În ultimii 5 ani am avut privilegiul de a fi managerul unei super echipe de training. Acum că am trecut la un nou rol și a trebuit să-mi iau la revedere, iată 5 lecții despre leadership pe care le iau cu mine:

1. Să rămân autentică

Să încerci să fii altcineva sau cineva care crezi că ar trebui să fii este epuizant. Fiecare persoană este diferită și asta e valabil și pentru manageri și lideri – fiecare își aduce propria contribuție. Echipa mea a învățat lucruri de la managerii pe care i-a avut înaintea mea și vor învăța lucruri noi de la cei care vor urma după mine. Fiecare persoană are un impact specific. Pentru mine a fost important să rămân sinceră cu mine, să practic ceea ce predic și să predic numai lucrurile în care cred. Dacă nu ești sigur că ești suficient de inspirațional (sau orice altceva) e bine să te concentrezi pe a te îmbunătăți în acea zonă în loc să consumi energie pozând în ceva ce nu ești! Mai devreme sau mai târziu oamenii se vor prinde și va fi ciudat.

2. Să tratez oamenii ca pe niște adulți

Pe o parte din membrii echipei i-am ”moștenit”, pe alții i-am recrutat, dar în toți am avut întotdeauna încredere, poate cu naivitate. Am observat că atunci când ai încredere în oameni, ei tind să devină mai responsabili. Chiar și dacă se întâmpla să greșească, ei erau cei care proactiv recunoșteau și promiteau că vor îndrepta lucrurile, fără să apuc eu să le cer. Oricum nu este stilul meu să fiu un micromanager, dar să ai încredere în echipa ta chiar îți câștigă timp pentru a te concentra asupra lucrurilor importante. Când au apărut situații mai dificile sau au fost vești proaste care îi afectau, mi s-a părut mereu mult mai ușor să îi implic și să găsim o soluție împreună. Încercarea de a fi erou este egocentrică și creează victime, încercarea de a fi protector sau mama-de-la-birou creează angajați supra-sensibili, încercarea de a controla excesiv limitează potențialul echipei la propriile tale limitări de timp și abilități. Un lider ar trebui să ofere sprijin unei echipe de adulți care, cel mai probabil, sunt niște super profesioniști ce abia așteaptă să se implice și să aducă valoare.

3. Să rezerv timp în avans pentru lucrurile importante

Nu pot să vorbesc pentru ei, dar eu mi-am luat multă energie din întâlnirile noastre lunare „Ce mai faci?”,  o conversație unu-la-unu despre ei, despre dezvoltarea lor sau despre cât de dificilă poate fi munca uneori. În perioadele în care nu ne-am ținut de această rutină, puteam simți că lipsește. Uneori era mai dificil să păstrez ritmul cu oamenii de la birou decât cei care lucrau de la distanță, deoarece era atât de ușor să amânăm gândindu-ne că suntem aproape și ne putem vedea oricând. Nu era chiar așa. Trebuie să rezervi timpul și să te ții de el.

Îmi rezervam timp în calendar și pentru „a gândi” – o oră din când în când ca să fac un pas înapoi, să mă gândesc la cum stăm și ce mai avem de făcut, încotro ar trebui să ne concentrăm. Este ușor să te lași absorbit de muncă și de urgențe și să ajungi să petreci cea mai mare parte a timpului stingând incendii, dar este crucial să îți iei timp și să îți dai seama ce ai putea face ca ele, de fapt, să nu mai izbucnească.

4. Să fiu umilă (humble)

Fii gata să accepți că unii dintre membrii echipei tale sunt sau ar putea deveni mai buni decât tine. Am învățat să mă mândresc atunci când se întâmpla asta și să mă concentrez la propria mea dezvoltare. Nu cred că mai e la modă sau că este constructiv să te gândești cu teamă că vei fi înlocuit de cineva din echipa ta sau că nu va mai fi nevoie de tine. Asta se întâmplă doar atunci când te oprești din învățat. M-am străduit mereu să fiu atentă pentru a acorda credit tuturor celor care îl meritau și să fiu generoasă cu numărul lor. Să învăț să îi ajut pe alții să strălucească fără să îmi fie teamă că vor străluci mai tare decât mine este încă o prioritate pe lista mea de obiective. Sub aceeași temă aș mai adăuga câteva lucruri de bază: să nu delegi doar sarcinile care nu-ți plac, ci cele care pot fi interesante sau care îl pot ajuta pe celălalt să crească; spune des „mulțumesc” și recunoaște când greșești.

5. Să mă bucur!

Am coordonat echipe și în trecut, în diferite contexte, și am învățat să mă bucur cu adevărat de acest privilegiu și de această responsabilitate. Îmi place să facilitez întâlnirile strategice, să purtăm conversații de dezvoltare, să găsim modalități prin care să fim mai eficienți. Îmi place să mă gândesc la sloganuri sau la rutine pe care le putem încorpora. Îmi iau multă energie din faptul că văd oamenii apropiați cum cresc, îmi oferă un scop să ofer sprijin și empowerment și chiar îmi place provocarea unei conversații dificile cu toate emoțiile care apar când uneori nu te simți pregătit pentru ele. Nu cred că singura modalitate de a evolua ca profesionist sau de a-ți construi o carieră este prin a ajunge manager, dar dacă ai obținut acest rol, own it și învață să te bucuri de această oportunitate.

***

Încă sunt manager, învăț continuu despre asta și sunt atât de multe alte lucruri care mi-au trecut prin minte în timp ce scriam acest articol, atât de multe lecții pe care le-am luat. Aș putea completa pagini întregi cu ce cred că am făcut bine și ce aș face diferit. Dar acesta nu se voia a fi un articol perfect, ci un moment de respiro la sfârșitul unui capitol important ce merită celebrat.

Nu știu câte persoane vor ajunge până aici cu cititul, dar simt că echipa ”mea” o va face așa că, dragilor, pentru a mia oară: MULȚUMESC! Sunteți cu toții oameni fabuloși, fiecare extraordinar în felul lui, și sunt extrem de mândră de ceea ce am realizat împreună. Sper că sunteți și voi!

