Stăteam foarte mult timp cu bunica mea care, ca orice bunică modernă, citea foarte multe ziare, cu precădere Evenimentul Zilei. Eu nu-l scoteam din Învelimentul Zilei, deşi nu ştiu ce învelea exact şi cum.

Primeam vestitele pachete din Germania de la bunica mea, în care se găsea de fiecare dată zahăr cubic. Probabil încă sub influenţa comunismului, ăla era zahăr public.

Am ajuns la şcoală, în clasa I. Aveam o disciplină destul de creativă, care se chema Compoziţii Aplicative, la care făceam diverse chestii pe bază de hârtie glasată. Ei bine, eu studiam de fapt Compoziţii Antipative – pesemne că nu îmi plăcea prea tare – şi foloseam hârtie plasată.

Şi or mai fi fost şi altele. Ei bine, având un vocabular atât de personalizat, atrăgeam atenţia, atât acasă, cât şi la şcoală. Şi dacă ai mei mă tot corectau, învăţătoarele, din motive necunoscute mie, se rezumau la a se amuza. Până când într-o zi, când au zis ele că e păcat să păstreze bufonul – adică pe mine – doar pentru ele şi m-au dus frumos de mânuţă în cancelarie, punându-mă să repet minunatele mele de cuvinte, spre deliciul colectivului didactic.

Nu cred că am simţit ruşine mai mare ca atunci. Simt şi acum cum îmi ardea faţa şi îmi pulsau lacrimile în ochi şi cred sincer că întâmplarea asta a fost începutul problemelor mele cu stima de sine.

Ajungem acasă şi ce să este oare pe eticheta cu destinatarul? Nimic altceva decât cea mai frumoasă adunare de nume, adică Ovidiu Sîrb şi Corina Săftescu-Jescu. Având drepturi egale asupra coletului, dau să-l sfâşii, că nu prea stau bine cu răbdarea când e vorba de surprize.

Ceva mai tacticos, Ovi mi-l ia din faţă, rupe hârtia şi dăm de o sticlă acoperită de un prea frumos QR Code. Care duce fix aici. În sticlă, dacă vă interesează, e chiar elixirul dragostei, pe care eu am zis că o să îl consumăm în noaptea nunţii.

Ce e cu toată povestea asta? Simplu: în Cluj există un minunant Muzeu al Farmaciei, pe care oamenii îl preţuiesc mult. Ca în orice poveste frumoasă, există însă şi un căpcăun, care a decis retrocedarea clădirii care găzduieşte muzeul, care se află acum în evacuare.

Pentru că nu puteau sta cu mâinile în sân, bloggerii clujeni, din dragoste pentru acest muzeu, au hotărât ca în data de 24 februarie, adică de Dragobete, între orele 18 și 23, Muzeul Farmaciei să își deschidă porțile pentru o Seară a Iubirii. Toți vizitatorii vor primi reducere la biletul de intrare (care va costa 3 lei) și, ca bonus, vor afla cum se prepară un elixir al iubirii, după rețeta spițerilor medievali. Asta pe lângă surprizele muzicale pregătite de trupa OM.

Eu zic că merită să treceţi pe acolo, să faceţi poze şi neapărat să daţi mai departe povestea acestui muzeu, că merită să fie salvat.

Să ne imaginăm că nu a mers niciodată la şcoală, la piaţă, la mall sau la zoo şi nu are acces la internet. Astfel, singura lui punte către lumea de afară este televizorul din sufragerie. Singura realitate pe care acesta o cunoaşte este deci aceea văzută la TV.

Cum credeţi că arată lumea în ochii unui astfel de om? E mai colorată, mai gri, mai veselă, mai tristă sau este o reprezentare fidelă a realităţii exterioare?

Dar nu despre film vreau să vă spun, ci despre o scena din acesta. E vorba chiar de o scenă de început, în care actorul principal asistă la o prelegere a unui profesor faimos, într-un amfiteatru mare și ticsit de studenți fascinați. O adevărată mostră de artă oratorică și actoricească deopotrivă, încheiată cu aplauzele frenetice ale spectatorilor. Scena este dramatizată, firește, dar eu tânjesc încă după o astfel de prezență.

Înainte să dau la facultate, mă gândeam cu nerăbdare că în următorii trei ani o să fiu înconjurată de adevărate somități pe care o să le ascult și eu cu gura căscată, sorbindu-le fiecare idee, asemeni studenților din film. N-a fost deloc așa. Nu mă înțelegeți greșit, am avut câțiva profesori foarte faini, de ți-era drag să mergi la cursuri. Dar nu am trăit nici un moment din ăsta sclipitor, în care să mă simt mică, nimicită de cel ce tronează amfiteatrul și, cu gura căscată, să nu pot face altceva decât să aplaud.

