bisturie, ea şi-a continuat cu stoicism studiile, în ciuda tuturor barierelor coborâte enervant în calea ei de destin. Printre tratamente şi şedinţe de chimioterapie, Alexandra a continuat să meargă la facultate, iar în 2010 a reuşit performanţa de a absolvi cu lauri secţia de polonă-engleză, sfidând toate aşteptările. Nu s-a oprit aici, pentru că nu-i stă-n fire. În prezent, se pregăteşte pentru admiterea la master de la anul. „Învăţ în continuare, citesc, scriu, nu vreau să mă plafonez. Mintea trebuie ţinută mereu în priză, iar eu nu suport să stau degeaba, fără să-mi hrănesc creierul şi sufletul. Nu m-aş putea ierta, dacă n-aş face totul pentru a evolua din punct de vedere spiritual“, spune Alexandra.

A renăscut precum Polonia

Alexandra nu vorbeşte limba polonă, o cântă, aşa cum cânta în corul episcopal, înainte ca endoscopiile repetate să-i afecteze laringele. Ea reuşeşte să dea o muzicalitate aproape nespecifică unei limbi atât de greu de digerat pentru cei care o aud pentru prima oară. Alexandra poartă un respect deosebit pentru poporul polonez. Nu este ceva întâmplător că destinul ei se aseamănă atât de mult cu cel al leşilor. „Ceea ce am admirat întotdeauna la naţiunea poloneză a fost puterea fantastică de a renaşte, de multe ori din nimic. Am avut ocazia să merg în Polonia în perioada facultăţii şi abia atunci mi-am dat seama cu adevărat de ceea ce înseamnă acest popor. M-au impresionat faţadele clădirilor, reconstruite cu atâta încăpăţânare după ce războaiele le-au distrus, inventivitatea lor specifică, demonstrată de faptul că reuşesc cu atâta uşurinţă să facă dintr-o ruină, un obiectiv turistic“, spune Alexandra, în timp ce ochii mari îi trădează bucuria cu care vorbeşte despre acest subiect. Alexandra a renăscut. De patru ori. Şi va continua să renască de câte ori va fi nevoie, pentru că este o luptătoare. Iar datoria noastră este să o ajutăm. Nu degeaba, pentru că Alexandra are multe de oferit. Ea ne va răsplăti cu vârf şi îndesat pentru susţinerea noastră, chiar dacă este doar o micuţă poloneză.

(Luchian ABEL)

Cei care vor s-o ajute pe Alexandra o pot face depunând bani în conturile deschise la BRD, pe numele Aron Alexandra

Cont RON: RO43 BRDE 230S V254 7924 2300

Cont USD: RO35 BRDE 230S V254 7940 2300

Cont EUR: RO39 BRDE 230S V254 7932 2300

Dream 50: The red chicken

2011-10-04T21:59:00.001+03:00

I’m on the sidewalk. It’s hot and cold at the same time. A red chicken is staring at me from the other side. It’s not a brown chicken, like you might think, but a really red one, the reddest red your eyes could ever experience. The chicken is not alone. It’s on a leash with her master by her side. A guy who does or doesn’t have a Hitler moustache.

- Hey, why is your chicken red?, I asked.
- Oh, common dude, it’s like the fifth time today someone asks me that. No, actually, it’s the fourth time. This colourblind dude asked me why my chicken is green.
- So, why is it red?, I insisted.
- I don’t know man. I just woke up this morning and I thought: I wanna do something new today. So I painted this chicken red and put it on a leash. There’s no reason for that.
- Well, everything has a reason, dude. Maybe your subconscient is trying to tell you something.
- Like what?
- How the hell should I know? You’re the one who painted the goddamn chicken.
- Her name is Linda.
- Oh, sorry. I didn’t know your little girlfriend has a name.
- She’s not my girlfriend anymore. I mean, she’s not my girlfriend.
- Oh, ok. You should look into that, dude. I mean who decides out of nowhere to paint a chicken red and walk around with it?

I woke up from my sleep in a rather weird mood.

Scrisoare de dragoste #3

2011-09-30T23:11:00.003+03:00

Am auzit toate instrumentele din lume acordându-se la bătăile inimii tale. Am văzut toţi porumbeii albi ţinându-se de aripi şi purtându-ţi corpul de înger de-a lungul cerului albastru. Am simţit în suflet învăluirea privirii tale, a ochilor ce nu pot fi uitaţi de nimeni niciodată. Iubirile sunt catapultate din străfundurile inimii şi se unesc într-un bulgăre veşnic colorat ce pulsează în lumini fantastice, apoi se întorc în străfundurile inimii pentru a ne face mai buni, pentru a ne picta minunăţia lumii în priviri. Când vii pe alee, îţi simt paşii, chiar dacă ei sunt atât de moi, atât de imperceptibili, tocmai pentru că iubirea nu are greutate, ci adâncime. Te iubesc mai tare decât iubesc florile lumina soarelui, mai tare decât iubeşte marea sărutarea cascadei, mai tare decât iubeşte lacul mângâierea lebedei. Apari în veselia câmpiei. Soarele galben îţi alunecă prin păr, picurând pe umeri strălucire. Rochia albă şi un pic transparentă flutură în vânt, lipindu-se din când în când de părţi ale corpului, amăgindu-mă neîncetat cu frânturi din formele tale perfecte. Iarba e cea mai norocoasă, pentru că e singura care-ţi simte atingerea, tălpile goale mângâind-o fin sub imponderabilitatea trupului tău. Eşti ca un tablou umblător, pentru că toate cele ce-ţi înconjoară chipul capătă o frumuseţe picturală. Vreau să mă apropii de tine şi apoi sărutându-te, să-ţi scriu direct în inimă scrisoarea mea de dragoste.

Scrisoare de dragoste #2

2011-09-22T22:56:00.003+03:00

Eu nu mă pierd în ochii tăi, pentru că ştiu perfect drumul către suflet. Pentru că tu zâmbeşti în soare, dansează şi copacii şi păsările şi bătrânii posomorâţi de sub basmale şi paltoane de culori incerte. Tu eşti motivul veseliei naturii. Tu îmi scoţi inima din piept, o săruţi cu milioane de curcubee şi o pui la loc, fără să laşi vreo cicatrice. Tu nu mă ţii de mână, tu mă ţii de suflet. Tu nu mă săruţi, tu mă îmbrăţişezi cu buzele. Tu nu mă priveşti, tu mă imaginezi. Pe banca verzuie, cu vopseaua scorojită de săruturile ploii, stăm şi ne privim. Ni se ating mâinile. Ni se ating şi inimile. Ele împart o cămăruţă improvizată între piepturile noastre. Noi aşa ne hrănim, noi aşa supravieţuim. Amurgul roşu îţi dezmiardă chipul. Îi dă şi mai multă căldură, dacă aşa ceva mai era posibil. Acum îţi văd doar jumătatea roşie a feţei, cealaltă e învăluită în mister. Dar ştiu că şi jumătatea ascunsă a privirii tale mă urmăreşte de acolo din spatele întunericului. N-am nici cea mai mică îndoială. Părul îţi străluceşte. Soarele nu putea să te lase singură în noapte, aşa că se ajută de lună pentru a te lumina în continuare, trimiţând razele să se reflecte din rotunjimea bijuteriei nocturne. Stelele se văd atât de stinse atunci când îţi vânturi părul în văzduh. Ne tăvălim prin imprevizibilul ierbii, al pământului, al scoarţelor de copaci, al şopârlelor, al frunzelor uscate. Noroc că nu ne pasă. Noroc că suntem singuri în tot parcul. Hai să ne strigăm iubirea, într-o conversaţie plictisitoare cu ecoul.

