Dincolo de admiraţia pe care o am faţă de tânăra care nu s-a lăsat doborâtă de situaţia ei medicală şi îşi vede de viaţă şi de studii, mă lasă fără grai loialitatea mamei. Femeia asta o însoţeşte la toate orele, cunoaşte toţi profesorii şi probabil că ştie şi conţintul disciplinelor pe care le urmează fiica ei. O ascultă cu foarte multă înţelegere, o ajută să bea, să mănânce, să îşi aşeze foile şi nu am surprins nici măcar un moment în care să ridice tonul, să îşi dea ochii peste cap sau să îşi piardă cumpătul. Nici o clipă de scăpare, nici un oftat, nimic. Doar dragoste în privire şi răbdare infintă.

Mi se pare extraordinar, deşi poate că tendinţa e de a gândi că o astfel de atitudine e normală pentru un părinte. Dar nu este. Nu mulţi sunt în stare la atâta renunţare de sine. Gândiţi-vă că această mamă, vreo şase ore pe zi, aproape cam cât petrece un părinte la serviciu, stă doar la universitate, ascultând nişte lucruri care poate nici măcar nu o interesează sau pe care nu le înţelege. Şi misiunea ei continuă şi când ajunge acasă. Viaţa ei e viaţa copilului ei. Şi nu doar metaforic.

Cu toată sinceritatea, eu nu ştiu dacă aş putea face asta. Şi asta nu mă face un om rău, ci un om slab. Am mai spus aici, pe blog, că cea mai mare temere a mea este să am un copil bolnav. Mă tem nu doar cu gândul la viaţa lui, ci şi la a mea. O atitudine egoistă, ştiu, dar totuşi umană. Voi aţi fi capabili de un asemenea sacrificiu de sine?

Evenimentele de genul acesta îmi aduc aminte de ce am venit în Timişoara. Bineînţeles în afara motivelor ce ţin de mediul universitar. Pentru lucruri ca acesta. Pentru faptul că ai ocazia să stai nas în nas cu 3 culturi diferite de a ta într-o singură săptămână. Să asculţi alte limbi, alte accente şi să te bucuri că, până la urmă, toţi simţim la fel.

Festivalul începe pe 19 mai şi vreme de o săptămână şi-un pic (până pe 27), veţi avea ocazia să participaţi nu numai la piese de teatru, ci şi la spectacole de teatru-dans sau concerte. Programul este cel de mai jos.

După cum vedeţi, în fiecare zi va fi minim un spectacol, după ora 17, aşa că nu aveţi nici o scuză. În plus, mi-a şoptit o nebuloasă că există şi un program OFF festival, la fel de interesant ca cel afişat în program.

Biletele sunt mai ieftine decât o seară petrecută la suc, iar experienţa incomparabilă:
- 16, respectiv 8 lei pentru studenţi la spectacolele Teatrului Maghiar;
- 20, respectiv 10 lei pentru studenţi la spectacolele invitate;
- 20 de lei, tarif unic pentru concertul Boris Kovač.

De asemenea, există posibilitatea achiziţionării unor abonamente, fie generale (176 lei sau 88 de lei pentru studenţi), fie parţiale (4 spectacole la alegere + 1 oferit gratuit, la preţul de 80, respectiv 40 lei pentru studenţi) de la Casa de bilete de pe Str. Alba Iulia.

Pentru cei mai comozi dintre noi, biletele pot fi cumpărate şi online, de aici sau aici. Dacă aveţi nevoie de informaţii suplimentare sau vreţi să susţineţi şi să promovaţi festivalul, accesaţi cu încredere contul de Facebook, hastagul de pe Twitter şi canalul de Trilulilu.

Sper să ne întâlnim la spectacole. Dacă nu v-am convins din prima, să ştiţi că nu renunţ aşa uşor. O să tot scriu despre atmosfera de la festival în perioada următaore.

Am păţit-o sămbătă seara. Când mi-am dat seama că am soluţii şi pentru picioarele care începuseră să mă doară şi pentru pielea zbârlită de frig, m-am întristat. Pe vremuri, m-aş fi întors acasă desculţă şi cu o geacă împrumutată.

Cum se face cald afară şi mai înlătur din textile, cum productivitatea mea se îndreaptă către zero, romantismul atinge cote maxime şi nostalgiile declanşează coduri portocalii, roşii şi uneori vineţii. Ochii îmi zboară din cărţi pe geam, gândurile se întorc la sesiunile de examene după care nu aş fi crezut că o să tânjesc vreodată, iar eu sunt toată numai un oftat şi-o grămadă de amintiri şi închipuiri care mă ţin în loc.

Şi ca să fie treaba treabă, e plină universitatea de studenţi îmbrăcaţi în robe, de bunici, de părinţi şi de emoţii pe care le-am avut şi eu, deşi nu îmi vine să cred, deja cu patru ani în urmă. Şi zău că parcă a fost ieri, deşi urăsc expresia asta! Dar uitându-mă la gloata de oameni îmbrăcaţi în negru, m-am văzut acolo, în holul cel mare, înnebunită de febra organizării, cu gândul la licenţă, terifiată de discursul pe care urma să îl ţin şi cuprinsă de multe alte trăiri care azi nici măcar pe blog nu-şi mai au locul, că nu-mi prea fac cinste.