Și parcă mă încearcă niște regrete, deși nu știu cât sunt de justificate. Poate că am eu așteptări prea romanțate. Poate că de fapt nici la Oxford, nici la Harvard, nici la Berkeley nu se termină cursurile cu aplauze. Sau?

Acum, nu ştiu dacă am îmbătrânit eu între timp sau răceala încă îmi joacă feste, dar mi s-a părut extrem de mult fum. Inuman. Irespirabil. Am mers la baie la fiecare 10 minute doar ca să pot respira. Iar oamenii din jurul meu continuau să fumeze cu nonşalanţă. Ceea ce m-a determinat să îmi pun câteva întrebări:

• Pe fumători îi deranjează fumul de ţigară? Şi dacă da, de ce mai contribuie la creşterea cantitativă a acestuia?
• Când intră în vigoare şi la noi legea care interzice fumatul în spaţii publice?
• Cât încă e ok să se fumeze peste tot, de ce dumnezeu nu-şi asigură cluburile o modalitate mai eficientă de aerisire?

Nu mă înţelegeţi greşit. Nu am o problemă specială cu fumătorii, treaba lor ce fac cu plămânii lor. Dar când deja nu mai e oxigen în aer, când pleci dintr-un loc pentru că te ustură ochii şi nu poţi respira, parcă nu e în regulă.

Probabil din dorinţa de a părea mai erudiţi decât sunt de fapt, sau doar în încercarea de a impresiona, încep să îţi spună despre Kant când tu îi întrebi dacă vor slănina cu ceapă sau cu usturoi.

Iar unii o mai dau şi în citate, rupte de la unul şi puse în gura altuia, de ajunge săracul Tudor Vladimirescu poet al neamului şi Arghezi om de ştiinţă. Iar eu rămân vorba aia, siderată, că nu ştiu dacă să le zic că sunt penibili sau doar să nu îi bag în seamă.

Dar zău că nu pricep de ce să te sforţezi aşa, mai ales când nu stăpâneşti prea bine cuvintele alea arborescente, vorba fratelui meu. Căci numai semidocţii or să vorbească aşa. Cei mai inteligenţi dintre oameni sunt întotdeauna şi cei cu prezenţele cele mai discrete.

Bună ziua!
Bună ziua!
Doamna Corina Săftescu?
Da.
Știți că vi s-a eliberat factura în valoare de x lei?
Da, zic, știu. Am primit un e-mail și vreo 10 sms-uri care mă anunțau.
Și cam când credeți că ajungeți să o plătiți?
Nu știu, doamnă, când o să am timp.
Și cam când estimați că o să aveți timp?

WTF? Dacă tot spuneți că dacă nu plătesc la timp, mă penalizați, de ce nu mă penalizați, fără atâtea telefoane? Că e mai puțin dureros. Și toate astea pentru facturi mici, care rar depășesc 80 de lei. Așa disperați să fie oare?

De mic copil, mi-a fost frică de oameni. Stând mult timp printre prietenele bunicii mele, auzeam numai povești rupte parcă din Știrile de la ora 17, cu violatori, criminali și psihopați. Astfel că de fiecare dată când vedeam că vine spre mine un om cu figură suspectă ori haine mai sărăcăioase, treceam pe celălalt trotuar.

Aveam însă o problemă: uneori mai treceau mașini pe stradă și nu mă puteam sustrage. Așa că ce a făcut mintea mea de copil pădureț? A pornit de la urnătorul raționament: nimeni nu atacă un copil care este însoțit de un adult. Ergo, atunci când mă simțeam amenințată de te miri cine venea din sens opus, căutam o privire prietenoasă în jurul meu și mă plasam strategic lângă persoana respectivă, folosind chiar și diferite apelative, gen tati, unchiu‘ sau mai știu eu ce, lăsând potențialului atacator impresia că nu sunt singură. Bine, omul de lângă mine probabil credea că sunt nebună, dar asta nu părea la fel de important atunci.

Am ținut-o așa multă vreme, până când am mai crescut și am căpătat primul meu telefon mobil. Și atunci am găsit altă soluție la fel de “deșteaptă”: să mă fac că vorbesc la telefon. Că doar cine atacă o persoană care vorbește cu o alta?

Da, știu, am fost un copil special. Acum puteți să râdeți.

Am fost sâmbătă la Pizza Hut și pe la a doua sticlă de apă minerală mă gândeam că dacă m-ar năpădi vreo nevoie subită și aș fi prima oară în locul ăla, până să găsesc o toaletă, s-ar duce naiba nevoia mea direct de-a lungul pantalonilor.

Așa că vă întreb pe voi, cititorii mei înțelepți: de ce nu sunt băi în localurile din mall? E vreo reglementare anume în sensul ăsta? Și dacă da, care e rostul ei?