Amintiri abstracte

2011-09-17T14:32:00.003+03:00

Pisicile negre se agaţă cu dinţii de urechi. Douăzeci şi patru de stele înconjoară luna septembrie. Printre valuri, oamenii lipiţi aştern cearşafuri alungite, încetând să mai măsoare timpul. Luna se contorsionează între degetele valurilor. Dimineaţa e uneori în formă de pisică. Un pictor se pictează pe el însuşi, sculptându-se pe el însuşi, în faţa celor trei perechi de ochi. Cerculeţe chinuite se rotunjesc din plămâni. Sclipiciul de sub gene a început să ningă. Râsul de cristal absoarbe gălăgia nunţii. Conturul plictiselii se destramă în culori. O cicatrice colorată îţi desparte mâna de aripi. O eşarfă albă brăzdează văzduhurile, fără bilet. Literele întortocheate îşi găsesc menirea pe foaia de hârtie. Sirena albastră, spălată de ruşinea ridicolului. Mingea de pe umăr se rostogoleşte printre oameni. Un vis lucios, agăţat de pixelii unei crengi. Autobuz cu motor de râsete. Un senviş sub cearşafuri, picurat din oboseala mării. Rechinul portocaliu naşte pui vii pe netezimea biroului. Profesoara se dezlipeşte de haine, pe fundalul cifrelor din ce în ce mai lungi. O mâţă egipteană evadează din închisoarea plânsetelor de copii. O femelă castor sapă gropi interminabile în buzunarele hotelului. Vârfurile degetelor unesc cu cerul creştetul Parisului. În parcul zgomotos, depănăm amintiri cu luna.

Scrisoare de dragoste #1

2011-09-03T14:49:00.008+03:00

Am pictat luna pe cer pentru tine, am picurat şi stele mici în jurul ei. Am poruncit soarelui să arunce în ea cu strălucire de pe partea cealaltă a pământului. Acum lumina se răsfrânge pe chipul tău angelic şi îi dă o aură aproape sfântă. Aş vrea să nu te mişti, aş vrea să te mai pot privi măcar pentru câteva secunde. Mi-ai luat inima şi mi-ai ascuns-o printre nori, de-aia cerul pulsează cu atâta nebunie. Mă uit în sus. Plouă torenţial acum, dar e o ploaie caldă. Natura s-a milostivit pentru frumuseţea ta şi a răsfirat pe pământ minunate picături. Te plimbi prin nisip. Vântul se plimbă şi el prin părul tău, învelindu-ţi ochiul stâng. Eşti mai misterioasă ca niciodată, cu acea şuviţă neastâmpărată care nu vrea cu nici un chip să stea la locul ei. Vântul s-a oprit acum. N-a vrut să te deranjeze nici el prea tare, aşa că s-a retras în larg ca să împingă valurile. Mă priveşti. Mă apropii de tine şi pun obrazul la pieptul tău. Urechea mea abia acum se naşte. Aud în sufletul tău delfini ce desenează curcubee peste apa limpede, în aplauzele mării. Aud cum înfloresc milioane de trandafiri galbeni în grădina inimii tale. Aud toată iubirea din lume, aşa cum într-o scoică se aude toată marea. Aud cum inima ta bate în ritmul unei muzici superbe, pe care n-am mai auzit-o până acum, dar care îmi e atât de familiară. S-a făcut ziuă. Parcă prea repede. Cred că soarelui i s-a făcut dor de tine şi şi-a grăbit saltul pe bolta cerească. E cea mai plauzibilă explicaţie. Până şi cerul vrea să fie mai aproape de tine, pentru că s-a aşternut peste mare, iar stelele s-au transformat în picături strălucitoare ce dansează în vârful valurilor minuscule. Te apropii de mal, iar eu rămân pe nisip ca să privesc cum marea îţi îmbrăţişează gleznele cu dragoste.

Primăria Argeşului (Legenda Şefului de Şantier Manole)

2011-08-09T21:07:00.002+03:00

Negru Vodă, primarul Argeşului, împreună cu cei nouă muncitori (cu Manole zece, care se pare că îi întrecea pe toţi în ale construcţiilor), porniră în căutarea unui loc potrivit pentru construirea noului sediu al primăriei, în baza unui proiect aprobat cu o săptămână înainte de consiliul local.

- Şefu' unde construim primăria asta şefu? Că nu e locuri pă nicăirea, întrebă unul din muncitori.
- Găsim noi Petrică, stai liniştit, îi răspunse Negru Vodă.
- Ce bă Petrică eşti aşa nirăbdător? Nu ti mai primeşte nivastă-ta-n pat? Hă hă hă!
- Taci dreacu bă Cloacă. Urâta aia dă Gigina ce mai zice? Tot cu punga-n cap o ţii? Hă hă hă!
- Dâ-o-n Paştili măsii! Îi la măsa la cules porumbu'.
- Cum a ieşit mă porumbu'?
- Îi bun tare, ditamai ştiuletili. E cât picioru' dă gros, dă-l în pizda măsii.

După ore-ntregi de căutări, obosiţi şi descurajaţi, celor unsprezece magnifici le-a încolţit ideea de a renunţa la construirea primăriei, cel puţin pentru o perioadă. Dumnezeu nu a fost însă de acord cu această idee şi le-a scos în cale un mic ajutor.

- Şefu', hai să-l întrebăm p-ăsta care vine din faţă dacă ştie vrun loc dă construit primărie.
- O şti ăsta ceva? Hai să vedem. Nu vă supăraţi, n-aţi văzut pe nicăieri un loc potrivit pentru construirea unui sediu de primărie? Preferabil o constucţie deja începută, o ruină ceva, ca să n-o luăm de la zero?, îl întrebă Negru Vodă pe străinul care le intersectase calea.
- O, bravo şefu, bine gândit cu ruina, că-i ca dracu să sapi fundaţii pă căldura asta, zise Ciugulete, unul din cei zece muncitori.
- Sincer să fiu nu-mi amintesc să fi văzut..., răspunse străinul. Poate dacă mi-aţi descrie mai detaliat ce căutaţi, aş putea să vă ajut. Cunosc foarte bine zona.
- Păi căutăm un fel de zid părăsit şi neispravit...
- Parcă am văzut ceva de genul ăsta... ăăă...
- La loc de grindiş, la verde-aluniş.
- Păi de ce nu spuneţi aşa? Am văzut chiar acum pe unde am trecut un zid părăsit şi neisprăvit, la loc de grindiş, la verde-aluniş.
- A, ce bine!! Cam pe unde, prin ce zonă?, întrebă Negru Vodă cu zâmbetul pe buze.
- Chiar aici în spatele blocului. E un bazin de polo dezafectat. A explodat săptămâna trecută, probabil din cauza unei scăpări de gaze. Cred că au mai rămas vreo doi pereţi în picioare.
- Bine. Vă mulţumesc mult pentru ajutor, să trăiţi, sănătate, îi ură Negru Vodă.
- Cu mare plăcere domnilor. A, încă o chestie: e ceva foarte ciudat cu ruinele alea. Se adună tot felul de câini p-acolo care se reped la ziduri şi ba latră-a pustiu, ba urlă-a morţiu, nu ştiu din ce motiv, adăugă străinul. Parcă i-a lovit strechea.
- Ei las-acuma că nu ne speriem noi de nişte câini, nu-i aşa băieţi?, îi îmbărbătă Negru Vodă pe muncitori.
- Dă-le drăculi dă potăi nea Vasili. Chimăm hingheriştii dacâ nu ni lasâ-n paci.
- Păi normal băi Cloacă, bine gândit. Haideţi să găsim locul, că se face seară.