Şi cum să mai fii eficient când tot organismul ţi-e setat pe profil de vacanţă? Ziceţi voi! Cum? Că nici n-a început luna iunie şi eu sunt deja cu mintea pe plaje pustii şi câmpuri cu păpădii.

Ca să vă faceţi o idee despre cât de mult s-a râs, vă spun doar câteva dintre probele pe care le-am avut de trecut: să umflăm 10 baloane de aceeaşi culoare, să facem rost de o halbă de bere plină fără să o cumpărăm, să fotografiem o pisică aristocrată şi să facem o poză în timp ce atingeam un nor.

Ne-am folosit din plin imaginaţia, spiritul creativ şi capacitatea de autoironie, dar probabil că nu am fi reuşit mare lucru dacă nu am fi dat peste nişte oameni extrem de prietenoşi pe străzile oraşului. Chiar nu mă aşteptam să coopereze atât de uşor: chelnereul care ne-a dat berea fără să ne ceară prea multe detalii, domnişoara de la McDonald’s care ne-a ajutat cu baloanele, doamna de la librărie care a răscolit rafturile până a găsit o carte cu pisici. A fost într-adevăr o muncă de echipă, doar că până la urmă echipa noastră a fost ceva mai mare decât cea oficială.

Am dus toate misiunile la bun sfârşit în vreo 20 de minute foarte intense şi am reuşit să ajungem primii. Dacă vreţi să vedeţi poze, le găsiţi aici.

Mi-a plăcut mult, mai vreau!

Multă vreme apoi, mi-am fost propriul companion la fel de imaginar, căci mă dedublam și mă jucam eu cu mine x și 0 sau jocuri cu păpuși. Problema era că mă blocam în momentul în care îmi dădeam seama că una dintre cele două bucăți din mine trebuie să piardă sau să se joace cu păpușa cea urâtă.

Mai târziu, depășind oarecum aceste episoade schizofrenice, mi-am făcut prieteni normali, cu corp și cap și suflet, dar am descoperit că imaginația mă putea ajuta acum într-un alt mod: să-mi inventez iubiri. Asta m-a ținut o vreme. Și-ncepeam să mă-ndrăgostesc prostește de te miri ce oameni din universuri paralele și mă hrăneam cu scenarii pe care le făceam tot eu în care ba ne iubeam, ba ne certam, ba ne împăcam, ba uneori ne mai și despărțeam. Curată nebunie, ce să mai!

Ulterior, m-am mai liniștit. Dar chiar și acum, din când în când, mai ales primăvara și toamna, când nici anotimpurile nu mai știu dacă să fie reci sau calde, mai zburd și eu prin universuri paralele, cu cățelul meu imaginar, pe alei care încă nu există, ascultând melodii care nu se aud de nicăieri și amintindu-mi lucruri care nu s-au întâmplat.

Articol publicat şi în 24FUN Timişoara şi Arad.

Ţin minte şi acum gustul sandvişurilor cu şniţel şi ardei gras pe care ni le făcea mama mea, aşezate într-o ladă frigorifică primită în unul din pachetele din Germania. Şi niciodată, nici eu, nici fratele meu nu puteam aştepta să treacă măcar o oră până să ne punem pe mâncat. Imediat cum ne aşezam în compartiment, pe scaunele alea lipicioase, ne izbea o poftă mai ceva ca pe câinele lui Pavlov. Chiar şi acum, când merg cu trenul, nici nu mă aşez bine că mi se face foame.

Mi-e dor să simt mirosul de sare încă de la Constanţa, să îmi înghesui jumătate de corp pe geam, să adulmec marea şi să îmi vină să cobor din tren şi să merg pe jos până la Costineşti. Ştiu că poate sună ciudat, dar cel mai dor mi-e de marea noastră, aia cu chiştoace în nisip şi alge în apă. De pizza de la Albert şi radioul de pe plajă.

Marea asta, cu bune şi cu rele, are pentru mine un rol terapeutic. Vorbeam cu cineva acum câţiva ani şi îmi spunea că dacă nu vede marea o vară, un an întreg e bolnav. Exact aşa mă simt şi eu, de parcă aş suferi de o boală. O boală care nu poate fi citită în analize, ci poate doar în privire.

Pentru mine, să am marea în faţa ochilor şi zgomotul valurilor în urechi e ca şi cum mi-aş petrece o zi pe canapeaua unui terapeut. Singura diferenţă e că vorbele pe care i le-aş arunca în viteză bietului terapeut rămân doar la stadiul de gânduri. Dar chiar şi gânduri fiind, curg cu la fel de multă deschidere, sinceritate şi uneori cu furie.

De unde aşa o atitudine lirică faţă de o baltă mare şi sărată? Habar n-am. Poate pentru că sunt în zodia peştilor – deşi nu cred în zodii. Sau poate pentru că sunt un om introvertit, iar pustiul mării la ore matinale ori foarte târzii mi se pare cel mai bun partener de discuţii.

