Călătorii imaginare

Early autumn.

noreply@blogger.com (Anca) — Wed, 08 Sep 2010 01:18:07 PDT

He who has no house will not rebuild,
and he who is alone will long stay so,
will wake to read, to write long letters, go
wandering, restlessly, through the filled-
with-leaves broad avenues, blown to and fro.

Rainer Maria Rilke

Toate fotografiile, aici.

Balcic, cuibul liniștit de pe malul mării

noreply@blogger.com (Anca) — Mon, 06 Sep 2010 23:07:27 PDT

Pentru că nu am citit Pânza de păianjen a Cellei Serghi, am plecat spre Balcic fără nicio viziune romantică asupra fostului teritoriu românesc, ci înarmată doar cu bucuria de a vedea încă o dată marea, probabil pentru ultima oară anul acesta. Ca în orice călătorie (temerară) prin peninsula balcanică, este musai să pleci la drum înarmat până-n dinți cu foarte multă răbdare și înțelegere pentru stilul românesc (și nu numai) de a face turism pe aceste meleaguri - autocarele se mai și blochează în mijlocul Bulgariei, în plin câmp, din motive rămase neelucidate până în clipa de față, și se mai alimentează și câte o oră întreagă prin Giurgiu, ca să menționez doar două (mici) aspecte. Una peste alta, după ce am schimbat 3 (trei) autocare și citit multe pagini din Dickens, The Pickwick Papers, am ajuns la a noastră destinație, adică Balcic, așezare de pe malul Mării Negre ce se mândrește cu castelul reginei Maria, lipsa aproape completă a plajei și o faleză minunată mărginită de stânci albicioase.

Marea s-a întrecut pe sine și a avut o minunată nuanță gri, acoperită de un cer albastru brodat cu nori albi pufoși. Localitatea e toată concentrată în jurul castelului și a grădinii acestuia, deci nu vă chinuiți cu întrebări existențiale de genul ”unde o fi centrul orașului?” pentru că acesta lipsește cu desăvârșire. Pentru prima dată în viața mea am stat într-o camera cu vedere la mare (una din cele 8 de care dispunea hotelul, prin urmare ne-am simțit foarte privilegiate, eu și cu prietena mea, că putem privi linia orizontului direct de pe balcon). De la hotelul Bisser faci maxim 5 minute până la intrarea în castel, asta dacă o iei în direcția care trebuie, că noi o luaserăm inițial spre șosea. Biletul costă 10 leva și include și o vizită în grădina botanică pe care noi, din păcate, am ratat-o din neatenție - nu vă așteptați ca în Bulgaria să vi se ofere informațiile pe tavă; în general nimeni nu îți spune nimic, și dacă nu întrebi / ceri, s-ar putea să ai tot felul de surprize care de care mai plăcute. De exemplu să comanzi exact felul de mâncare care nu îți place, pentru că descrierea din meniu (sau lipsa acesteia) te induce în eroare.

Dar, lăsând la o parte aceste lucruri mai puțin importante, grădina și castelul sunt foarte frumoase, în special grădina, foarte mare și având multe flori ce se întind până aproape de malul mării. Vizita îți ia câteva ore și, dacă ți se face foame, există o cafenea și un restaurant unde te poți opri pentru o pauza de masă, cu toate că nu le recomand. Din păcate, la capitolul ”restaurante” Balcic-ul stă prost înspre foarte prost - dacă există și excepții, acestea nu ne-au ieșit nouă în cale. Deoarece sunt foarte mulți turiști români în Balcic, există posibilitatea de a schimba lei în leva, dar și de a face plăți în lei la magazine / restaurante, la un curs nu foarte avantajos pentru cumpărător. Deși nu sunt adepta revizitării unor obiective turistice / orașe (spre deosebire de domnul din autocar care se mândrea cu faptul că își face toate concediile în aceeași stațiune și în același hotel, de la an la an), mi-ar plăcea să revin la Balcic, tot în extrasezon, poate în hotelul Regina Maria, construit la doi pași de castel și la un pas de mare.