Poza de ”la revedere”:

I am a strong believer in the power of communities or groups. I’ve seen many times what great things can happen when people get together. Nowadays we don’t even need to meet, or know each other. As a member in a lot of online communities I saw beautiful collaborations almost as if those people where bonded by old friendships. 

I saw amazing support and encouragement in a group created so that ladies can sell already worn clothes or accessories. In an international group of professionals using applied improvisation or in one for graphic facilitators people ask and abundantly share about activities, techniques or tools. I’m part of various HR groups, some of them very active and very helpful, people getting recommendations for requests ranging from vendors for different services to legal advice.

I spent some time reflecting on how I can become a better contributor (under the “2020 resolutions umbrella”, if you may) and in the same spirit of sharing, here are my objectives/recommendations:

Be active.

The power of these communities comes from people’s willingness to help others and to share from their experience. So be one of them, don’t just take, but give as often as you can. I set myself a clear objective to contribute at least once per week, either responding to something or initiating a new conversation.

Be helpful, not a smartass.

If someone asks for a specific suggestion, let’s say “examples of activities for 100 people,” don’t start explaining the importance of understanding needs and the context and everything the textbook says. Instead, just give your best example in the context you used it. Trust that the person looking for inspiration knows the theory and is just stuck or curious in one stage and can browse through and adapt the solutions provided. This is a trap I’ve seen a lot of consultants fall into, trying to explain the importance of customization (undeniable, of course) and offering their services. Guys, just share about a case study you are proud of and make yourself available for more custom recommendations for later.

Respect everyone’s input and know when to stop a debate.

I guess this is mostly common sense. You might consider some input is not useful or valuable for you (either if you initiated the conversation or not), but there is a fine line between having a constructive debate and just being dismissive. If you are just reformulating the same arguments, if you feel frustrated instead of intrigued, if you start thinking bad things about the other person then it might be time to take a deep breath and step back as you might not be in a constructive piece of mind anymore.

***

And of course, be authentic and mind your writing – a clear and correct articulated message always makes the conversation easier! 

So, help a girl out – what would you add to the list?

Deși poate ajuta să încep mai energetic, nu m-am putut abține de la a deschide ziua puțin filosofic. I-am provocat pe cei din sală să se uite atent la reacțiile lor la ideile futuriste pentru că, până la urmă, felul în care construim roboți (care să ne semene) spune multe despre modul în care ne înțelegem umanitatea. Mai detaliat mai jos:

Apoi, o serie de super oameni:

• De la Stacey A. Gordon mi-am luat AHA-ul că în România vorbim rar spre deloc de diversitate și incluziune. Tocmai ce a avut loc marșul Pride și mi-a adus aminte de o provocare a ei: oare cu ce fel de persoane suntem conectați pe rețelele sociale? Dacă sunt doar oameni ca ”noi” nu spune asta ceva și despre gradul nostru de toleranță? Apropo, toleranța se crește prin expunere repetată și ne poate vindeca și de acel implicit bias (stereotipuri/atitudini față de…de care nici nu suntem conștienți). Stacey ne-a convins cu cifre că atunci când oamenii simt că aparțin dintr-un grup crește și productivitatea acestuia.

• Wik ni l-a prezentat pe Furhat, un robot ce-și poate schimba fața și vocea și care poate fi programat să poarte conversații: să ofere informații într-o gară, să lucreze cu persoane cu autism sau să susțină interviuri (cu un risc de bias implicit spre zero, dacă întrebările sunt bine setate).

• Johan Sellgren ne-a arătat cum unele lucruri nu se schimbă. Chiar și o companie precum Spotify, aflată pe o piață extrem de competitivă, și-a identificat valorile organizând workshopuri în organizație și caută oamenii potriviți, nu oamenii cei mai buni. Știind what you stand for, e mult mai ușor să iei decizii ca organizație.

• Dr. Nick Van Dam a adus o perspectivă interesantă în discursul despre roboții care ne vor lua job-urile. De-a lungul istoriei am trecut prin 3 revoluții majore care au creat inovații disruptive și au dus la dispariția a unor industrii întregi. Dar dispariția unor industrii se face pe seama apariției unora noi, așadar, roboții ne iau unele joburi, dar vor apărea altele pe care acum poate nici nu ni le imaginăm. Printre preferatele mele: professional triber, virtual reality designer, end of life planner.

El atrage atenția asupra cât de crucială este învățarea în perioada asta de tranziție și menționează câteva concepte cu care lucrăm și noi la Rocketists: autonomie în învățare, găsirea IKIGAI, cultivarea unei mentalități de creștere, construirea unui mediu organizațional propice învățării, învățarea în T etc. Book me for a meeting! :D

• De la Edward Houghton de la CIPD am rămas în minte cu slide-ul de mai jos care arată care sunt tipurile de date pe care se poate baza HR-ul pentru a lua decizii și cum are nevoie să folosească și cifre ca să își câștige credibilitate și încredere (sau să marketeze mai bine intuiția :) ).

• Pe Andrew Mellen nu pot să îl rezum, vă invit doar să îi ascultați speech-ul, mai ales dacă vreți să fiți mai buni la time self-management: click aici când vă permiteți 30 minute.

• Iar Burak Bak, Head of HR – Northern and Central Europe la Ericsson, ne-a povestit despre cum mediul lor de lucru s-a schimbat, într-adevăr, pentru că acum sunt multe procese preluate de roboți, dar cum, în esență, un mediu de lucru sănătos se construiește tot având grijă ca oamenii să simtă/vadă că au impact în munca lor, că au autonomie, că există colaborare. Și te asiguri de asta mapând și lucrând la fiecare touchpoint pe care o persoana o are cu organizația. Easier said than done, știu. :)

***

Pe final:

… mulțumiri nemărginite Universum și întregii echipe de la Bucharest Tech Week – o organizare excelentă de dimineață până seara! :)

…și o lecție pe care o putem învăța de la speakerii străini: în general sunt concentrați să aducă valoare prin conținut, vin pregătiți și se încadrează în timpul alocat (care, până la urmă, e o formă de respect pentru organizatori și ceilalți vorbitori). Mulți dintre speakerii noștri locali sunt încă foarte concentrați pe a-și promova soluțiile (și discursul e unul de vânzare, nu de a aduce valoare participanților), vorbesc mult și uneori nestructurat și nu sunt atenți la timp. Am învățat și eu, cu greu, că e mai important să te faci util decât să pari deștept. :)

…dacă vreți să vedeți mai în detaliu despre ce a fost ediția de anul acesta: aici este linkul către agendă și descrierile speakerilor.