Negru Vodă porni către locul indicat, împreună cu cei zece muncitori. Îl găsiră foarte repede, indicaţiile primite de la străinul pe care îl întâlniseră mai devreme fiind foarte precise.

- Cred că ăsta-i locul. Văd un fel de ruine... doi pereţi în picioare, exact cum a zis ăla.
- Pâi ăsta-i locu' sigur şefu, că scriii aicişa "Bazin dă polo". Da' ci-i ăla "polo" şefu că io n-am auzit dă el?, întrebă Cloacă.
- E un fel dă handbal da să joacă-n piscină, îi răspunse prompt Ciugulete.
- Ci mai inventează şî ăştia bâi neni. Hambal în apă auzi. Cum le-o fi vinit ideea? S-o fi spart vro ţeavă dă apă la un meci dâ hambal şi...
- Băieţi, ăsta-i locul. Aici aleg loc de primărie şi de pomenire, îl întrerupse Negru Vodă.
- Gata şefu, trăiască. Dacă zici mata, aicişa o facem.
- Aşa că voi, meşteri, zidari, faianţari sau ce naiba mai sunteţi, vă ordon să-mi construiţi în acest loc o primărie înaltă cum n-a mai fost alta. Dacă vă ţineţi de treabă şi o terminaţi în termenul stabilit împreună cu consiliul local, o să onorez şi eu contractele pe care le-aţi semnat şi vă voi da averi, vă voi face boieri, etcetera. În cazul în care depăşiţi termenul, veţi suporta consecinţele, şi anume: vă voi zidi de vii, chiar în temelii. Deja am semnat un precontract cu o altă echipă de muncitori care se va ocupa cu această pedeapsă, în cazul în care nu vă încadraţi.
- Păi cum şefu, dacă nu terminăm la timp ne zideşti dă vii? N-o să faci puşcărie pentru omor?, întrebă Ciugulete, vădit îngrijorat.
- Era doar o glumă bineînţeles, ca să mai destindem puţin atmosfera înainte să vă apucaţi de treabă. Doar nu sunt tâmpit să omor zece oameni, îi linişti Negru Vodă.
- Aşa şefu, ce dracu, că ne speriai.
- Apucaţi-vă de treabă imediat, pentru că mâine la prânz vin în inspecţie, ca să văd ce progrese aţi făcut.
- Trăiască dom' primar. Până mâine ajungem tocmai la acoperiş, se lăudă Ciugulete, fără a avea însă nici o bază reală cu care să-şi susţină această promisiune.
- Hai, lăsaţi laudele şi treceţi la treabă, că nu-i timp de pierdut. Vreau să mă mut în noul sediu până la sfârşitul lunii. Îl las pe Manole şef de şantier, aşa că ascultaţi de el, da? Sănătate şi spor la treabă, spuse Negru Vodă în timp ce se urca în taxi.
- Băieţi, aţi auzit ce a zis şefu: să ascultaţi ordinele mele, li se adresă Manole semeţ. Muncitori, vă ordon să întindeţi masa! Doar n-o să începem munca pe stomacul gol, nu? Hai! Scoateţi fiecare ce aveţi la pachet şi să ne umplem stomacurile înainte să începem treaba.

Cei zece muncitori s-au aşezat liniştiţi, calmi, fără pic de grabă, în jurul unui cearceaf alb pe care au întins tot felul de "bunătăţi" menite să le injecteze energie în sânge, în vederea zilei de muncă ce avea să urmeze: o jumătate de metru pătrat de şuncă de porc afumată, diferite feluri de salamuri şi parizere, o găleată de copane de pui, trei cărămizi de kaiser de porc, un platou cu friptură de oaie şi o felie de roşie.

- Ia uite-te la Cloacă ce bagă-n el. Nu-ţi mai dă nevastă-ta să mănânci mă?, rupse Ciugulete tăcerea ce se aşternuse printre muncitori.
- Taci bâ Ciuciuleti, dicât cu nivastă-ta aia cari-ţi dă numa ciorbă dâ oase. Ea ci credi, că işti câine?
- Ia zi băi Manole, ce mai face Ana, tot aşa sexoasă e?, întrebă din nou acelaşi Ciugulete care avea, se pare, foarte mult chef de vorbă.
- Ia vezi-ţi de gloaba ta băi Ciugu...
- Ia uite-o p-asta băăă! Mamă, ce bună e! Hei păpuşica, te invit la un salam dă porc! Îţi tai io feliile hă hă hă, strigă acelaşi Ciugulete către o femeie care a avut ghinionul să treacă prin raza lui de acţiune. Ia uite-te la ea ce uitătură îmi bagă. Făăăi scârbă...
- Stai mă potolit, ce-ar zice mă nevastă-ta dacă te-ar vedea acuma?
- N-ar zice nimica, ce să zică.
- Păi normal că n-ar zâci. Ci sâ-şi mai piardâ vremia să mai zâcă civa? Ţi-ar da direct la cap cu tigaia, spuse Cloacă.
- Dorele, dă-te bă jos din roabă că-i iei vopseaua!, strigă Ciugulete.

Dorel folosea roaba în cu totul alte scopuri decât era destinată, făcând plajă.

- Ia uite-al dreacu cum stă lăţit în roabă, zici că-i piftie.
- Băi Dorele parc-ai fi broască ţistoasă în roaba aia. Nu mai poţi să te dai în patru labe? Vrei să te răsturnăm noi la loc?

Dorel, nemaisuportând tachinările colegilor, a ridicat şapca de pe ochi, s-a şters la gură de unsoare, a râgâit şi s-a întors cu spatele la ei.

- Băieţi, au trecut patru ore de când a plecat şefu. Aţi mâncat, v-aţi odihnit, acum trebuie să ne apucăm de treabă.
- Gata nea Manole, trăiască.
- Ne-apucăm şefu, cum să nu, păi se poate?

Cei nouă muncitori, cu Manole zece care-i şi întrece, puseră mâinile pe lopeţi şi se apucară serios de treabă. Pe măsură ce orele treceau, înghesuindu-se printre remarcile misogine şi aluziile de natură sexuală ale muncitorilor, zidurile noii primării creşteau văzând cu ochii. Pe figurile lor transpirate se citea satisfacţia şi conştiinţa că realizează ceva măreţ, ceva unic.
Se apropia însă ora şapte, iar muncitorilor începuse să le treacă încet încet cheful de treabă.

- Şefu, ar cam trebui să ne oprim, că-i şapte. A-nceput deja să se-ntunece, băieţii e obosiţi, zise Ciugulete curajos.
- Băieţi, sunt mulţumit de ce am realizat astăzi. Eu zic să mergem la casele noastre, şi să ne întâlnim mâine dimineaţă la 12 fără un sfert, tot aici. Ştiţi foarte bine că domnul primar va veni în inspecţie la prânz, şi ar fi bine să ne găsească muncind.
- Binenţiles şefu, punim ciasurili sâ sune, şi la 12 fără un sfert sântem aicişa. Sâ puni problema?, răspunse prompt Cloacă.
- Hai! Sănătate, să trăiţi!
- Trăiască nea Manole!
- Trăiască!
- Sănătate!

Şi-au urat reciproc sănătate, şi, după o jumătate de oră, s-au îndreptat spre casele lor, satisfăcuţi de obiectivele îndeplinite în prima zi de lucru.