În episodul următor despre o plimbare pe faleză sub un cer care nu se putea hotărî dacă să plouă sau nu...

Toate fotografiile, aici.

Balcic, pe o geană

noreply@blogger.com (Anca) — Tue, 07 Sep 2010 05:22:40 PDT

Trebuie să existe un colţ de lume în care viaţa e frumoasă. Fericirea trebuie să existe. Sau poate e nevoie de un potop, de un cutremur, de nişte mâini uriaşe care să zgâlţâie globul, şi totul să înceapa din nou...
Cella Serghi

Prima zi de toamnă dulce

noreply@blogger.com (Anca) — Wed, 08 Sep 2010 05:35:45 PDT

Fotografii făcute cu (smart)phone-ul. Mâine plec la Balcic...

Pe cărări de munte - Bușteni, Cascada Urlătoarea

noreply@blogger.com (Anca) — Tue, 31 Aug 2010 00:15:37 PDT

Some people walk in the rain, others just get wet.
Roger Miller

Plimbare (neinspirată) prin munții Bucegi: 12 grade Celsius, ploaie torențială de toamnă, degete înghețate, haine ude, worst trip ever! Am fost salvată de la hipotermie de o cafea fierbinte în trenul rapid care m-a adus înapoi la civilizație, după ce am jurat că n-o să mai dau confortul scărilor rulante, al bulevardelor asfaltate și al centrelor comerciale pe aerul curat, priveliștile de vis și cărările abrupte din mijlocul naturii.

Toate fotografiile (încețoșate), aici.

Arbanassi - back in time

noreply@blogger.com (Anca) — Tue, 07 Sep 2010 05:20:45 PDT

Obiceiuri și tradiții de Sfânta Maria în Arbanassi, Bulgaria; în curtea mănăstirii o parte din chilii stăteau să se prăbușească; câteva mioare moțăiau în curte la umbra vagă a unei porți, pe când altele, mai puțin norocoase, fuseseră ucise de curând și își întindeau pieile jupuite la uscat. Coadă lungă și răbdătoare pentru miruire. Într-un subsol dintr-o dependință se împărțea ciorbă - varianta la farfurie sau la borcan (pentru acasă) - și oamenii se întinseseră la un prânz mănăstiresc în curtea însorită. Am avut un sentiment pregnant al ortodoxiei, cu obiceiurile ei vetuste, cu biserici înecate în semiumbră și oameni săraci care își caută o fărâmă de alinare la Dumnezeu. Ca și cum m-am întors în timp, nu pentru că satul are case din piatră ca pe la 1500-1700 cu care atrage turiști, ci pentru că oamenii care îl locuiesc au rămas cumva acolo, în trecut, uitați de restul lumii și trăind într-un amestec de obscurantism și credință, cruzime și frumusețe.

Toate fotografiile, aici.

Велико Търново / Veliko Tarnovo, pe arşiţă

noreply@blogger.com (Anca) — Tue, 07 Sep 2010 05:20:26 PDT

Veliko Tarnovo e un fel de Lipscani cocoțat pe coaste de munte, atracția principală fiind un castel de piatră ce are în mijloc o biserică dotată cu lift. Orășelul se laudă că-i medieval - dacă medieval înseamnă somnolent, atunci așa este: pentru cineva care a văzut cum se poate face turism în alte locuri, Veliko Tarnovo se poate dovedi dezamăgitor cu aerul său provincial, lipsa de facilități sau magazine atractive, cu hoteluri de 4 stele care au, de fapt, între 2 / 3 steluțe drămuite bine. Altfel, orașul e destul de interesant, cu casele sale construite în pantă, străzile înguste și priveliștile frumoase cu munții din jur. Dar cel mai tare mi-a plăcut mâncarea, cu cele peste 50 de feluri de salate, bașca dulciurile, la prețuri mai mici decât cele din București. E de înțeles atunci de ce mulți români preferă să își petreacă weekend-ul la bulgari, dacă mai ținem cont și de faptul că drumul București-Veliko Tarnovo se face cam în vreo 3 ore, maxim. Mie, totuși, mi-a plăcut mai mult Sighișoara.