Am aflat aproape întâmplător că astăzi se fac 10 ani de la prima mea postare pe blog. Am început să scriu pe un altul – se chema treicuvinteaiurea și încă îmi apare un zâmbet în colțul gurii când îi scriu denumirea pentru că și acum, ca și atunci, mi se pare un joc de cuvinte foarte isteț.

Am citit mult din postările vechi și foarte vechi. Eram la fel de ”opinionated” ca și acum, dar mai vocală. Scriam despre lucrurile ce mi se întâmplau, ce aspirații aveam și ce succese am obținut, făceam exerciții de scris și împărtășeam învățăminte pe măsură ce le acumulam. Mi-a plăcut de tânăra asta ce trăia într-o lume care abia începea să se aglomereze de informație și opinii. Pe măsură ce ”m-am făcut mare” am mutat reflecțiile personale și experimentele de scris în caiete cu lacăt, am început să ”mă nișez” ca să îmi construiesc un brand profesional mai curat (fără să am habar dacă am reușit) și încet-încet am rărit scrisul cu totul pentru că au apărut prea multe variabile ca să pot așeza cu încredere ceva negru pe alb. Parcă se spun deja prea multe și, oricum, totul este mereu gri.

Am mulți părinți în listele de prieteni de pe rețelele sociale și îi văd des cum au revelația inteligenței copiilor lor. Și cred că e multă inteligență în ignoranță atunci când e combinată cu inocență. Ignoranță dată de incapacitatea de a ”overthink” toate variabilele pentru că nu ai acces la ele. Lucrurile pot fi simple, dar ne place nouă, adulților, să le complicăm. Să adăugăm variabile.

”Criza” de la 30 de ani se manifestă la mine sub forma unei sensibilități la și frică de superficialitate și fățărnicie: la a spune lucruri doar ca să ne facem și noi auziți printre atâtea voci, la a ne duce în extreme doar ca să forțăm un impact de orice fel, la a masca hedonismul sub cuvinte frumoase și inițiative la modă. Toate, conștient sau nu. Și temerea de a nu cădea în capcana asta mă paralizează în a contribui zilele astea la crearea de conținut.

Dar să nu credeți că fac o dramă din această ”criză” sau că o transform în vreo teorie și lecție revelatoare. Este o etapă ca oricare alta și o țin în echilibru tocmai prin faptul că îmi permit luxul de a o avea. Citind cu câtă lejeritate scriam orice acum 10 ani îmi dau seama cât de mult începem să ne luăm în serios pe măsură ce îmbătrânim. Cum trăim ca și când ar fi prima oară când o generație încearcă să repare ce a stricat cea dinainte și pregătește terenul pentru următoarea. Am dovezi că nu e prima oară și sunt sigură că nu va fi nici ultima. Și copiii noștri vor avea de reparat ce stricăm noi, indiferent cât de mult credem că acum am învățat cum să îi creștem. Pentru că ce nu se schimbă e că întotdeauna există un ”mai bine”. Și nu zic să ne oprim din încercări – doar mă gândeam că lumea chiar ar fi un loc mai bun dacă ne-am trezi mâine toți mai puțin înverșunați (să orice).

Cred că valoarea pe care trebuie să o învățăm cu toții, în primul rând, este toleranța. Chiar înainte de a învăța, de exemplu, bunătatea – pentru că aceasta, fără prima, poate fi selectivă și lucrurile iar se complică sau înainte de a vorbi despre autenticitate – care este foarte greu de definit când ne transformăm continuu, mai ales în relație cu presiunea socială (globală). Cred că ne-ar fi mai bine tuturor dacă am învăța să ne tolerăm pe noi și pe ceilalți fără să mai avem atâtea de demonstrat (prin a defini ce e normal și ce nu, prin averi, putere, sacrificiu sau ce mai facem și de-o parte a taberei și de alta). Citindu-mi postările vechi parcă am reușit să văd cum am ajuns să fiu cine sunt acum și asta m-a ajutat să mă detașez puțin de presiunea de a găsi forma perfectă a cine ar trebui să fiu. Și mi-a amintit să mă iau mai puțin în serios. :)

Înainte de internet, dacă nu aveam cumva disciplina de a scrie jurnale, ne aminteam de cum eram în tinerețe doar din teancurile de poze ascunse în cutii de pantofi în casa părinților, din amintirile noastre sau ale persoanelor ce ne-au cunoscut atunci, dacă aveam norocul de a-i mai avea prin preajmă. Cum e sfârșitul anului și moment bun de reflecție vă recomand ca de data asta, indiferent ce materiale de studiu aveți la îndemână, să nu priviți inapoi doar la ultimul an, cum e practica obișnuită, ci să vă scoateți de la naftalină pe voi în forma mai tânără, cu totul. Și indiferent că veți găsi remindere la cum ați putea fi sau dovezi la cât ați evoluat, poate respirați și voi niște relaxare să aveți energie pentru luptele și lecțiile anului care vine.

Sărbători frumoase!

A ieșit minunat și a fost un weekend foarte fain.

Grozav, aș putea spune! Da, sunt eu acolo în centru și ideea pozei nici măcar n-a fost a mea.