A doua zi, cei zece au revenit pe şantier surprinzător de punctuali, la 12 fără un sfert fix. Peisajul ce se dezvăluia în faţa ochilor pur şi simplu i-a împietrit: tot ce construiseră cu o zi înainte dispăruse fără urmă, ca şi cum n-ar fi fost niciodată acolo. Stăteau în soarele dimineţii şi se uitau unii la alţii, incapabili să scoată vreun cuvânt. Ciugulete a fost primul care a rupt tăcerea:

- Unde... ce... pizda măsii...
- Ci dracu s-o-ntâmplat?, continuă Cloacă.
- Unde a dispărut tot ce am construit ieri? Unde? Nea Manole, ne-a furat primăria!!
- Lasă că ne-a furat primăria, alta-i problema acum: cum o să-i explicăm asta lu' dom' primar? Ce-o să creadă mai repede: că cineva a furat pur şi simplu tot ce am construit, sau că am stat degeaba ca nişte trântori şi nu am făcut nimic toată ziua?
- Păi nici io nu cred prima variantă nea Manole, d-apoi dom primar, zise Ciugulete.

Scârţâitul de roţi ce se auzi din spatele lor îi amuţi. Era Negru Vodă, care venise cu maşina personală, pentru a vedea în ce stadiu sunt lucrările la noul sediu.

- Trăiască dom primar.
- Ooo, bună dimineaţa!! A venit şefu cel mare!
- Trăiascăăă!!

Un minut a durat tăcerea domnului primar, minut în care a privit ca o statuie cu gura căscată "câmpul" din faţa sa. A fost însă liniştea dinaintea furtunii:

- BĂĂĂĂI TÂMPIŢILOR!!! Voi n-aţi făcut nimic??? Aţi stat degeaba? Sunteţi nişte incompetenţi!! Şi nu numai că n-aţi construit nimic dar aţi dărâmat şi cele două ziduri de la bazinul de polo?? Ce dracu e în capul vostru??
- Dom primar... ştiu că pare greu de crezut, dar credem că cineva că a furat în timpul nopţii tot ce am construit noi ieri. Altfel nu se explică. Ne-am mirat şi noi la fel ca dumneavoastră.
- Cum mă să fure nişte ziduri? Vă aşteptaţi să cred asta?? Pun pariu că aţi stat ca nişte trântori toată ziua şi v-aţi gândit la scuza asta.
- Ştim că e greu de crezut, dar e adevărul, vă jur!!, continuă Manole, care îşi luase rolul de purtător de cuvânt al muncitorilor.
- Juri pe roşu?

Manole a privit mirat în jurul lui, surprins de această întrebare.

- Ăăă... da... da, jur pe roşu.
- Bine... să zicem că vă cred. Dar să ştiţi că e ultima şansă. Mâine dimineaţă plec din ţară pentru o săptămână. Dacă la întoarcere nu văd progrese semnificative, jur că vă zidesc de vii cu mâna mea!!! Şi de data asta vorbesc cât se poate de serios!!!
- Domnul primar, aveţi cuvântul meu de onoare că sediul noii primării va fi gata în termenul stabilit, îl încredinţă Manole.
- Bine, vă mai dau o şansă. Vă sfătuiesc să profitaţi de ea. La revedere.

Negru Vodă se urcă furios în maşină şi porni către aeroport. Cei zece muncitori au stat câteva zeci de secunde fără să scoată vreun cuvânt, şocaţi de ieşirea furioasă a primarului. După ce şi-au revenit, şi-au luat uneltele în mâini şi inimile-n dinţi şi s-au apucat din nou de treabă, într-o tăcere mormântală.

Se apropia ora şapte, iar muncitorii se pregăteau să încheie ziua de lucru. Manole i-a chemat pe toţi la el şi le-a vorbit:

- Băieţi, nu ştiu ce dracu s-a-ntâmplat azi-noapte, dar trebuie să avem grijă să nu se mai întâmple, dacă vrem să ne păstrăm locul de muncă şi viaţa.
- Da şefu, da' ce să facem, să dormim noaptea aici să păzim locu'?
- Ai ghicit Ciugulete. Chiar asta vom face, pentru că nu avem altă soluţie.
- Pâi şi cini stă? Tragim la sorţi?
- Voi sta eu în prima seară, iar apoi vedem cum facem. Probabil o să tragem la sorţi cum ai zis tu Cloacă. E o idee bună.
- Atuncea noi plecăm dacă zici că stai mata la noapte.
- Bine. Ne vedem mâine.
- Baftă nea Manole!
- Sănătate!

Manole, rămas singur, şi-a improvizat un pat în baraca pe care muncitorii o foloseau pentru a se schimba de haine, şi, obosit fiind după o zi de muncă, s-a hotărât să se culce.

În jurul orei trei dimineaţa, Manole a fost trezit din somn de zgomote ciudate venite dinspre şantier. Buimac şi cu ochii lipiţi, s-a dezmeticit şi a ieşit din baracă să vadă ce se întâmplă. Şi-a şters urdorile de la ochi, şi a privit neputincios şi descurajat şantierul neted.

- Nu se poate... iar... a dispărut..., murmură Manole. Ce dracu, nici măcar n-am auzit nimic... am stat de pază degeaba.

Manole păşi timid, în picioarele goale şi în pijamale, pe locul rămas neted în urma dispariţiei construcţiei. S-a aplecat, a luat o mână de pământ şi l-a lăsat să-i curgă printre degete. O lumină orbitoare s-a aprins chiar în faţa lui, iar din spatele ei s-a auzit o voce subţire, ca de robot:

- Nu vrem să îţi facem nici un rău, aşa că ascultă-ne liniştit. Noi reprezentăm populaţia Zoybokus de pe îndepărtata planetă Trobolon. Acest edificiu pe care încercaţi să îl construiţi se află pe un loc foarte sensibil şi nevralgic din infinitul Univers.
- Ce...
- Răbdare. Treaba stă în felul următor: de fiecare dată când această bucată de pământ este presată de o construcţie, conducătorul civilizaţiei noastre moare subit. Nu este deloc convenabil, pentru că această stare de fapt ne obligă să organizăm alegeri în fiecare zi, iar cheltuielile sunt considerabile, ca să nu mai vorbim de pupulaţia Zoybokus, care a ajuns la limita răbdării fiind obligată voteze în fiecare zi. Am angajat cei mai buni detectivi zoybokusieni pentru a rezolva misterul acestor morţi subite, iar aceştia, după calcule intense, folosind programe sofisticate, au ajuns la această concluzie. Acesta a reprezentat şi motivul pentru care am aruncat în aer bazinul de polo. Nu a fost vorba de nici o scăpare de gaze.
- Ai dă capu meu... Poate visez... Poate...
- Te asigur că acesta nu este un vis, este pura realitate.
- Deci nu mai putem construi nimic pe acest loc?
- Nu.
- Păi şi ce putem să facem? Chiar nu există nici o soluţie? Până la sfârşitul lunii, aici trebuie să fie un sediu de primărie.
- Există o singură posibilitate, care ar împăca ambele părţi.
- Care?
- Puteţi continua şi finaliza construcţia cu o singură condiţie: sacrificiul uman.
- Adică să omorâm pe cineva? Nu se poate aşa ceva.
- Eu v-am spus care este condiţia. Acum aveţi de ales.
- Păi şi cum să facem? Pe cine să omorâm? În ce fel?
- Persoana va fi sacrificată prin zidire. Din calculele astronomice efectuate de programatorii noştri a rezultat următorul fapt: pentru ca această construcţie să poată fi dusă la bun sfârşit evitând în acelaşi timp decesul conducătorului nostru, este necesar ca muncitorii să sacrifice prima rudă de sex feminin (neapărat soţie sau soră) care va vizita şantierul.
- Aoleu!! Adică trebuie să omorâm o nevastă sau o soră?
- Da, exact. Dacă nu, ştiţi ce se va întâmpla: vom trimite câte o navă în fiecare noapte să distrugă ce aţi construit.
- Păi şi ce le spun eu muncitorilor? N-or să mă creadă în veci că am discutat cu un extraterestru care mi-a spus că trebuie să omorâm o nevastă sau o soră, iar dacă nu facem asta o navă de pe altă planetă vine în fiecare noapte şi distruge construcţia.