Toate fotografiile, aici.

Remedy (for rainy days)

noreply@blogger.com (Anca) — Tue, 07 Sep 2010 05:21:47 PDT

2 little whos
(he and she
under are this
wonderful tree
e e cummings

Vila Fiorita - în grădina lui Gabrielle

noreply@blogger.com (Anca) — Tue, 31 Aug 2010 00:14:25 PDT

Dimineaţa - mic dejun în grădină: pâine neagră cu pecorino, croasant cu nutella şi o cafea mare cu lapte. Gabrielle e cel mai zăpăcit proprietar de pensiune întâlnit prin periplurile mele, dar ne-a servit cu prune proaspăt culese şi gem de prune preparat în casă în aceeaşi zi, timp în care furnicile din grădina sa ne-au mâncat de vii. Ca să ajungi în grădină, trebuia mai întâi să traversezi terasa, dotată după cum se vede mai jos cu două stropitori, mărimea XS şi M. Gabrielle mai avea şi un trăbănţel dosit într-un colţ, o fiică de vreo doi ani care testa de zor o trotinetă şi una bucată mătuşă / soacră pe nume Martha care nu vorbea o boabă de engleză, dar m-a învăţat că la frigider se spune, în italiană, "frigo".

Shall I say more?

Toscana, drumul chiparoşilor

noreply@blogger.com (Anca) — Tue, 31 Aug 2010 00:15:05 PDT

Colinele de lângă San Gimignano, într-o plimbare de după amiază. Plantații de măslini, viță de vie, rodii încă necoapte, cactuși ascunși în ierburile de pe marginea drumului și multe, multe șopârle încălzindu-se la soare. În fața mea o tricicletă-mașină urcă dealul zumzăind, în timp ce pe drumeagul ce duce la o fermă cineva (proprietarul?) a abandonat o cadă de baie. Dintr-o livadă am cules 2-3 mere acrișoare-dulci şi m-am odihnit la o răscruce de drumuri de țară unde cineva inspirat a pus o băncuță sub un arbore imens. În spatele meu turnurile lui San Gimignano se fac tot mai mici, în timp ce în față peisajul devine sălbatic, liniştit, verde...

Toate fotografiile, aici.

San Gimignano delle belle Torri, medievalul turistic

noreply@blogger.com (Anca) — Tue, 31 Aug 2010 00:13:22 PDT

Toscana are multe orăşele medievale, însă doar câteva sunt patrimoniu Unesco: San Gimignano este unul dintre ele. La 56 km sud de Florenţa, San Gimignano a fost un important popas pentru pelerinii care călătoreau spre Roma. Familiile bogate care controlau oraşul au construit în jur de 72 de case-turn, ca simbol al bogăţiei lor - dintre acestea, doar vreo 14 au supravieţuit. Prin supravieţuire a se înţelege că sunt în stare perfectă, la fel ca restul centrului istoric, cuprins între vechile ziduri ale cetăţii. San Gimignano e perfect conservat şi cu totul dedicat turismului - de la magazinele care vând toate bunătăţile pământului până la restaurante şi cafenele. Pentru că, la nici o săptămâna de la vizita la San Gimignano am avut ocazia să vizitez un alt orăşel "medieval", de data asta din Balcani, diferenţele mi-au sărit în ochi, cu părere de rău pentru vecinii noştri bulgari, care încearcă şi ei să îşi pună în valoare vestigiile istorice.