La sfârșit ne-am lăsat unii altora bilețele cu feedback în plicuri cu numele nostru. Am primit 20. Mi se mulțumea sau mi se arăta apreciere pentru abilitățile mele, pentru felul în care am organizat, pentru mine ca om, de multe ori în cuvinte foarte flatante. Cu exactitate, însă, îmi amintesc doar două. M-au făcut să plâng tot drumul până înapoi în București, oricât s-a străduit prietenul meu de la volan să mă convingă de ceva ce probabil veți gândi și voi: nici măcar nu sunt feedback-uri nasoale.

#1 Corina, ești foarte bună în ceea ce faci, te admir din multe puncte de vedere, însă nu crd că ar trebui să te implici în activitățile de grup, pentru că nu prea pari să fii genul care lucrează în echipă. Ești un bun lider, doar. 

#2 Felicitări pentru teambuilding și pentru modul în care prezinți lucrurile de fiecare dată. Ai făcut toată treaba HR-ului și mă întreb dacă ei au înțeles ceva din exemplul tău sau sunt fericiți că totul a mers bine. Teach them to organise a team.

Nu erau prea nasoale, dar erau dovada faptului că nu am fost perfectă. Am încercat tot drumul să mă prind de la cine sunt ca să pot vorbi cu ei și să mă justific. Să le corectez. Opt ani mai târziu încă mi le amintesc aproape cuvânt cu cuvânt.

Boala asta a perfecționismului e foarte afurisită, mai ales la femei. Să te compari mereu fizic cu femeile de pe coperțile revistelor, deși ești conștientă că nici ele nu arată așa în realitate, să vrei ca până la 30 de ani să ai o familie ca-n filme, un job de succes și un Premiu Nobel pentru Pace ca să te simți realizată, să vrei ca 20/20 de feedbackuri să fie doar cu nota 10+, e epuizant și mai ales…paralizant.

Am ținut o prezentare într-o sală cu 50 de femei și pe slide-ul ăsta am primit cele mai multe confirmări empatice însoțite de oftaturi. Este o epidemie de sindromul impostorului.

Suferi de sindromul impostorului dacă te recunoști în cel puțin unul dintre simptomele următoare:

1. Setezi niște țeluri foarte înalte – totul trebuie să fie perfect, tot timpul. Când nu reușești să le atingi începi să te îndoiești de tine. Prin urmare, simți nevoia să fii tot timpul în control și uneori preferi să faci tu totul. Chiar și când ai succes ți se pare că e din cauză că nu ai țintit destul de sus, că puteai să faci lucrurile și mai bine.

2. Simți că nu ți se cuvin lucrurile pe care le ai așa că muncești foarte mult pentru a demonstra că le meriți. Probabil ești un workaholic. Te agiți mai mult ca restul colegilor, vrei să le faci pe toate – să fii mama perfectă, soția perfectă, angajatul perfect, ca să te simți îndreptățită să fii iubită, apreciată, respectată.

3. Probabil ai fost premiantă la școală, ești obișnuită să îți iasă lucrurile bine, așa că nu numai că vrei să iasă totul perfect, dar vrei să iasă perfect din prima. Dacă nu îți iese imediat începi să crezi că nu te pricepi la acel lucru și te descurajezi, pierzându-ți încrederea în tine. Îți definești succesul prin prisma abilităților pe care le ai nu și a efortului pe care îl depui.

4. Dacă primești ajutor consideri că nu este succesul tău și nu te poți bucura de el. Ca să îți dovedești valoarea simți că trebuie să te descurci singură, altfel nu se pune.

5. Te gândești tot timpul că nu știi destule sau că nu ești suficient de pregătită. Cauți constant să citești mai mult, să îți iei o certificare în plus – cu cât înveți mai multe cu atât îți e mai teamă că ești nepregătită, că ceilalți se vor prinde că ești o începătoare și că nu îți meriți jobul/locul. Ai dificultăți în a te prezenta ca fiind un expert în domeniul tău.

E bine să țintești sus, să muncești din greu, să vrei să fii mereu mai bună, dar așteptările acestea devin toxice când sunt în exces. Nu vreau să fac un articol prea lung în care să povestesc și despre potențiale tratamente așa că, momentan, sper să începi măcar cu primul pas: diagnosticarea.

Dacă totuși simți nevoia urgentă de niște soluții îți recomand acest articol de unde am și împrumutat cele 5 denumiri.

Altfel, nu știu dacă e ”înțelepciunea care vine cu vârsta” sau pur și simplu ușurarea că m-am mai vindecat de boala asta, dar parcă în perioada asta am chef să povestesc mai multe despre growth mindset, învățare în pași grei, prietenie între fete și altele de’ale feminității provocări.

Și nu, sigur că nu sunt toate feedback-urile așa…dar am învățat să mă bucur de cele care sunt ca să am energie să le integrez pe celelalte fără să mă mai simt ca un impostor. Și wow, parcă am început să mă îndrăgostesc de mine. Ceea ce îți doresc și ție! XoXo Corina :)

A fost o lecție foarte faină, un roller-coaster emoțional. Cu siguranță memorabil. Cred că m-a și distras de la iminenta, haha,  ”criză a schimbării prefixului”. Vreau să vă povestesc experiența, poate vă inspiră pe mai mulți să faceți asta, stiind ce s-ar putea să vă aștepte. Mi se par amuzante acum gândurile (…umane) ce mi-au trecut prin minte, așa că vi le las și pe-astea în ghilimele.

Provocările

Așadar. După postare – care a fost un exercițiu de autenticitate – mă așteptam ca lumea să aprecieze, să se conecteze cu mesajul și…totul să fie bine. Adică să curgă donațiile.

Ia să vezi ce ecou o să aibă mesajul meu acum că am mărturisit că mi-e teamă că nu va avea.

Am făcut eu și prima donație (anonimă) – citisem pe undeva că oamenilor le e mai ușor să continue decât să înceapă. După o așteptare nu foarte lungă, dar cu infinite refresh-uri de pagină, am țopăit la primele nume din listă. Strânsesem ”deja” 500 lei. Părea că până la 3000 mai e foarte puțin.