Un aparat de fotografiat digital a aterizat la picioarele lui Manole.

- Ce-i ăsta?, întrebă Manole nedumerit.
- Este un aparat de fotografiat digital. Cu el îmi vei face câteva fotografii prin care le vei dovedi colegilor tăi muncitori că ceea ce s-a întâmplat în această noapte nu a fost o minciună.
- Bine dar... nici nu ştiu cum funcţionează..., se plânse Manole, întorcând aparatul pe toate feţele.

Extraterestrul a coborât de pe rampa navei şi s-a apropiat.

- Apeşi butonul mare din dreapta sus.
- Ăsta?
- Da, ăla.
- Nu se întâmplă nimic... s-a făcut poza?
- Trebuie să apară o lumină puternică, un blitz.
- Tot nu merge... ce dreacu?
- Păi trebuie să ţii apăsat câteva secunde până se activează blitzul.
- Gata... ia uite că se vede şi poza.
- OK. Atunci eu plec. M-aşteaptă un drum lung până acasă.
- Stai aşa! Mă cred ăştia dacă le arăt doar o poză? Nu merge şi să filmezi cu ăsta?
- Ba da. Are şi cameră video. Hai bine. Apasă aici şi îndreapt-o spre mine.

Manole s-a conformat. Extraterestrul s-a uitat fix în obiectiv şi a spus:

- Bună ziua muncitori. Mă numesc Cybariok şi reprezint populaţia Zoybokus de pe planeta Trobolon. Deja i-am comunicat domnului Manole care sunt condiţiile continuării construcţiei, aşa că nu o să mai repet şi pentru voi. Fac acest clip doar pentru a vă asigura că tot ceea ce v-a spus domnul Manole despre această noapte este adevărat. La revedere.

Extraterestrul se urcă în navă şi dispăru în văzduh. Manole, incapabil să proceseze cele întâmplate, s-a întors în baracă să-şi continue somnul.

A doua zi, alarma a sunat ca un ţipăt la ora 11:45. Manole a sărit din pat, s-a îmbrăcat şi a ieşit din baracă. Avea încă proaspete în minte cele întâmplate azi-noapte, dar spera ca totul să fi fost un vis urât. Toate speranţele lui s-au năruit în momentul în care a zărit aparatul de fotografiat pe măsuţa de lângă uşă. L-a luat în mână şi l-a deschis. Inima i-a tresărit când pe ecran a apărut extraterestrul cu care discutase noaptea trecută.
Cei nouă muncitori îl aşteptau nerăbdători afară, aşa că Manole a ieşit timid şi spăşit din baracă, neştiind cum vor reacţiona aceştia la noile veşti.

- Neaţa nea Manole!!, îl întâmpină Ciugulete.
- Bună dimineaţa Ciugulete, răspunse Manole cu un glas stins.
- Iar a dispărut ce-am construit!! Ia zi nea Manole, ai văzut ceva? Ai auzit ceva? Ce s-a-ntâmplat noaptea trecută?
- Băieţi... nu ştiu cum o să reacţionaţi la cele ce vă voi spune în minutele următoare... aşa că o să vă spun direct, fără ocolişuri ceea ce s-a întâmplat azi noapte.
- Ci s-a-ntâmplat nea Manoli?, întrebă nerăbdător Cloacă.
- Deci: o navă de pe altă planetă aterizează aici în fiecare noapte şi distruge tot ce construim; se pare că locul e foarte sensibil, iar în momentul în care ceva apasă pe această bucată de pământ (în cazul ăsta noua primărie), conducătorul populaţiei extraterestre de unde a venit nava respectivă, moare brusc. Putem finaliza construcţia numai dacă zidim prima nevastă sau soră care va vizita şantierul.

Muncitorii l-au privit pe Manole cu gura căscată, după care au izbucnit în râs.

- Hai bre nea Manole? Cu ce te-ai drogat?, spuse Ciugulete printre lacrimi de râs.
- Nea Manoli, eşti bini bre? ai băut vopsea?
- Băieţi, eram sigur că aşa veţi reacţiona, dar este purul adevăr. Vă jur.
- Cum bre, extratireştrii? Dă cari erau, d-ăia verzii cu faţa de broască? Hă hă hă.
- Ştiam că nu mă veţi crede. Este şi normal. Dar am dovada chiar aici.

Cei nouă muncitori s-au oprit brusc din râs şi au bulbucat ochii la Manole.

- Cum bre? Ce dovadă?, întrebă Ciugulete ştergându-şi lacrimile.
- I-am făcut o poză extraterestrului care conducea nava.
- Ia bre, ce poză?

Manole a scos din buzunar aparatul de fotografiat şi le-a arătat muncitorilor poza.

- Bă, eşti nebun? Băi Ciugulete, nu-i 1 aprilie azi nu?
- Nu mă Petrică, e 9 august.
- Hai bre că tot nu credim. Ne faci proşti în faţă?
- Ştiam că nu mă veţi crede nici după ce vă arăt poza.

Manole a pornit clipul. În acel moment Ciugulete a leşinat, dar şi-a revenit după ce Cloacă i-a aruncat o găleată de apă pe faţă.

- Băi Cloacă, ce dracu faci? Io m-am pişat în găleata aia ieri, spuse Petrică.

Ciugulete a înţepenit la auzul acestei fraze.

- Hai bă Ciugulete că am glumit, ce dracu. Hă hă hă.
- Ţie îţi arde de glume mă? Panarama dreacu! Nea Manole, ce facem?
- Găsim o altă locaţie pentru construirea primăriei, normal. Doar nu o să ne omorâm nevestele acuma că a zis un broscoi de pe altă planetă. Haideţi! Să mergem în căutarea unui alt loc. Mai e puţin şi se întoarce şefu.

Cei nouă muncitori, cu Manole zece care-i şi întrece, au luat decizia înţeleaptă de a nu zidi de vie nici una din nevestele sau surorile lor şi au pornit în căutarea unui nou amplasament pentru sediul primăriei.

cerc

2011-08-02T21:42:00.000+03:00

valul trist se pierde-n stâncă
stânca-i rege peste mare
marea plânge în albastru
tot albastră e şi zarea

zarea moartă plimbă norii
norii ameţind în creştet
creştetul proptit în iarbă
iarba de sub pomul veşted

veştedă-i şi palma dreaptă
dreaptă ca o nemurire
nemurirea e departe
mai departe peste zile

zile amorţind pe trepte
trepte nalte precum cerul
cerul coborât în suflet
suflet coborât în vremuri

vremuri alergând prin ramuri
ramuri agăţându-ţi şalul
şalul ce ţi-l plimbă vântul
vântul trist împinge valul

Absurd?