San Gimignano este un oraş destul de mic, pe care îl poţi vizita într-o singură zi, cu tot cu pauza de masă şi, eventual, cu o plimbare pe dealurile din jur, cum am făcut eu. Se poate ajunge doar cu maşina sau cu autocarul (noi l-am luat din Siena - 1h de viraje ameţitoare pe dealurile Toscanei). De pe vârful unor coline, înconjurat de turnuri, ai o panoramă superbă asupra peisajului toscan - doar pentru atâta lucru şi zău că merită să mergi până acolo.

Siena, înainte de Il Palio

noreply@blogger.com (Anca) — Tue, 31 Aug 2010 00:12:46 PDT

Am ajuns la Siena pe 8 august, când începuseră pregătirile pentru Il Palio (16 august): parade pe străzile înguste ale orașului medieval, costume caraghioase, steaguri, agitație. În Piazza del Campo erau deja instalate treptele de lemn de pe care o parte din vizitatori vor fi urmărit concursul, căci Il Palio este o cursă de cai: jocheii înconjoară Piazza del Campo de trei ori într-o cursă care de regulă durează doar 90 de secunde. Poate altă dată voi merge la Siena ca să văd cu ochii mei frumoșii cai ce aleargă bezmetici în piața unui oraș medieval. Până atunci, m-am bucurat să văd niște fotografii superbe de la alte Il Palio din anii trecuți în vitrina unui studio foto; preferata mea, pe care v-o arăt și vouă pentru că mie mi-a rămas în suflet, este:

© 2006 Foto Gielle

În rest Siena este un oraș mirific, medieval, cărămiziu-ruginiu, liniștit, cu străduțe în pantă, un oraș perfect pentru a fi descoperit la pas. Și după ce ai obosit tot coborând și urcând dealurile Toscanei, te poți opri în Piazza del Campo pentru a-ți trage sufletul: soarele apune și luminează turla bisericii, totul e simplu, dar frumos, așa cum viața ar trebui să fie și este câteodată:

Toate fotografiile, aici.

Biserica San Miniato al Monte, la apusul soarelui

noreply@blogger.com (Anca) — Tue, 31 Aug 2010 00:11:13 PDT

Toate fotografiile, aici.

Palatul Pitti & Grădinile Boboli

noreply@blogger.com (Anca) — Tue, 31 Aug 2010 00:10:52 PDT

Construit de către bancherul florentin Lucca Pitti, palatul Pitti a fost ulterior cumpărat de către familia Medici şi a devenit reşedinţa acestora prin anul 1549, fiind folosit şi de către Napoleon, înainte de a fi donat statului italian de către regele Victor Emmanuel III. Palatul are mai degrabă aspectul unei fortăreţe, cu ferestre mari protejate de grilaje groase şi, deşi construcţia masivă nu te face să visezi, grădinile care se întind în spatele ei vor reuşi asta - statui, grote decorate cu stalactite artificiale şi picturi, "fântâna insulei", păzită de nişte raţe zăpăcite, şi privelişti minunate asupra palatului şi oraşului - de toate astea te poţi bucura în grădinile Boboli. Adăpostind acum galerii de artă, palatul se poate vizita separat de grădinile Boboli, dar ar fi păcat să nu te odihneşti în grădină după ce l-ai admirat pe Caravaggio...

Toate fotografiile, aici.

De prin Florența adunate: ”love locks”

noreply@blogger.com (Anca) — Tue, 31 Aug 2010 00:11:43 PDT

De cum ajungi în Florența dai cu ochii de o grămadă de lacăte și lăcățele prinse de te miri ce - gratiile din vârful domului, în jurul lui Ponte Vecchio, pe strada X sau în piațeta Y. Sunt urmele unor îndrăgostiți care, în felul ăsta, vor să își păstreze dragostea for ever and ever: pun lacătul, îl încuie și aruncă cheia în Arno. De parcă dragostea în sine nu este mai mult decât suficientă să te lege uneori chiar mult prea mult de câte cineva, o legăm și simbolic de vreun gard. Cu toate astea, inițial obiceiul n-a avut nicio legătură cu amorul: ele erau puse de tinerii care erau luați la oaste, ca o promisiune de a se întoarce teferi acasă. Dar, deh, și iubirea este tot o luptă câteodată, din care ne întoarcem teferi sau nu pe la casele noastre:

Toate fotografiile din Florența, aici.