Dar apoi s-a blocat. Au început să se strângă ceva like-uri, comentarii, shares, dar bani…nu prea. Calculam cât voi mai strânge de la prietenii mei, pe care îi anunțasem să doneze cauzei pe care am ales-o anul acesta în loc să îmi ia mie un cadou, dar eram departe de 3000, cât îmi propusesem.

Pff, să vezi ce mă fac de râs. Ce-or zice fetele astea, mai rău le-am complicat. Asta e, donez eu până la 3000 și aia e.

Am răsfoit până și site-ul Galantom și am văzut că majoritatea persoanelor ce-și donau ziua de naștere își alegeau un target de 1000 lei sau mai mic. Într-un fel…m-am liniștit. Într-altul…nu.

Mi-a trebuit mie să fiu super ambițioasă, să fie 3000, domne. Eu și obsesia asta cu simbolurile…

Încet-încet, s-au strâns totuși 1000 de lei așa că am zis să nu renunț, poate nu am prins oamenii în momentele potrivite și au nevoie de-un reminder. Cinci zile mai târziu am mai postat un mesaj.

Am poza per-fec-tă! E touchy-feely, sigur prinde!

Puține likes, shares, tot fără cine știe ce donații. Eram de-a dreptul descumpănită.

Ok, deci temerea mea era justificată, nu-s eu cine știe ce influensăr.

Dar apoi am realizat că și dacă mă apropii de 2000 tot e ceva, cei de la Touched oricum se vor folosi de ei, iar eu ar trebui să învăț, cu ocazia asta, că…nu e despre mine. Că nu ar trebui să fie despre mine. Când faci un bine îl faci pentru alții. Cădeam fix în capcana de care m-am ferit prin a nu face asta până acum – să o fac ”de ochii lumii”. Uitasem de cauza în sine.

Așa că m-am hotărât să fac tot ce pot eu și asta va fi suficient. Știam că fix de ziua mea impactul va fi cel mai mare, așa că mi-am luat inima în dinți și i-am invitat aproape pe toți cei ce mi-au urat ”la mulți ani!” pe Facebook să mă ajute și prin a face o faptă bună.

Ce-o fi o fi. Și dacă li se pare puțin agresiv, ce? Vor uita. Nu-i ca și când îi oblig sau îi arăt cu degetul.

Am reușit să adun 3780 lei. Pentru că nu trebuie să fiu eu mare influensăr, e de ajuns să fie oamenii buni și să ajungă la ei mesajul.

Lecțiile

# Nu-i ușor să ceri, dar e mai ușor când nu ceri pentru tine.

# E motivant să setezi țeluri înalte, dar apoi e important să te concentrezi pe proces. Pas cu pas.

# Când vrei să promovezi o cauză, vorbește despre ea cu steluțe în ochi. Thanks for this one, Maria Orzu!

# Prietenii apropiați vor avea grijă să te răsfețe și pe tine (am primit și niște super cadouri, pe lângă donațiile strânse). Love you, my dear humans!

# Oamenii tind să doneze mai mult către o cauză, decât ar fi investit ca să îți ia ție un cadou.

# Eu am încercat prin mesaje să conving oamenii că și o sumă micuță contează, dar e mai eficient să convingi pe cineva care își permite să dea 100 lei, decât 10 care dau câte 10 lei.

# Apelând la ajutorul altora am putut avea un impact mai mare decât aș fi fost eu confortabilă să am de una singură. Măcar o dată pe an, merită.

# E o oportunitate pentru unii oameni să te surprindă – e un sentiment tare fain.

# Gesturile vizibile au potențialul de a se multiplica.

(Daniela, îți mulțumesc!)

Mulțumirile

…de început: merg către Lidia si Natalia și toți cei de la Touched România care fac fapte bune în fiecare zi. Se zbat mult pentru a schimba în bine vieți și respect foarte mult asta!

…nemărginite: merg din tot sufletul către cei ce au putut contribui de data asta la exercițiul meu de faptă bună în văzul lumii!

Dacă ziua voastră de naștere vi se pare un pretext bun pentru a susține o cauză în care credeți, procesul e foarte rapid – alegeți ONG-ul/proiectul pe care îl susțineti, dacă nu este deja pe site vorbiți cu ei (pot crea ei pagina) sau scrieți-le direct celor de la Galantom să îl adauge. Și poate îmi dați și mie de știre, mi-ar plăcea s-apar în lista voastră! :)

Însă la fel de importantă cum este cantitatea de practică, este ca ea să fie și de calitate.

”Expert level performance requires expert level practice”.

Am povestit la Disrupt HR, pe 19 aprilie, despre 3 caracteristici pe care ar trebui să le aibă o sesiune de practică deliberată – ce te ajută să progresezi spre măiestrie! Sper să vă inspire și să vă fie cu folos.

Și apreciez orice feedback – folosesc orice oportunitate să mai exersez să fiu un profesionist în învățare mai bun! :D (see what I did there hihi)

Pentru alte videori cu idei ”disruptive” sau viitoare evenimente, dați un follow paginii de Facebook a Disrupt HR România.

Mai pe larg:

1. Alege conceptul pe care vrei să îl înțelegi
Scrie-l pe o foaie de hârtie, ca titlu.

2. Imaginează-ți că explici acel concept altcuiva
Scrie explicația conceptului, ca și când ai vrea să o explici unui coleg (sau și mai bine unei persoane care nu știe nimic despre subiect; chiar unui copil). Exercițiul acesta te va ajuta să îți dai seama ce știi cu adevărat și ce nu îți este nici ție încă foarte clar.

Doar să recunoști un concept e foarte diferit de a avea capacitatea să îl reproduci – prima parte e o învățare mai superficială. De aceea e foarte important să o scrii, nu doar să te gândești la explicație.

3. Dacă te blochezi întoarce-te la materialele inițiale de studiu
Recitește și re-învață părțile care încă nu îți sunt clare. Repetă până când stăpânești informațiile suficient cât să le poți explica pe hârtie.