Bun, acum că am terminat cu informaţiile astea de maximă importanţă, să vă spun de ce vă recomand să participaţi. În primul rând, pentru că aveţi ocazia să ascultaţi poveştile unor oameni care chiar încearcă să comunice eficient în numele companiilor pe care le reprezintă în perioada asta atât de plină de schimbări. Sunt oameni care au reuşit, care au gafat şi care sunt dispuşi să povestească despre fiecare dintre aceste experienţe.

Apoi, pentru networking. Ştiu că ăsta e un cuvânt aproape de lemn, rupt din manuale, dar valoarea networkingului rămâne incontestabilă. La astfel de evenimente, vă întâlniţi cu oameni cu aceleaşi interese, temeri şi probleme, de la care puteţi primi sfaturi, cărora le puteţi da o carte de vizită şi cu care, la un moment dat, poate că veţi şi colabora.

Deci, ne vedem, da?
Joi, 3 mai, ora 8, la Hotel Timişoara. Be there!

Drumul

Am pornit sâmbătă dimineaţa, cu gândul că parcurgem cei aproape 200 km în vreo 3 ore. Nu a fost tocmai aşa. Să vă povestesc.

Nici unul dintre şoferi nu mai trecuse vreodată nici pe la festival, nici prin Gârnic. Am apelat prin urmare la serviciile Google Maps, care ne-a indicat un drum prin Bozovici, pe care l-am respectat cu precizie. Cred.

Şi uite aşa, cu GPS-ul sub nas, ne-am trezit că am parcurs vreo sută de km de drum forestier, prin sate ce nu ştiam că există, ascunse printre dealuri şi păduri, minunate ele, de altfel, numai că nu cred că văzuseră vreodată nici asfalt, nici maşină de oraş. Am mai mers o vreme cu speranţă în suflet până când drumul care ar fi trebuit să ne ducă la Gârnic era o mare şi noroioasă pantă interminabilă. Aşa că am făcut cale întoarsă şi, cu ajutorul unor săteni cumsecade, după alţi 40 km de drum forestier ceva mai accesibil, am ajuns.

Festivalul

Festivalul e o iniţiativă ce trebuie apreciată şi promovată. Peisajul e de vis, iar line-up-ul e mai bun cu fiecare ediţie. Totuşi, se simte că e la început de drum, cel puţin în ce priveşte logistica. Pe scurt, nu am văzut nici o toaletă în afară de cea care ţinea de singura pensiune din sat, zona cu festivalul nu era iluminată seara şi a doua zi dimineaţa încă era plin de pahare şi alte cele în zona în care se ţinuseră concertele. Nu sunt probleme mari, care nu ar putea fi rezolvate cu o serie de voluntari zeloşi şi ceva mai multe fonduri. Plus că dacă te gândeşti că e un festival absolut gratuit, e de înţeles.

Însă are foarte mult potenţial. Aşa cum spuneam, zona e minunată. Un sat care tot urcă şi coboară, cu case colorate, multă vegetaţie şi o linişte de care îmi era dor. Şi au fost destul de mulţi oameni, semn că cerere există. Bikeri, cupluri romantice şi părinţi cu copiii după ei, deci public chiar de festival: pestriţ şi plin de voie bună. Iar concertele au fost foarte, foarte faine.

Aşa cum spuneam, ziua de vineri am ratat-o, deci nu pot să vă spun nimic despre seara de rockereală grea. Sâmbătă, i-am ascultat de Toulouse Lautrec, Grimus, Popa Sapka, Zdob şi Zdub şi Robin&The Backstabbers.

Primii mi-au plăcut, păcat că au cântat aşa devreme şi cu public aşa restrâns. Au început cred pe la 18 şi oamenii încă nu erau pe lângă scenă. Grimus au fost surprinzători, solistul face o atmosferă de excepţie.

Popa Sapka a fost concertul care mi-a plăcut cel mai mult. Mai mult chiar decât Zdob şi Zdub. Îi ascult de mult, ba chiar dinainte să existe Popa Sapka, de pe vremea când Dima cânta cu C3 o melodie ce îmi plăcea mie mult, dar nu sunt deloc subiectivă. Băieţii cântă bine, şi-au construit un stil aparte, care le vine ca o mănuşă şi sunt sigură că or să ajungă mari şi faimoşi.

Cu Robin&The Backstabbers iar am sentimente încurcate. Poate mai ţineţi minte că spuneam că m-au dezamăgit cu prestaţia lor live. De data asta, recunosc că au sunat mai bine. Mult mai bine. Cel puţin din cort, că nu am fost în faţa scenei când au cântat. Deci încă nu mă despart de ei de tot. Deocamdată e 1-1.

Concluzii

Rocker’s Gârnic musai merită văzut. Pentru trupe, pentru satul ăla frumos, pentru cascadele şi pădurile din zonă, pentru atmosferă, pentru nebunia din timpul nopţii şi liniştea din timpul zilei.