Florenţa cea minunată

noreply@blogger.com (Anca) — Tue, 31 Aug 2010 00:10:16 PDT

Lumina este cu totul specială în Florenţa, ca mierea traslucidă ce învăluie statuile din marmură pentru a se ascunde în colţurile liniştite ale vreunui palazzo renascentist. Soarele nu arde, ci încălzeşte oraşul, râul Arno e nămolos şi are culoarea lutului dizolvat în apă, cerul e pictural, iar domul e atât de înalt încât domină întregul oraş de departe.

Ca să ajungi la Florenţa petreci 25 din cele 30 de minute pe care le face trenul Eurostar venind dinspre Bologna traversând tuneluri - Apeninii - care formează o barieră între nordul Italiei şi Toscana surprinzător de verde. Îmi imaginam un peisaj mai degrabă golaş, dealuri arse de soare şi pustiite de viaţă, şi am găsit un peisaj submontan cu vegetaţie abundentă. Şoselele încolăcite pe dealurile Toscanei te pot ameţi, apa e dulce, ca nicăieri în lume - parcă totul ar fi fost făcut pentru a-ţi face ţie, un oarecare muritor, plăcere. Plăcerea de a trăi, a respira, a mângâia marmura roz a catedralelor, plăcerea de a mânca fructe de mare, pecorino, deserturi cu căpşune şi iaurt, îngheţată, plăcerea de a bea dimineaţa capucino şi seara vin roşu.

Am stat pe Via Cavour, la doi paşi de Piazza Domului Sfânta Maria del Fiore, aşa că m-am putut plimba în voie prin "centro storico", am urcat toate cele 463 trepte până în vârful domului, am lenevit pe Ponte Vecchio, mi-am rupt picioarele vizitând palatul Pitti şi am monţăit în iarbă în grădina Boboli - priveliştea din capătul grădinii, către un peisaj tipic toscan, mi-a rămas întipărită pe retină. Seara am urcat până la Piazzale Michelangelo, de unde ai o vedere panoramică asupra Florenţei, şi am vizitat San Miniato al Monte, luminată crepuscular de apusul soarelui.

Florenţa a minunată, minunată...

Toate fotografiile, aici.

...off I go...

noreply@blogger.com (Anca) — Thu, 05 Aug 2010 13:33:03 PDT

(puteţi să-mi lăsaţi răvaşe sub uşă cât sunt în vacanţă. chiar insist :)

Golful pescarilor

noreply@blogger.com (Anca) — Sun, 01 Aug 2010 23:47:31 PDT

Spre capătul orașului, înspre Constanța, se găsește un mic golf ignorat de turiști, dar folosit de localnicii pescari - eu i-am spus ”Golful pescarilor” pentru că m-a făcut să mă gândesc la poveștile din copilărie, cu pirați și comori ascunse în cufere grele. Mi-am petrecut acolo ultima mea după-amiază la mare, pitită sub un măceș care mă ferea cât putea de razele soarelui. În golf nisipul era mai aspru decât pe celelalte plaje, pietrele albe și rotunjite de valuri (eu însămi alegându-mi vreo patru, pe care le-am cărat până la București) străluceau în soare, iar apa limpede era potrivit de rece pentru o bălăceală scurtă. Din când în când un pescaruș plictisit plonja in mare.

Toate fotografiile, aici.

...at sunset

noreply@blogger.com (Anca) — Sat, 31 Jul 2010 10:16:22 PDT

Sea fever

noreply@blogger.com (Anca) — Fri, 30 Jul 2010 11:21:04 PDT

Cum poate fi apa unui lac mai sărată decât apa mării?
Astăzi am avut o zi minunată, cu sare cristalizată pe pielea arsă de soare, baie în lac, "spa" cu nămol sapropelic, iar seara m-am întors în mare, păşind la limanul dintre nisipul fierbinte şi marea albastră. Mai vreau...