4. Simplifică-ți limbajul
Obiectivul este să explici conceptul folosind cuvintele tale, nu cele folosite în materialul de pe care ai învățat. Dacă explicația ta e încâlcită și confuzantă, e posibil să fie din cauză că nu ai înțeles în profunzime conceptul. Caută o explicație simplă și o analogie care îți este la îndemână.

5. (completarea mea) Integrează conceptul în viața ta de zi cu zi
Conectat de punctul 4, caută exemple din viața ta când ai folosit conceptul sau când l-ai putea folosi. Conectează-l cu lucruri pe care le știi deja.

Și aici, în video:

Am avut plăcerea să fiu gazda zilei de miercuri, dedicată HR-ului, când:

• Ben Whitter, World’s Mr. Employee Experience, ne-a arătat cum companiile își pot crește engagementul construind o experiență memorabilă pentru angajați. De la angajare până la pensionare, organizațiile viitorului (adică cele care vor rezista) vor ști să trateze și angajatul ca pe un client, cultivându-și 3 valori: încredere, grijă și angajament (trust, care, commitment).

• Guido Helmerhorst, de la Warp Industries, ne-a provocat să privim Virtual Reality ca pe un super instrument de a crea experiențe memorabile de învățare, de la un training basic de induction, până la antrenamentul pentru situații de urgență. Rezultatele (în termeni de cât și-au adus oamenii mai mult aminte folosind VR versus un video normal) sunt semnificative. Pe la aprox. 40% mai mult. Și, spune Guido, nici nu e atât de complicat să le creezi. Eu am testat…îl cred.

• Tom Haak, Director of HR Trends Institute, ne-a pus față-în-față cu ce urmează: într-o lume în care tot mai mulți candidați devin pasivi, AI va ajuta recrutorii să profileze mai amănunțit și să contacteze persoanele potrivite prin chatbots, asigurând o selecție mai obiectivă, chiar ținând cont de cultural fit. Posibil ca jobul de recrutor să se schimbe semnificativ, dacă nu chiar să dispară. Oups!

• Serden Eren, de la LinkedIn, ne-a îndemnat să folosim mai mult platforma pentru a crea un brand de angajator, să folosim Talent Intelligence pentru a lua decizii bune și să nu facem rabat de la creativitate pentru a crea o Unique Value Proposition care e autentică și interesantă. Cei de la SodaStream ne arată că…se poate. :)

• Luk Smeyers, Co-Founder & Practice Leader @ iNostix by Deloitte, a atras atenția asupra importanței people analytics și cât de importantă va fi datafication în viitor. Cu sinceritate ne-a mărturisit că până și ei, multă vreme, au lucrat să învețe oamenii de HR să citească rapoarte și să caute să optimizeze pe baza lor, însă, la ce ar fi trebuit să ne concentrăm e să folosim cifre pentru a fundamenta proactiv decizii de business. Iar HR-ul și analiștii ar trebui să iasă fiecare din biroul lui și să învețe să lucreze împreună mai strâns.

Lot to take in – cum ar spune americanul. :)

Până duminică, la Universitate, găsiți multe tehnologii noi de văzut și testat – o oportunitate excelentă de a ne antrena pentru viitorul care e aici. Vă înregistrați gratuit pe site.

Dacă încă îți iei în bagaj cea mai ușoară carte de citit pentru că în vacanță ”vrei să îți relaxezi creierul”, poate că nu ai găsit obiectivul de învățare sau metoda potrivită. Mai caută.

Învățarea e procesul prin care ne transformăm ca să ne fie din ce în ce mai bine. Cred că ne-ar prinde bine tuturor să ne luăm vacanță…pentru asta. Nu…de la asta.

PS: Am găsit și un site cu vacanțe cu-nvățare.

Modul în care suntem învățați de experți să ne construim o garderobă la modă este să investim în piese de calitate din sfera celor clasice și apoi să stăm cu ochii pe trenduri, să ne inspirăm, să ne jucăm cu ele și să le adaptăm stilului personal. Nici să le luăm mot-a-mot, dar nici să nu rămânem blocați în aceleași paradigme, ca să nu ne demodăm.

Ce-ar fi să ne privim și setul de cunoștințe & abilități ca pe o garderobă? Să investim în acea ”little black dress”, care este abilitatea noastră de bază, dar să rămânem deschiși spre a o reinventa cu accesorii noi. Să urmărim apoi cu curiozitate trendurile și să ne inspirăm, să ne jucăm cu ele și să le adaptăm stilului nostru. Nu să le luăm mot-a-mot, dar nici să nu rămânem în aceleași paradigme.

Ca să nu ne demodăm.

*articol inspirat de evenimentul #digitaldivas :)

Pentru a învăța ceva în profunzime ajută-ți memoria să creeze o rețea puternică: experimentează mai multe contexte, mai multe surse, mai multe tipuri de experiențe de învățare și întărește conexiunile prin repetiție.

Noosfera își asumă o misiune foarte dificilă – aceea de a provoca comunitatea de HR să privească într-un viitor ce pare foarte îndepărtat de realitățile de zi cu zi când ne luptăm cu goana după recrutarea unor oameni potriviți, bugete prea mici pentru a construi experiențe pentru toți angajații, provocări legislative care afectează salariile, presiune pe a obține profit ceea ce înseamnă workload mult și engagement scăzut…Parcă prea multe lucruri ca să mai avem timp să ne gândim la concepte precum ”organizații democratice”, ”triburi” și ”squads” în loc de departamente, ”design thinking” în loc de a bifa pur și simplu din task-urile alea multe.

Dar dacă nu ne-am lua timp să ne uităm și la CUM am putea să facem lucrurile altfel, chiar nu am avea nicio șansă să ajungem vreodată să depășim provocările actuale. Vorba lui Einstein, e o nebunie să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii rezultate diferite.