2011-07-16T14:21:00.000+03:00

Capra vernil zboară printre caisă. O masă cu trei picioare şi o mână agăţată de limba vreascului. Am băut noroi cu o cană încetinită de plopi. Corabia plângea pe treptele judecătorului. Dezlegat la ochi, aşa cum plapuma se-nfige-n stâlpi. Pisica aruncată din zborul ei macabru aterizează pe cerul desenat în cărămidă. Chitările se absorb fragile din scâncetul crăcănat al gardului. Zodiile se privesc în oglinda unui scorpion. Aluniţa de pe spatele lumii e înnodată printre curcubee reciclabile. Părăsirea minţii cu o pensulă movalie. Sufleteşte vorbind, crema de pantofi e râncedă. Aceleaşi semne de circulaţie se contrazic pe suprafaţa de zahăr a mării. Clefăie barza cu ciocul ei rotund, în timp ce nimeni nu salvează plantaţia de capete. Absurdul grizonat pistonează inestimabil între ceartă şi culoare. Peretele inert se autodetestă cu câte o secundă pe minut. Lovesc tencuiala cu unghiile plămânilor. Au obosit şi crestele cocoşilor şi crestele munţilor şi crestele alfabetului. Din ghearele pământului răsăreau petalele gropii. Cuiele se descotoroseau de pleava conturului, născând pui morţi prin încregătura ferestrei. Gripa veselă face ravagii pe sub roţile de tren. Cascada sălcie stă agăţată de cuierul soarelui, povestind albastru nepoţilor de pe acoperiş. Avalanşă de cuie stropind cadourile dintre zaruri. Pionii sărută reginele curelei strânse. Am obosit înalt. Am trăncănit vertebra. În ochii norilor se reflecta pădurea din copaci. O mie de lacrimi batjocoresc curiozitatea vântului. Pânzele de păianjen îşi suflecă mânecile cu o rigurozitate leneşă. Balcoanele plutesc în atmosfera laptelui din farfurie. Paginile inimii au absorbit păsările cerului, transformând în plasturi cordoanele de aripi. Piersici. Cuvintele de carton au absolvit măiastru teorema. Perdele strâmbe ca o riglă. De ce să râzi de ceaţa plimbătoare, când poţi să te trezeşti în cadă? Pentru că. Stropind alene, o stropitoare stropea căldura frigului. Am învăţat chimie într-o secundă, dar am uitat să dezlipesc limbile ceasului. Organele îşi schimbă locul pe cerul gurii. Măsele cariate, îşi alungesc ventuzele pestriţe. O scorbură cade pe iarbă. Sandale verticale privesc apusurile răsărind. O lacrimă se descotoroseşte de ochi.

înecarea

2011-07-01T22:26:00.002+03:00

sunt mângâiate florile de vânt
dar florile uscate
cu rădăcina-ntr-un mormânt

e zâmbetul ce-ţi defineşte chipul
dar zâmbetul e trist
iar ochii ţi se scurg precum nisipul

un soare blând îţi luminează calea
dar tu vezi numai umbre
din ce în ce mai lungi, în toată valea

covor de frunze roşii te gâdilă pe talpă
dar tu vezi goliciunea crengilor uscate
de pe bolta albă

un val rotund ce ondulează marea
o barcă răsturnată
înecarea

Visul 49: 75 de ani

2011-06-17T18:26:00.000+03:00

Noroi. Gardul e cocoşat şi dezmembrat de uitarea timpului, iar vremea de aici pare să fie o veşnică cenuşă. Am senzaţia că viaţa a ocolit cu desăvârşire acest loc, pe care omenirea îl botează cu tălpile mele. Un peisaj ce are nevoie de primăvară, aşa cum un călător prin deşert are nevoie de apă. Sunt obosit, dar unde să mă aşez fără să mă murdăresc? Unde să zăbovesc, dacă peste tot plesneşte zgomotul noroaielor? Căsuţa de-abia mai stă în picioare, iar pereţii se ţin cu disperare de umeri, într-o putrezire ce îngrijorează acoperişul şi-aşa găurit. Încerc să intru, dar balamalele ruginite ale portiţei se desprind. Acum ea şi-a schimbat menirea: e o podişcă din lemn. Mă furişez printre băltoacele ce împestriţează cărarea umedă şi mă aşez pe prispa casei. Cerul gri se reflectă impersonal în cerculeţele de apă, care arată ca ochii morţi ai unui om gol pe dinăuntru. Aşa mă simt şi eu într-un asemenea peisaj. Un peisaj demoralizant din care vreau să ies cât mai repede. Oare mai există vreo pată de verdeaţă pe Pământ, sau toată lumea e aşa? Intru în casă. Uşa scârţâie groaznic, sfâşiind aerul cu ţipete de durere. Pereţii mă privesc încruntaţi. Am senzaţia că vor să se dărâme pe mine şi să mă îngroape, răzbunându-se în felul ăsta că le-am deranjat somnul veşnic. În colţ e un scaun, dar nu am curaj să mă aşez. Sunt convins că e prea bătrân ca să-mi mai poată susţine greutatea. Deodată liniştea mormântală e străpunsă. Tresar. E uşa, s-a desprins din balamale. Efortul de a se deschide în faţa mea a fost prea mult pentru ea. Acum se odihneşte pe podea. Mă apropii de fereastra murdară. Dau să o şterg, dar praful ancestral îşi păstrează forma neclintită. Oricum nu am ce să văd prin ea, decât straturile de noroi de pe drumuri. Nici o mişcare pe nicăieri. Singurul care mai face eforturi pentru a ieşi din încremenire e vântul, care plimbă frunzele uscate de colo colo. Imediat sub fereastră zace strâmbă o măsuţă. Un stilou învechit alunecă de pe ea lăsând o urmă albastră de cerneală. O şterg cu degetul. Acum buricul degetului meu e ca o peniţă groasă. Pe peretele din dreapta mea stă agăţată o oglindă în care nu se reflectă însă nimic. O şterg de praf. Mă privesc în ea şi constat că faţa mi-e plină de riduri adânci. Scriu pe oglindă cu cerneala aproape uscată: "de ce?". Vântul s-a plictisit să mă privească şi s-a apucat să citească ziarul. Îl ridic de pe masă. Vântul se supără şi începe să şuiere nervos, dar se calmează destul de repede. Mă uit la dată: 15 noiembrie 2086. Mă panichez. E ziua în care am împlinit 100 de ani. Nu-mi amintesc ultimii 75 de ani. Dau din nou pagina. O ştire îmi captează atenţia în colţul din dreapta: "Un bărbat din Slobozia s-a trezit din comă după 75 de ani, chiar în ziua în care a împlinit 100 de ani." Era un articol despre mine. Nu-mi amintesc momentul în care m-am trezit. Nu-mi amintesc nimic. Pun cap la cap în mintea mea frânturi de amintiri, dar nimic nu e coerent. Nimic nu se leagă, iar încercarea mea de a afla cine am fost se loveşte de un zid. Mă aşez până la urmă pe scaun. Nu scârţâie deloc, ceea ce e destul de surprinzător. Sau poate nu-l mai aud eu, fiind copleşit de informaţiile primite în ultimele minute. Pereţii încep să înainteze către mine din toate părţile. Îmi dau seama că nu mai am scăpare şi rămân pe scaun. În câteva secunde sunt îngropat de pereţii de pământ. Mă trezesc sufocat şi speriat.

Visul 48: Pisica

2011-06-09T22:59:00.001+03:00

Mă plimb prin centrul oraşului. Am un sentiment de dezamăgire, dar nu-i cunosc cauza. Un bărbat coboară dintr-un autobuz ţinând de mână un copilaş. Copilaşul ţine la rândul lui în mână un autobuz de jucărie. Îl pune pe trotuar şi din el coboară un alt bărbat şi un alt copilaş. În stânga mea, umbrind clădirile oraşului, trona un autobuz uriaş, iar lângă el un bărbat ţinând de mână un copilaş. Ambii uriaşi. Am plecat mai departe, fără să le dau prea mare atenţie. Mă întâlnesc cu unchiul meu. Mâinile lui sunt total disproporţionate faţă de corp. Le foloseşte pe post de evantai. Un om optimist. Vede ceva pozitiv chiar şi în această deformaţie. Sunt la volanul maşinii. Aşa din senin, deşi afară e înnorat. Impropriu spus la volan, pentru că nu are aşa ceva. În ciuda situaţiei, sunt destul de calm. Aşa am fost dintotdeauna. Maşina merge drept până la prima curbă. Şi aici tot drept merge. Drept într-un copac. Inerţia impactului mă proiectează prin parbriz. Mă înfig în copac cu capul înainte, ca o săgeată pe o tablă de darts. O mână uriaşă îmi scoate corpul din scoarţa copacului şi mă ridică la o înălţime ameţitoare. Copacul se transformase într-o tablă de darts din camera unui copil. Ne priveam de la înălţimea ochilor lui. Îl recunosc. E copilul uriaş care coborâse din autobuzul ce umbrea oraşul. Mă aşază pe covor. A uitat însă de pisică. Aceasta a profitat de neatenţia copilului şi m-a înşfăcat. M-am trezit din vis groaznic de speriat. Adormisem în autobuz, iar pisica vecinului de scaun îşi făcea felul cu faţa mea.