Underwater (love)

noreply@blogger.com (Anca) — Thu, 29 Jul 2010 00:34:27 PDT

M-am jucat săptămâna trecută cu o camera foto subacvatică, de unică folosință - uitasem cât de distractiv poate fi să lucrezi pe film, când ai doar un număr redus de poziții pe care le poți folosi și trebuie să cumpănești bine înainte de a apăsa pe declanșator. Nu ai libertatea pe care ți-o dă digitalul, cu capacitatea sa uriașă de a înghiți toate rateurile fotografice, dar primești, în schimb, tot felul de chestii ciudățele, culori subacvatice, pete și zgârieturi despre care nu știi dacă sunt păsări în zbor pe un cer plat, sau rezultatul unei developări smucite. Fotografiile sunt, așa cum mă așteptam, supraexpuse, pline de zgomot, neclare și vignetate în stilul lomo, însă au un farmec aparte, al apelor marine mângâiate de soarele nebun...

Mâine plec din nou la mare.

Toate fotografiile, aici.

O mare covârşitor de frumoasă

noreply@blogger.com (Anca) — Mon, 26 Jul 2010 23:26:17 PDT

Viaţa de ”staţiune”, aglomerată, încinsă, gălăgioasă, nu este pentru ființele solitare - distracțiile sunt gândite pentru grupuri, familii, mase de oameni care se mișcă dintr-o parte în alta într-un zumzet continuu. Doar natura creează locuri în care te poți lăsa pradă reveriilor, ca malul abrupt al unei mări cunoscute, dar totuși văzute pentru prima oară, scări care coboară în valuri, poteci de unde poți privi marea, golfuri izolate, bolovani poroși și scoici care se descompun la mal. Omul poate, cel mult, să aducă o pată de culoare într-un peisaj care nu îi aparține și să se bucure de briza mării și stropii ei sărați.

Toate fotografiile, aici.

Înainte și după ploaie

noreply@blogger.com (Anca) — Mon, 26 Jul 2010 14:01:11 PDT

Nori spectaculoși deasupra lacului Techirghiol, puțin înainte de sosirea trenului:

Din tren, câteva minute mai târziu:

Marea nu e niciodată singură

noreply@blogger.com (Anca) — Fri, 23 Jul 2010 10:07:14 PDT

Pe drumul meu spre mare am luat o carte mai mult tristă decât voioasă, macabră, poate, dar plină de viaţă, în care personajul principal, un muribund, are convingerea că răul e cel care guvernează lumea, pe când divinul se mulţumeşte cu privitul. Şi totuşi, cred că lucrurile nu stau chiar aşa – avem o capacitate mostruoasă de a observa mai degrabă ce este rău sau urât, iar lucrurile bune le luăm ca atare. Ele sunt, uneori, prea insignifiante pentru a fi măcar menţionate, cum ar fi o zi perfect senină şi o mare caldă, caldă, caldă...

Navingând ieri pe apele (dez)organizate ale internetului, am dat peste o povestire a unui prieten, scrisă acum vreo 5 ani. Am recitit-o de vreo 2 ori, recunoscând elemente de biografie care îmi erau cunoscute, descoperind altele de care nu aveam habar, încercând să pun cap la cap acest puzzle care este omul cu ale sale feţe luminoase şi întunecate pe care ţi le arată alternativ. Şi pentru că nu putem avea niciodată toate piesele de puzzle, nu ne rămâne decât să completăm cu o parte din noi imaginea de ansamblu. Oarecum terifiant. Sau minunat...

Post scriptum: marea, văzută & imaginată de mine:

Rosebud

noreply@blogger.com (Anca) — Tue, 20 Jul 2010 23:42:09 PDT