Perry Timms a sumarizat foarte cuprinzător cum ar trebui să fie HR-ul secolului nostru:

1. Agile by design – să construiască sisteme ce pot simți și se pot adapta ușor nevoilor persoanele pe care le deservesc;
2. Digital by default – să poată folosi cele mai bune instrumente și infrastructură digitale pentru a fi mai eficienți în crearea de valoare;
3. Creative by demand – să își creeze un obicei de a inova într-o lume în continuă transformare pentru a găsi soluții pentru problemele secolului 21;
4. Fair by decree – să vegheze asupra unui loc de muncă corect și incluziv, contribuind la binele comunității, nu doar la obținerea de profit.

La care aș adăuga:

5. Present by learning – să aibă grijă și de sine pentru a-și păstra antrenată abilitatea de transformare, să poată identifica oportunități de dezvoltare, să fie primul care le aplică cu curaj și perseverență și să reflecte constant și în profunzime pentru a relua bucla de DESIGN-DO-REFLECT de fiecare dată, de la un nivel mai sus.

Faină excursia pe Talent Planet…avem treabă! :)

Să fii expert într-un anume domeniu și să poți vorbi despre el în public cu naturalețe, nonșalanță și abilitate însă, este.

Ajută-ne să te cunoaștem.

PS: La evenimentul Talent Planet de pe 29 martie vin experți care știu și să vorbească despre ce fac. Scrieți la carmen@hrenterprise.ro că ați aflat de la mine și primiți și 10% discount. :)

Înainte de a discuta despre pre-read, follow-through și follow-up, blended learning sau 70-20-10…

Ar trebui să facem rost oamenilor de TIMP pentru învățare.

Niciun program, oricât de wow, gamificat, modern, followed-up sau blended nu va aduce rezultate de substanță dacă o zi de training înseamnă o zi de muncă de recuperat, dacă managerii cred că o curbă de învățare este de fapt un buton off/on, dacă învățarea se înghesuie în timpul cu familia…

Poate că dacă ar avea timp, adulții nu ar mai învăța doar ”de nevoie”, cum se spune, ci și-ar permite să învețe și ”de/cu plăcere”.

Femeile cu care lucra Jacqueline erau foarte interesate să se dezvolte și să afle cum își pot construi afaceri care să își ajute familiile să supraviețuiască.  În ambele cărți sunt mărturii ale oamenilor care puneau cu toții preț pe a-și educa copiii, conștienți fiind că prin educație își pot depăși condiția.

Și în lumea modernă, chiar dacă nu ne punem problema supraviețuirii la același nivel, suntem confruntați cu nevoia de a ne adapta la schimbări din ce în ce mai mari și mai rapide pentru a rămâne relevanți. Prin urmare, nu putem ignora cât de prețioasă este abilitatea de a învăța. E cel mai bun moment să îi acordăm atenție și să o ducem ”la sală”.

Vă ajutăm noi! Rocketists este o echipă cu misiunea de a promova o cultură a învățării. Vrem să ajutăm oamenii să redescopere plăcerea de a învăța, accelerându-și abilitatea de a o face, mai ales într-un mod autonom.

Căutăm să degrevăm procesul de învățare de bias-ul că e doar ceva ce ”trebuie” să facem când suntem la școală și să îl transformăm într-un proces valoros, productiv și plăcut, parte constantă și necesară din viața noastră.

Pentru că e dovedit științific că oricine poate învăța orice și că, de fapt, învățarea este procesul de bază care ne ajută să supraviețuim în orice fel de lume.

Cum facem asta? Vă invităm să ne citiți pe www.rocketists.com.

Michelangelo was obsessed with sculpting. He was miserable when he wasn’t able to sculpt and when he would sculpt he would enter in a state of flow that could keep him concentrate and alive for hours with no need to eat or rest.

In a way it feels lucky to have found such an obsession – it gives your life meaning, purpose and you know exactly what makes you happy. It helps you focus and reach the highest forms of mastery. It is thanks to great obsessions that our world evolved as it did.

But obsession can also come with extraordinary limitations. Not allowing you to see the entire beauty around you, to maybe explore other YOUs that might be wonderful. It sometimes requires to sacrifice yourself, to have to go through desperation and despair for those few moments you can be truly happy.

And it is also because of great obsessions that our world faced the most brutal atrocities.

Does it then worth it? Maybe.

In the world we live in today – a world of tremendous amount of possibilities and personal development materials – sometimes I feel it’s beginning to be harder and harder to obsess over anything, as everyday something new appears and steals our focus. Does it mean we’re better? Being more…relaxed and flexible? Being able to find happiness in more things? Maybe.

The key, I believe, like in most things, is balance. Maybe we can use obsessions in our advantage without the need to over do it.

When I want to learn about a subject I try to see it everywhere and connect everything with it. When I wanted to learn about improvisation I tried to find a connection with it in every book I read, in every movie I saw, in every conversation I had. I allowed myself to explore other things, but always kept an open link to my “obsession”. I allowed myself to doubt it, but just enough to strengthen the good things about it. It helped me learn more about it, but without the risk of isolating myself.

Our brains like obsessing about things – this is how our values and our beliefs form – so we might not be able to not have them even if we wanted to. Nobody can say if Michelangelo would live his life the same if he would have the chance – maybe not even he could say if his obsession was indeed the only way he could achieve happiness and mastery or it was just a form of submission.

But what I wish for you in 2016 is to do find an obsession. And to not overly-obess over it! And may it be an year in which you can be happy being the way you are today… and be a better you every day that follows!

This week I attended a CIPD (networking) event where a couple of HR people were challenged to debate on the future of HR: how do the workforce trends influence how we do our work, how should we see the future and how will this profession change? 

One thing really caught my eye: we are still very preoccupied with engagement.

Organisations, through HR, still try so hard to keep employees engaged when it’s an obvious case of navigating against the wind. All trends show that people change their jobs more often, the new generations don’t want to stay still. Companies invest a lot of money in trying to keep them, instead of focusing on becoming an agile organisation that can survive in these new waters: where people come and go.

Maybe we should be focusing more on how to make the most out of the situation.