Visul 47: Cimitirul înalt

2011-05-25T00:54:00.001+03:00

Cea mai rotundă lună pe care mi-o puteam imagina îşi arunca razele împrumutate deasupra creştetului meu. Sarcina ei era să vegheze pământul până la întoarcerea soarelui, care acum era la celălalt capăt al lumii. Era o noapte luminoasă. Se poate spune că luna avea atribuţii mai speciale ca de obicei. Simţeam răcoarea în timp ce mă plimbam în pijamale printre crucile albe. Un cimitir întins, ale cărui margini păreau utopice. "Ce cruci înalte!", îmi spuneam în gând. Într-adevăr, simbolurile mormintelor păreau să-şi aibă finalitatea în stelele de deasupra. Poate era un cimitir de sfinţi, iar înălţimea crucilor simboliza măreţia spirituală a celor înmormântaţi aici. Poate mă aflam într-un loc sacru. De fapt fiecare cimitir e un loc sacru. M-am aşezat pe pământ, cu spatele rezemat de-o cruce şi mi-am îmbrăţişat genunchii pentru a mă încălzi. Îmi venea să plâng. Speram să fie doar un vis urât. Vântul şuiera articulat în jurul meu de parcă ar fi încercat să transpună de dincolo de moarte vorbele nespuse ale celor morţi. Ceva a ieşit de sub frunzele uscate şi mi-a înhăţat încheietura. Sângele mi-a îngheţat în vene. Am sărit în picioare, ca dintr-un arc. M-am uitat în jos, dar covorul de frunze nu trăda nici o mişcare. Am simţit două atingeri pe umăr şi inima mi-a tresărit din nou. M-am întors brusc, dar din nou nu vedeam pe nimeni. M-am îndepărtat. Frunzele foşneau la fiecare pas. Era singurul sunet ce întrerupea liniştea cimitirului. Înaintam printre cruci cu teama teribilă că eram urmărit, însă nu se auzea nici un sunet de nicăieri. Oare ce m-a înhăţat de mână mai devreme? Era singura întrebare ce-mi frământa mintea. Labirintul de cruci nu avea ieşire. Era mai infinit decât universul. Asta e senzaţia pe care o aveam, deşi eram conştient că nici un lucru izvorât din mâna omului nu poate fi nesfârşit. Trăiam cu această nădejde, sperând cu nebunie că voi găsi hotarele acestei întinderi de corpuri cu sufletele aruncate la cer. M-am mai liniştit. Sentimentul că eram urmărit mă părăsise complet. Nu ştiu din ce motiv se întâmplase asta, dar nu mă interesa. Eram mai liniştit şi asta e tot ce conta în acele momente.

- Hei, te-ai rătăcit? a strigat cineva, dar n-am putut să ghicesc direcţia din care veniseră cuvintele.
- Hei! Aici jos.

Am coborât privirea în pământ. O figură îngropată în frunze arunca vorbele în sus, asemenea sufletelor ce plecaseră treptat spre cer. Am făcut câţiva paşi înapoi şi m-am oprit cu spatele într-o cruce.

- Nu te speria, nu-ţi fac nimic! Vrei să-ţi arăt drumul spre ieşire?
- Ăăă... da... bineînţeles. Ar fi nemaipomenit.

Capul a început să se deşurubeze încet din frunze. După câteva clipe tot corpul era la suprafaţă. Un corp de broască. Era un cap de om pe un corp de broască ce avea dimensiuni comparabile cu ale mele.

- Încalecă pe spinarea mea. Voi ţopăi până la ieşire. O să dureze trei ore.
- OK..., am răspuns cu jumătate de gură.

Mă pregăteam să-mi încalec salvarea, dar piciorul mi-a fost încolăcit de o mână verde şi putredă ce ieşise de sub capacul de ciment al mormântului pe care stăteam şi mă trăgea în jos. Încercam din răsputeri să scap din capcană, dar mâna, aparent fragilă, avea o încăpăţânare şi o forţă surprinzătoare. Am crezut că e sfârşitul. Că mortul viu mă va absorbi în groapă şi-mi va face felul. Duceam singur această luptă, pentru că omul-broască rezolva impasibil un rebus lângă crucea din faţa mea.

- Copilul caprei, din trei litere... hmmm... viezure...? Ba nu, ba nu, miel! Ce deştept sunt!

Intrasem până la genunchi în groapă şi strigam din toţi plămânii după ajutor. Deja nu mai aveam nici o speranţă că voi fi salvat. Am închis ochii. Am strâns în pumni câteva frunze uscate şi m-am trezit. Fratele meu era sub pat, mă trăgea de picior.

pasari de carbune

2011-04-23T12:11:00.000+03:00

păsări de cărbune
îşi aştern cearşaful negru în amurg
mă uit spre zări
şi strâng în mână poza despicată de timpuri
piciorul gol pe duşumeaua rece
şi nodul scândurii e nodul meu din gât

scârţâie uşa
scârţâie lustra
scârţâie până şi rotiţele dinţate ale sufletului

tumori învârtite
galaxii paralele
dictatorul calcă pe suflete

urmări nebăgate-n seamă

suflet mototolit
înfăşurat de boli
opusul unei mame ce-şi înfăşoară copilul cu dragoste
un dicţionar fără cuvântul dragoste

balanţă suspendată-n stâlp
un taler a atins deja pământul
iar celălalt ţâşneşte către cerul rotund
oare din primul va coborî dragostea
sau e deja trecută peste nori?

Visul 46: Pește

2011-03-23T13:04:00.001+02:00

Un peşte măcelar adoarme pe sticla televizorului din sufragerie, exact în momentul în care limbile ceasului se usucă şi cad pe podeaua putrezită. Uşa se deschide brusc, iar adierea vântului o face să fluture şi să se onduleze ca un steag. Balamalele roşii nu mai rezistă şi se rup. Uşa se desprinde, dar o agăţ în ultimul moment, exact înainte să atingă podeaua putrezită. Mă întind pe canapea şi mă învelesc cu uşa. Nu prea ţine de cald. Peştele măcelar se trezeşte.

- De ce nu eşti în acvariu?, îl întreb eu înfrigurat.
- Pentru că ai pus piper în el în loc de mâncare de peşti. Din cauza asta am strănutat, iar toată apa a sărit pe podeaua putrezită.
- Scuze... dar asta înseamnă că... am pus mâncare de peşte în cartofi în loc de piper.
- Aşa şi?
- Păi dacă mă transform în peşte?
- Nu cred că se va întâmpla asta. Deşi...
- Ce?
- Am avut un prieten odată... un somon. I-a pus stăpânul mâncare de zebră în acvariu. Din greşeală bineînţeles.
- Şi? Ce s-a întâmplat?
- S-a transformat în zebră. Acum locuieşte în Africa.