Signs the world might work even without engaged employees

More and more consultancy companies work with self-employed consultants, rather than employed consultants. Consultants have to be more responsible with their work because it’s easier to “get fired”. They can work for more companies and different projects and that means gathering and combining more knowledge for the benefit of all.

I liked Miruna’s idea about “shared specialists”. One specialist might work for projects for different companies and that could be a really useful approach especially for very specific and rare functions.

The world nowadays is so fast-changing that having new people with new ideas is useful. We all know some turnover is actually good for a company. A little more maybe it’s not too bad either. As long as not everybody leaves at once and there are still people who can pass on the “culture”. And the ones who stay for less are more enthusiastic as they don’t have the time to get bored.

Social systems start to better support individuals. See the recent rising trend of private pensions. People buy less property so they are more flexible with their big expenses. There seems to be less and less need for the security a big company can offer.

What could companies do instead of engagement?

• Focus on building really good induction programs, orientations and hand-overs – have the new person up and running faster
• Simplify internal processes and systems – stop inventing jobs just for the sake of org charts, make it about the clients and results, not the company politics
• Build a great environment to work in and improve employer branding – so that (the right) people would want to associate with you
• Sustain development programs that can accommodate specific needs. Add them in the contracts
• (Maybe) have less management layers

What about a world with no employees?

I wouldn’t be surprised if, in the future, the idea of employment will be obsolete all together. And maybe that’s a good thing.

Of course it might be really frustrating at first – it’s riskier and more jungle-like-type-of-survival. But we would be building more anti-fragile systems and companies Nassim Taleb talks about; systems and companies that can survive or even feed of instability which paradoxically build a more stable world.

People will have to be in charge of their own careers, not to depend on an HR department to plan it for them. And they will have to become self-directed learners. Being a self-directed learner turns you in a more adaptable person and that can actually give you more stability than the “stable jobs” can give you today. I think this is the future basic skill everyone should develop. And for me, that doesn’t sound bad at all.

Choice might mean freedom for a lot of us. But freedom comes with challenges as well.

1. The more options we have, the harder it is to choose and sometimes we simply avoid to do it.

Sheena Iyengar is the scientist behind the famous 6 vs. 26 jars of jam experiment. People bought more jam when faced with six options than when faced with many more. Other studies also suggest that we can handle around 7 ± 2 options. Anything above that becomes just frustrating.

It helps to categorize the choices to narrow down the options and to start from easier ones to harder ones.

2. Sometimes we are faced with hard choices to make.

Red pill or blue pill? Marry or not marry? Pull the plug on a family member or leave him in a coma for the rest of his life? There are some choices that we’d be better off not making, but in a world of freedom of choice we can’t escape them.

We can use other people to help us decide and share the burden of the choice with them. Sometimes it’s easier to accept a choice made by somebody else for us than we are with what we chose – even though it is the same choice that was made.

3. We are a bouquet of biases.

We are prone to mistakes, to misinterpret information, to value immediate emotions more than future ones and this affects the quality of our choices. Imperfections are part of life, of course, but sometimes we get into trouble because we live with the impression we are perfect and we can be objective and we can be precise. We’re not.

If you want to improve keep a diary of your choices so that through self-monitoring and feedback you can build an informed intuition. Write what you did right and when you took a poor decision and how things worked out in the end. That way you will not have to rely on your unreliable memory or emotions when faced with choices.

***

In improvisation we practice to rely on our intuition, to trust our choices or our partner’s choices and make them work. Sometimes we get stuck because we can’t choose “the right line” and we seem to have no option, other times the best choice seems to be the most obvious one. It’s an interesting exercise to watch yourself choosing under pressure and there’s never one right way to get it right. But what and how you chose sometimes reveal things about you. Therefore, it’s a continuous process of self discovery and training your “choosing” muscles for different scenarios.

The book is very thought-provoking and I recommend it to anyone interested in finding a bit more of how we work. After finishing it I realized that one question got stuck with me:

Is it who we are that influences our choices or are we the sum of the choices we make?

Their answers seemed common sense to me. I never actually felt that being a woman is an obstacle in any way. I know there is a lot of talk about feminism nowadays and there are a lot of campaigns but, accepting the invitation, I wondered if this was still a real issue.

I decided to read Sheryl Sandberg’s “Lean in” – who writes that she didn’t think that gender inequality is still a thing either. Until she experienced it on her own skin. There’s still a lot of pressure from society regarding women’s careers.

Even if it’s not “in your face” discrimination, even the pressure to be a “good mom” by staying home taking care of the children is a difficult thing to handle. “How can you do them all?” most of the times implies that “you’re not doing any of the things right”. And a stay-at-home dad is seen as less of a man so it might be hard to find a male real support.

What’s surprising is that most of the time it’s not the men who discriminate women, it’s the women who sabotage themselves: they don’t negotiate salaries, they tend to apply less for promotions, they choose to be stay-at-home moms thinking they’ll be judged by society if they don’t and so on.

Based on my short research I think “feminism” is still a thing because of two biases that perpetuate the lack of self confidence in women.

1. The confirmation bias

We hear a stereotype (like: “women are less good at math than men are”) and because of this thinking bias we rather look for information that confirms the stereotype, than for information that contradicts it. We notice more when the stereotype confirms thus perpetuating it.

Solution: Start looking for clues that contradict the stereotype. Prove it wrong!

2. Self-fulfilling prophecy

When people are expected to act in a certain way they would eventually do exactly that, they will start imitating the stereotype, again perpetuating it.

Solution: Set higher goals for yourself. Be brave! What do you think a man would respond to the specific situation?

***

I think it’s great we’re talking about these issues. They empower women and they make both women and men realise the way we perceive genders, even at an unconscious level, and the expectations we have of a man or of a woman and how that can effect both of us, limiting our options, nurturing feelings of guilt and confusion.

Why is this important for organisations?

• Because studies show that “teams with an equal gender mix perform better than male-dominated and female-dominated teams in terms of sales, profits and earnings per share.”
• Because women might be even better leaders than men are & they bring a different perspective.
• Because happier women are better performing employees.

See more in the below presentation – click the picture.