Temerile mele s-au adeverit. M-am dat jos din pat şi am mers la oglindă. Eram îmbrăcat într-un costum mov, lucios, la gât aveam 3 lanţuri groase de aur, capul îmi era acoperit cu o pălărie mare, la fel de mov, iar în mâna dreaptă ţineam un sceptru aurit. Mă transformasem în peşte.

Dream 45: Leprosy

2011-03-02T15:59:00.001+02:00

A man is walking by a window, but suddenly the "n" falls off and it turns into a widow, because the window suffers from leprosy, which is passed on to the man, and now his limbs are starting to fall off, so he walks into a store to buy some glue. He sticks his hand in his pocket, but when he pulls it out, it's only a stub, because the leprosy has started to take it's toll. The clerk, freaked out by this horrible display, runs out through the door, he doesn't even open it, he just runs through the glass and now he's bleeding and he dissapears into thin air. The shards of glass turn into bees and start running after the leprosy man. He rushes out the door, forgeting to buy glue for his falling limbs. He just prays to God that his legs won't fall off. The widow who was once a window tries to pull him inside, to offer him some shelter, but his hand just separates from the body, so now the woman is freaking out and joins him in his run for cover. She's waving the man's hand around and accidentally slaps a police officer who was eating a donut shaped like a bullfrog on steroids. The donut, of course. He drops the donut on the sidewalk. A dog sees it and tries to eat it, but the bullfrog bites his nose. The dog and the police officer start running after the cause of their problems: the woman. So now a guy with leprosy, a woman with a hand in her hand, a dog bitten by a donut bullfrog, a police officer and an entire beehive are franticaly running on the sidewalk. A little girl, who was eating ice-cream on the other side of the street, sees them and yells:

- Just pretend you're dead and the bees will go away!!!
- You stupid bitch, that's what you do when a mutant elephant-turkey-python is following you! Don't you know anything?, said the police officer.
- You're right, I forgot.

Her ice-cream turned into mudd, and she ran away screaming after the police officer. She was blaming him for distracting her enough to look away from the ice-cream, which took advantage of the girl's inattentiveness and turned into mudd. Four people, a dog and a beehive were now running through the city. At this point, the leprosy guy had almost completely disintegrated and fell on the side of the sidewalk. The dog stopped and started chewing on his separated limbs.

- That's a good dog, said the separated head of the leprosy man.
- Thanks, you're not to bad yourself.
- Why are there so many men dressed like Santa Clause flying across the sky?, asked the man.
- Hmm... I guess it's true what they say. Leprosy does keep the taste in place.
- What? I can't hear you. My ears fell off.

The dog continued chewing, not knowing that leprosy is also transmitted to animals (except for anteaters and dolphins), and completely disintegrated after a few minutes of digestion.

Visul 44: Falca de rechin

2011-02-10T17:03:00.003+02:00

O falcă de rechin ia liftul către spaţiul cosmic. Apasă butonul pentru etajul 5 miliarde, dar liftul e defect şi o duce la 4.999.999.999. Falca de rechin se înfurie şi aruncă ceasul. Acesta se lipeşte de uşă fără nici un zgomot. Liniştea dintre tic-tac-urile rolexului se transformă treptat într-un zgomot asurzitor. Liftul plonjează într-un abis aparent fără sfârşit. Se sfărâmă. Nu mai rămâne nimic din el. Nici uşa, nici butoanele, nici ceasul. Falca de rechin e teafără. Păşeşte acum pe iarbă. Soarele e verde, iarba e roşie, popândăii se ascund după o tablă. Un stejar nepăsător se clatină de sus în jos. Din el cad mere, pere, basculante, unghiere. Se cunoaşte că unghierele sunt folosite, pentru că au lamele tocite. Falca se scarpină pe obraz şi scoate acul de cusut. Soarele se învârte în sens trigonometric. Luna apare surprinzător din spatele unei creste de cocoş. Sau de munte. Sau de cocoş de munte. Mai degrabă ultima variantă. E mai plauzibilă. Cocoşul începe să sforăie necontrolat. Falca de rechin îl strânge de cioc. Cocoşul se sufocă şi începe să se zbată necontrolat. Falca de rechin scoate telefonul antic şi sună la ambulanţă. Aceasta ajunge după 8 secunde. E o ambulanţă veterinară, cu aripi în loc de roţi. Din ea nu coboară nimeni. Paramedicul doarme, sforăind atât de tare, încât soarele îşi schimbă sensul de rotaţie. Falca de rechin îl strânge de nas. Paramedicul se sufocă şi începe să se zbată necontrolat. Falca de rechin scoate din nou telefonul antic şi sună la ambulanţă. Aceasta ajunge şi mai repede decât precedenta, după 7 secunde chinuitoare. Se ciocneşte însă de ambulanţa veterinară, rezultatul fiind o explozie uriaşă, nemaivăzută până atunci. Falca de rechin scapă nevătămată şi din această experienţă. Acum aleargă. Auzind valurile oceanului, se isterizează şi începe să plângă de fericire. Ajunge pe plajă. E o plajă de nudişti pudici. Oamenii stau chirciţi şi întortocheaţi, încercând să-şi ascundă părţile intime de privirile iscoditoare ale celorlalţi nudişti. Falca de rechin înaintează către malul oceanului nervos. Valurile iau de guler surferii curajoşi şi îi întind pe sârmă la uscat. Falca de rechin plonjează în ocean. Un rechin fără falcă se apropie din adâncuri.

- Salut, falcă de rechin. Ştii cumva cât e ceasul?
- E 8 fără 5 minute, dar cu 10 secunde.
- Sărumâna pentru masă.

Falca de rechin s-a aşezat pe fotoliu şi a dat drumul la televizor. A adormit sforăind.

Visul 43: Plaja

2011-02-01T20:31:00.002+02:00

Un rechin roşu conduce tramvaiul pe malul mării. Valurile se izbesc de mamutul de metal transformându-se în sirene cu corp de femeie şi picioare sub forma tentaculelor de caracatiţă. Acestea încep să stranguleze meticulos oamenii care făceau liniştiţi plajă. Cei care apucă să se îndepărteze sunt ajunşi fără eforturi prea mari de tentaculele ce păreau să se întindă la infinit. Din fericire eu sunt doar martor la aceste evenimente. Tentaculele nu au cum să pătrundă prin geamul antiglonţ al tramvaiului. Îmi continui liniştit lectura. E o carte ciudată, cu o singură literă pe fiecare pagină. Cu toate astea, nu pare să se termine prea curând, pentru că citesc la ea de mai bine de o oră. E o carte despre utilizarea pickamerului în fabricarea vaselor fine din porţelan. Alternativa era o carte despre bungee-jumping cu aţă de cusut în loc de coardă elastică. Sper să aibă happy-end. Îmi plac cărţile cu happy end. Tramvaiul se opreşte brusc. Inerţia îmi aruncă părul pe scaunul din faţă. Sunt chel acum.

- Hei, cap de bec!, îmi strigă o fată din spatele vagonului. Acoperă-ţi capul, că mă dor ochii!
- Acoperă-ţi tu gura, că mă doare capul!, i-am răspuns cu promptitudine.
- I-auzi domne la el! Hai pa, cheliuţă!
- Pa, mi-a părut bine!
- Mie nu!

Fata a coborât, şi-a întins un cearşaf din şorici de porc şi s-a aşezat pe spate ca să se bronzeze.

- Hei, vasilină! E cap de linie!, a strigat rechinul nervos.

N-am apucat să cobor. Tramvaiul a fost înghiţit de nisip. M-am trezit pe plajă. Un copilaş îmi acoperise capul cu nisip şi striga la mine:

- Struţul, struţul!!!